ECONOMIILE DIRIJATE

Datorită mari crize economice dintre ani 1929-1933, guvernele statelor lumi au fost obligate să
restrângă practicile economice de factură liberală, redefinind în acest mod rolul statului în economie.
S-a ajuns la o politică de dirijare economică, diferită de la un stat la altul în funcţie de regimul politic
aflat la putere.Politica de dirijare economică îşi are originea în timpul Primului război mondial, când
statele au intervenit masiv în propria economie pentru a face faţă rigorilor războiului. Această
practică a continuat şi după încheierea războiului, în cadrul neoliberalismului, specific marilor
democraţii occidentale. Deşi libera concurenţă s-a menţinut, statul a intervenit în mecanismele
macroeconomice, pentru a corecta dezechilibrele apărute.

În URSS intervenţia statului în economie a fost totală şi s-a realizat prin intermediul planurilor
cincinale. Astfel, conducătorul sovietic Stalin a impus primul plan de acest fel, derulat între anii
1928-1933. Scopul acestui plan era să transforme URSS într-o mare putere, dovedind astfel
auperioritatea socialismului. Scopurile economice immediate ale planului au fost: transformarea
URSS într-o putere industrială, controlul absolut al statului asupra mijloacelor de producţie şi
transformarea agriculturii, colectivizarea prin gruparea ţăranilor în colhozuri (ferme colective) şi
sovhozuri (ferme de stat). Întregul popor sovietic trebuia să accepte acest plan şi să muncească în
beneficial statului. Pentru a realiza obiectivele au fost utilizate orice metode: propaganda
permanentă, intimidarea, violenţa fizică, execuţiile sumare şi deportarea celor care se împotriveau în
Siberia, unde exista un sistem de închisori numit Gulag. Aplicarea acestor practice a fost pusă în
sarcină poliţiei politice, NKVD.

În statele democratice intervenţia statului în economie a urmat modelul impus de

economistul britanic John Maynard Keynes (1883-1946), care prevedea controlul inflaţiei,
protectionism economic şi devalorizarea controlată a monedei naţionale pentru a descuraja
importurile. În SUA, Franklin Delano Roosevelt (1932-1945) a câştigat alegerile prezidenţiale din
1932 pe baza unui program anticriză. Astfel, el a propus un plan pentru salvarea economiei
americane afectată de marea criză economică numit New Deal. Preşedintele a explicat cetăţenilor
americani de ce trebuie impus planul său, în cadrul unor emisiuni la radio, numite generic, Convorbiri
la gura sobei. New Deal a fost aplicat în două etape: I 1933-1934, când s-a urmărit cu prioritate
salvarea economică; II 1935-1938, când s-au aplicat o serie de reforme sociale. În cadrul New Deal,
statul american a intervenit în 3 domenii majore: bancar, industrial-agricol şi infrastructură. În cazul
acestui din urmă domeniu investiţiile au fost concentrate în contrucţia şi redresarea de autostrazi, căi
ferate, amenajari hidroenergetice. Unul dintre cele mai importante proiecte de infrastructură din
SUA a fost crearea în 1933 a Tennessee Valley Authority, care a regularizat cursul râului Tennessee.
Programul New Deal a fost un succes, în 1937, producţia industrială a SUA a depăşit-o pe cea din
1929.

State europene, cum au fost Germania sau Italia au căutat soluţia ieşirii din criză, prin
instalarea unor regimuri naţionaliste şi autoritare, care o promovat o politică autoritaristă. Hitler a
impus programul muncă şi pâine, prin care a iniţiat o serie de lucrări publice, îar în 1936 a reînceput
înarmarea Germaniei, încălcând condiţiile păcii de la Versailles, fapt care a contribuit la scăderea
nivelului şonajului.Modelul economic şi social sovietic a fost impus prin forţă după 1945 în Europa
Centrală şi de Est, în statele ocupate de Armata Roşie.