Geografie Economica Unitatea II

2.
GEOGRAFIA RESURSELOR
2.1. Geografia resurselor umane 25
2.2. Geografia resurselor energetice 32
2.3. Geografia resurselor neenergetice 56
2.4. Geografia resurselor agricole şi forestiere 69
Obiectivele specifice unităţii de învăţare
Rezumat 76
Teste de autoevaluare 77
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare 79
Lucrare de verificare 79
Bibliografie minimală 79
Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:

 să explici conceptele şi evoluţia resurselor umane şi energetice;
 să descrii conceptual evoluţia resurselor neenergetice şi a resurselor
agricole si forestiere.
Timp mediu estimat pentru studiu individual: 4 ore

Anca Gabriela Turtureanu Geografia resurselor
2.1. Geografia resurselor umane

2.1.1. Relaţia dintre resursele umane şi cele naturale
Populaţia Terrei este într-o continuă ascendenţă. De la o populaţie de 5716
milioane de locuitori în 1995, ea s-a situat la 6134 milioane de locuitori la
nivelul anului 2001, prognozele estimând 9322 milioane de locuitori în anul
2050, iar la nivelul anului 2100 de 21716 milioane de locuitori. Ziua de 12
octombrie 1999 reprezintă unul din momentele importante în evoluţia
demografică a Terrei şi anume atingerea celui de-al şaselea miliard de
locuitori.
Populaţia mondială, creşterea ei rapidă au devenit, în ultimele decenii, o
problemă global căreia i se caută explicaţii ştiinţifice şi i se propun strategii
integrate. Creşterea numerică a populaţiei a devenit aşadar una din marile
probleme ale epocii contemporane datorită în primul rând ritmului susţinut şi
destul de intens, din ultimele decenii, de creştere numerică a populaţiei
globului în ansamblu.
Rata anuală de creştere a populaţiei este de 1,2% la nivel planetar, dar ceea ce
este cel mai semnificativ este faptul că în timp ce în ţările dezvoltate ea este de
0,2%, în cele slab dezvoltate este de 1,5%, iar în cele mai sărace regiuni ale
globului, ea atinge 2,5%.
Din aceste motive, o problemă stringentă a timpurilor actuale este cea a
resurselor. Astfel, creşterea accelerată a populaţiei, în special în regiuni slab
dezvoltate, reclamă resurse alimentare sporite, dar şi energetice şi de materii
prime. Creşterea numerică a populaţiei are implicaţii multiple în cele mai
diferite sectoare ale vieţii sociale. Este vorba de fenomenul urbanizării, al
protecţiei mediului înconjurător, al sistematizării localităţilor şi teritoriului ş.a.
Evoluţia fenomenelor demografice din ultimele decenii arată că s-au produs
modificări substanţiale în comportamentul demografic al populaţiei, sub
influenţa activă a unor factori de ordin social, economic, psihologic, educativ şi
legislativ. În cadrul acestui comportament se înscrie evoluţia cu tendinţe relativ
pozitive în unele ţări, cea de scădere în marea majoritate a ţărilor, a natalităţii şi
sporului natural, iar pe de altă parte evoluţia întreruperilor de sarcină,
divorţurilor şi mortalităţii materne, care sunt în cea mai mare parte a lumii în
creştere. Asemenea evoluţii ale comportamentului demografic arată că în
condiţiile actuale ale dezvoltării societăţii, conţinutul, latura socială a
fenomenelor demografice în comparaţie cu cea biologică, are importanţă din ce
în ce mai mare. Politica demografică, deci, a oricărui stat trebuie să fie în
concordanţă directă cu condiţiile specifice etapei de dezvoltare prin care trece
statul respectiv.
Dintre toate aceste aspecte cel mai important este cel al resurselor alimentare.
Suprafaţa agricolă a crescut în ultima jumătate a secolului trecut. Astfel, în
ultimii 70 de ani, suprafaţa agricolă cerealieră a crescut de la 587 milioane
hectare la 732 milioane hectare (la nivelul întregii planete), rezultată, în
special, datorită defrişărilor din America de Sud şi Africa, dar şi a unor
introducerii în circuitul agricol, ca urmare a sistemelor de irigaţii, ale unor
importante zone din Asia Centrală şi Orientul Apropiat.
Geografie economică 25
Pe de altă parte, metodele moderne utilizate în agricultură, cum ar fi utilizarea

îngrăşămintelor chimice sau introducerea în circuitul agricol a unor noi terenuri
au şi efecte contrare în sensul degradării solului sau a apariţiei unor
dezechilibre ecologice.
O altă problemă importantă este cea a apei pe Terra. Există mari suprafeţe unde
lipsa de apă se manifestă constant, cum ar fi: Africa de Nord, zonele centrale
ale Statelor Unite China sau în Podişul Indiei 1. Din aceste motive, problema
irigaţiilor în aceste zone va trebui reconsiderată în viitor, cercetându-se
introducerea unor noi metode.
Există o strânsă legătură între aşezările umane şi resursele naturale. Din cele
mai vechi timpuri, populaţia şi-a întemeiat aşezări în vecinătatea cursurilor de
apă, dar în timp acestea s-au extins şi în apropierea fie a unor zăcăminte, fie în
zone agricole, din motive lesne de înţeles.
Astfel, limitele latitudinale agricole au cunoscut o extensie neîncetată,
ajungând astăzi la 700 latitudine nordică pentru culturile de cartofi şi orz şi la
400 latitudine sudică pentru culturile cerealiere din emisfera sudică. De
asemenea, extensia s-a manifestat nu numai pe orizontală, ci şi pe verticală,
întâlnind, de exemplu, orz la altitudini de 4600 m în Asia Centrală sau cartofi
la 4300 m altitudine în America de Sud.
Pe de altă parte, condiţiile naturale impun aşezărilor umane un amplasament
teritorial favorabil vieţii. Astfel, pe Terra, 78% din populaţie trăieşte la
altitudini sub 500 m2, 12% din populaţie la altitudini cuprinse între 500-1000
m, restul întâlnindu-se la altitudini mai mari, dar favorabile agriculturii sau
exploatării resurselor minerale.
Relaţia dintre evoluţia demografică şi cea a exploatării resurselor naturale este
evidentă. Astfel, până în secolele XVIII-XIX, evoluţia populaţiei a fost lentă
datorită unei creşteri reduse a producţiei agricole prin utilizarea ineficientă a
terenurilor, dar şi datorită molimelor izbucnite pe fondul lipsei de apă şi a
războaielor de tot felul cauzate de multe ori, e drept din cauze religioase, dar şi
de necesităţi de expansiune economică (să nu uităm tentaţia permanentă pe
care au oferit-o ţările române vecinilor din jur, datorită resurselor naturale
abundente din această zonă).
În perioada 1750-1830, populaţia înregistrează un spor demografic de 0,3% pe
an, evoluând de la 800 milioane de locuitori la aproximativ 1 miliard.
Premisele acestei evoluţii se datorează extinderii suprafeţelor cultivate în
regiunile civilizate ale planetei: Europa şi America de Nord.
Ulterior acestei perioade, evoluţia demografică este determinată de progresul
tehnologic ceea ce amplifică producţia industrială. Astfel, în 1930, populaţia
planetei atinge pragul de 2 miliarde, în 1960 pe cel de 3 miliarde, în 1974
ajunge la 4 miliarde, 1987-5 miliarde şi 1999-6 miliarde.
Între om şi celelalte componente ale mediului geografic există o relaţie activă
ce relevă în fond funcţia şi funcţionalitatea luate individual sau a geosistemului
în ansamblu. Dacă factorul uman este considerat, în mod firesc, drept variabilă
1
Teodorescu V., Alexandrescu V. – TERRA-Geografia resurselor, Ed. Fundaţiei România de Mâine, 2001
2
Teodorescu V., Alexandrescu V. – TERRA-Geografia resurselor, Ed. Fundaţiei România de Mâine, 2001
centrală, atunci poziţia şi ponderea celorlalte variabile se raportează la

populaţie.
Fig. 2.1. Interdependenţa populaţiei cu structurile naturale şi economice
Prognozele pentru anul 2050 reflectă o situaţie, oarecum alarmantă:
Populaţia Terrei în anul 2050

(milioane locuitori)
Asia; 5428,2
Europa; 603,3
Africa; 2000,4
America de Sud şi
Centrală; 526,5
Australia şi Oceania; America de Nord;
30,9 437,6
Fig. 2.2. Populaţia Terrei în anul 2050
Se observă că dacă Africa va avea o populaţie cu 146% mai mare decât cea
actuală, iar celelalte continente vor înregistra progrese situate între 38% şi 53%
faţă de anul 2001, Europa (leagănul civilizaţiei) va înregistra un deficit de 17%.
Trebuie subliniat că nici România nu face opinie separată faţă de aceste cifre
alarmante, prognozele indicând pentru anul 2050 o populaţie de 18,1 milioane
de locuitori, ceea ce reprezintă o descreştere de 19% la un ritm de creştere
negativ de -0,43% anual. În acest fel, în câteva sute de ani, riscăm să devenim
unul din statele pitice ale lumii în raport cu populaţia.
2.1.2. Dinamica indicatorilor demografici

Repartiţia populaţiei pe glob a fost încă de la începuturi neuniformă. Începutul
erei noastre găseşte un număr de aproximativ 200-400 milioane de locuitori
care la o suprafaţă a uscatului de aproximativ 150 milioane km 2 din care
locuită (zona oicumenică) o zonă de 110 milioane km2 reprezintă o densitate de
1,33-2,67 locuitori/km2. Aceste date sunt totuşi orientative şi au o marjă de
eroare destul de mare, fapt explicabil prin lipsa mijloacelor de înregistrare şi de
identificare.
Până în secolul al XVIII-lea populaţia Terrei a crescut lent datorită unor factori
externi care au perturbat în permanenţă sporul demografic: epidemiile,
războaiele, slaba asistenţă sanitară. Boli care astăzi sunt tratabile, unele fiind
chiar eliminate, erau în trecut fatale. Din aceste cauze, populaţia globului
ajunge în 1750 la aproximativ 800 milioane de locuitori înregistrând faţă de
începutul erei un spor demografic anual de 0,79‰. Începând cu secolul al XIX-
lea, are loc o explozie demografică, datorită în primul rând evoluţiei medicinii,
populaţia înregistrând la 1820 - 1 miliard de locuitori, 1927 - 2 miliarde, 1960 -
3 miliarde, 1974 - 4 miliarde, 1987 - 5 miliarde, 1999 – 6 miliarde. În 2008
populaţia Terrei a fost de 6723,1 milioane de locuitori. Calculând pe baza
indicelui de creştere a populaţiei putem estima că în anul 2050 populaţia Terrei
va fi de 9322,3 milioane de locuitori.
Fig. 2.3. Evoluţia numerică a populaţiei
În anul 2002, existau 11 ţări cu o populaţie de peste 100 milioane de locuitori

(tabelul 2.1) cu un total de 3789,34 milioane reprezentând 61,11% din totalul
populaţiei de pe glob. Aceste ţări se găsesc preponderent în Asia (China, India,
Indonezia, Pakistan, Japonia, Bangladesh).
Nivelul ridicat al natalităţii va face ca în următorii ani populaţia acestor ţări să
crească foarte mult, înregistrându-se şi răsturnări de ierarhii. Astfel, dacă se va
menţine actualul spor natural, în anul 2031 populaţia Indiei o va depăşi pe cea
a Chinei (1815 milioane faţă de 1807 milioane de locuitori).
În acelaşi timp, pe Terra există şi foarte multe ţări "pitice" cu populaţii situate
sub 100.000 locuitori. Astfel, Vaticanul are 1000 locuitori, Tuvalu - 10.000,
Nauru - 11.000, Palau - 20.000, San Marino - 30.000, Liechtenstein - 30.000,
Monaco- 30.000 locuitori.
În raport cu răspândirea populaţiei pe zone geografice, distingem:
 oicumena - regiuni geografice populate, în cadrul cărora omul desfăşoară o
activitate de producţie şi schimb;
 suboicumena - zone geografice unde populaţia este mult mai rară,
desfăşoară activităţi de producţie şi schimb, iar modul de viaţă prezintă
forme elementare de organizare (Nordul Americii, Nordul Siberiei, Sahara);
 anoicumena - zone nepopulate ale Terrei
Tabelul 2.1.
Evoluţia populaţiei primelor 11 ţări de pe Terra în
perioada 1996-2008 - milioane locuitori
Ţara 1996 2008
China 1.232,08 1,331.4
India 939,42 1,171.0
S.U.A. 265,45 306.8
Indonezia 198,34 243.3
Brazilia 157,87 191.5
Rusia 147,74 141.8
Pakistan 134,15 180.8
Japonia 125,76 127.6
Bangladesh 120,07 162.2
Nigeria 115,02 152.6
Mexic 92,72 109.6
România 22,55 21.5
TOTAL – 11 ŢĂRI 3.528,62 4118,6
TOTAL - TERRA 5768,00 6723,10
11 ţări / Terra 61,18% 61,76%
2.1.3. Distribuţia şi structura resurselor umane

Răspândirea inegală a populaţiei globului este produsul coroborării unor factori
care de-a lungul timpului au dus la diferenţieri majore, cu apariţia unor regiuni
puternic populate (Europa, America de Nord, Asia de Sud-Est) şi a unor regiuni
slab populate sau chiar fără populaţie.
Factorii fizico-geografici sunt primordiali în repartiţia populaţiei. Dintre
aceşti factori, condiţiile climatice şi hidrografice au jucat un rol important în
răspândirea şi formarea primelor aşezări umane. Accesibilitatea, fertilitatea
solului şi mai apoi resursele de subsol au condus în timp la concentraţii umane.
Factorii socio-economici au permis apariţia unor relaţii care au favorizat
intensificarea şi lărgirea ariilor populate.
Factorii istorici au acţionat diferit de-a lungul timpului în funcţie de
conjunctura momentului.
Cea mai mare parte a populaţiei trăieşte în emisfera nordică, până la latitudinea
de 800, iar în emisfera sudică regiunile populate ajung până la 54 0 latitudine.
În studiile demografice apar o serie de indicatori care descriu sugestiv
dinamica populaţiei. Aceştia sunt:
 ritmul mediu de creştere a populaţiei;
 natalitatea;
 mortalitatea;
 sporul natural;
 densitatea;
 structura populaţiei
Legend`
90.000.000-150.000.000
80.000.000-90.000.000
50.000.000-60.000.000
30.000.000-40.000.000
20.000.000-30.000.000
10.000.000-20.000.000
0-10.000.000
Fig. 2.4. Repartiţia populaţiei în Europa la nivelul anului 2008
Ritmul mediu de creştere a populaţiei este un indicator care reprezintă

dinamica populaţiei într-o perioadă de timp dată raportată la 100 de locuitori.
Astfel, dacă Pn este populaţia zonei în anul n şi Pn+t este populaţia după t ani
Pn  t
rt 1
Pn
atunci ritmul r de creştere este calculat după formula:
Astfel, în perioada 1750-1850 s-a înregistrat un ritm de creştere de 0,6% pentru
ţările dezvoltate şi de 0,4% pentru cele slab dezvoltate. În perioada 1850-1950
acesta a fost de 0,9% în ţările dezvoltate şi de 0,6% în cele slab dezvoltate.
După anul 1950, ritmul de creştere se inversează devenind mai mare în ţările
slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare, ajungând la 2%, în timp ce în cele
dezvoltate rămânând la aproximativ 1%.
Bilanţul demografic natural

Analiza separată a natalităţii sau mortalităţii nu oferă posibilitatea înţelegerii în
toată complexitatea sa a procesului privind mişcarea naturală a populaţiei.
Acest lucru este posibil confruntând cele două fenomene demografice prin
sistemul bilanţului demografic natural (Bdn) care reprezintă diferenţa dintre
natalitate (N) şi mortalitate (M):
Bdn = N – M
Iar rată a bilanţului demografic natural (Rbdn) exprimată matematic astfel:

Morta-
Rata fertili- Previziuni
Natalitate Mortalitate litate 2008
Popula- tăţii mil. loc.
2008 2008 Sporul infantile
ţia 2008
născuţi / decedaţi / natural nr. decese
2008 născuţi vii/
1000 1000 % până la 1
mil. loc. femei între 2025 2050
locuitori locuitori an /100
15-45 ani
nascuti vii
Ţări
1232 12 10 0,2 6 1,7 1282 1318
dezvoltate
Tari in
curs de 5578 22 8 1,40 50 2,7 6805 8103
dezvoltare
Tari
nedezvol- 825 35 11 2,4 80 4,6 1151 1657
tate
La nivel
6810 20 8 1,2 46 26 8087 9421
mondial
Sarcina de lucru 1
Întocmiţi un eseu despre rolul resursei umane in cadrul dezvoltarii
societatii
2.2. Geografia resurselor energetice

Cunoaşterea proceselor de dezvoltare economică şi socială impune fără
echivoc studierea şi înţelegerea mecanismelor pieţei, a pieţei în general, în
toate ipostazele în care aceasta s-a impus de-a lungul timpului în viaţa
popoarelor, dar mai ales în cea de mecanism de realizare a reglării şi
autoreglării proceselor economice.
În genere, piaţa este percepută ca locul de întâlnire, mai mult sau mai puţin
abstract, dintre oferta vânzătorilor şi cererea cumpărătorilor, prima fiind forma
de manifestare a producţiei în condiţiile economiei de schimb, a doua
exprimând nevoile umane solvabile, însoţite deci de capacitatea oamenilor de a
cumpăra mărfurile oferite, şi convenabile lor3.
Pe piaţă se întrepătrund numeroase fluxuri economice, începând cu cel al
materiilor prime şi energiei, apoi cu cel de mărfuri şi servicii. „Piaţa – susţine
M. Didier – apare ca un ansamblu de mijloace de comunicaţii prin care
vânzătorii şi cumpărătorii se informează reciproc despre ceea ce au, despre
ceea ce aceştia au nevoie, despre preţurile pe care le cer şi pe care le propun
pentru ca tranzacţiile dintre ei să se încheie”.
În condiţii fireşti, piaţa nu poate exista fără concurenţă, care este de fapt
caracteristica esenţială a acesteia. Concurenţa reprezintă confruntarea,
rivalitatea economică de pe piaţă dintre participanţii din cadrul acesteia. Ea
trebuie să fie o confruntare deschisă, loială. În caz contrar, se ajunge la
distrugerea pieţei, a mecanismului acesteia, transformarea pieţei în ceva
formal.
Concurenţa şi mecanismele concurenţiale diferă de la o etapă la alta, de la o
ţară la alta, în funcţie de numeroşi factori şi de variate condiţii:
 numărul şi talia vânzătorilor şi a cumpărătorilor;
 gradul de diferenţiere a produsului;
 gradul de transparenţă a pieţei;
 mobilitatea sau rigiditatea preţurilor;
 nivelul dezvoltării economice;
 conjunctura politică internă şi internaţională;
 cultura economică a populaţiei, a diferiţilor factori economici, etc.
În aceste condiţii, fiecare producător caută să satisfacă un anumit volum al
cererii pe piaţă. Astfel piaţa a devenit mecanismul economic şi social principal
şi hotărâtor prin care se orientează activitatea agenţilor economici şi alocarea
resurselor în procesul de dezvoltare.
O piaţă cu un specific mai aparte este piaţa resurselor naturale. Studiul acesteia
implică o analiză în funcţie de mai mulţi factori şi anume:
 cerinţele creşterii economice;
 potenţialul oferit în perspectivă de factorii de mediu;
3
N. Dobrotă, Economie politică, Ed. Economică, Bucureşti, 1997, p. 54
 progresele ştiinţifice şi tehnologice şi evoluţia demografică;

 ritmul de reducere a consumurilor specifice, etc.
M. Didier afirma că
„Factorii naturali sunt un dat al universului: pământul, mineralele, petrolul, spaţiul. Factorii
naturali nu sunt gratuiţi, ei trebuie să fie exploataţi. Dar existenţa lor primară, în care
oamenii nu se regăsesc în nici un fel, permite conceperea oricărui proces industrial şi
realizarea tuturor utilităţilor; toate acestea ar fi imposibile fără resurse naturale”.
În analiza acestora la nivel micro şi macroeconomic s-a pus accent în mod
deosebit pe caracterul deficitar al acestora şi, în acest sens, o mare parte din
conceptele metodologice au fost strâns legate de rezolvarea problemelor
privind alocarea resurselor. Astfel, resursele naturale sunt considerate deficitare
pe de o parte, funcţie de raportul cerere-ofertă crescândă pe piaţă, iar pe de altă
parte, funcţie de modul în care aceste materii prime se regăsesc în procesul de
producţie. Astfel, resursele naturale apar ca deficitare deoarece, ca factori de
producţie necesari proceselor productive, aceştia nu sunt disponibili fără limită
în timpul procesului de producţie.
Caracterul deficitar al resurselor naturale de pe piaţa acestora se atenuează
treptat, pe măsura dezvoltării economice şi a contribuţiei progresului tehnic la
creşterea economică. Însă, acţiunea spontană atât a cererii cât şi ofertei pe piaţa
resurselor, în scopul maximizării profitului, nu duce la protejarea bogăţiilor
naturale pentru evitarea rarefierii sau epuizării lor rapide. În acest sens este
necesară clarificarea unor aspecte cu privire la:
- evoluţia corelaţiei dintre rezervele de resurse naturale, producţiile de materii
prime şi de energie şi nivelul de dezvoltare economică a ţărilor;
- extinderea relaţiilor comerciale de import-export în domeniul resurselor
energetice şi de materii prime care să echilibreze cererea internă;
- folosirea pe scară largă a substituenţilor sau a resurselor alternative;
- necesitatea unor schimbări în structura bazei energetice şi de materii prime
minerale.
În concluzie, se poate aprecia că piaţa resurselor naturale se poate caracteriza
prin4:
- numărul restrâns al producătorilor (vânzătorilor), număr ce variază de la un
tip de resursă la alta şi ca urmare a înzestrării inegale cu resurse naturale,
ceea ce creează un avantaj comparativ în relaţiile internaţionale pentru ţările
deţinătoare de rezerve energetice;
- datorită potenţialului natural inegal al ţărilor, piaţa resurselor naturale are
caracteristicile celei de monopol (sau oligopol), cu toate avantajele şi
dezavantajele acestui tip de piaţă, şi anume: stabilirea ritmurilor de
extracţie, fixarea nivelului preţurilor, contingentarea cantităţilor exportate,
etc.
- oferta de resurse naturale este limitată, iar cererea este mai mare mai ales
din punctul de vedere al numărului de cumpărători;
4
Academia Română, Institutul Naţional de Cercetări Economice, Studii şi cercetări economice, Nr. 10-11/1995, p. 30
- în funcţie de nivelul de dezvoltare al fiecărei ţări se pot întâlni următoarele

situaţii: cererea internă poate fi mai mare decât oferta, caz în care este
necesar importul de resurse energetice sau de materii prime; cererea internă
este mai mică decât oferta (cazul ţărilor slab dezvoltate, dar bine înzestrate
cu resurse) ceea ce determină exportul de resurse energetice, minerale, etc.
În condiţiile dezvoltării accentuate a civilizaţiei actuale, energetica a devenit
un factor vital al economiei.
Energetica îndeplineşte un rol esenţial în dezvoltarea economico-socială a
statelor, în accelerarea progresului tehnic şi a civilizaţiei, determinând
specializări economice şi diversificări ale activităţilor umane.
Industria energetică este o ramură de bază a economiei şi cuprinde explorarea,
exploatarea şi folosirea purtătorilor de energie.
De dezvoltarea industriei energetice este legată şi dezvoltarea celorlalte ramuri
ale unei economii, de cele mai multe ori industria energetică devansând, ca
ritm de dezvoltare, celelalte ramuri industriale.
Gradul de industrializare şi nivelul de trai sunt de cele mai multe ori legate de
consumul de energie.
Datorită dezvoltării societăţii, atât producţia cât şi consumul de energie cresc
în ritmuri alerte. Astfel, în cadrul Conferinţei Mondiale a Energiei din 1989 s-a
ajuns la concluzia că până în anul 2020 consumul de energie va creşte cu 75%.
Resursele oferite industriei energetice fac parte atât din categoria celor
inepuizabile cât şi a celor epuizabile. Consumul acestor resurse reclamă o mai
judicioasă folosire, posibilităţile în resurse energetice oferite de Terra pentru
viitor fiind limitate.
Resursele care stau la baza industriei energetice fac parte din două categorii:
 resurse convenţionale - lemn, cărbune, petrol, gaze naturale, combustibili nucleari,
ape curgătoare etc.
 resurse neconvenţionale - energie solară, energie geotermică, energia oceanelor,
biomasa etc.
În balanţa energetică, un rol important îl au încă resursele epuizabile, acestea

fiind rezultate din procese naturale care au avut loc la scara timpului geologic,
altele ca lemnul regenerându-se, dar putând plana asupra lor aspectul epuizabil
deoarece ritmul actual de exploatare abuzivă poate depăşi ritmul biologic de
regenerare.
Criza petrolului, declanşată şi de consumul exagerat de hidrocarburi, a
determinat o reanalizare a raportului producţie-consum, a impus o cercetare
mai atentă a resurselor nucleare şi a resurselor energetice neconvenţionale şi o
introducere a acestora în proporţie cât mai mare în balanţa energetică.
Schimbările în balanţa energetică mondială oglindesc tendinţele generale ale
dezvoltării industriei energetice, însă aceste tendinţe se manifestă diferit în
cadrul unor regiuni sau de la ţară la ţară. Balanţa energetică a fiecărei ţări are
specificul său, determinat de gradul de asigurare cu diferite resurse energetice
şi de gradul de dezvoltare economică.
2.2.1. Repartiţia rezervelor şi producţiei de cărbuni

Cărbunii fac parte din grupa combustibililor minerali fosili alături de petrol şi gaze
naturale.
Cărbunii, prin proprietăţile lor şi datorită faptului că prezintă rezerve sigure
mari, au o importanţă economică mare, fiind folosiţi drept combustibili şi ca
materie primă industrială.
Cărbunii sunt cunoscuţi şi folosiţi încă din antichitate. Egiptenii şi chinezii,
grecii şi romanii cunoşteau proprietăţile lor.
Primele informaţii scrise sunt cele ale lui Aristotel, Teofrast, Pliniu cel Bătrân.
Avicena (Ibn-Sina), în lucrarea "Tractatus de minerabilus", clasifică mineralele
şi menţionează câteva ipoteze de formare a cărbunilor introducându-i în grupa
mineralelor combustibile.
În secolele XI-XII, primele exploatări erau făcute în Scoţia, |ara Galilor,
Newcastle, Würmtel, Zwickau.
În evul mediu, lemnul începe să fie înlocuit cu cărbunele şi încep cercetările
asupra lor în ceea ce priveşte: compoziţia chimică, clasificarea cărbunilor,
modul de acumulare a materialului vegetal, modul de formare a cărbunilor.
Secolul XIX, datorită folosirii intensive a cărbunilor, este denumit şi "secolul
cărbunelui".
În secolul XX, cărbunilor li s-au adăugat, pe rând, în cadrul balanţei energetice
petrolul, gazele naturale, energia nucleară şi altele, dar fără o scădere a
producţiei de cărbuni.
Formarea cărbunilor
Cărbunii sunt roci organogene, având la bază materia vegetală care trece prin
două faze: humificarea şi incarbonizarea.
Humificarea-turbificarea corespunde acumulării materialului vegetal şi
transformării lui în turbă însoţit de producerea acizilor humici. Acest proces are
loc în prezenţa activităţilor biochimice (aerobe şi anaerobe) printr-o acţiune
oxidantă asupra turbei şi acumularea de acizi humici până la apariţia învelişului
protector, constituit din depuneri minerale, fenomen care coincide cu uscarea
mlaştinii şi încetarea proceselor biochimice.
După îngroparea stratelor de turbă începe incarbonizarea care constă într-o
serie de transformări fizico-chimice care au ca rezultat îmbogăţirea în carbon,
reducerea oxigenului, deshidratarea materialului vegetal.
Transformările sunt generate de temperatura şi presiunea litostatică şi
tectonică, acţiunea catalitică a adaosurilor minerale, influenţa apei şi a unor
gaze (CO2, CH4, H2S).
Incarbonizarea cuprinde două faze: diogeneza - în care are loc transformarea
turbei în lignit şi cărbune brun şi a doua fază metamorfismul în care cărbunele
trece prin diferite faze (huilă, antracit) în funcţie de intensitatea fenomenelor
metamorfice (presiune şi temperatură) în grafit.
Cărbunii s-au format în diferite perioade geologice, acoperind un interval

foarte larg de timp (peste 360 milioane ani) începând cu sfârşitul Paleozoicului,
din Carboifer în Neozoic.
Din punct de vedere al compoziţiei chimice, conţinuturile de carbon, oxigen,
hidrogen, azot, sulf, elemente volatile, apă etc. diferă în funcţie de gradul de
turibificare şi incarbonizare.
Aceştia se pot exploata atât în mine cât şi în carieră în funcţie de adâncimea
stratelor.
Cărbunii se pot clasifica după: geneză, tipul şi forma zăcământului, dar cea mai
utilizată clasificare este cea după gradul de incarbonizare. Această clasificare
cuprinde două mari grupe: prima, cea a cărbunilor inferiori sau energetici
(turbă, lignit, cărbune brun) şi cea de a doua a cărbunilor superiori (huilă şi
antracit).
Antracitul prezintă gradul cel mai mare de incarbonizare, are o putere calorică
cuprinsă între 7800-9350 kcal/kg şi o concentraţie de 89,5-96,6% carbon. Huila
are o putere calorică de 7000-9000 kcal/kg şi o concentraţie de 75-90% carbon.
Huila şi antracitul deţin cele mai mari rezerve de cărbuni.
Cărbunele brun are o putere calorică de 3500-7600 kcal/kg şi un conţinut de
carbon între 50-75%. Lignitul are o mare răspândire pe Glob şi este utilizat mai
ales în industria energetică fiind denumit şi "cărbune energetic". Are o putere
calorică de 1700-4000 kcal/kg şi un conţinut de carbon situat între 30-50%. În
literatura internaţională, lignitul şi cărbunele brun sunt uniţi sub denumirea de
cărbuni bruni. Turba este un cărbune încă în formare, cu o importanţă
economică mai scăzută, având o putere calorică sub 3000 kcal/kg şi un conţinut
scăzut în carbon.
Clasificarea din punct de vedere genetic cuprinde: cărbuni humici, sapropelici
şi liptobiologici, iar după forma şi tipul de zăcământ, întâlnim cărbuni de
platformă şi cărbuni de geosinclinal.
Condiţiile de exploatare a cărbunilor depind şi devin rentabile de adâncimea la
care se găsesc stratele, de grosimea stratelor şi de calitatea cărbunilor. Cel mai
uşor de exploatat sunt zăcămintele de cărbuni în strate groase, cu adâncime
până la 1000 m care nu sunt afectate de o tectonică complicată.
Tabelul 2.2.
Resursele mondiale de cărbuni
CARBUNI:
Carbuni Carbuni % Raportul
Rezerve sigure la sfârşitul anului Total
superiori inferiori în total R/P
2008 - milioane de tone
USA 108950 129358 238308 28.9% 224

Canada 3471 3107 6578 0.8% 97
Mexic 860 351 1211 0.1% 106
Total America de Nord 113281 132816 246097 29.8% 216
Brazilia - 7059 7059 0.9% -

Columbia 6434 380 6814 0.8% 93
Venezuela 479 - 479 0.1% 74
Alte tari din America de Sud si 51 603 654 0.1% -
Centrala
Total America de Sud si Centrala 6964 8042 15006 1.8% 172
Bulgaria 5 1991 1996 0.2% 70

Republica Ceha 1673 2828 4501 0.5% 75
Germania 152 6556 6708 0.8% 35
Grecia - 3900 3900 0.5% 58
Ungaria 199 3103 3302 0.4% 351
Kazakhstan 28170 3130 31300 3.8% 273
Polonia 6012 1490 7502 0.9% 52
Romania 12 410 422 0.1% 12
Rusia 49088 107922 157010 19.0% 481
Spania 200 330 530 0.1% 32
Turcia - 1814 1814 0.2% 21
Ucraina 15351 18522 33873 4.1% 438
Regatul Unit 155 - 155 - 9
Alte tari din Europa si Eurasia 1025 18208 19233 2.3% 268
Total Europa si Eurasia 102042 170204 272246 33.0% 218
Africa de Sud 30408 - 30408 3.7% 121

Zimbabwe 502 - 502 0.1% 287
Alte tari din Africa 929 174 1103 0.1% -
Oriental Mijlociu 1386 - 1386 0.2% -
Total Africa si Orientul Mijlociu 33225 174 33399 4.0% 131
Australia 36800 39400 76200 9.2% 190

China 62200 52300 114500 13.9% 41
India 54000 4600 58600 7.1% 114
Indonesia 1721 2607 4328 0.5% 19
Japonia 355 - 355 - 289
Noua Zeelanda 33 538 571 0.1% 111
Coreea de Nord 300 300 600 0.1% 17
Pakistan 1 2069 2070 0.3% 496
Coreea de Sud 133 - 133 - 48
Thailamda - 1354 1354 0.2% 75
Vietnam 150 - 150 - 4
Alte tari din Asia Pacifica 115 276 391 - 26
Total Asia Pacifica 155809 103444 259253 31.4% 64
TOTAL MONDIAL 411321 414680 826001 100.0% 122

Din care: Uniunea Europeana 8427 21143 29570 3.6% 51
OECD 159012 193083 352095 42.6% 164
Fosta Uniune Sovietică 93609 132386 225995 27.4% 433
Alte EMES 158700 89211 247911 30.0% 60
Rezervele mondiale de cărbuni

Rezervele mondiale de cărbuni au fost evaluate la aproximativ 15 mii miliarde
tone. Acestea sunt răspândite inegal în scoarţa terestră, cele mai importante
zăcăminte (aproximativ 90% din totalul mondial) aflându-se concentrate în
emisfera nordică, preponderent între 350-600 latitudine nordică.
Cele mai importante rezerve se întâlnesc în Asia ce deţine peste 30% din
rezervele mondiale de huilă şi 26% din cele de lignit, urmată de America de
Nord, Africa şi Europa.
Cele mai importante rezerve sigure se găsesc în S.U.A. cu aproximativ 30%

din totalul mondial de rezerve sigure, urmată de C.S.I. (27%), China (14%),
Australia, Germania, India, Polonia.
Fig. 2.5. Rezerve mondiale de cărbuni
2.2.2. Repartiţia producţiei de cărbuni

Producţia mondială de cărbuni se află într-o continuă creştere. În 1900
producţia de cărbuni era de 768 milioane tone, ritmul de creştere a producţiei
fiind ceva mai lent în perioada interbelică datorită concurenţei petrolului.
Datorită crizei petrolului, începând cu anul 1973 când producţia de cărbune era
de 2,9 miliarde tone, exploatarea acestuia se intensifică ajungând ca în 2008 să
se cifreze la 5,896 miliarde tone.
Fig. 2.6. Repartiţia rezervelor de cărbuni
Sarcina de lucru 2
Arătaţi particularităţile raspandirii carbunilor pe Terra..
2.2.3. Repartiţia resurselor şi producţiei de petrol
Petrolul sau ţiţeiul reprezintă un amestec complex de hidrocarburi solide şi

gazoase dizolvate în hidrocarburi lichide, asociate în diferite proporţii.
Petrolul şi gazele naturale asigură astăzi mai bine de jumătate din consumul de
energie al lumii, în pofida faptului că aceste hidrocarburi naturale se găsesc în
scoarţa terestră în cantităţi relativ mici.
Originea şi modul de formare

După mai multe teorii privind apariţia petrolului, se admite astăzi, în mod
unanim, teoria organică a formării hidrocarburilor.
Petrolul şi gazele naturale îşi au originea în acumulările de material organic
depus pe fundul unor bazine marine, cu apă sărată şi puţin adâncă (mări
interioare, golfuri, lagune) şi unde sub influenţa bacteriilor s-au transformat în
nămoluri sapropelice, ulterior supuse mai multor transformări deosebit de
complexe. După acumularea materialului organic în mediul acvatic, au loc
procese de sedimentare activă, favorizate de o subsidenţă îndelungată şi de un
aport susţinut de sedimente. O mare parte a materialului depus se fosilizează,
dând naştere kerogenului, cantonat în depozite detritice (roca mamă). La
temperaturi înalte, kerogenul suferă transformări chimice, eliberând mai întâi
hidrocarburi lichide (petrolul) şi apoi la temperaturi de peste 1500C gaze
naturale.
Petrolul şi gazele naturale încep să migreze (datorită tectonicii şi presiunii
litostatice) din "roca mamă" din zona de formare către alte roci poroase (nisip,
gresii, calcare, dolomită) - aşa-numitele roci capcană. Aspectul tectonic al
acestor magazine de petrol poate fi:
 anticlinal;
 anticlinal faliat;
 brahianticlinal;
 dom.
Stratele magazin sunt protejate la partea superioară de strate rezistente şi
impermeabile.
Structura unui zăcământ este:

 apă de zăcământ în bază;
 petrol;
 gaze naturale
Fig. 2.7. Structura zăcămintelor de petrol
Scurt istoric şi evoluţia producţiei

Petrolul este cunoscut în Orientul apropiat încă din antichitate. Astfel în anii
3000 î.e.n. sumerienii şi egiptenii îl foloseau ca liant în construcţii. La 2000
î.e.n., chinezii efectuează foraje destul de adânci (puţuri de exploatare). În era
noastră, în secolul al XV-lea, apar documente în Moldova referitoare la
valorificarea "păcurii" (Lucăceşti). În secolul XVIII, în Alsacia se exploatează
unicul zăcământ Peschelbronn.
Exploatarea la scară industrială începe pentru prima dată în România (prima
înregistrare statistică) în 1857 (275 tone), urmată de S.U.A. în 1859 şi Rusia în
1862.
În trecut, producţiile de ţiţei erau mici deoarece acesta se folosea la iluminat, ca
lubrifiant şi ca impregnant.
După ce apare tehnologia rafinării şi pătrunderea motorului cu ardere internă în
toate sectoarele transporturilor, producţia cunoaşte o adevărată explozie.
După anul 1900, un alt mare consumator devine industria petrochimică ce dă
un nou impuls producţiei de ţiţei.
În decursul anilor, producţia de petrol a cunoscut o creştere accentuată cu mici
excepţii cum ar fi cea din 1975 în care a scăzut ca urmare a majorării preţurilor
din 1973 şi cea a perioadei 1982-1984.
În 2000 producţia de petrol a fost de 3.409 mil. tone. Repartiţia pe glob a
acesteia este inegală, astfel încât primele 12 ţări producătoare furnizează 70%
din totalul mondial.
Tabelul 2.3.
Primele ţări producătoare de ţiţei din lume
Ţara mil. tone
Arabia Saudită 404
Federaţia Rusă 323
S.U.A. 295
Iran 186
China 162
Norvegia 158
Mexic 157
Venezuela 145
Kuweit 120
Marea Britanie 118
Emiratele Arabe Unite 103
Nigeria 100
Canada 97
România 6
Clasificarea ţiţeiurilor
Din punct de vedere al densităţii avem următoarea clasificare:
 petrol foarte uşor (0,73-0,82 g/cm3);
 petrol uşor (0,82-0,90 g/cm3);
 petrol greu (0,91-1,40 g/cm3).
Din punct de vedere al compoziţiei chimice (în care se consideră densitatea şi
vâscozitatea petrolului care influenţează gradul de recuperare a petrolului din
zăcământ), petrolul se clasifică în:
 petrol parafinos;
 petrol semiparafinos;
 petrol aromatic;
 petrol asfaltic.
Din punct de vedere al conţinutului în sulf avem:
 zăcăminte sărace în sulf (sub 1%);
 zăcăminte bogate în sulf (1-5%).
Astfel, cu cât creşte conţinutul în sulf al petrolului scade valoarea acestuia (din
cauza proprietăţilor corozive care conduc la instalaţii de rafinare
costisitoare).
În funcţie de aceste proprietăţi fizice şi chimice ale petrolului se obţin:
 produşii superiori de distilare;
 fracţiunile inferioare sau reziduale.
Utilizarea petrolului este în principal drept combustibil (9000-11000 kcal/kg)

arzând fără reziduuri solide. 95% din producţia de petrol este folosită în scop
energetic. Pentru transportul la punctele de utilizare se folosesc conducte
petroliere de lungimi apreciabile.
Petrolul rămâne şi în perioada actuală de evoluţie a societăţii prima sursă de
energie datorită randamentului ridicat şi a multiplelor avantaje economice faţă
de celelalte surse de energie.
Astfel, extracţia sa mult mai simplă în comparaţie cu cea a cărbunelui,
posibilitatea de stocare, costul redus al transportului şi marea sa putere
calorică, posibilitatea de prelucrare aproape totală, distribuirea sa în zone ce nu
au sau au foarte puţine resurse de energie şi extragerea sa simultană cu gazele
naturale constituie atuuri ale petrolului în faţa celorlalte surse.
Rezervele de petrol
Rezervele de petrol sunt apreciate la peste 137.000 milioane tone (1996) şi se
estimează că în funcţie de producţia şi consumurile actuale acestea vor mai
ajunge în jur de 50 ani.
Exploatarea zăcămintelor de petrol se efectuează doar dacă acestea prezintă
rezerve pentru cel puţin 10 ani. Este evident că rentabilitatea extracţiei este mai
mare în cazul zăcămintelor de suprafaţă, dar tehnologiile noi şi mărirea
volumului de investiţii au permis forarea şi la adâncimi mari.
Din punct de vedere al compoziţiei chimice, a vâscozităţii şi a conţinutului de
gaze, zăcămintele de petrol se diferenţiază foarte mult de la o zonă la alta.
Marile puteri producătoare de petrol sunt constituite într-o organizaţie care
dictează practic politica de extragere a petrolului şi preţul acestuia pe piaţă,
aflată într-o permanentă confruntare cu marii importatori. OPEC numără astfel
13 membri: Algeria, Arabia Saudită, Ecuador, Emiratele Arabe Unite, Gabon,
Indonezia, Irak, Iran, Kuweit, Libia, Nigeria, Qatar şi Venezuela şi deţine
aproximativ trei sferturi din rezervele mondiale. Mari rezerve de petrol sunt şi
în C.S.I., America de Nord şi China. Europa este cel mai sărac continent din
punct de vedere al zăcămintelor, acestea crescând în ultimii ani doar datorită
forajelor din platforma continentală a Mării Nordului.
Sub raport istoric, perioada fastă a folosirii petrolului a fost cea a deceniilor 4-
7, după care, consumul începând să crească, au început să fie exploatate şi
rezerve mai puţin rentabile.
Rezervele mondiale de petrol sunt în continuă creştere datorită descoperirii de
noi zăcăminte în urma extinderii prospecţiunilor. Acestea s-au extins, atât pe
noi suprafeţe, cât şi în adâncime, dar şi prin exploatarea sistematică a
platformelor continentale.
Tabelul 2.4.
Rezervele de petrol
PETROL 2005 2006 2007 2008 2008/ 2008
REZERVE SIGURE 2007 %
10³mil. barili % in total
USA 29.9 29.4 30.5 30.5 - 2.4%

Canada 17.1 27.7 28.6 28.6 - 2.3%
Mexic 13.7 12.8 12.2 11.9 -2.6% 0.9%
Total America de Nord 60.7 70.0 71.3 70.9 -0.4% 5.6%
Argentina 2.2 2.6 2.6 2.6 - 0.2%

Brazilia 11.8 12.2 12.6 12.6 0.1% 1.0%
Columbia 1.5 1.5 1.5 1.4 -9.8% 0.1%
Ecuador 4.9 4.5 4.0 3.8 -4.6% 0.3%
Peru 1.1 1.1 1.1 1.1 - 0.1%
Trinidad & Tobago 0.8 0.8 0.9 0.8 -4.7% 0.1%
Venezuela 80.0 87.3 99.4 99.4 - 7.9%
Alte tari din America de 1.3 1.4 1.4 1.4 -0.6% 0.1%
Sud si Centrala
Total America de Sud si 103.4 111.4 123.5 123.2 -0.3% 9.8%
Centrala
Azerbaidjan 7.0 7.0 7.0 7.0 - 0.6%

Denemarca 1.3 1.2 1.1 0.8 -27.1% 0.1%
Italia 0.8 0.8 0.9 0.8 -4.5% 0.1%
Kazahstan 39.8 39.8 39.8 39.8 - 3.2%
Norvegia 9.7 8.5 8.2 7.5 -8.2% 0.6%
Romania 0.5 0.5 0.5 0.5 - -
Rusia 77.6 79.0 80.4 79.0 -1.7% 6.3%
Turkmenistan 0.5 0.6 0.6 0.6 - -
Regatul Unit 3.9 3.6 3.4 3.4 - 0.3%
Uzbekistan 0.6 0.6 0.6 0.6 - -
Alte tari din Europa si 2.2 2.2 2.1 2.1 -2.2% 0.2%
Eurasia
Total Euroa si Eurasia 143.8 143.8 144.6 142.2 -1.7% 11.3%
Iran 137.5 138.4 138.2 137.6 -0.4% 10.9%

Iraq 115.0 115.0 115.0 115.0 - 9.1%
Kuwait 101.5 101.5 101.5 101.5 - 8.1%
Oman 5.6 5.6 5.6 5.6 - 0.4%
Qatar 26.9 27.9 27.4 27.3 -0.6% 2.2%
Arabia Saudita 264.2 264.3 264.2 264.1 -0.1% 21.0%
Siria 3.0 3.0 2.5 2.5 - 0.2%
Emiratele Arabe 97.8 97.8 97.8 97.8 - 7.8%
Yemen 2.9 2.8 2.7 2.7 - 0.2%
Alte tari din Orientul 0.1 0.1 0.1 0.1 - -
Mijlociu
Total Orientul Mijlociu 754.5 756.3 755.0 754.1 -0.1% 59.9%
Algeria 12.3 12.3 12.2 12.2 - 1.0%

Angola 9.0 9.0 13.5 13.5 - 1.1%
Chad 0.9 0.9 0.9 0.9 - 0.1%
Republica Congo 1.9 1.9 1.9 1.9 - 0.2%
Egipt 3.7 3.7 4.1 4.3 6.6% 0.3%
Guineea Ecuatoriala 1.8 1.8 1.7 1.7 - 0.1%
Gabon 2.1 2.2 3.2 3.2 - 0.3%
Libia 41.5 41.5 43.7 43.7 - 3.5%
Nigeria 36.2 36.2 36.2 36.2 - 2.9%
Sudan 6.4 6.6 6.7 6.7 - 0.5%
Tunisia 0.6 0.6 0.6 0.6 - -
Alte tari din Africa 0.6 0.6 0.6 0.6 - -
Total Africa 117.0 117.3 125.3 125.6 0.2% 10.0%
Australia 4.2 4.2 4.2 4.2 - 0.3%

Brunei 1.1 1.2 1.1 1.1 - 0.1%
China 15.6 16.3 16.1 15.5 -4.2% 1.2%
India 5.9 5.7 5.5 5.8 6.2% 0.5%
Indonesia 4.2 4.4 4.0 3.7 -6.0% 0.3%
Malaezia 5.3 5.4 5.5 5.5 - 0.4%
Thailanda 0.5 0.5 0.5 0.5 - -
Vietnam 3.1 3.3 3.4 4.7 38.7% 0.4%
Alte tari din Asia Pacifica 1.0 1.0 1.1 1.1 - 0.1%
Total Asia Pacifica 40.8 41.8 41.3 42.0 1.8% 3.3%
TOTAL MONDIAL 1220.3 1240.6 1261.0 1258.0 -0.2% 100.0%

Uniunea Europeana 7.3 6.9 6.7 6.3 -5.8% 0.5%
OECD 81.8 89.5 90.3 88.9 -1.5% 7.1%
OPEC 930.9 940.0 957.1 955.8 -0.1% 76.0%
Non-OPEC £ 163.1 172.8 174.7 174.4 -0.2% 13.9%
Fosta Uniune Sovietică 126.2 127.8 129.2 127.8 -1.1% 10.2%
Sursa: British petroleum, 2009
Rezervele au crescut de-a lungul timpului datorită descoperirii şi apoi a

valorificării unor importante zăcăminte din Asia care deţine în prezent peste
70% din rezerve (cei mai importanţi deţinători fiind: Arabia Saudită,
Emiratele Arabe Unite, Irak, Iran, Kuweit în Orientul Apropiat, C.S.I., China,
Indonezia şi India), America de Nord şi cea de Sud (ce deţin 16% din rezerve)
cu depozitele din Canada, Alaska, Mexic şi Venezuela, Europa (7,5%) cu noile
descoperiri din platformele continentale ale Mării Nordului şi Mării Norvegiei,
Africa (7%) cu rezerve asemănătoare cu cele ale Europei, dar la o suprafaţă
mult mai mare (Algeria, Libia, Egipt, Nigeria, Angola), Australia şi Oceania ce
şi-au sporit mult rezervele de petrol în ultima perioadă datorită descoperirii
acestuia în platformele continentale ale Australiei şi din insulele Noua
Zeelandă şi Noua Guinee.
Criza petrolului, declanşată în 1973, a durat până la începutul anilor '80 şi a

avut ca efecte scumpirea preţurilor, dar şi scăderea producţiei unor ţări din
OPEC. Urmarea acestui fenomen a fost înlocuirea parţială a petrolului (în
limita posibilităţilor) cu alte surse de energie, mai ieftine şi care nu au un
caracter epuizabil.
Răspândirea inegală a rezervelor de petrol a condus şi la o dezvoltare inegală a
exploatării acestuia. Marea majoritate a ţărilor dezvoltate, fie că au sau nu
rezerve importante de ţiţei, se văd nevoite să importe cantităţi mari datorită
faptului că indicele de consum este mult mai mare decât cel al producţiei.
Importanţa petrolului pentru economia contemporană nu se rezumă, însă, la
faptul că acesta a devenit principala resursă energetică. El constituie, totodată,
materia primă a unei întregi ramuri industriale – petrochimia – precum şi a
altor industrii (mase plastice, farmaceutică), deţine primul loc între mărfurile ce
formează obiectul schimburilor comerciale internaţionale, iar petrolierele au
ajuns să reprezinte, în momentul de faţă, 40 la sută din tonajul flotei comerciale
mondiale, deşi transportul ţiţeiului brut (în proporţie de ¾ ) şi cel al produselor
petroliere (în proporţie de ½) sunt asigurate de reţeaua de peste 300 de mii de
kilometri a conductelor petroliere.
Dezvoltarea explozivă a producţiei de petrol şi, odată cu ea, a ponderii absolute
a acestuia în balanţa energetică a lumii, a condus la apariţia noii politici privind
petrolul, manifestată prin limitarea accesului companiilor străine,
naţionalizarea parţială a industriei petroliere, stabilirea unui preţ de cost
echitabil faţă de cel al materiilor prime, grija de protejare a rezervelor, toate
creând veritabile dificultăţi ţărilor puternic industrializate. Rolul decisiv în
conturarea şi promovarea politicii mondiale în domeniul petrolului revine în
continuare Organizaţiei Ţărilor Exportatoare de Petrol (OPEC).
Rezervele mondiale de petrol sunt repartizate foarte neuniform pe glob,
majoritatea ţărilor atât dezvoltate, cât şi în dezvoltare fiind importatoare de ţiţei
şi produse petroliere. Cele mai bogate resurse de ţiţei convenţ.onal, caare au rol
deosebit în comerţul internaţional petrolier, se află pe teritoriul unui mic număr
de state şi regiuni care vor fi menţionate în continuare. Neuniformitatea de
răspândire a ţiţeiului faţă de necesităţi, care sunt generale, a creat condiţii
geosocio- politice speciale pentru aprovizionarea cu ceaste resurse. În
continuare urmează o succintă prezentare a principalelor regiuni petrolifere,
conform datelor unor surse folosite.
La Conferinţa energetică de la München, din 1980, s-au evaluat rezervele
sigure la 137 miliarde tone, iar cele probalile la 360 miliarde tone. După alte
date, repartiţia geografică a resurselor de petrol relevă locul deţinut de ţările
din America de Nord, Orientul Mijlociu, America Latină cărora le revine peste
72% din rezervele sigure. Ponderea Orientului Mijlociu este de 57%, a Africii
– 9%, Americii de Sud – 6%, Americii de Nord – 6%, iar Europa deţine doar
4%, deşi descoperirile din Marea Nordului sunt importante.
Rusia şi ţările din CSI despun de formaţii geologice sedimentare, apte a
conţine zăcăminte petroliere pe 10-12 Mkm², reprezentând circa 37% din
totalul mondial. De aceea rezervele geologice petroliere aici pot fi foarte mari.
Bazinele petroliere cele mai importante identificate sunt repartizate astfel: 5 în
regiunea Baku, inclusiv zona Mării Caspice şi Caucazul de Nord, descoperite
până în anul 1958, cu rezerve de 6 Gbarili; 9 în regiunea Ural-Volga,

descoperite în intervalul 1937-1958, cu rezerve de 23,8 Gbarili; 4 în Asia
Centrală inclusiv Kazakhstan, descoperite între 1960 şi 1974, cu rezerve de 6,1
Gbarili; 20 în Siberia de Vest, cu rezerve de 43,0 Gbarili şi 2 în Regiunea
Komi, descoperite între 1960 şi 1974, cu rezerve de 2 Gbarili. În total 80,9
Gbarili. În perspectivă alte bazine petroliere vor putea fi precizate în Siberia
Orientală, Marea Barints, Insula Sahalian, Marea Caspică (la mare adâncime),
Marea Baltică [16, p. 94 În ultimul timp, tot mai actuală devine problema
valorificării Arcticii, care, în opinia experţilor, dispune de rezerve colosale de
petrol (circa 180 miliarde tone la o adâncime de 300–3000 m).
Până în anul 1991, Uniunea Sovietica era cel mai mare producător de ţiţei.
După descompunerea Uniunii Sovetice, din fostele 15 republici numai trei
(Rusia, Turkmenistan şi Kazahstan) în 1995 erau exportatoare şi încă două
(Uzbekistan şi Azerbaidjan) se autoasigurau cu resurse energetice, celelalte 10
considerau asigurarea cu resurse energetice o problemă majoră pentru
securitatea lor economică America de Nord. SUA şi Canada dispun de mari
rezerve de ţiţei, dar mult depăşite în ultimul timp de ale Mexicului, în total cele
3 ţări însumând 11,12 Gt la 1 ianuarie 1984. Prima producătoare în această
zonă sunt Statele Unite ale Americii, care în 1992 dispuneau de 3,62 Gt de
rezerve dovedite, faţă de 3,68 Gt (în 1984) şi 5,45 Gt în 1975, concentrate în
principal în Texas, Lousiana (regiunea Golfului Mexic), Alaska, California,
New Mexico, Oklahoma, Mississippi, Ilinois, Ohio, Kentuekz, Utah, Colorado,
Wzoming, Montana, North Dakota etc. Prinnecesităţile considerabile de
import, SUA influenţează mult economia mondială a petrolului.
Fig. 2.8. Principalele câmpii petroliere de pe Glob

Sursa: Bran F., Istrate I., Roşu A.-G. Geografia economică mondială (Geografia resurselor
naturale şi a valorificării lor economice). Bucureşti: Editura Economică. -1996
Canada. Zăcămintele principale se află în Alberta (care asigură 70% din

producţie) şi Saskatchewan. Şi zona arctică pare a oferi mari posibilităţi, iar
Athabasca are rezerve de ţiţei neconvenţional. Rezerve potenţiale importante
sunt şi în regiunea offshore de est. În total, rezervele potenţiale de ţiţei, inclusiv

cel neconvenţional le depăşesc cu mult pe cele de cărbune şi gaze naturale;
Mexic. Descoperirea la începutul secolului XX a bogatului zăcământ din Nord,
Faja de Oro, în prelungirea celor din Tehas (SUA), a permis ca în anul 1921,
Mexic, cu 31 Mt, să devină mare producător, dar a urmat apoi o scădere până la
5 Mt, în 1931. După anul 1970 au fost descoperite noi zone petroliere de-a
lungul litoralului Golfului Mexic: zona Poza Rica şi zona Sud, în aceasta din
urmă se află zăcăminte considerabile în statele Chiapas şi Tabasco. Mexic
deţine în prezent cele mai mari rezerve dovedite din America. Producţia de ţiţei
aici a fost de 46,8 Mt în 1976, ajungând la peste 137 Mt în 1984. Dezavantajul
constă în predominarea ţiţeiului greu, cu conţinut de sulf şi metale (Maya) şi
diminuarea ţiţeiului de calitate (Isthmus).
America de Sud. Deţinătoare de importante zăcăminte este Venezuela,
totodată, şi de ţiţei neconvenţional, alte ţări în ordinea producţiei de ţiţei sunt
Argentina, Brazilia, Ecuador, Peru, Trinidad, Columbia, Chili şi Bolivia.
Venezuela. Prima descoperire petroliferă importantă datează din 1913/14, iar
în 1922 s-a descoperit cel mai mare câmp petrolifer al ţării şi al treilea din
lume, Coasta Bolivar (Bolivar Costal), care după 50 de ani de exploatare oferă
încă posibilităţi importante. Zăcămintele sunt concentrate în principial în zona
lacului Marakaibo, care se deschide în golful Venezuelei, cu circa 80% din
rezervele dovedite şi probabil 70% din rezervele încă nedescoperite. A doua
regiune petroliferă este Maturin, în partea de nord-est a ţării: alte două regiuni,
Barines şi Falcon, sunt mai puţin importante. Rezervele dovedite au variat între
anii 1950 şi 1984 de la 1,357 Gt la 3,55 Gt.
Exportul Venezuelei este orientat în principal spre ţările Americii.
Asia. Principalele deţinătoare de zăcăminte petrololiere sunt China şi
Indonezia, la care se adaugă mai puţin importante următoarele, înscrise în
ordinea descrescătoare a producţiei: Malaezia, Brunei, Australia, India,
Birmania, Filipine, Pakistan, Japonia, Noua Zellandă, Taiwan.
China. Până în ultimii ani s-a considerat că rezervele de ţiţei ar fi foarte mici,
dar descoperirile recente deschid cu totul alte perspective, ajungându-se a se
exprima punctul de vedere că rezervele on şi offshore ar putea fi comparabile
cu ale Arabiei Saudite, şi anume, de circa 14 Gt, dar cele dovedite la 1 ianuarie
1884 erau de circa 2,60 Gt. Indonezia, ţară cu o geografie cu totul diferită de
oricare alta, constituind dintr-un arhipelag din 13677 insule, desfăşurat
longitudinal pe o distanţă de peste 5000 km şi latitudinal pe aproape 2000 km,
cuprinde cel mai intens platou (shelf) continental al lumii care leagă Australia
şi Asia de Sud-Est şi Est. Se estimează că aproape 90% din teritoriul maritim
conţine zăcăminte de hidrocarburi şi datorită descoperirilor făcute, activitatea
de exploatare offshore este întrecută numai de Marea Nordului, desfăşurându-
se în mai toată regiunea, dar în principal între Sumatra, Iava şi Kalimantan
(Borneo). Rezervele dovedite erau în 1984 de 1,24 Gt.
Orientul Mijlociu este cea mai importantă regiune petrolieră, după volumul
rezervelor sigure, cu o pondere de peste 57% din producţia mondială (pe
primul loc se află Arabia Saudită, urmată de Kuweit şi Zona Neutră, Iran,
Emiratele Arabe Unite). Zăcăminte foarte mari în Orientul Mijlociu se află în
apropierea Golfului Persic, la Ghawar (Arabia Saudită) cu o suprafaţă de 216

km2, Burgan (Kuweit), Aghajari de 116 km² şi Gach Saran de 335 km² în Iran,
Rumaila Nord în Irak, El Wafira (Zona Neutră), în Mesopotamia, la Kirkuk
(Irak) şi recent în zona submarină a Golfului Persic, la Safaniyah, cu 350 km².
Zăcămintele se găsesc la adâncimi mici (300-2000 m), fiind de obicei petroluri
uşoare. Se exploatează la suprafaţă şi submarin. Pe continentul Asia se mai
adaugă ţările: China, India, Indonezia. Cea mai mare cantitate a fost obţinută în
1992 de următoarele state: Arabia Saudită, inclusiv Zona Neutră – 416424 mii
tone, Irak – 13 368 mii tone, Iran – 171 288 mii tone şi Kuweit – 53 652 mii
tone. Din regiune, în mare parte aferentă Golfului Persic, fac parte: Iran şi
următoarele ţări arabe:Arabia Saudită, Irak, Kuweit, Bahrain, Katar (Qatar),
Oman şi Emiratele Arabe Unite (Abu Dhabi, Dubai, Sharjah şi încă alte patru)
şi Siria la care mai trebuie adăugată zona neutră între Arabia Saudită şi
Kuweit.
Dintre ţările Orientului Apropiat, rolul cel mai important în alimentarea lumii
cu ţiţei îl are Arabia Saudită (1,840 Mkm2, 9,240 M. locuitori), al doilea
producător mondial după URSS, înaitea SUA, deţinătoare a 20-25% din
rezervele sigure mondiale de ţiţei şi furnizoarea a circa unui sfert din ţiţeiul
solicitat pe piaţa mondială.
Iran dispune de rezerve importante de ţiţei de 6,92 Gt concentrat în principal în
Khuzistan, de unde provine 90% din producţie.
Irac, al treilea producător de ţiţei din Orientul Apropiat, după cei doi
precedenţi, dispune de zăcăminte în nord (Mossul, Kirkuk şi Khanakin) şi de o
a doua regiune importantă din sud (Bassorah) cu zăcămintele Buzurgan şi
Albu-Ghirab, care au intrat în exploatare în ultimii ani.
Federaţia Emiratelor Arabe Unite, compusă din 7 emirate, a fost constituită în
1971. Kuweit. Rezervele sunt în ordine de mărime după ale Arabiei Saudite dar
statul duce o politică de conservare, plafonând producţia. Zăcământul în
exploatare cel mai important este Burgan.
Qutar dispune de câteva zone petroliere între care Dukhan şi Bunduq şi de
zăcăminte offshore. Oman a devenit producător de curând: primele descoperiri
datează din anul 1963 cărora le-au urmat altele din 1975 şi se fac eforturi
pentru lărgirea descoperirilor. Bahrein deţine un singur zăcămînt, Awali. Siria
a devenit producătoare mondială din 1968 dispunând de zăcămintele
Karatchuk, Suwaidiyeh, Rumailan, Jubaisseh, Hamza şi Al Hayane.
Africa. Deţinătoare de zăcăminte de ţiţei sunt, în ordinea producţiei: Nigeria,
Libia, Algeria, Egipt, Gabon, Angola, Tunisia, Camerun, Congo, Zair, Coasta
de Fildes, Ghana şi Maroc, dar numai primele 4 se inscriu printre producătorii
de importanţă mondială.
Nigeria, afirmată ca producător din 1958, cu rezerve dovedite de 2,250 Gt, în
principal din zona deltei fluviului Niger, în parte din zăcăminte submarine.
Libia, după prospecţiuni începute în 1953, s-a afirmat ca deţinătoare de
zăcăminte importante de 2,80 Gt.
Algeria, s-a înscris ca producătoare de ţiţei din 1944 dar cu capacitate
importantă a devenit după descoperirea în 1958, a zăcământului de la Hassi
Mesaud, urmat apoi de altele, între care unele la frontiera cu Tunisia. Rezervele
dovedite erau de 1,20 Gt.
Egipt dispune de zăcăminte în zona golfului Suez, iar producţia este în creştere.
Europa, în genere săracă în petrol, dispune de zăcămintele submarine din
Marea Nordului (Norvegia, Danemarca, Marea Britanie). Exploatarea Ekofisk
din Norvegia prezintă cele mai importante zăcăminte a înregistrat creşteri
datorită noilor centre din Marea Nordului (Forties, Moutrose, Maureen) şi
insulelor Shetland, cu centrele Brent, Comorant, Magnus.
La zăcămintele on shore foarte modeste ale câtorva ţări, Germania, Franţa,
Austria, Italia, Spania şi Turcia, s-au adăugat în cursul deceniului anilor ´70,
rezervele importante ale platformei continentale ale Mării Nordului, în
principal din zonele engleză şi norvegiană, şi în mai mică măsură în zonele
olandeză şi daneză. Din rezervele onshore, cele mai importante sunt ale
Germaniei de 57 Mt, răspândite în regiunea de vest de Ems, în zona Weser-
Ems, la nord de Elba, în prealpi şi în Valea Rinului.
Sarcina de lucru 3
Exemplificaţi principalele zone detinatoare de rezerve de petrol.
2.2.4. Repartiţia rezervelor şi producţiei gazelor naturale
Importanţa lor economică derivă din faptul că au o putere calorică mare (5.000-
13.000 kcal/m3).
Gazele naturale reprezintă un amestec de hidrocarburi gazoase unde predomină
metanul şi etanul la care se adaugă în proporţii mici propanul, butanul, azotul,
dioxidul de carbon, hidrogenul sulfurat şi gazele rare.
Gazele naturale sunt cunoscute de mii de ani, din antichitate, sub forma
focurilor nestinse, ori iviri la suprafaţă. Ele au fost cunoscute de chinezi cu
2000 de ani î.e.n., fiind transportate prin conducte de bambus spre locurile de
utilizare. În Europa, gazele naturale sunt cunoscute abia în secolul al VIII-lea.
Gazele naturale se cunosc sub formă de:

 gaz metan - neasociat, singur în zăcământ; conţine o proporţie ridicată de
metan (70-95%) la care se adaugă propan, butan ş.a.;
 gaze de sondă - umede. Se găsesc în zăcământ împreună cu petrolul; conţin
cantităţi ceva mai mici de metan, dar mai mult butan, propan, azot şi
hidrogen sulfurat.
Producţia de gaze naturale începe să devină semnificativă după anul 1945.
Comparativ cu petrolul, ele prezintă câteva avantaje: au putere calorică mai
mare, se exploatează mai uşor, se transportă mai simplu pe distanţe mari prin
conducte sau vase metaniere, iar prin lichifiere volumul se poate reduce de
peste 600 de ori.
Datorită importanţei care se acordă în ultima perioadă gazelor naturale (iniţial
erau considerate produse secundare şi se ardeau), după declanşarea crizei
petrolului, în urma noilor cercetări şi explorări rezervele au crescut substanţial.
Tabelul 2.5.
Evoluţia rezervelor de gaze naturale la nivel mondial
2008
GAZE NATURALE 2008/
%
REZERVE SIGURE 2005 2006 2007 2008 2007
din
Trilioane de metri cubi %
total
USA 5.79 5.98 6.73 6.73 - 3.6%
Canada 1.63 1.64 1.63 1.63 - 0.9%
Mexic 0.41 0.39 0.51 0.50 -2.4% 0.3%
Total America de Nord 7.83 8.00 8.88 8.87 -0.1% 4.8%
Argentina 0.44 0.45 0.44 0.44 - 0.2%

Bolivia 0.74 0.74 0.71 0.71 - 0.4%
Brazilia 0.30 0.34 0.27 0.33 20.4% 0.2%
Columbia 0.11 0.12 0.12 0.11 -10.4% 0.1%
Peru 0.33 0.33 0.33 0.33 - 0.2%
Trinidad & Tobago 0.53 0.48 0.48 0.48 - 0.3%
Venezuela 4.32 4.71 4.84 4.84 - 2.6%
Alte tari din America de 0.07 0.07 0.07 0.07 -0.8% -
Sud si Centrala
Total America de Sud si 6.84 7.24 7.27 7.31 0.6% 4.0%
Centrala
Azerbaidjan 1.22 1.22 1.16 1.20 3.1% 0.6%

Denemarca 0.12 0.12 0.07 0.06 -20.3% -
Germania 0.18 0.16 0.14 0.12 -13.1% 0.1%
Italia 0.12 0.09 0.13 0.12 -7.1% 0.1%
Kazakhstan 1.85 1.85 1.85 1.82 -1.3% 1.0%
Olanda 1.39 1.32 1.39 1.39 - 0.8%
Norvegia 3.01 2.89 2.88 2.91 1.0% 1.6%
Polonia 0.11 0.11 0.11 0.11 - 0.1%
Romania 0.63 0.63 0.63 0.63 0.2% 0.3%

Rusia 43.28 43.27 43.32 43.30 - 23.4%
Turkmenistan 2.43 2.43 2.43 7.94 227.6% 4.3%
Ucraina 1.00 1.00 0.93 0.92 -1.0% 0.5%
Regatul Unit 0.48 0.41 0.34 0.34 - 0.2%
Uzbekistan 1.67 1.69 1.59 1.58 -0.6% 0.9%
Alte tari din Europa si 0.43 0.43 0.43 0.44 2.1% 0.2%
Eurasia
Total Europa & Eurasia 57.90 57.61 57.39 62.89 9.6% 34.0%
Bahrain 0.09 0.09 0.09 0.09 - -

Iran 27.58 26.85 28.13 29.61 5.3% 16.0%
Iraq 3.17 3.17 3.17 3.17 - 1.7%
Kuwait 1.57 1.78 1.78 1.78 - 1.0%
Oman 1.00 0.98 0.98 0.98 - 0.5%
Qatar 25.64 25.54 25.46 25.46 - 13.8%
Arabia Saudita 6.82 7.07 7.30 7.57 3.6% 4.1%
Siria 0.29 0.29 0.28 0.28 - 0.2%
Emiratele Arabe 6.12 6.44 6.44 6.43 -0.1% 3.5%
Yemen 0.48 0.49 0.49 0.49 0.4% 0.3%
Alte tari din Orientul 0.05 0.05 0.05 0.05 - -
Mijlociu
Total Orientul Mijlociu 72.80 72.75 74.17 75.91 2.3% 41.0%
Algeria 4.50 4.50 4.50 4.50 - 2.4%

Egipt 1.90 2.05 2.07 2.17 4.8% 1.2%
Libia 1.32 1.42 1.54 1.54 - 0.8%
Nigeria 5.15 5.22 5.22 5.22 - 2.8%
Alte tari din Africa 1.20 1.20 1.21 1.23 1.1% 0.7%
Total Africa 14.07 14.39 14.54 14.65 0.8% 7.9%
Australia 2.33 2.39 2.41 2.51 3.9% 1.4%

Bangladesh 0.41 0.38 0.37 0.37 -1.1% 0.2%
Brunei 0.34 0.33 0.34 0.35 2.0% 0.2%
China 1.53 1.68 2.26 2.46 8.9% 1.3%
India 1.10 1.08 1.06 1.09 3.3% 0.6%
Indonesia 2.48 2.63 3.00 3.18 6.1% 1.7%
Malaezia 2.48 2.48 2.39 2.39 - 1.3%
Myanmar 0.54 0.54 0.49 0.49 - 0.3%
Pakistan 0.85 0.85 0.85 0.85 0.2% 0.5%
Papua Noua Guinee 0.43 0.44 0.44 0.44 1.6% 0.2%
Thailanda 0.30 0.33 0.32 0.30 -4.1% 0.2%
Vietnam 0.22 0.22 0.48 0.56 16.7% 0.3%
Alte tari din Asia Pacifica 0.47 0.47 0.40 0.39 -1.3% 0.2%
Total Asia Pacifica 13.48 13.81 14.80 15.39 4.0% 8.3%
TOTAL MONDIAL Din 172.92 173.80 177.05 185.02 4.5% 100.0%

care:
Uniunea Europeana 3.12 2.94 2.91 2.87 -1.4% 1.6%
OECD 15.77 15.70 16.56 16.63 0.4% 9.0%
Fosta Uniune Sovietică 51.69 51.70 51.50 57.00 10.7% 30.8%
Sursa: British petroleum, 2009
Repartiţia exploatărilor de gaze naturale

Deşi cunoscute din antichitate, gazele naturale încep să se extragă la scară
industrială destul de târziu, după anul 1880, de către S.U.A., România, Rusia şi
Canada. Iniţial, gazelor naturale, li s-a acordat o atenţie redusă, dar după criza
petrolului a crescut producţia şi rolul acestora în balanţa energetică.
Cea mai mare parte a rezervelor din Europa sunt deţinute de C.S.I. (57.000
mld. m3-37,46% din totalul mondial), cu o producţie de 536,5 mld. m3-1998.
Cele mai importante exploatări se află în partea europeană, în zona Ucrainei:
Oaşava, Glinsk şi Zapado, (Poltava), Shelkov (Pen. Crimeea), Donbas. Alte
centre se află în nordul Caucazului (Krasnodar), regiunea Volga-Ural, în vestul
Munţilor Ural (unde există un centru cu rezerve foarte mari: Orenburg), în
nordul părţii europene în Peciora şi în platforma continentală a Mării Kara,
Stavropol. În partea asiatică, C.S.I. exploatează rezervele din Siberia de Vest
(bazinul fluviului Obi la Urengoi, Berezovo, Tazonskii), Siberia Centrală (la
nord şi vest de Lacul Baikal), Insula Sahalin, Azerbaidjan, Turkmenistan,
Kazahstan. Reţeaua de conducte, foarte bine dezvoltată (270.000 km),
transportă gazele naturale atât pentru consumul intern cât şi pentru export,
îndreptându-se spre Europa şi Japonia.
Marea Britanie, a valorificat zăcămintele din platforma Mării Nordului (la Cod
şi Frigg). A fost realizată o reţea de conducte submarine de legătură cu
porturile britanice. De pe continent se exploatează rezerve mai reduse.
Olanda exploatează cel mai mare zăcământ din Europa, la Salchteren-
Groningen şi Herbeck şi de asemenea la Placid în platforma Mării Nordului.
În Europa, mai produc gaze naturale: Italia (Emilia, Lombardia), Germania
(Rhub, Brandenburg, Thuringen), Franţa (în sud-vestul ţării), România.
Asia este continentul cu cele mai mari rezerve (dacă includem şi C.S.I.), dar cu
câteva excepţii ţările au producţii mici.
Orientul Apropiat şi Mijlociu deţine 32,52% din rezervele mondiale şi doar
6,65% din producţie.
Iranul este prima producătoare din zonă. Exploatează atât de pe continent cât şi
submarin în două zone importante în sudul ţării (Dalan, Aghar) şi în zona
strâmtorii Ormuz.
Qatar cu rezerve de 8.500 mld. m3 şi o producţie de numai 13,5 mld. m3
exploatează din regiunea cuprinsă între oraşul Fuwairat şi apele Golfului
Persic.
Sarcina de lucru 4
Daţi exemple de bazine de exploatare a gazelor naturale.
Producţia de energie
Energia îndeplineşte un rol esenţial în dezvoltarea economico-socială a ţărilor,
astfel că industria energetică devine o ramură de bază a economiei. Aceasta
cuprinde explorarea, exploatarea şi folosirea purtătorilor de energie.
De dezvoltarea industriei energetice este legată şi dezvoltarea celorlalte ramuri
ale unei economii. De cele mai multe ori ritmul de dezvoltare a industriei
energetice devansează celelalte ramuri industriale.
Resursele folosite în industria energetică fac parte din două categorii:
 resurse epuizabile (neregenerabile):
 combustibili fosili (cărbune, petrol, gaze naturale)
 elemente radioactive (uraniu, thoriu etc.)
 resurse inepuizabile (regenerabile):
 energia solară, energia eoliană, energia apelor (râuri, maree, valuri),
energia geotermică, lemnul.
În paralel cu dezvoltarea industria industriei şi a societăţii, asistăm la schimbări
importante în balanţa energetică. Astfel, dacă la nivelul anului 1850, 94% din
era furnizată de forţa musculară a oamenilor şi a animalelor, iar 6% de purtători
de energie cum ar fi cărbunii, la momentul actual cărbunii participă cu 31%,
petrolul cu 32%, gazele naturale cu 18%, energia nucleară cu 7%, hidroenergia
cu 7%, iar alte resurse sunt numai în procent de 5%.
Fig. 2.9. Structura surselor de energie
Noile dimensiuni ale retehnologizării au impus în zilele noastre consumuri tot

mai mari de energie şi implicit producţii mai mari.
Astfel, producţia de energie electrică a crescut de la 11.718,7 mld. KWh în
1990 la 12.574,5 mld. KWh în 1995 şi 14.073,7 mld. KWh în 1997.
Începuturile legate de electricitate au fost făcute încă din antichitate atunci
când Thales din Milet (600 î.e.n.) a făcut primele menţiuni asupra fenomenului
electrostatic. Dar acesta a fost numai începutul şi urmare a cercetărilor şi
experienţelor numeroşilor savanţi (Oersted, Coulomb, Ampere, Faraday, Ohm,
Gray, Volta ş.a.) în 1827 Benoit Fourneyran a pus la punct prima turbină
hidraulică.
Producerea electricităţii pe scară largă a început însă în 1882 la
termocentralele: Helborn Viaduct (Londra-60 KWh), Thomas Edison (New
York) şi la hidrocentrala Lancey (Franţa în 1864).
Balanţa energetică mondială dominată iniţial de cărbune şi apoi de petrol a fost
puternic zdruncinată de criza petrolului din 1973, iar dezvoltarea centralelor ce
folosesc energie neconvenţională a luat, drept urmare, o mare amploare
(centrale nucleare, solare, eoliene, mareemotrice, geotermale etc.).
În structura producţiei de energie electrică, în funcţie de sursele primare,
deosebim:
 sisteme majoritar carbonifere (Polonia);
 sisteme majoritar petroliere (Venezuela, Arabia Saudită);
 sisteme echilibrate (Marea Britanie)
Termocentralele folosesc pentru obţinerea energiei electrice combustibilii
minerali (cărbuni, petrol, gaze naturale, şisturi bituminoase).
Amplasarea termocentralelor este realizată în funcţie de consumul energetic al
zonei, dar şi de resursele de materii prime. Necesarul din ce în ce mai mare de
energie a determinat construirea de termocentrale de mari capacităţi ce au
turbine de 1000-3000 MWh.
Termocentrale semnificative se găsesc în S.U.A. (Buel Run, Paradise,
Ravenswood), C.S.I. (Konakova, Dnepropetrovsk, Zmiev, Kostroma),
Germania (Hamburg, Boxberg), România (Işalniţa, Rogojelu, Turceni, Brăila).
În funcţie de repartiţia lor geografică, termocentralele se clasifică în:
 termocentrale amplasate în bazine carbonifere:
 de cărbune superior (Doneţk-Nikitovska, Ruhr-Duisburg, Waleum,
Buer, Pittsburg-Dubois, Virginia de Vest-Ravenswood, Kentucky –
Tennessee – Paradise, Cumberland, Kingstone, Colbert, China de Nord-
Est-Fushun, Benxi, Anshan, Silezia Superioară-Opole, Kozenice);
 de cărbune brun şi lignit (Moscova-Kostroma, Konakovo, Lausitz-
Boxberg, Lubenan, Halle-Leipzig, Bulgaria-Konin, Adamov, Mariţa-
Mariţa, Zdok, Motru-Rovinari- Turceni, Rogojelu, Ville-Köln-Fortuna,

Niederraussem);
 termocentrale amplasate în bazine de exploatare a hidrocarburilor (Rusia-
Sainsk, Volga-Ural, Zmeev, S.U.A.- în jurul Golfului Mexic şi în
Middlecontinent, Franţa-Lacq);
 alte termocentrale (Paris, New York, Moscova, Chicago, Beijing, Hamburg,
Londra, Tokyo)
Există ţări ale căror resurse naturale sau importurile le asigură posibilitatea ca
marea majoritate a energiei electrice să fie produsă în termocentrale: Algeria,
Bahrain, Cuba, Cipru, Hong Kong, Arabia Saudită, Polonia, Africa de Sud,
Olanda etc.
Hidrocentralele transformă energia de potenţial a cursurilor de apă în energie
electrică. Deşi costul construcţiei unei amenajări hidroenergetice (baraj,
centrale, lac de acumulare, aducţiuni etc.) este mult mai mare decât pentru
termocentrale, acesta se amortizează uşor datorită rentabilităţii ulterioare
(valorificare complexă: navigaţie, piscicultură, irigaţii, apă potabilă etc.).
Sarcina de lucru 5
Prezentaţi structura surselor de energie.
2.3. Geografia resurselor minerale neenergetice

2.3.1. Geografia resurselor metalifere
Industria siderurgică este cea mai importantă din ramurile industriei
metalurgice. Materiile prime pentru această industrie sunt minereul de fier,
cocsul, gazele naturale ş.a.
Repartiţia şi producţia resurselor metalifere feroase

Minereul de fier aflat sub formă de zăcământ are origini diferite. Astfel, el
provine fie din lichidul magmatic (Norlandul suedez), din rocile de contact
pirometasomatic (Muntele Magnitania din Munţii Urali), hidrotermal
(Siegerland în Germania) sau din rocile metamorfice (Krivoi-rog în Ucraina).
În scoarţa terestră, zăcămintele de fier se găsesc sub formă de oxizi
(magnetit:70-75% Fe, hematit: mai puţin de 70%, limonit: oxizi de Fe hidrataţi
cu 45-63% Fe) sau sub formă de carbonaţi (cu conţinut de Fe cuprins între 30-
48%).
Rezervele mondiale sunt apreciate la 60 miliarde tone şi ele pot asigura în
condiţiile exploatării la nivelul zilelor noastre producţia pentru 250 de ani.
Printre ţările cu rezerve importante trebuie amintite: C.S.I. cu 23,5 mld. tone,
Australia cu 10,2 mld. tone, Brazilia cu 6,5 mld. tone, Canada cu 4,6 mld. tone,
S.U.A. cu 3,8 mld. tone, China cu 3,5 mld. tone, India cu 3,3 mld. tone, Africa
de Sud cu 2,5 mld. tone, Suedia cu 1,6 mld. tone, Venezuela cu 1,2 mld. tone.
Rezervele mondiale de fier sunt inegal răspândite pe suprafaţa globului.
În Europa principalii deţinători şi producători de minereu de fier sunt C.S.I.,
Suedia, Austria, Spania, Norvegia, Franţa şi România.
În C.S.I. ale cărei rezerve sunt importante (reprezentând 30% din totalul
mondial), minereul de fier se exploatează la Mihailovska, Lebedii, Starîi Oskol,
Krivoi-Rog, în Peninsula Kola, în Crimeea în zona Kerci, la Bakal, Serov,
Blegodat şi Magnitania (în Munţii Urali). De asemenea, în partea asiatică,
exploatările mai importante sunt la Atostan şi în regiunea Kustanai
(Kazakhstan), Tastagol, Angara-Ilim şi Angara-Pit. Producţia de minereu de
fier a C.S.I. este în scădere.
Suedia, al treilea producător al Europei exploatează zăcăminte la Bergeslagen,
Dannemar, Kiruna şi Gallivare.
Franţa are importante zăcăminte în Lorena, Normandia şi Bretagne.
În America de Nord principalul producător de minereu de fier este S.U.A. care
extrage din zona Lacului Superior, în Munţii Stâncoşi, Sud-Vestul şi Estul
Munţilor Appalachi, în zona centrală (Missouri, Texas) şi în vest (California,
Nevada, Arizona).
Canada exploatează în Peninsula Labrador, în provinciile Quebec,
Newfoundland şi Columbia Britanică.
Mexicul are o producţie mai mică, oscilantă în ultimii ani.
În America de Sud cel mai mare producător este Brazilia (al doilea pe plan
mondial). Exploatările se fac la Minas Gerais, Sao Paolo, Para, în statul Matto
Grosso, Itabira (minereuri denumite itabirite).
Venezuela este al doilea mare producător al Americii de Sud. Exploatările se
fac în bazinul fluviului Orinoco şi în nordul Podişului Guyanei.
Chile şi Peru sunt de asemenea doi importanţi producători de minereu de fier
ai Americii Latine.
Fig. 2.10. Harta minereurilor
În Asia se remarcă producătorii: China, India şi Coreea de Nord.

China are rezerve în Nord-Est (Austran-Benki), în Sud-Vest (Sichuan,
Guizhou), Sud (Daye).
Fig. 2.11. Repartiţia rezervelor de minereuri de fier
India exploatează zăcăminte în statele Bihar, Orissa, Madhya Pradesh, Goa.

Turcia are o producţie în creştere.
Australia are rezerve concentrate în Vest în regiunea Pilbara, în Queensland,
Noua Galie de Sud şi în Insula Tasmania.
În Africa cei mai importanţi producători sunt: Africa de Sud cu exploatări la
Capul Sihen, Mauritania, Egipt, Algeria cu exploatări la Venza şi Deressa,
Liberia, Guineea, Gabon, Angola.
Comerţul cu minereu de fier constă în mari importatori cum ar fi: Europa de
Vest şi cea de Est, S.U.A., Japonia şi importanţi exportatori: Australia,
Brazilia, C.S.I., Canada, India, Franţa, Venezuela.
Exportul afectează jumătate din minereul extras. În prim plan concurează
Brazilia şi Australia, ambele cu disponibilităţi de circa 140 mil. tone anual. La
distanţă urmează India, Canada, unii producători africani şi Suedia. Principalul
cumpărător, tradiţional, în achiziţionarea de minereuri este Japonia, care
importă peste 120 mil. tone anual. Alţi importatori sunt: China, Germania,
Franţa şi Italia a căror producţie internă este insuficientă.
În cadrul industriei siderurgice ponderea cea mai mare o reprezintă producerea
oţelurilor. Pentru înnobilarea acestora se folosesc o serie de metale feroase
(mangan, crom, nichel) şi metale refractare (molibden, wolfram, vanadiu,
cobalt, titan).
Manganul (Mn) este esenţial pentru producţia de fier şi oţel datorită
proprietăţii de fixare. Acest metal ajută la producerea otelului si fierului, ceea
ce duce la creşterea cererii pentru mangan, în prezent între 85% şi 90% din
total. Feroaliaje de mangan, conţinând în proportii diferite feromangan şi
siliciu-mangan sunt folosite pentru a obţine oţelul. Aliajele pentru construcţii,
utilaje şi transport au nevoie de mangan. Manganul, de asemenea, este o
componentă cheie a anumitor aliaje din aluminiu şi, în formă de oxid, baterii
uscate. Ca şi minereu, cantităţile suplimentare de mangan sunt utilizate în
scopuri nemetalurgice, ca îngrăşăminte pentru plante, hrana pentru animale şi
coloranţi pentru cărămidă.
Rezervele sigure şi rezervele probabile au fost revizuite de principalii
producători de mangan din Gabon, Mexic şi Africa de Sud. Rezerve sunt
bazate pe estimările resurselor demonstrate.
Tabelul 2.6.
Producţia mondială de mangan
Producţia de Rezervele Rezervele
mangan sigure probabile
mii de tone mii de tone mii de tone
2007 2008
Australia 2,540 2,200 68,000 160,000
Brazilia 933 1,300 35,000 57,000
China 2,000(e) 2,800 40,000 100,000
Gabon 1,490 1,600 52,000 90,000(1)
India 900(e) 940 56,000 150,000(1)
Mexic 125 130 4,000 8,000
Africa de Sud 2,600 3,000 95,000 4,000,000(1)

Ucraina 580(e) 480 140,000 520,000
Alte ţări 1,420 1,400 - -
Total (aprox.) 12,600 14,000 500,000 5,200,000
Sursa: London Metal Exchange Warehaus Stocks and Volume 2009
Resursele mondiale de mangan sunt mari, dar neregulat distribuite; cele din
Statele Unite sunt foarte mici şi au costuri ridicate de extracţie. Africa de Sud
are aproximativ 80% resurse de mangan din lume şi Ucraina 10%.
Manganul nu are nici un substitut în aplicaţiile sale majore.
Cromul (Cr) dispune de o gamă largă de utilizări în metale, produse chimice,
precum şi refractare. Utilizarea Cromului în fier, oţel, şi aliaje neferoase
îmbunătăţeşte durabilitatea şi rezistenţa la coroziune şi oxidare. Utilizarea
cromului pentru a produce oţel inoxidabil şi aliaje neferoase sunt două dintre
aplicaţiile sale cele mai importante. Alte aplicaţii sunt în aliaj de oţel, placări
de metale, pigmenţi, prelucrarea pielii, catalizatori, tratamente de suprafaţă,
precum şi refractare.
Rezervele din India şi rezervele probabile au fost revizuite, pe baza
informaţiilor raportate de către guvernul din India. Rezervele sigure şi
rezervele probabile din Kazahstan au fost revizuite pe baza unor informaţii noi
publicate de companiile miniere, iar in Africa de Sud au fost recalculate pentru
a fi în concordanţă cu cele din India şi Kazahstan.
Tabelul 2.7.
Producţia mondială de crom
Producţia de Rezervele Rezervele
crom Sigure probabile
mii de tone mii de tone mii de tone
2007 2008
India 3320 3,300 21,000 44,000
Kazahstan 3,690 3,700 6,100 180,000
Africa de Sud 9,650 9,600 77,000 150,000
Alte ţări 4,8850 4,900 NA NA
Total (aprox.) 21,500 21,500 NA NA
Resursele mondiale sunt mai mari de 12 miliarde de tone de crom suficiente

pentru a acoperi cererea pe piaţa secole întregi. Aproximativ 95% din resursele
de crom din lume este concentrată geografic în Kazahstan şi Africa de sud,
resursele de crom din SUA sunt în mare parte în Stillwater Complex în
Montana.
Cromul nu are nici un înlocuitor in oţelul inoxidabil. Fragmentele care conţin
crom pot substitui ferocromul în utilizările metalurgice.
Cromul se află în majoritate în Africa de Sud (69% din totalul mondial) în
Transvaal (Rustensburg-Lyndenburg), dar şi în C.S.I., Filipine, Turcia, Iran,
Grecia, Cipru, Albania.
Nichelul (Ni) este un element de tranziţie care prezintă un amestec de

proprietăţi ale metalelor feroase şi neferoase. Este siderofil (de exemplu cand
este asociat cu fierul) şi calcofil (de exemplu asociat cu sulf). Cea mai mare
parte din nichelul minat provine din două tipuri de minereu:
 Laterit - în cazul în care principalul minereu este limonit nickel feros [(Fe,
Ni) O (OH)] şi garnierit (silicat hidric de nichel), sau
 depozite magmatice de sulfurat în cazul în care principalul minereu este
pentlandit [(Ni, Fe) 9S8].
Raza ionica de nichel bivalent este apropiată de cea bivalenta de fier şi
magneziu, permiţând celor trei elemente care să se înlocuiască reciproc, în
reţeaua de cristal a unor silicaţi şi oxizi. Depozitele de sulfurat de nichel sunt în
general asociate cu fier şi magneziu - roci bogate numite ultramafice şi pot fi
găsite în aşezări vulcanice şi plutonice. Lateritul e format prin alterarea rocilor
ultramorfice şi este un fenomen care are loc aproape de suprafaţă. Cea mai
mare parte a nichelului de pe Pământ este concentrat în nucleul planetei.
Nichelul este în primul rând vândut ca metal rafinat (catod, pudră etc.) sau
feronichel. Aproximativ 65% din nichel consumat în lume este utilizat pentru a
face oţel inoxidabil. Un alt 12% merge la superaliaje sau aliaje neferoase (de
exemplu cuprul si nichel). Ambele familii de aliaje sunt folosite la o scară
largă, din cauza rezistenţei la coroziune. Industria aerospaţiala este un
consumator mondial de superaliaje din nichel. Lamele de turbine, discurile şi
alte părţi critice ale motoarelor cu reacţie sunt fabricate din superaliaje.
Superaliajul pe bază de nichel este de asemenea, folosit în arzătoarele
turbinelor si la staţiile de producere a energiei electrice. Restul de 23% din
consum este împărţită între aliaj din oţel, baterii reîncărcabile, catalizatori şi
alte substanţe chimice, produse de turnătorie şi placare. Produsele chimice
principale comerciale sunt carbonatul (NiCO3), clorură (NiCl2), oxid bivalent
(NOI) şi sulfat (NiSO4). În soluţie apoasă, un ion bivalent de nichel are o
culoare verde-smarald.
Criza creditelor pune presiuni financiare severe asupra producătorilor de
vehicule cu motor, care le determină să reevalueze piaţa 2010. Hidrura de
nichel-metal (NiMh) continuă să fie utilizata la scară largă în autovehicule
hibride, în ciuda incercarilor făcute cu bateriile litiu-ion.
Conform estimărilor, rezervele sigure şi cele probabile pentru Australia şi
Columbia, precum şi pentru Spania (inclus în "alte ţări"), au fost revizuite pe
baza unor informaţii furnizate de industria minieră.
Repartiţia resurselor şi producţiei de metale neferoase

Metalurgia neferoasă se ocupă cu prelucrarea metalelor neferoase cum ar fi:
cuprul, zincul, plumbul, cositorul, mercurul, aluminiul, magneziul, metalele
preţioase (aur, argint, platină), metalele radioactive (uraniu şi radiu) şi
metalele rare (zirconiu, cadmiu, beriliu, niobiu, tantal şi cesiu).
Cuprul este unul din cele mai folosite metale (cabluri de curent electric, ţevi şi
rezervoare etc.) El se foloseşte atât în stare nativă, cât şi sub formă de aliaje
(alamă în combinaţie cu zincul şi bronz în combinaţie cu cositorul). Rezervele

mondiale sunt de aproximativ 600 mil. tone.
Cuprul se găseşte de obicei în natură, în asociere în sulfuri cu alte minereuri
neferoase cum ar fi plumbul, zincul sau aurul şi argintul. Cuprul în stare pură
este, în general, produs printr-un proces din mai multe etape, începând cu
extragerea din mină şi concentrarea minereului care conţine sulfură de cupru,
apoi este topit şi rafinat electrolitic, pentru a produce un catod din cupru pur.
Cupru este unul dintre cele mai vechi metale folosite vreodată şi a fost unul
dintre materialele importante în dezvoltarea civilizaţiei. Datorită proprietăţilor
sale, singur sau în combinaţie, are o ductibilitate înaltă, maleabilitate,
conductivitate termică şi electrică, precum şi rezistenţă la coroziune, cuprul a
devenit un metal foarte important pentru industrie, fiind clasat al treilea în ceea
ce priveşte cantităţile consumate, după fier şi aluminiu. Aproximativ trei
sferturi din cuprul utilizat este folosit în industria electrică, în industria
energetică, fabricarea cablurilor, telecomunicaţii, precum şi în produsele
electrice şi electronice. Construcţia de clădiri este cea mai mare piaţă, urmată
de electronice şi produse electronice, transport, utilaje industriale, precum şi de
consum şi produse generale. Produşii din cupru de la fabricare şi produse din
cupru sunt reciclate şi contribuie semnificativ la furnizarea cuprului.
Rezervele oficiale raportate de China includ mici depozite, care momentan nu
se pot dezvolta din punct de vedere economic. Revizuiri semnificative au fost
făcute pentru rezervele din Chile, Kazahstan, Mexic, Peru şi se bazează pe date
tabulare din rapoartele individuale ale companiilor.
Tabelul 2.8.
Producţia mondială de cupru
Producţia de Cupru Rezerve sigure Rezerve probabile
mii tone mii tone mii tone
2007 2008
SUA 1,200 1,310 35,000 70,000
Australia 870 850 24,000 43,000
Canada 589 590 10,000 20,000
Chile 5,560 5,600 160,000 360,000
China 946 1,000 30,000 63,000
Indonezia 797 650 36,000 38,000
Kazahstan 407 460 18,000 22,000
Mexic 347 270 38,000 40,000
Peru 1,190 1,220 60,000 120,000
Polonia 452 430 30,000 48,000
Rusia 740 750 20,000 30,000
Zambia 520 560 19,000 35,000
Alte ţări 1,840 2,030 70,000 110,000
Total (aprox.) 15,400 15,700 550,000 1,000,000
Cuprul poate fi înlocuit cu aluminiul în cablurile electrice, echipamente

electrice, radiatoare auto, şi tuburi răcire şi refrigerare; cu titanul şi oţelul în
schimbătoarele de căldură; fibra optică poate înlocui cupru, în anumite aplicaţii
de telecomunicaţii, precum şi materiale plastice înlocuiesc cuprul în conducta

de apă, ţeavă de scurgere şi accesoriile instalaţiilor sanitare.
Principalii producători de cupru sunt: S.U.A., Peru, Rusia., Canada, Chile şi
Zambia, Australia ce asigură peste 62% din producţia mondială.
Cel mai mare producător este Chile care exploatează din zăcămintele de la
Chuquicamata, Rio Blanca, Sagasco, El Teniente, Tietil, Exotica şi Potrerillas,
asigurând astfel 21% din producţia întregii planete.
S.U.A. are centre de exploatare în statele Utah (Gisements de Bingham),
Arizona (Marenci), Nevada (Cooper Canyon şi Ely), Montana şi Michigan.
Canada extrage cupru în Columbia Britanică (Betlehem, Brenda), Manitoba
(Wedusko), Ontario, Quebec (Poirier) şi Saskatchewan (Waden Bay).
C.S.I. este al treilea producător mondial şi îşi bazează marea majoritate a
producţiei pe exploatările de la Celeabinsk, Ekaterinburg, Worilsk.
Zambia este cel mai important producător al Africii şi exploatează de la
Baluba, River Lode, Rhocaua şi Kalengwa.
Alţi producători de cupru sunt: Mexic (Nacozari), China (Yunnan, Jiangxi),
India (Jamshadpur, Rajasthan), Indonezia, Filipine, Iran, Turcia.
Zincul este folosit în industrie atât ca oxid (la pigmenţii pentru vopsit,
cauciucuri etc.), ca sulfat (vopseluri, cosmetică, medicină) cât şi la
galvanizarea oţelului. Rezervele mondiale sunt de 340 mil. tone, iar producţia
în anul 1999 a fost de 6,1 mil. tone. Zincul e al douăzeci şi al treilea metal
cantitativ prezent în scoarţa Pământului, din punct de vedere al abundenţei.
Sfaleritul, sulfură de zinc, este şi a fost principalul minereu din lume. Zincul
este necesar pentru viaţa modernă, iar în ceea ce priveşte tonajul, ocupă locul
patru între toate metalele în producţia mondială - fiind depăşit doar de fier,
aluminiu, şi cupru. Utilizarea zincului variază de la produse din cauciuc până la
medicamente. Aproximativ trei sferturi din zincul folosit este consumat ca
metal, în principal ca şi strat de acoperire pentru a proteja fierul şi oţelul de
coroziune (metal galvanizat), ca metal aliat pentru a face bronzul şi alama.
Restul, o pătrime este consumată ca şi compuşi de zinc în principal în cauciuc,
chimice, vopsea şi industria agricolă. Zincul este de asemenea un element
necesar pentru dezvoltarea şi creşterea corespunzătoare a oamenilor,
animalelor şi plantelor; este al doilea metal după fier, care se găseşte în corpul
uman.
Tabelul 2.9.
Producţia mondială de zinc
Producţia de zinc Rezerve sigure Rezerve probabile
mii tone mii tone mii tone
2007 2008
SUA 803 770 14,000 90,000
Australia 1,520 1,510 42,000 100,000
Canada 620 660 5,000 30,000
China 2,900 3,200 33,000 92,000
Kazahstan 390 420 14,000 35,000
Mexic 430 460 7,000 25,000
Peru 1,440 1,450 18,000 23,000
Alte ţări 2,800 2,840 49,000 87,000
Total (aprox.) 10,900 11,300 180,000 480,000
Creşterea exploatărilor miniere a fost determinată de extinderi în America

Latină şi creşterea producţiei în China, India, Iran, şi Kazahstan. Producţia de
metal a crescut ca urmare a producţiei crescute de minereu în China şi India. O
scădere a consumului de zinc în Europa şi în Statele Unite în cursul anului a
fost compensată de creşterea consumului în ţările cu pieţele noi, în special
China, Brazilia şi India. Creşterea a productiei Chinei a fost susţinută de
creşterea cererii şi fabricaţiei de produse zincate, în special cele utilizate în
transport (bariere pe autostrăzi), în comunicare (turnuri galvanizate de fier) şi
infrastructură.
Preţurile la zinc au continuat să scadă în cursul anului 2008 pe măsură ce pe
piaţa metalelor a rămas în excedent zincul.
Rezervele de zinc se găsesc în Mexic, Italia, Zair, Zambia, Namibia, Africa de
Sud, Iran, India, China, Coreea de Sud ce deţin aproximativ 83% din totalul
mondial.
Plumbul are utilizări diverse de la industria tipografică (în aliaj cu staniolul), la
industria electrotehnică (protecţia cablurilor electrice), de la protecţia necesară
în centralele atomo-electrice la industria chimică.
Plumbul este un metal foarte rezistent la coroziune, dens, ductil, maleabil, un
metal gri albăstrui, care a fost folosit de cel puţin 5.000 de ani. Cele mai
importante utilizări ale plumbului includ materiale de construcţii, pigmenţi
pentru ceramica şi conducte pentru transportul apei. Castele şi catedrale din
Europa conţin cantităţi considerabile de plumb în dispozitive decorative,
acoperişuri, ţevi şi ferestre. Înainte de începutul anilor 1900, în Statele Unite
plumbul a fost folosit în primul rând pentru muniţie, apoi garnituri funerare,
ceramica, sticla şi cristal cu plumb, vopsele sau alte straturi de protecţie, liniile
de apă şi conducte. Odată cu creşterea numărului de vehicule motorizate din
sectorul public şi privat, după primul război mondial, cererea de plumb a
crescut datorită utilizării bateriilor cu acid şi plumb şi a rezervoarelor de
combustibil din aliaj de plumb-cositor. Cele mai multe dintre aceste utilizări
ale plumbului au continuat să crească odată cu creşterea populaţiei şi a
economiei naţionale. A crescut cererea de plumb în momentul în care a fost

utilizat ca protecţie împotriva radiaţiilor în analizele medicale şi echipamente
video de afişare şi ca aditiv în benzină.
Preţurile pentru plumbul concentrat, a început să scadă în a doua jumătate a
anului 2008 şi a continuat să scadă până la finele anului, având în vedere că şi
cererea globală a scăzut în cursul aceleiaşi perioade. Fiind producători de talie
medie, America de Nord şi London Metal Exchange, au dictat preţurile, iar în
septembrie au fost aproape 30% mai mici decât erau la începutul anului 2008.
Utilizarea plumbului la nivel mondial a crescut cu aproximativ 5% în 2008 şi a
fost determinată în principal de o creştere
Aluminiul se extrage în principal din minereul de bauxită. Utilizarea sa este
foarte diversificată, iar extinderea aplicaţiilor sale este generată şi de faptul că
el este unul din cele mai răspândite elemente din scoarţa pământului
(aproximativ 8%).
Aluminiul e cel de-al doilea metal prezent în scoarţa Pământului, din punct de
vedere al abundenţei, după siliciu, şi totuşi acesta este un metal relativ nou în
industrie, care a fost produs în cantităţi comerciale de doar 100 de ani. Acesta
are o greutate de aproximativ o treime, la fel ca şi oţelul sau cuprul; este
maleabil, ductil, şi uşor de prelucrat şi de turnat, şi are o excelentă rezistentă la
coroziune şi durabilitate. Măsurată fie din punct de vedere al cantităţii fie al
valorii, utilizarea aluminiului este mai mare decât oricare alt metal, cu excepţia
fierului, şi este important în aproape toate segmentele economiei mondiale.
Una dintre multele sale utilizări este în transport (automobile, avioane,
camioane, automotoare, nave maritime, etc.), ambalaje (conserve, folie, etc.),
construcţii (ferestre, uşi, lambriuri, etc.), bunuri casnice (aparate, ustensile de
gătit, etc.), instalaţii electrice, maşinării, şi multe alte aplicaţii.
Recuperarea resturilor din aluminiu (reciclare) a devenit o componentă
importantă a industriei de aluminiu. O practică comună încă de la începutul
anilor 1900, reciclarea aluminiului nu este ceva nou. Acesta a fost, totuşi, o
activitate cu nivel scăzut, până la sfârşitul anului 1960, când reciclarea cutiilor
de băuturi din aluminiu în cele din urmă a început sa capete o forma în
conştiinţa publică. Surse de aluminiu reciclate includ automobile, ferestre şi
uşi, aparate, şi alte produse. Cu toate acestea, reciclarea cutiilor de aluminiu
pare să aibă cel mai mare succes.
Întrebuinţarea netă de import, ca şi procentaj la consumul aparent, şi-a
continuat declinul început în 2005, pe măsură ce producţia internă primară a
crescut, importurile pentru consum au scăzut şi exporturile au crescut, ceea ce a
dus la devenirea Statelor Unite a unui exportator net de aluminiu în 2008.
Canada şi Rusia au reprezentat aproape trei sferturi din totalul importurilor.
Exporturile SUA au crescut cu 34% în 2008, comparativ cu suma exportata în
2007. China, Canada, Mexic şi Taiwan, în ordine descrescătoare, au primit
aproximativ trei sferturi din totalul exporturilor americane.
Tabelul 2.10.
Producţia mondială de aluminiu
Producţie
2007 2008
SUA 2,554 2,640
Australia 1,960 1,960
Bahrain 873 870
Brazilia 1,660 1,660
Canada 3,090 3,100
China 12,600 13,500
Germania 50 590
Islanda 398 790
India 1,200 1,300
Mozambic 564 550
Norvegia 1,330 1,100
Rusia 3,960 4,200
Africa de Sud 895 900
Tadjikistan 419 420
Emiratele Arabe, Dubai 890 920
Venezuela 610 550
Alte ţări 4,460 4,700
Total (aprox.) 38,000 39,700
Cu toate acestea, procesele de utilizare a acestor resurse nu s-au dovedit a fi

competitive din punct de vedere economic, cu cele utilizate în prezent pentru
bauxită. Rezervele probabile globale pentru bauxită este suficientă pentru a
satisface cererea mondială pentru acest metal şi în viitor.
2.3.2. Geografia resurselor nemetalifere

Industria chimică este unul din sectoarele industriale cele mai dependente de
resursele furnizate de ramura extractivă. În prezent, datorită creşterii preţului
ţiţeiului, a gazelor naturale şi în general a tuturor resurselor, industria chimică
se confruntă cu mari dificultăţi.
Resursele naturale folosite în industria chimică sunt: minereurile metalice,
sărurile, sulful, calcarul, cărbunii, hidrocarburile, uleiurile, cauciucul natural,
lemnul, grăsimile, apa ş.a.
Industria chimică se subdivide în două ramuri:
 industria chimică primară (producătoare de produse cloro-sodice, amoniac,
fenol, metanol, acizi);
 industria produselor chimice finite (producătoare de îngrăşăminte chimice
şi pesticide, produse farmaceutice, detergenţi, coloranţi, vopseluri, fire
sintetice, mase plastice ş.a.).
Industria petrochimică se ocupă de obţinerea firelor şi fibrelor sintetice, a

cauciucului sintetic, a maselor plastice, detergenţilor, solvenţilor, coloranţilor,
medicamentelor, îngrăşămintelor din produsele obţinute în urma prelucrării
petrolului (etilena, propilena, butadiena şi hidrocarburile aromatice).
Fibrele sintetice sunt de trei tipuri:
 fibre poliesterice;
 fibre poliamidice;
 fibre poliacrilenitrilice (lână artificială)
Principalii producători de fibre sintetice sunt: S.U.A., C.S.I., Marea Britanie,
Italia, Franţa, Olanda, Canada, China şi Elveţia. Ţări exportatoare
imporatante sunt: Germania, Japonia, Italia, Marea Britanie.
Masele plastice sunt întâlnite în special ca polietilenă, policlorură de vinil şi
poliester.
Marii producători de mase plastice (folosite în special în industria
constructoare de maşini) sunt: S.U.A., Germania, Japonia, C.S.I., Marea
Britanie, Franţa, Olanda.
Cauciucul sintetic a căpătat în a doua jumătate a secolului XX o importanţa din
ce în ce mai mare. Marea majoritate a producătorilor au înregistrat creşteri
importante în ultimii ani, înregistrând scăderi doar în perioade de criză
petrolieră.
Marii producători sunt: S.U.A., Japoni,a Federaţia Rusă, Franţa, Germania,
China, Coreea de Sud, Marea Britanie, Italia şi Brazilia.
Cauciucul sintetic este folosit în principal în industria anvelopelor, puternic
dezvoltată în S.U.A., Japonia, C.S.I., Franţa (uzinele Michelin la Clermont
Ferrand), Germania şi Marea Britanie.
Industria petrochimică este puternic dezvoltată în S.U.A. în regiunea
Middlecontinent-Golful Mexic (Texas, Louisiana, Oklahoma cu mari uzine la
Houston, Port Arthur, Lake Charles, Bayrom) şi în partea de Nord-Est la
Philadelphia, Louisville, Tuscola şi Akron.
În C.S.I. există mai multe zone petrochimice: zona dintre Volga şi Ural
(Volvograd, Gorki, Voljskii, Kazan, Ufa), zona Caucazului nordic şi a
Azerbaidjanului (Sungeit, Budionovsk) şi zona Siberiei de Vest (Tomsk,
Tobolsk, Tuimeni).
Canada are dezvoltată industria petrochimică la Sarnia şi Varennes.
Japonia este a doua putere petrochimică mondială în ciuda importului masiv
de petrol.
Alte ţări dezvoltate din punct de vedere al petrochimiei sunt: Italia (Ravenna,
Brindisi), Franţa (Lavers, Berre), Marea Britanie (Middlesbrough, Fawley),
Spania (Huelva) şi Belgia (Antwerpen).
În Asia, petrochimia este foarte dezvoltată în China în Beijing, Shanghai,
Lanzhou.
Orientul Mijlociu şi cel Apropiat au înregistrat mari progrese în ultimele

decenii în domeniul petrochimic. Astfel în Arabia Saudită există combinate la
Azzahreno, în Iran la Abidjan şi Bandar a Shahpur şi în Irak la Kirkuk.
Industria produselor cloro-sodice are ca obiect de activitate obţinerea sodei
caustice, a celei calcinate, a clorului şi acidului clorhidric, pesticidelor şi a unor
produse farmaceutice. Materia primă folosită este sarea gemă care se întâlneşte
în litosferă în cantităţi foarte mari, practic nelimitate (sarea din apa mărilor şi
oceanelor este aproximată la 401015 tone). Rezervele cele mai importante le
întâlnim în C.S.I. (bazinul Kamei), S.U.A. (vestul Munţilor Appalachi şi
Câmpia Mississippi), Franţa (regiunea Lorena), Marea Britanie (regiunea
Cheshire), România şi Germania. Astăzi se extrage şi sarea marină din Marea
Mediterană, din Oceanul Pacific (China, Japonia) şi din lacuri sărate (Lacul
Bashumeiak în C.S.I. şi în regiunea Qaidam din China).
Producţia de sare a fost stimulată de dezvoltarea explozivă a industriei chimice.
Sulful nativ este folosit în industria acidului sulfuric, detergenţilor şi îl găsim în
natură sub forma sedimentară sau cea vulcanică. Principalele zăcăminte sunt
cele din Mexic, Polonia, Japonia, Chile, S.U.A., Canada.
Cele mai mari producătoare de sulf sunt S.U.A., C.S.I., Polonia şi Canada.
Fosfaţii sunt folosiţi ca materie primă în industria îngrăşămintelor şi îi găsim în
natură fie sub formă organică (fosforite, guano), fie de origine minerală
(apatite).
Fosforitele (depuneri de substanţe organoice pe fundul Oceanului Planetar)
sunt obţinute de Arabia Saudită şi Maroc, dar şi de S.U.A. (Florida, Carolina
de Nord), Estonia, Australia, Columbia şi India.
Apatita se exploatează în C.S.I. (Peninsula Kola), China, Coreea de Nord şi
Vietnam.
Guano (excremente ale unor păsări) este obţinut în mici insule cum ar fi
Nauru, dar şi în Chile şi Peru.
Sărurile de potasiu sunt folosite, în principal, în industria îngrăşămintelor
potasice. Zăcămintele importante se găsesc în Germania (Stassfurt), Ucraina
(Kalus), Rusia (Solikamsk în bazinul Kamei), S.U.A. (Carlsbad), Canada (în
Saskatchewan), Brazilia, Tailanda.
Sarcina de lucru 6
Întocmiţi un eseu despre importanţa resurselor metalifere si nemetalifere.
2.3.3. Resursele industriei materialelor de construcţii

Acest tip de resurse naturale se găseşte în cantităţi mari în scoarţa terestră. Sunt
folosite atât roci de origine eruptivă (granite, granodiorite, sienite, andezite,
bazalte), roci metamorfice (marmura), cât şi roci sedimentare consolidate sau
nu (calcare, marne, nisip cuarţos, argilă, baritină, azbest, mică etc.).
În industria materialelor de construcţie materia primă este constituită din roci şi
materiale industriale.
Marmura este un calcar cristalin răspândit foarte mult în Europa.
Marile exploatări sunt în Italia la Livorno (cea verde şi cea roşiatică),
Portovenere (cu vine aurii pe fond negru), în jurul Florenţei la Siena şi Prato,
Valea Ossole, La Varenna (neagră), Cezana şi Susa (verde), Verona (roşiatică)
şi nu în ultimul rând vestita marmură de Carrara.
Grecia exploatează marmură de la Imettos, Pentelikos, Skiros şi Paros.
Spania produce vestita marmură pentru statui în Sierra de Bacares şi în
provincia Estramadura.
Portugalia produce în Almetejo o frumoasă marmură de nuanţe roz, galbene,
purpurii şi violacee.
Franţa, în Munţii Jura, Masivul Central Francez, Munţii Vosgi şi la Boulogne-
Givet exploatează o marmură roşie, verde şi roz.
India are rezerve de marmură la Madras, Turcia în Podişul Anatoliei, China în
Peninsula Shandung, S.U.A. în Munţii Appalachi şi Canada în zona fluviului
Sf.Laurenţiu.
Bazaltul este folosit la pavajul străzilor. Se întâlneşte mult în Irlanda, Marea
Britanie, Franţa şi India.
Alte roci de construcţie sunt calcarele şi marnele (întâlnite în toate zonele),
nisipul cuarţos (Franţa, Belgia, Japonia), argilele caolinoase folosite în
industria porţelanului (China, Japonia, S.U.A., Franţa, Marea Britanie),
argilele refractare (S.U.A., Germania, Polonia).
Industria materialelor de construcţii în România a fost foarte mult încurajată
din cauza construcţiei masive de locuinţe. Astfel, granitul se extrage în Munţii
Măcinului, în Defileul Mureşului la Săvîrşin şi Radna, bazaltul la Racoş,
Tpoliţa şi Brănişca, calcarul la Bicaz, Hârşova, Basarabi, Sănduleşti, gresiile la
Tarcău, Teliu şi Câmpulung Moldovenesc.
Marmura se extrage în România la Ruşchiţa şi Alun (Munţii Poiana Ruscă),
Vaşcău şi Moneasa (Munţii Apuseni) şi în Carpaţii Orientali.
Cimentul se fabrică la Medgidia, Cernavodă, Comarnic, Fieni, Bicaz,
Câmpulung Muscel, Turda ş.a. Producţia de ciment a înregistrat în ultimii ani o
scădere accentuată ceea ce se explică prin scăderea dramatică a construcţiilor
de locuinţe din ţară.
Industria sticlei şi a porţelanului este dezvoltată la Bucureşti, Mediaş, Azuga,
Boldeşti-Scăieni, Pădurea Neagră pentru sticlă şi la Sighişoara, Curtea de
Argeş, Alba Iulia, Baia Mare pentru porţelan.
Industria cărămizilor şi a ţiglei are principalele fabrici la Galaţi, Brăila, Piteşti,

Roman, Iaşi şi Vaslui.
2.4. Geografia resurselor agricole şi forestiere
Geografia agriculturii a devenit o disciplină aplicativă, integrată într-un context

interdisciplinar, vizând amenajarea teritoriului şi asigurând înţelegerea
impactului antropic.
Omul nu s-a născut agricultor ci a ajuns în această ipostază după sute de mii de
ani de hominizare, de evoluţie biologică, tehnică şi culturală. Abia în Neolitic
(cca 10 000 de ani în urmă), a început să cultive plante şi să crească animale,
domesticite de el însuşi, introducându-le şi multiplicându-le în cele mai diverse
locuri, transformând astfel ecosistemele naturale în ecosisteme cultivate,
artificializate. Premisele naturale ale localizării activităţilor agricole se
manifestă sub forma unor potenţialităţi, în sensul existenţei unor condiţii a
căror valorizare depinde de nivelul tehnic propriu fiecărei societăţi. Potenţialul
agricol al unei regiuni nu poate fi înţeles în forma abstract a variabilelor fizico-
geografice ci numai corelat cu aspectele concrete derivate din capacitatea
omului de a le pune în valoare. Pe măsura evoluţiei tehnicilor, limitele impuse
de factorii naturali se dovedesc a fi mai puţin intangibile, prin crearea unor
hibrizi, modificarea unor componente naturale prin amendare, irigare, drenaj,
adăpostire etc. Componentele potenţialului bio-pedo-climatic sunt ambivalente,
acţionând atât ca factori limitativi (restrictivi) cât şi ca factori favorizanţi, în
funcţie de contextul local.
2.4.1. Resursele agriculturii

Agricultura, în comparaţie cu alte ramuri economice, se caracterizează printr-o
dependenţă puternică de condiţiile naturale.
Prin activitatea sa agricolă, omul a modificat la rândul său cadrul natural, în
unele cazuri influenţa sa fiind radicală prin irigare, desecare şi terasare.
Cu toate neajunsurile de mai sus, agricultura este cea mai importantă activitate
a omului, peste 60% din populaţia Terrei fiind ocupată în acest domeniu.
Primele atestări ale îndeletnicirilor agricole datează de acum 12 milenii atunci
când au apărut primele dovezi ale domesticirii animalelor. Astfel, oaia a
început să fie domesticită în nordul Irakului pe la 9000 î.e.n., vitele la 6000
î.e.n. în Nord-Estul Iranului, porcii la 8000 î.e.n. în Thailanda, iar caii la 4350
î.e.n. în Ucraina.
Cultura plantelor este atestată de acum 10 milenii, atunci când au început să fie
cultivate grâul şi orzul (în Orientul Mijlociu), orezul (China şi Sud-Estul Asiei-
5500 î.e.n.), dovleceii (Mexic-8000 î.e.n.). De asemenea, legumele erau
cultivate în Macedonia în perioada 6000 î.e.n.
În timp, omul s-a perfecţionat inventând plugul, irigaţiile şi alte mijloace de
simplificare a muncii şi de mărire a randamentului acesteia. De asemenea,
sistemul lucrărilor agricole a evoluat de la utilizarea directă a masei vegetale, la

cea a folosirii maxime a terenurilor şi apoi a abandonării lor până la sistemul
actual al alternării culturilor.
Dezvoltarea agriculturii s-a impus cu necesitate în primul rând din cauza
creşterii explozive a populaţiei Terrei. Pe de altă parte, repartizarea inegală a
producţiei agricole pe diferite zone ale planetei din cauza reliefului, dar şi a
dotării cu mijloace agricole a condus la grave decalaje în asigurarea hranei
locuitorilor Terrei. Astfel, peste 16% din populaţia globului este afectată de
subalimentaţie, fenomen întâlnit îndeosebi în Africa, Asia şi America Latină.
În cadrul alimentaţiei populaţiei contribuie produsele vegetale şi cele animale
sau de origine animală.
Agricultura este totodată şi un furnizor de materii prime pentru alte industrii,
cum ar fi cea uşoară şi alimentară (plante industriale, cereale, produse
pomicole şi viticole-în cadrul materiilor prime vegetale, dar şi lâna, pieile-
oferite de materiile prime de origine animală).
Dezvoltarea agriculturii este influenţată de o multitudine de factori grupaţi în:
 factori naturali:
 climă (ce condiţionează structura, dar şi răspândirea culturilor
agricole)
 temperatură (factor important în dezvoltarea plantelor)
 umezeală (factor decisiv pentru continuitatea evoluţiei plantelor)
 lumină (importantă pentru procesul de fotosinteză)
 vânt (cu contribuţia sa la polenizarea plantelor)
 relief (care condiţionează repartiţia culturilor agricole şi natura
acestora)
 sol (factor preponderent în dezvoltarea plantelor deoarece anumite
tipuri de culturi nu se pot adapta decât unor soluri specifice)
 factori tehnici (importanţi în procesele de irigaţii, chimizare şi mecanizare a
lucrărilor agricole);
 factori socio-economici (referitori la forţa de muncă folosită în lucrările
agricole şi la contextul economic specific zonei)
2.4.2. Regiunile agro-geografice ale planetei

Pentru a putea înţelege mai bine răspândirea şi cultivarea plantelor pe Terra
este necesar să fie prezentate principalele regiuni geografice ale Terrei sub
aspectul influenţei agrare a acestora.
 Regiunea tropical-umedă este situată în zona intertropicală, unde
precipitaţiile au un caracter alternant. În această zonă se găsesc culturi
specifice, cum ar fi: arborii de cauciuc şi cacao, maniocul, orezul, grâul şi
porumbul. La marginea acestei zone se pot cultiva bumbacul, cafeaua,
bananele, ananasul şi trestia de zahăr.
 Regiunea musonică este, din cauza precipitaţiilor abundente, benefică

culturilor de orez, porumb, bumbac şi iută.
 Regiunea aridă este puţin propice dezvoltării culturilor, acestea putând fi
întreţinute numai în oaze.
 Regiunea mediteraneeană are culturile de citrice şi de viţă de vie, a căror
evoluţie în cadrul zonei este cea mai potrivită.
 Regiunea temperată este cea mai bogată sortimental, putându-se cultiva
grâu, porumb, orz, secară, floarea soarelui, cartofi, sfeclă de zahăr. De
asemenea, pomicultura găseşte un climat adecvat.
2.4.3. Cultura plantelor folosite în alimentaţie

Cultura plantelor folosite în alimentaţia omului se împarte în mai multe
categorii după structura lor:
 cereale (grâu, orez, porumb, secară, orz, cartof, tomate);
 plante cultivate pentru zahăr şi plante oleaginoase (trestie de zahăr, sfeclă
de zahăr, floarea soarelui, soia)
Cerealele reprezintă cea mai importantă sursă de alimentaţie a omului,
acoperind aproximativ jumătate din terenurile arabile ale planetei.
Distribuţia culturilor de cereale este influenţată de cei trei mari producători:
China, S.U.A. şi India care acoperă aproape jumătate din producţia de cereale a
planetei.
Cea mai importantă cereală din punct de vedere al ariei de extindere este grâul
care are o pondere de aproximativ 27% din totalul cerealelor. Grâul are o mare
capacitate de adaptare la nivelul solului şi a climei. Cei mai mari producători
de grâu ai planetei sunt:
 în Europa: Rusia,Franţa, Germania, Olanda, Marea Britanie.
 în Asia: China-cel mai mare producător de grâu al Terrei
 India-al doilea producător
 în America de Nord:
 Statele Unite ale Americii-al treilea producător mondial
 şi Canada
 în America de Sud: Brazilia
 în Australia şi Oceania: Australia fiind în acelaşi timp ţara cu cea mai mare
producţie pe cap de locuitor
 în Africa: Egipt
Marii producători de porumb ai planetei sunt:
 în Europa: Franţa, România, Austria (, Ungaria, Spania şi Italia.
 în Asia: China-al doilea producător de porumb al lum), India,Indonezia,

Thailanda şi Filipine.
 în America de Nord: Statele Unite ale Americii-cel mai mare producător
mondial şi cu o producţie mare pe cap de locuitor de 920 kg/loc. şi Mexic
 în America de Sud: Brazilia-al treilea producător al lumii şi Argentina
 în Africa: Africa de Sud cu 10.943 mii tone în 2000, Etiopia şi Kenya.
În ansamblu, producţia mondială de porumb a cunoscut o evoluţie ascendentă
în anii 1990-2000 cu un indice de creştere situat în jurul valorii de 10% pe an,
dar în anul 1999 a fost în scădere faţă de anii precedenţi. Producţia medie la
hectar s-a situat peste 4.000 kg/ha.
Orezul, al treilea ca pondere în structura cerealelor (26,64%) este predominant
în Asia unde se află de altfel şi primii 8 producători ai lumii (cu peste 83% din
producţia planetei). Cel mai mare producător de orez este, în mod evident
China (33,34% din total), urmată de India (22,14%), Indonezia (8,65%),
Bangladesh şi Vietnam.
Pe celelalte continente, importanţi producători sunt: Brazilia, S.U.A., Egipt,
Nigeria, Peru, Ecuador, Italia şi Australia cu ponderi în producţia mondială
totuşi foarte mici în comparaţie cu statele asiatice.
Cartoful, cu o pondere de 13,86% în structura producţiei agricole, este cultivat
pe aproximativ 21 milioane de hectare şi are utilităţi multiple: de la hrana
populaţiei, la folosirea sa ca materie primă în industria alcoolului şi în
zootehnie la hrana animalelor.
Marii producători de cartofi se află preponderent în Asia, Europa şi America de
Nord.
În Asia se află cel mai mare producător al lumii, China), urmată de Japonia şi
Iran.
În America de Nord, S.U.A. (al patrulea mare producător) este urmată de
Canada
În Europa se află însă cei mai importanţi producători de cartofi. Astfel,
Federaţia Rusă (al doilea producător mondial), Polonia, Ucraina. Alţi
producători importanţi sunt: Germania, Belarus (cu 872 kg/loc. - cea mai mare
din lume), Olanda, Marea Britanie, Franţa, Spania şi România.
Alte cereale cultivate pe Terra sunt:
 tomatele (cu o pondere de numai 3,87% în totalul cerealelor) cultivate mai
ales în Europa (30% din producţia mondială) în: Italia,Spania, Grecia,
Rusia, Ucraina, Franţa. Marii producători sunt însă tot S.U.A. şi China
(8.982 mii tone în 1994). Trebuie menţionate însă şi Turcia, India, Egiptul,
Brazilia cu producţii semnificative.
 orzul şi orzoaica (folosite la producerea berii şi pentru hrana animalelor)
cultivate mult în Rusia, Ucraina, China, Canada, Germania şi Franţa.
 secara cu principalii producători: Rusia, Polonia şi Germania.
 maniocul cu producţii semnificative în Brazilia, Nigeria, Zair şi Indonezia

(împreună furnizând peste 50% din producţia mondială).
 sorgul şi meiul cu producţii mari în S.U.A., India, Argentina, China, Rusia,
Nigeria şi Egipt.
Plantele cultivate pentru zahăr şi plantele oleaginoase (trestia de zahăr, sfecla
de zahăr, floarea soarelui, soia) sunt folosite în special ca materie primă pentru
industria alimentară.
Sfecla de zahăr are o producţie mondială oscilantă. Cei mai importanţi
producători sunt în Europa unde Franţa (locul I), Germania (locul II, Ucraina-
13.199 mii tone. S.U.A. cultivă şi ea sfeclă de zahăr, al treilea producător
mondial. În Asia, se remarcă China.
Marii producători de floarea soarelui sunt Argentina, Rusia,, S.U.A., Franţa,
Ucraina şi China.
2.4.4. Pomicultura şi viticultura

Pomicultura este caracterizată printr-o diversificare generată în primul rând de
factorii climatici.
Astfel, în zona temperată, pomii fructiferi întâlniţi cu precădere sunt: mărul,
părul, caisul, piersicul, prunul, cireşul, vişinul. Plantaţii mari de pomi fructiferi
întâlnim în China, S.U.A., Rusia, Franţa, Germania, Italia, România şi Turcia.
Astfel, primul producător mondial de mere este China urmat de S.U.A., Italia,
Turcia, Franţa şi Rusia.
În zonele tropicale şi subtropicale se întâlnesc plantele citrice (lămâiul,
portocalul, mandarinul), producţii mari având S.U.A., Italia, Mexic, Argentina,
Iran şi India.
Arborele de cafea, este specific zonelor calde şi are o mare răspândire în
America de Sud şi Centrală (Brazilia-primul producător mondial de cafea,
Columbia, Guatemala, El Salvador, Costa Rica, Ecuador). Indonezia şi
Mexicul sunt de asemenea mari producători de cafea.
Arborele de cacao este întâlnit mai ales în ţările Africii (Ghana, Camerun,
Nigeria, Uganda) şi cele ale Americii de Sud (Brazilia, Ecuador, Columbia)
fiind specific climei tropicale.
Ceaiul este cultivat tradiţional în India (o treime din producţia mondială) şi
Extremul Orient.
Bananele sunt produse, cu precădere, în Brazilia, Ecuador, Honduras, India,
Bangladesh, Somalia şi Irak.
Mirodeniile (piperul, scorţişoara, vanilia, ienibaharul) sunt cultivate mai ales
în ţările asiatice: India, Indonezia, Sri Lanka, China şi Japonia şi în Africa
(Madagascar-cel mai mare producător de vanilie: peste 80% din producţia
mondială).
Viticultura, specifică zonelor temperate, este o activitate ce necesită soluri
afânate, formate pe calcare, nisipuri şi loess. Din suprafaţa cultivată cu viţă de
vie, Europa deţine (mai ales în zona mediteraneeană) 60% din totalul mondial.
Cei mai importanţi producători de vin sunt Franţa, Italia, Argentina, Spania,
S.U.A., Germania, Africa de Sud, Rusia, Australia şi România. La producţia de
struguri, pe primul loc se află Italia, urmată de Franţa, S.U.A., Turcia, Spania şi
Argentina.
2.4.5. Creşterea animalelor

Creşterea animalelor, activitate ce îşi are obârşia în cele mai vechi timpuri, a
căpătat o importanţă mare de-abia în secolul al XIX-lea, atunci când regiunile
urbanizate ale lumii au generat solicitări mari de carne şi produse din lână.
Introducerea ulterioară a instalaţiilor frigorifice pe nave de transport a permis
unor ţări îndepărtate (Australia, Noua Zeelandă, Argentina) să-şi mărească
producţia şi să devină mari exportatori de produse animale.
O importanţă deosebită o au şi alte ramuri cum ar fi apicultura (importantă
furnizoare pentru industria farmaceutică) practicată intens în China, S.U.A.,
Rusia, Turcia, Australia, Canada, România, avicultura (producătoare de carne
de pasăre şi ouă) dezvoltată în S.U.A., China, Belgia, Olanda, Danemarca şi
sericicultura (producătoare de viermi de mătase) cu dezvoltare în special în
ţările asiatice: China, Japonia, Coreea de Sud şi Rusia.
2.4.6. Repartiţia pădurilor pe Terra

Pădurile au o mare importanţă pentru omenire din două motive: rolul acestora
în biosferă şi importanţa lor economică fiind furnizoare a uneia din cele mai
importante resurse şi anume lemnul.
Pădurile constituie un adevărat factor de echilibru, contribuind la ameliorarea
calităţii mediului şi la diminuarea efectelor unor catastrofe ecologice cum ar
inundaţiile, poluarea aerului, eroziunea şi altele.
Din punct de vedere economic, pădurile sunt un important furnizor de materii
prime pentru industria mobilei, farmaceutică, alimentară, a pielăriei şi a celei
chimice.
Pădurile ocupă pe Terra o suprafaţă de 4 miliarde de hectare din care
aproximativ 40% este greu accesibilă omului fiind situate în zone tropicale sau
la latitudini mari, acolo unde există foarte puţine aşezări omeneşti, iar căile de
transport sunt foarte rare. Aceste zone sunt importante atât ca rezervă de
material lemnos, cât şi din punct de vedere ecologic ele furnizând oxigenul
necesar vieţii (1 km2 de pădure ecuatorială furnizează zilnic peste 11 tone de
oxigen).
Repartiţia pădurilor pe Terra este inegală, datorată pe de o parte condiţiilor de
relief şi a celor climatice, cât şi defrişărilor masive ce au condus în unele ţări la
măsuri drastice de reîmpădurire (China, S.U.A., Spania, Marea Bitanie,
Danemarca). Pentru refacerea fondului forestier sunt folosiţi arbori ca bradul
Douglas, pinul, eucaliptul, plopul canadian ce au o creştere rapidă (de trei ori
mai mare decât a celorlalţi arbori) şi produc o cantitate de lemn apreciabilă la
hectar (peste 100 m3/ha.).
Din suprafaţa uscatului, pădurile reprezintă aproximativ 29% din care în

America de Sud, America de Nord, Africa şi Federaţia Rusă se întâlnesc 73%
din fondul forestier total.
Gradul de împădurire a diverselor zone de pe Glob variază de la 50,6% în
America de Sud, la 42,5% în Federaţia Rusă, 40% în America de Nord, 30% în
Europa, Australia şi Oceania şi America Centrală, până la 20,4% în Asia.
Ţările cu procentele cele mai mari de împădurire sunt: Surinam (96%), Papua
Noua Guinee (93%), Brunei (85%), Guyana (84%), Camerun (77%), Finlanda
(76%), Suedia (68%), Japonia (67%), Brazilia (58%).
Pădurile sunt grupate pe Terra după două mari zone:
 zona temperată şi cea subpolară;
 zona tropical-umedă (ecuatorială)
În Europa, pădurile se află grupate în mai multe regiuni geografice.
Prima regiune se află în nordul continentului, acoperind Podişul Suediei,
Podişul Karelo-Finic, Câmpia Mezen-Peciora, Colinele Nordice şi Munţii
Urali.
A doua regiune este reprezentată de o fâşie ce se întinde peste lanţul muntos
alpin (Pirinei, Alpi, Carpaţi, Dinarici, Balcani, Pind, Sierra Nevada, Munţii
Iberici) şi izolat în Europa Centrală şi în Câmpia Rusă.
Din punct de vedere al vegetaţiei se întâlnesc, de asemenea, mai multe zone:
 Zona de tundră conţine arbori ca: mesteacănul pitic, salcia pitică, merişorul,
azalea şi ienupărul pitic.
 Zona pădurilor de conifere numită şi zona de taiga este formată îndeosebi
din arbori precum: bradul, molidul, mesteacănul. Zona se întinde pe
suprafeţe mari delimitate longitudinal de Munţii Scandinavici, Munţii Urali,
iar la sud, latitudinal de Stockholm, Sankt Petersburg şi bazinul Kamei.
 Zona pădurilor de foioase are ca specii caracteristice fagul şi stejarul, dar şi
teiul, ulmul, frasinul, arţarul, carpenul. Zona este dispersată în centrul şi
vestul continentului, în sud în Peninsulele Iberică, Italică şi Balcanică, iar în
est la nord de Kiev şi Kuibîşev. Fagul, arbore ce necesită condiţii speciale
de dezvoltare (umezeală mare şi variaţie lentă de temperatură), este întâlnit
în special în Europa de Vest, limita estică fiind Carpaţii Orientali. Stejarul
se află pe suprafeţe mai întinse, fiind mai uşor adaptabil condiţiilor de zonă
temperată ale Europei.
 Zona de silvostepă are ca arbori predominanţi stejarul, fagul şi carpenul în
fâşia ce taie de la Sud-Vest la Nord-Est Câmpia Rusă, pentru ca în zona
cuprinsă între Nipru şi Volga să întâlnim, în special, fagul, frasinul, teiul şi
arţarul.
 Zona de stepă se află situată în special în Europa de Est (nordul Mării
Negre şi Mării Caspice, zone din Câmpia Română, Podişul Moesiei,
Câmpia Tisei), dar şi în regiuni ale Peninsulei Iberice. De asemenea,
pădurile de luncă formate în lungul văilor au ca elemente caracteristice
salcia, plopul şi arinul.
 Zona pădurilor mediteraneene caracteristică litoralului mediteranean constă

în special din stejar, pin şi palmier sălbatic. Întâlnim aici şi vegetaţie
specifică cum ar fi arbuştii de: portocal, lămâi, migdal, măslin şi laur.
 Zona pădurilor montane este situată etajat pe versantele muntoase. La
altitudini mici întâlnim fagul şi gorunul, la etajele superioare făcându-şi
apariţia molidul. În Munţii Carpaţi, Alpi şi Sudeţi apare, de asemenea, şi
zada, iar în Carpaţi, Alpi, Dinarici şi Balcani întâlnim pinul. Etajele
superioare ale munţilor înalţi conţin afin, merişor, smârdan, ienupăr şi
jneapăn.
Sarcina de lucru 7
Alcatuiti un eseu in care sa precizati principalele tipuri de paduri
Rezumat
Populaţia mondială, creşterea ei rapidă au devenit, în ultimele decenii, o
problemă global căreia i se caută explicaţii ştiinţifice şi i se propun strategii
integrate. Creşterea numerică a populaţiei a devenit aşadar una din marile
probleme ale epocii contemporane datorită în primul rând ritmului susţinut şi
destul de intens, din ultimele decenii, de creştere numerică a populaţiei
globului în ansamblu.
Cunoaşterea proceselor de dezvoltare economică şi socială impune fără
echivoc studierea şi înţelegerea mecanismelor pieţei, a pieţei în general, în
toate ipostazele în care aceasta s-a impus de-a lungul timpului în viaţa
popoarelor, dar mai ales în cea de mecanism de realizare a reglării şi
autoreglării proceselor economice.
În genere, piaţa este percepută ca locul de întâlnire, mai mult sau mai puţin
abstract, dintre oferta vânzătorilor şi cererea cumpărătorilor, prima fiind forma
de manifestare a producţiei în condiţiile economiei de schimb, a doua
exprimând nevoile umane solvabile, însoţite deci de capacitatea oamenilor de a
cumpăra mărfurile oferite, şi convenabile lor.
În condiţiile dezvoltării accentuate a civilizaţiei actuale, energetica a devenit un
factor vital al economiei.
Energetica îndeplineşte un rol esenţial în dezvoltarea economico-socială a
statelor, în accelerarea progresului tehnic şi a civilizaţiei, determinând
specializări economice şi diversificări ale activităţilor umane.
Industria energetică este o ramură de bază a economiei şi cuprinde explorarea,
exploatarea şi folosirea purtătorilor de energie.
De dezvoltarea industriei energetice este legată şi dezvoltarea celorlalte

ramuri ale unei economii, de cele mai multe ori industria energetică
devansând, ca ritm de dezvoltare, celelalte ramuri industriale.
Schimbările în balanţa energetică mondială oglindesc tendinţele generale ale
dezvoltării industriei energetice, însă aceste tendinţe se manifestă diferit în
cadrul unor regiuni sau de la ţară la ţară. Balanţa energetică a fiecărei ţări are
specificul său, determinat de gradul de asigurare cu diferite resurse energetice
şi de gradul de dezvoltare economică.
Potenţialul agricol al unei regiuni nu poate fi înţeles în forma abstract a
variabilelor fizico-geografice ci numai corelat cu aspectele concrete derivate
din capacitatea omului de a le pune în valoare. Pe măsura evoluţiei tehnicilor,
limitele impuse de factorii naturali se dovedesc a fi mai puţin intangibile, prin
crearea unor hibrizi, modificarea unor componente naturale prin amendare,
irigare, drenaj, adăpostire etc. Componentele potenţialului bio-pedo-climatic
sunt ambivalente, acţionând atât ca factori limitativi (restrictivi) cât şi ca
factori favorizanţi, în funcţie de contextul local.
Teste de autoevaluare
1. Nordul Siberiei si Sahara se pot inscrie in una din urmatoarele regiuni
geografice:
a. oicumena
b. suboicumena
c. anoicumena
2. Indicii cu valori mari ai natalitatii intalnim in:

a. Uganda, Niger, Ruanda
b. Emiratele Arabe Unite, Panama
c. Ungaria, Romania
3. Indicii cu valori mici ai mortalitatii intalnim in:

c. Ungaria, Romania
4. Deficit natural se inregistreaza in urmatoarele state:

c. Ungaria, Romania
5. Urbanizarea este stimulata de urmatorii factorii:

a. industrializarea puternica si modernizarea agriculturii
b. altitudinea si factorii climatici
c. explozia demografica si efectul de sera
6. Printre ariile metropolitane putem inscrie:

a. Montreal – Toronto
b. Tokaido
c. Ciudat de Mexico
7. In categoria carbunilor superiori putem inscrie:

a. lignitul
b. carbunele brun
c. antracitul
8. In categoria carbunilor superiori putem inscrie:

a. lignitul
b. carbunele brun
c. huila
9. In categoria carbunilor inferiori putem inscrie:

a. lignitul
b. huila
c. antracitul
10. In categoria carbunilor energetici putem inscrie:

a. huila
b. carbunele brun
c. antracitul
11. Mare majoritate a zacamintelor de carbuni le intalnim in:

a. emisfera sudica
b. emisfera vestica
c. emisfera nordica
12. Tarile cu cele mai importante rezerve sigure de carbuni sunt:

a. Sua, Marea Britanie, Norvegia
b. China, Japonia, Sua
c. SUA, C.S.I, China
13. Bazinele de exploatare a huilei Saar, Aachen, Osnabruck se afla in:

a. Germania
b. Polonia
c. Cehia
14. In Polonia se afla urmatoarele bazine de exploatare a carbunilor:

a. Katowice, Dobrawa, Hublin
b. Most, Sokolov, Kladno
c. Saar, Aachen, Hauchammer
15. In Cehia se afla urmatoarele bazine de exploatare a carbunilor:

a. Katowice, Dobrawa, Hublin
b. Most, Sokolor, Kladno
c. Saar, Aachen, Hauchammer
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare

1. b; 2. a; 3. b; 4. c; 5. a; 6. c; 7. c; 8. c; 9. a; 10. b; 11. c; 12. c; 13. a; 14. a;
15. b.
Lucrare de verificare
Întocmiţi un referat care să prezinte un studiu asupra resurselor naturale dintr-o
tara dezvoltata economic.
Bibliografie minimală
1. Erdeli G., Braghină C., Frăsineanu D. (2000). Geografia economică
mondială. Bucureşti: Fundaţiei României de mâine.
2. Glavan V. (2000). Resursele turistice pe Terra. Bucureşti: Editura
economică.
3. Iaţu C., Muntele I. (2002). Geografia economică. Bucureşti: Ed.
Economică.
4. Ioan C.,. Turtureanu A. G. (2005). Probleme actuale de servicii si turism.
Galaţi: Ed. Zigotto.
5. Ioan C., Ioan A. G. (2003). Economia resurselor naturale. Bucureşti: Ed.
Didactică şi Pedagogică.
6. Marin I., Marin M. (2005). Europa. Geografie regionala. Bucureşti: Editura
Universitară.
7. Muntele I. (2000). Geografia turismului. Iaşi: Editura Universităţii “Al. I.
Cuza”.
8. Negut S., Vlasceanu Gheorghe. (2007). Geografie economică mondială.
Bucureşti: Editura Meteor Press.
9. Negut S. (2006). Geografia economica mondiala. Bucureşti: Editura Meteor
Press.
10. Turtureanu A. G. (2009). Geografie economică. Galaţi: Ed. Zigotto.

11. Turtureanu A. G. (2005). Geografia resurselor naturale. Galaţi: Ed.
Fundaţiei Academice Danubius.

Geografie Economica Unitatea II

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Geografie Economica Unitatea II

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

2.

2.1. Geografia resurselor umane 25

2.2. Geografia resurselor energetice 32

2.3. Geografia resurselor neenergetice 56

2.4. Geografia resurselor agricole şi forestiere 69

Obiectivele specifice unităţii de învăţare

Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare 79

La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 4 ore

2.1. Geografia resurselor umane

Pe de altă parte, metodele moderne utilizate în agricultură, cum ar fi utilizarea

centrală, atunci poziţia şi ponderea celorlalte variabile se raportează la

Fig. 2.1. Interdependenţa populaţiei cu structurile naturale şi economice

Prognozele pentru anul 2050 reflectă o situaţie, oarecum alarmantă:

Populaţia Terrei în anul 2050

Fig. 2.2. Populaţia Terrei în anul 2050

2.1.2. Dinamica indicatorilor demografici

Fig. 2.3. Evoluţia numerică a populaţiei

În anul 2002, existau 11 ţări cu o populaţie de peste 100 milioane de locuitori

2.1.3. Distribuţia şi structura resurselor umane

Fig. 2.4. Repartiţia populaţiei în Europa la nivelul anului 2008

Ritmul mediu de creştere a populaţiei este un indicator care reprezintă

Bilanţul demografic natural

Iar rată a bilanţului demografic natural (Rbdn) exprimată matematic astfel:

2.2. Geografia resurselor energetice

 progresele ştiinţifice şi tehnologice şi evoluţia demografică;

- în funcţie de nivelul de dezvoltare al fiecărei ţări se pot întâlni următoarele

În balanţa energetică, un rol important îl au încă resursele epuizabile, acestea

2.2.1. Repartiţia rezervelor şi producţiei de cărbuni

Cărbunii s-au format în diferite perioade geologice, acoperind un interval

USA 108950 129358 238308 28.9% 224

Brazilia - 7059 7059 0.9% -

Bulgaria 5 1991 1996 0.2% 70

Africa de Sud 30408 - 30408 3.7% 121

Australia 36800 39400 76200 9.2% 190

TOTAL MONDIAL 411321 414680 826001 100.0% 122

Rezervele mondiale de cărbuni

Cele mai importante rezerve sigure se găsesc în S.U.A. cu aproximativ 30%

Fig. 2.5. Rezerve mondiale de cărbuni

2.2.2. Repartiţia producţiei de cărbuni

Fig. 2.6. Repartiţia rezervelor de cărbuni

2.2.3. Repartiţia resurselor şi producţiei de petrol

Petrolul sau ţiţeiul reprezintă un amestec complex de hidrocarburi solide şi

Originea şi modul de formare

Structura unui zăcământ este:

Fig. 2.7. Structura zăcămintelor de petrol

Scurt istoric şi evoluţia producţiei

Utilizarea petrolului este în principal drept combustibil (9000-11000 kcal/kg)

USA 29.9 29.4 30.5 30.5 - 2.4%

Argentina 2.2 2.6 2.6 2.6 - 0.2%

Azerbaidjan 7.0 7.0 7.0 7.0 - 0.6%

Iran 137.5 138.4 138.2 137.6 -0.4% 10.9%

Total Orientul Mijlociu 754.5 756.3 755.0 754.1 -0.1% 59.9%

Algeria 12.3 12.3 12.2 12.2 - 1.0%

Australia 4.2 4.2 4.2 4.2 - 0.3%

TOTAL MONDIAL 1220.3 1240.6 1261.0 1258.0 -0.2% 100.0%

Rezervele au crescut de-a lungul timpului datorită descoperirii şi apoi a

Criza petrolului, declanşată în 1973, a durat până la începutul anilor '80 şi a

până în anul 1958, cu rezerve de 6 Gbarili; 9 în regiunea Ural-Volga,

Fig. 2.8. Principalele câmpii petroliere de pe Glob

Canada. Zăcămintele principale se află în Alberta (care asigură 70% din

sunt şi în regiunea offshore de est. În total, rezervele potenţiale de ţiţei, inclusiv

apropierea Golfului Persic, la Ghawar (Arabia Saudită) cu o suprafaţă de 216