Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Facultatea de Filosofie și Științe Social-Politice

Departamentul de Sociologie și Asistență Socială

Specializarea Resurse Umane

Disciplina Politici Sociale

DIN ISTORICUL APARIȚIEI STATULUI

BUNĂSTĂRII

Profesor coordonator: Student:

Lect. Univ Dr. Lucian Sfetcu Holca Anastasia
Anul II, Grupa 3

1
 Originile statului bunăstării au la bază ideile și acțiunile cancelarului Bismarck, în
Germania secolului 19, și “noul liberalism” englez de la începutul secolului 20. După cel de al
doilea război mondial, aproape toate statele vestice au adoptat sisteme ale bunăstării, deși ele se
diferențiau în funcție de modul de fundamentare și de principiile de organizare.
În secolul 19 și începutul următorului, societățile capitaliste se caracterizau printr-o
distribuție inegală a riscurilor și resurselor. În acest context, statul bunăstării poate fi perceput
drept suma practicilor care au ca scop îmbunătățirea vieții cetățenilor, aceasta însemnând
asigurarea unor condiții decente de trai. Astfel, crearea statului bunăstării poate fi văzută ca reacție
la două fenomene centrale. Primul fiind pierderea securității economice și scăderea suportului
tradițional, având la bază familia și comunitatea, iar celălalt se referă la discordanța dintre diferite
componente ale cetățeniei. Egalitatea politică în creștere a dus la o necesitate a egalității sociale și
economice, cel puțin din punct de vedere al oportunităților.
De la această evoluție, au apărut două scopuri ce caracterizează toate statele bunăstării.
Unul se referă la asigurarea securității social-economice a fiecărui cetățean în parte, iar cel de al
doilea a fost reducerea inegalității dintre indivizi în cadrul societății.

Egalitatea politică în creștere a dus la o necesitate a egalității sociale și economice. Această

evoluție a dus la apariția a două scopuri ce caracterizează toate statele bunăstării.
1.Dezvoltarea statelor bunăstării în lume

1.1. Țările nordice

Când pe teritoriul Scandinaviei au apărut fermieri independenți, s-au înființat partidele

politice țărănești, acesta fiind un factor care a contribuit la dezvoltarea compromisurilor pentru
rezvolvarea crizei scandinave dintre țărani și partidele democrate. Pentru întreaga perioadă a
secolului 19, agricultura era cel mai important domeniu de ocupare a forței de muncă în țările
scandinave.
Revoluția industrială a avut efecte sociale diferite decât în alte țări europene. Cele mai
multe probleme sociale existau în mediul rural, iar orașele scandinave au evitat astfel unele dintre
cele mai distructive disfuncții ale capitalismului industrial deoarece orașele nu au fost foarte
populate, iar exploatarea forței de muncă industriale nu a ajuns la același nivel precum cele din
orașele capitaliste.

2
 În perioada de până la izbucnirea primului război mondial, țările scandinave se aflau printre
cele mai înfloritoare economii din Europa, deși nivelul de dezvoltare economică era considerabil
mai scăzut decât în SUA și Marea Britanie. În politicile de bunăstare din Scandinavia, accentul a
fost pus pe dezvoltare. De-a lungul secolului 20, dimensiunea planificării sociale a crescut cu
scopul de a ajunge la un nivel de dezvoltare echilibrat, adică creșterea economică și apariția
dreptății sociale.
Noile programe sociale erau lansate cu un puternic accent pe impactul lor asupra eficienței
macroeconomice și a stimulentelor de muncă individuale. La mijlocul anilor `30, toate țările
nordice au avut parte de o criză a compromisurilor, care a dus la o tensiune între interesele
agricultorilor și cele ale muncitorilor, dar și între sindicate și angajatori. Kuhnle listează 11
componente ale sistemelor bunăstării care deosebesc țările nordice de alte state ale bunăstării.
Printre acestea se numără: dimensiunea relativă a furnizării bunăstării de către guverne,
dimensiunea bunăstării ocupaționale, proporția angajaților în sistemul public din totalul
angajaților, redistribuirea, legitimitatea crescută pentru furnizarea bunăstării de către stat, drepturi
sociale universale pe baza cetățeniei.
1.2. Germania

Rădăcinile istorice și punctele de susținere pentru bunăstarea socială și politica socială din
Germania nu diferă în mod substanțial de situația din alte țări. În mod tradițional, ajutorarea
săracilor constituia responsabilitatea comunităților locale, finanțată prin impozite locale și
organizată în jurul instituțiilor sociale, dar din moment ce numărul persoanelor sărace a crescut,
municipalitățile au încercat să reducă numărul lor prin negarea rezidenței lor, ceea ce nu a rezolvat
problema, ci doar a transferat-o la o altă municipalitate. Legea săracilor din secolul nouăsprezece
a reprezentat un minim de intervenție necesar pentru protejarea ordinii publice împotriva
amenințării create de problemele sociale nerezolvate.
Când industrializarea a atins cote maxime, în 1860, sărăcia a devenit elementul de bază al
politicii sociale. Din acest moment, autoritățile erau preocupate de reglementarea situației clasei
muncitoare și a mișcărilor muncitorești. Unele companii au creat sisteme de pensii și măsuri în
ceea ce privește protecția muncitorilor, recreerea și educarea acestora în anii 1870. Motivarea
angajaților pentru dezvoltarea acestor scheme se baza pe trei elemente: menținerea unei forțe de
muncă stabile într-o situație caracterizată de o mobilitate puternică; reducerea puterii socialiștilor
și a sindicatelor; prevenirea intervenției statului.

3
 Ca în multe alte țări, legislația protecției sociale moderne a început cu reglementări în trei
zone: asigurarea pentru accidente, cea pe caz de boală și de invaliditate și pentru vârstă înaintată.
Acestea au cuprins principiile de bază ale oferirii asigurării sociale prezente, conform cărora:
asigurarea este obligatorie prin lege, dar este administrată de o pluralitate de corpuri autonome;
dreptul la beneficii este bazat pe contribuțiile trecute mai degrabă decât în funcție de necesități;
beneficiile și contribuțiile sunt dependente de câștiguri, iar finanțarea este în mare parte tripartită
(asigurați, angajatori și stat). Sistemul era finanțat în totalitate de angajatori, care îl și administrau.
Rolul statului era doar să stabilească cadrul legal.
În perioada războiului, în 1914, structurile de bază ale politicii sociale germane au fost
instituite prin dezvoltarea asigurării sociale împotriva celor mai importante riscuri ale societății
moderne industriale. În 1927, sistemul de asigurare socială a fost extins prin implementarea
asigurării naționale pentru șomaj, finanțată prin intermediul contribuțiilor atât de la muncitori, cât
și de la angajatori.
Sfârșitul republicii Weimar și instituirea nazismului în Germania din 1933 până în 1945
reprezintă atât continuitate, cât și discontinuitate a structurilor schițate mai sus. Miezul sistemului
- asigurarea socială corelată factorului muncă - a fost continuat și consolidat, însă funcțiile
bunăstării publice au fost redefinite pentru a se potrivi politicii social-naționaliste. Astfel,
instituțiile bunăstării s-au transformat în instrumente de promovare a populației pure rasial, iar
acest proces a scos în evidență, în mod intenționat, rase ale populației nedorite și categoriile
bolnave.
1.3. Marea Britanie

În prezentarea oficială a dezvoltării asigurării sociale în Anglia, sunt menționate trei

perioade ale statului bunăstării. Prima datează de la introducerea Legii săracilor, pusă în aplicare
în 1598 și 1601. A doua perioadă începe la sfârșitul secolului 19. Cea de-a treia perioadă introduce
termenul de stat al bunăstării. Regina Elisabeta I a încercat să ajute săracii din timpul său prin
consolidarea Actului săracilor din 1601. Acesta a oferit un set de aranjamente pentru reglementarea
sărăciei în zona rurală prin convingerea reprezentanților districtelor să creeze diferite instituții de
ajutorare. O dată cu sporirea numărului de locuitori din secolul 19, cei excluși din sistem au crescut
datorită faptului că vechiul sistem de ajutorare era complet depășit.
Amendamentul Legii săracilor din 1834 are una dintre cele mai mari influențe în politica
socială britanică. Ce a orientat această schimbare de la aranjamente la un nou sistem pentru cei

4
săraci a fost zarva celor săraci împotriva celor bogați, datorită condițiilor lor de trai intolerabile
care dominau în acele vremuri. Prin noile legi ale săracilor, ne luăm adio de la formele medievale
ale legilor bunăstării. Guvernul liberal a creat o comisie a Legii săracilor în 1832. Aceasta a utilizat
metode științifice de colectare a informațiilor referitoare la săraci și a elaborat o serie de principii
pentru reducerea sărăciei, cum ar fi: centralizarea, uniformizarea, reducerea eligibilității. Un alt
element foarte important în cadrul legislației bunăstării britanice îl constituie sprijinul pentru
organizațiile de caritate, societățile de prietenie și instituțiile de ajutorare mutuală.
Rowntree S. a dezvoltat o distincție conceptuală între ceea ce el numea sărăcie primară și
secundară; cea dintâi se referea la o situație în care familia nu avea suficiente resurse din punct de
vedere biologic: mâncare, combustibil, adăpost și haine. Oamenii se aflau în cea de a doua
categorie atunci când venitul lor era îndeajuns pentru a acoperi cele patru necesități de bază, dar
unde banii erau cheltuiți pe alte produse.
Studiul realizat de Rowntree S. a avut o influență considerabilă asupra guvernului liberal,
format în 1906, care ne aduce în cea de-a doua eră a bunăstării britanice. După multe discuții
referitoare la ce fel de scheme să fie aplicate, guvernul liberal s-a hotărât la acceptarea unei pensii
noncontributorii prin testarea mijloacelor, care să fie plătită atât femeilor, cât și bărbaților la vârsta
de 70 de ani.
Primul război mondial și criza economică din 1929-1933 au dus la dezvoltarea bunăstării,
culminând cu Actul asigurării șomajului din 1934. Acesta a fost un sistem cu o parte contributivă
care dă dreptul muncitorului la compensare pe o perioadă de șase luni, urmată de un beneficiu pe
baza testării mijloacelor pentru o perioadă cât de lungă posibil. Astfel, pentru prima dată, o întreagă
clasă de oameni a fost scoasă din cadrul Legii săracilor.
1.4. Statele Unite ale Americii

Statele Unite ale Americii pot fi privite ca fiind primul stat al bunăstării din epoca modernă,
pentru că nu trebuie să neglijăm sistemele de pensii pentru veteranii din războiul civil și ale
urmașilor lor după anii 1870. În anul 1890, o treime din bugetul federal a fost consumat prin
programe post-război de bunăstare a veteranilor, soțiilor lor și, în anumite cazuri, pentru copiii lor.
În anii 1930, ca o consecință a celei mai grave recesiuni economice din istoria americană,
președintele Roosevelt a promovat legislația programelor de asigurări sociale, cum ar fi schemele
de asigurare de șomaj și de pensie. Anul 1935 este considerat ca fiind punctul de pornire al statului
bunăstării din Statele Unite ale Americii. La sfârșitul anilor 1930, s-a creat un nou context de

5
distincție între programele de asigurare socială și bunăstare socială. În timp ce la mijlocul anilor
1930, asigurarea socială a fost privită ca un instrument complementar programelor de bunăstare,
noile programe de asigurare socială erau promovate ca alternative pozitive la programele de
asistență socială.
2.Teoretizarea nașterii și dezvoltării asigurărilor sociale ca prime componente
ale statului bunăstării
Există numeroase teorii care explică nașterea și dezvoltarea sistemelor de asigurări sociale,
iar ele pot fi grupate în cinci categorii.
2.1. Dezvoltarea capitalismului

Se bazează pe trei elemente principale: dezvoltarea industriei, urbanizarea și recesiunea

economică. Această teorie subliniază rolul pe care la jucat dezvoltarea capitalismului în încurajarea
creării și extinderii sistemelor de asigurări sociale.
2.2. Teoria legitimării politice

A doua teorie are în centrul ei ideea de încălcare a democrației și se bazează pe influențele

catolicismului. Această teorie susține că țările în care executivul nu este ales sau în cadrul căruia,
din alte motive, statul nu are legitimitate sunt primele care vor introduce asigurările sociale. În
cadrul acestei teorii, asigurările de pensii și cele de sănătate intenționează să disipeze opoziția
politică și să ofere grupurilor sociale importante un motiv în continuarea statului autoritar.
O corolară a acestei teorii este că țările nondemocratice vor crea sisteme similare schemelor
asigurării mai degrabă decât introducerea beneficiilor pe baza testării mijloacelor. Aceasta s-ar
întâmpla în momentul în care sistemele de asigurări afectează muncitorii de nivel mediu, dar
importanți politic, nu numai pe cei nevoiași, și astfel apare interesul pentru menținerea
supraviețuirii statului.
2.3. Legea lui Wagner

Cea de-a treia teorie se referă la faptul că asigurarea socială este un bun creat când țările se
îmbogățesc îndeajuns de mult. Teoria susține, din punctul de vedere al ipotezei lui Wagner A., că
sporirea venitului explică dezvoltarea guvernamentală în general. Efectele venitului ar putea
funcționa prin câteva mecanisme. Efectul direct este cererea reducerii sărăciei în țările mai bogate.
Aici apare un efect indirect, dacă asigurările de pensii și asigurările de sănătate devin mai târziu o
constrângere a dezvoltării.

6
2.4. Eterogenitate demografică

Teoriile eterogenității subliniază că programele guvernamentale cu efecte redistributive

vor fi mai încete în dezvoltare în țări cu populații etnice, lingvistice sau divizate religios. Dovada
importanței eterogenității demografice este frecvent găsită în dezvoltarea relativ înceată a
asigurării sociale în Statele Unite ale Americii și Canada.
2.5. Teoria leviathană

Teoria leviathană subliniază că programele asigurării sunt menite să extindă nivelul

guvernului cât de mult posibil. Cheia constrângerii creșterii/dezvoltării guvernamentale nu este
necesitatea asigurării sociale, ci abilitatea guvernului de a mări veniturile pentru care este nevoie
să se plătească. Asemenea venituri sunt mult mai valabile, în general, după războaie, din moment
ce nu sunt necesare noi impozite pentru a le genera. Războaiele pot, de asemenea, să stimuleze
avansarea în eficiența creșterii impozitelor. În timpul celui de-al doilea război mondial, impozitul
pe venit a fost aplicat pentru prima dată. De asemenea, admitem posibilitatea că țările copiază
programele asigurărilor sociale ale vecinilor lor. Multe țări au aplicat programe aproape identice
ale sistemului german, iar altele le-au impus în urma invaziei germane. Există o asemănare a
programelor asigurării sociale în primele țări republicane. Acceptăm ideea că țările cu legături
lingvistice sau politice au introdus tipuri similare de sisteme.

Bibliografie
• Cace, S. (2004). Statul bunăstării: evoluție și tendințe. București: Editura Expert.