Viata publica- viata privata

 Terminologie:

Viața cotidiană - este definită prin viaţa privată şi viaţa publică.

Viaţa privată- reprezintă viaţa intimă / secretă a fiecărei persoane, care se desfăşoară în spaţiul rezervat
exclusiv familiei (locuinţa).

Viaţa publică - reprezintă viaţa fiecărei persoane, care se desfăşoară în văzul tuturor, fiind supusă autorităţii
magistraţilor/statului , netolerând nici un secret.

 Viaţa privată şi viaţa publică se află într-o relaţie de interdependenţa şi de influenţă reciprocă. Sfera
privată este expusă publicului, devenind zonă de interes public. Anumite categorii de oameni, prin activitatea
pe care o desfășoară, au acces la mediul privat la oamenilor: medici, asistenți sociali, poliție, justiție, psihologi
etc.

 Locuinţa, bastion al vieţii private:

 Def. Locuinţa este spaţiul domestic în interiorul căreia se consumă viaţa privată.

 Scurt istoric al locuinţei: În secolele trecute, habitatul se compunea dintr-o singură încăpere, în care trăiau
toţi membrii familiei. Accesul la canalizare şi la lumina electrică era un vis îndepărtat, ca şi dorinţa de
intimitate.

 Părinţii şi copii locuiau împreună. Obiectele de uz personal, lista lor era foarte scurtă: un ceas, un briceag, o
pipă, un şir de mătănii, bunuri de valoare simbolică, acesta se transmiteau din generaţie în generaţie.

 Familiile înstărite aveau un spaţiu privat mai larg: locuinţe cu mai multe încăperi.

Familia, o instituţie în destrămare. Familia îşi desfăşoară viaţa de zi cu zi între zidurile locuinţei.

Fărămiţare familiei mari:

 - nevoia de spaţiu privat.

 - lipsa unor factori de autoritate.

 - dezvoltarea educaţională.

 - disoluţia autorităţii părinteşti.

Intervenţia statului în viaţa de familie:

 Statul intervine prin instituţiile şcolare. Statul preia multe atribuţii care în trecut reveneau
familiei (viitorul copilului, dezvoltarea profesională). Statul intervine în viaţa de familie şi
prin atribuirea de alocaţii, organizaţii care protejeaza interesele copilului şi prin mijloacele de
comunicare în masă.
  Tranziţia între privat şi public: În sec. al XX lea situaţia familiei s-a schimbat. Socializarea educaţiei,
schimbarea mentalităţilor au anulat treptat statutul de instituţie atribuit familiei. Creşte numărul cuplurilor care
coabitează fără a simţi nevoia să se căsătorească, după cum sporesc şi familiile monoparentale. Familia nu mai
reprezintă cadrul vieţii private, ci doar un spaţiu în care mai multe persoane îşi trăiesc propria existenţă, spaţiu
care poate fi oricând schimbat cu altul. Prin intermediul mijloacelor de comunicare statul impune pretutindeni
norme care se lovesc de voinţa individuală. Se constată o tranziţie între privat şi public.

Autoritățile statului și viața privată:

În sec. al XX –lea, amestecul statului în viața privată a fost determinat de tipul de regim politic
existent într-o țară, la un moment dat:

În statele totalitare, comuniste, distincția dintre privat și public nu este clară, asistăm la tendința autorităților
de a controla viața privată a cetățenilor.

În statele democratice, drepturile fundamentale ale omului sunt respectate, amestecul autorităților este permis
doar în anumite situații, stabilite prin lege: încălcarea legilor, protejarea drepturilor copilului.

Dreptul la viața privată este protejat prin: Constituții, Declarația Universală a Drepturilor Omului
(1948), Convenția Europeană privind Drepturile Fundamentale ale Omului (1950), Curtea Europeană a
Drepturilor Omului.

Modele ale vieţii cotidiene:

 Modelul american: preluat de Europa după Primul Război Mondial. Realizat prin exportul produselor
americane în Europa: jazz, desenele animate, produse alimentare (fast foods) şi industriale, stilul de viaţă
(jeans), reclamele americane.

 Modelul suedez: preluat în sec. al XX lea de către europeni. Îmbrăţişat din cauza organizări sociale, al
bunăstării generale şi al unei societăţi permisive.

 Modelul comunist: întâlnit în ţările comuniste, pentru populaţia de aici, viaţa poate fi rezumată într-un singur
cuvânt: lipsuri. A bunurilor de consum, inexistenţa libertăţii de exprimare şi a drepturilor. Societatea
comunistă se prezenta ca o ,,mare familie”. Frontiera între viaţa privată şi cea publică era lipsită de precizie.
În societatea de astăzi există două modele economice majore: economia capitalistă, cea mai
reprezentativă economie liberă şi economia comunistă, reprezentativă pentru economiile dirijate de către
stat.

Economia capitalistă – economie liberă

Economia capitalistă este un sistem economic în care preţul şi produsele depind de legea cererii şi a ofertei.

Caracteristicile economiei capitaliste:

 se bazează pe proprietatea privată a mijloacelor de producţie (adică utilaje, terenuri, clădiri, capital);
 deciziile economice sunt luate în mod liber de către indivizi şi firme;

 agenţii economici urmăresc să obţină profitul maxim;

 preţurile se fixează pe baza cererii şi ofertei;

 statul are rolul de a asigura cadrul instituţional al economiei; el nu trebuie să intervină în problema
preţurilor, a cererii şi a ofertei.

Modelele economiei capitaliste:

În timp s-au conturat şi în cadrul economiei capitaliste două modele, în încercarea de a face faţă cât mai
bine crizelor economice inevitabile: capitalismul clasic sau liberalismul şi modelul
keynesian sau neoliberalismul.

 Capitalismul clasic (liberalismul) presupune o intervenţie minimă a statului în economie.

Acest model şi-a dovedit ineficienţa în timpul marii crize economice din 1929-1933, care a pornit din S.U.A.
dar a cuprins întreaga lume capitalistă. Această criză a început prin căderea bursei din New-York în ziua de
24 octombrie 1929 (supranumită joia neagră), apoi a continuat prin falimentul celor mai multe bănci
americane, care creditau întreaga industrie mondială şi prin falimentul multor întreprinderi din întreaga lume.
Drept urmare şomajul a ajuns la cote alarmante. În acelaşi timp s-a înregistrat o criză de supraproducţie în
agricultură: datorită producţiei mari şi a scăderii puterii de cumpărare a populaţiei, au scăzut foarte mult
preţurile la produsele agricole, ceea ce a dus la ruinarea fermierilor.

Criza a fost depăşită în SUA datorită politicii de intervenţie a statului în economie, promovată de preşedintele
Franklin Roosevelt, politică numită NEW DEAL (Noul Curs). Statul a stabilit preţuri minime la produsele de
bază, a finanţat câteva bănci private pentru a-şi putea relua activitatea, a început o serie de lucrări de
infrastructură (construcţii de autostrăzi, poduri, defrişări etc.) datorită cărora a angajat mulţi dintre şomeri.

- Modelul keynesian (neoliberalismul), teoretizat de economistul englez Maynard Keynes,

propune intervenţia statului în economie pentru a reducerea şomajului şi inflaţiei. Scopul intervenţiei statului
trebuie să fie susţinerea creşterii economice şi bunăstării.

Moduri de producţie în economia capitalistă

 Fordismul (de la uzinele Ford): presupune producţia în serie, costuri de producţie mai mici şi
creşterea salariilor muncitorilor datorită creşterii vânzărilor.
 Toyotismul (de la uzinele Toyota): pune accent pe realizarea unor produse de calitate superioară,
producţia se face la comandă, se cere părerea muncitorilor în conducerea întreprinderii.
Economia comunistă – economie dirijată de stat

Economia comunistă este un sistem economic în care statul fixează preţul produselor şi producţia.

Caracteristicile economiei comuniste:

 aproape toate mijloacele de producţie (adică utilaje, terenuri, clădiri, capital) sunt în proprietatea
statului;
 bunurile nu sunt produse în raport cu cererea, ci pe baza unor planuri economice întocmite de
birocraţi funcţionari de stat), planuri cincinale ( fixau producţia pentru fiecare ramură industrială pe o
perioadă de 5 ani);

 industrializarea forţată, cu accent pe dezvoltarea industriei grele;

 colectivizarea în agricultură.

Consecinţele economiei de tip comunist:

 produsele realizate sunt de slabă calitate şi de multe ori nu există piaţă de desfacere pentru ele
pentru că planurile economice ţin cont de nişte obiective politice, nu de cererea reală;
 nu există şomaj, dar acest lucru pozitiv se dovedeşte a crea dezechilibre grave pe termen lung;

 accentul pus pe dezvoltarea industriei grele are drept consecinţe neglijarea producţiei alimentare.

Pentru a face faţă eventualelor probleme legate de piaţa de desfacere, statele comuniste europene au creat,
în 1949, o organizaţie economică numită Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER), care s-a
autodizolvat după căderea comunismului. În cadrul acestei organizaţii aveau loc schimburi de produse între
statele membre.

Globalizarea economiei lumii

Globalizarea este un proces început în anii ’80, care constă în deschiderea frontierelor şi generalizarea
schimburilor de oameni, idei capitaluri şi bunuri la scară mondială. Globalizarea este economică, politică şi
culturală. Cel mai reprezentativ proces al globalizării economice este crearea companiilor multinaţionale: o
întreprindere îşi deschide sediu în străinătate. Un simbol al globalizării este compania Coca-cola, ale cărei
produse au ajuns în toate colţurile lumii.

Primul pas înspre globalizarea economică a fost făcut prin crearea, în 1945, a unei organizaţii economice
mondiale numită Acordul General pentru Tarife vamale şi Comerţ (GATT). Statele membre îşi oferă între
ele clauza naţiunii celei mai favorizate, prin care micşorează taxele vamale la produsele comercializate.
Astăzi această organizaţie se numeşte OMC sau WTO şi cuprinde 123 de state.

Consecinţele globalizării:

 facilitează schimburile şi creşterea productivităţii

 propagă rapid crizele economice.
 ECONOMIE RURALĂ – ECONOMIE URBANĂ ÎN ROMÂNIA

La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial s-a ajuns la împărțirea sferelor de influență între Marile Puteri
Aliate ( SUA, Marea Britanie și URSS).

În Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria, România, Iugoslavia, Albania, estul Germaniei s-au instalat
regimuri de „democrație populară”, numite apoi socialiste.

Pe plan politic, în România din 1948 s-a impus modelul sovietic:

 partid unic;
 îngustarea până la anihilare a drepturilor cetățenești;
 arestarea și urmărirea oponenților;
 crearea unui puternic aparat represiv;
 cultul personalității.
Pe plan economic, consecințele au fost evidente:

 lichidarea treptată a proprietății de stat;

 trecerea la economia centralizată și planificată.
Tratatul de pace de la Paris din 10 februarie 1947 cuprindea pentru statul român unele prevederi
dezavantajoase:

 pierderi teritoriale;
 prezența armatei sovietice;
 plata către URSS a unei despăgubiri de 300 de milioane de dolari.
 România s-a transformat într-o țară industrial -agrară. Au fost construite numeroase combinate
industriale și magazine, România producând tractoare, automobile, nave, avioane, instalații de
foraj, îngrășăminte chimice etc.
 În condițiile crizei energetice mondiale și a deciziei lui Nicolae Ceaușescu de a achita rapid
întreaga datorie externă, economia națională a cunoscut un rapid proces de degradare.
Pe baza modelului sovietic, s-a trecut la lichidarea proprietăților individuale și s-au înființat Gospodării
Agricole Colective (GAC) și Gospodării Agricole de Stat (GAS), care ulterior și-au luat numele de Cooperative
Agricole de Producție (CAP), respectiv Întreprinderi Agricole de Stat(IAS).

Colectivizarea s-a făcut prin măsuri de propagandă și coerciție. Rezistența țărănimii a îmbrăcat forme
diverse, de la refuzul de a se înscrie în „colectiv”, la fuga de acasă și până la răscoale ( Ilfov, Ialomița, Vlașca,
Dâmbovița, Botoșani, Suceava,Bihor, Vrancea, Galați, Arad ș.a.). Potrivit datelor oficiale peste 80.000 de
țărani au fost arestați, 30.000 dintre ei fiind judecați în procese publice.

În aprilie 1962, liderul comunist, Gheorghe Ghiorghiu-Dej, anunța încheierea procesului de

colectivizare.

După Revoluția din decembrie 1989, economia rurală a cunoscut schimbări fundamentale. Astfel, pe
baza legii fondului funciar, din 1991, s-a trecut la restituirea către foștii proprietari a terenurilor agricole și a
pădurilor. În același timp însă, au apărut probleme noi:
  dispute privind proprietatea;
 insuficiența inventarului agricol și a fondurilor pentru investiții;
 forța de muncă îmbătrânită;
 preponderența loturilor mici de până la două hectare.
După al Doilea Război Mondial, economia urbană a fost marcată de câteva măsuri „recomandate”
de Moscova : naționalizarea principalelor mijloace de producție, începută prin legea din 1948 și continuată
în anii următori, care a avut drept consecință distrugerea proprietății private și generalizarea proprietății de
stat, introducerea centralismului economic și accentuarea industrializării.

Din 1962-1964, România și-a multiplicat relațiile cu statele occidentale dezvoltate, reușind să-și
retehnologizeze o bună parte a industriei. După 1980 aceste relații s-au diminuat; în anii trecerii pe scară
largă la informatizarea proceselor de producție, România a rămas la vechile structuri, ceea ce însemna o
serioasă rămânere în urmă.

După anul 1989 s-a produs un proces de dezindustrializare; liderii politicii de guvernământ au apreciat
că industria românească era „un morman de fiare vechi”, drept care s-a trecut la dezasamblarea mașinilor
și utilajelor, la lichidarea marilor întreprinderi. Au apărut grave probleme sociale și s-a înregistrat o gravă
diminuare a nivelului de trai al majorității populației României
Exilul oamenilor de cultură români începe în perioada 1945-1949, o dat ă cu prigoana
regimului comunist, aflat în faza sa stalinistă, împotriva a tot ce reprezenta „trecut
burghezo-mosieresc”. Cei mai multi oameni de cultură care au părăsit România prin exil au
apartinut lumii literelor, unde cenzura opera la modul cel mai concret, pe textul literar,
nelăsând o altă posibilitate celor ce doreau să îsi exprime crezurile artistice si sociale clar
si la lumina zilei.
Cifrele arată că, în perioada 1972 – 1989, au părăsit teritoriul României peste 200 de oameni
de litere, un procent de 12% din toti cei existenti pe teritoriul t ării si cu mult mai mare decât
în orice tară comunistă a acelei vremi.
Diaspora este un termen care provine din vocabularul istoriei bisericii si defineste
dispersarea unei etnii în lume. Desi de multe ori se face referire la oamenii de cultur ă
români exilati ca făcând parte din diaspora românească, încadrarea lor în acest cerc
terminologic este gresită înainte de finalizarea fenomenului exilului românesc.
Diaspora presupune existenta unor legături constante si a unor raporturi normale cu tara de
origine, ceea ce este cunoscut că nu a putut fi posibil în relatie cu România regimului
comunist, decât cu rare exceptii de relaxare a normelor rigide de închidere fat ă de lumea
occidentală, exceptii datorate intereselor propagandistice ale regimului ceausist, asa cum
s-a întâmplat în cazul lui Mircea Eliade.
Emigratia de după 1989 se împarte în mai multe segmente – emigratia economic ă, emigratia
politică din 1990 de după mineriade, bursierii rămasi după studii si emigrantii s ăturati de
sistemul românesc. Cele mai mari si mai vechi comunităti românesti se afl ă în Canada si
SUA. Grupuri autohtone, izolate si de o mărime redusă, sunt răspândite îns ă pe tot globul.
Africa de Sud, Australia, Mexic, Argentina, Macedonia sau Grecia sunt câteva dintre locurile
în care românii au ales să locuiască.
Europa a constituit un caz aparte în harta diasporei românesti: desi geografia ar fi prezis-o,
până în 1989, comunitătile autohtone de pe vechiul continent nu au avut dimensiuni
semnificative. Cea mai mare comunitate de români din Europa se g ăseste în Germania, unde
numărul lor depăseste 100.000 si este formată, în mare parte, din sasii plecati din
Transilvania. De asemenea, în Spania si Italia s-au format, în ultimii ani, grupuri mari ale
românilor care lucrează în agricultură.
Dupa 1990, potrivit oficialilor de la “Imigration Canada”, în aceast ă tar ă soseau, anual,
aproximativ 3.000 de români. În prezent, în Canada tr ăiesc peste 100.000 de români. În SUA,
estimările FNRP indică peste un milion de americani de origine român ă, în ciuda num ărului
de 400.000, confirmat de statisticile oficiale. Astfel, comunitatea român ă se plaseaz ă pe
locul 20 în rindul celor 71 de minorităti europene din Statele Unite.
Românii s-au stabilit si în locuri exotice. În Africa de Sud, de exemplu, tr ăiesc aproape 3.000
de români, iar în Mexic, comunitatea românească este alcătuită din aproximativ 50 de
familii. Comunitatea celor 10.000 de români din Argentina constituie un alt caz interesant:
aici, majoritatea au o pregătire profesională superioară, fiind ingineri, profesori, istorici si
comercianti.
Câteva delimitări de termeni se cer a fi făcute atunci când se vorbeste despre exil. În primul
rând, nu există o echivalentă de sens între emigrare si exil, emigrarea purtând în primul rând
o conotarie economic-financiară, exilul având în schimb valente de ordin politic, ideologic si
liberă exprimare. Cauzele exilului nu fac referire la nicio component ă material-economic ă, ci
tin de discriminare, urmărire, amenintări, chiar închisoare.
La polul opus celor ce au ales exilul / autoexilul se află reprezentantii disidentei românesti,
adică oamenii de cultură care au ales să rămână în tară, s-au supus, au protestat în t ăcere,
au scris literatură de sertar: jurnale, memorii, biografii, creatii în proz ă sau versuri. De multe
ori, disidentii români au practicat un exil interior, ce a razb ătut în scrierile lor prin scris
subversiv, revendicare a dreptului individual, interpret ări religioase proprii. Constiinta si
spiritul erau în acest caz exilate în trup.
Azilul politic are la origine o idee de îndepărtare temporară de tara de origine, datorat ă unor
probleme de natură politică, urmată de revenirea în tară la ameliorarea sau disparitia
problemelor. Multi dintre exilatii culturii române au crezut initial c ă absenta lor din România
va fi întinsă doar pe o perioadă de câtiva ani, neluând în calcul din start conditia de exilat.
Desi încheiat istoric, efectele exilului românesc ca fenomen nu înceteaz ă înc ă a îsi produce
efectele pentru cultura română contemporană.

Cea mai cunoscută periodizare a exilului românesc, acceptată în general de specialisti, este cea pe care o
face Eva Behring în "Scriitori români din exil (1945-1989)". O perspectivă istorico-literară, unde periodizarea
exilului românesc este realizată pe trei mari valuri, astfel:

 Anii ’40 – ’50, cu plecarea lui Mircea Eliade, C-tin Virgil Gheorghiu, Vintilă Horea, Aron Cotruș, Pamfil
Șeicariu, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Alexandru Ciorănescu, George Ciorănescu, Virgil Ierunca, Monica
Lovinescu etc, în general valorile perioadei interbelice;

 Anii ’60 – ’70, cu plecarea lui Dumitru Țepeneag, Paul Goma, Petru Popescu, Matei Călinescu, Virgil
Nemoianu, Ioan Petru Culianu, Gabriela Melinescu, Sanda Golopenția etc;

 Anii ’80, cu plecarea lui Norman Manea, Ion Caraion, Dorin Tudoran, Matei Vișniec, Bujor Nedelcovici,
Nicolae Balotă, Mircea Iorgulescu.

În ceea ce priveste legătura exilului românesc cu viata culturală a României, s-au conturat trei atitudini
principale ale exilatilor:

 Continuarea a creatiei în limba română si orientarea ei către publicul din România, neexistând la nivel
ideatic capacitatea exilatilor de a se integra în cultura tării de exil si către un nou public. Astfel au procedat
Paul Goma, Ion Caraion si Ion Negoitescu.

 Desprinderea de rădăcinile românesti în totalitate, integrarea în mediul cultural de adoptie si creatia în

limba tării respective, astfel fiind cazurile lui Emil Cioran si Petru Popescu.

 Dubla identitate culturală, atât orientată către România si publicul românesc, căt si către tara de adoptie
si publicul acesteia, creatia acestor scriitori fiind caracterizată de plurilingvism. Astfel au fost Eugen Ionescu,
Mircea Eliade, Dumitru Tepeneag si Vintilă Horea.