Vasile Miftode

Tratat de Asistentă Socială.

Protecţia populaţiilor specifice şi
automarginalizate

Iaşi,
2010
VASILE MIFTODE.
TRATAT DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ. PROTECŢIA POPULAŢIILOR
SPECIFICE ŞI AUTOMARGINALIZATE

Editura Lumen este acreditată CNCSIS SUB NR. 003

Iaşi, Ţepeş Vodă, nr. 2

edituralumenfegmail.com
grafica.i-edactia.lumen@gmail.com
prlumen@g,m ail.com
www.edituralumen.ro
www.librariavirtuala.com

Consilier Editorial: Dr. Antonio SANDU

Redactor: Simona PONEA
Copertă: Cristian UŞURELU
Colecţia: Asistenţă Socială
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
MIFTODE, VASILE
Tratat de asistenţă socială : protecţia populaţiilor
specifice
şi automarginalizate / Vasile Miftode. - Ed. a 2-a, rev.. -
Iaşi :
Lumen, 2010
ISBN 978-973-l66-241-l
364

Reproducerea oricărei părţi din prezentul volum prin fotocopiere, scareare,

multiplicare
neautorizată indiferent de mediul de transmitere este interzisă.
EDITAT CU SPRIJINUL AUTORITĂŢII NAŢIONALE PENTRU
CERCETARE ŞTIINŢIFICĂ

Iaşi,
2010
 Vasile Miftode

Tratat de Asistentă Socială.

Protecţia populaţiilor specifice şi
automarginaliz ate
Iaşi,
2010
 Cuprins:
ASISTENŢĂ SOCIALĂ ACTIVĂ, BAZATĂ PE FENOMENE
REALE ŞINUPE “EXIGENŢE IDEOLOGICE”/7

I.................. TRADIŢII ALE ASISTENŢEI SOCIALE ÎN ROMÂNIA/11

1.1................................................ Moaşa în sistemul protecţiei sociale comunitare/21
1.2............................................................... Naşii şi rolul lor în sistemul familial./23
II.............. DIMENSIUNEA TEORETIC APLICATIVĂ A ASISTENŢEI
SOCIALE/25
11.1......................................... Importanţa perspectivei teoretice asupra domeniului/25
11.2............................................................... Funcţiile teoriei în asistenţa socială/30
11.3...................................... Exigenţe metodologice în studiul fenomenelor sociale/37
Bibliografie:./47
III.............................. FUNDAMENTE ALE ASISTENŢEI SOCIALE/51
III.1Sistemul de cunoştinţe necesare asistenţei sociale/51
111.1................................................ Sistemul de valori specifice asistenţei sociale./55
III .3. Sistemul de abilităţi şi deprinderi practice/57
III.4. Sistemul de competenţe necesare asistentului social./61
III.5. Sistemul de reguli şi exigente practice în asistenţa socială./67
Bibliografie/81
III.. . TEORII NECESARE ÎN PRACTICA ASISTENŢEI
SOCIALE/87
IV..................................................................... 1. Teoria îngrijirii interumane/117
IV.2. Teoria participării în asistenţa socială (Relaţiile dintre client
şi asistentul social)/129
IV.3. Teoria ataşamentului şi identităţii./135
Dezvoltarea „individualizată“şi afectivă a copiilor/135
IV............................................ 4. Teoria pierderii în perspectiva asistenţei sociale/143
Bibliografie:./144
V. DIMENSIUNI ŞI PERSPECTIVE ALE
PROFESIONALIZĂRII ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ/147
V.I. Zone de interes, instituţii, reţele de agenţii şi alte unităţi de
asistenţă socială./147
V.............................................................2. Asistenţa socială la nivel individual/149
V.3. Asistenţa socială la nivel comunitar./150
V.4. Asistenţa socială la nivel societal/151
Bibliografie:/156

6
V................. ASISTENŢĂ SOCIALĂ ŞI MANAGEMENT SOCIAL/159
VI.1. Dimensiunea managerială a societăţii./159
III. 2. Operaţionalizarea conceptului de management /165
I. 3. Şcoli, teorii şi metode manageriale/171
VI. 4. Conducerea şi decizia în sistemul asistenţei sociale/178
VI.............................................5. Principiile managementului ştiinţific/184
Bibliografie/189
VII......... METODĂ ŞI METODOLOGIE ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ
/193
VII. l. Cercetarea — acţiune. Metodă principală în asistenţa socială
/193
VII.2. Metoda reţelelor sociale/203
II................................................3. Metoda „proiectului de intervenţie“/231
Bibliografie/254
III. ASISTENŢA SOCIALĂ A POPULAŢIILOR SPECIFICE/259
VIII..................................................l. Protecţia grupurilor minoritare/259
Bibliografie/300
VIII.2. Drepturi şi strategii antidiscriminatorii./303
Bibliografie selectivă./386
VIII.3. Migraţiile externe şi efectele lor/389
Bibliografie/413
VIII. 4. Devianţa şi criminalitatea în perspectiva conceptului social
/ 414
Bibliografie:./469
IX............ PROTECŢIA INDIVIDULUI ÎN FAŢA “IDEOLOGIILOR
TOTALITARE”/471
IX.........................l. Fundamente logico-filozofice ale justiţiei şi protecţiei sociale
/471

ASISTENTĂ SOCIALĂ ACTIVĂ, BAZATĂ PE

FENOMENE REALE ŞI NU PE
“EXIGENŢE IDEOLOGICE”

Profesia de asistent social este cea mai importantă în zona

suprastructurală a sistemului societal, vizând aplicarea reală a principiilor
democratice, a unei protecţii echitabile a populaţiilor cu adevărat
defavorizate. Curriculumul profesionalizării asistenţilor sociali trebuie să

7
conţină,
în partea centrală, valorile fundamentale,în deplin acord cu moştenirea
culturală
şi cu exigenţele actuale, cu deprinderile practice specifice muncii sociale, cu
competenţele manageriale necesare asigurării atingerii obiectivelor şi
cunoştinţele teoretice şi metodologice implicate în practicarea eficientă a
profesiei. Nu pot fi admise în acest sistem de elemente “formule ideologice”
(rupte de realităţi), construcţii iraţionale, contrare bunului simţ, practici
populiste sau demagogice, destinate manipulării şi nu protecţiei reale a
individului sau a grupurilor vizate.
1. Consideram utilă, în primul rând, analiza tradiţiilor asistenţei sociale
din
România pentru practicarea unor experienţe care şi-au dovedit utilitatea în
comunităţile, mai ales, rurale, româneşti.
2. Statusul de asistent social include o dimensiune teoretică fundamentală,
precum şi imperative metodologice în cercetarea şi transformarea
realităţilor sociale.
3. Partea centrală a Tratatului de Asistenţă Socială cuprinde
fundamentele
profesiei(cap.IIL) şi teoriile specifice implicate în munca asistenţilor
sociali(cap.IV.).
4. Eficienţa muncii în domeniul asistenţei sociale depinde,în mare
măsură,de
capacitatea “lucrătorilor sociali” de a realiza anchete ştiinţifice în baza
cărora se pot elabora soluţii adecvate problemelor luate în atenţie.
Tratatul
prezintă mai multe metode şi tehnici adecvate acestui domeniu:
• Metoda Cercetare -Acţiune
• Metoda Reţelelor Sociale
• Metoda Proiectului de Intervenţie
• Tehnicile clasice, de teren (observaţia, documentarea,
întrevederea etc.).
5. într-un tratat destinat formării asistenţilor sociali, nu pot lipsi analize
privind populaţiile - problemă, marginalizate, vulnerabile, dependente
sau
cu risc de excludere socială. Ipoteza de la care pornim este că, în mare

8
9
 parte, aceste populaţii sunt responsabile de starea socială în care au
ajuns.Am lansat conceptul de auto-marginalizare şi, pentru cazurile
extreme, conceptul de auto-excludere socială (2002 : “Populaţii
vulnerabile
şi fenomene de auto-marginalizare “, Ed. Lumen, Iaşi). în această
perspectivă analizăm “populaţiile minoritare”, ’’migraţiile externe”,
problema ’’Drepturilor şi a discriminărilor “, protecţia delincvenţilor în
perspectiva controlului social.
In contextul mondializării, al evoluţiei societăţii actuale şi în
perspectiva
asigurării drepturilor reale ale individului am considerat necesar, în ultimă
instanţă, să dezvolt - ca ipoteză - Protecţia individului în faţa
“ideologiilor
totalitare”, cu accente pe fundamentele logico- filosofice ale justiţiei sociale
versus ideologia “corectitudinii politice”.
In sprijinul Tratatului nostru vine şi o excelentă analiză a stării
sociale
actuale realizată de Marian Preda în introducerea la volumul “Riscuri şi
inechităţi
sociale în România”(Ed.Polirom, 2009). Sintetizăm această analiză sub forma
unei paradigme a factorilor ipotetico- explicativi:
• politicile sociale “postdecembriste” sunt incoerente şi ineficiente,
iar
obiectivele sunt contradictorii şi lipsite de abordări strategice;
• resursele umane “selectate” pentru realizarea politicilor sociale
sunt în
mare parte necalificate, îndeosebi pentru că sunt “numite şi controlate
politic” de anumiţi decidenţi, schimbaţi continuu “pe criterii politice şi nu pe
competenţă”.1
• soluţiile - de regulă ad-hoc- au la origine interesele politice
interne, pe
de o parte şi reacţiile la presiunile occidentale, pe de altă parte;
• “forţa” şi impactul clientelei de partid explică în mod semnificativ
degradarea continuă a tuturor domeniilor vieţii sociale româneşti, inclusiv
extinderea riscurilor şi adâncirea inechităţilor în comunităţi şi în ansamblul
societăţii;
• creşterea dependenţei faţă de stat a unor grupuri sociale tot mai
importante se explică prin practicarea continuă a “pomenilor electorale”, pe
1 Marian Preda (coordonator), Riscuri şi inechităţi sociale în România,Editura Polirom,Iaşi, 2009, p.15.
de
o parte şi prin reducerea masivă a locurilor de muncă în contextul
privatizărilor
aberante , pe de altă parte;
• ignorarea efectelor perverse ale unor acte normative lipsite de o
fundamentare ştiinţifică se află la originea “impasului financiar” în care se
află
ansamblul sistemului de protecţie socială;

11
 • derularea “puterilor politice” corupte şi a politicilor sociale
politizate
a dat naştere unei adevărate patologii “a sistemului de distribuire şi
redistribuire a bunăstării”(l,p.l6):
- decalajul între bogaţi şi săraci a crescut;
- parlamentarii îşi votează salarii şi pensii speciale;
- magistraţii îşi dau verdicte favorabile în domeniul
privilegiilor ;
- ministerele şi agenţiile îşi stabilesc sporuri salaríale
“nesimţite” etc.
• orientarea politică a resurselor spre “vârfurile” societăţii explică
starea
critică a finanţării diferitelor forme legitime de protecţie socială;
• protecţia socială activă impune recâştigarea independenţei şi
reinserţia
socială, prin muncă; să vinzi buşteni şi să falimentezi fabrica de mobilă, să
vinzi
fier vechi - distrugând întreprinderi - şi să imporţi produse altădată realizate în
ţară extinde parazitismul social şi sărăcia2;
• adevarata protecţie nu constă în transformarea individului -
problemă,
a familiei sau a grupului într-un consumator pasiv, într-un asistat social,
ci - prin responsabilizare - într-un partener activ, participant atât la
rezolvarea propriilor probleme, cât şi la ameliorarea situaţiei sociale
generale.Cele mai multe populaţii vulnerabile ajung - prin conduită parazitară
-
la starea de automarginalizare şi prin recidivă, la autoexcludere socială-*.
Tratatul de asistenţă socială îşi propune să sprijine formarea unor
profesionişti ai domeniului care să cultive în rândul “clienţilor” - indivizi,
familii sau grupuri cu probleme - responsabilitatea pentru propria lor situaţie
şi dorinţa de valorificare a propriilor resurse. Anchetele sociale trebuie
fundamentate pe fapte reale, să reducă astfel parazitismul social şi să
favorizeze
soluţiile care vizează doar clienţii care au nevoie de ajutor, care apără în
primul
rând interesele copiilor şi ale tuturor celor cu adevărat vulnerabili şi

2 Vasile Miftode (coordonator), Populaţii vulnerabile si fenomene de auto-marginalizare, Editura Lumen,

Iasi, 2002, Prefaţa, p.l;

12
defavorizaţi.

Vasile Miftode

13
 I. TRADITII ALE
ASISTENŢEI SOCIALE ÎN
ROMÂNIA

Există opinia că asistenţa socială în România ar fi fost „lansată” după

Revoluţia din '89; până atunci s-ar fi practicat doar „politici ideologice” de
sprijinire a populaţiilor defavorizate sau vulnerabile! Nimic mai fals,
îndeosebi
dacă ne raportăm la epoca tradiţiilor pre-comuniste, la valorile şi la
„mecareismele
comunitare” care funcţionau în spaţiul social românesc!
Pentru a înţelege mai bine stana protecţiei sociale în societatea
tradiţională
vom construi o paradigmă propoziţională, incluzând elementele cele mai
semnificative:
în ciuda faptului că nu existau profesionişti ai domeniului - în sensul
actual al termenului - şi, deci, nici servicii specialitate, comunităţile umane
tradiţionale asigurau individului, familiei şi, în general, tuturor celor aflaţi
într-o
situaţie de criza o reală şi eficientă protecţie socială',
Cum se explică faptul că în satul tradiţional, de pildă, nu există, decât
ca
excepţie, persoane handicapate, bătrâni abandonaţi, „copii ai străzii”,
divorţialitate „masivă”, violenţă familială extinsă etc.;
Controlul social tradiţional (prin familie, vecinătate, obiceiuri, tradiţii,
datini, etc.) avea o eficienţă atât de pronunţată - în raport cu normele şi
instanţele „de control” de astăzi - încât atund - în comunitatea tradiţională -
devianţa de la normalitate era restrânsă iar fenomenele delincvenţei şi ale
criminalităţii erau limitate şi „controlate” de societate. 3
Civilizaţia industrială a lovit puternic în sistemul funcţional al
societăţii
tradiţionale prin:
exodul populaţie din sate spre oraşe şi „zone industriale”;
transformarea instituţiei familiale - prin „restrângere” sau nucleazare -
de
la familia cu trei sau patru generaţii la familia singulară;

3 Vezi şi S. M. Marica, Fenomenul tradiţiei, Tipografia Cartea Românească, Cluj, 1996, p. 40

14
restructurarea modelului cultural comunitar, concretizat prin pierderea
funcţiilor tradiţionale de socializare şi protecţie socială,
transferul unor funcţii de asistenţă sau sprijin social din comunitatea
tradiţională spre noile societăţi urbane sau spre „civilizaţia
industrială”;

15
 noile forme de protecţie - inclusiv şi mai ales „oficiale”,
instituţionalizate, nu
pot face faţă „ofensivei” şi radicalizării problemelor şi disfuncţiilor
sociale;
în fine, intervenţia socială devine tot mai dificilă (şi birocratică) —
deci
ineficientă -, iar grupurile de risc rămase „în afara protecţiei” - aşa
cum se
constată astăzi în societăţile în tranziţie, tip România - tot mai
numeroase;
caracteristica esenţială a asistenţei sociale tradiţionale se referă la
natura
concretă, specifică a sprijinului sau a intervenţiei şi, prin aceasta, la
caracterul local - comunitar, de proximitate, a acţiunilor realizate. Nu
guvernul trebuie să decidă ce trebuie să se facă în satul sau în
comunitatea socială X ci comunitatea însăşi, actorii din administraţia
locală,
şcoală, biserică, dispensar - şi mai ales din „grupurile informale”
(vecinătate, asociaţii locale, etc.);
Asistenţa socială tradiţională era centrată îndeosebi pe familie,
vecinătate şi
comunitate:
familia era ajutată de vecini şi comunitate pentru ca membrii ei, copiii
sau bătrânii-problemă, de pildă, sa-şi amelioreze starea în care se află;
în cazul unor calamităţi, catastrofe naturale (inundaţii, cutremure,
incendii, distrugere de locuinţe etc.) intervenţia comunităţii este
spontană, nu se aşteaptă „convocarea oficială” prin liderii sau
instituţiile
locale;
de asemenea, în cazul unor evenimente familiale (nuntă, botez,
înmormântare etc.), participarea comunităţii constituie atât o formă
de
protecţie socială (prin cadouri şi asigurarea mijloacelor ca noua
familie
să-şi poată pune babele propriei existenţe şi funcţionării), cât şi o
formă
de dezvoltare a relaţiilor interfamiliale şi comunitare (naşii mirilor, de
16
 exemplu, intra în sistemul relaţiilor familiale, primind funcţii şi
„însărcinări” de ajutor şi „asistenţă” a tinerii familii);
Cele mai multe forme de asistenţă şi ajutor social n-au fost percepute
de
comunitate ca acţiuni de protecţie în sensul termenului de azi, ci mai curând
ca
norme de viaţă socială sau ca tradiţii sau habitudini în sistemul modelelor
culturale
tradiţionale. Acest fapt se constată în accentul pus:
în societatea tradiţională pe nivelul comunitar şi
familial;
în societatea modernă pe nivelul individual şi societal;
Deci, grupul are prioritate faţă de individ în acţiunile de ajutor şi
asistenţă
socială, individul trebuind să se integreze grupului (familiei, vecinătăţii etc.)
pentru a beneficia de ajutor şi de avantajele vieţii comunitare. De altfel,

17
 raporturile comunitare impun o mare apropiere sufletească şi socială
chiar şi atunci
când distanţa fizică dintre locuinţe este semnificativă datorită:
densităţii relaţiilor familiale, bazate pe consangvinitate;
solidarităţii locale, obiceiuri comune, activităţilor de grup etc.
lipsei mercaretilismului, a „calcului” meschin din cadrul relaţiilor
rurale
tradiţionale (între rude, vecini, prieteni ...), ajutorul fiind acordat fără
condiţii. Atunci când intervine calculul de tip comercial dispare
comunitatea
— în sens tradiţional - din sistemul relaţiilor sociale respective;
Educaţia individului în perspectiva asistenţei sociale se face atât în
familie,
cât şi în ansamblul comunităţii săteşti:
- în familie prin: socializare primară, „reglarea instinctelor”, formarea
afectivităţii
şi a grijii pentru „securitatea imediată” a celor apropiaţi, dezvoltarea
interesului pentru muncă şi pentru asigurarea condiţiilor de viaţă „pentru
toţi” (familie, sat), comunicarea directă şi participarea efectivă la
rezolvarea
problemelor grupului sau ale „celorlalţi” (problema unuia este, în
comunitatea
tradiţională, problema tuturor), respectarea normelor comunitare şi a
„voinţei
familiale” etc.;
- în comunitatea sătească prin: socializare secundară şi valorificarea
socializării
primare, reunirea familiilor în jurul aceloraşi interese, valori şi instituţii
comune, garantarea securităţii individului şi a grupurilor, existenţa -
complementară - a proprietăţilor comunitare asupra terenurilor,
promovarea
responsabilităţii şi a raţionalităţii în raporturile comunitare şi în
participarea
afectivă la viaţa obştii, respectarea voinţei obşteşti — ca lege morală şi
chiar juridică
— de către familii, indivizi, ansamblul comunităţii, formarea şi dezvoltarea
conduitelor altruiste (asistenţa socială tradiţională oferindu-ne imaginea
unui
18
 „fenomen natural” nu pre-fabricat)4;
Caracteristicile satului tradiţional — relativa izolare, lipsa unor
„schimburi
culturale” cu alte medii sociale, auto-consumul etc. - I-au menţinut la
„distanţă”
de diferitele influente negative, de împărtăşirea unor „vicii moderne” şi I-au
conservat, astfel, într-o „stare arhaica”, impunându-i — în mod necesar -
dezvoltarea unor forme specifice şi profunde de solidaritate umană şi, prin
acesta,
de ajutor şi protecţie comunitar-socială. Orice individ „era solidar cu spaţiul
în
care trăia, cum era cu sine însuşi, cu sângele sau şi cu morţii săi”. 5 Aşa se
explică
fluxurile anuale de vizitatori (veniţi din SUA, Canada, etc.) ai locurilor
natale din

4 Vezi şi Constantin Noica, Rostirea filosofică românească, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 258
5 L. Blaga, Spaţiul mioritic, Ed. Oficiul de librării, Bucureşti, 1936, p. 21
19
România, în satele de origine unde au învăţat conduitele altruiste, cum să nu
fie
etichetat drept egoist, zgârcit, violent, rău, anormal. Aşa se explică de ce
comunităţile umane tradiţionale nu aveau nevoie de servicii specializate de
asistenţă
socială, acestea impunându-se ca exigenţe ale civilizaţiei umane pe măsură ce
societăţile globale - în sensul actual - iau locul comunităţilor - în sensul
lansat de
sociologul german Tonnies6;
Familiile şi membrii comunităţilor tradiţionale se sprijineau reciproc
şi
duceau o viaţă altruistă (ancestrală) formată din copilărie şi manifestată de-a
lungul vieţii în cadrul propriei comunităţi, aducându-le respect şi
consideraţie;
Altruismul specific societăţilor tradiţionale garantează supravieţuirea
socială în condiţii dificile, potrivit formulei „ajută şi vei fi ajutat”, ştiindu-se
că
a acorda asistenţă celorlalţi înseamnă a intra într-un flux de relaţii şi acţiuni
care îţi
vor asigura şi ţie protecţie sau ajutor, prin reciprocitate. In această
perspectivă,
vecinul este mai important decât fratele stabilit „mai departe”, aflat în
imposibilitate de a sprijini ruda aflată în dificultate. Egoismul se exprimă prin
formule lansate odată cu deteriorarea comunităţilor şi a valorilor tradiţionale,
între care putem aminti: „Homo homini lupus est', „Bellum omnium contra
omnei’
(Thomas Hobbles), etc.;
Etapa intermediară între asistarea tradiţională şi cea „profesionistă”
vizează
fenomenul lucrătorilor sociali voluntari, mai ales tineri intelectuali - medici,
profesori, artişti etc. care sprijineau grupurile defavorizate din zonele
industriale
şi urbane prin vizite la domiciliu, donaţii, îngrijirea bolnavilor, alfabetizare,
înlăturarea mizeriei, hrana pentru copii etc.
Intervenţia voluntarilor a fost un fapt semnificativ, dar eficienţa
acţiunilor era redusă în raport cu dimensiunea şi gravitatea problemelor
sociale
6 Vezi şi F. Tonnies, Communaute et societe, PUF, Paris, 1944
20
 Principalii actori ai sistemului tradiţional de asistenţă socială erau:
cu care se confruntau diferite populaţii vulnerabile;

21
 Principalii actori ai sistemului tradiţional de asistenţă socială erau:
AS tradiţională sătească de la care pleacă:Învăţătorul(şcoala);Primarul;Notarul(primăria);
Vecinii(comunitatea din proximitate);Moaşa satului(protecţia mamei şi a copilului,naşa tinerei familii,etc.)
Sfatul bătrînilor(comunitatea ;i modelul cultural);Preotul(biserica)

Fig.: Paradigma protecţiei comunitare (în satul tradiţional)

In raport cu degradarea actuală a relaţiilor de rudenie (părinţii îşi

abandonează copiii, copiii îşi neglijează sau îşi violentează părinţii, tinere
mame
îşi aruncă nou-născuţii la gunoi, violenţa familială ia proporţii etc.), în
comunitatea tradiţională rudenia era considerată sfântă întrucât era dată şi nu
putea fi revocată, individul putea pierde orice, dar nu şi gradul de rudenie faţă
de
familia de origine şi faţă de ceilalţi membri ai „grupului familial lărgit”
(„sângele
apă nu se face” - fapt care explică altruismul protecţiei în familia
tradiţională). în
momente de criză sau de tensiune familială, solidaritatea între rude funcţiona
cu
aceeaşi intensitate, trecându-se peste neînţelegeri, certuri şi resentimente,
întrucât
controlul social comunitar şi aspiraţia spre apreciere publică erau mai
puternice decât
celelalte „forţe”. Persoanele vulnerabile neglijate de rude constituiau obiectul
unor
„dezbateri” publice şi al unor sancţiuni morale! Tradiţional persoana aflată în
dificultate se considera îndreptăţită să solicite şi să aştepte ajutor de la rude,
pe care
le percepea drept sursă principală de asistenţă socială! Aşa se explică atenţia
care se
acorda în societatea tradiţională identificării şi cunoaştem gradelor de
rudenie.
De pildă:
la români, în satul tradiţional, se cunoşteau rudele până la al şaptelea
sau
al nouălea grad;

22
 Principalii actori ai sistemului tradiţional de asistenţă socială erau:
la chinezi erau cunoscute rudele de gradul o sută 8 fără a se înţelege că
toate acestea ar participa la acţiuni de asistare a rudelor-problemă;
Biserica este — tradiţional vorbind — o instituţie principală de
asistare a
familiilor sărace şi a persoanelor aflate „în criză” sau „rătăceală” de la drumul

8
Vezi N. Constantinescu, Relaţiile de rudenie în societăţile tradiţionale, Ed. Academiei, Bucureşti, 1987

23
credinţei şi al normelor sociale. Semnificativă este, în acest sens, definirea
satului
de către L. Blaga în raport cu amplasarea spaţială a bisericii: satul este
„o cuprindere ca un clopot ce are în centru biserica şi turla iar împrejur casele
aşezate pe mormane de oseminte ale strămoşilor”. 7 Funcţia principală a
bisericii
este de a îndruma şi proteja pe credincioşi de diferitele capcaree sau pericole
ale
vieţii, după exemplul lui Hristos. în Evanghelia după Matei, se spune:
„am flămânzit şi mi-aţi dat de mâncat, am însetat şi mi-aţi dat de băut, străin
am
fost şi m-aţi primit, gol am fost şi m-aţi îmbrăcat, bolnav am fost şi m-aţi
vindecat, în temniţă am fost şi aţi venit la mine!” în mod practic, biserica a
organizat încă de la începuturile ei „instituţia diaconilor şi diaconiţelor care se
ocupa cu îngrijirea săracilor, văduvelor şi orfanilor” 8. Alte forme de
organizare
se adresau adesea bolnavilor, străinilor, călătorilor săraci, cărora le ofereau
ospitalitate, hrană şi găzduire. Preoţia nu era percepută ca o profesie iar
preotul
ca un funcţionar, cum se întâmplă uneori astăzi, ci ca o existenţă
transcendentală, preotul fiind un „pastor”, modelator de suflete, îndrumător
după exemplul învăţătorului Iisus. De altfel, primele şcoli au fost organizate
„în
incita bisericilor”, iar primii învăţători de carte ai copiilor au fost preoţii. Se
constată şi azi că „fără carte nu există parte”, fără educaţie nu există o
adevărată
protecţie şi asistare socială. Trebuie să amintim, de asemenea, că biserica şi
preotul
erau implicaţi în toate evenimentele şi momentele cruciale ale individului şi
ale
familiei: naştere, botez, căsătorie, moarte, oferind, de regulă, cea mai
semnificativă sau „puternică” formă de asistare comunitară. în acest sens
preotul
Florin Felea scria că „cine n-are religie, n-are nici familie şi cine n-are familie
n-
are nici patrie” şi nici prosperitate, deci posibilitatea unei asistenţe sociale
reale;9
Vecinătatea constituie un alt factor de asistare şi ajutor social în
7 L. Blaga, Elogiul satului românesc, Discurs de recepţie la Academie, Ed. Minerva, Bucureşti, 1981
810 Voi. Biserica şi problemele sociale, 1933, Bucureşti, p. 135
9 Vezi F. Felea, "Religia culturii, Ed Episcopiei ortodoxe a Aradului, Arad, 1994, p. 360
24
comunităţile umane tradiţionale, deoarece:
-în mentalitatea satului tradiţional „vecinii trebuie să se aibă ca fraţii”,
mai
ales că la începuturile constituirii aşezămintelor umane, gospodăriile
fraţilor erau aşezate, de regulă, una după alta, deci în vecinătate (sau
în
„proximitate”). Anumite evoluţii în distribuţia proprietăţii au făcut ca
fratele
vecin „să se îndepărteze”, locul acestuia fiind luat de vecinul care ţine
loc de
frate-,

25
-în situaţii „de urgenţă” relaţiile de vecinătate se dovedesc a fi mai
importante, mai eficiente şi mai intense decât cele de rudenie;
-ajutorul reciproc şi, îndeosebi „schimbul de muncă” (în realizarea unor
lucrări agricole, viticole etc.) sunt factori specifici relaţiilor de vecinătate
şi forme de asistare socială în caz de nevoie;
-asistarea comunitară funcţiona în „spaţiul vecinătăţii”, de regulă, între
familii de rang egal, evitându-se relaţiile cu familii din pături sociale diferite
(prea bogaţi, cu un statut social ridicat etc.) pentru a nu risca prestigiul,
umilirea etc.;
-fiind o societate de intercunoaştere, comunitatea rurală tradiţională era mai
transparentă decât ar fi acceptat sau acceptau membrii acesteia, asistarea şi
sprijinul intervenind, uneori, înainte de a fi solicitate. Un vecin, spunea
Simmel, ştie despre celălalt mai mult decât acesta îi permite să ştie!
Indiscreţia a avut un rol important în protecţia la timp a celor în
dificultate.

Asistenţa socială tradiţională era centrată pe:

-prevenirea stărilor de criză sau de vulnerabilitate îndeosebi prin control
social, sancţionarea conduitelor deviante „de la normalitate” (în sensul
contextului social respectiv) şi, în general prin intervenţia sau
„presiunea” obştei sau a comunităţii „din proximitate”. Filosofia practicii
tradiţionale viza - în acest domeniu - „curmarea răului din rădăcină”. In
ciuda numărului mare de legi şi de forţe oficiale de acţiune de astăzi,
eficienţa prevenţiei problemelor este, în contextul actual, mult inferioară
eficienţei „mecareismelor” tradiţionale de asigurare a funcţionării
normale a societăţii;
-îngrijirea indivizilor-problemă şi, mai ales a familiilor sărace sau aflate „în
criză” datorită unei pronunţate vulnerabilităţi. O îngrijire eficientă
presupune empatie, înţelegere, intuiţie, sensibilitate şi afecţiune. în ciuda
sferei spaţiale limitate (nivel local-comunitar), îngrijirea tradiţională avea
un caracter interdisciplinar, vizând o problema largă:

26
 Fig.: Spaţiul social al îngrijirii

Principalele instanţe ale îngrijirii tradiţionale erau: vecinii, obştea în

ansamblu, bătrânii, moaşele, naşii şi - nu în ultimul rând - învăţătorii şi
preoţii, adică
şcoala şi biserica.
Şcoala sociologică românească iniţiată de D. Guşti după primul război
mondial a avut în centrul preocupărilor comunităţile săteşti şi, mai ales,
ameliorarea vieţii ţăranilor. Asistenţa socială în cadrul acestor comunităţi era
determinată - aşa cum arată H. Stahl - de caracterul lor devălmaş. Această
caracteristică avea la origine înrudirea gospodăriilor familiale — reunite în
obşte -,
satul funcţionând ca un singur atelier de muncă, „cetele ” de locţiitori
parcurgând
aceleaşi „tehnici şi ritmuri de lucru” ... şi respectiv aceleaşi norme şi reguli de
conduită moştenite de la strămoşi. S-au dezvoltat, în acest sens, forme efective
de asistenţă sau îngrijire:
tradiţii comunitare de ajutor reciproc;
- participări comune la „evenimentele obştei” sau din
vecinătate,
manifestări culturale locale;
mecareisme de acţiune ale solidarităţii comunitare etc.12
recuperarea indivizilor problemă sau a familiilor „deviante” prin
aceleaşi
strategii de control social şi sancţiune comunitară. Cea mai eficientă
strategie în acest domeniu - constatată personal în copilărie - era
relativa

27
 izolare a individului respectiv, ignorarea sau evitarea acestuia în
timpul

Vezi şi H, Stahl, Sociologia satului devălmaş românesc, Bucureşti, Ed. Fundaţiei, 1946

28
 ceremoniilor sau al diferitelor manifestări tradiţionale, în fine, - în
cazuri
extreme — „excluderea socială” (dar nu şi teritorială). în cadrul obştei
săteşti funcţiona — destul de eficient — un fel de „poliţie sătească”
care
asigura liniştea sătenilor şi apăra comunitatea de răufăcători şi de
persoane recalcitrante. Vecinătatea, claca, tovărăşia, învoiala,
şezătoarea,
asociaţiile păstoreşti etc. constituiau, în acelaşi timp, forme de
organizare
şi „strategii de asistenţă” sau îngrijire comunitară. 10

Sensibilitatea sătenilor, transpusă în practici tradiţionale, se manifesta

pregnant faţă de copii, bătrâni, femei însărcinate, invalizi. Dar, interesant de
studiat este, maniera în care erau îngrijite aceste categorii de persoane.
în cazul copiilor orfani (copiii abandonaţi erau aproape inexistenţi în
mediul rural datorită moralei creştine şi a opiniei publice) şi al bătrânilor,
ruralul a
găsit întotdeauna resurse, astfel încât, aceştia să rămână în comunitate, fie în
grija
rudelor fie a sătenilor, evitându-se pe cât posibil marginalitatea acestora.
Excepţiile apar în perioadele marilor războaie; când se înregistrează un număr
considerabil de orfani sau pierduţi, infirmi, văduve. După astfel de războaie se
înfiinţau bolniţe sau azile pentru nevoiaşi.
Familia tradiţională, lărgită care adună în cadrul aceluiaşi menaj mai
multe generaţii se caracterizează printr-o puternică coeziune a membrilor.
Forţa coercitivă a familiei tradiţionale faţă de membrii săi, distribuţia
„raţional-
afectivă” a sarcinilor sunt două elemente importante ce vizau grija faţă de
individ.
Funcţia coercitivă asigură, pe de o parte, menţinerea membrilor familiei în
cadrul
intervalului de normalitate, definit de normele şi valorile vremii, iar pe de altă
parte
oferă membrilor un model de viaţă.
în ceea ce priveşte distribuţia sarcinilor în cadrul familiei tradiţionale
se
practică o distribuţie de tip „raţional-afectivă”, în funcţie de capacităţile fizice
şi

10'3 Vezi şi H. Stahl, Civilizaţia vechilor sate româneşti, Ed Ştiinţifică, Bucureşti, 1968
29
intelectuale ale fiecărui membru. Muncile cele mai grele ale pământului erau
făcute de bărbaţi, îngrijirea copiilor şi muncile casnice cădeau în sarcina
femeilor.
De asemenea, copiilor, în funcţie de vârstă şi sex, li se atribuiau o serie de
sarcini: băieţii plecau şi munceau alături de bărbaţi, însuşindu-şi astfel
deprinderile necesare pentru viaţa adultă, iar fetele îşi ajutau mamele la
treburile
casnice.
Grija pentru copii era preocuparea de bază a membrilor oricărei
familii
rurale. Mamele nu se despart de copilul lor nici măcar când au treabă. Sunt şi

30
 astăzi femei care în plină vară le vezi la munca câmpului cu copilul
alături. Doar
atunci când bunicul, bunica, o soră, sau un frate îl iau în grijă, mama se poate
desparte de copil pentru a rezolva alte probleme.
Tradiţiile româneşti, la a căror bază stă morala creştină, sunt centrate
pe
activităţi de sprijin social a indivizilor. în Evul Mediu construirea de lăcaşe de
cult (biserici) de către domnitori şi boieri înstăriţi era o datorie de onoare,
dacă
nu o spălare a păcatelor. Biserica reprezenta sufletul satului, alături de ea
oamenii
găseau mângâiere, învăţătură de carte, sprijin pentru cei aflaţi în nevoi. 11

11 Vezi şi V. Miftode, Teorie şi metodă în Asistenţa Socială, Ed. Axis, Iaşi, 1995, p. 49.
31
 1.1. Moaşa în sistemul protecţiei sociale comunitare

Ipotecă, „moaşa satului“ îndeplinea în comunitatea tradiţională un rol

mai
important decât al unei echipe întregi de asistente medicale sau sociale din
zilele
noastre în asistenţa reală a tinerei mame şi a copilului în perioada pre- şi
post-natală.
Această ipoteză are la bază o experienţă personală directă privind exercitarea
funcţiilor moaşei săteşti, pe de o parte şi starea precară, uneori tragică, a
multor
familii tinere şi, mai ales, a unor copii abandonaţi la naştere sau chiar ucişi
de propriile
lor mame, în ciuda progresului social şi al valorilor contemporane, pe de altă

Instituţia moaşei poate fi prezentată sintetic, paradigmatic, în felul

următor:
1) în ciuda absenţei unei asistenţe medicale ştiinţifice, în
satul tradiţional
32
problema naşterii copiilor constituia o prioritate comunitară, copilul
ocupând un loc
central atât în familie, cât şi în societate;
2) modelul cultural tradiţional favoriza familiile cu mulţi
copii, asigurarea
sănătăţii nou-născuţilor şi a unei naşteri uşoare, prin eliminarea riscurilor şi a
„conduitei periculoase“, atât de către tinerele mame, cât şi de celelalte
persoane
ale familiei sau ale comunităţii;

33
 3) comunitatea tradiţională acorda multă consideraţie
mamelor cu mulţi copii,
repudiind, în schimb, femeile sterile sau care nu doreau copii! Nou-născuţii
cu
defecte fizice erau omorâţi (în Sparta antică) sau erau lăsaţi să moară
(la eschimoşi) sau, în fine, erau păstraţi ca dovezi ale pedepsei divine.
Respingând asemenea practici, reţinem interesul absolut pentru naşterea unor
copii
sănătoşi şi condamnarea fermă a celor care pun în pericol viaţa viitorului
copil!
4) moaşa satului constituia principalul actor menit să
„păzească“ pe viitoarea
mamă şi, totodată, pe viitorul nou-născut, de toate relele, directe sau
indirecte,
prezente sau viitoare;
5) se manifesta continuitate în alegerea moaşei pentru mai
multe generaţii, un
fel de moaşă de neam - cea mai în vârstă femeie dintre rudele de sânge - sau,
dacă
se impunea, dintre celelalte femei „din afara grupului familial“, cu condiţia să
dispună de calităţile cerute pentru exercitarea rolului comunitar respectiv;
6) moaşa - înrudită sau nu cu familia asistată — îndeplinea,
de regulă,
următoarele funcţii:
a) îndrumător şi sfătuitor al tinerelor mame, încă din
perioada pre-natală,
îndeosebi privind conduita, regimul alimentar, eforturile fizice permise,
interpretarea simptomelor etc.;
b) rol de asistentă medicală, chiar de obstretician, ajutând
femeia în timpul
naşterii, supraveghind atât femeia, cât şi nou-născutul în perioada de lăuzie;
c) rolul de moaşă de buric (tăia şi lega cordonul ombilical);
d) rolul de naşă deoarece asigura - împreună cu soţul - năşia
de botez şi,
mai târziu, cea de cununie. Constatăm, astfel, că moaşa îşi continuă rolul şi
după
naşterea copilului, fiind preocupată de întreaga evoluţie a vieţii celui pe care
I-a
„moşit“! Alţi actori săteşti - comunitari - vor prelua această funcţie de la

34
moaşă,
într-o manieră distinctă şi destul de laborioasă în sistemul tradiţional de
asistenţă
socială (este vorba de instituţia naşilor)-,
e) rolul de şaman, de purificare a mediului familial în care se
află copilul şi
lehuza (curăţirea camerei, baia rituală etc.);12
f) rol de educator şi confident, îndeosebi în perioada post-natală a
dezvoltării
ataşamentului matern,13 a tuturor relaţiilor familiale „în noul context“,
inclusiv în
ceea ce priveşte relaţiile mamei cu soţul, evoluţia alimentaţiei nou-născutului
etc.;
g) moaşa devenea autoritatea supremă în familia nou-
născutului în zilele
pre- şi post-natale, perioadă în care decidea în toate aspectele vieţii celor două

12 Vezi şi V. Trebici şi I. Ghinoiu, Demografie şi etnologie, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1986, p. 204, şi R.
Vulcănescu, Mitologie română, Ed. Academiei, Bucureşti, 1985, p. 213.
13 Vezi V. Miftode, Fundamente de AS., Ed.Eminescu, Bucureşti, 2000, vezi teoria ataşamentului.
35
 fiinţe - mama şi copilul. Aşa se explică de ce copiii creşteau sănătoşi,
în ciuda
sărăciei mult mai critică decât în zilele noastre.

De pildă, moaşa trimitea copiii ceilalţi la rude şi vecini pentru a nu

„stânjeni“ pe nou-născut şi pe mama acestuia, repartiza sarcinile pentru buna
funcţionare a gospodăriei, asigura starea de sănătate a celor doi şi pregătea
copilul pentru botez, controla vizitele în familie etc.;

h) potrivit modelului cultural tradiţional, exista credinţa că în primele

zile de
viaţă ale copilului se hotăra destinul acestuia, fapt pentru care rolurile moaşei
erau
respectate şi realitate ca un adevărat ritual, formă pentru a evita riscurile
unor devieri
de la „calea cea bună“!
7) rolul moaşei a fost în comunitatea tradiţională mult mai
important
decât simpla asistenţă a mamei şi a copilului: această persoană se implica în
ansamblul funcţionării familiilor înrudite, contribuind la buna funcţionare a
întregii
comunităţi rurale, mai ales prin:
• organiza activitatea familială;
•promova acţiuni de cooperare şi solidarizare;
• asigura o asistenţă medicală primară, în special pentru copii şi, deci,
pentru sănătatea comunitară;
8) Este un fapt îmbucurător că în universităţile de medicină
din ţară s-au
organizat secţii de formare a moaşelor, ca recunoaştere oficială a acestei
instituţii din
satul tradiţional românesc!

1.2. Naşii şi rolul lor în sistemul familial

Două momente fundamentale din viaţa individului - naşterea şi căsătoria
— au fost puse, în satul tradiţional, sub protecţia unor persoane importante în
comunitatea respectivă - numite naşi - şi care constituiau, datorită funcţiilor
atribuite, o dublare a părinţilor naturali în baza ritualurilor de botez şi
cununie,
naşii deveneau un fel de părinţi spirituali ai finilor (botezaţi sau cununaţi).
Există
multe obligaţii între naşi şi fini, vom menţiona pe una dintre cele mai
36
semnificative în raport cu asistenţa socială: obligaţia naşilor de a se ocupa de
finul
rămas orfan, de creşterea şi educaţia lui sau obligaţia naşilor de a suporta toate
cheltuielile cu înmormântarea unui fin care murea în primul an de viaţă! Henri
Stahl vorbeşte, în acest sens, de rudenia spirituală din năşie (mai puternică
decât cea

37
bazată pe consangvinitate) şi rudenia spirituală derivată din năşie (înrudirea cu
toţi
afinii celeilalte părţi).14
Naşii de botez aveau o certă autoritate asupra finilor privind:
• sancţionarea unor conduite deviante, faţă de normele comunităţii;
•iniţierea în unele activităţi sau ocupaţii adecvate finilor;
• sfaturi privind participarea la „viaţa de grup“ („ceata de băieţi“)
etc.;
• îndrumări în ceea ce priveşte „alegerea partenerului“ („viaţa
sexuală“)etc.

Naşii de cununie aveau, la rândul lor, roluri care se dovedeau, în

perspectivă societală, de cea mai mare importanţă atât pentru familiile
implicate,
cât şi pentru comunitatea sătească respectivă. Astfel:
naşii favorizau cunoaşterea prealabilă a viitorilor soţi;
viitorii naşi interveneau pentru „lămurirea“ unor eventuale tensiuni
între cei
doi tineri;
naşii ajutau tânăra familie „să se acomodeze“ cunoul statut familial,
împărtăşind din „propria lor experienţă“;
naşii interveneau, dacă era cazul, în relaţiile tinerilor cu părinţii şi mai
ales în relaţiile tradiţionale ale finei cu „mama soacră“;
naşii transmit finilor experienţa lor în organizarea gospodăriei şi a
vieţii de
familie, în general, pentru a evita „tensiuni inutile“ şi periculoase;
ajută finii să depăşească eventuala „stare de nostalgie“ a finului (după
viaţa de burlac „liber“) sau a finei după „viaţa de domnişoară“!
armonia tinerei familii depindea — în satul tradiţional — de gradul de
implicare a naşilor şi, mai ales, de modelul de viaţă pe care îl ofereau;15
în plan strict material, naşii ajutau finii în realizarea unor construcţii, în
caz de boală sau în situaţia unor ameninţări din partea altora.
In ceea ce priveşte rolul bătrânilor In asigurarea asistenţei sociale
normale
se poate spune că aceştia constituiau:
\)instanţa comunitară de promovare a educaţiei individuale şi
familiale;

141 Vezi Henri H. Stahl, Contribuţii la studiul satelor devălmaşe româneşti, Ed. Academiei, Bucureşti, 1959, voi. I
— III.
15 Vezi şi I. Şeulean, Poezia populară de nuntă, Ed Minerva, Bucureşti, 1985, p. 208.
38
 2) factorul de păstrare şi promovare a religiozităţii în comunitate;
3)gardianul principal al moralităţii sociale (al „sănătăţii morale“);
4)în fine, gardianul normalităţii şi al eficienţei sistemului social.16

16 Vezi şi Henri Stahl, Civilizaţia vechilor sate româneşti, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, pp. 34-40.
39
 II. DIMENSIUNEA TEORETIC APLICATIVĂ A
ASISTENŢEI SOCIALE

II.l. Importanţa perspectivei teoretice asupra domeniului

Cea mai bună practică este, mai întâi, o bună teorie. Nici o intervenţie
corectă şi nici un rezultat pozitiv, de mare eficienţă, nu se pot realiza în afara
perspectivei teoretice asupra domeniului vizat. Impactul teoriei asupra
rezultatelor obţinute este cu atât mai puternic şi evident cu cât domeniul de
referinţă este mai complex iar mijloacele de cunoaştere şi intervenţie mai
modeme; într-un fel sau altul, implicit sau explicit, fiecare utilizează teoria în
practică şi în viaţa cotidiană întrucât oricare om are o anumită concepţie sau
anumite idei, păreri, „opinii prealabile“ - mai mult sau mai puţin preconcepute
despre ceea ce se întâmplă în jurul lui.
Teoria are multiple forme de manifestare, atât la nivelul conştiinţei
comune, al explicării nemijlocite a fenomenelor şi faptelor din lumea
înconjurătoare, cât şi la nivelul conştiinţei sistematizate, al ştiinţei şi
explicaţiilor
mijlocite prin demonstraţii logice şi investigaţii raţional organizate. Este
celebră,
în acest sens, „teoria despre teorie“ formulată de sociologul americare Robert
Merton, care prezintă următoarele sinonime ale teoriei:
1) metodologie, adică ştiinţa sau „teoria metodei“;
2) idei directoare, adică teoria sub forma unor reguli sau principii-
ghid;
3) analiza conceptelor, adică teoria sub forma identificării,
construirii,
ierarhizării, sistematizării şi definirii;
4) interpretarea post factum, adică teoria sub forma unei prime
explicări a faptelor deja culese de pe teren;
5) generalizarea empirică, adică teoria sub forma unor concluzii
empirice - fără raportări la ipoteze şi teorii prealabile — concluzii care rezultă
din
analizele caretitative, din centralizările datelor, din tabele şi, îndeosebi, din
datele
statistice rezultate în urma acestor analize;
6) derivaţii sau deducţii, adică teoria sub forma unor concluzii sau
explicaţii deduse din propoziţii sau elemente deja stabilite;

40
 7) în fine, teoria în sensul strict al termenului, adică sub forma unor
explicaţii relativ finale bazate sau rezultate din analize calitative. 17
Toate aceste forme se întâlnesc şi în domeniul asistentei sociale, atât la
nivelul cercetării, cât şi al intervenţiei sau al „terapiei sociale“, aşa cum vom
demonstra mai departe.
Potrivit lui Merton, teoria reprezintă un sistem sau un ansamblu
coerent
de propoziţii din care se pot extrage consecinţe legitime şi demonstrabile prin
confruntare cu datele observaţiilor directe de teren.18
Conceptul de teorie este, aşa cum s-a arătat, polisemie, primind însă
două accepţiuni fundamentale:
a) teorie în sensul strict al termenului;
b) teorie sub formă de paradigmă care, la rândul ei, poate
lua diferite
forme (conceptuală, propoziţională, codificată etc.).19
Paradigma poate fi definită ca un sistem de enunţuri metateoretice
privind nu atât realitatea socială, cât limbajul utilizat în analiza şi explicarea
acestei realităţi. Există, din acest punct de vedere, o deosebire semnificativă
între
teoria de tip clasic (în sensul strict al termenului) şi teoria de tip paradigmatic.
Putem construi, de exemplu, o teorie „cu rază medie de generalizare“
(Merton)
privind problematica asistenţei sociale, cu accente pe originea, dinamica şi
specificul aspectelor actuale ale domeniului.
Propoziţiile teoretice sau ideile directoare pot lua forma următorului
sistem-ipoteză:
a) orice societate are o formă stratificată în raport cu
dimensiunile şi
domeniile ei esenţiale (ocupaţii, profesii, niveluri de instrucţie, tipuri sociale,
modele culturale, aspiraţii, idealuri şi modele de viaţă, relaţii economice şi de
proprietate, mentalităţi, comportamente, concepţii de viaţă etc.);
b) dinamica stratificării sociale este generată de o serie de
factori şi

1717 Merton, R. K., Social Theory and Social Structure, Glencoe, 111,1957, (Trad. franc., pp. 27- 44).
18 Boudon, R., Bourricaud, F., Dictionnaire critique de la sociologie, PUF, Paris, 1982, (ediţia a II-a, Paris, 1986,
pp. 616 - 618).
19 Vezi şi Miftode, Vasile, Migraţiile şi dezvoltarea urbană, Editura Junimea, Iaşi, 1978, pp. 191-207, unde sunt
prezentate câteva exemple de paradigme: o paradigmă a aculturaţiei rural- urbane, o paradigmă a
migraţiilor, a dezvoltării „spaţiului social“ etc., Introducere în metodologia investigaţiei sociologice (Junimea,
Iaşi,
1982) şi Elemente de Sociologie rurală (Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984) unde sunt
prezentate îndeosebi exemple de paradigme conceptuale, descriptive şi explicative.
41
„mecareisme de intervenţie“, de acţiune şi „orientare a schimbării“ (în plan
economic, demografic, cultural, educaţional, ecologic, interuman şi social
etc.);

42
 c) evoluţia societăţii poate fi evaluată îndeosebi prin funcţiile
şi
disfuncţiile instituţiilor, organizaţiilor şi domeniilor vieţii umane;
d) identificarea şi rezolvarea cu prioritate a fenomenelor
negative şi a
segmentelor disfuncţionale ale societăţii asigură „starea de normalitate“ şi
progresul social;
e) orice acţiune sau intervenţie socială e necesar să aibă în
vedere:
fiinţa umană, în primul rând copilul - ca valoare supremă;
educaţia sau formarea omului — ca obiectiv fundamental;
familia, şcoala, comunitatea, cultura - ca mijloace esenţiale.
f) destructurarea societăţii, ofensiva violenţei şi a fenomenelor
disfuncţionale au la origine încălcarea valorilor umane şi dereglarea
instituţiilor
sociale (decăderea „valorilor tradiţionale“ formate mai ales în familie: munca,
respectul, cinstea etc., degradarea sistemului şcolar şi devalorizarea instrucţiei
în
ochii opiniei publice, distrugerea relaţiilor interumane şi a sistemelor sociale
de
coerciţie şi control);
g) lucrătorul social („social worker“, „travailleur social“,
„asistent
social“ etc.) are misiunea de a repune în funcţie ceea ce a fost dereglat în
spaţiul
lui de acţiune — fie că este vorba de copil, de individ, în general, de grup, de
familie ori de comunitate - prin intervenţii adecvate, derivând din valorile
fundamentale ;
h) în fine, lucrătorul social este reprezentantul societăţii,
dar apără
necondiţionat drepturile şi interesele clientului, inclusiv şi mai ales în faţa
statului, a instituţiilor şi a organizaţiilor sociale.

Iată, aşadar, un exemplu de „teorie prepoziţională“, dar necesar în

orice
domeniu şi în orice încercare de elaborare a unui proiect de intervenţie.
Paradigma analizei funcţionale - formulată de Merton - este una
dintre formele specifice ale teoriei, cu o aplicabilitate relativ generală datorită
funcţiei ei euristice. Domeniul asistenţei sociale este un domeniu privilegiat
pentru experimentarea şi verificarea acestei paradigme, mai ales a rolului
43
funcţiilor latente ale diverselor situaţii sociale în extinderea fenomenelor de
marginalizare, sărăcire, manipulare şi violentare a oamenilor, grupurilor sau
comunităţilor sociale. Se impune, din acest punct de vedere, delimitarea
diferitelor grade ale impactului pe care o instituţie sau un fapt îl au asupra
domeniului de referinţă.
Analizând situaţia actuală a unor instituţii sociale de protecţie a
individului — îndeosebi gradul ridicat de degradare funcţională, atât în plan
fizic-
material, cât şi profesional şi moral - putem clasifica asemenea instituţii în
trei
categorii:

44
 a) instituţii a-funcţionale (care nu-şi exercită rolul...);
b) instituţii funcţionale (care îşi îndeplinesc sarcinile ...);
c) instituţii disfuncţionale (cu rol negativ, nociv ...).
Asistentul social are sarcina de a analiza, în prealabil, şi de a elabora o
fişă de observaţie asupra instituţiei de referinţă, consemnând un diagnostic şi
clasificând-o în una dintre cele trei categorii (există, de pildă, cămine
speciale,
orfelinate, aziluri, şcoli de reeducare care şi-au pierdut statutul şi funcţiile
iniţial
stabilite).
Aplicând paradigma analizei funcţionaliste (a funcţiilor latente şi
manifeste) la teoria protecţiei sociale putem formula — ca ipoteză de lucru
—
următoarele concluzii şi explicaţii (cu privire la ceea ce s-a făcut în România
postrevoluţionară):
a) măsurile de protecţie au avut un caracter întâmplător (în
cel mai bun
caz) cu efecte pe termen scurt şi fără a avea în vedere adevăratele priorităţi şi
grupuri defavorizate;
b) nu au fost stabilite proiecte de protecţie socială pe
termen lung,
precis delimitate de „primul ajutor“ conjunctural sau de programele de scurtă
durată de combatere a sărăciei (mai ales în cazul celor cu venituri sub
minimum
de subzistenţă);
c) nu au fost avute în vedere consecinţele pe termen lung
ale unor
măsuri imediate, aproape spontane (considerate de multă lume populiste) de
după decembrie '89, de sprijinire a diferitelor categorii sociale sau de reparare
a
nedreptăţilor din trecut;
d) sprijinul material acordat unor categorii defavorizate sau
marginalizate
(prin salariu şi pensii mai mari, prin diferite forme de ajutor în bani etc.)
îndeplineşte, în primul rând, o funcţie manifestă, „transparentă“ şi
observabilă,
dar în acelaşi timp şi una latentă, „invizibilă“ şi inobservabilă (sunt
indispensabile experienţa şi abilitatea sociologului în a-şi construi teoria
explicativă necesară înţelegerii diferitelor serii de fapte care-i pun probleme,

45
care
se află „sub semnul întrebării“, care i se par inexplicabile etc. ...). Fără
identificarea şi măsurarea funcţiilor latente - atât de puternice şi răspândite în
jurul nostru, dar atât de „invizibile“ — nu putem înţelege şi explica
fenomenele şi
faptele sociale. Alocaţiile financiare destinate, de pildă, unor structuri sociale
defavorizate constituie — independent de importanţa impactului asupra celor
în
cauză — o „investiţie electorală“ de durată (sub această ultimă formă
alocaţiile
respective îndeplinesc o funcţie latentă în raport cu funcţionarea sistemului
social, îndeosebi a celui politic)!

46
 Două mituri — cu impact teoretic — sunt susţinute la nivelul
cunoaşterii
comune, scrie Martin Davies, despre rolul asistenţei sociale şi originea
problematicii acesteia:
a) potrivit primului mit asistenţa socială îşi are originea în
politică şi
politicianism iar asistenţii sociali trebuie, în acest caz, să accepte rolul de
activişti
sau consultanţi politici. Cei care propagă acest mit - arăta profesorul englez -
nu
au nici o îndoială privind dreptul forţei politice de a pretinde asistenţilor
sociali
credinţă şi supunere;
b) potrivit celui de al doilea mit asistentul social este în
primul rând
preocupat de „terapia clientului“, de interesele şi drepturile acestuia,
apropiindu-se, după opinia noastră, de esenţa statusului de „lucrător social“ şi,
prin aceasta, de valorile şi principiile care trebuie să caracterizeze domeniul.
Aceste două mituri s-au născut din ideea că asistentul social este în
primul rând şi în principal un agent al schimbării, situaţie care a generat o
puternică atracţie şi dezvoltare a profesiei în raport şi în competiţie cu
celelalte
domenii.23
în construirea propriei teorii asupra asistenţei şi protecţiei sociale se
impune a lua în atenţie atât experienţa celorlalţi, cât şi diferitele puncte de
vedere
„care circulă“, inclusiv cele periferice sau aparent „extremiste“, în acest sens,
Martin Davies ne oferă un exemplu semnificativ prezentând atât formule
acceptabile, cât şi definiri inacceptabile cu privire la statutul asistenţei sociale
şi al
asistentului social.
Iată câteva asemenea idei sau „sentinţe preconcepute“:
a) asistenţa socială este o profesie sau, mai exact, o meserie
imposibilă
întrucât ar conduce doar la „probleme personale“. Acest lucru nu este adevărat
- spune pe bună dreptate profesorul englez - şi cu atât mai puţin ar putea fi
adevărat în viitor, înţelegând destinul acestui domeniu.
b) exigenţele care stau în faţa asistenţilor sociali trebuie să se
afle în

47
armonie cu „propriile determinări interioare“ pentru a putea face faţă
„complexelor probleme descoperite în viaţa celorlalţi oameni“; o personalitate
echilibrată şi un înalt grad de auto-conştientizare sau auto-control sunt desigur
calităţi importante în orice muncă, dar un „interes narcisistic" pentru
cunoaşterea
de sine „nu constituie o condiţie esenţială pentru o practică eficientă în
asistenţa
socială“;

21
Davies, M., The Esenţial Social worker. A Guide to Positive Practice, Commumity CARE practice Handbook,
Wildwood House, England, ediţii în 1981,1983,1985, ed. a VI-a în 1991. Vezi ediţia din 1985, pp. 3-6.

48
 c) asistenţii sociali sunt mult mai buni decât alţi profesionişti
ai
„serviciilor umane“ în înţelegerea problemelor clienţilor lor! „Nu-i chiar aşa“
—
scrie M. Davies. Ei văd şi percep pur şi simplu problemele clienţilor dintr-o
perspectivă diferită (fără să condamne, să blameze, să eticheteze sau, într-un
cuvânt, să stigmatizeze faptele sau comportamentul clienţilor);
d) în fine, o presupoziţie mult mai gravă datorită
discriminării pe care o
promovează în chiar interiorul profesiei: „Toţi asistenţii sociali sunt socialişti
sau
ar trebui să fie!“ Prima aserţiune este absolut incorectă - arăta M. Davies. A
doua aserţiune depinde de „validitatea mitului politic“. Misiunea asistentului
social nu trebuie să depindă de „conformitatea politică“ a performanţelor sale.
Totuşi o profundă sensibilitate şi trăire comunitară şi o permanentă
„comunicare
empatică“ cu cei năpăstuiţi, „loviţi de soartă“, nedreptăţiţi sau aruncaţi
„în marginea societăţii“ - cu sau fără voinţa sau „participarea“ lor „sunt
condiţii
esenţiale ale unei practici sociale efective, eficiente şi de aici rezultă —
consideră
Martin Davies - o tendinţă naturală a majorităţii asistenţilor sociali de a se
plasa
în plan politic în stânga centrului“.20
Asemenea aserţiuni care pot fi întâlnite în numeroase cărţi şi în
opiniile
exprimate cotidian în jurul nostru nu au o fundamentare experimentală,
ştiinţifică. Asistentul social se află în slujba aproapelui său, indiferent de
„culoarea politică“ a concepţiilor sale şi în nici un caz nu poate face
discriminări
(cu atât mai puţin politice) în exercitarea profesiei sale. Valorile unanim
acceptate de comunitatea internaţională şi Codul etic adoptat de diversele
asociaţii naţionale ale asistenţilor sociali din Anglia, Franţa, SUA etc. nu
permit
nici o discriminare în practicarea muncii sociale!

II.2. Funcţiile teoriei în asistenţa socială

1) Funcţia orientativă în cercetarea şi aplicarea măsurilor de

20 Davies, Martin, op. cit., p. 4.

49
intervenţie
socială, adică teoria, ghidează întreaga activitate a lucrătorului social: îi spune
ce
să caute, unde să caute, ce să înregistreze sau să reţină pentru munca sa, cum
să
ierarhizeze situaţiile sociale sau care sunt criteriile de stabilire a priorităţilor
pentru acţiunile de sprijin. Fără teorie domeniul ni se prezintă neinteligibil,
confuz, haotic şi, din această cauză, inabordabil cercetării şi cunoaşterii
ştiinţifice.

50
 2) Funcţia cognitivă - descriptivă şi explicativă — întrucât
teoria ajută
asistentul social să descrie şi apoi, în urma analizei datelor observate şi
înregistrate, să explice realităţile sociale pentru a putea acţiona eficient asupra
lor.
3) Funcţia critică a teoriei în raport cu practica socială: în
primul rând
teoria critică opinia privind propriul statut potrivit căreia „teoria aparţine
bibliotecii“, sălilor de clasă sau „spaţiilor academice“, în timp ce practica
aparţine numai „lumii reale“, din afara şcolilor şi universităţilor, în al doilea
rând,
teoria critică opinia despre statutul asistentului social potrivit căreia acesta ar
face parte „dintr-o lume practică iar lumea practică nu are nevoie de teorie“; 21
In al treilea rând, teoria constituie prin însăşi calitatea ei o critică
fundamentală a cunoaşterii comune şi a „practicii bunului simţ“. Pentru a
înţelege mai bine acest lucru vom da exemple din lumea noastră
înconjurătoare:
a) Bunul simţ ne spune, de pildă, că cea mai bună metodă de
a realiza o
anchetă sau „o simplă convorbire“ cu un client agresiv, chiar violent, este de
a-i
răspunde „cu aceeaşi monedă“, de a-l disciplina manifestând acelaşi
comportament. Teoria problemei şi chiar experienţa practică probează că
metoda cea mai bună este opusă celei practicate în limitele „bunului simţ“:
asistentul social profesionalizat trebuie să apeleze în orice situaţie la valorile
şi
mijloacele pe care deja le cunoaşte: calm, răbdare, înţelegere, bună-voinţă,
încredere, ataşament afectiv, empatie etc., eliminând orice ar putea constitui o
provocare pentru „personalitatea clientului“;
b) potrivit bunului simţ, se pare că banii sau în general
sprijinul material
direct, nemijlocit, ar rezolva problemele protecţiei sociale sau „necazurile
oamenilor“, şi, în acest caz, teoria ne arată ca realitatea este infinit mai
complexă
iar mijloacele de intervenţie, de sprijin sau ajutor, infinit mai diversificate şi
numeroase, în fapt, diferiţilor clienţi li se cuvin diferite „maniere de
intervenţie“,
unui client anume, specific, o metodă anume de ajutor, o cale specifică de
21 Howe, David, Natura teoriei în Asistenţa socială, East Anglia University, Norwich, expunere ţinută în
România în cadrul unui program de specializare în asistenţa socială, 3o martie 1992.
51
ameliorare a situaţiei. Oferind doar un sprijin financiar unui şomer îl putem
ajuta
să-şi asigure temporar mijloacele de existenţă, dar problema rămâne
nerezolvată.
Parafrazând un proverb chinez am putea spune că învăţându-l pe şomer să-şi
producă singur mijloacele materiale (prin profesionalizare, calificare,
reciclare
etc.) îl salvăm pentru restul vieţii, nemaiconstituind o problemă!

52
 c) bunul simţ ne îndeamnă să oferim — ca orice creştin şi bun
cetăţean —
o haină, ceva încălţăminte, mâncare şi mai ales bani, unuia sau altuia dintre
„copiii străzii" pe care îi întâlnim zilnic în drumul nostru, în diferite zone ale
oraşului. Teoria acestui nou fenomen al „civilizaţiei urbane“
postrevoluţionare şi
mai ales „micile“ noastre experienţe demonstrează că procedând astfel nu
numai
că nu rezolvăm problema, dar fenomenul se extinde tot mai mult (unii copii
aruncă haina sau încălţămintea pentru a rămâne dezbrăcaţi şi desculţi şi pentru
a
impresiona astfel trecătorii; alţi copii sunt trimişi de proprii lor părinţi la cerşit
sau devin o „afacere bănească“ pentru diverşi indivizi; în fine sunt cazuri de
automutilare sau de „falşi handicapaţi“ care imaginează diferite scene pentru
a
provoca mila etc.).
în al patrulea rând, teoria îşi îndreaptă critica împotriva conţinutului
social
propriu-zis, vizând disfuncţiile din diferitele sectoare sociale, fenomenele şi
faptele negative care trebuie să preocupe „serviciile sociale“, instituţiile şi
factorii
politici.
4) Funcţia prospectivă şi previzională a teoriei, aceasta
ajutând, de
pildă, asistentul social să identifice consecinţele şi evoluţiile ulterioare ale
clienţilor sau ale „situaţiilor sociale“ asupra cărora a intervenit.
5) Funcţia acţionalistă şi transformatoare a teoriei încheie,
în mod
legitim, putem spune, acest sistem funcţional coerent şi indispensabil pentru
înţelegerea corectă a unui domeniu vital al existenţei normale a societăţii.
Identificând sensurile lucrurilor şi semnificaţiile faptelor şi „situaţiilor
sociale“
din jurul nostru, teoria conferă, în acelaşi timp, sens şi semnificaţie — în
cazul
analizei noastre - acţiunilor şi proiectelor de protecţie şi asistenţă socială.
Prin aceasta accelerează schimbarea sau transformarea diferitelor domenii
sociale. Nu este vorba aici de teorii abstracte sau inaccesibile. Orice teorie
bună,
de profundă esenţializare a realităţii sociale, este pe deplin comprehensibilă şi

53
chiar prin acest fapt acţionează atât asupra subiectului (asistent social, client
etc.), cât şi asupra vieţii sociale în ansamblu ei (asupra clientului - în calitatea
lui
de obiect al acţiunii de asistenţă socială, asupra faptului sau fenomenului vizat
etc.).
Teoria este prezentă în activitatea „lucrătorului social“ de-a lungul
tuturor etapelor, momentelor şi acţiunilor pe care le întreprinde: atunci când
întâlnim un „caz deosebit“ sau o problemă (vizând un individ, o familie, un
grup, o comunitate etc.) teoria încearcă să o definească şi să o delimiteze - ca
de
fiecare dată când intenţionează să descrie o realitate anume, să clasifice sau să
codifice anumite fapte, date sau informaţii, cu atât mai mult atunci când caută
un
sens, o explicaţie sau încearcă să confere o semnificaţie faptelor şi „situaţiilor
sociale“ cu care se confruntă şi pe care doreşte să le influenţeze şi atunci când

54
 intenţionează să analizeze interrelaţiile şi să măsoare
interdependenţele care
marchează sistemul social.
Oamenii se deosebesc de restul fiinţelor şi prin manifestarea unei
permanente şi puternice curiozităţi, a unei dorinţe de a şti ce se întâmplă şi de
ce
oamenii se comportă într-un fel şi nu în altul. Ignoranţa şi nesiguranţa sunt cu
greu acceptate şi de aceea omul caută explicaţii. Teoria ne ajută tocmai în
această
direcţie, să reducem cât mai mult posibil imprecizia, starea de nesiguranţă şi,
prin
aceasta, dependenţa în raport cu ceilalţi şi cu diversitatea factorilor sociali.
Numai cu ajutorul teoriei şi prin teorie, asemenea factori şi, în general,
faptele,
fenomenele şi diferitele situaţii sociale devin inteligibile iar noi trăim
sentimentul
„că ştim unde ne aflăm şi că lucrurile par mai puţin încurcate, mai puţin
ameninţătoare“.22
Transformarea asistenţei sociale dintr-o ocupaţie oarecare într-o
profesie şi încă într-o profesie modernă, a impus şi impune, în continuare,
dezvoltarea explicită şi sistematică a teoriei domeniului, o teorie specifică sau
-
cum ar spune Merton — o teorie „cu rază medie de generalizare“.
Transmiterea
construcţiilor teoretice din generaţie în generaţie asigură progresul domeniului
respectiv şi economiseşte timpul social care altfel ar trebui să fie irosit cu
rezolvarea aceloraşi probleme. Datorită „experienţei trecute“, practice şi
teoretice, noul asistent social „nu trebuie să ia totul de la început“.
Dimpotrivă,
cazuistica - atât de bogată, semnificativă, incitantă, chiar şi într-un domeniu
relativ nou cum este cel al muncii sociale - constituie un important factor de
sprijin pentru orice profesionist al serviciilor sociale (fie că este vorba de
„şcoli
speciale“, orfelinate, penitenciare pentru tineri, aziluri, cămine pentru bătrâni,
fie
că este vorba de instituţii, organisme de stat sau politice, direcţii de protecţie a
minorilor sau a şomerilor etc.).
Pentru a ne descurca însă în „cazuistica domeniului“, avem nevoie de
teorie, de o bună teorie specifică. „în timp ce amatorul nu poate găsi

22 Howe, David, op. cit.

55
semnificaţia a ceea ce se întâmplă (deoarece nu are teorii care să facă ordine
în
haos) - arăta David Howe — profesionistul poate găsi semnificaţia şi dezlega
misterul sau
confuzia prin folosirea cunoştinţelor teoretice“27
Teoria şi experienţa trecută ne ajută să răspundem la numeroasele
întrebări De ce? pe care ni le pune în permanenţă realitatea socială
înconjurătoare:
„De ce fuge copilul din orfelinat?“, „De ce întinde mâna şi cerşeşte bătrâna
sau
bătrânul? „De ce copilul preferă familia (în ciuda tatălui violent)? „De ce
refuză fetiţa să meargă la şcoală? „De ce soţia bătută zilnic de soţ acceptă, în
continuare, să trăiască cu el? “, „De ce şomerul preferă un „ajutor de mizerie“
în
locul unui câştig mai mare prin muncă? “ (fenomen relativ nou, dar aflat
„în ofensivă“). De ce ...?!

56
 Vrem sau nu vrem, de fiecare dată când ne punem întrebarea „De ce?“
noi gândim în mod teoretic, sperând să dăm sens la ceea ce vedem sau auzim.
Este o bună întrebare. Ne face să gândim. Ne face să ne interesăm de oameni,
de ceea ce fac, de ceea ce spun. Cine vrea să lucreze cu oamenii trebuie să fie
o
persoană foarte curioasă! Trebuie să fie interesat de ce spun şi fac alţii!
Trebuie
să-i pese de ceea ce se întâmplă! Şi din momentul când ai început să fii curios
şi
interesat - afirma acelaşi profesor englez - vei începe să cauţi şi să-ţi dezvolţi
idei despre comportamentul uman şi despre condiţia umană“, începi să devii
„un profesionist“23, un sociolog practic şi în primul rând un „lucrător social“.
Mai mult decât în alte domenii, teoria asistenţei sociale trebuie să se
afle
într-un permanent contact cu practica şi, mai mult, sub controlul acesteia.
Chiar
şi cea mai bună teorie nu poate înlocui „înţelepciunea practicii“. Aşa cum
tâmplarul ştie care este cel mai bun lemn pentru a face un obiect, aşa cum
fierarul ştie cât de cald trebuie să fie metalul pentru a-l bate în forme noi şi
aşa
cum învăţătorul cunoaşte cea mai bună cale pentru a ajuta copilul să înveţe
carte,
la fel „lucrătorul social“ ştie când este mai bine să ţii pe cineva de mână decât
să-
i vorbeşti. O asemenea ştiinţă, de origine evident empirică, se obţine mai ales
prin practică, printr-o serie îndelungată de exerciţii experimentale. Acest fapt
este cu atât mai adevărat în domeniul — prin excelenţă practic - al protecţiei
şi
asistenţei sociale. Un experimentat lucrător social a învăţat, de pildă, că nu
trebuie să bombardeze cu zeci de întrebări un client necomunicativ întrucât
interviul ar deveni pur şi simplu un interogatoriu de care nimeni nu poate fi
satisfăcut şi din care nimeni nu învaţă nimic! Dimpotrivă, convorbirile libere
şi
relaţiile bazate pe încredere reciprocă sau pe activităţi comune sunt forme
care
au dat deja bune rezultate în activitatea serviciilor sociale.
Aşa cum teoria îşi are limitele ei - devenind speculaţie în afara
controlului practicii - la fel şi „înţelepciunea empirică“ sau experimentală ne

23 Idem.
57
ajută doar până la un punct, pierzându-şi funcţiile în faţa unor situaţii noi sau

58
 neaşteptate. Să nu uităm, în acest sens, că „înţelepciunea practicii nu
duce
întotdeauna la practica cea mai înţeleaptă“!29
O teorie rezultată din analiza unor fapte are darul de a depăşi graniţa
acestora şi de a explica şi alte serii de fapte sau fenomene, în funcţie, desigur,
de
natura acestora, de gradul de „rudenie” sau vecinătate şi totodată în funcţie de
„profunzimea de origine“ a teoriei respective, în acest fel, o teorie poate
sugera
idei noi bazate pe principiile ei fundamentale.
Cu ajutorul teoriei participantul depăşeşte - aşa cum demonstrează
progresul cunoaşterii umane — rezultatele oferite de observaţiile concrete şi
exerciţiile empirice.
Teoria măreşte cuantumul de libertate al profesionistului practician,
dându-i posibilitatea de a ieşi din sfera relativ îngustă a unor simple „sfaturi
pentru practică“, cu care asistenţii sociali sunt de regulă obişnuiţi, dar care
prezintă un pericol real de plafonare şi „activitate rutinieră“ (lipsită de
inventivitate, originalitate şi, în final, de eficienţă). Să ne gândim, de pildă, la
maniera de aplicare sau experimentare a unor teorii eficiente, cum ar fi:
„teoria
schimbării“ (clientului sau a mediului său social), „teoria ajutorului“ (iniţial,
concret, de durată etc.), „teoria pierderii“, „teoria negocierii“ etc. asupra
cărora
vom mai reveni.
Orice teorie îşi trăieşte însă propria ei viaţă şi se confundă cu propriul
ei
destin potrivit legilor cunoaşterii şi ale progresului general uman. Nu există
teorie veşnică! Atunci când dispar faptele care i-au dat naştere, dispare şi
teoria
respectivă. O alta teorie îşi cere şi îşi impune dreptul la existenţă. Este
instructiv,
în acest sens, să urmărim evoluţia unor teorii. De pildă, considerăm
semnificativ
destinul bolilor mentale chiar dacă ne rezumăm la un segment al întunecatei
lor
istorii şi la o prezentare oarecare schematică. Astfel:
a) în Evul Mediu, „oamenii suferind de o boală mentală -
arăta David
Howe - erau consideraţi a fi posedaţi de diavoli şi de spirite malefice. Aceasta
era explicaţia comportamentului lor bizar. “ Tratamentul propus: eliminarea

59
duhurilor rele şi a diavolului din ei, acţiune pentru care cel mai potrivit era,
desigur, preotul;
b) câteva secole mai târziu, prin anii 1960, în ţările
occidentale, îndeosebi
în SUA, s-a instalat „moda“ de a considera pe mulţi indivizi bolnavi mentali
ca
victime ale modelelor de comunicare confuze şi distorsionate din cadrul
familiilor lor. „Mesaje amestecate“ şi „comunicări dezordonate“ produceau

29
Howe, David, op.cit.

60
„minţi amestecate“ şi „psihologii dezordonate“. Cea mai bună metodă de a le
trata, conform teoriei, era munca cu familia şi încercarea de a schimba
modelele
de comunicare existente în aceste familii. „Pentru aceasta era nevoie de
aptitudinile unui psihoterapeut“ — afirma acelaşi profesor englez;
c) în ultimul deceniu al secolului nostru are loc o revenire la
explicaţiile
„ce se concentrează pe neurofiziologie şi biochimia creierului“. Tratamentele
se
bazează pe medicamente şi pot apela la terapia genelor“. Este nevoie, în acest
caz, de experienţa medicilor, neurologilor şi biochimiştilor.
Un bun asistent social trebuie să cunoască asemenea probleme,
asemenea schimbări „de optică“ sau evoluţii, în legătură cu orice teorie
referitoare la propriul domeniu de muncă. Numai astfel asistentul social
devine
profesionist cu adevărat - depăşind statusul de simplu practician, „sfătuitor“
etc.
— deoarece numai astfel ocupaţia de asistent social devine profesie! Ca orice
alt
domeniu, este nevoie şi aici de o construcţie epistemologică a propriului statut
şi
de un proiect de „acţiune conştientă“, prin ordonarea faptelor sau
informaţiilor
şi prin transformarea, în acest fel, a faptelor sociale brute în probleme şi fapte
ştiinţifice (sociologice, de protecţie şi asistenţă socială etc.). Sistematizarea şi
codificarea observaţiilor şi cunoştinţelor noastre constituie singura cale de
elaborare a problemelor de interes ştiinţific (şi, desigur, de interes şi eficienţă
practică) iar, în acelaşi timp, singura formă de legitimare a statutului unei
profesii, inclusiv a formatorilor şi profesioniştilor-practicieni. „Există
cunoştinţe
ce trebuie ştiute. Şi cunoştinţele ce sunt ştiute îl fac pe practicianul individual
mai eficace şi mai eficient în munca sa. Ceea ce face un profesionist este
diferit
şi mai eficient decât ceea ce ar putea face un simplu lucrător social“ care nu
prea
ştie să observe, să evalueze şi, în final, să intervină, să acţioneze şi să rezolve
problema dată.24
Diversitatea teoretică a asistenţei sociale rezultă în mod necesar din
diversitatea acţiunilor şi a problemelor pe care trebuie să le rezolve „de la
24 Vezi şi Howe, David, op. cit., p. 14, martie 1992, Norwich.
61
leagăn
la mormânt“ — cum foarte plastic arăta Martin Davies. Dintre aceste
probleme
menţionăm:
a) ancheta socială pe care trebuie s-o facă asistentul social cu
privire la un
avort pe care femeia însărcinată intenţionează să-i solicite, anchetă care s-ar
putea să influenţeze decizia ginecologului (şi să salveze astfel o viată ...);
b) selecţia părinţilor adoptivi sau sfătuirea mamelor naturale,
încredinţarea copilului sau „reintegrarea în familie“ etc.;

62
 c) prevenirea sau rezolvarea cazurilor de abuz faţă de copii (fenomen
„la
modă“ îndeosebi în Anglia, „sexual abuse“ etc.);
d) intervenţia pentru schimbarea pedepselor cu închisoare pentru
agresorii minori (trecerea lor „în grija comunităţii“ etc.);
e) sprijinirea specială a handicapaţilor, a familiilor cu probleme, a
distribuirii corecte a ajutoarelor etc.25

II.3. Exigenţe metodologice în studiul fenomenelor sociale

Cunoaşterea societăţii, a complexelor fenomene şi procese sociale, se

supune legilor cunoaşterii ştiinţifice, fapt care presupune un înalt
profesionalism
al cercetătorilor sociali - pe de o parte - şi eliminarea cu desăvârşire din
domeniul ştiinţelor socio-umane a improvizaţiei, superficialităţii şi
amatorismului
- pe de altă parte.
In ciuda progreselor pe care le-a realizat, cercetarea socială prezintă
încă
probleme metodologice controversate, cu puternice implicaţii şi conotaţii
teoretice. „Ecoul“ practic al aspectelor metodologice nerezolvate îl constituie
realizarea unor investigaţii lipsite de eficienţă sau încheiate prin formularea
unor
concluzii nerelevante. De pildă, cea mai importantă regulă metodologică -
regula
priorităţii faptelor în raport cu opiniile — este încă destul de des încălcată, fie
de
„sociologii“ amatori, fie de cercetători din domeniile învecinate cărora le
lipseşte
pregătirea teoretică şi epistemologică necesară.
Ştiinţele socio-umane dispun deja de o istorie relativ bogată, de tehnici
şi
procedee proprii de investigaţie, dar nu dispun încă de o epistemologie
specifică
suficient de elaborată, adică de o „construcţie logică“ a demersului ei
ştiinţific.
Dezvoltarea acestor ştiinţe independent şi înaintea elaborării unei
epistemologii

25 Davies, Martin, Esenţa activităţii Asistenţei sociale. Ghidul activităţii pozitive, Prelegere ţinută în cadrul
Programului UNICEF de specializare, Bucureşti, martie, 1992.
63
proprii a lăsat urme puternice în istoria lor. In cazul sociologiei, de pildă, în
prima etapă s-a ignorat sau subapreciat rolul faptelor empirice, al analizei şi
inducţiei (etapa „marilor sisteme“ sociologice); în a doua etapă s-a subapreciat
teoreticul, sinteza şi deducţia (etapa dominării empirismului); în fine, în a treia
etapă, pe care o străbate în prezent, sociologia este confruntată cu o diversitate
de poziţii teoretice şi metodologice şi, în ciuda aspiraţiei spre sinteza teoretic-
empiric, se manifestă încă o anumită disjuncţie între cercetările teoretice şi
cele
aplicative. Există încă probleme controversate în legătură cu stabilirea setului
de

64
 tehnici sociologice, elaborarea instrumentelor de lucru pentru
efectuarea pe
teren a investigaţiilor şi, mai ales, cu necesitatea ierarhizării tehnicilor,
procedeelor şi instrumentelor de lucru (în funcţie de natura lor, de valoarea
datelor pe care le oferă).26
Exigentele ştiinţei contemporane impun o reconsiderare a tuturor
elementelor şi mijloacelor de investigaţie. „Sociologia ori va reflecta cu
seriozitate si deci cu responsabilitate asupra problemelor ei epistemologice“,
ori
nu va fi”.27 O bună parte dintre sociologi şi-au dat seama de „scadenţa“
constituirii epistemologiei sociologice şi, de aceea, şi-au orientat studiile în
această direcţie (cele mai multe lucrări de metodologie şi epistemologie
sociologică din literatura noastră au apărut în ultimele decenii 28).
în sociologie se manifestă încă un puternic dezacord între demersul
real
al cercetării şi demersul construit post factum. Construcţia logică a „drumului
critic“ începe cu obiectul investigaţiei iar construcţia obiectului sociologic
începe
cu definirea termenilor, a limbajului şi sistemului de concepte. Pentru a se
trece
de la cunoaşterea comună la cunoaşterea ştiinţifică se impune un salt sau, cum
afirmă Emile Durkheim, o ruptură epistemologică. Unele definiţii zise
„operatorii“ nu sunt însă altceva decât „o punere în forma logic controlată sau
formalizată a ideilor simţului comun“.29
Elaborarea unei „metasociologii“ sau constituirea unui limbaj propriu
este funcţie de istoria însăşi a sociologiei, de cuceririle şi descoperirile acestei
ştiinţe. Paul Lazarsfeld are meritul, în această privinţă, de a face din analiza
istoriei sociologiei o regulă şi un imperativ metodologic. Fără o perspectivă
istorică - arăta sociologul americare — nu se poate înţelege dezvoltarea
metodologiei, evoluţia „formalizării datelor“ şi elaborarea limbajului
sociologic.
Istoria sociologiei pune în lumină raporturile dintre caretitate şi calitate, dintre
date, pe de o parte, şi limbaj, concepte şi formule, pe de altă parte.

2612 Am dezvoltat aceste aspecte în lucrarea Introducere in metodologia investigaţiei sociologice, Ed. Junimea,
Iaşi, 1982, 220 pag.
27 Achim, Mihu, A.B.C.-ul investigaţiei sociologice, I, Editura Dada, Cluj, 1971, p.13.
28 Vezi în acest sens: Stahl, Henri , Teoria ţi practica investigaţiei sociologice, I şi II, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1973 şi 1974; Chelcea, Septimiu, Chestionarul în investigaţia sociologică, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975; Hoffman, Oscar, Sisteme conceptuale şi operaţionale în sociologie,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977; Mărginean, Ioan, Măsurarea în sociologie, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1982; Vlăsceanu, Lazăr, Metodologia cercetării sociologice, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1982.
29 Bourdieu, R, Chamboredon, J. CI.., Passeron, J., Le metier de sociologue, Mouton-Bordas, Paris, 1968, p. 36.
65
 Prin medierea „analizelor de limbaj“ se poate ajunge la identificarea
„structurilor latente“ şi se poate trece de la variabilele observabile la cele

66
 inobservabile. „Obsesia“ limbajului I-a orientat pe Paul Lazarsfeld
spre
problemele de epistemologie sociologică, mai ales spre cele implicate în
construcţia obiectului şi în codificarea sau standardizarea demersului
sociologic.
Problema generală a limbajului se particularizează în problema abordării,
definirii şi „traducerii“ conceptelor în elemente durabile (în itemi şi „operaţii“
de
teren). Elaborarea conceptelor iniţiale, curăţirea volumului de cunoştinţe
primare despre domeniul supus cercetării de balastul cunoştinţelor false şi
superficiale şi conturarea sistemului de idei preliminare nu se pot face decât
într-o deplină concordanţă cu realitatea socială. Pentru a realiza o cercetare cu
adevărat ştiinţifică, se impune, încă de la început, să depăşim nivelul
experienţei
comune.
Analizele teoretice şi metodologice preced în mod firesc anchetele de
teren. Este necesară o adevărată construcţie logică a întregii cercetări pornind
de
la temă, obiective şi date prealabile la elaborarea concluziilor teoretice şi a
soluţiilor de intervenţie practică. Sociologul întâmpină - mai mult decât alţi
cercetători — o „rezistenţă“ puternică din partea limbajului şi experienţei
comune, în identificarea structurilor latente, profunde, ale realităţii sociale şi
ale
personalităţii umane, „în măsura în care limbajul obişnuit şi anumite utilizări
savante ale cuvintelor obişnuite constituie principalul vehicul al
reprezentărilor
comune ale societăţii, critica logică şi lexicologică a limbajului comun apare
ca
indispensabilă elaborării controlate a noţiunilor ştiinţifice.“ 30 Erorile comise
în
această operaţie sunt conservate şi transmise în etapele următoare, falsificând
concluziile finale. Ignorarea exigenţelor epistemologice generează o serie
întreagă de inconsecvenţe metodologice, exprimate în esenţă, prin substituirea
teoreticului cu „analiza descriptivistă“, instrumentalismul sau empirismul, a
obiectului sociologic cu imaginea lui, a socialului cu psihosocialul şi a
tehnicilor
sociologice cu tehnici aparţinând psihologiei sociale.31
Construirea a ceea ce se poate numi logique-en-acte prezintă, în aceste
30 J. H. Goldthorpe, D, Lockwood, Affluence and the British Class Structure, The Sociological Review, voi. XI,
nr. 2,1963.
31 Miftode, Vasile, Introducere în metodologia investigaţiei sociologice, Editura Junimea, Iaşi, 1982.
67
condiţii, mari dificultăţi. Cauzelor obiective li se adaugă cauze de ordin
subiectiv,
generate de statutul sociologului şi al sociologiei. Aşa se explică de ce
reconstruirea logică a demersului sociologic - marcarea traiectului pe care ar
fi
trebuit să-i parcurgă — pare mai comodă decât construirea lui iniţială. Aceste
operaţii, întreprinse în momente diferite, nu trebuie confundate.

68
„Dacă reconstrucţia demersului este un mijloc de a controla rigoarea logică a
unei cercetări, ea poate avea consecinţe contrarii atunci când se dă drept
expresia
demersului real“.32 Primul vizează formalizarea ideală, al doilea este adesea
abandonat intuiţiei şi întâmplării. Atât identificarea, cât şi dihotomia
absolutizantă între demersul reconstruit şi cel real dăunează sociologiei,
calităţii
rezultatelor investigaţiilor întreprinse.
în organizarea cercetării, etapa cea mai importantă - analiza
prealabilă
- este şi cea mai ignorată sau subapreciată. Diversitatea şi imprecizia
termenilor,
nivelul scăzut de codificare şi clasificare a conceptelor şi importantul „balast“
de
expresii verbale incluse în rapoartele de anchetă confirmă acest lucru. Analiza
prealabilă este o adevărată muncă de creaţie întrucât din informaţii, detalii şi
date
care par izolate „simţului comun“, sociologul îşi imaginează regularităţi,
schiţează noţiuni, construieşte concepte, modele teoretice şi sisteme
conceptuale, datorită elementelor comune şi caracteristicilor existente „latent“
în
volumul respectiv de „reprezentări“ iniţiale.33

Operaţionalizarea conceptelor astfel obţinute este cu atât mai

necesară cu cât „conţinutul reprezentativ al unui concept variază în funcţie de
individ şi de natura cunoştinţelor lui.“ 34 „Traiectoria“ pe care trebuie să o
parcurgă un concept — de la general la particular şi de la expresii calitative la
expresii caretitative („operaţii de teren“) — cuprinde o serie întreagă de
momente,
corespunzătoare unor activităţi şi exigenţe teoretice (analiza dimensională,
analiza variabilelor, construirea indicilor, identificarea „itemilor“, elaborarea
„drumului critic“ al anchetei etc.). Prin medierea variabilelor şi indicatorilor
(principalele elemente ale operaţionalizării), conceptul „intervine activ în
perceperea lumii, codificând şi decodificând informaţia care ne parvine“. 35
Analiza dimensională şi celelalte activităţi de operaţionalizare cer multă

32 Bourdieu, P., Chamboredon, J. CI., Passeron, J., op. cit., p. 133.

33Boudon, Raymond, Lazarsfeld, Paul, Le vocabulaire des sciences sociaIes: Concepts et indices, Paris, CNRS,
1965,
p.27.
34 Muchielli, Roger, La methode des caş. Les editions ESF, Paris, 1972.
35 Ibidem.
69
experienţă şi profesionalizare. Greşelile în „dimensionarea temei“ se plătesc
scump - afirma Madeleine Grawitz — deoarece sunt greşeli „de orientare“ a
investigaţiei, care se conservă de-a lungul întregului demers, inclusiv în
raportul
de anchetă şi în concluziile elaborate. Calitatea principală a matricei
dimensiunilor este de a exprima întreg „universul“ supus investigaţiei: aceasta

70
 trebuie să fie suficient de largă pentru a acoperi spaţiul de atribute
implicat în
cercetare şi suficient de restrânsă pentru a lăsa loc unei alte matrici
intermediare,
între ea şi concept.36
Elaborarea, pe baza analizei dimensionale, a unei serii cât mai
complete
de variabile, indici adecvaţi şi itemi reprezentativi condiţionează utilizarea
practică a conceptelor şi a teoriei sociologice. La rândul ei, „teoria domină
munca experimentală, de la stabilirea temei până la ultimele manipulări de
laborator“37, inclusiv în cazul investigaţiilor sociologice, deoarece „fără teorie
nu
este posibilă reglarea nici unui instrument şi nici interpretarea unei singure
lecturi.“38
Mai mult, faptele sociologice, aşa cum sunt prezentate într-o anumită
teorie, nu vor putea supravieţui „telquels“ teoriei pentru care şi prin care au
fost
culese şi construite: de aici decurg anumite cerinţe metodologice şi empirice,
îndeosebi necesitatea reelaborării instrumentelor de lucru de fiecare dată când
se
începe o nouă cercetare şi culegerea unor noi informaţii primare, destinate
special temei investigate (analizele şi datele secundare nu sunt suficiente
pentru
un studiu autentic sociologic). Datele culese pentru o anumită problematică,
nu
vor satisface niciodată complet şi adecvat o altă problematică, oricât de
„neutră“
şi generală ar fi aceasta. Nu se contestă astfel valoarea analizei secundare, ci
se
reamintesc „condiţiile epistemologice“ ale restructurării şi „retraducerii“
materialului informativ iniţial. Ignorând aceste exigenţe şi „avertismente
epistemologice“ se riscă pierderea conţinutului semnificativ al informaţiilor
întrucât în sociologie datele, chiar şi cele mai obiective, sunt obţinute prin
aplicarea unor grile (clase de vârstă, de profesii, de venituri etc.), care
angajează
„presupoziţii teoretice“ şi lasă să scape, în acest fel, o informaţie pe care ar fi
putut-o surprinde (reţine şi integra) o altă „construcţie a faptelor“. 39
36 Boudon, R., Lazarsfeld, P., op, cit., p. 28.
37 Popper, K. R, The Logic of Scientific Discovery, Harper and Row, Harper Torchbooks, New York, 1965, p.
107.
38 Duhem, P., La théorie physique: son objet, sa structure, Marcel Riviere et Cie, Paris, 1924, p. 277.
39 Passeron, J. CI., Castel, R., Education, democratie et développement, Chaier du Centre de Sociologie
71
 Principiul „priorităţii faptelor“ nu trebuie să însemne subordonarea
teoriei datelor empirice. Nici „imaculata percepţie“ — cum spune Nietzsche —
şi
nici „experienţa brută“ - cum scrie Koyre — nu explică apariţia şi dezvoltarea
ştiinţelor, ci îndeosebi elaborările teoretice, intuiţiile sau „experienţele
gândirii“
bazate pe fapte şi pe experienţe ale practicii ştiinţifice. 40 Eliberându-se de

Européenne, nr. 4, Mouton, Paris, 1967.

40 Vezi şi Koyee, A., L'apporî scientifique de la Rennaisance, în Etudes d'histoire de lapensee scientifique,
PUF, Paris, 1966.
72
 „presupoziţiile“ sociologiei spontane, practica sociologică se
eliberează de
idealul empirist al înregistrării datelor independent de orice ipoteză sau teorie.
„A stabili un dispozitiv în vederea unei măsurători - afirmă Max Planck -
înseamnă a pune o întrebare naturii“. Orice întrebare implică sau exprimă însă
o
ipoteză, adică o formă de manifestare a teoriei. Măsurarea, instrumentele de
lucru şi, în general, orice operaţie a practicii sociologice, de la stabilirea temei
la
conceptualizarea datelor, constituie tot atâtea teorii în acţiune, elaborări sau,
construcţii conştiente ori „inconştiente“ ale faptelor şi ale raporturilor
sociale.41
Redactarea raportului de anchetă trebuie să constituie, la rându-i, nu
numai o prezentare a rezultatelor, ci şi o reconstrucţie a demersului, inclusiv a
obiectului sociologic (cuprinzând concepte, ipoteze, obiective şi alte elemente
pentru viitoare investigaţii). în ciuda caracterului descriptiv al unor rapoarte
de
anchetă sau al unor studii, în fiecare dintre ele este implicată o concepţie
sociologică, deci o teorie. Prezentând însă drept metodologie ceea ce nu este
în
fapt decât tehnologie, se escamotează problemele propriu-zis metodologice
(implicit teoretice) şi în primul rând alegerea şi corelarea tehnicilor (de
culegere a
datelor) şi a procedeelor (de analiză caretitativă şi calitativă a datelor).
Semnificaţia epistemologică a alegerii (ignorată încă deseori în pregătirea şi
desfăşurarea investigaţiilor) este determinată de implicaţiile întrebărilor
asupra
realităţii sociologice (adică asupra obiectului construit) şi ale tratamentului
(statistico-matematic, computerizat etc.) asupra informaţiilor şi asupra
concluziilor cercetării.
Logica reconstruită nu poate reprezenta fidel demersul real al
cercetătorului din două motive: întâi, logica se interesează mai mult de ceea
ce
nu face, decât de ceea ce face cercetătorul, pentru că lasă în afara analizei
„evenimentele cele mai scânteietoare ale dramei ştiinţifice“; în al doilea rând,
o
logică reconstruită nu se prezintă ca o descriere, ci ca o idealizare a practicii
ştiinţifice. Chiar şi cel mai desăvârşit cercetător - scrie A. Kaplan - nu-şi
expune

41 Bourdieu, P., Chamboredon, J. CI., Passeron, J. CI., op, cit., p. 66.

73
demersul într-o manieră ireproşabilă din punct de vedere logic. Cele mai
reuşite
cercetări trădează într-o anumită măsură şi într-o anumită formă caracterul lor
neelaborat şi lipsit de rigoarea „ştiinţelor exacte“, încât, aşa cum afirma
A. Kaplan, „logica-în-act“ este greu de despărţit de „a-logica-în-act“ şi chiar
de
„i-logica-în-act“.42 „Reconstrucţia“ idealizează logica ştiinţei întrucât ne arată

42 Kaplan, Abraham, The Conduct of Inquiry. Methodology for Behaviorial Science, Chandler Publ. C., San
Francisco, 1964.
?
Bourdieu, P. şi colab., op. cit, p. 68.
74
 numai ceea ce trebuie să fie inclus în demersul ştiinţific, în măsura în
care
reuşeşte să o îndepărteze de actele rele şi să o „rafineze“ până la ultimul ei
„grad
de puritate“, în acest din urmă caz, reconstrucţia obţinută nu mai interesează
practica ştiinţifică propriu-zisă, ci numai dezvoltarea logicii formale, anumite
reconstrucţii (ştiinţifice, desigur) au fost atât de mult idealizate — observa
Max
Weber - încât „este dificil pentru disciplinele specializate de a se recunoaşte
în
ele“. Logicianul poate să fie atât de absorbit în „arta rafinării puterii şi
frumuseţii“ instrumentului său, încât pierde din vedere materialul asupra
căruia
trebuie să-i aplice. Concluzia la care ajunge Kaplan cu privire la ansamblul
„construcţiei demersului“ este cu atât mai valabilă în cazul instrumentelor
statistico-matematice şi electronice, fetişizate adesea în anchetele sociologice.
Cei care aşteaptă miracole de la triada mitică - arhive, date, computere —
ignoră
deosebirile dintre obiectele construite (fapte sociologice înregistrate cu
ajutorul
instrumentelor selectate şi adaptate) şi obiectele reale (aşa cum sunt în teren,
în
toată complexitatea lor), care prin „surplusul lor concret“ oferă investigaţiilor
ulterioare posibilitatea unor construcţii mereu noi.49
Oricât de perfecţionate ar fi instrumentele de analiză şi de
conceptualizare, obiectele construite nu vor putea substitui obiectele reale
întrucât calculele şi formulele nu vor putea înlocui faptele. A căuta date
pentru
anumite cadre logice (sau matematice) în loc de a căuta aceste cadre pentru
analiza datelor (independente prin natura lor de orice schemă prestabilită)
înseamnă a realiza formalizări generatoare de speculaţii. Totodată, „vigilenţa
epistemologică“ exprimată prin ruptura cu automatismele metodologice, cu
primatul tehnologiei (sociologice) şi cu „demisia în faţa datelor empirice“ ne
ajută să evităm atât empirismul, cât şi teoria speculativă, în orice tehnică sau
„activitate“ sociologică, în orice moment al realizării demersului este
implicată o
anumită concepţie sociologică sau o anumită formă de manifestare a teoriei:
„neutralitatea tehnicilor“ - despre care mai vorbesc unii cercetători - este, în
fapt, o falsă neutralitate metodologică care presupune falsă neutralitate a
întrebărilor şi generează falsa neutralitate a instrumentelor de lucru. Valoarea

75
informaţiilor culese pe teren trebuie pusă sub semnul întrebării atât timp cât
nu
există „garanţii“ teoretice şi epistemologice. Pericolul adevăratei sociologii îl
reprezintă utilizarea necontrolată a tehnicilor şi procedeelor, independent de o
teorie ştiinţifică. Primatul epistemologic, în cadrul „setului de tehnici“
sociologice, trebuie restituit observaţiei şi cercetării directe, după exemplul

76
 studiilor etnologice şi etnografice care presupun descrieri ale realităţii,
cartografieri, prezentări lexicologice, biografice, genealogice etc. 43 Acest
„primat“ nu înseamnă desigur eliminarea datelor caretitative, exacte. Riscul
este
la fel de mare - nota Lazarsfeld şi Barton — dacă tehnicile etnografice utilizate
în sociologie sunt incluse numai în categoria „devalorizată“ a tehnicilor pur
calitative şi tratate ca atare. 44 Numai unitatea dintre analizele caretitative şi
cele
calitative asigură caracterul ştiinţific al demersului sociologic. Nu trebuie să
se
uite, în acest sens, că până şi operaţiile cele mai simple şi mai standardizate
(„neutre“ prin automatismul şi exactitatea lor) implică poziţii teoretice şi
epistemologice, în primul rând o teorie a obiectului cercetat. Codificarea
indicatorilor, stabilirea clasificărilor, reducţiile şi substrucţiile la care sunt
supuse
datele cu privire la statusul sau poziţia socială a subiecţilor, de pildă, sunt
realizate în baza unei concepţii asupra structurii sociale.
Latura tehnică a construcţiei demersului este în aceeaşi măsură
complexă
ca şi latura teoretică şi metodologică. „Nu este nimic mai înşelător — scrie
John
Dewey — decât simplitatea aparentă a demersului ştiinţific, aşa cum îl descriu
tratatele de logică“45, simplitate care atinge sau îşi depăşeşte limitele atunci
când
apelează la litere-coduri pentru a-şi reprezenta „structura“ obiectului studiat.
Totodată, sociologul trebuie să fie pătruns de ideea că practica socială
curentă
este cu totul altceva decât cunoaşterea ştiinţifică a realităţii sociale, care
presupune sentimentul iniţial al „ignoranţei conştiente“ — potrivit expresiei
lui
Armand Cuvillier - necesitatea înlăturării „idolilor“ - despre care vorbeşte
Francisc Bacon - şi practicarea „îndoielii metodice” carteziene. 46 „Noţiunile
curente asupra vieţii sociale — scrie la rândul său Paul Bureau - sunt obstacole
foarte serioase în studiul ştiinţific al fenomenelor sociale“. Nici o sociologie
nu
este posibilă dacă nu începe prin a se debarasa, pe calea îndoielii metodice, de

43 Maget, Marcel, Guide d'etude directe des comportaments culturels, CNRS, Paris, 1935.
4451Lazarsfeld, Paul, Barton, A. H., Some Function of Qualitative Analysis in Social Research, în S. M. Lipset
and N. J. Smelser, Sociology. The Progress of a Decade, Pretince Hali, Englewood Cliffs, 1961.
45 Dewey, John, Logic, the Theory of Inquiry, Holt and C., New York, 1938.
46 Cuvillier, Armand, Manuel de Sociologie, PUF, 1.1, 1967, pp. 248-249.
77
aceşti idoli ,..“ Oamenii îşi imaginează - remarca Marcel Mauss - că în mod
47

firesc cunosc totul despre societate, numai pentru faptul că aceasta „le apare
ca
nefiind compusă decât din ei, din voinţele lor“. 48 Dar este foarte clar — scrie
Cuvillier - că nu este suficient ca activitatea noastră să se exercite în fiecare

47 Bureau, Paul, La Science des moeurs, introduction la methodes sociologique, Bloud, 1923, pp. 63-65;
vezi şi Durkheim, Emile, Les regles de la methodes sociologique.
48 Mauss, R Marcel, în L'annee sociologique, Alean, 1923-25, II, p. 159.
78
 moment în cadrele sociale, în funcţie de condiţiile sociale, pentru ca
noi să fim
ipsojacto competenţi atunci când este vorba de interpretarea ştiinţifică a
acestor
condiţii, adică a cadrelor şi fenomenelor sociale, aşa cum nu este suficient „să
ai
stomac pentru a cunoaşte fiziologia digestiei sau ... amintiri pentru a cunoaşte
legile memoriei“.49 Australienii - remarca şi Levy-Bruhl - cunosc admirabil de
bine ritualurile, ceremoniile şi practicile religiei lor atât de complicate: ar fi
ridicol să le atribui totodată cunoaşterea lor ştiinţifică. Sociologul trebuie să
aibă,
ca şi fiziologul sau psihologul, „sentimentul ignoranţei sale în prezenţa
obiectului studiat“. Trebuie ca el să înceapă prin a face „tabula rasa“ din
noţiunile pe care şi le-a format în mod empiric asupra fenomenelor sociale,
trebuie să ia drept principiu sentimentul că nu ştie nimic despre acestea,
despre
caracteristicile lor şi despre cauzele (factorii) de care depind“. 50
Determinarea domeniului şi a obiectului de cercetare este mult mai
necesară în sociologie decât în alte ştiinţe, întrucât cunoaşterea comună şi
„noţiunile vulgare“ sunt „eminamente insuficiente“ cunoaşterii sociologice
ştiinţifice. Dacă în istorie, de pildă, numeroşi termeni - artă, religie, revoluţie
etc.
- nu trebuie definiţi, fiind utilizaţi „în forma lor curentă“, în schimb
„sociologia
va fi mai exigentă, tocmai pentru că ea se menţine la nivelul generalului; căci
generalul nu înseamnă ceva vag cum se crede, potrivit simţului comun;
dimpotrivă, el este definitul şi, în consecinţă, precisul“. Acordarea unei
asemenea
importanţe generalului în cunoaşterea sociologică nu contravine regulei
obiectivitătii, deoarece „drumul spre obiectivitate trece prin teorie, dacă
convenim să numim teorie determinarea problemei în diversele ei aspecte,
elaborarea conceptelor, enumerarea circumstanţelor, a determinanţilor, a
efectelor“ (s. n.)58 în ciuda atenţiei pe care sociologul trebuie să o acorde
faptelor, informaţiilor empirice, de teren, obiectivul fundamental este de
natură
teoretică, elaborarea unei teorii ştiinţifice asupra domeniului cercetat, întrucât
—
aşa cum remarca Nicolae Tituleseu - „o practică bună este mai întâi o teorie
bună“.
49 Cuvillier, A., De la methodes dans les sciences, I, Alean, 1909, p. 307.
50 Ibidem.
79
 Dezvoltarea unei „logici sociologice“ nu numai că nu ne îndepărtează
de
rostul practic-social al investigaţiilor de teren, ci constituie garanţia ştiinţifică
a
aplicabilităţii rezultatelor şi a eficienţei concluziilor elaborate. Dezvoltarea
unui
limbaj sociologic sau a unei „metasociologii“, analiza prealabilă a volumului

80
 iniţial de date, operaţionalizarea conceptelor, construirea şi
reconstruirea
obiectului şi demersului sociologic, selecţia şi „critica teoretică“ a tehnicilor,
în
fine, respectarea regulilor de cercetare sunt condiţii fundamentale şi totodată
sarcini de bază ale echipei de investigaţie care deschid calea „cea mai directă“
spre esenţa fenomenelor investigate şi spre eficienţa practică a rezultatelor
obţinute.
Toate aceste aspecte teoretice, epistemologice şi metodologice
vizează în mod direct, într-o măsură uneori mai mare, domeniul asistenţei
sociale, datorită particularităţilor acestuia, obiectivelor dominant practic-
operationale ale anchetelor sociale asupra populaţiilor defavorizate sau
marginalizate, care au nevoie de ajutor, de protecţia societăţii.

81
 Bibliografie:

(1933) Biserica şi problemele sociale, Bucureşti: Tipografia cărţilor

bisericesti.
Achim, M. (1971) A.B.C.-ul investigaţiei sociologice, vol. I, Cluj: Editura
Dacia.
Aron, R. (1960) Science et conscience de la societe, în Archives
europpeennes de
Sociologie, Paris: Pion.
Blaga, L. (1936) Spaţiul mioritic, Bucureşti: Editura Oficiul de librării.
Blaga, L. (1981) Elogiul satului românesc, Discurs de recepţie la Academie,
Bucureşti: Editura Minerva.
Boudon, R., Bourricaud, F. (1986) Dictionnaire critique de la sociologie,
ediţia a II-a,
Paris: PUF.
Boudon, R., Lazarsfeld, P. (1965) Le vocabulaire des sciences sociales:
Concepts et
indices, Paris: CNRS.
Bourdieu, R, Chamboredon, J. C., Passeron, J. (1968) Le metier de
sociologue, Paris:
Mouton-Bordas.
Bureau, P. (1923). La science des moeurs, introduction dans la methodes
sociologique,
Bloud.
Chelcea, S. (1975) Chestionarul in investigaţia sociologică, Bucureşti:
Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică
Constantinescu, N. (1987) Relaţiile de rudenie în societăţile tradiţionale, Ed.
Academiei, Bucureşti;
Cuvillier, A. (1909) De la methodes dans les sciences, I, Alean;
Cuvillier, A. (1967) Manuel de Sociologie, Paris: PUF, 1.1;
Davies, M. (1985) The Esenţial Social worker. A Guide to Positive Practice,
Commumity
CARE practice Handbook, Wildwood House, England;
Davies, M. (1992) Esenţa activităţii Asistenţei sociale. Ghidul activităţii
pozitive,
Prelegere ţinută în cadrul Programului UNICEF de specializare,
Bucureşti,
martie, 1992.

82
Dewey, J. (1938) Logic, the Theory of Inquiry, New York: Holt and C.
Duhem, P. (1924) La theorie physique: son objet, sa structure, Paris: Marcel
Riviere et
Cie.
Durkheim, E. (1984) Les regles de la methodes sociologique, Quebec.
Felea, F. (1994) Religia culturii, Arad: Editura Episcopiei ortodoxe a
Aradului.
Goldthorpe, J. H., Lockwood, D. (1963) Affluence and the British Class
Structure, in The Sociological Review, 11 (2).
Hoffman, O. (1977) Sisteme conceptuale şi operaţionale în sociologie,
Bucureşti: Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică

83
Howe, D. (1992) Natura teoriei în Asistenţa socială, East Anglia University,
Norwich, expunere ţinută în România în cadrul unui program de
specializare în asistenţa socială, 3o martie 1992.
Kaplan, A. (1964) The Conduct of Inquiry. Methodology for Behaviorial
Science, San
Francisco: Chandler Publ. C.
Koyee, A. (1966) L'apporî scientifique de la Rennaisance, în Etudes d'histoire
de
lapensee scientifique, Paris: PUF.
Lazarsfeld, P., Barton, A. H. (1961) Some Function of Qualitative Analysis in
Social Research, în S. M. Lipset and N. J. Smelser, Sociology. The
Progress of a
Decade, Englewood Cliffs: Prentice Hall.
Mărginean, 1. (1982) Măsurarea în sociologie, Bucureşti: Editura Ştiinţifică
şi
Enciclopedică.
Maget, M. (1935) Guide d'etude directe des comportaments culturels, Paris:
CNRS.
Marica, S. M. (1996) Fenomenul tradiţiei, Cluj: Tipografia Cartea
Românească.
Mauss, R., M. (1923-l924) „Essai sur le don. Forme et raison de 1, échangé
dans
les sociétés primitives”, în L'annee sociologique, second serie.
Merton, R. K. (1957) Social Theory and Social Structure, Glencoe: The Free
Press,
111, (Trad, franc., pp. 27- 44).
Miftode, V. (1978) Migraţiile şi dezvoltarea urbană, Iaşi: Editura Junimea.
Miftode, V. (1982) Introducere în metodologia investigaţiei sociologice, Iaşi:
Editura
Junimea;
Miftode, V. (1984) Elemente de Sociologie rurală, Bucureşti: Editura
Ştiinţifică şi
Enciclopedică.
Miftode, V. (1995) Teorie şi metodă în Asistenţa Socială, Iaşi: Editura Axis.
Miftode, V. (2000) Fundamente de Asistenţă Socială, Bucureşti: Editura
Eminescu.
Miftode, V. (coord.) (2004) Sociologia populaţiilor vulnerabile, Iaşi: Editura
Universităţii „Al. I. Cuza”.

84
Miftode, V. (coord.) (2002) Populaţii vulnerabile şi fenomene de auto-
marginalizare, Iaşi:
Editura Lumen.
Muchielli, R. (1972) La methode des caş. Paris: Les editions ESF.
Noica, C. (1970) Rostirea filosofică românească, Bucureşti: Editura
Ştiinţifică şi
Enciclopedică.
Passeron, J. C., Castel, R. (1967) Education, democraţie et développement,
Chaier du
Centre de Sociologie Europeenne, nr. 4, Paris: Mouton.
Preda, M. (coord.) (2009) Riscuri şi inechităţi sociale în România, Iaşi:
Editura
Polirom
Popper, K. R. (1965) The Logic of Scientific Discovery, New York: Harper
and Row,
Harper Torchbooks.
Stahl, H. (1946) Sociologia satului devălmaş românesc, Bucureşti: Editura
Fundaţiei.

85
Stahl, H. (1959) Contribuţii la studiul satelor devălmaşe româneşti, vol. I-III,
Bucureşti:
Editura Academiei.
Stahl, H. (1968) Civilizaţia vechilor sate româneşti, Bucureşti: Editura
Ştiinţifică şi
Enciclopedică.
Stahl, H. (1973) Teoria şi practica investigaţiei sociologice, I şi II, Bucureşti:
Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Şeulean, I. (1985) Poezia populară de nuntă, Bucureşti: Editura Minerva.
Tönnies, F. (1944) Communaute et societe, Paris: PUF.
Trebici, V., Ghinoiu, I. (1986) Demografie şi etnologie, Bucureşti: Editura
Ştiinţifică
şi Enciclopedică.
Vlăsceanu, L. (1982) Metodologia cercetării sociologice, Bucureşti: Editura
Ştiinţifică şi
Enciclopedică
Vulcănescu, R. (1985) Mitologie română, Bucureşti: Editura Academiei.

86
87
 III. FUNDAMENTE ALE ASISTENŢEI SOCIALE

III.l. Sistemul de cunoştinţe necesare asistenţei sociale

1.1. Principii şi valori ale cunoaşterii

1.2. Principii juridice şi „obligaţii legale“
1.3. Forme empirice şi „aplicaţii practice“
1.4. Organigramă, structură şi „context organizaţional“

Probleme de teorie şi metodă în asistenţa socială

a) „teoria drepturilor umane“, îndeosebi a „grupurilor specifice“ cum ar

fi:
grupurile vulnerabile;
grupurile dezavantajate (în diferite forme);
grupurile stigmatizate1.
în general „grupurile marginalizate“.

b) „metoda de cunoaştere“ în asistenţa socială,

îndeosebi:
prospectarea, descrierea şi „observarea directă“;2
înregistrarea exactă a faptelor;
identificarea, evaluarea şi diminuarea erorilor;
ierarhizarea tehnicilor de teren;
„cadrul obiectiv“ al informării şi „confruntării“ sau verificării
datelor;
metodologie diferenţiată, specifică obiectului şi obiectivului vizat:
- la nivel individual (mai ales „copilul-problemă“);
- la nivel de grup (mai ales „familiile-problemă“);
- la nivel comunitar („cartier-problemă“ etc.)

c) „teoria scopurilor“ sau a ţelurilor AS:

1.identificarea factorilor transculturali ai AS (care afectează „nevoile
clienţilor“ şi practica în AS);
2.formarea abilităţilor de „sfatuire“, „avocatură“, „sprijin“, negociere,
„centrare pe scop“ (pe ceva prioritar sau semnificativ), cum ar fi:
intervenţia în perioada de criză („cazuri critice“);
probleme de „terapie familială“;
anchete şi diagnostic privind „viaţa de grup“;

88
 promovarea „educaţiei sociale“ etc.
d) comunitatea şi „teoria cadrului organizaţional“ al
AS:
formele locale ale serviciilor de AS de stat;
tipologia „agenţiilor particulare“;
iniţiativele voluntare;
„zonele albe“ în asigurarea asistenţei sociale;
cooperarea cu învăţământul de asistenţă socială (mai ales cu „studenţii
practicareţi“) etc.

e) Asistenţa socială ca subsistem al „serviciilor sociale“:

asistenta socială şi unităţile sănătăţii publice;
asistenţa socială şi „justiţia criminală“;
asistenţa socială şi organele „ordinii publice“;
asistenţa socială şi „subsistemul educaţional“;
teoria şi perspectiva sistemică a asistenţei sociale.

Asistenţii sociali trebuie să dispună de o solidă pregătire teoretică

privind
ansambul „sistemului social“, dinamica problemelor şi fenomenelor sociale -
îndeosebi aspectele negative, disfuncţionale, cazurile de marginalizare sau
degradare socială etc. - şi totodată de o cunoaştere cât mai exactă a
metodologiei sociologice, a tehnicilor principale şi secundare 3 (inclusiv a celor
de
psihologie socială), fără de care nu vor putea fi înţelese şi aplicate corect
tehnicile şi procedeele specifice asistenţei sociale. 4
Parafrazându-l pe Titulescu putem spune că „cea mai bună practică este
o bună teorie“, fapt ce nu trebuie ignorat în elaborarea curriculum-ului şi în
orientarea profesionalizării specifice domeniului asistenţei sociale. Viitorul
specialist şi practician trebuie să cunoască teoria problemei (sau a cazului), 5 să
mânuiască cu uşurinţă conceptele implicate, 6 să operaţionalizeze7 atât teoria, cât
şi conceptele, să analizeze faptele (caretitativ şi calitativ) şi, în final, să
conceptualizeze8 datele de teren, să elaboreze modele, paradigme, ipoteze,
„teorii cu rază medie de generalizare“ (Robert Merton) şi desigur, concluzii şi
propuneri de intervenţie destinate factorilor politici locali sau centrali, oficiilor
sau agenţiilor de asistenţă socială.
Vom continua, acum, analiza dimensională a paradigmei fundamentelor
statusului asistenţei sociale.

89
 a)Principii
rolul, sensul şi motivaţia
şi valori valorilorîn
ale cunoaşterii implicate în socială
asistenţa asistenţa socială;
b) dilemele şi „consecinţele etice“, inclusiv potenţialul „conflict de
interese“ şi drepturi apărute în sânul familiei (prin impactul cazului de vizat
AS);
c) importanţa cunoaşterii impactului conflictului (potenţial) dintre
valorile:
individuale;
profesionale;
organizaţionale (un aşa-zis „conflict de valori“!) etc.

Principii juridice şi „obligaţii legale“ în asistenţa socială

a) respect faţă de:

libertatea individuală;
„justiţia naturală“;
drepturi umane;
drepturi legale.
- asigurarea unor servicii legale în procesele juridice (pentru a
acorda
asistenţă acuzaţilor);
- legea trebuie să îndeplinească o funcţie socială (în primul
rând:
preventivă, formativă şi coercitivă);
- condiţii fundamentale de existenţă; asistenţa socială trebuie
să
urmărească :
dreptul la fericire;
dreptul la locuinţă;
dreptul la un „venit material“;
dreptul la bunăstare.
- responsabilităţi legale ale asistentului social faţă de clienţi
(faţă de
individul sau grupul asistat);
-cunoaşterea detaliată a „cerinţelor legale“ privind rezolvarea
practică
a „cazurilor speciale“ sau dificile

Forme empirice şi „aplicaţii practice“ în asistenţa socială

a) comportamente, schimbări, „identităţi“ umane specifice vârstelor

90
(copiilor, adulţilor, bătrânilor);
b) structuri familiale şi structuri comunitare, „ciclul vieţii familiale“;

91
 c) cazuri de discriminare în funcţie de sex, rasă, origine socială, religie,
handicap sau invaliditate etc.
d) formele concrete ale „bunăstării sociale“ şi „politicii sociale“
comparative:
relevanţa „securităţii sociale“ (a protecţiei);
siguranţa „locului de muncă“;
locuinţa şi „starea gospodăriei“;
„politica penală“ sau natura justiţiei;
şanse egale în societate (educaţie, profesie etc.);
condiţii echitabile de acordare a asistenţei...!
e) cauzele şi consecinţele fenomenelor vizate în AS:
alcoolismul, tabagismul etc;
morfinomania, „dependenţa“ de stupefiante;
violenţa, abuzul fizic, criminalitatea;
bolile psihice, stările depresive etc.;
dificultăţi de învăţare sau de adaptare;
incapacitate, invaliditate, handicap etc.;
f) impactul practic al evoluţiei societăţii globale;
tendinţele demografice şi economice;9
constatări ale anchetelor sociale;
evaluarea implicaţiilor concrete ale faptelor (interesând serviciile de
asistenţă socială).10

Organigramă, structură şi „context organizaţional“

a) model-ipoteză de organigramă pentru domeniul asistenţei sociale;

b) „teoria organizaţiei“ şi a structurii aplicată în asistenţa socială;
c) sistemul instituţional local, zonal şi central;
d) sisteme sau subsisteme paralele sau „învecinate“:
subsistemul „justiţiei criminale“;
subsistemul „sănătăţii publice“;
subsistemul îngrijirii, educării şi protecţiei copilului „fără familie“
(orfani,
abandonaţi etc.) ;
e) cooperarea şi interrelaţiile dintre aceste subsisteme;
f) computerizarea informaţiei, protecţia şi accesul la date - factori
relevanţi pentru practica asistenţei sociale;
g) teoria schimbării sistemului şi subsistemului asistenţei sociale (rolul
„setului de factori“ - politici, economici, culturali).
92
 III.2. Sistemul de valori specifice asistenţei sociale

Valori orientate spre individ;

Valori orientate spre comunitate sau grup;
Valori centrate pe practica asistenţei sociale;
Valorile asistenţei sociale şi statusul asistentului social.

Valori orientate spre individ

demnitate individuală;
respect faţă de persoană;
„viaţa privată“, intimitate;
dreptul de opţiune;
confidenţialitate.

Valori orientate spre comunitate

respect faţă de tradiţiile şi modelul cultural local;

cooperarea cu actorii11 locali ai asistenţei sociale „moştenite“;
adaptarea, în comunitate, a abilităţilor asistenţei sociale
modeme;
dreptul de alegere (opţiune) al familiei;
dreptul la autonomie al comunităţii;
dreptul la protecţie socială faţă de orice risc, abuz, violenţă etc.

Valori centrate pe practica asistenţei sociale

a) contracararea impactului discriminării eventuale în raport

cu: sexul,
vârsta, handicapul, starea materială etc. asupra formei de intervenţie a
serviciului
de asistenţă socială;
b) conştientizarea rolului interrelaţiilor dintre factorii şi
domeniile
implicate în activitatea de asistenţă socială;
c) conştientizarea pericolului comportamentului rasist şi
găsirea formelor
de combatere printr-o „practică antirasistă“;
d) recunoaşterea necesităţii de a promova politici anti- sau
non-
93
discriminatorii şi de a le practica în asistenţa socială etc.

94
 Valorile asistenţei sociale şi statusul asistentului social

Statusul profesional al asistentului social depinde de competenţa pe

care
o manifestă iar aceasta, la rândul ei, depinde de gradul de înţelegere şi
„interiorizare“ a valorilor specifice asistenţei sociale;
Setul de valori al asistenţei sociale exprimă în
esenţă:
obligaţia de a asigura o „justiţie socială“;
protecţie şi „bunăstare socială“;
ridicarea „calităţii vieţii“ individuale, familiale şi de grup în cadrul
comunităţii;
repudierea tuturor formelor de discriminare, marginalizare sau
„opresiune“.
Practica ne pune faţă în faţă, cel mai adesea, cu situaţii conflictuale în
chiar interiorul sistemului, cu aşa-numitele „conflicte de valori“ sau interese
(îndeosebi între cele individuale şi comunitare sau individuale şi societale),
asistentul social trebuind să opteze sau să selecteze o soluţie dintr-o serie
întreagă - multe dintre ele „prea diferite“ sau chiar opuse, divergente. Numai
o
cultură solidă, o bogată experienţă de viaţă şi convingeri ferme (privind
domeniile implicate) îl pot salva de la greşeli şi de la încălcarea valorilor
„propriului statut“, ale propriei profesii.13
Confruntarea valorilor asistenţei sociale cu sistemul general de valori
umane constituie o cale esenţială de rezolvare a conflictelor menţionate mai
sus
şi de evitare a situaţiilor ambivalenţe din asistenţa socială, generatoare de
stres şi
tensiuni în desfăşurarea activităţilor specifice domeniului. 14
Se impune totodată a se avea în vedere particularităţile comunităţii sau
ale societăţii în ansamblul ei, nivelul de dezvoltare, gradul de civilizaţie,
definirea
sărăciei (de pildă în România, în raport cu SUA sau Germania) pentru a lua o
decizie corectă în soluţionarea unei probleme de asistenţă socială. 15

95
 III.3. Sistemul de abilităţi şi deprinderi practice
1. Abilităţi cognitive
1.1. Abilităţi în „relaţiile interpersonale“;
1.2. Abilităţi în „luarea deciziilor“

Abilitat) administrative;
Abilităţi în „valorificarea resurselor".

Abilităţi cognitive

Fig. 2. Patrulaterul abilităţilor cognitive în asistenta socială

2. Abilităţi în relaţiile interpersonale (dominarea şi

„mânuirea“ afectivităţii)

a) identificarea şi evaluarea „câmpului relaţional“;

b) promovarea (sau „provocarea“) unor relaţii şi „stări
afective“
funcţionale-pozitive;
c) recunoaşterea impactului „câmpului afectiv“ asupra
existenţei
individuale şi sociale;
d) diagnosticarea naturii relaţiilor întâlnite în practica
asistenţei sociale:
de prietenie sau de ostilitate;
sinceritate sau
minciună; 96
cooperare sau conflict;
altruism sau egoism;

97
 egalitate sau discriminare;
toleranţă sau agresivitate (violenţă);
anti-rasism sau rasism; anti-şovinism sau şovinism;
autoritarism sau egalitarism;
comportament totalitar sau democratic.
e) stabilirea rolului diferenţelor sociale culturale educţionale rasiale
psihice etc. dintre indivizi în practica asistenţei sociale;
f) capacitatea de a manifesta autoritate (legitimă) în raport cu ceilalţi şi în
acelaşi timp dreptate şi înţelegere (un fel de „autoritarism democratic“);
g) prevedere şi grija de a ajuta la timp, pe cine trebuie şi în modul în
care
trebuie (numai o cunoaştere profundă a cazurilor implicate, prevăzute, poate
asigura stabilirea unei soluţii corecte).17
h) observare, înţelegere şi „interpretare“ corectă a atitudinilor şi
comportamentelor;
k) capacitatea comunicaţională: verbală, non-verbală şi para-verbală,
analitică, sintetică şi semnificaretă;
1) experienţa intervievării „în variate circumstanţe“;
m) practica muncii în echipă şi a negocierii inter-individuale cu partenerii
implicaţi în asistenţa socială;
n) în fine, transformarea oricărei acţiuni sau intervenţii într-un sprijin dat
celor vizaţi în asistenţa socială.

Fig., 3. Ierarhia abilităţilor principale şi statutul asistentului social 18

(câmpul afectiv şi profesionalismul asistentului social)
98
99
 3. Abilităţi în luarea deciziilor

• alegerea momentului potrivit: când decizia este necesară, „obiectiv-impusă“

sau „subiectiv-solicitată“;
• responsabilitatea de a lua decizia în numele clientului;
• identificarea deciziilor care impun consultări prealabile cu alţi „actori
sociali“ (factori politici, agenţii etc.) ;
• implicarea asistentului social în sistemul sau în „organizarea procesului
decizional“ (privind problemele globale ale asistenţei sociale: buget alocat,
reţeaua de servicii necesare, învăţământul de profil, dotările tuturor tipurilor
de unităţi implicate, relaţiile internaţionale privind asistenţa socială etc.);
• capacitatea de cooperare sau colaborare cu ceilalţi factori (profesionişti,
agenţi de specialitate, unităţi cu funcţii învecinate etc.) în elaborarea
deciziilor.

Fig.4. Paradigma pentagonală a spaţiului decizional

100
101
 4. Abilităţi administrative
(de teren, de birou, de organizare etc.)

a) elaborarea de materiale, procese verbale, rapoarte etc. cât mai exacte şi

cât mai sintetice;
b) realizarea sarcinilor în deplină confidenţialitate şi, în cazurile speciale,
cu consimţământul clienţilor (când este vorba, de pildă, de „transfer“ de date);
c) capacitate de comunicare şi înclinaţie spre „public relations“, forţă de
convingere, negociere, interviu etc.;
d) spirit organizatoric, talent în organizarea raţională a timpului, în
planificarea cazurilor şi, mai ales, în stabilirea priorităţilor;
e) însuşiri monitoriale: de îndrumare, „sfătuire“, conducere,
supraveghere şi control;
f) talentul de a obţine informaţii prin formele cele mai simple, obişnuite,
inclusiv prin „tehnologiile disponibile“ (deprinderi „birotice şi informatice“).

SISTEME DE NOŢIUNI

1. II.
1. elaborare rapoarte; 1.
confidenţialitate;
2. analiza şi sinteza, 2.
raţionalitate;
3. organizare, programare; 3.
comunicabilitate;
4. îndrumare, sfătuire; 4.
„transferabilitate“;
5. conducere, control. 5.
informatizare.

5. Abilităţi în valorificarea resurselor şi rezultatelor muncii în

asistenţa socială

a) demonstrarea nevoii de servicii sociale, de asistenţă socială;

b) punerea în lumină a impactului pozitiv al acţiunilor de asistenţă socială
asupra funcţionării întregului sistem social;
c) conştientizarea la nivel societal a generalizării sau creşterii permanente
a „cererii de asistenţă“ şi a obligativităţii „intervenţiei“ societăţii pentru
a o satisface (prin reţeaua unităţilor de profil);
d) profesionalismul adecvat asistenţei 102 sociale (potrivit standardelor
actuale), pe de o parte şi investigarea ştiinţifică 20 modernă a
domeniului, pe de altă parte constituie două condiţii fundamentale ale
valorificării corecte a resurselor şi, prin aceasta, ale atingerii
obiectivelor;

103
 e) „punerea în valoare“ a mediului înconjurător (instituţiilor şi serviciilor
sociale) prin creşterea calităţii vieţii clienţilor sau rezidenţilor;
f) identificarea şi „folosirea creativă“21 a resurselor oricărui serviciu de
asistenţă socială, a întregii reţele de unităţi cu care intră în contact
asistentul social în munca sa.
Valorificarea resurselor, inclusiv umane şi ştiinţifice, constituie o
problemă la care vom reveni.

III.4.Sistemul de competenţe necesare asistentului social

4.1. Evaluarea nevoilor, mijloacelor, situaţiilor şi riscurilor din

domeniul
asistenţei sociale;
4.2. Elaborarea „planurilor potrivite“, adecvate, de acţiune;
Stabilirea unui „prim ajutor“, iniţial, pentru client, adică a formei pe care
trebuie să o ia „prima intervenţie“ în soluţionarea cazului;
4.4. Implementarea unei acţiuni într-un „spaţiu specific“ (semnificativ
pentru practica şi normele asistenţei sociale);
4.5. Măsurarea rezultatelor în raport cu ţelurile asistenţei sociale;
4.6. Transferul cunoaşterii şi deprinderilor în domenii şi situaţii noi;
4.7. Responsabilizare faţă de implicaţiile practicii profesionale din
asistenţa socială asupra celorlalţi şi, în general, asupra vieţii sociale.
După cum observăm din această serie generală de elemente - pe care
urmează să le operaţionalizăm mai departe 22 - competenţa în practica asistenţei
sociale este „produsul cunoaşterii, al abilităţilor şi al valorilor“ 23, sintetizând
ansamblul factorilor, indicatorilor şi dimensiunilor analizate deja mai sus.

1. Evaluarea nevoilor, mijloacelor, situaţiilor şi riscurilor din

domeniul asistenţei sociale

a) înţelegerea „naturii multi-dimensionale“ a:

asistenţei sociale şi a „nevoii sociale“;
discriminării şi „privării de drepturi“;
sărăciei şi violenţei;
alcoolismului, tabagismului, drogării etc.;
a consecinţelor oricărui abuz;
b) identificarea efectivelor demografice (indivizi, familii, grupuri) ale
comunităţii vizate şi „sistemele de sprijin“;
c) compararea necesarului de 104 servicii de asistenţă socială 24 cu
posibilităţile locale (cu „şansele de organizare“ în zona dată) 25;

105
 d) descoperirea „variatelor nevoi“ ale oamenilor aflaţi în dificultate şi a
gradului în care pot fi satisfăcute prin „reţele de ajutor“;
e) selecţionarea „evenimentelor semnificative“ din istoriile sociale şi din
viaţa comunităţilor umane;
f) observarea şi diagnosticarea comportamentelor umane;
g) stabilirea prezenţei „factorilor de risc“ (abuz, violenţă, discriminare
etc.) prin observaţii, analize de „istorie socială“ şi informaţii de la „ceilalţi“;
h) cunoaşterea cât mai exactă a situaţiilor individuale de risc prin tehnici
relevante de investigare legală.

2. Elaborarea planurilor de acţiune

a) mobilizarea resurselor individuale şi familiale:

în interiorul comunităţii;
în cadrul „reţelei sociale“ de unităţi;
prin „sistemul de sprijin“ existent.
b) planuri de intervenţie cu şi pentru „oamenii în nevoie“ şi pentru
rezolvarea problemelor sociale;
c) elaborarea unor „programe de asistenţă-îngrijire“ în colaborare cu
beneficiarii (chiar cu drogaţii, de pildă) şi cu profesioniştii „învecinaţi“;
d) clarificarea sau precizarea „responsabilităţilor mutuale“ ale tuturor
celor implicaţi în implemenatrea unor asemenea planuri sau programe;
e) stabilirea exactă a obiectivelor şi priorităţilor.
Planuri de acţiune
(sau programe de asistenţă socială)

Fig. 5. Elemente prindpale ale planului de acţiune

106
107
 3. Acordarea asistenţei sociale iniţiale

intervenţia în stabilirea „primului ajutor“ adecvat clientului, potrivit

cunoaşterii, valorilor şi abilităţilor specifice muncii în asistenta socială.

4. Implementarea acţiunii specifice de asistenţă socială

a) definirea şi delimitarea „zonei de interes“ specifice (privind cazul sau

clienţii asistaţi) pe baza celor trei elemente „clasice“ (cunoştinţe, valori, abilităţi)
şi, în plus, pe baza unei cunoaşteri suplimentare relevante. 26
b) promovarea, întotdeauna, a relaţiilor în acţiunile de asistenţă socială,
în contactele cu indivizii, familiile sau grupurile;
c) selectarea atentă a metodelor adecvate
de:
evaluare a „situaţiei“ urmărite;
programare (planificare) a acţiunilor;
formulare a „intervenţiilor“;
d) faţă în faţă cu „clienţii în dificultate“ (cu probleme interesând asistenţa
socială), asistentul social trebuie să urmeze ferm traiectoria axiologică a
propriului status;

Fig. 6 Ierarhizarea acţiunilor asistentului social27

e) a lucra în echipă, ca „un membru al grupului“ de intervenţie şi „în

interiorul comunităţii“ (solicitând sprijinul şi servind interesele comunităţii —
„client general“ al asistenţei sociale);
f) contracararea impactului oricărei discriminări şi oricărui rasism printr-
o practică anti-discriminatorie şi anti-rasială în elaborarea soluţiilor;
108
 g) respectarea cerinţelor statutare sau „prevăzute legal“ (invocarea
„puterilor legale“ oriunde este nevoie);
h) co-participarea şi implicarea în acţiunile inter-profesionale de asistenţă
socială;
i) asumarea răspunderii pentru decizii care intră în propriul „spaţiu de
competenţă“;

Fig. 7 „Spatiul de atribute“ al acţiunii practice în AS

k) cunoaşterea „politicii formative“ a agenţilor de asistenţă socială şi

influenţarea activităţii acestora în sensul dorit;
1) perfecţionarea continuă a practicii, a acţiunilor de intervenţie în
asistenţa socială - obiectiv care trebuie urmărit atât de profeşionişti-practicieni,
cât şi de studenţii practicareţi în „reţeaua asistenţei sociale“.
Diploma de asistent social (universitar sau post-universitar) trebuie să
conţină atât calificativul general privind gradul de profesionalizare, cât şi
activităţile practice desfăşurate de studenţi, prevăzute în curriculum în scopul
formării deprinderilor şi abilităţilor necesare.
Realizarea conştientă a statusului asistenţei sociale (în primul rând a
elementelor menţionate mai sus) impune a avea în vedere:
aspiraţiile şi nevoile individuale ale asistentului social;
posibilităţile practice de satisfacere a acestora;
existenţa unui personal calificat — competent în măsură să le realizeze.

109
 5. Evaluarea obiectivelor şi rezultatelor asistenţei sociale
a) stabilirea progresului în acţiunile de asistenţă socială, în rezolvarea
cazurilor vizate sau implicate direct în „spaţiul social“;
b) analiza relaţiilor din asistenţa socială şi a rezultatelor şi modificarea
corespunzătoare, în consecinţă, a practicii de până atunci;
c) analiza impactului tip feed-back şi a serviciilor directe în raport cu
„reţeaua de ajutor“ a asistenţei sociale;
d) realizarea unei meticuloase evaluări a intervenţiei de-a lungul
întregii
perioade şi raportarea acesteia la toţi factorii direct implicaţi;
e) rezultatele trebuie confruntate cu scopurile iniţiale pentru o corectă
diagnosticare a activităţii asistenţei sociale programate iniţial.

Fig. 8. Evaluarea asistenţei sociale

6. Transferul de cunoştinţe şi abilităţi în situaţii noi

a) adaptarea şi obişnuinţa practică cu noile situaţii, mai ales cu
condiţiile
viitoarelor locuri de muncă (ale actualilor studenţi);
b) delimitarea şi definirea „situaţiilor generale“, pe de o parte, şi a
elementelor noi, specifice, în fiecare caz în parte, pe de altă parte;
c) stabilirea plusului de cunoaştere şi deprinderi câştigat printr-o
„practică nouă-specială“, într-un caz deosebit;
d) identificarea, la sfârşitul fiecărei perioade de
practică, a:
ceea ce este nou, particular, semnificativ;
ceea ce este transferabil în alte situaţii, 110 cazuri, zone de interes pentru
asistenţa socială (soluţii, tehnici de lucru, abilităţi etc.)

111
 TRANSFERUL de ELEMENTE
în practica AS

Fig. 9 Dinamica activităţilor de asistenţă socială

7. Asumarea responsabilităţii pentru practica profesională

E necesar ca asistentul social:

a) să reflecteze asupra propriei activităţi;
b) să valorifice propria contribuţie în domeniul asistenţei sociale;
c) să folosească în mod adecvat ocaziile de consultare, îngrijire,
supraveghere şi conducere;
d) să respecte valorile de bază: confidenţialitatea, demnitatea, drepturile
etc;
e) să elimine sau să reducă impactul discriminării sau al
diferitelor
prejudicii (aduse clientului);
f) să integreze sau să experimenteze în practică: cunoştinţele,
valorile şi
abilităţile de care dispune deja;

112
 g) să rezolve adecvat dilema dintre valorile sau „judecata profesională“ 28
şi interesele probabile sau „politica agenţiei“ de asistenţă socială (particulară, de
stat etc.)
h) să-şi asume răspunderea pentru propria perfecţionare sau pentru
„auto-educaţia permanentă“.29

PARADIGMA analizată în ultimele pagini cu cele patru domenii sau

„sisteme de elemente“ (cunoştinţe, valori, abilităţi şi competenţe) ale
statusului de asistent social se regăseşte şi trebuie să se regăsească în
problematica practică investigată de lucrătorii serviciilor de specialitate şi
totodată de studenţii care se califică, în strânsă cooperare cu aceste servicii, în
diversele sectoare ale asistenţei sociale. Nu dispunem, în România, de un sistem
semnificativ - adecvat standardelor contemporane - de realizări ştiinţifice pe
probleme specifice acestui domeniu, deceniile de dictatură împiedicând
aprofundarea unor zone sociale care ar fi fost incompatibile - în plan ideologic —
cu politica oficială. Anchete şi investigaţii s-au făcut, desigur, unele chiar „la
comandă“ (vizând, de pildă, delincventa, mai ales juvenilă, sărăcia, „situaţia
familială“, „gradul de cooperare“ al populaţiei active, „starea infracţională“
generală, forme de „recuperare a infractorilor“ sau foştilor puşcăriaşi etc.), dar
scopurile urmărite erau dominant politice şi, ceea ce este mai grav, rezultatele
statistice şi „interpretările“ erau „ajustate“ în funcţie de exigenţele „statului
totalitar“ şi de „comandamentele ideologice“ ale momentului. 30"

III.5. Sistemul de reguli şi exigente practice în asistenţa socială

1. Particularităţi ale sistemelor de referinţă

Statusul şi condiţiile instituţiei sau agenţiei cu care s-a încheiat

contractul de practică*. Descrierea pe care o va realiza trebuie să cuprindă şi
clientela (indivizi, grupuri, organizaţii) cu care studenţii vor intra în contact
potrivit obiectivelor şi activităţilor din „programul de practică“.
Munca studentului: descrierea — în raportul interimar şi în cel final — a
naturii sarcinilor primite, a clienţilor cu care a intrat în contact (număr, tipologie,
diversitate etc.), a dificultăţilor întâlnite, a gradului de rezolvare, a progresului
realizat în însuşirea abilitaţilor specifice asistenţei sociale etc.;
Comportamentul anti-discriminator şi asigurarea unor „şanse egale“
tuturor clienţilor, în orice acţiune de AS şi, desigur, de-a lungul perioadei de
practică. „Experienţa câştigată“ de studenţi în acest domeniu şi o evaluare a
competenţei acestora în practicarea cunoştinţelor şi a valorilor anti-

113
discriminatorii vor trebui în mod obligatoriu să fie cuprinse în rapoartele de
practică (nici o diplomă de AS nu se poate atribui fără garantarea unei asemenea
competenţe). Studenţii înşişi trebui să ilustreze un asemenea standard de
calificare în auto-analize şi auto-rapoarte destinate „juriilor universitare“. 31
d)Evoluţia instrucţiei: noi cunoştinţe, noi „îndemânări“ etc. Se va
descrie performanţa studenţilor în acest domeniu;
Conducerea, controlul sau „supervizarea“ întregii activităţi de
instruire practică în vederea asigurări atingerii obiectivelor stabilite iniţial:
fundamentele generale ale competenţei în AS (cunoştinţe, valori, abilităţi);
metodologie, metode şi tehnici de anchetă socială, 32 pentru anii I şi II; „Zone de
interes“ specifice, competenţe „transferabile“ de la un domeniu la altul al AS;
experimentarea tehnicilor pe „cazuri concrete“ şi în „spaţii sociale“ particulare,
pentru anii III şi IV (orientarea activităţii, de asemenea, spre elaborarea lucrării
de diplomă: date empirice, verificarea ipotezelor);
Capacitatea studenţilor practicieni de a aplica teoria în practică.
Analizele (inclusiv auto-evaluările) trebuie să „pună în lumină“ nivelul de inserţie
în comportamentul şi în practica studenţilor a cunoştinţelor, valorilor şi
deprinderilor fundamentale (prevăzute în standardele AS), elemente
„teoretizate“ sau „însuşite în sala de curs“, dar încă neexperimentate şi mai rar
întâlnite în viaţa cotidiană. Proba de bază în acest sens, ar putea fi nivelul de
conştientizare de către înşişi studenţii a rolului acestui „sector al Curriculum-ului
AS“ în pregătirea lor, nivel evidenţiat printr-o serie de forme sau mijloace:

auto-portret şi auto-reflexie asupra propriei competenţe;

rapoarte sau auto-referate privind acest domeniu;
interviuri, discuţii, analiză, „sesiuni de supervizare“ etc.;
Consilii profesionale, „grupuri de control“, „ecouri“ feed-back,
„reacţia“ agenţiilor etc.
Sarcinile rămase pentru o altă perioada de practică pornind de la
„nereuşite“ sau de la „aspiraţii noi“.

114
 Responsabilităţile îndrumătorului de practică

Fig. 10. O distribuţie ierarhică a sarcinilor îndrumătorului de practică

115
 Studentul-practicaret are obligaţia:
a) să cunoască, la rândul lui, particularităţile locului de practică
(funcţii,
disfuncţii, personal, tipologia clienţilor etc.);
b) să elaboreze periodic sau la cerere descrieri cât mai exacte ale
activităţilor, asistaţi şi ale concluziilor sau formulate pentru „cazurile“
investigate;
c) să experimenteze metodele, tehnicile sau "formele de anchetă
specifice AS şi să verifice eventualele ipoteze, consultând ori de ori este nevoie
îndrumătorul-profesor şi profesionistul din agenţia sau instituţia contractantă
(existând obligaţii în acest sens);
d) să-şi exerseze şi să-şi dezvolte capacitatea de analiză, îndeosebi de
auto-analiză, spirit critic faţă de fenomenele şi faptele sociale, inclusiv fată de
propria conduită, să fie preocupat de managementul sau „gospodărirea“ propriei
calificări profesionale să realizeze auto-evaluări ale acesteia. Auto-referatul sau
auto-descrierea trebuie să includă:
Problema, cazul, „sarcinile“, clientela vizată;
Evaluarea „nevoilor“ clientului;
Alegerea „ strategiei“ de intervenţie;
Argumentarea sau „justificarea“ acesteia;
Procedee, tehnici, „forme de acţiune“ adecvate;
Descrierea şi „evaluarea“ rezultatelor;
Sarcini şi planuri de viitor în domeniu.
e) Studenţii practicareţi trebuie să facă descrieri cât mai exacte asupra
aplicării pe teren, în „spaţiul social“ în care se află şi în rapoturile cu clienţii
vizaţi, a cunoştinţelor, valori şi abilităţilor vizând conduita anti-discriminatorie;
f) Rapoartele de practică trebuie să cuprindă, de asemenea, o descriere
a agenţiei (sau instituţiei) contractante, a politicii acesteia, ilustrată atât prin
analize de exemple şi „cazuri concrete“, cât şi prin materiale faptice, „probe“,
tabele, schiţe etc.;
g) în cazul echipelor de practică (studenţii reuniţi pentru a asista
acelaşi client sau pentru a rezolva aceeaşi problemă în acelaşi loc de practică),
rapoartele colective trebuie să fie însoţite şi de rapoarte individuale (cu evaluări
şi „măsurări“ cât mai exacte ale activităţilor, reuşitelor şi nereuşitelor personale),
întrucât evaluarea finală este, în esenţă, individuală*.
h) în concluziile finale, studenţii trebuie să demonstreze cunoaşterea
exactă a problemelor şi aspectelor 116 specifice locului de practică, conştientizarea
funcţiilor şi disfuncţiilor acestuia, a „ofertelor“ şi „limitelor“ de experimentare
practică a exigenţelor de standard* impuse unei AS moderne şi civilizate, cu

117
 „punctele tari“ şi cu „slăbiciunile“ unităţii contractante, formulând - în cele din
urmă - soluţii şi propuneri pentru viitor!
Obligaţiile şi responsabilităţile agenţiei sau ale instituţiei contractante
vor fi înscrise în Modelul de Contract ce-i vom prezenta în anexă şi sunt
„paralele“ obligaţiilor partenerilor, menţionate mai sus. „Supervizarea“ continuă
a studenţilor, asigurarea condiţiilor de practică şi cooperarea - în toate domeniile
- cu profesorii (universităţile contractante) chiar cu clienţii constituie esenţa
„obligaţiei contractuale“ a agenţiei respective.

2. Elemente pentru un Ghid de practică destinat studenţilor

secţiei de Asistenţă socială

A. Obiectivele practicii de teren pentru studenţii secţiei de

asistenţă socială
Identificarea problemelor specifice şi elaborarea celor mai adecvate
obiective pentru practica studenţilor unei secţii noi, fără experienţă şi fără
tradiţie în universităţile româneşti au constituit sarcini prioritare pentru corpul
profesoral.
Dificultăţile din primii ani, determinate de imprecizia statutului şi
rolurilor studenţilor de la această secţie au fost depăşite datorită preocupării
reale de optimizare a procesului instructiv-educativ. Dacă, la început, practica se
desfăşura în instituţii în care studentul era privit cu suspiciune, astăzi situaţia s-a
ameliorat semnificativ.
Adaptarea sistemului de asistenţă socială la contextul contemporan a
impus schimbări multiple în programa practicii de specialitate. Conţinutul
acesteia s-a îmbogăţit şi diversificat, oferind studenţilor posibilitatea de a
dobândi şi dezvolta abilităţi şi deprinderi de bază ale profesiei de asistent
social.
Instruirea practică a fost concepută sub forma stagiilor graduale, pe
parcursul semestrelor de studii şi sub forma unei perioade de trei săptămâni la
sfârşitul anului universitar. Având la bază nevoile de învăţare ale studenţilor,
activitatea practică oferă posibilitatea de a verifica, aplica şi integra
cunoştinţele teoretice obţinute la cursuri în realitatea socială din teren.
Ghidul de practică se doreşte a fi un reper în orientarea generală şi
în îndrumarea practicii studenţilor, având ca scop creşterea eficienţei şi calităţii
stagiului de practică.
Ghidul conţine o prezentare a obiectivelor generale şi specifice ale
practicii studenţilor pentru fiecare an de studiu universitar, o enumerare a
rolurilor şi responsabilităţilor părţilor implicate direct în acest proces, un

118
model de acord de practică între universitate, student şi agenţie (instituţie)
precum şi modalităţi de evaluare a practicii studenţilor. Ghidul nu poate
constitui totuşi o reţetă obligatorie sau un sistem de elemente şi „reguli fixe“.
Fiecare parte implicată — coordonatorul, îndrumătorul, studentul — are dreptul la
imaginaţie şi creativitate în organizarea şi desfăşurarea practicii. Importantă este
exprimarea exigenţelor şi valorilor fundamentale ale domeniului.

Obiective generale
a. descrierea şi înţelegerea „locului de practică“ (instituţie, serviciu social
etc.) în perspectivă sistemică şi în raport cu societatea globală;
b. dezvoltarea abilităţilor necesare aplicării teoriilor în practica
asistenţei
sociale;
c. creşterea capacităţii de autocunoaştere, autodisciplină şi autonomie
profesională;
d. dezvoltarea competenţelor de aplicare a valorilor specifice asistenţei
sociale.

Obiective specifice
a. îmbunătăţirea cunoştinţelor şi deprinderilor privind modul de lucru cu
diferite categorii de clienţi;
b. însuşirea metodelor de intervenţie directă în teren;
c. dezvoltarea deprinderilor privind înregistrarea informaţiilor şi
realizarea anchetelor de caz;
d. evaluarea nevoilor şi resurselor clienţilor;
e. identificarea şi utilizarea resurselor comunitare.

B. Responsabilităţi ale persoanelor implicate în practica

asistentei sociale
Coordonatorul de practică (din partea universităţii) are sarcina:
a. să identifice, să evalueze şi să selecteze agenţiile, instituţiile sau
serviciile sociale pentru practica de teren a studenţilor;
b. să identifice şi să pregătească îndrumătorii de practică pentru
supervizarea activităţii studenţilor;
c. să asigure studentului un loc de practică în conformitate cu opţiunea
acestuia;
d. să sprijine studentul şi îndrumătorul în desfăşurarea activităţii
practice;
e. să pregătească şi să distribuie supervizorilor (îndrumătorilor)
documentele necesare practicii: ghidul de practică, acordul de plasament,
formularele de evaluare ale studentului
119
etc.;
 f. să medieze relaţiile dintre student, supervizor şi alţi profesionişti;
g. să organizeze şi să coordoneze seminariile de instruire practică pentru
studenţi şi supervizorii (îndrumătorii) de practică.

îndrumătorul de practică (din partea agenţiei sau instituţiei) trebuie să

realizeze:
a. încheierea acordului de practică cu studentul, definitivând obiectivele,
activităţile şi sarcinile concrete din perioada practicii;
b. îndrumarea studentului cu privire la ansamblul problemelor practicii,
la modul de întocmire a jurnalului de practică şi păstrarea programului stabilit;
c. organizarea şi supervizarea activităţii practice a studentului;
d. colaborarea cu profesorul coordonator al practicii şi, eventual, cu alţi
reprezentanţi ai universităţii;
e. medierea eventualelor conflicte apărute în perioada practicii pentru
soluţionarea lor;
f. evaluarea abilităţilor şi performanţelor dobândite de student;
g. îmbunătăţirea oportunităţilor de instruire ale studentului.

Studentul practicaret trebuie:

a. să manifeste respect faţă de instituţia de practică, faţă de programul de
funcţionare al acesteia, de personalul angajat, precum şi faţă de cerinţele
îndrumătorului de practică;
b. să ţină un jurnal de practică organizat;
c. să aplice cunoştinţele teoretice în practică;
d. să coopereze cu ceilalţi studenţi, cu echipa din care face parte şi cu
care lucrează;
e. să-şi asume responsabilităţile şi sarcinile practice repartizate;
f. să aibă o ţinută corespunzătoare în raport cu cerinţele agenţiei de
practică;
g. să apere interesele clienţilor;
h. să discute cazurile cu supervizorul şi să-i solicite acestuia sprijinul în
rezolvarea unei probleme sau situaţii deosebite;
i. să conştientizeze şi să-şi evalueze propriile performanţe (abilităţi
câştigate, eventuale aspecte care trebuie îmbunătăţite) în practică.

120
 C. Exigente şi sarcini pe ani de studiu ale studenţilor
practicareţi
în funcţie de disciplinele cuprinse în curriculum (Sociologie generală,
Teorie şi metodă în asistenţa socială, Metodologie sociologică şi tehnici de lucru,
Psihologie socială, Etică şi deontologie etc.) studenţii anului I trebuie să
urmărească:
a. cunoaşterea reţelei de asistenţă socială la nivel comunitar;
b. descrierea organigramei „locului de practică“;
c. familiarizarea cu structura şi tipurile de servicii oferite;
d. cunoaşterea şi definirea grupului ţintă;
e. cunoaşterea rolului asistentului social în agenţie;
f. respectarea principiilor etice şi a valorilor profesionale;
g. cunoaşterea responsabilităţilor şi sarcinilor ce-i revin asistentului
social
în agenţia respectivă;
h. observarea modului de lucru al asistentului social.
Studenţii anului II trebuie să completeze obiectivele de mai sus în
funcţie de curriculum-ul specific acestui nivel de pregătire (Tehnici specifice
asistenţei sociale, Sociologia populaţiei, Psihologia vârstelor, Sociologia
educaţiei, Sociologia muncii şi legislaţia muncii etc.).
Ei vor trebui să urmărească, cu prioritate:
a. dezvoltarea abilităţilor de lucru cu clientul sub îndrumarea
supervizorului;
b. realizarea unui studiu de caz împreună cu supervizorul prin aplicarea
tehnicilor specifice (genogramă, ecomapă, analiza câmpului de forţe etc.);
c. dezvoltarea abilităţilor de bază în consiliere;
d. dezvoltarea deprinderilor de a lucra eficient în echipă, a abilităţilor
necesare echipei interdisciplinare în rezolvarea unui caz;
e. conştientizarea necesităţii diversificării locurilor de practică (pentru o
pregătire de specialitate centrată, dar şi „sistemică“ etc.).
Studenţii din anul al III-lea, al căror curriculum include discipline de
specialitate, vor viza îndeosebi:
a. dezvoltarea capacităţii de a lucra independent, dar sub supravegherea
îndrumătorului sau a asistentului social din cadrul agenţiei;
b. perfecţionarea deprinderilor practice de identificare şi înregistrare a
informaţiilor semnificative;
c. formarea abilităţilor de realizare a interviului iniţial cu un client;
d. practicarea tehnicilor întrevederilor cu clientul sau cu reprezentanţii
altor instituţii implicate în soluţionarea cazului;
121
 e. însuşirea metodologiei realizării anchetei sociale (necesare
organismelor de stat) atât la nivel individual, cât şi la cel familial sau de grup;
f. dezvoltarea deprinderilor de a lucra la nivel comunitar pentru
rezolvarea cazului-ţintă;
g. îmbunătăţirea capacităţii de analiză şi redactare a documentelor.
Studenţii din ultimul an de studiu, inclusiv în „sistemul Bologna”
trebuie să ridice „ştacheta“ pregătirii practice prin:
a. obţinerea unor informaţii de specialitate care să-i ajute în centrarea pe
un anumit tip de asistenţă socială (a familiei şi copilului, a comunităţii, asistenţa
socială a persoanelor de vârsta a III-a, a persoanelor cu deficienţe etc.);
b. alegerea unui loc de practică adecvat intenţiilor sale de perfecţionare
şi
obiectivelor sale de viitor;
c. asumarea rolului de asistent social al agenţiei unde efectuează practica;
d. îmbinarea abilităţilor teoretice şi practice în intervenţia directă la
nivel
individual, familial, de grup;
f. dezvoltarea capacităţii de autoevaluare;
g. dezvoltarea unor deprinderi didactice:
-abilităţi de prezentare şi susţinere a unor idei, proiecte şi studii de caz;
-abilităţi de teoretizare a experienţei practice şi de concluzionare etc.;
h. pregătirea lucrării practice de diplomă, în vederea susţinerii
examenului de licenţă.

D. Repartizarea în practică a studentului

(Acordul de plasament)
în mod necesar, repartizarea pe locuri de practică a studenţilor se face în
baza unor „documente oficiale“, primul dintre acestea fiind acordul de
plasament.
Acest acord scris înglobează rolurile şi responsabilităţile studentului şi
îndrumătorului de practică în privinţa plasamentului de practică. Acordul este
întocmit în urma unei discuţii detaliate purtate de student şi îndrumătorul de
practică fie înainte, fie în prima săptămână de plasament.

Este util ca acordul să includă următoarele aspecte:

A) . Informaţii de bază
-numele studentului şi al îndrumătorului de practică;
-numele agenţiei de plasament precum şi un scurt rezumat al serviciilor
pe care aceasta le oferă;
-numărul de ore pe care studentul
122 le va acoperi în timpul plasamentului în
fiecare săptămână, cu specificarea programului pe zile;

123
 -numele persoanei care va acorda asistenţă studentului şi îndrumătorului
de practică în cazul apariţiei unor dificultăţi pe care aceştia nu le pot
rezolva singuri.
B) . Obiectivele de învăţare ale studentului în timpul
plasamentului
Condiţii de formulare:
-bine precizate;
-specifice fiecărui student în parte, luând în considerare experienţele şi
interesele individuale;
-să vizeze dezvoltarea abilităţilor necesare practicii asistenţei sociale ca
profesie.
C) . Pregătirea supervizării
-fixarea locului, frecvenţei şi duratei fiecărei şedinţe de supervizare;
-stabilirea limitelor confidenţialităţii cu privire la discuţiile care au loc în
timpul supervizării;
-desemnarea persoanei care poate acorda consultanţă studentului în
situaţii de urgenţă în care îndrumătorul de practică nu este disponibil;
Supervizarea trebuie considerată o prioritate atât de către student, cât şi
de către îndrumătorul de practică, putând fi amânată doar în situaţii
excepţionale.
D) . Metode de evaluare
E) . Raportul de evaluare
-data până la care trebuie întocmit;
-ce trebuie să conţină raportul;
F) . Semnăturile şi data
-acordul de plasament va trebui să fie datat şi semnat de către student şi
îndrumătorul de practică.

E. Evaluarea practicii de către persoanele interesate

(îndrumător, student, coordonator)
A) Evaluarea competenţei
Următoarea listă de verificare oferă câteva exemple de aptitudini şi
abilităţi care ar reprezenta dovada competenţei studentului în fiecare dintre
domeniile cheie ale practicii asistenţei sociale ca profesie.
1. Abilităţi de comunicare
-ascultă cu atenţie şi înţelege;
-este conştient de limbajul corpului său şi al celorlalţi;
-transmite căldură umană şi empatie;
-explică cu răbdare şi claritate ideile şi informaţiile, folosind un limbaj
124
adecvat fiecărui client.

125
2. Abilităţi de evaluare şi planificare
-este capabil să strângă şi să analizeze toate informaţiile relevante cu
privire la o anumită situaţie, de la mai multe surse;
-identifică corect principalele caracteristici ale unei situaţii;
-analizează nevoile şi resursele, riscurile şi alternativele;
-este capabil să folosească teorii relevante pentru înţelegerea situaţiei în
care se află clientul;
-întocmeşte planuri pornind de la scopuri realiste, sarcini clare şi termene
adecvate;
-colaborează cu alţi profesionişti pentru a stabili acorduri legate de planul
de acţiune;
-reevaluează cazul în lumina noilor contexte ori informaţii;
-reflectează asupra progresului înregistrat de caz şi asupra rolului activ
asumat de client.
3. Abilităţi de intervenţie
-demonstrează că are abilităţi necesare muncii directe, eficiente, cu toţi
clienţii (ex. în formarea încrederii, intervievare, consiliere, lucrul cu
familiile);
-lucrează cu alte persoane implicate în soluţionarea cazului;
-este ferm în aplicarea planurilor;
-revizuieşte progresul înregistrat de programe şi le renegociază dacă este
nevoie.
4. Abilităţi în munca scrisă
-păstrează înregistrări exacte, bine redactate, la zi;
-consemnează cât mai obiectiv datele sesizate;
-păstrează dosarele cazurilor într-o structură logică, ordonată;
-înregistrează clar evaluările şi planurile;
-comunică eficient prin rapoarte şi scrisori.
5. Abilitatea de a lucra ca membru al unei instituţii
-poate să descrie şi să explice strategia de lucru, procedurile, obiectivele şi
sarcinile unei instituţii;
-îndrumă clienţii către alte instituţii — când este necesar;
-negociază cu alte instituţii în numele clienţilor, dacă situaţia o impune
-reprezintă instituţia adecvat, în relaţiile cu clienţii ori cu alte agenţii.
6. Abilitatea de a lucra cu alţi profesionişti şi clienţii
-îşi exprimă cu pricepere ideile în timpul şedinţelor de echipă;
-încurajează şi ascultă ideile venite de la alţi colegi;
-este dornic să înveţe de la alţii;
-negociază planurile şi duce ferm la îndeplinire sarcinile stabilite;
126
-îşi informează colegii şi alţi profesionişti cu privire la progresul
-înregistrat de client sau alte schimbări intervenite în cazul respectiv.
7. Aptitudini de autoconducere
-respectă orele de întâlnire;
-este capabil să stabilească o listă de priorităţi a diferitelor cerinţe şi
sarcini;
-realizează sarcinile administrative cu promptitudine;
-reflectează asupra rezultatelor muncii sale, adaptându-şi comportamentul
în concordanţă cu acestea.
8. Folosirea supervizării
-participă la supervizare cu promptitudine şi punctualitate;
-se pregăteşte, în prealabil;
-este dornic să participe la discuţii;
-adresează întrebări atunci când nu este sigur de un lucru;
-îndeplineşte sarcinile stabilite în timpul supervizării;
-acceptă şi foloseşte feed-back-ul.
9. Valori profesionale şi atitudini
-descrie şi explică principiile etice ale practicii asistenţei sociale;
-demonstrează respect faţă de clienţi în munca directă cu aceştia, în
munca scrisă şi în modul în care vorbeşte despre cazuri;
-respectă dreptul clientului la autodeterminare, dar este capabil să
folosească judecata sa profesională atunci când este nevoie;
-oferă un serviciu de înaltă calitate tuturor clienţilor;
-este flexibil şi receptiv la diferite idei şi opinii;
-se autoangajează, în permanenţă, în continua dezvoltare profesională.
10. Abilitatea de a corela teoria cu practica
-reflectează asupra practicii sale în timpul supervizării şi se documentează
suplimentar;
-demonstrează o conştientizare critică a contextului social şi politic al
instituţiei şi al practicii asistenţei sociale;
-foloseşte în mod adecvat teoriile sociologice şi psihologice pentru a
înţelege mai bine situaţiile clienţilor;
-selectează şi utilizează teoriile asistenţei sociale şi metodologiile ca ghid
pentru practică;
-justifică şi susţine modalitatea aleasă.

127
 B) Metode de evaluare
1. Metode de evaluare esenţiale
-observarea directă - include observarea directă a studentului în timpul
întrevederilor sale cu clienţii.
-înregistrările scrise — îndrumătorul de practică va trebui să verifice
toate înregistrările, rapoartele şi scrisorile legate de cazuri,
-supervizarea - discuţii detaliate şi revizuirea cazuisticii în cadrul
supervizărilor de practică individuale.

2. Metode adiţionale
-înregistrările audio, dar numai cu permisiunea şi cunoştinţa clientului;
-autoevaluări ale progresului şi învăţării, scrise de către student;
supervizarea de grup;
-jocuri de rol şi simulări de caz - acestea pot fi efectuate în şedinţe de
supervizare individuale sau de grup;
-orice comentarii sau feed-back-uri primite de la clienţi sau alţi
profesionişti.

C. Raportul de evaluare
Raportul de evaluare este compus din două părţi:
-raportul studentului;
-raportul îndrumătorului de practică.
Atât studentul cât şi îndrumătorul de practică vor trebui să semneze şi să
dateze ambele rapoarte pentru a arăta că ambii le-au citit.
Confidenţialitatea clientului trebuie păstrată, referirile la caz fiind
permise utilizând doar iniţialele clientului.

1. Raportul studentului
a) Munca efectuată — o descriere a întregii munci efectuate în timpul
plasamentului inclusiv metodele şi abilităţile folosite.
b) Evaluarea procesului de învăţare:
-studentul va evalua dacă obiectivele iniţiale ale plasamentului au fost
atinse; dacă da cum?, dacă nu de ce?;
-autoevaluarea cunoştinţelor câştigate şi aptitudinilor dobândite în timpul
plasamentului;
-autoevaluarea valorilor şi aptitudinilor provocate, dezvoltate ori aplicate,
în timpul plasamentului.
c) Identificarea dorinţelor şi a nevoilor viitoare de învăţare:

128
 -propria percepţie a studentului cu privire la nevoile sale viitoare de
învăţare şi la orice alte interese speciale sau dorinţe referitoare la
viitoarea sa dezvoltare profesională.
d)Semnăturile şi data.

2.Raportul îndrumătorului de practică

a) Munca efectuată:
-înregistrarea prezenţelor studentului în timpul plasamentului;
-numărul şi tipurile de cazuri alocate şi scurte detalii cu privire la orice
altă activitate întreprinsă;
-înregistrarea prezenţei studentului la şedinţele de supervizare;
-metode de evaluare folosite.
b) Evaluarea.
-îndrumătorul de practică va evalua competenţa studentului la fiecare
dintre domeniile cheie ale practicii asistenţei sociale;
-îndrumătorul de practică îşi va susţine evaluarea cu exemple concrete din
practica studentului.
c) Domenii pentru dezvoltarea viitoare:
-evaluarea îndrumătorului de practică va menţiona ce cunoştinţe,
aptitudini şi valori trebuie să-şi perfecţioneze ori dezvolte studentul; dacă
este necesar, va oferi sugestii privind modul de realizare a acestora.
d) Concluzii:
-o declaraţie clară în care să se spună dacă studentul a îndeplinit ori nu
criteriile de promovare prevăzute pentru partea practică;
-nota acordată studentului
e)Semnăturile şi data.

Notă: După semnarea acordului de plasament se poate face o evaluare

iniţială care va oferi supervizorului o imagine mai exactă a cunoştinţelor,
deprinderilor, abilităţilor şi nevoilor studentului.

129
 Bibliografie

NOTE
1
Vezi şi (1992) Programme Handbook for the MA in Social Work, East
Anglian
Postgraduate Programme, UEA (University of East Anglia), Norwich,
Part. 2, p. 34;
2
Miftode V. (1982) Introducere în Metodologia investigaţiei sociologice, Iaşi:
Editura
Junimea, pp. 160-l95;
3
Atât argumentele epistemologice ale clasificării tehnicilor în principale şi
secundare, cât şi analiza detaliată a acestora pot fi găsite în volumele
noastre: Miftode, V., Metodologia sociologică. Tehnici principale, Iaşi, 1979;
Metodologia sociologică. Tehnici secundare, Iaşi, 1980; Introducere în
Metodologia
investigaţiei sociologice, Junimea, Iaşi, 1982; Elemente de sociologie rurală,
Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984; Sociologia educaţiei, Iaşi, 1987
etc.;
4
Recomandăm — în ceea ce priveşte practica şi „tehnologia“ asistenţei sociale
—
Davies M. (1981) The Essential Social Worker. A Guide to Positive Practice,
Community CARE Practice Handbook, Wildwood House Limited First
edition: 1981, Reprinted: 1983,1988,1989,1991;
5
Soluţionarea unei probleme sociale prin acordarea unei anumite asistenţe
(economice, juridice, afective, morale etc.) presupune, în prealabil,
înţelegerea acesteia într-un sistem social de probleme asemănătoare
„învecinate“ sau implicate, într-un context şi într-o experienţă specifică şi
universală, adică într-o teorie!
6
Vom prezenta un sistem de concepte privind asistenţa socială la sfârşitul
lucrării;
7
Adică să transforme teoria şi conceptele în elemente empirice, în variabile,
indici, indicatori şi itemi („ultimele particule“ ale realităţii sociale, în cazul
de faţă) care constituie baza elaborării instrumentelor de anchetă
(formulare, tabele, ghid de observaţie, întrebări, coduri tematice etc.) Vezi
Miftode, V., op.cit.);
8
Raportul de anchetă elaborat de asistentul social trebuie să fie un adevărat
studiu ştiinţific, care să cuprindă concluzii şi propuneri fundamentate şi
130
argumentate pe baza unui volum de date, atât obiective, cât şi
reprezentative, supus unei corecte conceptualizări. Această operaţie
încheie demersul ştiinţific al celor „trei niveluri“ teoretice şi empirice (1 -
operaţionalizarea, 2 - ancheta de teren şi 3 - conceptualizarea) ale
anchetei sociale.

131
9
îndeosebi fenomenele negative care vizează populaţia: decăderea „capitalului
genetic“, scăderea natalităţii, originile cazurilor de malformaţii la copiii
nou născuţi, „îmbătrânirea“ populaţiei etc.
10
Vezi şi (1992) Programme Handbook for the MA in Social Work, UEA
Norwich.
Menţionăm că atât conceptele cât şi tehnicile, exemplele sau ideile sunt şi
trebuie adaptate la realităţile româneşti datorită marilor particularităţi pe
care le prezintă cele două societăţi (din Marea Britanie şi România).
11
Aşa cum am arătat deja, societatea românească nu este lipsită de tradiţii în
domeniul asistenţei sociale atât a individului, cât şi a comunităţii (satului,
familiei etc.) , practicată cu mijloace simple, locale, naturale, transmise din
generaţie în generaţie (îndeosebi prin bătrânele sau „moaşele“ satului, prin
învăţători şi preoţi) şi perfecţionate — dacă putem spune astfel - prin
procedee empirice. Mai mult decât atât, confruntarea cu sistemul modem
de protecţie socială impune cooperarea legitimă cu acesta, îndeosebi prin
„transfer“ şi aculturaţie.
12
Supunem atenţiei cititorului cazul „succesiunii specifice“ de populaţii din zona
Sibiului, studiat de Tamaş Gabriela, ca studentă la secţia Asistenţă Socială,
Iaşi: 1) populaţia germană migrează — în pondere semnificativă — definitiv
spre alte ţări ale lumii. Cauze: incitaţii negative în zona de plecare, „iluzii
pozitive“ în zona de primire-sosire; 2) îndeosebi de romi; 3) Consecinţe: a)
schimbarea cu totul defavorabilă a „structurii sociale“ — profesionale; b)
reducere substanţială a potenţialului productiv, creativ, inclusiv genetic; c)
„însingurarea“, chiar stresarea, populaţiei germane rămase (îndeosebi a
bătrânilor), care impune asigurarea unei asistenţe sociale calificate şi rapide
etc.; 4) Propuneri locale: a) stoparea penetraţiei rromilor; b) „imigrarea
controlată“, c) sprijinirea populaţiei de origine, locale. Ce părere aveţi în
calitatea Dvs. de asistenţi sociali?
13
Ar fi necesar, de aceea, ca învăţământul de asistenţă socială să fie cu precădere
(dacă nu în întregime) un învăţământ postuniversitar, adică studenţii-
viitori asistenţi sociali, să aibă deja o cultură formată şi chiar o „profesie
învecinată“. în Marea Britanie, The Postgraduate Programme (2 ani, după
alţi 4-5 ani de facultate) este deosebit de dezvoltat iar studenţii sunt
selectaţi dintre cei cu studii superioare în Sociologie, Drept,
Psihopedagogie, Politologie, Ecologie, Filosofie, Istorie sau Geografie etc.
14
Un institut din Londra a realizat o anchetă sociologică în 8 ţări privind
atitudinea cetăţenilor faţă de principalii factori ai vieţii (adevărate valori
umane): munca, familia, politica, drepturile şi libertăţile individului etc.
Printre concluzii: munca este considerată principala valoare (suport al
132
„auto-respectului“, al bunăstării şi „sănătăţii publice“); discrepanţe mari

133
 între săraci şi bogaţi sunt în Italia, SUA şi Elveţia, mai reduse în Austria şi
Ungaria. Statul trebuie să controleze preţurile şi profiturile deoarece
„populaţiile sărace suportă peste tot povara cea mai grea a sistemului de
impozitare“, a cheltuielilor publice etc.
15
Iată două probleme-situaţii care implică soluţii ambivalenţe:
Pe cine trebuie să ajutăm ? Pe cel care are nevoie sau care cere?
Un cerşetor a „câştigat“ în câteva ore în Germania 1000 DM. Evaluaţi
prin valorile asistenţei sociale aceste cazuri empirice.
16
Vezi şi (1992) Programme Handbook for the MA in Social Work, UEA
Norwich, p.
36, de unde am preluat conceptele subliniate. Dacă unele dintre ele
(analiza, evaluarea, aplicarea) îşi păstrează sensul exact şi în limba română,
altele în schimb („clarificare“, „constatare“ etc.) prezintă impreciziuni,
conotaţii uneori diferite, impunând un timp de experimentare şi „ajustare“
practică, în final o anumită codificare şi, prin aceasta, o recunoaştere (a
sensului admis pentru a putea pătrunde în sistemul de concepte al
domeniului. Orice transfer conceptual dintr-o cultură în alta, mai ales când
sunt implicate culturi puternice, adevărate modele sau pattern-uri culturale
specifice (englez, francez, german, japonez etc.) ne pune în faţa unor
asemenea probleme epistemologice, a căror rezolvare - teoretică şi tehnic-
lingvistică — este obligatorie.
17
Vezi cap. Tehnica sociometrică din lucrarea noastră: Miftode, V. (1980)
Metodologie
sociologică (II), Iaşi, pentru ansamblul tehnologiei investigaţiei, a se consulta
ambele volume.
18
Unul dintre obiectivele practicii studenţilor din domeniul asistenţei sociale îl
constituie tocmai dezvoltarea unor asemenea abilităţi, autoevaluarea
gradului de însuşire şi experimentare şi, în final, autoînscrierea acestui grad
pe „scara de măsurare“ cu 7 trepte, ca în schema prezentată). Instruirea
optimă a asistentului social se obţine atunci când sfera abilităţilor
identificate este maximă şi, în cazul de faţă, atunci când prima sferă a
câmpului afectiv înregistrat şi evaluat prin munca în echipă şi ultima sferă
a experienţei practice interindividuale, relaţional-afective sunt identice.
Reprezentarea scalată este ipotetică, dar şi cea mai probabilă.
19
Având în vedere specificul activităţilor de asistenţă socială (anchetele în
diferite
zone şi instituţii, contacte profesionale variate, analize de date, redactări de
materiale - rapoarte, decizii etc.) practicianul sau profesionistul în acest
domeniu trebuie să aibă cunoştinţe şi deprinderi de birotică, informatică,
să mânuiască diferite aparate, îndeosebi dacă organigrama nu prevede
134
personal auxiliar.

135
20
Asistentul social este, prin forţa lucrurilor, prin status şi prin natura muncii şi
un cercetător ştiinţific ale cărui rezultate ajută la atingerea obiectivelor AS,
cât şi la progresul cunoaşterii sociale şi, prin aceasta, la perfecţionarea
mecareismului social şi la ameliorarea condiţiei umane.
21
Hinings, D., Rashid, S. - UEA Norwich, East Anglian Postgraduate
Programme. Vezi (1992) Programme Handbook for the MA in Social Work,
Norwich, p. 37. Sunt prezentate atât serii de însuşiri practice, cât şi noţiuni
care pot fi valorificate (printr-o corectă traducere a semnificaţiei şi
contextului) în activitatea de asistenţă socială din România. Menţionăm, în
acest sens, caracterul ipotetic şi funcţia euristică — sperăm - a analizelor şi
sistemelor conceptuale cuprinse în acest text, valorificând într-o anumită
formă experienţa şi documentaţia de origine, mai ales cea engleză.
22
Adică să le transformăm în elemente empirice-concrete, în variabile, indici şi
indicatori- itemi, utili în elaborarea „instrumentelor de lucru“ (vezi nota
70) pentru anchetele de teren.
23
Hinings, D., Rashid, S. - UEA Norwich, East Anglian Postgraduate
Programme. Vezi (1992). Programme Handbook for the MA in Social Work,
Norwich, p. 37.
24
Aspectele „operaţionalizării“ şi tipologia „instrumentelor de lucru“ sunt
prevăzute în volumele noastre de Metodologie sociologică (Iaşi, I, 1979, cap. II
şi II) şi Introducere în metodologia investigaţiei sociologice, Junimea, Iaşi, 1982,
pp.
17-26, 55,114 şi respectiv pp. 53-54 etc.
25
Câteva constatări şi evaluări privind România: circa 700 instituţii destinate
copiilor, din care 112 pentru cei de 0-3 ani (leagăne, secţii pentru distrofici
etc.), în general copii fragili din punct de vedere medical, din familii
„carenţate“ (cu handicapaţi, bolnavi, divorţaţi, „sărăciţi“, falimentari sau
şomeri etc.) din familii „cu mulţi copii“, de ţigani, „familii parazitare“) etc.
în iunie 1991: 8.000 copii în leagăne şi 1.675 în secţii pentru distrofici (în
saloane mari, personal dominant medical şi mai puţin calificat în domeniul
asistenţei sociale, dotare redusă etc.). Motivaţia trimiterii: handicap,
dezvoltare întârziată, distrofie, anemie etc. Probleme şi efecte: abandon,
situaţii frustrante şi stresante, „privare afectivă“, „mame minore“,
deteriorare socio-afectivă şi psiho-intelectuală (vizând îndeosebi copiii)
etc.
26
Hinings, D., Rashid, R., op. cit. pp. 38-39.
27
Vezi şi conceptul de probation. Sens: control — „asistenţa juridică“.
28
Vezi nota 74.
29
Idem, pp. 39-40
136
 30
Au fost interzise, în anii dictaturii, anchetele sociologice în „zonele fierbinţi“
ale societăţii, îndeosebi privind reala sărăcie rurală, a ţărănimii colectivizate
şi „fenomenul ţigănesc“, statisticile alarmante oglindind starea populaţiilor
marginalizate.
* vom prezenta în alt capitol modelul unui asemenea contract.
31
Vezi şi (1992) Profesional Competence and Assesment Planner. Courses in
Social
Work. Faculty of Social Science. Midlesex University, London, p. 9.
32
îndeosebi: observaţia directă, înregistrarea informaţiilor pe diferite „suporturi“,
forme şi „cadre“ conceptuale de descrierea faptelor şi fenomenelor
sociale, pregătirea şi conducerea „convorbirilor“, „notarea“ (uneori în ...
memorie) a datelor.
* evaluarea individuală a membrului unei echipe de cercetare (sau „de
intervenţie“ practică), îndeosebi atunci când are caracter inter-disciplinar
sau transdisciplinar, trebuie să includă un coeficient suplimentar de
competenţă (un „punct în plus“ la notare).
* Adică valorile, abilităţile şi cunoştinţele recunoscute.
* O parte din acest subcapitol are la bază Ghidul de practică realizat în cadrul
unui
proiect al Universităţii „Al. I. Cuza“, Iaşi, Secţia de Asistenţă Socială, cu
sprijinul material şi logistic al Programului pentru Protecţia
Copilului/Componenta 2, CNPC/PHARE.
* întrebare indirectă (obiectiv latent).

137
138
 IV. TEORII NECESARE ÎN PRACTICA
ASISTENŢEI SOCIALE

Esenţa fiinţei umane constă, într-o anumită perspectivă, în capacitatea

acesteia de a „proiecta“ şi realiza acţiuni în vederea atingerii unor obiective sau
a rezolvării unor probleme. Teoria acţiunii vizează, între altele, explicaţia
acesteia în diferite forme raţionale:
explicaţia prin cauze (evenimente, fapte, împrejurări, etc.);
prin interpretarea intenţiilor „subiectului acţiunii“;
explicaţia prin opiniile „celorlalţi“ etc.

Au fost elaborate, astfel, „teorii ale cauzalităţii mentale“, ale „cauzalităţii

agentului“ social, teorii hermeneutice asupra acţiunii,1 teorii privind „acţiunea
intenţionată — generată de cunoaştere, credinţe, atitudini — teorii asupra
„controlului conduitei“ etc.
Dimensiunea temporală a acţiunii şi mai ales „intenţiile anticipate“
ale acţiunii de a face ceva caracterizează fundamental activitatea umană.
Alegerile privind acţiunile viitoare depind de intenţiile anticipate ale actorilor.
Se pot stabili câteva trepte în acest sens, astfel:
I. intenţia de a acţiona - puncte de plecare;
II. „acţiunea intenţionată“ — sensul acţiunii;
III. proiectul acţiunii;
IV. realizarea colectivă a acţiunii;
V. reacţia „celorlalţi“ (sau a interlocutorului) la acţiune potrivit
unor
convenţii care reglează anticipările privind aceste reacţii).

Toate aceste trepte impun analize individuale şi „interdependente“

pentru a elabora o imagine integrală asupra procesului acţionai. O dificultate
greu de depăşit are la origine intenţiile sau „reacţiile celorlalţi“ la o anumită
acţiune individuală sau colectivă întrucât lipsesc informaţiile privind
comportamentul şi „percepţia“ acestora. Asemenea dificultăţi şi probleme sunt
frecvente în anchetele sociologice şi, mai ales, în implementarea unor „proiecte
de intervenţie“ socială (exemplu: „reacţia“ clienţilor asistaţi la diferite forme de
ajutor, la interviuri şi „întâlniri de consiliere“ etc.).
Indiferent de natura acţiunii — individuală sau colectivă — există
totdeauna riscul erorii, mai ales pentru faptul că, de regulă, cunoaşterea

139
scopului şi a contextului în care are loc acţiunea este totdeauna insuficientă
(infinitatea şi interdependenţa factorilor, dinamica condiţiilor etc. explică
această
limită). „Trebuie să ne situăm, astfel, într-o perspectivă a raţionalităţii
limitate
şi să admitem marja de variaţii între reprezentările pe care fiecare le are
asupra intenţiilor celorlalţi şi, totodată, asupra propriei acţiuni“ (1, p. 292).
In mod obişnuit, o acţiune se defineşte printr-un sistem de mişcări
sau activităţi, mai mult sau mai puţin coerente, declanşat prin presiunea unui
scop sau intenţionalităţi constituite anterior şi a necesităţii de a elimina ceea
ce
frânează sau se opune realizării acesteia.

Fig. 11 „Traiectoria"unei acţiuni umane

Scopul şi intenţia actorului constituie axul central al acţiunii care

determină opinii variate în observatorii şi interpreţii acţiunii şi influenţează
în
mod diferit „pe ceilalţi“ - în funcţie de „aşteptările“ şi caracteristicile
acestora.
Atât timp cât actorul n-a deviat semnificativ - chiar brutal - de la scopul
propus, observatorul sau interpretul rămân cu „presupunerile“ iniţiale —
adesea
eronate - privind obiectivul acţiunii şi tipul acţiunii.
Teoria acţiunii delimitează actorul spontan de actorul sau iniţiatorul
conştient (intenţionat) care are atât capacitatea de a-şi controla acţiunea,
îndeosebi de a evita sau corecta erorile sau deviaţiile, cât şi spiritul analitic

140
de a
specifica eventualele sub-tipuri de acţiune derivate, condiţiile şi funcţiile
fiecăruia în parte. Natura inter-subiectivă a acţiunii generează o imprecizie
relativă a demersului implicat şi, prin derivaţie, anumite limite între care se
desfăşoară activităţile şi au loc „evenimentele“ proiectate.

141
 Fig, 12 Paradigma ipotetic-hermeneutică a acţiunii umane (I.)

Experienţa observatorului este pusă la încercare prin necesitatea de a

distinge direcţiile explicative ale acţiunii, mai ales direcţia cauzală, direcţia
comprehensiunii şi direcţia hermeneutică. Acestea sunt legate, desigur, de
diferitele „momente“ ale desfăşurării acţiunii:
declanşarea mişcărilor iniţiale;
controlul permanent al procesului (al deviaţiilor etc.);
natura percepţiei unei eventuale erori;
depăşirea unor „momente“ sau praguri (cucerirea încrederii subiectului,
de pildă, într-o convorbire ...);
perceperea unor manipulări, a factorilor acesteia ...;
„atingerea“ obiectivului sau „aşteptărilor“;
efecte sau consecinţe „perverse“ (ajutorul de şomaj prea mare, de
exemplu, nu favorizează căutarea unui loc de muncă etc.).

142
 Identificarea unor factori cauzali şi, mai ales, interpretarea lor corectă
sunt activităţi care impun mult profesionalism şi o experienţă îndelungată în
domeniu. Prejudecăţile, ,.influenţele“ exterioare, experienţele personale -
prea specifice şi tragice — unele fapte sau „evenimente marcarete“ din viaţa
interpretului sau observatorului pot orienta greşit sau bloca descoperirea
adevărului şi formularea unor soluţii adecvate. Se impune, de aceea, să
prezentăm cât mai explicit obiectivele, intenţiile noastre să nu rămână
obscure, dimpotrivă, să fie „operaţionalizate“ cât mai mult, pentru ca
interpretarea să nu le golească de conţinutul real atribuindu-le alte sensuri şi
alte direcţii. Interdependenţa dintre elementele acţiunii şi, îndeosebi, dintre
„proiectul“ emis de actor (obiectiv, intenţie, plan etc.) şi „recepţia acestuia“
impun o analiză permanentă în perspectivă hermeneutică.
Interpretarea însăşi ne ajută să stăpânim şi chiar să controlăm
desfăşurarea şi efectele acţiunii, îndeosebi limitele admise (de pildă, pentru
anumite conduite, fapte etc. care ar pune în pericol esenţa acţiunii...).
O altă problemă vizează „mecareismele de stabilire a convenţiilor“,
convenţii în sensul apropiat teoriei lui David Hume — adică un fel de acorduri
tacite sau „prime coordonări“ pe baza cărora se vor construi convenţiile
explicite (vezi şi 1, p. 295).
Procesul acţiunii vizează:
determinarea acţiunii (de către actor);
interpretarea ei intersubiectivă.

Există condiţii minime pozitive şi minime negative vizând aceeaşi

acţiune. De regulă nu putem anticipa o definire completă a obiectivului şi a
rezultatului unei acţiuni stabilite. Trebuie să acceptăm, totodată, că obiectivele
iniţiale nu vor fi niciodată realizate â la lettre şi că acţiunile noastre ar putea fi
erori.
„Chiar dacă noi ne-am format o imagine privind obiectivul, aceasta nu
este niciodată precisă şi, mai ales, nu este suficientă pentru a declanşa acţiunea.
Avem nevoie totdeauna de o schemă-martor care să lanseze corpul nostru în
acţiune. Dar noi nu dispunem de o schemă generală a tipului de acţiune care să
ne ajute, când este cazul, s-o particularizăm. Noi pornim mereu de la o
schemă specifică care trebuie apoi adaptată şi revizuită în funcţie de situaţia
dată şi de obiectivul urmărit. Această schemă - scrie Pierre Livet — nu este nici
măcar un prototip, deoarece nu poate fi utilizată de majoritatea actorilor, ci este
preluată dintr-o acţiune recentă şi asemănătoare. Conceptele acţiunii s-au
constituit deja, treptat, astfel încât ne pot permite aceste transferuri de la o
schemă particulară la o altă schemă particulară.“ (1, p. 297).
143
 Pentru a rezolva problema unui copil al străzii, de pildă, nu avem o
schemă prestabilită (sau preconcepută) şi nici acţiuni-tip absolute, care nu
mai impun „comentarii“.
De fapt, copilul-problemă vizează un tip de acţiune deosebit de
complex care se particularizează, în desfăşurarea procesului, în mai multe sub-
tipuri (identificarea copilului străzii, „primul interviu“ cu clientul, stabilirea
unui diagnostic, urmărirea „rutei ocupaţionale“ a clientului, întrevederea cu
familia de origine sau „familia foster“ etc.).
Putem specifica asemenea sub-tipuri de acţiuni, însă nu putem elabora
reţete de „conduită“ a actorului pentru fiecare în parte, întrucât asemenea reţete
nu există şi nu pot exista. Experienţa arată că prea multă precizie în domeniile
—
destul de dinamice şi „imprecise“ —ale ştiinţelor socio-umane nu numai că nu ne
apropie de adevăr, dimpotrivă generează „false imagini“ şi se îndepărtează de
eficienţa anchetelor sociale. „A impune condiţii limită prea detaliate pentru
acţiunile noastre ar însemna să cădem în zona indeciziei, a lipsei de soluţii şi de
semnificaţii pentru problema vizată“. In acest context se pune problema
naturii erorilor şi, mai exact, problema deviaţiilor de la proiectul prestabilit a
conduitelor şi activităţilor actorilor sociali. Este legitimă — ne putem întreba -
interpretarea unor asemenea deviaţii ale actorilor drept erori sau „ieşiri spre
alte acţiuni“ sau spre „alte modalităţi“ de a realiza aceleaşi obiective? Practica
„intervenţiei sociale“ probează că unele „erori“ sunt, de fapt, încercări de
adaptare a conduitei şi activităţii actorului la o eventuală situaţie nouă,
neprevăzută în momentul iniţial al proiectării acţiunii.
Observatorul sau interpretul trebuie să fie, de aceea, capabil să
recunoască „semnele“ unei adevărate erori, ale unei adaptări „din mers“ la noul
context al acţiunii, al unei devieri raţionale sau al unei „corecţii subiective“ de
la traiectoria demersului stabilit pentru acţiunea respectivă. Există, de pildă,
posibilitatea ca un actor social să-şi revizuiască proiectul, să perfecţioneze
metodologia intervenţiei sau să „extindă“ aria acţiunii. Evaluarea acestora
depinde, desigur, de concordanţa dintre elementele componente ale „sistemului
acţiunii“ - obiectiv, client, actor şi mijloacele de rezolvare a problemei care
se află în centrul proiectului

144
 Fig. 13

Pentru a încadra adecvat o acţiune socială trebuie să stabilim cât mai

exact anumite coordonate:
existenţa unor limite minimale (depăşirea acestora duce la schimbarea
naturii acţiunii, fiind incompatibilă cu obiectivul urmărit);
„intervalul de variaţie“ al acţiunii, incluzând tipuri şi sub-tipuri
specifice şi posibilitatea unor „erori de corecţie“ şi adaptare;
existenţa unor limite superioare, pe care specificarea tipului de
acţiune nu trebuie să o atingă întrucât, în acest caz, diferenţa dintre
devianţă (de la acţiune) şi corecţia necesară menţinerii „în sfera acţiunii“
devine greu de stabilit.
Aceste trei coordonate corespund următoarelor trei condiţii pe care
acţiunea intenţionată o impune actorului:
a) acţiunea trebuie să corespundă „sensului de bază“, adică trebuie să
satisfacă tipul de acţiune şi condiţiile minime ale acesteia;
b) acţiunea trebuie să includă şi „propria supraveghere“ sau controlul
desfăşurării care să permită corectarea erorilor şi adaptarea la particularităţile
situaţiei;
c) actorul trebuie să evite sau să respingă „deviaţiile de la acţiune“ (în
afara tipului respectiv...).

145
 Cunoscând faptul că există, de pildă, „declaraţii false“ cu privire la
situaţia materială a familiei unui client (care solicită ajutor), asistentul social
intenţionează să planifice o acţiune de control la domiciliul beneficiarului
(observaţie directă, interviu cu vecinii, documente obiective etc.).
în legătură cu aceste elemente ale acţiunii, se pune problema nivelelor
de interpretare şi problema validităţii interpretării. De pildă, există intenţii
explicite şi intenţii implicite privind o anumită acţiune, a căror modalitate şi
nivele de interpretare diferă de la un caz la altul. Observatorul interpret poate,
de pildă, să se întrebe „dacă planul nostru de acţiune nu comportă în fapt mai
multe niveluri diferite:
acţiunea manifestă;
intenţia manifestă (a indica explicit intenţia ...);
intenţia de a stabili „convingerea celuilalt“ prin această intenţie;
intenţia care maschează un alt plan de acţiune etc.
Un anumit comportament al actorului este însoţit, de regulă, de diferite
stări mentale, iar interpretul-observator nu poate şti sau decide care este starea
în care se află actorul în momentul dat, în ciuda asigurărilor pe care le oferă
acesta privind intenţia lui şi starea mentală care o justifică. Actorul are, de altfel,
interesul să nu favorizeze suspiciunile observatorului (sau interpretului).
Interlocutorii apelează rar, în cazuri complexe, la intenţii duble sau triple
(copilul străzii să fie orientat spre familie sau spre instituţie, delincventul să
fie orientat spre instituţia de judecată penală şi închisoare sau spre probaţiune
- ca alternativă - şomerul să fie ajutat în continuare financiar sau să fie orientat
spre o muncă oarecare etc.).
Există, astfel, grade de realizare a acţiunii şi interpretării, dintre care
menţionăm următoarele:
coordonarea acţiunilor sau activităţilor noastre între ele;
coordonarea acţiunilor noastre cu acţiunile „celorlalţi“ (este cazul de
ajutor sau de rezolvare a problemelor în echipă);
reinterpretarea acţiunilor „celorlalţi“, chiar atunci când seamănă cu
acţiunile noastre şi, invers, reinterpretarea acţiunilor noastre;
coordonarea acţiunilor prin declararea intenţiei de a acţiona şi a
„intenţiei în acţiune“, adică în plan manifest;
natura intersubiectivă a spaţiului acţiunii;
în fine, dezbaterea interpretativă a acţiunii (a posteriori).

146
 Dimensiunea hermeneutică a acţiunii

Intenţia şi proiectul acţiunii constituie justificarea şi baza interpretării.

Din momentul în care intrăm în „câmpul justificărilor“ ieşim, de fapt, din
„câmpul raţionalizării“ şi al cauzei acţiunii stabilite. De îndată ce actorul trece la
justificări putem să-i suspectăm de incapacitate şi de intenţia de a-şi modifica
obiectivul şi intenţiile de origine. Autenticitatea proiectului este pusă astfel
sub semnul întrebării.
Actorul însuşi uită adesea propria intenţie sau o modifică fără să fie
convins sau conştient de aceasta, mai ales din teama de a-şi fi propus să facă
ceea ce intenţiona să facă (un fiu sau o fiică îşi abandonează bătrânul tată sau
mamă într-o instituţie, după ce le-au luat casa, le-au vândut-o etc. - proces în
care fiul sau fiica trece prin mai multe stări mentale, prin mai multe intenţii şi
proiecte.)
Nu orice intenţie ia forma proiectului şi nu orice proiect ia forma
acţiunii propriu-zise. Acţiunea noastră nu se regăseşte niciodată în forma
completă în intenţie iar stabilirea ulterioară a sub-tipurilor specifice de acţiune
are funcţia, de a recupera ceva din această imprecizie iniţială şi de a reduce din
eventualele erori.

Fig.14

147
148
 Conştientizarea regulilor acţiunii are loc o dată cu „critica demersului“
urmat şi, deci, cu eventualele disfuncţii sau deviaţii constatate prin
interpretarea post-factum.
Regula acţiunii este, în acest caz, tipul de acţiune ales drept axă de
referinţă în „dezbaterea interpretativă“. Dezbaterea hermeneutică admite însă
un „spaţiu acţionai“ între ceea ce s-a numit „condiţii minimale“ şi limite ale
indecidabilităţii. Regulile nu sunt deci proceduri rigide pe care agenţii sociali
trebuie să le respecte în toate detaliile, începând cu declanşarea acţiunii. Cadrele
interpretative trebuie să aibă şi chiar să favorizeze coerenţa sau non-
discordanţa între interpretarea dată de agent şi interpretarea dată de observator
sau de partenerul acţiunii.
Regula vizează ansamblul elementelor sau etapelor acţiunii -
denumirea, condiţiile limită, revizuirea proiectului şi, în general, întregul
proces acţionai. Hermeneutica acţiunii distinge mai multe niveluri în critica
arătată de observator sau de partenerul agentului. Nu poate exista critică, în
acest caz, dacă nu există reguli bine stabilite.
Pot fi menţionate patru tipuri de critică în realizarea acţiunii:
a) neîndemânarea (sau lipsa de abilitate profesională) a
actorului care
generează erori;
b) aplicarea greşită a Regulii, potrivit unui proiect inadecvat;
c) aplicarea unei alte Reguli — greşite, false;
d) respectarea „lipsită de zel“ sau de „forţa necesară“ a Regulii
acţiunii.

Fig. 15

149
150
 Lipsa de profesionalism sau de experienţă generează, de regulă, greşeli
fundamentale în realizarea acţiunii. Chiar şi unii profesionişti comit erori însă de
cele mai multe ori sunt erori secundare, care pot fi corectate. Un actor, de pildă,
identifică bine problema, stabileşte corect tipul de acţiune însă elaborează un
proiect greşit, în care diferitele activităţi sunt „amestecate“.
Prima critică vizează capacitatea actorului de a stăpâni sau de a controla
acţiunea; a doua critică vizează planul acţiunii; a treia critică se referă la
natura intenţiei de a acţiona (reflectată în Regula acesteia); în fine, a patra
critică are o tentă hermeneutică presupunând o dezbatere interpretativă
privind, de pildă, limitele sau condiţiile acţiunii, fără contradicţii iminente între
parteneri, ci cu eventuale diferenţe de evaluare a intensităţii angajării
actorului în acţiunea socială respectivă (exemplu: „a promite dar fără destulă
sinceritate“, a nu manifesta „un respect autentic“, „a nu fi destul de atent în
convorbire“ etc.).2
A explica fenomenele sociale înseamnă a introduce în analiză acţiunile
individuale componente sau care le-au generat. Această perspectivă corespunde
pe deplin lui Homo Sociologicus „al cărui statut logic n-ar fi prea diferit de cel
pe care Karl Popper îl conferă verişorului apropiat Homo Economicus din
teoria economică“ (vezi 2, p. 5).
Teoria sociologică - şi aici ne referim la Weber — pune accentul pe
înţelegere (Verstehen) care, la rândul ei, presupune capacitatea actorului de a
se plasa în locul „celuilalt“, adică al celui pe care-i studiază sau de care se
interesează. De pildă, a înţelege acţiunea mamei care-şi pălmuieşte copilul sau
acţiunea comis-voiajorului americare care frecventează serviciul religios de
duminică - deşi nu este credincios 3 - înseamnă a fi capabil de a urma acelaşi
comportament şi aceeaşi acţiune. Pentru a te plasa în locul actorului este
nevoie, desigur, să cunoşti „contextul social“ al acestuia şi natura socializării
pe care a parcurs-o sau în care se află în momentul respectiv („structuri sociale“
- la care participă, „câmpurile de acţiuni sociale“ în care este implicat).
Se constituie, astfel, o relaţie de intercomprehensiune între sociolog
şi actor a cărui valoare depinde de gradul de cunoaştere menţionat mai sus şi
de distanţa necesară păstrată între cele două părţi. „Pentru a înţelege acţiunea
'altuia', observatorul trebuie să fie conştient de diferenţele care disting situaţia
sa de situaţia celui observat“(vezi 2, p. 5).
Să ne amintim cele două consecinţe fundamentale ale teoriei
weberiene a înţelegerii:
observatorul reuşeşte - în principiu - să înţeleagă comportamentul
actorului (în măsura în care a depus efortul de cunoaştere a situaţiei

151
 acestuia), indiferent de „distanţa culturală“ între cei doi participanţi la
acţiune;
observatorul are impresia că înţelege corect acţiunea (conduita)
celuilalt deşi interpretarea pe care o dă acesteia este eronată,
înţelegerea este un moment esenţial al analizei sociologice, dar numai
un moment, întrucât sociologul care se mulţumeşte să reconstruiască
subiectivitatea actorilor de care se interesează riscă să cadă în arbitrariu
şi de a proiecta propria sa subiectivitate. Sociologul trebuie să fie sigur că
analiza sa micro-sociologică este compatibilă cu datele macro-
sociologice pe care le observă. Uneori nu există această compatibilitate.
De pildă, sociologii din ţările subdezvoltate, unde există o natalitate
foarte ridicată şi unde veniturile familiale tind a fi invers proporţional
corelate cu numărul de copii, cred că o asemenea situaţie este peste tot
şi că natalitatea ridicată din ţările subdezvoltate rezultă (se explică) din
respectul necondiţionat (şi iraţional) al oamenilor pentru tradiţiile
locale. Sociologii care îşi datorează situaţia diplomelor lor cred ei
înşişi că „ceilalţi“ care nu manifestă ambiţie şcolară dau dovadă de o
conduită iraţională sau sunt victime ale unor „forţe sociale obscure şi
alienate“ (vezi 2, p. 6). Sărăcia din ţările subdezvoltate nu are la origine,
desigur, natalitatea ridicată, ci o serie de factori mult mai puternici, „mai
economici“ şi sociali. De asemenea, lipsa de motivaţie a unor elevi
pentru diplome este motivată de factori obiectivi sociali.
Se impune să avem în vedere că „legea acţiunii individuale comportă
elemente invariante în raport cu diversitatea contextelor culturale. Putem utiliza
noţiunea clasică de natură umană pentru a caracteriza aceşti invarianţi.“
Existenţa unui asemenea invariant sinteză - natura umană — ne oferă
posibilitatea să înţelegem numeroase fapte sociale sau fenomene care au avut
sau au loc departe de noi (în SUA, Japonia, China etc.) în ciuda diversităţii
obiective a tradiţiilor şi a „condiţiilor sociale“ specifice.
Şomerul din România şi şomerul din America aparţin unor „contexte
sociale“ şi unor modele culturale diferite ceea ce nu împiedică posibilitatea
înţelegerii acţiunilor şi conduitelor lor (vezi „momentele“ invariante prin care
trec şomerii etapă cu etapă, o dată cu trecerea timpului şi „stabilizarea“ eşecului).
între familia săracă din România şi familia săracă din America există
deosebiri semnificative, dar există şi asemănări (invariante) la fel de importante.
De asemenea, între delincvenţii români şi delincvenţii din alte ţări
„îndepărtate“ nu atât geografic, cât cultural-tradiţional, există elemente
invariante care explică transferul de „ideologie“ în protecţia şi asistenţa socială

152
 a acestora şi posibilitatea elaborării unor proiecte comune de intervenţie
socială.
Dacă observatorul are sentimentul că nu înţelege actorul sau, mai mult,
crede că acţiunea sau conduita actorului este iraţională, aceasta se întâmplă
întrucât el — observatorul - nu este bine informat sau pentru că proiectează
date inadecvate sau date din propria lui situaţie subiectivă.
Cele mai multe acţiuni sau conduite deviante care au loc zilnic în jurul
nostru sunt taxate drept iraţionale şi, la prima vedere, este vorba de un
diagnostic corect (femeia din Piteşti care şi-a dat foc, părinţii dintr-un alt oraş
care şi-au dat cu benzină copii în vederea aceleaşi acţiuni iraţionale, familia
care şi-a vândut locuinţa şi care, apoi, face greva foamei pentru a obţine alta,
„copilul străzii“ care aruncă pantofii primiţi de la cineva pentru a rămâne mereu
desculţ, şomerul care refuză un post bun, delincventul care nu renunţă la
„vechile obiceiuri“ sau conduite etc.).
Asistentul social sau „şeful de orchestră“ al echipei de intervenţie
trebuie să cunoască, astfel, în amănunt situaţia fiecărui client în parte, ajutat fiind
de partenerii de echipă, care îi oferă informaţiile de specialitate necesare.
Un asemenea demers trebuie să se înscrie în schema epistemologică
clasică (de tip Popper) potrivit căreia raţionăm astfel:
a) analiza micro-sociologică ne conduce la teoria T;
b) teoria T conduce la anumite consecinţe a, b, c,... n;
c) teoria T este acceptabilă dacă a, b, c, ... n sunt congruente cu
observaţia;
d) credibilitatea lui T depinde de numărul şi specificitatea
consecinţelor. Cu cât consecinţele a, b, c, ... n sunt mai numeroase şi distincte,
cu atât mare este gradul de credibilitate al teoriei T (vezi 2, p. 6).
Regularităţile statistice rămân obscure sau cu o „valoare îndoielnică“ (vezi
extrapolările unor fenomene demografice) dacă nu le traducem în acţiuni
individuale componente, adică dacă nu înţelegem şi nu explicăm motivaţia
acestora. Este dificil, de pildă, să înţelegem de ce dezvoltarea se însoţeşte într-o
ţară cu scăderea natalităţii iar în altă ţară cu creşterea acesteia, de ce generează
într-o ţară creşterea criminalităţii iar în altă ţară scăderea acesteia, de ce
sinuciderea este întâlnită în ponderi identice în societăţi foarte diferite etc.
dacă nu operaţionalizăm aceste fenomene până la nivelul itemilor „acţiunilor
componente comprehensibile“ (2, p. 6). De ce oraşele americaree comparabile,
ca mărime, cu cele careadiene, se întreabă Lipset (Revolution and Counter
Revolution) au, în general, ponderi ale criminalităţii mult mai mari, deşi forţele
poliţieneşti sunt superioare în primele oraşe? Paradoxul se explică prin analiza
deosebirilor istorice dintre cele două ţări, îndeosebi în ceea ce priveşte natura

153
 autorităţii de stat şi „forţa controlului social“. Coroana engleză conferă
Canadei - încă de mult timp - o autoritate de stat stabilă şi „demnă de luat în
seamă“ de orice colonizaţie sau nou venit, în Statele Unite nu există o
asemenea autoritate, iar „noile colonii se instalau sub forma unui regim vecin
cu autogestiunea“ (deci cu „libertatea de decizie“ exagerată în anumite condiţii,
în perspectiva lipsei controlului social funcţional şi adecvat). în Canada, legea
este percepută ca ceva exterior şi deci ceva redutabil şi constrângător, demn
de respect pe când în SUA, legea este percepută mai curând ca un contract care,
aşa cum se mai întâmplă cu contractele, poate fi încălcat sau revizuit (la nivel
individual!!). Psihologia careadianului sau a celui imigrant în Canada este,
astfel,
total diferită de psihologia americareului sau a imigrantului în această ţară.
Toate aceste constatări ne pot legitima să afirmăm că „o teorie
sociologică poate fi supusă unor procedee de 'critică raţională' - în sensul pe
care Popper îl dă — acestei expresii — absolut identice cu cele practicate în
ştiinţele naturii şi care definesc implicit noţiunea de cunoaştere ştiinţifică (2, p. 7).
Să amintim aici conflictul, „cearta pozitivismului“ ai căror principali
protagonişti au fost Adorno şi Popper la sfârşitul anilor '60 şi compromisul
propus de Apel: relaţia de comprehensiune dintre observator şi observat în
ştiinţele sociale, care n-au desigur echivalent în ştiinţele naturii, implică
oarecum cred unii autori — o opoziţie radicală în modelele de cunoaştere ale
celor două ordini ale realităţii?
Răspunsul lui Weber şi al majorităţii sociologilor este negativ! întrucât
„posibilitatea pe care o are observatorul de a înţelege acţiunile sau produsele
acţiunilor nu-i dispensează de necesitatea supunerii interpretării sale unei
critici raţionale a cărei natură şi ale cărei mijloace nu sunt distincte în mod
fundamental în ştiinţele naturii şi în cele sociale“ (vezi 2, pp. 7-l7).
Comprehensiunea weberiană nu are nici o legătură cu demersul hermeneutic
deoarece nu implică în nici un fel o epistemologie intuiţionistă (vezi 2, p. 7).

Acţiunea în echipă

Se impun încă de la început câteva delimitări între diversele forme ale

acţiunii din punctul de vedere al actorilor:
acţiunea în parteneriat, „în doi“ sau în familie;
acţiunea „cu alţii“ (în care se sugerează actorul principal);
situaţia actorilor care-şi coordonează acţiunile fără a se întâlni între ei;
colectivul constituit în scopul unei acţiuni;

154
 acţiuni destinate unor grupuri sau echipe deja organizate (O.N.G.-
uri, asociaţii, fundaţii etc.) pot fi întâlnite în aceste organizaţii mai ales
echipe interdisciplinare;
colectivul constituit în timpul acţiunii şi prin acţiunea respectivă.

In ciuda caracterului unitar — de grup —al actorilor, se pot manifesta

intenţii diferite, mecareisme ambivalenţe de înlănţuire a activităţilor, reguli şi
norme contradictorii, care amplifică incertitudinea şi impun forme mai
puternice de coordonare şi management.
Capacitatea de a acţiona a actorului colectiv este, desigur, mai mare
decât a actorului-individ, iar intenţionalitatea specifică unui grup diferă
semnificativ de intenţiile diferite ale indivizilor. Practica socială ne oferă
exemple de constituire a actorului colectiv în însuşi procesul de derulare a
acţiunii, îndeosebi în contextul creativităţii sociale şi, în general, în cadrul
acţiunilor şi al proceselor istorice. Perspectivele elaborate în gândirea
contemporană „de către pragmatism, pe de o parte, şi de către filosofia
analitică a acţiunii, pe de altă parte, pentru a lega intenţionalitatea şi
reflexivitatea acţiunii de acţiunea însăşi mai mult decât de subiectul practic, ne
permit să înaintăm în elucidarea şi înţelegerea aspectelor complexe ale acestui
domeniu de primă importanţă practică“ (vezi 1, p. 19).

Problematica acţiunii colective

Două probleme se pun în acest context:

Care sunt condiţiile în care un grup latent, adică un grup caracterizat
prin interese comune, este în măsură să iniţieze o acţiune pentru a promova
interesul comun al membrilor lui?
Care este procesul sau care sunt condiţiile în care un grup latent se poate
transforma într-un grup organizat sau semi-organizat?
Orice grup latent îşi promovează desigur interesele dacă nu întâmpină
obstacole sau rezistenţe diferite şi dacă are o conştiinţă suficient de constituită
privind interesele comune. Creşterea numărului grupurilor latente a generat
dezvoltarea societăţilor industriale (sau invers, societăţile industriale au generat
noi grupuri latente). Conştientizarea intereselor comune a determinat
organizarea unei acţiuni obiective pentru satisfacerea acestora. Obstacolele în
faţa acţiunii colective sunt determinate fie de lipsa conştientizării intereselor
comune, fie de constituirea unor interese divergente sau contradictorii, ale
altor grupuri.

155
 Reţeaua grupurilor latente4 şi a grupurilor de interese (sau de
presiune) tinde să devină tot mai densă şi complexă pe măsură ce se dezvoltă
societăţile post-industriale şi „informatizate“.
Teoria lui Dahrendorf a grupurilor de interese reia în bună parte
teoria lui Durkheim (din prefaţa la a II-a ediţie a lucrării La division du travail
social), potrivit căreia concurenţa dintre grupurile cu interese opuse, dar
legitime, constituie un mecareism fundamental pentru evitarea concentrării
prea mari a puterii în aceleaşi mâini sau grupuri de presiune.
Chiar şi în practica comerţului, acţiunea colectivă este cea care poate
duce la schimbare. Consumatorul poate, atunci când este nemulţumit, fie să
apeleze la ceva individual, fie la o contestare colectivă. Protestul individual
este costisitor (pierdere de timp, consum de nervi etc.) şi ineficace (protestul
singular trece de regulă neobservat şi „fără urmări“, vocea unuia singur este
marginalizată ... etc.).

Logica situaţiei poate incita pe actor mai curând la pasivitate decât la acţiune:
Costul acţiunii colective poate fi mult prea mare iar eficacitatea aproape
nulă;
Beneficiile acţiunii colective pentru un individ nu depind de participarea sa;
De ce să participe la acţiuni colective sindicale, gândeşte un individ,
întrucât dacă nu se obţine ceva, el va beneficia oricum de beneficiile acţiunii
colective;
în absenţa unor mecareisme de coerciţie sau de incitaţie indirectă -
din partea sindicatului — individul are tendinţa să arate că „votul lui“ nu are
decât
o importanţă marginală, neglijabilă şi că, oricum, va beneficia de ceea ce se
obţine! („Se pot ţine alegeri şi fără mine !“ - spune cineva. „Oricum, cel dorit de
mine nu are şanse!“; „Persoana pe care doresc să o votez a ieşit foarte bine în
sondaje, deci rolul meu nu mai are importanţă“ etc.).
însă, nu întotdeauna un grup latent, chiar dacă este conştient de
interesul comun, încearcă - indiferent de consecinţe — să iniţieze o acţiune
colectivă prin care să se promoveze interesul respectiv. Existenţa interesului
colectiv şi conştientizarea acestuia sunt condiţii necesare, dar nu şi suficiente
pentru „a provoca“ acţiunea colectivă respectivă.
Alte activităţi trebuie să se manifeste sau să existe:
1) Dacă grupul latent este restrâns atunci rolul fiecărui membru este
important, chiar hotărâtor, ceea ce face ca eficacitatea acţiunii colective să fie
„vizibilă“ şi să depindă direct de participarea fiecăruia. Motivaţia este evidentă
şi determinată de natura „oligo-polistică“ a grupului mic (comparativ cu
156
 oligo-planurile teoriei economice, adică a grupurilor prea reduse de
comercianţi faţă de populaţia mare a cumpărătorilor);
2) Dacă intervin mecareisme coercitive sau de incitaţie
indirectă -
potrivit exemplului sindicatelor care ameninţă pe cei care nu se înscriu în
sindicat şi pe cei care nu participă la acţiuni colective (greve, manifestaţii etc.)
că vor pierde şi drepturile pe care le au, ceilalţi beneficiind, desigur, de noi
drepturi. Cât adevăr există în aceste ameninţări putem afla studiind legislaţia
sindicală în vigoare. In orice caz, rămâne să evaluăm „capacitatea socio-politică“
de mobilizare şi de convingere a mulţimilor în momentele de criză (în Senatul
Universităţii s-a afirmat clar că în această instituţie nu există sindicat sau că, în
momentul actual, nu-şi face simţită prezenţa!).
Pentru a exercita o presiune semnificativă asupra pre-aderenţilor (deci
asupra ipoteticilor participanţi), unele organizaţii sociale (din Societatea civilă)
practică metoda ofertei de bunuri sau avantaje individuale paralele (adică
suplimentare faţă de cele „legitime“!), ceea ce este paradoxal pentru „furnizorii
de bunuri colective“ cum sunt partidele politice, asociaţiile profesionale şi, aşa
cum s-a arătat, sindicatele (vezi şi 1, p. 12) (pentru a atrage aderenţi care altfel s-
ar îndepărta ...!). „Maşina electorală“ a partidelor politice constituie, în acest
context, un exemplu clasic, deşi - în mod oficial — acestea sunt (ca şi
Sindicatele)
producătoare de bunuri colective. Avantajele sau bunurile individuale pe care
aceste organizaţii sunt capabile să le ofere unor aderenţi (posturi de conducere,
locuri în parlament, poziţii economice în întreprinderi - celebrele AGA - sau
poziţii sociale aducătoare de venituri în diferite sectoare ale societăţii etc. sunt,
desigur, limitate (datorită nu mai puţin celebrului „algoritm politic“ de co-
participare la putere ...!) Organizarea sistematică a recrutării militanţilor şi a
asigurării fidelităţii acestora a luat forma cunoscutelor „maşini politice“ - de
regulă electorale - discrete, dar eficace, prin care se distribuie bunurile
individuale disponibile sau ipotetice.
3) Natura asimetrică a intereselor şi resurselor membrilor unui
grup
favorizează realizarea acţiunii colective. Dacă într-un grup latent există o
persoană care joacă un rol mult mai important decât toate celelalte, această
persoană îşi va manifesta interesul să-şi asume singur costurile acţiunii colective
(după exemplul Atenei secolului V î.e.n. care şi-a asumat cea mai mare parte a
cheltuielilor de apărare a cetăţilor care aparţineau sistemului atenian de alianţe).
Interesul „celorlalţi“ membri ai grupului în acţiunea respectivă constă
tocmai în ponderea mai redusă a cotei proprii de cheltuieli. „Dacă am mai
puţin de primit decât ceilalţi şi mai mult de câştigat... participând la o acţiune de
157
producere a bunului colectiv, cred - chiar dacă nu sunt altruist - să mă comport
ca şi cum aş fi“ (Ibidem, p. 12).

158
 Cazul grupurilor latente fragmentate este, de asemenea, interesant
pentru a explica participarea membrilor la acţiuni colective. Este vorba de
„grupuri latente mari“ — latente pentru că au aceleaşi interese comune — care
sunt divizate în „sub-grupuri restrânse“ şi care, la rândul lor, joacă rolul -
fiecare în parte - al grupurilor latente de tip oligo-polistic. Deşi iniţial este
vorba de un grup de mari dimensiuni, acţiunea colectivă antrenează ansamblul
sub-grupurilor şi totalitatea membrilor. Această strategie este plină de
semnificaţii — în plan euristic - pentru practica socială, mai ales pentru reuşita
acţiunilor de ajutor şi schimbare. Putem numi o asemenea cale „strategia
federativă“ a activităţii echipelor interdisciplinare sau a oricărei echipe care
vizează reuşita unor acţiuni colective. Se poate exemplifica şi aici — cu grupuri
mari, complexe, incluzând micro-grupuri de tip oligo-polistic!
Organizarea „exogenă“ a grupurilor latente constituie o altă cale de a
explica implicarea membrilor în acţiuni colective. Este cazul asocierii
consumatorilor pentru a-şi apăra drepturile. Consumatorii constituie, firesc, un
grup latent de mari dimensiuni greu de structurat pe sub-grupuri şi care include,
astfel, indivizi atomizaţi. Fiecare membru este supus unor incitaţii care-i
orientează mai curând spre pasivitate decât spre participare (implicare) la o
eventuală acţiune colectivă. Uneori intervin actori din exterior pentru a apăra
drepturile consumatorilor sau ale altor structuri sociale mai puţin sensibilizate
sau conştientizate de situaţia şi drepturile lor. Max Weber (şi Michel - mai
târziu) oferă un exemplu clasic şi aici vorbind de rolul intelectualilor în
constituirea şi dezvoltarea partidelor socialiste în sec. al XlX-lea în Europa.
Cucerirea spaţiului social respectiv de către un „antreprenor“ - spaţiu
constituit de un grup latent - este cu atât mai uşoară cu cât membrii grupului
nu au altă alegere (din cauza monopolului sau a concurenţei dirijate în comerţ
etc. înţelegerea producătorului de a face sau a oferi numai ceva prost, servicii
de proastă calitate - refuzul fiind inutil, în lipsă ofertelor alternative!).
Existenţa unui număr nelimitat de grupuri latente atomizate constituie
o piaţă potenţială importantă pentru intelectuali. Alexis de Tocqueville
acordă, de pildă, un rol particular publicaţiilor ziariştilor în realizarea şi apărarea
democraţiei, deoarece aceştia au un acces direct la mijloacele de comunicaţie de
masă.
Acţiunea intelectualilor este intermediată şi favorizată de apariţia
asociaţiilor lor specifice, a partidelor politice sau a altor forme de organizaţii
care îşi propun să reprezinte interesele unui grup latent (care nu-şi poate apăra
singur drepturile, cum ar fi consumatorii, populaţiile vulnerabile - pensionarii,
copii străzii, şomerii, etc.). Nimic nu ne asigură însă că asemenea forme
asociative (care, de regulă, fac parte din Societatea Civilă) nu se folosesc de
159
grupurile latente promovând „alte interese“ sau nu dau o „interpretare
particulară“ intereselor pe care pretind că le apără. Asemenea împrejurări
generează „instabilitate socială“ şi „forţează“ conştientizarea de către grupurile
latente a adevăratelor lor interese şi implicare in apărarea lor. Unele organizaţii
(chiar ONG-uri) prosperă de pe urma activităţii orientate „în altă direcţie“ decât
cea stabilită prin statut. Aceste fenomene de deturnare a sensului unor acţiuni
colective se aplică şi prin stabilirea autorităţii „statului de drept“ şi a
controlului social.
6) Grupurile latente constituite din membri legaţi prin relaţii
de
loialitate, depinzând în acelaşi timp atât de dimensiunea grupului, cât şi de
densitatea (afectiv-relaţională) a acestuia, oferă alt exemplu de participare la
acţiunile colective. Loialitatea se întâlneşte mult mai rar în macro-grupuri. In
schimb, această însuşire umană se formează frecvent în micro-grupuri sau în
grupurile a căror dimensiune permit dezvoltarea unor relaţii de inter-
cunoaştere, de tipul „faţă-n faţă“ şi a unor raporturi mutuale de întrajutorare şi
de inter-asistenţă (vezi şi p. 14).
7) în fine, acţiunea colectivă este influenţată de costul
participării
individuale, mai ales când acest cost este nul sau negativ (!) potrivit sloganului
din anii '68: „Nimic de pierdut, totul de câştigat“. Alte acţiuni de acest tip sunt
cele în care „participarea la acţiunea colectivă nu numai că nu prezintă riscuri,
dar este chiar atractivă — în ea însăşi — (plăcerea de a te găsi la un loc cu
prietenii
sau colegii, interesul pentru ceea ce se întâmplă, „percepţia“ publică asupra
propriei persoane etc.).
Acţiunile colective sunt, desigur, un obiect de investigare sociologică,
dar şi interdisciplinară. Gustave Le Bon a scris în acest sens o celebră lucrare —
La psychologie defouls - celebră nu atât datorită calităţii intrinseci, cât
conotaţiilor
pe care le prezintă. Această lucrare reprezintă, în această privinţă, „un fel de
caricatură în care individul este descris ca fiind dezvoltat în masa aflată în curs
de 'topire' care este mulţimea (vezi 2, p. 14).
Referindu-se la asemenea fenomene psiho-sociale, George Simmel
afirmă că „acordul, mobilizarea şi fuziunea populaţiilor, au şanse mari de a avea
loc mai ales privind obiective şi teme negative. Mulţimea romană în Julius
Cesar
de Shakespeare s-a mobilizat contra lui Cezar, apoi contra lui Brutus. Imediat
ce o temă pozitivă este propusă pasiunilor unei mulţimi, îşi reintră în drepturi
ezitările, nuanţele, „da ... dar“ şi alte forme de renunţare sau pasivitate (p. 14).
160
 Sociologia violenţei colective nu promovează însă teoria „exploziei
iraţionale“, ci evaluarea reacţiilor mulţimii în limitele „răspunsurilor raţionale“
la provocările sau tensiunile prin care trec grupurile sociale.

161
 Există deosebiri esenţiale, din acest punct de vedere, între grupurile
latente şi grupurile organizate. Membrii unui partid se pot înţelege mai uşor
când au în faţă teme negative decât atunci când au de rezolvat „teme pozitive“.
Dar nu orice acţiune colectivă acceptă acest model de evaluare şi rezolvare,
teoriile lui Durkheim şi Dahrendorf prezentând dificultăţi întrucât tind a trata
grupurile latente ca şi cum ar fi pe deplin capabile, de „conştiinţă“ şi de
„acţiune“. Dacă acest fapt este valabil pentru grupurile organizate (vezi 1, p.
15) partidele politice sunt recunoscute pentru reprezentativitatea lor socială,
chiar dacă pretenţiile de a apăra interesele unor grupuri, inclusiv latente, sunt
false sau cel puţin exagerate, el nu este totuşi acceptabil pentru grupurile
latente şi pentru sub-grupurile componente semi-organizate sau „spontane“
(mişcările recente ale „pensionarilor“, ale profesorilor, ale unor categorii de
locatari sau chiriaşi etc.).
Echipele de intervenţie sau acţiune socială trebuie să stăpânească
„câmpul social“ în toată complexitatea lui şi „dinamica socială“ sub variatele ei
forme de concretizare empirică. Nu există, în acest sens, proiecte general
valabile pentru orice schimbare, asistenţă sau ajutor în favoarea unei populaţii-
tip, fiecare populaţie vulnerabilă sau dependentă impunând mijloace specifice
de sprijin şi protecţie.

Efectele de agregare complexe5

Efectele de agregare ne ajută să înţelegem şi să explicăm diferitele

fapte sociale, unele familiare dar şi „misterioase“. De ce, de pildă, cetăţenii din
comunităţile rurale „îndepărtate“ sunt mai satisfăcuţi de situaţia lor, de condiţiile
propriei „civilizaţii,, decât cetăţenii din statele mai „apropiate“ de marile zone
urbane? Sau, de ce impozitul indirect este perceput - valoare egală - mai puţin
important sau „dureros“ decât impozitul direct, iar serviciile şi bunurile
publice de care toţi avem nevoie şi pe care deci le apreciem cu toţii, trebuie
realizate prin constrângerea noastră! (datorită formelor „este mai bine să facă
altul“! deşi toţi beneficiem!). Aşa se explică o mare parte din „solicitanţii“ de
asemenea servicii sau bunuri publice, a căror pondere devine tot mai apăsătoare
pentru societatea noastră. Parafrazând pe Rousseau am putea spune că
Asistentul social trebuie să „oblige pe client să fie liber“!, construindu-i
independenţa!
însumarea sau agregarea unor comportamente individuale se află la
originea nu numai a unor fenomene aparent inteligibile, ci şi la originea unor
eşecuri ale politicilor sociale sau unor Proiecte din însuşi domeniul protecţiei
celor dezavantajaţi şi vulnerabili.
162
 Democratizarea educaţiei este departe de a oferi egalitatea şanselor
în faţa profesiei, a „ascensiunii sociale“ şi, în general, în faţa vieţii (vezi 1, p. 56).
Rolul efectelor de compunere sau de agregare complexe este sugerat cu o
mare profunzime de Simmel :„Pentru o privire ce ar ajunge până în adâncul
lucrurilor, orice fenomen ce pare să alcătuiască deasupra indivizilor o unitate
nouă şi independentă, s-ar rezuma la acţiunile reciproce pe care indivizii le
schimbă între ei... Aşa cum biologul a putut substitui forţei vitale — ce părea că
planează deasupra diferitelor organe - acţiunea reciprocă a acestora din urmă,
sociologul, la rândul lui, trebuie să încerce tot mai mult să ajungă la acele
procese particulare ce produc realmente realitatea socială ...!“ în sinteză,
Simmel consideră că orice fenomen social „nu poate fi conceput decât ca un
efect de agregare, ca rezultat al unor acţiuni, atitudini sau conduite individuale“,
însă regrupate în tipuri care sunt supuse apoi explicaţiei şi înţelegerii.
Aspectele
strict individuale nu pot face obiectul acestei operaţii şi nici al analizelor
obiective sau controlabile.6 (vezi şi 1, pp. 60-61).

Teoria lui Rousseau şi obligaţia „de a fi liber“

în practică se întâlnesc ca indivizi (autonomi) care au interes să

coopereze, să „lase pe alţii“ şi, în final, datorită acestei conduite să eşueze!
Boudon numeşte aceasta teorema de posibilitate a lui Rousseau (1766,
Du Contract Social), potrivit căreia, pentru a reuşi în acţiune, unii indivizi trebuie
forţaţi să coopereze prin constrângerea „legii morale“ sau printr-o constrângere
externă - întrucât „fiecare individ poate fi tentat să se retragă“. Cei doi vânători
din Discurs asupra originii inegalităţii, care stabiliseră să coopereze pentru a
prinde
cerbul, au preferat să renunţe să mai stea la pândă pentru a prinde iepurele ce
trecea prin preajmă“. Această parabolă i-a sugerat lui Rousseau o formulă
aproape ininteligibilă potrivit căreia „omul trebuie forţat să fie liber“.
Este important să identificăm situaţiile care determină cooperarea, pe
de o parte şi renunţarea la cooperare între actori pe de altă parte. De pildă,
renunţarea este o bună alegere dacă există cea mai mică îndoială cu privire la
voinţa de cooperare a celuilalt (cazul vânătorilor lui Rousseau). „Renunţarea“ ar
fi cea mai bună alegere la modul absolut în cazul în care actorul care decide
astfel este convins că participarea sau cooperarea sa nu joacă nici un rol în
raport cu atitudinea sau conduita „celuilalt“ (exemplul oferit de Tucidide.
cetăţile aliate Atenei sau convinse că Atena tinde să-şi menţină aceste alianţe în
orice împrejurare şi, prin urmare, puteau sta în expectativă, adică să renunţe la
163
lupte - ceea ce - fără a-şi da seama favoriza jocul adversarului şi acţionau
împotriva propriilor interese). Este şi cazul alegătorului „pesimist“ din Bucureşti

164
 care — prin neparticipare la vot — la alegerea caredidatului indezirabil
(potrivit
propriei opinii şi propriului interes). Experienţa socială confirmă că situaţiile
conflictuale şi cele de cooperare se pot combina în diferite feluri, (de pildă,
„78 de situaţii de interacţiune cu structură diferită“) (vezi Boudon, p. 55).
Numeroase fenomene din viaţa socială se explică printr-un asemenea proces de
cooperare şi de „contagiune“ a structurilor de interacţiune studiate de teoria
jocurilor (vezi şi Dilema prizonierului: constituirea „copiilor străzii“, a cozilor
de la
cinema, cursa înarmării, risipa publicitară). Asemenea efecte (ale cursei
înarmărilor, publicităţii de către toţi „interesaţii“) nu sunt numai indezirabile, dar
şi absurde, însă pot fi explicabile datorită „agregării“ unor comportamente
raţionale în sensul strict!

Acţiunea în perspectivă semantică

Limbajul acţiunii
Acţiunea, ca orice alt domeniu al existenţei umane, are un limbaj
propriu prin care se comunică celorlalţi şi prin care se realizează. Este vorba
de ceea ce Louis Quéré numeşte „semantica naturală a acţiunii“. Chiar şi atunci
când ne propunem să analizăm ştiinţific faptele sociale şi când trebuie să evităm
orice element al cunoaşterii comune (noţiune, relaţie conceptuală, cale de
cunoaştere etc.), nu putem, în schimb, evita „să integrăm în conceptualizarea şi
în teoretizarea noastră resursele semanticii naturale a acţiunii ...“.7
Raportarea semanticii naturale a acţiunii la sociologie se face, de
regulă, în două maniere disjunctive:
prin „ruptura epistemică“ a sociologului de orice element al cunoaşterii
comune, „de conceptele care s-au format în afara ştiinţei şi pentru nevoi
care n-au nimic ştiinţific“ şi care-i „incită a se elibera de false evidenţe
care domină spiritul vulgar“ (Durkheim);
prin ridicarea semanticii naturale a acţiunii la demnitatea conceptelor şi a
metodelor „elaborate în mod ştiinţific“, în aşa fel încât sociologia poate
investiga acţiunea socială bazându-se numai pe elementele semanticii
naturale.
Prima manieră pune în pericol cunoaşterea însăşi a domeniului întrucât
„inteligibilitatea, observabilitatea şi analizabilitatea practicilor şi conduitelor
sociale dispar - se evaporă - o dată cu suspendarea limbajului obişnuit al
acţiunii“ (vezi 1, p. 54).
A doua manieră generează alte efecte, în primul rând „confuzia temelor
şi resurselor“ şi, în final, neputinţa unei cunoaşteri profunde şi diferenţiate
(etajate) a realităţii sociale.
165
 Pentru a înţelege impactul semanticii şi al „tipului de limbaj“ în studiul
fenomenelor sociale se impune a face demarcaţia între întrebările factuale şi
cele „gramaticale“. întrebările factuale sunt cele care necesită „răspunsuri
informative pe cât posibil definitive şi absolute, independente de orice
context, de orice punct de vedere şi de orice scop practic ... care încearcă să
identifice agenţi concreţi, acte, stări interne, circumstanţe, evenimente,
semnificaţii etc. Acestea sunt întrebări la care trebuie să răspunzi prin judecăţi
de existenţă valide şi prin explicaţii plauzibile care să furnizeze raţiunile,
cauzele, motivele sau ocaziile reale ale unei conduite, ale unei practici, ale unei
acţiuni individuale sau colective“ (vezi 1, p. 54).
întrebările factuale sunt completate - printr-un statut opus - de
întrebările „gramaticale“ şi de resursele semanticii naturale de a ne oferi
posibilitatea observării, descrierii şi înţelegerii fenomenelor sociale ca „realităţi
singulare“.
în plan strict factual, limbajul acţiunii nu ne spune ceea ce este esenţial.
„Gramatica este cea care ne spune care este tipul de obiect care reprezintă
ceva“ (Wittgenstein, 1961) întrucât gramatica ne permite „să formăm propoziţii
dotate cu sens şi susceptibilitatea de a fi adevărate sau false, fiind de partea a
ceea ce structurează reprezentarea şi nu de partea celui reprezentat“.
Aplicarea unor reguli gramaticale favorizează „emergenţa acţiunilor inteligibile
şi descriptibile, observabile şi comunicabile“, determinând totodată „forma pe
care trebuie s-o ia individualizarea şi descrierea“ acestor acţiuni (vezi 1, p. 55).
Gramatica „nu are de dat socoteală realităţii, întrucât ea este cea care-i permite
configurarea, nesolicitând să fie fundamentată, justificată, corectată, ci pur şi
simplu reconstituită, analizată etc. Când sociologia abordează semantica
naturală a acţiunii dintr-un punct de vedere gramatical, află care este
contribuţia acesteia la constituirea câmpului practic, adică la configuraţia
acţiunii ca realitate fenomenală individualizată (vezi şi 55).
Problematica trecerii de la factual la gramatical preocupă analiştii
sociologi de mai bine de jumătate de secol. Wright Mills este primul care — într-
un studiu din 1940 - s-a referit la necesitatea explicării acţiunii prin motive
„ca problemă de analiză gramaticală“!
Mai târziu, Goffman şi etnometodologii au supralicitat o asemenea temă
iar microsociologia n-ar fi adesea decât înlocuirea anchetelor factuale prin
„anchete gramaticale“.8
Tratamentul gramatical al elementelor „semanticii acţiunii“ diferă
semnificativ de simpla analiză conceptuală, aşa cum este practicată aceasta în
filosofia analitică, introducând aspecte privind „constituirea intersubiectivă a

166
obiectivităţii şi inteligibilităţii“, adică ceea ce în fenomenologie se numeşte
„activitate organizată“ sau „praxis operant“ (vezi 1, p. 56).
Trecerea de la factual la gramatical şi limitele acestui proces
constituie
o temă care ocupă un loc central în sociologia acţiunii. Transformările
generate
de această trecere pot fi privite într-o triplă perspectivă:
a) a distincţiei dintre factorul factual şi gramatical în cadrul teoriei
semanticii naturale a acţiunii (potrivit lui P. Ricoeur);9
b) a argumentelor opuse etnometodologilor, care contestă
validitatea
punctului de vedere gramatical în analiza sociologică a acţiunii sociale şi deci
pertinenţa soluţiilor respective;
c) a diferenţei existente în concepţia caracterului social al acţiunii
generată, pe de o parte, de raportul factual cu semantica naturală a acţiunii şi
pe
de altă parte, de raportul gramatical cu aceeaşi semantică (vezi 1, p. 56).
Aceste raporturi implică ipoteza „specificării unui limbaj al acţiunii“.
Ricoeur s-a bazat, în acest sens, pe analizele conceptuale destinate - în
filosofía
analitică - principalelor categorii întâlnite în descrierile acţiunii, adică în
manierele „de a povesti“, „de a justifica“, „de a explica“ sau „de a interpreta“
o
acţiune sau alta, inclusiv în „viaţa curentă“. Acest limbaj — spune Ricoeur -
are
un „statut transcedental“. Cadrul conceptual stabilit în acest context,
schemele de gândire articulate sau elaborate şi „jocurile constitutive“
prilejuite
de aceste operaţii definesc ceea ce este acţiunea sau mai mult chiar
determină ceea ce contează drept acţiune, atât în conversaţiile obişnuite, cât şi
în descrierile empirice din ştiinţele sociale (vezi 1, p. 57).
B. Sistemul conceptual al acţiunii (sau principalele noţiuni ale
„limbajului specific acţiunii“)

167
168
169
 Semnificativ este faptul că toate aceste noţiuni sunt unite în sistem sau
- după expresia lui Ricoeur - sunt „organizate în reţea“, manifestând
interacţiune sau exprimând interdependenţă şi intersemnificare în aşa fel
încât „a şti să te serveşti într-o manieră semnificativă şi adecvată de una dintre
ele înseamnă a şti să te serveşti în aceeaşi manieră de întreaga reţea“. 10
Un asemenea sistem conceptual al acţiunii ne permite de a configura
acţiunea-răspuns la probleme sau întrebări specifice, cum ar fi: Cine
acţionează?; Ce a făcut?; De ce a acţionat?; Cum a acţionat?; în ce
circumstanţe a acţionat? şi, în fine, Cu ce efecte sau rezultate? Aceste şase
întrebări constituie, ele însele, un sistem închegat de elemente, în aşa fel încât a
răspunde la una dintre ele implică răspunsuri „inter-semnificarete“ la celelalte
întrebări. Noţiunile de agent sau acţiune se formează în funcţie de întreaga
reţea a conceptelor şi problemelor semanticii naturale a acţiunii. Ricoeur a
dezvoltat ideea interdependenţei dintre toate componentele sistemului acţiunii,
criticând poziţia filosofiei analitice de a pune accentul doar pe două dintre cele
şase întrebări (Ce? şi De ce? s-a acţionat), subapreciind mai ales subiectul
acţiunii.

Reţeaua conceptuală şi sistemele de probleme ale semanticii naturale -

despre care s-a vorbit până acum — ajută atât la înţelegerea acţiunilor singulare
cât şi la elaborarea teoriilor generale ale acţiunii. Acestea din urmă constituie
„un mod de a răspunde la întrebarea de ce?, atunci când aceasta vizează nu atât
subiectul acţiunilor singulare, ci îndeosebi mecareismele sau procesele de
realizare a acţiunilor cu caracter regulat, standardizat şi concordant de către
indivizi şi colectivităţi umane (vezi 1, p. 59).
Perceperea „reprezentaţionistă“ a semanticii naturale a acţiunii sugerează
utilizarea categoriilor acesteia ca bază pentru o teorie spontană a acţiunii, teorie
care ar viza „intenţiile şi motivele, definirea scopului şi alegerea raţională a
mijloacelor, deliberările sau ghidajul comportamentelor de către stări interne“
(vezi 1, p. 59). Conceptele „discursului acţiunii“ sunt considerate, în acest caz,
mai curând „reprezentări ale unor entităţi sau ale unor procese ale lumii reale
sau expresii ale unor experienţe de acţiune“ practică, decât scheme de natură
kantiană sau elemente generale de construcţie a obiectivităţii (vezi şi 1, p. 59).
Nu avem de-a face, totuşi, cu o „folk“ teorie a acţiunii, ci cu o formă
teoretică favorizată de analiza reţelei conceptuale a semanticii naturale şi de
diferitele percepţii ale noţiunilor şi/ sau limbajului acţiunii influenţate, la rândul
lor, de credinţele şi formele de comunicare specifice comunităţii sociale sau
grupurilor umane implicate. Este vorba de un fel de mitologie vehiculată prin

170
 limbaj sau - cum scrie Wittgenstein - „în limbajul nostru este depozitată o
întreagă mitologie.“11
Statutul „transcedental“ al semanticii naturale a acţiunii, despre care
vorbeşte Ricoeur, deschide calea spre o concepţie hermeneutică a limbajului
şi spre o dimensiune lingvistică a explicaţiei. In această perspectivă „semantica
acţiunii nu este pur şi simplu un stoc de resurse (girate de o gramatică) pentru
a descrie şi explica o anumită realitate. Ca orice limbaj, această semantică
specifică are o dimensiune expresivă şi constitutivă (vezi şi 1, p. 60).
In teoria acţiunii formulată de Talcott Parsons, mecareismul formării
agenţilor, a motivaţiilor şi conduitelor este dublu:
instituţionalizarea sistemelor de valori şi
interiorizarea modelelor comune ale orientărilor de valoare în procesul
formării personalităţii şi al socializării umane.
Societatea acţionează ca un „operativ“ al orientărilor subiective şi al
motivaţiilor, mai ales prin inculcarea valorilor şi normelor morale. ,Aceste
valori şi norme interiorizate sunt tocmai cele care operează ca determinante ale
acţiunii (determinism normativ)“, constituind elemente ale unei teorii
„naturale“ a acţiunii.
Ideea principală este, în acest context, ideea raportării obiectivitătii
acţiunii la subiectivitatea agentului şi a înscrierii acestora într-o „activitate
organizată.“12
In perspectiva interdependenţei şi sistemului de concepte al semanticii
naturale, „ancheta gramaticală“ impune perceperea acţiunii în totalitatea ei (atât
discursul, cât şi realizarea faptică a acţiunii).
Utilizarea spontană a semanticii naturale a acţiunii în analizele
sociologice nu înseamnă că descrierile şi explicaţiile specifice ştiinţei au fost
coborâte — în plan epistemic — la nivelul comun al actorilor sociali, adică la
nivelul explicativ ce decurge din „interacţiunile comunicative“ ale vieţii obişnuite
(vezi 1, p. 63). Raportul dintre ancheta factuală şi „ancheta gramaticală“ este în
fapt raportul dintre obiectivitatea, inteligibilitatea şi observabilitatea acţiunilor
singulare şi rolul constitutiv al limbajului acţiunii. în felul acesta se poate
întâlni confuzia din domeniul „resurselor cunoaşterii“ şi tendinţa de a ignora
funcţiile constitutive ale reţelei conceptuale a limbajului acţiunii (vezi 1, p. 63).
Nu este vorba, în acest context, de substituirea limbajului teleologic şi
intenţional al acţiunii cu un limbaj „neutru“ — de tip behaviorist, fizicalist sau
funcţionalist presupus a fi mai capabil de a explica acţiunea şi de a sugera
procesele şi mecareismele ei reale, ci de problematizarea - în plan sociologic - a
„câmpului practic“ de construcţie socială prin activităţile şi resursele agenţilor
sociali materializate atât în descrieri factuale, cât şi în structuri simbolice şi

171
 conceptuale (vezi şi 1, p. 64). Transformarea obiectivitătii sociale a acţiunii, în
prejudecată face - potrivit lui Merleau Ponty - ca percepţia să se uite pe sine
„ca fapt şi ca percepţie“, adică să se uite ca „activitate organizată“ şi, deci,
constitutivă.13 Depăşirea acestei prejudecăţi, adică a considerării universului în
sine, independent de orice percepţie şi de orice limbaj, face posibilă depăşirea
perceperii acţiunilor umane drept „simple date imediate“. În fapt, acţiunile
sociale încorporează „acte configurante“, adică acte care dau formă temelor
vizate. Obiectivitatea şi inteligibilitatea acţiunilor sunt, astfel, mijlocite şi
concretizate - în practica socială prin procedee şi forme simbolice.
Se impune, astfel, să raportăm obiectivitatea acţiunii, subiectivitatea
agentului social respectiv şi înscrierea lor socială la o „activitate organizată“ -
cum scrie Merleau-Ponty — activitate exprimată în termenii semanticii naturale
(care oferă sociologiei perspectiva depăşirii analizei factuale) (vezi şi 1, p. 66).
Scopul unei analize de tip gramatical este de a descrie şi explica
operaţiile şi resursele în baza cărora sunt constituite, într-o manieră
interdependentă:
obiectivitatea acţiunii - ca acţiune determinată şi voluntară;
subiectivitatea agentului social — ca actor conştient şi responsabil;
caracterul social al termenilor implicaţi, adică înscrierea lor într-o
ordine socială etc.
Construcţia acestor dimensiuni este un proces unitar în măsura în care
- aşa cum arată Ricoeur — răspunsurile la diferite întrebări asupra acţiunii se
presupun reciproc: a răspunde la întrebarea de ce, înseamnă a răspunde, de
asemenea, la întrebările cine şi ce. In această perspectivă înseamnă că acţiunea
în totalitatea ei este supusă unei anchete gramaticale (vezi 1, p. 66). O asemenea
anchetă nu poate însă concura semantica naturală în ceea ce priveşte studiul
acţiunilor individual-singulare şi construirea unei explicaţii teoretice privind
regularităţile comportamentelor umane. Aceasta are la origine motivaţia
acţiunilor şi a conduitelor, atât în perspectiva unei abordări factuale, cât şi a
unei abordări gramaticale a semanticii naturale. Motivele sunt — potrivit lui
Wright Mills - mai ales „termenii prin care actorii sociali procedează la
interpretarea propriilor lor conduite“ decât „elementele fixe“ ale personalităţii. 14
Sociologul americare recomandă, în acest sens, distincţia dintre două tipuri de
analiză-explicaţii:
I. a motivaţiilor considerate drept resorturi subiective ale acţiunii sau
conduitelor;
II. a proceselor de limbaj — aşa cum se manifestă acestea în conduitele
obişnuite - care evocă motive verificabile în situaţii sociale precise.

172
 Se sugerează, astfel, că explicaţia acţiunilor prin motive nu se reduce
la o descriere a experienţei acţiunii. în loc de a interpreta acţiunea prin
manifestările externe ale elementelor subiective interne individului este mai
adecvat să avem în vedere mai întâi faptul că motivele şi acţiunea îşi au
originea în aceeaşi situaţie a subiectului (individului) şi, în al doilea rând, că
unor situaţii tipice le corespund „motive gramaticale“ (forme de limbaj,
vocabular) asemănătoare. Motivele care sunt utilizate pentru a justifica sau a
critica o acţiune, leagă această acţiune în modul cel mai precis de situaţia
acesteia şi integrează acţiunea unui om ca acţiunea altuia, aliniind astfel
conduitele umane la normele sociale (vezi 9, p. 903). Wright Mills dezvoltă
ideea că studiul motivelor unei acţiuni este, astfel, ghidat de ceea ce am numi
„vocabularul motivelor“ (sau motivaţional) asociat tipurilor de situaţii şi
acţiuni. Sistemele de motive specifice derivă - arată sociologul americare - din
constelaţiile tipice de motive care sunt socialmente legate de clase specifice de
acţiuni. Explicaţia „îşi depăşeşte limitele“ atunci când atribuie actorilor motive
care nu-şi au originea în vocabularul lor. „Singura sursă a terminologiei
motivelor o constituie vocabularul motivelor în mod efectiv şi obişnuit
'verbalizat' de către actorii respectivi în situaţii specifice“ (vezi 9, p. 910).
Unii analişti au „socializat“ încă şi mai mult motivele acţiunilor umane,
îndeosebi sub influenţa etnometodologiei.15
Blum şi McHugh au încercat, în acest context, să propună o alternativă
la concepţiile convenţionaliste constând în „a furniza motivele“ - ca metodă
publică de dotare a acţiunii explicate cu argumente pentru a fi recunoscută drept
un tip obişnuit, normal de acţiune. Altfel spus, este o metodă de socializare a
conduitelor concrete (prin atribuirea unei identităţi de acţiune socială şi prin
generalizare) sau de punere în raporturi anumite activităţi specifice cu
anumite tipuri de persoane.
Se ajunge, astfel, la ideea că în măsura în care operăm cu motive avem
de-a face mai puţin cu situaţii individuale, evenimente subiective sau cu „procese
de formare internă a acţiunii“ decât cu o gramatică „pentru a construi în
manieră intersubiectivă individualitatea şi socialitatea acţiunilor şi a agenţilor
acestora“ (vezi 1, p. 69). Acest punct de vedere se apropie de cel al lui Paul
Ricoeur despre statutul „transcedental“ al reţelei conceptuale a acţiunii şi
despre caracterul constitutiv - realizat în mod intersubiectiv - al procesului în
care se întâlnesc sau se regăsesc în mod integrat acţiunile şi agenţii lor.
Ipoteza directoare rezultată din aceste analize este că „acţiunea
produce propria observabilitate şi descriptibilitate“ (vezi 1, p. 70). Perspectiva
gramaticală schiţată de etnometodologie, în acest sens, cuprinde următoarele
patru elemente:
173
 Primul element se referă la activitatea socială de constituire
intersubiectivă a obiectivităţii acţiunii cu ajutorul schemei conceptuale a
limbajului acţiunii respective. Acest proces trebuie să constituie obiectul
proriu-zis al analizelor sociologice. Dacă „ancheta gramaticală“ nu intră „în
jocul“ explicaţiilor teleologice sau cauzale ale acţiunilor şi conduitelor şi dacă nu
vizează intenţiile şi motivele agenţilor sociali respectivi este pentru faptul că
aceste operaţii sugerează tocmai practicile sociale care configurează
obiectivitatea acţiunilor, practici care - împreună cu agenţii lor - nu constituie
realităţi în sine, „prime entităţi“, ci factori constitutivi ai realităţii;
Sensul acţiunii nu-şi are originea în subiectivitatea individului nici în
situaţia contextuală sau istorică ci este asamblat în mod intersubiectiv - într-
o manieră pur procedurală - începând cu semnificaţiile publice deja date prin
formele simbolice. Agenţii îşi însuşesc sensul astfel construit ca „sens încarnat“
care orientează realizarea acţiunilor. ,Acest act configurant, care se realizează cu
cooperarea 'altuia', prezintă o dublă origine şi funcţie — de producţie şi de
intercunoaştere“ (vezi 1, p. 71).
Intenţionalitatea acţiunii este, ea însăşi, un factor de propulsare a
acesteia, nereducându-se la încorporarea unor simple „intenţii predefinite“ ale
unui agent. Proprietate a acţiunii, intenţionalitatea îşi cucereşte determinarea
în procesul realizării publice a acţiunii, adică, în desfăşurarea acesteia unde
acţiunea este înarmată cu ansamblul trăsăturilor caracteristice. Intenţionalitatea
este socială într-o dublă perspectivă: 1) este mediatizată prin semnificaţii şi
valori sociale şi printr-o concepţie socială asupra responsabilităţii; 2) în
perspectiva operaţională, intenţionalitatea „pune la lucru“ atât cunoaşterea de
care dispune agentul, cât şi competenţele practice pentru care societatea
constituie suportul sau obiectul vizat.
Efectele nu sunt nici descrieri ale experienţei acţiunii, nici reprezentări
ale stărilor interne care au animat sau motivat agenţii. Obiectivitatea unei
acţiuni presupune o fenomenalizare, adică un act de configurare care prezintă
această acţiune drept realitate sensibilă. Limbajul participă, de asemenea, la
această fenomenalizare permiţând de „a vedea“ sau o anumită acţiune
determinantă.
Conferindu-se o individualitate acţiunii, se încorporează totodată o
conceptualitate şi un vocabular determinat. Prin aceasta se stabileşte un
spaţiu semantic - constitutiv pentru acţiunea vizată - spaţiu care urmează a fi
explicat, interpretat sau justificat. De exemplu: o anumită acţiune colectivă -
poate fi identificată - datorită manifestării şi desfăşurării ei concrete - a fi o
intervenţie în sprijinul unei familii sărace cu copii mulţi. Producerea şi
recunoaşterea acestei acţiuni ca fiind ceea ce se pretinde şi nu altceva determină
174
 schema descrierii şi a explicaţiei acţiunii respective, furnizând o conceptualitate
adecvată, „vocabularul motivelor“ şi limbajul necesar. In acest fel acţiunea
devine comunicabilă, descriptibilă şi explicabilă în termenii unei reţele
conceptuale şi ai unui vocabular instituit (cuprinzând raţiuni tipice de a
acţiona) - cele ale intervenţiei în familie - reţea şi vocabular care-şi au originea,
ele însele, în sistemul categoriilor, distincţiilor şi noţiunilor contextului
comunitar respectiv. A spune despre o acţiune că realizarea ei o face
observabilă şi descriptibilă implică punerea „în mişcare“ a unui vocabular
specific (concepte, motive, cadre narative etc.) în măsură să redea cât mai exact
acţiunea, vocabularul legat prin raporturi interne sau gramaticale de tipul
respectiv de acţiune. Aşa se explică de ce o acţiune intersubiectiv inteligibilă
se poate auto-descrie (vezi şi 1, p. 72).
Unitatea acţiunii şi limbajului - în sensul că-şi aparţin reciproc -
sugerează faptul că nici explicaţia intenţională şi teleologică nu se raportează
la propriul obiect (de explicat) ca la o realitate independentă, separată,
determinată în sine. Raportul dintre obiectul acţiunii şi explicaţia acestuia nu
poate fi conceput în termeni de corespondenţă (ca între adevăr şi realitate)
animat de grija pentru realizarea unei descrieri adevărate şi de accesul la „cauzele
reale“ ale acţiunii. în fapt, trebuie să privim acţiunea, configuraţia, realizarea şi
efectele ca pe un fenomen global. Acestea sunt, mai întâi, practici comunicative
care contribuie la elaborarea acţiunilor şi a circumstanţelor lor. în calitatea lor de
practici sociale sunt guvernate de reguli şi presupun anumite metode şi
constituie „ceea ce a avut loc în fapt ca acţiune. în consecinţă, ancheta
gramaticală trebuie să vizeze realizarea acţiunii, producerea descriptibilităţii
acesteia şi descrierile, justificările sau explicaţiile efective (ale acţiunii) ca fiind
dependente de acelaşi praxis“ (vezi 1, p. 73). în acest context, regulile şi cauzele
acţiunii sunt atât de legate de situaţia acesteia şi „încarnate“ în acţiunea
concretă încât sunt iremediabil pierdute odată acţiunea încheiată şi deci
inaccesibile pentru o analiză ulterioară. Sensul şi raţiunile nu sunt decât
expresia situaţiei în care are loc explicaţia acţiunii. De aici se deduce că
explicaţiile şi efectele nu sunt decât pure raţionalizări, adică predicţii de raţiuni
a posteriori care n-au decât raporturi extrem de slabe cu raţiunile „reale“ ale
acţiunii. Propunând o poziţie sceptică privind intenţiile şi motivele - în
calitatea acestora de lucruri reale (ca la Durkheim) şi de resorturi sau factori de
orientare în mâna agenţilor atunci când aceştia acţionează - perspectiva
gramaticală sugerează „imposibilitatea principială“ de a accede la aceste raţiuni
„reale“ în sensul atribuit acestora de agentul social în timpul acţiunii sale
(ibidem, p. 73).

175
 Critica nu este îndreptată împotriva explicaţiei intenţionale şi teleologice
în general, ci împotriva absolutizării sau extinderii excesive a „argumentelor
individuale“ (scopuri, motive, condiţii concrete). Chiar şi etnometodologii
apelează la asemenea elemente (intenţiile agenţilor etc.) atunci când se referă la
acţiuni singulare. „Dacă sociologii îşi interzic asemenea operaţii, nu mai este
posibilă o sociologie a acţiunii, întrucât, dacă aceste operaţii sunt suspendate,
acţiunea în calitate de obiect se evaporă. Apoi, ceea ce este fundamental, ceea
ce asigură inteligibilitatea acţiunilor este raţionalitatea înlănţuirilor
orientărilor sau a motivaţiilor şi a actelor individuale“ (vezi 1, p. 73).
In ansamblul lor, accentele puse de etnometodologie pe caracterul
public şi intersubiectiv al inteligibilităţii acţiunii, pe natura socială a spiritului şi
a conduitei individuale, pe caracterul sensibil al sensului şi al ordinii sociale
trădează aşa cum constată şi L. Quéré — un „behaviorism hotărât“. Este vorba
îndeosebi de respingerea limbajului natural al acţiunii în favoarea unei analize
gramaticale a „activităţii de configurare“ a câmpului practic în care se
desfăşoară acţiunea, poziţie care este consecinţă atât a „behaviorismului
etnometodologie“, cât şi a altor caracteristici (anti-psihologism etc.) (vezi şi 1, p.
74).
Teoria acţiunii în perspectiva etnometodologilor este criticată şi din
alte puncte de vedere, dintre care se detaşează refuzul acestora de a accepta
„teoria intenţionalistă a semnificaţiei“. Altfel spus, etnometodologii neagă -
în plan metodologic — rolul intenţiei subiectului ca termen semnificativ al
limbajului descrierii acţiunii. „Prin teoria intenţionalistă a semnificaţiei —
scrie L. Quéré - înţeleg o teorie care raportează semnificaţia acţiunilor şi a
cuvintelor la intenţiile informative sau comunicative ale actorilor, la voinţa lor
de a spune sau de a se face acceptate drept situaţii însoţind şi ghidând acţiunea“
(vezi 1, p. 74). O asemenea ontologie şi o asemenea epistemologie - scrie acelaşi
sociolog — face loc totuşi cu greu ideii unei anchete gramaticale aşa cum a fost
deja prezentată întrucât posibilitatea acestui tip de anchetă apare printr-o
schimbare necesară în teoria existenţei şi a cunoaşterii Ontologia care dă sens
unei anchete gramaticale pune accentul pe fenomenalitatea acţiunii, pe
constituirea intersubiectivă a obiectivităţii şi a inteligibilităţii acesteia, pe
ceea ce mediază între formele simbolice şi determinările acţiunilor unei
colectivităţi. Primatul acordat ideii de activitate sau de praxis - dar nu praxis
infra-intenţional - articulat pe reflexie caracterizează în esenţă o asemenea
ontologie.
în plan epistemic, problema nu este cea a substituirii limbajului
natural-obişnuit printr-un limbaj „neutru“, ci a găsirii unui limbaj de

176
descriere pentru a reda activitatea configurantă, existenţa câmpului practic al
acţiunii, cu logica şi cu dinamica sa proprie (vezi 1, p. 76).

IV. l. Teoria îngrijirii interumane

în sistemul „teoriilor specifice“, teoria îngrijirii ocupă locul principal,
fiind în imediata apropiere a obiectivului fundamental al sistemului de asistenţă
socială. Sunt semnificative, în acest sens, opiniile lui Jim Black despre
conţinutul asistenţei sociale şi despre caracteristicile muncii „lucrătorului
social“:
Asistentul social este o persoană care încearcă să ajute pe cineva care are
o problemă şi care nu se poate ajuta singur!
Serviciul de asistenţă socială acordă un prim ajutor şi aduce mai ales
uşurare şi alinare clienţilor în problemele lor, fără a reuşi întotdeauna să le şi
rezolve;
Asistentul social încearcă să ajute clientul să facă faţă cât mai bine
problemei pe care o are şi să-i scoată cât mai repede în afara acesteia;
Asistentul social este - în termeni foarte simpli - cel care ajută pe
„ceilalţi“ suportând mediul în care se află şi încercând să-i schimbe;
Singurul lucru pe care îl poate face uneori asistentul social este să
înţeleagă şi să participe, alături de client, la viaţa nenorocită a acestuia etc.

Termenul de îngrijire este restrictiv şi mult prea tehnic (empiric şi

operaţional) la origine, dar a reuşit să-şi diversifice conotaţiile îndeosebi în
practica asistenţei şi protecţiei sociale. Dacă în limbajul comun întreţinerea a
rămas un cuvânt oarecare, în limbajul specializat al asistentului social acesta a
devenit un concept care - potrivit epistemologiei sociale - trebuie supus
regulilor şi operaţiilor sistemului iniţial de concepte înainte de a fi aplicat în
practica de teren.16
Tipurile sau modelele de îngrijire nu sunt statice, nici pesimiste - în
ciuda dificultăţilor muncii sociale - şi nici limitate în ceea ce priveşte potenţialul
lor de intervenţie şi ajutor, în ciuda lipsei de resurse, mai ales materiale.
Asistentul social trebuie să fie întotdeauna optimist indiferent de condiţii - şi,
mai mult, trebuie să transfere clientului o stare optimistă, faţă de care îngrijirea
nu ar avea sens şi, în final, nu ar avea nici o eficienţă. Optimismul asistentului
social şi încrederea în utilitatea şi în necesitatea muncii pe care o desfăşoară fac
parte - putem spune - din statusul profesional al acestuia.
Reflectând sintetic şi nuanţat relaţiile dintre asistentul social, client şi
agenţie într-o perspectivă sistemică, de interdependenţă funcţională, teoria

177
îngrijirii se prezintă drept teorie centrală a domeniului, implicând şi depăşind
prin conotaţii şi semnificaţii, teoria schimbării.
în sensul acceptat şi practicat în asistenţa socială, îngrijirea clientului nu
presupune imperativ schimbarea personalităţii acestuia. „Dacă schimbarea are
loc - scrie Martin Davies — aceasta se datorează mai curând destinului
clientului şi nu efectului magic al muncii sale. A vorbi numai de terapie înseamnă
în acelaşi timp a exagera puterea asistentului social şi a supraestima plasticitatea
personalităţii clientului şi, totodată, a risca denigrarea adevăratelor funcţii de
îngrijire care, luate în ansamblul lor, caracterizează natura propriu-zisă a
profesiei“.17
îngrijirea socială este mult mai complexă, greu de delimitat şi, adesea,
mult mai dificilă decât tratamentul sau îngrijirea medicală. Acestea nu pot fi nici
confundate, nici izolate, datorită raporturilor complementare şi chiar de
interdependenţă. Pentru ca munca asistentului social să dea rezultate trebuie ca
beneficiarul-client - să nu aibă probleme strict medicale, intervenţia sau
cooperarea medicului când este cazul — având prioritate. De asemenea, pentru ca
munca medicului să dea rezultate optime, trebuie ca individul respectiv să nu
aibă probleme social-familiale prea grave, ameliorarea acestora prin intervenţia
asistentului social, când este cazul, fiind importantă, chiar şi necesară. Medicii de
la spitalul „Sfânta Maria“ din Iaşi au constatat o ameliorare a stării sănătăţii
pacienţilor şi o accelerare a vindecării maladiilor în perioadele de practică ale
studenţilor-asistenţi sociali (de la Universitatea „Al. I. Cuza“) care - prin
discuţiile cu pacienţii, interesul manifestat pentru problemele lor, înţelegerea
situaţiei în care se află şi prin relaţiile afective stabilite - au modificat
semnificativ în bine starea lor psihică generală. Asemenea intervenţii sunt cu atât
mai necesare în cazul bătrânilor internaţi în spital, al copiilor şi adolescenţilor, al
celor care, datorită vârstei, sau altor factori trec prin „perioade critice“ (cu un
impact evident asupra „perspectivei medicale“ de vindecare).
Delimitând cât mai precis acţiunile de îngrijire de activităţile de
monitorizare (sfătuire, supraveghere), asistentul social trebuie să deţină un nivel
adecvat de instruire în domeniu, să cunoască fundamentele teoretice ale
problemei şi să stăpânească tehnicile de intervenţie specifice cazului dat.
Dacă îngrijirea clientului constituie ţinta finală sau scopul urmărit,
strategia de intervenţie constituie calea de a-l realiza. Conţinutul principal al
îngrijirii îl constituie acţiunea practică în confruntare cu nevoile, temerile şi cu
ansamblul stării de vulnerabilitate în care se află clientul, cei mai mari duşmani ai
muncii fiind pasivitatea şi neglijenţa! Asistentul social se află între două extreme
pe care trebuie să le evite: a nu face nimic sau, la fel de grav, a filosofa şi
teoretiza prea mult propriul status, fără nici o acţiune, şi a-şi propune salvarea

178
lumii de toate problemele ei, „salvarea“ clienţilor sau a familiilor din situaţiile în
care se află (ceea ce, evident, nu pot face nici singuri şi nici cu ceilalţi actori
sociali, obiectivul fiind mai mult teoretic).
Iată de ce asistentul social trebuie să înţeleagă cât mai bine conceptul de
îngrijire, dimensiunile, variabilele, indicatorii şi itemii acestuia, în vederea
traducerii lui practice, într-o perspectivă teoretic-empirică funcţională.
Teoria îngrijirii vizează atât individul în situaţia de risc şi familia din
care face parte, cât şi mediul social degradat sau în curs de degradare, grupul-
problemă, comunitatea sau colectivitatea umană marginalizată, presupunând
implicarea asistentului social în programe şi acţiuni practice, folosind ansamblul
abilităţilor, deprinderilor şi aptitudinilor de care dispune.18
Munca asistentului social trebuie să se înscrie organic, armonios, în
sistemul îngrijirii, din perspectiva diferiţilor actori:
a clientului (participare la îngrijire, auto-îngrijire);
a familiei (sau a grupului primar din care face parte ...);
a agenţiei specializate în domeniu;
a asistentului social propriu-zis, care monitorizează permanent
ansamblul activităţilor de îngrijire;
a comunităţii locale şi a factorilor instituţionali locali, responsabili de
funcţionarea normală a societăţii „locale“;
a societăţii globale.
Programele de îngrijire pot fi modeste în obiectivele lor, dar realizarea
acestora poate genera efecte semnificative: pe termen scurt legitimează treptat,
în funcţie de ponderea şi caracterul rezultatelor, munca asistenţilor sociali în faţa
opiniei publice, iar pe termen lung deschide calea spre o ţintă mai îndepărtată,
dar mai ambiţioasă: conştientizarea înaltei priorităţi a ajutorului şi îngrijirii
interumane într-o societate normală.
Oameni şi grupuri umane defavorizate, în suferinţă, care au avut şi au
nevoie de ajutor au existat întotdeauna, în toate epocile istorice, dar asistenţa
socială ca sistem de îngrijire a apărut o dată cu societatea modernă, cu valorile şi
exigenţele conştientizate ale vieţii individuale şi comunitare. Societatea şi-a dat
seama că o familie care nu poate oferi îngrijire adecvată membrilor ei trebuie
ajutată, că o comunitate care are probleme sociale trebuie sfătuită, îndrumată şi
încurajată să le rezolve sau să le amelioreze consecinţele şi, în general, orice grup
uman trebuie să acorde protecţie atât propriilor membri, cât şi tuturor celorlalţi
indivizi din vecinătate care au nevoie de sprijin.
Asistenţa socială a apărut, astfel, ca o activitate complementară, dar
imperios necesară, pentru a compensa fie deficienţele sau neajunsurile diferitelor
forme de îngrijire umană fie neglijenţa sau dezinteresul care se manifestă chiar şi

179
în cea mai democrată şi mai umană dintre societăţi faţă de proprii membrii şi
faţă de propriile colectivităţi umane.
Din momentul în care opinia publică, societatea globală şi, mai ales,
societatea civilă19 au devenit conştiente de existenţa unor populaţii vulnerabile,
marginalizate, nedreptăţite sau defavorizate în raport cu ceilalţi în confruntarea
cu problemele şi dificultăţile vieţii, interesul social — mai exact, al diferiţilor
actori şi factori umani - pentru protecţia şi îngrijirea celor care au nevoie de
ajutor s-a impus în mod necesar.
Asistenţii sociali sunt indispensabili în mediile sociale anemice, în care
disfuncţiile s-au cronicizat, devianţa de la normalitate a căpătat caracter epidemic
şi în care oamenii vulnerabili sunt copleşiţi de ofensiva răului, violenţei, a
faptelor degradante, a relaţiilor interumane ... inumane!
îngrijirea umană presupune desigur o intervenţie calificată şi
sistemică, adică implicarea unei serii întregi de profesionişti (sociologi,
psihologi, medici, jurişti etc.) organizaţi în echipe al căror organizator şi dirijor
este asistentul social!
Obiectivul fundamental al îngrijirii îl constituie asigurarea pe termen
lung a independenţei clienţilor - în măsura în care este posibil - faţă de ofertele
de ajutor ale celorlalţi. In această privinţă, îngrijirea umană nu trebuie să vizeze
numai aspectele fizice-materiale imediate ale vieţii clienţilor — şi nu în primul
acestea - ci mai curând însuşirea formelor, mijloacele, abilităţilor şi a stărilor
psihice favorabile asigurării împlinirii aspiraţiilor prin forţe proprii şi pe termen
lung. Asistenţa sau îngrijirea socială a persoanelor cu nevoi speciale nu trebuie să
însemne transformarea acestora în pensionari definitivi ai instituţiei publice, ci
trebuie, să vizeze, cu prioritate, recuperarea lor socială şi profesională,
deschizându-le calea spre un loc adecvat de activitate şi de viaţă normală (cei mai
mulţi indivizi cu handicap sunt recuperabili profesional, chiar dacă vor trebui să-
şi schimbe locul de muncă sau domeniul de activitate). Nu poate fi vorba de o
adevărată protecţie sau îngrijire umană acolo unde nu se apără demnitatea
clientului, iar aceasta nu se realizează decât în condiţiile independenţei - cel
puţin relative, pe cât posibil - materiale şi afective faţă de ceilalţi (dacă nu faţă de
familie, cel puţin faţă de societate).
In calitatea lor de agenţi ai controlului social,20 asistenţii sociali trebuie
să asigure o îngrijire specifică indivizilor defavorizaţi atât direct, cât şi prin
menţinerea stabilităţii şi a unui climat comunitar (în cartiere, zone urbane
marginalizate, medii sociale-problemă etc.) favorabile dezvoltării normale şi
prosperităţii fiecărui cetăţean sau grup uman. In aceeaşi calitate, asistenţii sociali
trebuie să prevină, să menţină sub observaţie sau să limiteze comportamentele
deviante, excesele şi consecinţele acestora atât asupra individului, cât şi asupra

180
societăţii. Problematica specifică devianţei şi delincvenţei, îndeosebi în rândul
minorilor, impune o îngrijire specială a acestora şi, în consecinţă, o
profesionalizare adecvată a „lucrătorilor sociali“ care vor coopera cu ceilalţi
actori implicaţi (poliţie, justiţie, penitenciare, autoritatea tutelară etc.). 21 în fapt,
fiecare asistent social şi chiar fiecare agenţie din domeniu trebuie să se
specializeze în realizarea unei îngrijiri specifice, centrate pe un caz particular şi
numai pe cazuri asemănătoare care solicită intervenţii, tehnici şi teorii foarte
precise şi restrânse, dar şi foarte eficiente. Exemple: îngrijirea familiilor
destrămate, a copiilor abandonaţi (inclusiv a „copiilor străzii“, cerşetorilor,
vagabonzilor, delincvenţilor, a bandelor de cartier etc.), a tinerilor şomeri
(inclusiv a adolescenţilor „out-of-work“), a gospodinelor handicapate, a
pacienţilor „bolnavi de convalescenţă“, a foştilor deţinuţi (în perioada de
„reinserţie socială“ şi familială).
Asistenţii sociali trebuie să fie interesaţi de ameliorarea condiţiilor de
viaţă a tuturor celor aflaţi în dificultate sau care nu pot face faţă fără ajutor
problemelor pe care le au. Ei trebuie să depună toate eforturile pentru a menţine
echilibrul social-uman în spaţiul social vizat, a stopa eventuala deteriorare a
condiţiilor de viaţă sau a performanţelor individuale, a combate pesimismul,
neîncrederea clientului (credinţa într-un declin inevitabil, într-un viitor care nu
poate fi decât întunecat) şi a promova spiritul participativ, valorile şi relaţiile
interumane.
Toate acestea fac parte din dimensiunile conceptului de îngrijire şi
totodată din sistemul elementelor caracteristice teoriei specifice a îngrijirii
umane. Cunoaşterea domeniului şi stabilirea acţiunilor de intervenţie nu pot fi
realizate fără o operaţionalizare a conceptului şi a teoriei îngrijirii. 22
Pentru majoritatea oamenilor, autoîngrijirea constituie forma firească
de garantare şi asigurare a condiţiilor normale de viaţă într-o societate care
funcţionează normal. Pentru o minoritate umană însă, formată din indivizi sau
grupuri marginalizate, dependente, vulnerabile sau defavorizate, 23 autoîngrijirea
nu este posibilă şi de aceea protecţia comunitară şi asistenţa socială specializată
devin indispensabile. Necesitatea îngrijirii, a ameliorării situaţiei în care se află
asemenea grupuri sau minorităţi, constituie cheia de boltă a legitimităţii profesiei
de asistent social.
Asistentul social este reprezentantul societăţii în aplicarea propriului
sistem de îngrijire umană: în repartizarea resurselor alocate până la nivelul
„clientului individualizat“, în evaluarea cazurilor luate spre îngrijire şi exercitarea
controlului soluţiilor şi eficienţei activităţilor finanţate şi, în fine, în dezvoltarea
capacităţilor de autoîngrijire şi de reuşită individuală prin forţele proprii ale
clientului.24

181
 Gradul de îngrijire a celor ce au nevoie de ajutor constituie un barometru
destul de sensibil al climatului social şi îndeosebi al gradului de libertate şi de
justiţie socială asigurat oamenilor. „Ca un apostol de ultimă oră, asistentul social
devine figura cheie a evoluţiei societăţii contemporane“. 25
Martin Davies considera că un program de instruire, de cercetare şi de
profesionalizare experimentală poate fi elaborat sub presiunea problemelor din
următoarele trei arii sociale:
a) grupul şi mediul familial;
b) copiii-problemă (creşterea şi îngrijirea lor);
c) problematica bătrânilor (vârsta a treia, „a patra“ etc.).

Asistenţa socială a familiei

Asistenţa socială a familiei şi asigurarea îngrijirii membrilor grupului

familial care au nevoie, constituie atât forma cea mai veche, tradiţională, a
serviciului social, cât şi cea mai importantă activitate în acest domeniu. Atunci
când nu vor mai fi familii-problemă (destrămate, carenţate afectiv sau material,
violentate sau tensionate prin imixtiunea sau ofensiva relelor sociale etc.), atunci
nu vor mai fi, putem spune, nici copii-problemă, nici bătrâni izolaţi şi nici alţi
indivizi vulnerabili (cu handicap, dependenţi de alcool sau drog etc.) care să fie
total lipsiţi de cea mai importantă protecţie - cea familială.
Lucrurile sunt, desigur, mai complicate, dificultăţile care stau în calea
muncii asistentului social cu familia problemă sau cu diferiţi membri ai acesteia
sunt numeroase şi adesea insurmontabile (rezistenţa familiei la schimbare,
ambivalenţa opiniilor şi comportamentelor în interiorul familiei, refuzul părţilor
de a accepta contactul cu proprii copii şi interviurile cu asistenţii sociali,
ignorarea regulilor şi valorilor prescrise etc.). Existenţa, într-o familie, a unui
membru handicapat generează - aşa cum arată experienţa — consecinţe foarte
grave, pe care asistentul social nu le poate ignora: modifică ansamblul vieţii
interne a familiei, favorizează izolarea treptată a familiei în mediul social
înconjurător (jena sau ruşinea de a se afla într-o asemenea situaţie influenţează
negativ relaţiile cu prietenii, cu vecinii, chiar cu rudele), reduce semnificativ
timpul liber al celorlalţi membri ai familiei, schimbă stilul de viaţă şi programul
activităţilor în sânul familiei, blochează sau cel puţin afectează cariera social-
profesională a familiei, determină agravarea problemelor financiare şi
gospodăreşti ale familiei etc. Chiar dacă nu trec prin crize acute, familiile cu
membri handicapaţi se află sub presiunea unei ameninţări pe termen lung şi a
unor probleme gospodăreşti-manageriale cronice (cineva din familie trebuie să

182
se ocupe permanent de persoana handicapată, aceasta din urmă vrea să fie
ascultată, „să simtă“ interesul celorlalţi, să fie ajutată etc.).

Creşterea şi îngrijirea copiilor în familia de origine

Creşterea şi îngrijirea copiilor în familia de origine (de preferinţă) sau în

afara acesteia, în familii-substitut sau în diferite instituţii publice (când altfel nu
se poate, adică „în ultimă instanţă“) constituie obiectivul principal din lista de
priorităţi a sistemului de asistenţă socială. După mai multe decenii de
experimentări, s-a ajuns la concluzia că cel mai bine pregătit pentru viaţa de
adult este copilul crescut de proprii părinţi, alături de fraţi şi surori în acelaşi
mediu familial. In afara familiei natale, copilul este de regulă, nefericit,
discriminat (sau, cel puţin, are acest sentiment) şi incapabil să se ataşeze 26 sau să
se stabilească.
Asigurarea creşterii27 normale a copiilor constituie prima etapă
strategică a sistemului de îngrijire umană - domeniu mult mai complex,
diversificat şi nuanţat, datorită multiplelor cazuri concrete de copii şi, în general,
de indivizi care au nevoie de ajutor, de protecţie şi de îngrijire (sunt foarte
semnificative cazurile copiilor abuzaţi - fizic, psihic, sexual etc. — şi ale adulţilor
dependenţi — de alcool, drog, tabac etc. a căror existenţă firească depinde în
esenţă de sprijinul celorlalţi). Selecţia familiilor-substitut (de creştere, adopţie
etc.) sau recrutarea părinţilor-foster pentru plasamentul copiilor-problemă
constituie o sarcină de cea mai mare importanţă pentru asistenţii sociali. Se
poate vorbi de un întreg program şi de o adevărată metodologie în această
privinţă, care poate cuprinde:
a) mediatizarea obiectivelor urmărite printr-o publicitate adecvată şi
chiar
prin tehnici de marketing;
b) pregătirea „părinţilor-foster“ (a „familiei crescătoare, de întreţinere“)
care să suplinească, pe cât posibil, lipsa adevăraţilor părinţi, pregătire care trebuie
să cuprindă un adevărat program de instruire din care nu pot lipsi următoarele
elemente :
1. cunoştinţele de bază de care au nevoie „părinţii-foster“;
2. situaţiile care pot apărea în procesul creşterii (fapte surpriză,
evenimente mai rare care ar putea şoca noii părinţi) despre care familia-substitut
trebuie să ia cunoştinţă;
3. formele de dezvoltare a auto-conştientizării participanţilor la noua lor
activitate privind responsabilităţile pe care şi le asumă, eventualele riscuri şi
tehnicile de rezolvare;
4. principiile unei bune îngrijiri practice a copiilor;
183
 5. munca în grup şi cooperarea cu alţi „părinţi-foster“;
6. mijloace de stimulare a autoeducaţiei permanente etc. 28
c) sprijinirea de către stat şi de către agenţii private a „familiilor foster“
pe toată durata plasamentului de care beneficiază un copil, pentru ca exigenţele
creşterii şi ale îngrijiri acestuia să fie realizate în condiţii optime. Familiile-foster
(de întreţinere) au nevoie de asistenţă socială - de ajutor material, monitorial, de

management etc. — tocmai pentru a ti in masura sa asigure o întreţinere 29 o

creştere şi în esenţă, o îngrijire adecvată a copiilor adoptaţi, „semi-adoptaţi“ sau
acceptaţi în interiorul ei. Funcţia „familiei-foster“ este, de regulă, temporară
deoarece după un timp copilul încredinţat spre creştere va fi preluat fie de
familia de origine (dacă există şi dacă ... acceptă), fie de stat (prin una din
instituţiile publice adecvate), fie de agenţii private (la intervenţia unor agenţi
voluntari).
Este necesar de menţionat faptul că, paralel cu „familia-foster“ (de
„întreţinere“ sau creştere), funcţionează sau după caz, poate funcţiona în relaţie
directă cu copilul aflat în plasament, şi familia de origine a acestuia (factor de
ataşament, în situaţia dată).30 în aparenţă, o asemenea împrejurare este
ambivalenţă (copilul are două serii de părinţi, cu atracţii diferite, adesea cu
comportamente distincte, generând „deruta beneficiarului“ ...), dar în fapt
funcţiile celor două familii sunt complementare - prima punând accentul pe
îngrijirea materială şi educaţională, a doua punând accentul pe îngrijirea
afectivă, de identificare şi individualizare familial-comunitară, cu un impact şi o
importanţă covârşitoare pe termen lung (copilul devenit adult va sancţiona aspru
minciuna, cu atât mai mult în ceea ce priveşte propria identitate sau origine). 31

184
 Sistemul conceptual al teoriei îngrijirii poate lua forma ipotetică de mai jos:

Fig. 17 Paradigma teoriei “îngrijirii umane”

în întreg procesul creşterii şi al îngrijirii, asistentul social trebuie să

respecte drepturile şi interesele copilului, inclusiv cele patrimoniale, dreptul
la
decizie „în ce-i priveşte“ personal, dreptul de a rămâne în „mediul de origine“
(sat, oraş etc.).
Plasamentul familial32 şi obiectivele acestuia trebuie să fie stabilite în
comun de către asistentul, reprezentantul autorităţii tutelare, copilul în cauză,
familia de origine şi „familia-foster“, dacă o asemenea întrunire în situaţia cea
mai fericită ar fi posibilă. în numeroase cazuri, familia naturală a copilului fie
nu
este cunoscută, fie nu răspunde chemării, ceea ce face ca destinul acestuia să
fie
hotărât în lipsa celor care i-au dat viaţă. Experienţa socială arată că după
adopţie
sau după efectuarea plasamentului familial, unele familii de origine sau numai
unul dintre membrii ei îşi manifestă totuşi existenţa, solicitând chiar
reintegrarea
în drepturile părinteşti. Aceste situaţii solicită toate eforturile, toate
185
cunoştinţele
şi întreaga competenţă şi experienţă achiziţionate de asistentul social pentru a

186
rezolva în interesul copilului diferitele probleme şi aspecte ale „noului
context“ în care se află acesta.

îngrijirea persoanelor în vârstă

Vârstnicii constituie cel mai numeros grup social care — datorită

vulnerabilităţii şi „stării de dependenţă“ în care ajung — are nevoie de
protecţia
celorlalţi, în primul rând de protecţia grupului familial din care fac parte, a
comunităţii şi vecinătăţii umane şi, în ultimă instanţă, de protecţia
ansamblului
social (care trebuie să aloce, în acest sens, mijloacele financiare de care este
nevoie). Problematica îngrijirii bătrânilor vizează nu atât creşterea ponderii
acestora în ansamblul populaţiei (se vorbeşte tot mai mult de îmbătrânirea
demografică sau de „creşterea speranţei de viaţă“), cât diversitatea şi
particularităţile nevoilor şi exigenţelor persoanelor în vârstă şi, prin urmare,
natura şi volumul tot mai mare de servicii speciale de care aceste persoane au
nevoie.33
Cea mai bună şi eficientă îngrijire este - şi în cazul persoanelor în
vârstă
- îngrijirea rezidenţială (în propria lor familie) şi cea comunitară (adică în
„mediul social de origine“, între vecinii şi concetăţenii pe care îi cunosc şi cu
care au trăit de-a lungul vremii). Există dificultăţi în asigurarea unei asemenea
îngrijiri: familiile de origine s-au destrămat, copii s-au răspândit în diferitele
părţi
ale ţării, chiar dacă unii copii sunt aproape din punct de vedere geografic,
spaţial,
sunt în schimb foarte departe din punct de vedere afectiv-uman (îşi refuză
proprii părinţi, îi internează în instituţii sau, pur şi simplu,.îi dau afără din
propriile lor locuinţe ... etc.), alte rude „au propriile lor probleme“ şi - chiar
dacă
ar dori — nu se pot dedica unei asemenea activităţi, vecinii nu-şi asumă nici
ei
asemenea responsabilităţi etc.
Ancheta socială a asistentului social este, din acest punct de vedere,
decisivă pentru soluţionarea cazurilor de acest fel şi pentru elaborarea unui
program adecvat de intervenţie. Ajutorul social poate consta, de pildă, în:
a) servicii zilnice adecvate noilor persoane în vârstă (pe care
ceilalţi
membri ai familiei nu le pot face);

187
 b) sprijin financiar şi chiar alimente;
c) consultaţii juridice şi sfaturi medicale adecvate;
d) integrarea în activităţi de grup, reinserţie socială etc.;
e) o ocrotire specială pentru vârstnicii aflaţi într-o stare de
dependenţă
accentuată care împovărează familia.34
Se manifestă, şi în acest domeniu, ca şi în cazul protecţiei, un conflict de
autoritate între diferitele servicii, agenţii şi actori sociali implicaţi în
asigurarea

188
îngrijirii bătrânilor.35 Cooperarea în echipă interdisciplinară era desigur
absolut
necesară pentru atingerea obiectivului fundamental. Pe această cale se pot
organiza centre de zi pentru petrecerea timpului liber sau „cluburi-dejun“ (cu
funcţii evident multiple) la iniţiativa unor „voluntari de suflet“ sau a unor
„comunităţi inimoase“, ale căror curaj şi mărinimie sunt evidente.
Extinderea voluntariatului şi a sponsorizării acţiunilor sau
programelor
de asistenţă socială depind, în mare măsură, de progresul social general, de
creşterea peste necesităţile proprii a veniturilor populaţiei şi, nu în ultimul
rând,
de gradul de educaţie şi cultură al fiecărui cetăţean, al fiecărei comunităţi.

Teoria îngrijirii - nucleu al asistenţei sociale

Teoria îngrijirii reprezintă pentru asistentul social nucleul statusului

său în societate, oferindu-i astfel câmpul de acţiune cel mai reprezentativ şi
centrat pe problemele şi exigenţele fundamentale ale profesiei. Pregătindu-se
pentru această muncă, asistentul social trebuie să fie în acelaşi timp sociolog,
psiholog, antropolog, jurist, manager etc. chiar dacă va apela la sprijinul unei
echipe interdisciplinare în diferite etape ale realizării programelor sociale
stabilite. în calitate de consilier familial sau de sfătuitor al clientului,
asistentul
social trebuie să uzeze de tot talentul, de competenţa şi experienţa câştigate
pentru a cuceri încrederea interlocutorului, trebuie să transmită afecţiune,
grijă şi
căldură, să manifeste interes pentru client şi să probeze autenticitate în tot ce
spune şi tot ce face. Orice client sancţionează foarte aspru nesinceritatea,
artificialitatea în relaţiile directe, „arte-factul“ sentimental sau „kitsch-ul
afectiv“,
imixtiunea brutală în viaţa intimă, abuzul de încredere, ignorarea
confidenţialităţii informaţiilor transferate în şi prin relaţiile interpersonale,
încălcarea regulilor deontologice etc. — pe care chiar dacă nu le cunoaşte cu
exactitate (sistematic şi în forma teoretizată) „le simte“ cu o forţă nebănuită şi
le
exteriorizează prin acte adesea foarte violente (abandonează dialogul, se
închide
în sine, revine la vechile comportamente, fuge din familie, refuză contactul cu
asistentul social etc.). Toate acestea nu 189
pot fi ignorate în practica asistenţei
sociale.
 Concluziile unor analize — în cazul nostru privind teoria îngrijirii —
pot fi
cel mai bine prezentate în sinteze conceptual-paradigmatice a căror funcţie
este
de a esenţializa problematica vizată şi, în plan practic, acţionai, de a orienta
(sau,
mai exact, a ghida) elaborarea viitoarelor programe sociale, atât de cunoaştere
şi
diagnostic, cât şi de acţiune, intervenţie şi de schimbare socială.

190
 într-o altă perspectivă, mai puţin globală, problematica îngrijirii
umane
poate lua următoarea formă schematică, cu o funcţie evident ipotetică şi
euristică:

Fig. 18. Paradigma „perspectivei sistemice“a AS (II)

Asemenea reprezentări conceptual-spaţiale sunt necesare în orice

domeniu de analiză, dimensionare şi investigare ştiinţifică, întrucât
interconexiunile şi interdependenţele dintre factorii implicaţi şi elementele
componente sunt atât de numeroase încât înţelegerea şi surprinderea lor
globală
ar fi altfel imposibilă. Aceste instrumente191
de lucru rămân, de altfel, valabile şi
pentru următoarele teorii pe care le prezentăm mai departe.
 IV. 2. Teoria participării în asistenţa
socială
(Relaţiile dintre client şi asistentul social)

Experienţa practică din domeniul protecţiei umane şi al programelor

de
ajutor destinate populaţiilor defavorizate sau vulnerabile arată că eficienţa
activităţilor întreprinse în acest sens se găseşte în raport cu gradul de
implicare şi
participare al beneficiarilor la organizarea şi realizarea lor. Există, de aceea,
două
perspective de analiză şi apreciere atât a participării specifice domeniului, cât
şi a
raporturilor dintre sistemele sau părţile participante:

A. Perspectiva asistentului social asupra relaţiilor cu

clientul, cu
„obiectul muncii“ sale, cu alţi agenţi participanţi, vizând structurarea şi
ierarhizarea activităţilor;

B. Perspectiva clientului sau a beneficiarului acţiunilor de

protecţie şi
sprijin asupra relaţiilor sale cu ceilalţi participanţi şi, în primul rând, cu
asistentul
social, „imaginea“ pe care şi-o face clientul despre o asemenea activitate,
despre
conţinutul ajutorului, personalitatea lucrătorului social, formele de sprijin şi
cooperare în folosul lui etc.
Importante sunt, în acest caz, experienţele deja trăite în colaborare cu
alţi
asistenţi sociali, privind eficienţa sau efectele altor programe de protecţie de
care
a beneficiat. Este necesar ca asistentul social să acorde toată atenţia acestor
imagini şi modului de percepere (înţelegere, evaluare sau valorizare) a
activităţilor de asistenţă socială şi a relaţiilor dezvoltate în domeniu, pentru a-
şi
modela sau orienta munca în maniera cea mai adecvată. El trebuie să
cunoască 192
cât mai exact:
 ce înseamnă ajutor pentru client (indiferent de concepţia general-
socială sau de propria sa concepţie asupra problemei);
care sunt activităţile de sprijin care nu sunt receptate în conţinutul lor
sau sunt respinse de client şi urmează să fie evitate în etapele următoare sau
reevaluate.
ce înseamnă eficienţa în propria activitate în raport cu aspiraţiile şi
sistemele de valori sau tradiţiile proprii clientului vizat şi ce înseamnă
eşec în această muncă? (asistentul social trebuie să aibă în vedere
diferenţa dintre modul propriu şi maniera clientului de a diagnostica
eşecul sau eficienţa);
ce trebuie să facă şi cum trebuie să procedeze asistentul social pentru
a
genera un impact pozitiv asupra clientului şi pentru a veni în
întâmpinarea dorinţelor lui;

193
 în sinteză, ce place şi ce nu place clientului atât în ceea ce priveşte
conţinutul, cât şi forma protecţiei, a intervenţiei sau ajutorului dat de
asistentul social etc.
Experienţa practică a pus în lumină, de asemenea, faptul că
beneficiarii
programelor sociale sunt interesaţi să ştie care este părerea asistenţilor sociali
despre ei, ce imagine şi-au format aceştia despre proprii lor clienţi şi care ar
trebui să fie natura (sau calitatea) relaţiilor dintre cele două părţi pentru ca
activităţile şi cooperarea să dea rezultate acceptabile.
Problema feed-back-lui este, în acest domeniu, problemă de
profesionalism şi totodată de experienţă practică şi abilitate, aparţinând, în
esenţă, de statusul asistentului social şi mai puţin de interesul sau capacitatea
clientului de a o înţelege sau a conştientiza. In comportamentul şi în
atitudinile
faţă de clienţi este nevoie deci de multă atenţie, discreţie, capacitate de
previziune, chiar discernământ (având în vedere efectele asupra unor
persoane
vulnerabile ...) de multă abilitate şi mult tact.
Am arătat deja că în relaţiile lor cu asistenţii sociali, clienţii aşteaptă
şi le
acceptă doar pe cele bazate pe sinceritate, încredere şi cooperare egală.
Asemenea exigenţe sunt justificate întrucât, dacă ne plasăm în locul lor,
statusul
de asistent social pare confuz, contradictoriu, chiar ambivalent (este vorba -
se
întreabă clientul - de ajutor necondiţionat sau de control social privind
destinul
său?) şi în orice caz pare misterios şi generează suspiciuni asupra întregii
activităţi şi asupra obiectivelor. în ce măsură poţi avea încredere - se poate
întreba clientul unor servicii de asistenţă socială - în cineva care face parte,
de
regulă, din birocraţia de stat, care, în mod firesc trebuie să reprezinte
interesele
statului-patron şi care pretinde, în acelaşi timp, că vrea să te ajute şi-ţi apără
interesele în numele aceleiaşi societăţi responsabile de propria ta situaţie,
vulnerabilitate şi marginalizare?
Clienţilor din domeniul de referinţă nu le plac misterele - afirma
David 194
Howe - şi de aceea asistentul social trebuie să câştige încă de la început
încrederea acestora (prezentându-şi în primul rând propria identitate şi apoi
obiectivele urmărite).
„Dacă un client este derutat şi încurcat - spune David Howe - el este
greu de ajutat, trece în defensivă şi se comportă cu stângăcie, ajungându-se
chiar
la blocarea prin refuz a cooperării sau la conflicte de opinii şi, în final, la
eşuarea programului sau a activităţii respective. Nimic nu trebuie ascuns
clientului din ceea ce el are dreptul să ştie, relaţiile trebuind bazate pe
claritate şi
sinceritate. Nu se recomandă, de pildă, să spui clientului că scopul vizitei în
familie este aflarea vârstei copiilor sau starea sănătăţii lor, când în realitate
doreşti să verifici „la faţa locului“ calitatea căsniciei şi a relaţiilor
intrafamiliale.

195
Mai mult, clientul are dreptul să ştie actul normativ 36 în virtutea căruia
asistentul
este abilitat să realizeze această acţiune, procedurile care vor urma
diagnosticării
situaţiilor şi drepturile pe care le are în acest context. Dacă el ştie despre ce
este
vorba, există mai mari şanse de deschidere spre cooperare cu asistentul social
şi
de înţelegere corectă a muncii acestuia, a propriului interes în această
activitate.
Aşa cum am mai arătat, calitatea relaţiei dintre cele două părţi este
fundamentală pentru reuşita programelor iniţiate, în măsura în care sunt
bazate
pe încredere reciprocă, interes, răbdare în cunoaştere şi intercomunicare
(„arta
de a asculta“) şi chiar prin afecţiune.
Sarcina constructivă a activităţii aparţine, în esenţă, asistentului social
care trebuie să stăpânească bine problema şi să cunoască atât baza legală, cât
şi
baza teoretică a implicării lui în această muncă.
Asistentul social care nu ştie exact situaţia şi obiectivul urmărit, nu
poate
stabili formele sau procedeele de intervenţie (de ajutor, protecţie, prevenţie
etc.)
şi nu îşi va da seama când şi în ce măsură a realizat ceea ce trebuia să
realizeze
sau, dacă a ajuns acolo unde trebuia să ajungă prin activităţile realizate.
Stăpânind ferm traiectoria Asistent social - Acţiune - Client, lucrătorul
social
poate elabora cu cât mai mare exactitate atât „inventarul de probleme“, cât şi
drumul critic37 al etapelor şi activităţilor ce urmează să le întreprindă.
Proiectarea, ierarhizarea şi eşalonarea acestora sunt etape hotărâtoare în
atingerea obiectivelor. Să nu uităm însă că decisivă este şi implicarea sau
participarea clientului încă din această fază la realizarea tuturor etapelor
prevăzute alături de ceilalţi factori sau agenţi sociali.
Sintetizând aspectele structurale ale muncii asistentului social, David
Howe formulează următoarele cinci întrebări:
Care este problema? Despre ce este 196
vorba?
Care este conţinutul sau contextul problemei? Adică: originile sau
 cauzele problemei? Cum se explică ceea ce se întâmplă? Cum
apreciem
situaţia? etc.
Care este obiectivul? Ce este de făcut? (întrebări la care trebuie să
răspundă în comun cele două părţi).
Care este calea de intervenţie? Care sunt mijloacele sau procedeele de
atingere a obiectivelor? (şi în acest caz este necesară colaborarea
clientului cu asistentul social).
Care este rezultatul? Au fost atinse obiectivele prevăzute? în ce
măsură?
(se face deci o evaluare a tuturor efectelor obţinute prin aplicarea
programului de intervenţie).
Se impune să analizăm - în plan ipotetic cel puţin - posibilităţile de
răspuns la cele cinci întrebări, chiar dacă par a fi destul de simple, în ciuda

197
 aparenţei, nu este totdeauna foarte clar şi distinct, cum ar spune
Descartes, care
este problema de rezolvat prin intervenţia asistentului social. Practica ne oferă
o
diversitate de probleme: unii clienţi suferă sau experimentează suferinţa, în
timp
ce alţii cauzează suferinţă altora, semenilor lor. Unii oameni au o problemă
—
potrivit constatării lui D. Howe, în timp ce alţi oameni sunt ei înşişi o
problemă !,
primii devenind clienţi voluntari, cei din a doua categorie devenind clienţi
involuntari. Un copil al străzii sau un copil delincvent reprezintă o problemă
pentru ceilalţi, pentru familie, pentru poliţie, justiţie şi pentru ansamblul
societăţii, dar el însuşi nu vede, nu înţelege şi mai ales nu acceptă că într-
adevăr
are o problemă şi că este o problemă pentru ceilalţi. Situaţia este diferită dacă
ne
referim la statusul unui şomer: acesta îşi dă seama că nu se poate descurca
singur
şi atunci cere ajutor sau sfaturi pentru a-şi rezolva problema, fiind conştient
că el
are o problemă, fără a fi el însuşi o problemă! Nu te poţi simţi deloc fericit
constatând că eşti o problemă sau, în alţi termeni, o povară socială şi în
primul
rând pentru familie.
A stabili cine este clientul şi deci beneficiarul unui eventual program
de
protecţie nu constituie, în acest context, o sarcină uşoară. Cel puţin două
întrebări par inevitabile:
Cine are legitimitatea de a defini problema şi a alege clientul? (există
mai
mulţi agenţi sociali în acest sens);
Pentru cine clientul (ipotetic) constituie o problemă?
Definirea clientului devine şi mai dificilă atunci când mai mulţi
factori
implicaţi au nevoie de ajutor sau de protecţie. De pildă, un copil abandonat,
dintr-o familie destrămată, repartizat într-o instituţie socială lipsită de condiţii
adecvate de îngrijire: cine este clientul principal? Care client are prioritate în
primirea ajutorului? Care sunt soluţiile198 cele mai favorabile şi care sunt
adevăratele ţinte ale intervenţiei? In funcţie de mijloacele de care dispune şi
de
cadrele calificate, sistemul asistenţei sociale trebuie să intervină atât în ceea
ce
priveşte protecţia directă a copilului abandonat, cât şi pentru ameliorarea
situaţiei familiei destrămate (sprijin indirect şi pentru copil, protecţie totodată
pentru membrii familiei) şi a instituţiei unde urmează să fie transferat copilul-
problemă.
Delimitarea contextului în care a apărut cazul de referinţă sau
obiectul
asistenţei este, de asemenea, o sarcină ce impune profesionalism şi
experienţă:
Ce s-a întâmplat? Care este cauza sau originea cazului dat? Ce diagnostic se
poate pune spaţiului social înconjurător? In fine, ce semnificaţie se poate
atribui
problemei respective? într-o manieră empirică întrebările ar putea lua forma
următoare:

199
 De ce preferă copilul mediul străzii în locul mediului familial sau al
mediului instituţional?
De ce fuge copilul de la şcoală sau de acasă?
Cum se organizează şi care este originea bandelor de cartier sau a
grupurilor de vagabonzi?
De ce s-au înmulţit cerşetorii în lumea urbană?
Cum se explică abandonul familial, dar abandonul matern?
De ce şomerul preferă un ajutor financiar de mizerie în locul unei vieţi
active sau al unei oferte provizorii de muncă?
De ce delincvenţii nu-şi abandonează comportamentul anomic după
suportarea unor aspre pedepse sociale? etc.
Asistentul social trebuie să identifice cauzele şi să formuleze cele mai
argumentate răspunsuri la asemenea întrebări, alcătuind liste ipotetice pentru
cazuri concrete privind condiţiile favorizante ale unor comportamente sau
fapte
anemice. De pildă:
copilul care fuge de acasă este probabil bătut sau terorizat de alţi
membri
ai familiei, este lăsat în voia soartei, nimeni nu-i întreabă nimic şi, în
general, este neglijat etc.;
copiii care fug din orfelinate, cămine-şcoală sau din alte instituţii de
protecţie sunt, ipotetic vorbind, neîngrijiţi şi nesupravegheaţi; ei
reacţionează astfel la condiţiile de mizerie în care trăiesc şi la
degradarea
materială şi umană a unor asemenea unităţi sociale etc.;
cerşetorul din colţul străzii a constatat probabil că se poate trăi bine
practicând această „meserie“ sau nu dispune de nici o altă posibilitate
de
a-şi câştiga existenţa sau în fine, pierzând simţul demnităţii, imită pe
alţii
care fac acelaşi lucru şi se descurcă foarte bine.
Asemenea ipoteze trebuie verificate prin anchete ştiinţifice, organizate
de
profesionişti, în primul rând de asistenţii sociali, fapt pentru care trebuie să
stăpânească cât mai bine instrumentele metodologiei necesare. Numai pe
această
bază se va putea pune un diagnostic şi se vor putea lua măsuri de corecţie sau
200
ameliorare a situaţiilor constatate. Diagnosticul se va referi şi la natura
cauzelor
sau a factorilor implicaţi (factori sociali, culturali, educaţionali, psiho-afectivi,
economici etc.), cu atât mai mult cu cât asistentul operează, îşi exercită
profesia,
la graniţa dintre social şi individual iar în plan ştiinţific la interferenţa
sociologiei
cu alte ştiinţe apropiate, în primul rând cu psihologia.
Relaţiile dintre client şi asistentul social sunt cel mai bine ilustrate şi
cel mai puternic implicate (sau prezente) în domeniul obiectivelor urmărite,
în
mod firesc se pun întrebări de tipul: Este bine ca asistentul social să se implice
în
rezolvarea problemei sau a cazului avut în vedere? Nu va fi acuzat de
imixtiune

201
 în viaţa personală a clientului? Ce urmăreşte, de fapt, asistentul social?
Care este
baza legală a unei asemenea intervenţii? Pe cine reprezintă asistentul social?
(este
una dintre întrebările cele mai dificile), în ce relaţii trebuie să se afle cu
clientul?
Care este rolul terapeutic al cooperării lucrătorului social cu clientul? (de
pildă:
ameliorarea relaţiilor familiale, schimbarea atmosferei afective în instituţia
din
care fug copiii, vindecarea comportamentală a alcoolicului, asigurarea unei
îngrijiri normale copilului orfan sau bătrânului rămas singur, deschiderea unei
perspective de muncă (de reinserţie socială) unui delincvent eliberat din
închisoare, modificarea mentalităţii oamenilor din cartierele periferice
degradate,
cooperarea terapeutică - mai exact socio-terapeutică — cu bandele de cartier
etc.).
Decisivă în realizarea obiectivelor stabilite este în primul rând
metodologia sau tehnologia de intervenţie, adică întregul sistem de
mijloace,
tehnici, procedee, forme şi căi de acţiune sau intervenţie în spaţiul social
(inclusiv afectiv şi cultural, economic sau ecologic etc.) al cazului respectiv.
Traiectoria unei asemenea activităţi se întinde de la investigarea
generală
a cazului până la aplicarea sau experimentarea unor tehnici particulare,
specifice
sau foarte concrete (cum ar fi cele vizând acordarea primului ajutor, munca
directă sau în interiorul familiei, sfatuirea părinţilor care au copii în instituţii
publice sau copii-problemă, convorbirea cu un „copil al străzii“, intervievarea
unui delincvent minor etc.)38
Importante, putem spune chiar indispensabile, sunt procedeele
adecvate
muncii cu grupul în general, cu toată familia, în special (când este vorba de o
familie-problemă) sau cu „bande de delincvenţi“.

202
 IV. 3. Teoria ataşamentului şi identitătii
Dezvoltarea „individualizată“ şi afectivă a copiilor

Această teorie specifică are menirea să deschidă calea înţelegerii corecte

a
procesului de dezvoltare psiho-socială normală a personalităţii în general şi
a copiilor în special. Două întrebări-ipoteză ne pot ajuta să purcedem la
analiza
unui asemenea câmp socio-afectiv de o complexitate evidentă:
Ce impact are asupra personalităţii copilului relaţia lui cu părinţii? Care
este raportul dintre calitatea acestei relaţii şi succesele ori insuccesele copilului?
Ce se întâmplă cu copiii care „şi-au pierdut părinţii“? Ce consecinţe
determină asupra evoluţiei afective a copilului:
lipsa îndelungată sau definitivă a părinţilor?
lipsa familiei sau a căminului familial de
origine?
repetatele transferuri de la o familie la alta ?
Evenimentele tragice din istoria omenirii sau a unei singure ţări
(războaiele mondiale, cele local-regionale) au lăsat în afara familiei milioane de
copii care, datorită manifestărilor imediate şi a efectelor pe termen lung, au
trezit
interesul aproape general, atât practic, cât şi ştiinţific, pentru ameliorarea sau
rezolvarea problemelor acestora. Unul dintre cercetătorii care au deschis calea
spre analiza profundă a acestui domeniu a fost John Bowlbyf preocupat
îndeosebi de soarta copiilor rămaşi pe drumuri după al doilea război mondial,
lipsiţi de căldura familială şi de îngrijirea părinţilor. El studia asemenea cazuri
dintr-o dublă perspectivă: a prezentului, adică efectele imediate ale pierderii
părinţilor sau familiei şi a viitorului, adică efectele de lungă durată asupra
vieţii
de adult. Studiile lui Bowlby au pus în lumină nevoia puternică a oricărui copil
pentru stabilirea unor legături profunde de ataşament cu persoanele adulte (în
primul rând, desigur, cu părinţii, în lipsa acestora cu bunicii ... sau chiar cu alte
rude, vecini, educatori etc.) şi rolul fundamental, în această privinţă, al imaginii
pe care şi-o fac copiii despre aceste persoane. în lipsa unei asemenea imagini
puternice sau cel puţin normale şi în lipsa unui ataşament adecvat, dezvoltarea
copilului este periclitată iar evoluţia lui spre o viaţă-de adult firească afectiv
este
pusă sub semnul întrebării. Stabilitatea şi „forţa“ personalităţilor adulte îşi au
originea în stabilitatea şi profunzimea sentimentelor de ataşament afectiv din
timpul copilăriei.
203
La orice vârstă o fiinţă umană este atrasă de alte fiinţe umane, fiind
înclinată în mod natural spre relaţii de afecţiune cu semenii din imediata
apropiere. Pierderea acestor relaţii (prin pierderea celor dragi, a celor
indispensabili afectiv) este de regulă foarte dureroasă, chiar tragică şi generează
efecte dezastruoase asupra stării de ataşament a celui în cauză. Individul ajuns
în

204
această situaţie se simte rănit sufleteşte, este tot timpul trist, devine chiar
mânios
şi „dezordonat“ în reacţii şi, în general, se poate spune că şi-a pierdut simţul de
orientare sau „busola sentimentală“. Asemenea efecte sunt cu atât mai
puternice
cu cât persoana ataşantă este percepută sau imaginată de către persoana ataşată
ca fiind cea mai bună, cea mai puternică şi cea mai înţeleaptă. 40
Starea de ataşament vizează, în fapt, toate vârstele, dar manifestările
cele mai clare şi definitorii ale acesteia se observă din timpul copilăriei.
Ataşament înseamnă, în esenţă, apropierea preferenţială, dezinteresată şi
aproape inconştientă a unei persoane de o altă persoană. Asemenea
caracteristici
sau semne ale ataşamentului se întâlnesc în forma lor pură şi, în orice caz, în
forma lor naturală numai la copii, întrucât copilăria este vârsta spontaneităţii şi
sincerităţii, a exteriorizării libere şi tumultoase a sentimentelor, a trecerii cu
mare
uşurinţă de la o stare la alta, a pedepsirii aspre, dar şi a iertării rapide. în funcţie
de starea în care se află, ataşamentul se exprimă prin semne cât mai clare
(pentru
eventualul receptor, adică pentru adultul ataşant), adesea ambivalenţe, cum ar
fi:
plânsul, chemarea, protestul, fuga din faţa noului venit - copilul se ascunde în
spatele părinţilor, se agaţă de fusta mamei sau de pantalonul tatălui,
exprimându-
şi frica de a nu fi luat sau îndepărtat de baza afectivă, de a nu fi abandonat sau
lăsat cu străinii etc.
Ataşamentul are caracter dinamic, adică apare, se formează, se
„maturizează“, atinge apogeul în anumite condiţii ale copilăriei, se poate
deteriora sub incidenţa unor actori, slăbeşte şi chiar dispare atunci când
persoana ataşantă dispare şi ea. în mod normal, ataşamentul trebuie să reziste
sub o anumită formă toată viaţa. Pe măsură ce copilul îşi formează conştiinţa de
sine şi aspiră spre individualitate şi autocontrol, ataşamentul îşi modifică
semnificativ natura, calitatea şi modul de manifestare, scăzând, treptat, în
intensitate.
Relaţiile de ataşament au - conştient sau inconştient - misiunea de a
proteja persoana mai slabă, vulnerabilă în raport cu factorii sau agenţii externi
sau interni. în această perspectivă, ataşamentul poate fi definit drept mecareism
de protecţie (în legătură directă cu diferitele mecareisme de autoapărare ale
individului în cauză — retragerea în sine, uitarea etc.).
Pierderea sentimentului de siguranţă, teama de diferite pericole,
205
ameninţarea cu pierderea bazei afective (mama, tata, bunicii etc.) generează un
dezechilibru psihic şi induc stări tot mai puternice, după caz, de anxietate, pe
care copiii le experimentează îndeosebi în momentele în care sunt internaţi în
diferite instituţii publice, transferaţi unor familii-substitut, lăsaţi acasă în grija
cuiva sau la grădiniţă pentru câteva ore de către proprii părinţi. Este nevoie de
mult timp şi de multă răbdare din partea părinţilor până la formarea unui

206
ataşament atât de puternic încât copilul să aibă curajul şi mai întâi încrederea de
a se îndepărta şi chiar de a se lipsi o perioadă de timp de baza afectivă, fără
teamă şi fără sentimentul pericolului. Siguranţă şi stabilitatea personalităţii
umane, inclusiv a copilului, sunt două condiţii fundamentale ale unei vieţi
normale în societate, condiţii care pot fi satisfăcute doar prin formarea - la fel
de normală şi naturală - a ataşamentului afectiv. în fapt, „părinţii şi copilul -
afirmă David Howe - sunt programaţi biologic să devină ataşaţi unul de
celălalt“, ajutându-l pe acesta din urmă:
-să atingă întregul său potenţial;
-să gândească logic;
-să-şi dezvolte o conştiinţă;
-să dezvolte interesul de cooperare cu ceilalţi oameni;
-să devină încrezător în sine;
-să facă faţă stresului şi frustrării;
-să biruie teama şi neliniştea;
-să dezvolte relaţii viitoare;
-să reducă gelozia etc.41
Un copil cu o dezvoltare normală dintr-o familie cu o funcţionalitate
normală ajunge deja la sfârşitul primului an de viaţă la asigurarea unui
ataşament
puternic faţă de părinţi, adică a unei baze afective sigure şi „prin aceasta, la
reducerea maximă a stărilor de nesiguranţă sau anxietate. 42 între aceste două
stări
ambivalenţe (ataşament-anxietate) există un raport invers proporţional: în
colectivitatea de copii în care se manifestă frecvent teama de adulţi, inhibiţia
sau
blocajul afectiv, comportamentele dezordonate sau nesigure, retragerile în sine
şi
alte forme incipiente sau maturizate ale anxietăţii, înseamnă că nu s-au dezvoltat
ataşamente puternice faţă de părinţi, familie, de alţi adulţi sau de alte sisteme de
referinţă. Cu cât ataşamentul este mai puternic, cu atât baza afectivă este mai
sigură, curajul copilului mai mare, libertatea de mişcare şi spaţiul social în care
îndrăzneşte să rişte să se deplaseze mai întinse sau mai importante. Ori de câte
ori copilul se simte ameninţat, el revine la bază, dar poate face acest lucru
numai
dacă are deja o bază afectivă adecvată, destul de stabilă.

207
 Fig. 19 Teoria ataşamentului. Raporturi inter-variabilă
Confruntarea sau teama de necunoscut şi orice altă ameninţare îl apropie
pe copil de bază, în timp ce sentimentul de siguranţă (încrederea în persoana
ataşantă, care îl proteja) îl încurajează să se îndepărteze, să rişte, să iasă în afara
mediului obişnuit pentru a explora lumea etc. Noutatea prezintă o mare atracţie
pentru copilul dezvoltat normal.
Explorarea lumii de către copii - în condiţiile existenţei unui ataşament
puternic - constituie un răspuns adaptativ la exigenţele dezvoltării propriei lor
personalităţi în raport cu condiţiile mediului înconjurător. Se formează, astfel,
oameni stabili din punct de vedere psiho-emoţional, puternici, adică rezistenţi
în
faţa distorsiunilor şi încercărilor vieţii şi, în plan socio-global, competenţi în
raport cu' obligaţiile statusului profesional şi ale poziţiei sociale ocupate.
Dimpotrivă, copiii crescuţi fără dragoste şi fără apropiere sufletească din partea
familiei, a celor din jur, deci copiii lipsiţi în esenţă de ataşamentul afectiv
normal
sunt de regulă pasivi, indiferenţi, incapabili să cunoască sau să exploreze lumea
208
şi
- preocupaţi de ceea ce le lipseşte, de ceea ce simt că au nevoie - îşi vor cheltui
energia emoţională în căutarea siguranţei afective.43 Rezultă de aici importanţa

209
eliminării sau reducerii stărilor de anxietate la copii prin asigurarea condiţiei
fundamentale: prezenţa părinţilor, a bazei afective pe care numai aceştia o pot
oferi la dimensiunea normală şi cu o forţă de manifestare adecvată unui
ataşament puternic.
Teoria ataşamentului a influenţat semnificativ — prin concluziile şi
elementele nou sesizate - atât practica în domeniul de referinţă (al protecţiei şi
asistenţei sociale) cât şi politicile sociale în instituţiile specializate. De pildă,
este
tot mai clară necesitatea internării mamei cu copilul bolnav, pentru a-i asigura
liniştea şi a îndepărta stresul sau stările eventuale de anxietate care i-ar
împiedica
vindecarea“.

A. Tipuri de ataşament

In funcţie de natura şi gradul de constituire a bazei de ataşament există

şi
se manifestă trei tipuri de ataşament:
sigure, când copilul simte o protecţie puternică şi definitivă, asigurată
de
dragostea permanentă a părinţilor, dragoste care îndepărtează orice
stres,
tristeţe sau nesiguranţă şi care dezvoltă curajul copilului în explorarea
lumii;
nesigure sau anxioase, când copilul nu este sigur de sentimentele
părinţilor, situaţie alimentată tocmai de comportamentul ambivalent,
contradictoriu, incert, „şovăielnic“ al părinţilor faţă de proprii copii.
într-
un asemenea caz, copilul este îngrijorat de fiecare dată când părinţii
pleacă de acasă. In faţa inconsecvenţei reacţiilor acestora la semnalele
lui,
şovăie şi el în explorarea lumii din jur şi resimte ca pe o ameninţare
orice
absenţă părintească, orice parţială indisponibilitate a unuia dintre părinţi
la exigenţele pe care le impune;
foarte nesigure sau ambivalenţe, datorită lipsei unei relaţii normale
între părinţi şi copii şi îndeosebi lipsei totale de afectivitate, de dragoste
părintească, în perioada cea mai importantă din acest punct de vedere:
primul an de viaţă, care este anul formării ataşamentului faţă de adulţii
cei mai apropiaţi (părinţi, bunici, alte rude, educatori-îngrijitori etc. în
210
 funcţie de situaţia familială a copilului respectiv).44
Ataşamentele de acest tip — ambivalenţe sau foarte nesigure — au
consecinţe negative, deosebit de grave pentru destinul copilului respectiv,
manifestându-se, în realitate, ca fals ataşament, întrucât:
a) copilul nu este sigur de sentimentele şi dragostea părinţilor şi de
protecţia de care are nevoie;

211
 b) părinţii par să fie indiferenţi, insensibili sau lipsiţi de
preocupare faţă
de nevoile şi sentimentele copiilor (sau cel puţin aşa sunt percepuţi de proprii
lor
copii);
c) atunci când va semnaliza dorinţa de atenţie sau nevoia de
ajutor,
copilul se aşteaptă să fie respins sau ignorat de ipoteticele persoane ataşante;
d) atitudinile şi comportamentele părinţilor i se par copilului
imprevizibile, perturbante sau angoasante;
e) copilul se simte părăsit, neiubit, neîncurajat, adică „fără
valoare şi
interes“ pentru proprii lui părinţi;
f) văzând că nu este ajutat când are nevoie, copilul pierde încrederea în
ceilalţi, chiar în el însuşi şi constată că obţinerea dragostei „altuia“ este destul
de
dureroasă;
g) văzând că nu este apreciat, că „succesele“ lui nu interesează
pe
nimeni, copilul pierde încrederea în ceea ce face, nu se autoapreciază şi nu se
autostimulează fără încurajarea şi stimularea celorlalţi;
h) în fine, ajunge la concluzia că trebuie să te descurci singur şi
că
singura cale de a evita durerea este să nu iubeşti pentru că lumea îţi este ostilă. 45
Asemenea situaţii şi asemenea concluzii sunt desigur ipotetice, mai ales
în forma lor teoretică şi îndeosebi în cazul copiilor, în manifestările lor
concrete.
Acestea trebuie văzute şi raportate pe termen lung, în perspectiva evoluţiei
personalităţii copiilor, caz în care ataşamentul familial joacă un rol fundamental
(în funcţie cu gradul de constituire).
Din analiza celor trei tipuri de ataşamente rezultă că formarea unui
viitor
adult stabil, încrezător în capacităţile lui şi sociabil este posibil numai prin
asigurarea unei creşteri normale a copilului, adică a afecţiunii şi siguranţei
familiale, a stimulării aptitudinilor creative, a orientării şi controlului în mediul
înconjurător, în fine a responsabilităţii şi independenţei individuale. Toate
acestea depind de calitatea relaţiei dintre părinţi şi copii, de gradul de adecvare
sau adaptare a acesteia la exigenţele copiilor, în raport cu care aceştia devin
competenţi sau incompetenţi pentru viaţa socială, comunitară sau familială
212
normală.
Studiul cazurilor de inadaptare socială a copiilor abandonaţi arată că un
asemenea fenomen se explică îndeosebi prin impactul experienţelor proprii
legate de:
a) pierderea mamei sau îndepărtarea de întreaga familie (prin
moartea
părinţilor, abandon familial, respingere etc.);
b) întreruperea relaţiilor cu părinţii, adică a unor relaţii deja
constituite,
aflate pe un făgaş normal, care dispar brusc datorită intervenţiei brutale a unui
factor exterior (de exemplu, un accident), luând copilul pe neaşteptate;

213
 c) practicarea de către părinţi a unor relaţii discontinue, intermitente cu
proprii copii, relaţii care generează sentimente lipsite de consistenţă, stabilitate
şi
siguranţă şi o stare de frustrare în personalitatea unui asemenea copil (este
vorba
îndeosebi de cazurile copiilor transferaţi dintr-o instituţie în alta, de la o
familie-
substitut la alta, deci ale copiilor cu mai mulţi îngrijitori sau cu „mai mulţi
părinţi“ de care nu ajung niciodată să se ataşeze semnificativ, definitiv sau
puternic).
In acest context este necesar să facem distincţie între două situaţii cu o
influenţă negativă puternică asupra destinului copilului:
a) starea de privaţiune (a nu avea ceva încă de la început, de
la origine);
b) starea de privare (pierdere sau deprivare de ceva ce a fost
deja
obţinut, deţinut de cel în cauză, deja realizat, de pildă privarea de relaţiile cu
mama etc.).
Copiii care trăiesc încă de la naştere în cămine, şcoli speciale şi care nu
şi-au cunoscut niciodată părinţii iar, ca urmare, nu şi-au format ataşamentul
afectiv necesar, resimt într-o formă sau alta lipsa acestuia, starea de privaţiune
în
care se află. Situaţia este alta - dar tot negativă pentru copil - când acesta a fost
rupt sau izolat de relaţiile afective deja stabilite cu persoana ataşantă, fără ca
alte
relaţii asemănătoare (cu aceeaşi forţă) să fie constituite. Această privare sau
pierdere a ceva foarte important în plan afectiv, favorizează dezvoltarea
sentimentului de instabilitate în relaţiile cu adulţii (copiii pierd siguranţa
propriei
identităţi,102 a propriei apartenenţe la o anumită familie sau comunitate, pierd
ordinea lucrurilor din lumea înconjurătoare, se comportă confuz, se
autoprotejează retrăgând-se în sine, se izolează şi ajung să refuze ajutorul sau
relaţiile cu ceilalţi pentru că i se par periculoase). Experienţa universală în
domeniu probează că prezenţa şi acţiunea familiei de origine sunt
indispensabile
pentru evitarea unor destine umane atât de periclitate, cum sunt cele ale copiilor
lipsiţi de un ataşament parental puternic. Chiar şi familia cea mai carenţată —
material şi afectiv - arăta David Howe, chiar şi familia care nu reuşeşte să ofere
condiţii optime de îngrijire şi formare a copilului, constituie totuşi o soluţie mai
214
bună decât cea mai dotată şi adecvată agenţie de protecţie, care nu va reuşi să
suplinească funcţiile grupului familial, ale fraţilor, bunicilor şi în primul rând
ale
imaginii părinţilor în persoana copilului.
Soluţia cea mai bună, în acest context, este centrarea activităţilor
asistenţilor sociali în direcţia optimizării vieţii familiale, a relaţiilor
inter-generaţionale, a asigurării condiţiilor normale de funcţionare a întregii
familii.

215
 Problema identităţii a apărut în strânsă legătură cu aspectele şi mai ales
cu efectele adopţiei sau ale împărţirii respnsabilităţilor privind creşterea şi
educarea unor copii între mai multe familii (între familia de origine, de pildă, şi
o
familie-substitut de îngrijire). Prima familie (de origine, a părinţilor naturali) îşi
conservă drepturile parentale şi deplina răspundere asupra propriului copil,
îndeosebi în ceea ce priveşte latura afectiv-formativă. A doua familie (foster,
adică de plasament în vederea creşterii şi îngrijirii, mai ales fizice) are, de
regulă,
o misiune pe termen scurt, urmărind ca mai târziu să revină în familia de
origine
sau, în cazuri nefericite, să fie transferat într-o instituţie publică sau privată.
Indiferent de situaţie, copilul are dreptul la identitate şi încă la o identitate
sigură, permanentă şi ... adecvată (oferită de proprii părinţi, adică de părinţii
naturali). Chiar şi în cazul copiilor internaţi în instituţii sociale, identitatea se
poate asigura cu uşurinţă dacă părinţii au relaţii directe cu copiii lor, dacă le
explică situaţia în care se află şi mai ales cauzele pentru care i-au îndepărtat de
familie şi trăiesc separaţi. Soluţia abandonării definitive a copilului spre
adopţiune, îndeosebi imediat după naştere, ridică probleme grave, adesea
tragice,
legate de identitatea copilului adoptat ajuns la maturitate (când fiecare individ
este preocupat mai mult decât oricând de un asemenea aspect al vieţii sociale).
Eventualele descoperiri divergente privind propria identitate, provoacă - aşa
cum probează zilnic practica socială universală - evenimente tragice atât din
perspectiva „fostului copil“, cât şi din perspectiva „foştilor părinţi adoptivi“
(aceştia pierzându-şi calitatea - cel puţin în plan afectiv - din momentul
descoperirii adevărului). Pentru a fi admişi ca părinţi de către copiii adoptaţi,
cuplul reprezentând familia adoptivă trebuie să fie sincer, recunoscând
adevăratul lui statut social şi familial. Paradoxal, el nu va pierde dragostea
copiilor, ci o va câştiga definitiv (fiind o dragoste necondiţionată).

216
 IV. 4. Teoria pierderii în perspectiva asistenţei sociale

Aceasta derivă din teoria ataşamentului şi este „soră bună“ cu teoria deja
menţionată a anxietăţii. Practic vorbind, nu există om care să nu piardă ceva sau
pe cineva foarte drag, foarte apropiat sufleteşte, de-a lungul vieţii sale, pierdere
care să-i provoace dureri şi stări afective foarte „puternice“ necunoscute până
atunci. De regulă, omul trece, într-o asemenea împrejurare, prin următoarele
momente sau stadii de evoluţiei afectivă:
şoc, neîncredere în faptul ca atare, derută;
negarea pierderii — „faptul nu poate fi
real“;
dorinţa puternică de căutare şi regăsire a obiectului pierdut (de fapt, a
fiinţei pierdute);
mânia, resentimentul, vina (pentru pierderea suferită); se acceptă faptul
şi
se caută vinovaţii;
disperare, deprimare, retragere în sine, „dezorganizarea personalităţii“
celui afectat (adică a persoanei ataşate);
acceptarea situaţiei, reorganizarea interioară a vieţii persoanei ataşate,
vindecarea rănilor sufleteşti etc.46
Teoria pierderii este puternic implicată în ansamblul activităţilor şi al
programelor de asistenţă socială, întrucât cea mai mare parte a clienţilor a
suferit
pierderi afective, ceea ce a generat situaţia în care se află sau a agravat starea de
dependenţă ori cea de persoană vulnerabilă la care a ajuns. Conştientizând şi
aplicând teoria pierderii în practica socială, putem înţelege mai bine nevoile
clienţilor, reacţiile lor în situaţii particulare - reacţii care pot părea şocarete,
inexplicabile, anormale, de neînţeles47 - diferitele atitudini şi conduite şi putem
formula concluzii şi soluţii de intervenţie adecvate şi eficiente.
Fiecare pierdere provoacă o problemă specifică, care impune un
tratament de asemenea specific. Pierderea mamei lasă urme adânci în existenţa
copilului, dar cu totul altele decât pierderea copilului pentru o mamă sau
pierderea soţului într-un tragic accident de către o soţie. Persoana ataşată (copil,
mamă, soţie etc.) va trece, într-un fel sau altul, prin fazele menţionate mai sus,
trecere care va putea fi ameliorată semnificativ cu ajutorul asistentului social.

217
 Bibliografie:
NOTE
1
Livet, P. (1993) „Théorie de l'Action et Convenlions”, în volumul La
Théorie de
l'Action, Paris: CNRS Edition, p. 291.
2
Livet, P. (1982, 1986). Dictionnnaire critique de la Sociologie, Paris:
PUF, p. 308.
3
Dacă ceilalţi văd că se duce la biserică, înseamnă că este onorabil, că
respectă
anumite norme şi că aparţine „colectivităţii sociale“ şi că se poate avea
încredere în el, astfel comis-voiajorul va avea succes în munca lui.
Comportament pragmatic!
4
vezi capitolul Teoria şi metodologia reţelelor sociale ...
3
Olson M. (1965) The Logic of Collective Action, Cambridge: Harvard
University
Press.
6
Simmel, G. (1917) Grundfragen der Sociologie. (Individuumm und
Gesellschaft),
Berlin.
7
Quéré, L. (1993) „Langage de l'Action et Questionnement sociologique”,
în
vol. La Théorie de l' Action, CNRS Sociologique, L. Quéré (dir), Paris, p.
53.
8
Coulter, J. (1989) Mind in Action, Oxford: Polity Press.
9
Ricoeur, P., et. al. (1977) La Sémantique de l'Action, Paris: Edition
CNRS.
10
Ricoeur, P. (1990) Soi-meme comme un autre, Paris: Le Seuil, p. 75;
Vezi şi
Miftode, V. (1998) „Teoria şi metodologia reţelei”, în vol. Acţiune
socială în
perspectivă interdisciplinară, Baia Mare.
11
Wittgenstein, L. (1961) Investigation philosofique, Paris: Gallimard.
12
Merleau-Ponty, M. (1945) Phénomenologié de la perception, Paris:
Gallimard.
13
Merleau-Ponty, (1945) Le champ phénoménal.
14
Wright Mills, C. (1940) Situated Actions and Vocabularies of Motive.
15
Blub, A., Mc Hugh, P. (1971) The social ascription of motives.
16
Miftode, V. (1982) Introducere în Metodologia investigaţiei sociologice,
218
 Iaşi: Editura
Junimea, pp. 17-26; Vezi şi (1979) Metodologia sociologică, Iaşi: Editura
Universitatea „Al. I. Cuza“, vol. I, partea I.
17
Davies, M. (1981) The Essential Social worker. A Guide to Positive
Practice,
Commumity CARE practice Handbook, England: Wildwood House, p.
44.
18
Vezi capitolele corespunzătoare din prima parte a lucrării.
19
In sinteză, societatea civilă este acea parte neregulată şi
neinstituţionalizată a
societăţii sau „ceea ce rămâne după ce am definit (şi delimitat) domeniul
în
care se exercită puterea de stat“, N. Bobbie (1989) Democracy and
Dictatorship, Minneapolis: University of Minnesota Press; „spaţiul public

219
 aflat între familie şi stat, în interiorul căruia se manifestă interesele
particulare sau private“, C. G. A. Bryant. (1990) „Civil Society and
Incivility in Thatcherite Britain, What are the Lesson?”, Sjmposium, 11,
p.
6.
20
Nu este vorba de sensul comun al controlului, ci de perspectiva
antropologică
a condiţionării sociale a formării, evoluţiei şi manifestării individului:
controlul prin educaţie (familială sau publică), prin cultură (locală,
naţională etc), prin valoare, ideal şi putere, prin opinia publică, intervenţia
mediului social sau al grupului primar, prin relaţiile de vecinătate etc.
21
Vezi sintagmele de Probation Office, Probation Officer...
22
Miftode, V. (1982) Introducere în Metodologia investigaţiei
sociologice Iaşi: Editura
Junimea, pp. 17-26; Vezi şi (1979) Metodologia sociologică, Iaşi: Editura
Universitatea „Al. I. Cuza“, vol. I, partea I.
23
Este vorba îndeosebi de: copii şi, în general, indivizi cu „defecte din
naştere“,
„privaţi de copilărie“, dominaţi de „indispoziţiile bolilor“ sau ale
bătrâneţii, suferind şocul unui accident sau experienţa pierderii slujbei
(job-loss), trăind sentimentul celui marginalizat, discriminat, „înlăturat
din
competiţie şi, în general, a celui lovit cu prioritate de o societate aflată în
criză.
24
Davies, Martin, 1981: 30.
25
Davies, Martin, 1981: 33.
26
Vezi teoria ataşamentului din acest volum.
27
Creşterea copilului nu este o simplă activitate sau realitate umană, aşa
cum se
prezintă în limbajul comun, ci este — în cazul analizei de faţă - un
concept
component al teoriei creşterii umane care trebuie definit şi delimitat cu
precizie înainte de a fi experimentat şi aplicat pe teren.
28
Crowely, M. (1982) Preparation for foster— care practice, Social Work,
Monograph,
p. 29; Vezi şi Davies, M., 1981: 40.
29
Datorită problemelor teoretice, tehnice şi practice pe care le pune
întreţinerea
unui copil (sau a unei persoane vulnerabile) avem de-a face, şi în acest
caz,
220
cu un concept şi deci cu un element al unei teorii - teoria întreţinerii —
care
se „apropie“, dar nu se identifică nici cu teoria creşterii, nici cu cea a
îngrijirii
(vezi, în acest sens, paradigma conceptuală corespunzătoare).
30
Vezi teoria ataşamentului din această lucrare.
31
Vezi teoria identităţii privind protecţia copilului.
32
Stahl, H., Matei, 1. (1962) Manual de prevederi şi asistenţă socială,
Teoria şi tehnica
prevederilor sociale (I), Bucureşti: Editura Medicală, (se prezintă, între
altele,
practica plasamentului familial în România interbelică şi postbelică).
33
Stahl, H., Matei, 1., 1962: 186.

221
34
Fellows, G., Marshall, M. (1979) Services for the Homeless Elderly, SWT, 10
(35), 8
May, pp. 16-l7.
35
Bowlby, J. (1969, 1973, 1980) Attachment and Loss, vol. 1, 2 şi 3, Hogarth;
vezi şi
Bowlby, J. (1951) Child care and the Growth of Love, Penguin.
40
Howe, D. (1992) Ataşament, pierdere şi protecţia copiilor, expunere
în cadrul
Programului de asistenţă socială organizat de UNICEF şi Universitatea
East Anglia din Norwich, Bucureşti.
41
Vezi şi Howe, D., 1992.
42
Se poate vorbi, în acest sens, de o adevărată teorie a anxietăţii şi
instabilităţii
afective (derivată din teoria mai generală, dar tot particulară, cu o rază
medie
de generalizare - teoria ataşamentului).
43
Vezi şi Howe, D., 1992.
44
Sunt semnificative, în acest sens, reacţiile copiilor la separarea lor de
părinţi,
deci de baza afectivă: a) plâng şi se manifestă zgomotos, implorând
părinţii să nu-i lase singuri; b) devin apoi abătuţi, nenorociţi, disperaţi
chiar în faţa perspectivei de a-i pierde definitiv pe părinţi; c) încep să
redevină preocupaţi de absenţa prea îndelungată a celor dragi; d) dacă
separarea sau absenţa se prelungeşte, atunci copiii respectivi pierd
ataşamentul sau îi diminuează forţa; e) dacă nu sunt recuperaţi de părinţi,
devin treptat apatici, posomorâţi, detaşaţi emoţional, (nu-i mai interesează
ce se întâmplă cu ei, pierd chiar interesul pentru proprii părinţi.
Asemenea
experienţe sunt importante pentru „experimentările“ ulterioare ale vieţii.
45
John Bowlby şi Mary Ainsworth vorbesc de aceste trei tipuri de
ataşament.
Vezi J. Bowlby, (1969,1973,1980) şi D. Howe, 1992.
44
Vezi şi Howe, D., 1992.
47
Vezi şi teoria identităţii din acest volum.

222
 V. DIMENSIUNI ŞI PERSPECTIVE ALE
PROFESIONALIZĂRII IN ASISTENTA SOCIALĂ

Pregătirea asistenţilor sociali în România impune o triplă raportare — la

trecut, la prezent şi mai ales la viitor - adică introducerea în sistemul de
educaţie
şi instrucţie (teoretică, metodologică şi practică) atât a problematicii actuale, a
realităţilor şi „ecourilor“ vechii societăţi, cât şi a noilor probleme şi fenomene,
îndeosebi a valorilor şi cerinţelor „statusului profesional“ adecvat unui
asemenea
domeniu într-o societate modernă şi democratică.
Profesionalizarea cadrelor necesare asistenţei sociale din România,
organizată pentru prima dată la noi potrivit unui curriculum de nivel european,
după Revoluţia din '89, trebuie să includă elemente formative şi informative
privind următoarele dimensiuni:
1) cadrul actual, instituţiile şi legislaţia în vigoare privind
asistenţa
socială şi protecţia individului, a colectivităţilor şi „grupurilor-problemă“,
prezentate şi analizate critic în dezbaterile şi activităţile didactice (cu studenţii,
cu
„actorii sociali“ etc.);
2) cadrul social-politic necesar, instituţiile şi reţeaua de
agenţii
adecvată şi desigur sistemul legislativ în măsură să asigure realizarea
obiectivelor
asistenţei şi protecţiei sociale. Se poate elabora — în baza experienţei
universale,
dar şi a practicii şi propriei experienţe - un proiect sau un „model-ipoteză“
vizând organizarea şi evoluţia acestui domeniu în România;
3) standardele internaţionale privind asistenţa socială,
incluzând
atât valorile şi deprinderile profesionale ale celor care lucrează în acest
domeniu,
cât şi calitatea infrastructurii proprii.

V. l. Zone de interes, instituţii, reţele de agenţii şi alte unităţi

de asistentă socială
9

Nivelul de dezvoltare şi gradul de democratizare a societăţii sunt cel mai

223
bine exprimate prin calitatea protecţiei sociale a individului, prin densitatea şi
dotarea serviciilor de asistenţă socială, în măsură să satisfacă diversitatea
nevoilor
şi „cererilor de ajutor“ din partea diferitelor grupuri umane.
Mediile sociale defavorizate sau marginalizate 1 care, în mod obiectiv
trebuie să constituie problema centrală a oricărui sistem de asistenţă socială,

224
 trebuie ierarhizate în funcţie de impactul lor social, de gravitatea
consecinţelor şi
de urgenţa măsurilor de intervenţie (socială, privată, mixtă).
Prezentăm, în acest sens, principalele zone de interes ale asistenţei
sociale din România, într-o ierarhie ipotetică şi în confruntare cu situaţiile din
alte ţări. Se impune să delimităm grupurile de probleme care interesează
asistenţa
socială atât pe verticală, cât şi pe orizontală şi care deschid un orizont larg de
muncă, chiar de afirmare profesională şi socială pentru asistenţii sociali.

1. Probleme tradiţionale ale asistenţei sociale:

a) copiii orfani, „abandonaţi“, din familiile dezorganizate;
b) invalizii de război, persoanele cu handicap fizic etc.;
c) problematica bătrânilor („vârsta a III-a“, „a IV-a“ etc.);
d) familiile sărace, cu mulţi copii şi fără mijloace;
e) indivizii-problemă (cu boli-incurabile, fără familie etc.).
2. Probleme noi şi probleme reelaborate:
a) drogurile, alcoolismul, tabagismul şi alte manifestări ale
fenomenului
de dependenţă;
b) SIDA şi alte maladii cu un puternic impact social, scăpate
de sub
control public, aflate în plină ofensivă (cazul României);
c) copiii-problemă - copiii străzii, copii instituţionalizaţi
(internaţi în
diferite stabilimente, cămine mixte, şcoli speciale etc.), copiii abuzaţi (fizic,
psihic, sexual);
d) familii-problemă — dezorganizate, dependente de droguri,
lipsite de
mijloace de trai, cu „membri-problemă“ (cu nevoi speciale, alcoolici etc.) , fără
adăpost adecvat (în condiţii de „promiscuitate“, cu boli sociale etc.) ;
e) instituţii-problemă (cămine sau orfelinate degradate,
disfuncţionale,
închisori care constituie grave focare de infecţie fizică, morală şi
comportamentală, spitale lipsite de condiţii materiale şi resurse umane etc.).
Transferarea problemelor tradiţionale în epoca „civilizaţiei industriale“
şi
a megalopolisurilor s-a făcut printr-o extindere semnificativă a disfuncţiilor
sociale :

225
 Zonele de interes ale asistenţei sociale în România se prezintă astfel:
Sistemul tradiţional. Sistemul „modem “.
a) Copiii orfani etc.; a) Copiii-problemă;
b) Familiile sărace; b) Familiile-
problemă;
c) Invalizii de război; c) Instituţii-
problemă;
d) Bătrânii fără familie; d) „Starea de
dependenţă“;
e) Indivizii problemă. e) Maladiile
„socializate“.

226
 V. 2. Asistenţa socială la nivel individual

Vom prezenta acum - pe orizontala vieţii sociale — domenii particulare

şi
forme practice ale asistenţei sociale care există deja sau care trebuie să existe
(potrivit unui model prospectiv pe care ne propunem să-i elaborăm), într-o
triplă perspectivă a drepturilor:
la nivel individual (exigenţe şi nevoi proprii...);
la nivelul comunităţii sau grupului;
la nivelul societăţii globale sau al mediului social.
Nu se poate face, desigur, o delimitare netă între aceste trei perspective
de analiză întrucât orice acţiune sau intervenţie pe probleme de asistenţă socială
vizează în primă sau în ultimă instanţă INDIVIDUL, adică satisfacerea
trebuinţelor lui şi asigurarea respectării depline a intereselor, demnităţii şi
drepturilor lui în orice împrejurare (chiar şi atunci când este vinovat faţă de
„ceilalţi“ sau faţă de societate, mai ales atunci!) şi în raport cu orice „sistem de
referinţă” (instituţie socială, unitate sau grup de muncă, adesea în raport cu
„propria familie“!).
Interesul serviciilor specializate de asistenţă socială pentru drepturile
individului trebuie să se manifeste chiar înainte de naşterea acestuia, prin
asigurarea unor condiţii optime de maternitate viitoarelor mame. în modelele
culturale specifice comunităţilor rurale româneşti, „statutul tinerei mame“
ocupă
un loc privilegiat (aşa se explică funcţiile de „sfătuitori sociali“ — pe probleme
sanitare, de educaţie etc. - ale „învăţătorului satului“, preotului şi, îndeosebi, ale
„moaşei“, o adevărată „asistentă socială“ — în sens tradiţional — pentru
problemele „tinerei familii“ şi mai ales ale viitoarei „tinere mame“). 2

La nivel individual, asistenţa socială presupune:

1) Dreptul individului la o naştere normală, evitându-se
factorii de risc
în „perioada pre-natală“.
2) Dreptul individual la familie şi, prin aceasta, la „dragostea
părintească“ (de aici rezultă obligaţia societăţii de a apăra - prin instituţia
adoptării - acest drept fundamental);
3) Dreptul individului la inocenţă în faţa ofensivei
primejdiilor,
„atracţiilor“, capcareelor şi disfuncţiilor sociale. Copiii sunt, în acest sens, cele
mai frecvente victime şi, de aceea, asistenţa socială trebuie să dispună de
227
mijloace de apărare a acestora „în confruntare“ adesea cu alte instituţii (poliţia,
procuratura, tribunalul, medicina legală, biroul de „protecţie socială“, Comisia
pentru minori, serviciile de autoritate tutelară etc.);

228
 4) Dreptul individului la o dezvoltare normală atât fizică, cât
şi
psihică, morală şi intelectuală (de aici rezultă obligaţia societăţii de a interveni
ori
de câte ori acest drept nu este respectat fie în familie (uzându-se, dacă este
cazul,
de dreptul de „retragere“ sau „decădere din autoritatea părintească“ sau
familială
privind copilul sau individul „aflat în pericol“), fie în comunitatea rezidenţială
(sat, oraş, cartier etc.), fie în una sau alta dintre instituţiile speciale (cămin,
orfelinat, şcoală specială, penitenciar etc.);
5) Dreptul individului la educaţie şi cultură (inclusiv când se
află, din
anumite motive, în „instituţiile speciale“), la formarea personalităţii, la
„asistenţa
sanitar-medicală“ şi la „asistenţa juridică“ potrivit standardelor internaţionale
din
partea unor persoane calificate şi abilitate în acest sens.
Asistentul social nu trebuie să vadă în toate acestea simple „drepturi
constituţionale“, mai mult sau mai puţin teoretice sau abstracte, ci exigenţe
funcţionale deosebit de practice, a căror trăire, evaluare şi diagnosticare
constituie raţiunea propriului rol şi a propriului statut.
Există multe alte dimensiuni şi drepturi individuale care trebuie să se
afle
în atenţia asistentului social. Pe unele dintre acestea le vom identifica în
celelalte
forme şi activităţi ale instituţiilor de asistenţă socială - la nivel comunitar şi la
nivel societal, adică la nivelul grupurilor şi al societăţilor globale.

V. 3. Asistenţa socială la nivel comunitar

Include:
1) Dreptul comunităţii la o viaţă normală, liniştită şi
funcţională, lipsită
de violenţă, „tensiuni psihice“, mizerie materială şi morală, lipsită — dacă se
poate spune astfel - de cazuri problemă (copii abandonaţi, „bande de cartier“,
familii dezorganizate, cerşetori, delincventă juvenilă etc.);
2) Dreptul comunităţii la sănătate publică, fapt care obligă
asistenţii
229
sociali să identifice „focarele de infecţie“ sanitară sau moral-comportamentală
(din cartiere, zone rezidenţiale periferice, blocuri, inclusiv din mediul rural) şi
factorii locali să intervină pentru diminuarea sau lichidarea acestora. 3
3) Dreptul comunităţii la viaţa culturală şi la o „atmosferă
psihică“
potrivit propriilor opţiuni şi aspiraţii, în măsură să favorizeze realizarea
obiectivelor asistenţei sociale locale şi să frâneze apariţia disfuncţiilor şi a
„cazurilor-problemă“.
4) Dreptul comunităţii la asistenţă judiciară şi la o
„funcţionalitate
normativă“ în deplin acord atât cu „tradiţiile locului“, cât şi cu „standardele
moderne“ de asistenţă socială;

230
 5) în fine, dreptul oricărei „comunităţi locale“ (sat, cătun, cartier,
„zona
rezidenţială“ etc.) cu o populaţie semnificativă, la ... asistentă socială! Altfel
spus, nici, o comunitate umană şi nici un primar nu se poate lipsi de serviciile
asistentului social.
Comunităţile umane locale au şi alte drepturi şi prezintă şi alte exigenţe
în domeniul asistenţei sociale, îndeosebi dacă ne raportăm la standardele
internaţionale, fapt ce ne obligă să asigurăm, în viitor, asistenţi sociali
profesionişti — cu diferite funcţii 4, niveluri de calificare şi servicii de
specialitate3
- în toate localităţile, zonele şi „micro-zonele“ sociale, în cele mai
„îndepărtate“
sate şi cătune colinare sau montane.

V. 4. Asistenta socială la nivel societal

Societatea trebuie să garanteze - prin organismele ei — respectarea în

fapt
a drepturilor şi intereselor individului şi ale comunităţii (prezentate parţial la
punctele 2.1. şi 2.2.) şi, în acest sens, să asigure condiţiile materiale, legislative
şi
profesionale pentru constituirea şi funcţionarea întregului sistem de asistenţă
socială necesar întregii populaţii.
In perioada de tranziţie prin care trece România considerăm ca prioritare
— la nivel societal - următoarele probleme:
1) recunoaşterea rolului şi statutului asistentului social
începând cu
„Nomenclatorul de profesii şi ocupaţii“ al ţării şi terminând cu „Statele de
funcţiuni“ ale primăriilor şi diverselor instituţii, întreprinderi şi servicii sociale;
2) adoptarea unui „sistem legislativ“ modem, adecvat
domeniului,
integrând atât experienţa tradiţională românească (în primul rând „modele
culturale“ săteşti, reuşita şi funcţionalitatea socială a familiilor cu mulţi copii,
sistemele locale informale de asistenţă şi „sfătuire socială“, controlul social
local
sau „Judecata obştii“ etc.) cât şi exigenţele impuse de practica internaţională,
de
normele şi valorile asistenţei sociale actuale;
3) organizarea unei reţele adecvate de servicii, unităţi sau
231
agenţii de
asistenţă socială — finanţate de la bugetul statului — şi totodată încurajarea şi
sprijinirea iniţiativelor particulare - asociaţii, comitete locale, echipe voluntare
de
intervenţie, cercetare şi ajutor în domeniile specifice asistenţei sociale;
4) exercitarea unui control permanent privind funcţionalitatea
sistemului
de asistenţă socială, asigurarea în practică a respectării drepturilor şi intereselor
individuale şi comunitare, adaptarea periodică a legislaţiei şi a formelor de
intervenţie la exigenţele noi ale realităţii sociale;
5) cooperare inter-instituţională şi inter-individuală atât pe plan intern,
cât şi internaţional, prin confruntare de idei şi transfer de experienţă în vederea

232
modernizării şi perfecţionării tehnicilor, formelor şi mijloacelor de asistenţă
socială practicate la un moment dat.

Problematica societală a asistenţei sociale este, de asemenea (ca în

cazurile 2.1. şi 2.2.) mult mai complexă şi mult mai incitantă, realităţile
dramatice6 ale lumii contemporane punându-ne faţă în faţă (cel mai adesea prin
mijlocirea imaginilor oferite de TV) cu fenomene şi fapte zguduitoare, tot atâtea
zone de interes şi obiective de intervenţie socială.
Particularităţile şi sarcinile prioritare ale perioadei de tranziţie - în care
se
află România — ne-au determinat să sintetizăm, să selectăm şi să ierarhizăm
problemele şi obiectivele asistenţei sociale din ţara noastră şi să elaborăm, în
acest sens, o schemă paradigmatică, ipotetică desigur, dar cu o evidentă funcţie
euristică:

SISTEMUL SOCIETAL SISTEMUL COMUNITAR

a) Profesie recunoscută social; a) Funcţionalitate locală
normală;
b) Sistem legislativ; b) Sănătate publică;
c) Reţea de servicii, agenţii; c) Cultură şi
„afecţiune“ comună;
d) Control şi adaptare; d) Asistenţă
juridică, normativă;
e) Cooperare şi transfer. e) Posturi de
asistenţi sociali
SISTEMUL INDIVIDUAL
a) Dreptul la „naştere normală“;
b) Viaţa de familie şi „dragostea părintească“;
c) Nevinovăţie sau „dreptul la inocenţă“;
d) Dreptul la o dezvoltare normală;
e) Educaţie şi cultură, asistenţă socială generală.7

EXEMPLIFICĂRI

Pentru a înţelege mai bine spaţiul problematic şi sursele locurilor de

muncă pentru asistenţii sociali — inclusiv pentru actualii studenţi din România
de
la secţiile de profil - vom prezenta datele oferite, în acest sens, de British
Association of Social Workers (BASW), în ordinea stabilită de conducerea
acestei asociaţii în cele cinci serii de opţiuni sau „profiluri“ ale membrilor:
233
Intense speciale sau „profilul dorit“;
Ocupaţia actuală (sectorul sau locul de muncă);
Cadrul social al activităţii;
Domeniul sau direcţia principală a activităţii;
Ierarhia funcţiilor în domeniu.

234
 1.Interesele speciale sau „profilul dorit“
Cele 37 de interese, specialităţi sau profiluri cuprinse în lista BASW pot
fi clasificate, la rândul lor, în patru serii:
interese centrate pe individ;
interese centrate pe comunitate;
interese centrate pe societate;
interese centrate pe probleme.
Datorită lipsei unei terminologii româneşti adecvate sau a unui set de
concepte specific asistenţei sociale din ţara noastră - set definit, codificat sau
„standardizat“ - vom utiliza - în mod provizoriu - şi terminologia de origine
engleză.
Interese centrate pe individ:
munca cu bătrânii;
munca cu persoanele cu handicap fizic;
munca cu bolnavii psihic;
munca cu infractorii;
munca cu copiii (Child abuse);
munca cu adolescenţii;
munca cu „adulţii străzii“;
munca cu şomerii etc.

Interese centrate pe comunitate:

asistenţa comunitară (community work);
asistenţa „minorităţilor“ (ex.: „Black Communities“ etc.);
asistenţa grupurilor de muncă;
asistenţa socială a familiei (Family Therapy) etc.

Interese privind societatea globală:

domeniul sănătăţii publice (Health Care Social Work);
domeniul educaţiei (Education SW / Child Guidance);
domeniul „reproducerii demografice“;
standardele de asistenţă socială;
relaţiile internaţionale pe probleme sociale etc.

Interese centrate pe probleme specifice:

„psihiatrie legală“ sau juridică (Forensic
Psychiatry);
235
justiţie juvenilă (Juvenile Justice);

236
 abuzul de persoană (Child Abuse, Child Sexual Abuse);
persoane „în căutare de casă“ (Homefinding);
asistenţă în „perioada pre-natală“;
obstretică şi ginecologie;
hemofilie, hemogenie, „sânge contaminat“ etc.8
sexualitate, fenomene derivate implicate;
i) cooperare şi „transfer către serviciile vecine“...!;
k) dreptul la fericire şi bunăstare (Welfare Rights);
1) sărăcia, forme şi fenomene implicate;
m) căsnicia, „viaţa în comun“, „familia sociologică“ etc.;
n) şomajul; forme şi fenomene „derivate“ implicate;
o) consilier sau „sfătuitor“ pe probleme de asistenţă socială;
p) îndemnări sau abilităţi pentru asistenţă socială (Social / Life Skills);
r) esenţa (fundamentul, baza) unui abuz (Substance Abus);
s) instruire practică în asistenţa socială (Practice Teaching for SW);
ş) problemele şi „originile etice“ ale asistenţei sociale (Ethics Issues);
t) „computerizarea“ serviciilor de asistenţă socială (Place of Computers
in Social Work) etc.

Sectorul de muncă al caredidatului la BASW

dezvoltarea serviciilor sociale (SSD);
dezvoltarea asistenţei sociale (SWD);
Ministerul Sănătăţii şi al Serviciilor Sociale;
sectorul privat (agenţii particulare);
liber profesionist în asistenţa socială (seif employed);
voluntariat în asistenţa socială (voluntary sector);
serviciul de probă şi verificare (probation service);
sistemul educaţional şi problemele de asistenţă socială;
instituţiile centrale de asistenţă socială;
autorităţile locale ale sănătăţii publice.

Cadrul social sau nivelul activităţii

Direcţia sau Centrala asistenţei sociale;
Oficiul Sectorial zonal (Divisional Office);
Oficiul local (comunal, micro-zonal) (Patch Area Office);
Spaţiul rezidenţial (asistenţa locuinţei);
Centrul de „îngrijire zilnică“ (Day Care Center);
Facilităţi de îngrijire a sănătăţii;
Călăuzirea sau „supravegherea copilului“ (Child Guidance);
237
 Asistenţa socială şcolară (SW Educaţional Establishement);
Agenţie sau unitate de instruire (Training Unit);
Asistenţa socială în colegii sau universităţi etc.

Domeniul activităţii
drogaţii, alcoolicii etc. (drugs / alcohol);
foştii deţinuţi-infractori (ex-offenders);
tutela;
probation;
cei în „căutare de adăpost“ (homefinding);
copiii şi familia (children and families);
tinerii infractori;
instrucţia şi cercetarea;
îngrijirea sănătăţii;
sănătatea mintală (mental health) etc.

Ierarhia funcţiilor în domeniu

practician în asistenţa socială;
manager „de prima linie“, zonal (first line manager);
manager superior (şef, titular) — Superviser.

Fig.20. Paradigma “spaţiului de atribuire” al AS

238
239
 Bibliografie:
NOTE
1
Conferim un sens larg acestor „medii sociale“: căminele specializate
(de copii
cu handicap, orfelinate, de bătrâni, „mixte“ etc.), spitale îndeosebi de
copii, psihiatrie etc.), penitenciarele, şcolile ajutătoare, comisiile care se
ocupă cu diferitele categorii de persoane defavorizate, care au nevoie de
ajutor şi „intervenţie“, caretinele de ajutor social etc. Sunt multe alte
„medii defavorizate“ - potrivit standardelor actuale - care n-au intrat încă,
cel puţin în ţara noastră, în atenţia serviciilor sociale de specialitate şi
pentru care nu exisă nici mijloace materiale, nici resurse umane!
2
Un model prospectiv al asistenţei sociale în România presupune atât
valorificarea adecvată a experienţei universale în acest domeniu,
îndeosebi
din ţările dezvoltate (Franţa, Anglia, SUA etc.), cât şi „recuperarea“
experienţei româneşti, specifice comunităţilor umane din „arcul carpatic“
şi totodată a activităţilor de „asistenţă socială“ (sanitară, medicală,
agronomică, culturală, juridică, educaţională etc.) desfăşurate de Şcolile
Româneşti de Sociologie în perioada interbelică.
3
Practica studenţilor trebuie să vizeze nu numai instituţiile — ca până
acum - ci
şi „spaţiile sociale“ care impun intervenţia asistentului social.
4
Menţionăm câteva funcţii posibile în prezent, chiar dacă nu sunt
statuate
juridic: asistenţa socială comunitară, familială, şcolară, a „copiilor-
problemă“, specifică orfelinatelor, căminelor de bătrâni şi „azilurilor“,
penitenciarelor şi vizând problematica „delincventei juvenile“, spitalelor
(îndeosebi a celor psihiatrice, de pediatrie, maternitate etc.). Există, de
asemenea, funcţii posibile de asistenţă socială în învăţământ, cercetare şi,
desigur, în organele de profil ale statului sau ale „agenţiilor particulare“
(despre care vom vorbi şi în alte capitole).
5
Este vorba de „servicii de specialitate“ care există deja în România
(Biroul de
Protecţie, Comisia de Autoritate tutelara de pe lângă primării, Direcţia
privind forţa de munca şi şomajul, Laboratorul de sănătate mintală,
orfelinate, căminele sau şcolile ajutătoare, speciale etc.) şi „Servicii de
specialitate“ care nu există încă, dar care sunt necesare (Serviciul sătesc
de
asistenţă socială, Serviciul „bătrânii satului“ (fără familie), Serviciul de
240
 cartier, „Cerşetorii şi copiii străzii“, Serviciul juridic al delincvenţilor
minori, Probation Service - o interesantă experienţă engleză etc.
6
Sunt deosebit de semnificative, în acest sens, migraţiile internaţionale
(mai ales
cele provocate de conflictele locale), zonele de ocupaţie străină, populaţiile

241
 aflate sub regimuri totalitare, fenomene de marginalizare a unor grupuri
umane, de subdezvoltare a unor ţări sau zone, foametea, violenţa,
degradarea relaţiilor umane care se întâlnesc în lume.
7
Individul trebuie să dispună în orice moment de asistenţă socială şi
sprijin
social în toate domeniile, de la asistenţa sanitar-medicală la asistenţa
juridică, în măsură să asigure formarea personalităţii potrivit aspiraţiilor
individuale şi exigenţelor societale prevăzute sau practicate în civilizaţiile
contemporane.
8
„Scaredalul sângelui“ din Franţa (transmiterea virusului HIV prin
injectarea, în
scopuri medicale, de sânge contaminat, datorată unor neglijenţe
criminale)
au dominat mass-media şi scena politicii franceze mai bine de un an.
Aproape 300 de hemofili au murit deja datorită acestei maladii, iar alţi
1200 au contractat această maladie. Mai mulţi miniştri au fost acuzaţi
pentru „neasistenţa unei persoane în pericol“ în anii 1984-l985, când a
avut loc contaminarea.

242
243
 VI. ASISTENTĂ SOCIALĂ ŞI MANAGEMENT
SOCIAL

VI. l. Dimensiunea managerială a societăţii

Istoria societăţii include printre sistemele şi subsistemele ei

administraţia
şi ceea ce am putea numi „managementul social“. Pentru cunoaşterea şi
definirea acestora este necesară identificarea morfologiei sociale şi stabilită
evoluţia acesteia de-a lungul epocilor istorice. A vorbi despre sistemul
administrativ înseamnă a vorbi despre stat, despre structuri oficiale
(formale),
despre învăţământ, cultură, justiţie, poliţie, finanţe, servicii publice, sectoare
private sau particulare, despre societate civilă — cu un statut total diferit,
situată,
în esenţă, în opoziţie (dar tocmai de aceea foarte importantă) — despre
funcţionarii de stat sau „înalţi funcţionari“ şi în fine despre birocraţie
funcţională, mai puţin funcţională sau disfuncţională. Morfologia socială se
raportează în mod obiectiv la fiziologia socială, la raporturile şi
interdependenţele dintre diferitele segmente sau domenii ale vieţii sociale.
Realitatea socială cea mai puternică şi cu istoria cea mai incitantă în
existenţa umană o constituie statul sau, altfel spus, ansamblul componentelor
aparatului de stat — fie el represiv (despotic, tiranic, absolutist, dictatorial
etc.),
fie democratic sau participativ. Dacă în primul caz, statul se prezintă ca „cel
mai
rece dintre monştrii reci“ - cum spune Nietzsche —punând accentul pe
instituţii
şi organisme represive (închisori, tribunale, cazărmi militare, servicii secrete,
stabilimente „speciale“, lagăre etc.), în al doilea caz statul ne apare „mai
uman“
sau chiar ca un prieten al omului, punând accentul pe serviciile sociale (de
sănătate, de securitate şi protecţie socială, de învăţământ şi cultură, de
comunicaţie tv, radio, privind dezvoltarea mass-media în general, a sistemelor
de
circulaţie şi transport public etc.) şi pe dezvoltarea societăţii civile (în condiţii
de
complementaritate funcţională).
Din perspectiva domeniului nostru de referinţă — asistenţa socială -
244
este
important să identificăm factorii democratizării sistemului administrativ şi
ai societăţii în ansamblul ei. Printre aceşti factori se află şi următorii:
Creşterea numărului de funcţionari de stat şi actori sociali (în sistemul
serviciilor publice);
Formarea unei clientele tot mai numeroase pentru serviciile sociale
sau
publice, de stat sau particulare;

245
 Creşterea cotei-parte luate de stat din produsul social şi venitul
naţional
(pentru finanţarea serviciilor publice şi a altor procese de „democratizare
socială“).1
O dată cu constituirea societăţilor moderne s-a impus treptat un nou
termen birocraţia - fără de care nu se mai poate elabora un studiu legitim
asupra societăţii. în ceea ce priveşte delimitarea şi definirea lui putem
menţiona,
cu valoare ipotetică, trei ipostaze ale birocraţiei:
mod de administraţie publică;
formă de manifestare a puterii (politice, economice etc.);
mecareism de intervenţie (dominaţie) a experţilor (sau „administraţie
controlată de experţi“, tehnocraţi).
Max Weber (1864-l920) este cel care a introdus conceptul de
birocraţie
în „vocabularul tehnic al sociologiei“, dându-i însă numai o accepţiune
restrânsă,
în ciuda conotaţiilor destul de variate pe care le-a primit încă de la început.
De la
Alexis de Tocqueville (1805-l859) la Michel Crozier (1922-) s-au făcut
încercări de a găsi în experienţa istorică şi în tradiţia culturală originea
interesului
unor ţări pentru modelul birocratic de organizare a administraţiei publice şi
chiar
a unor servicii particulare.2
Cea mai importantă concepţie despre birocraţie este - prin
semnificaţie
şi răspândire - cea formulată de sociologul german menţionat mai sus. Tipul
birocratic weberian se caracterizează prin câteva elemente sistematic
rânduite,
care, cu timpul, s-au impus la toate nivelurile organizaţionale (formale) atât
ale
societăţii, cât şi ale subsistemelor componente. Sistemul teoretic al
birocraţiei
weberiene cuprinde, în esenţă, următoarele idei şi exigenţe:
fiecare funcţionar îşi exercită atribuţiile într-o „ierarhie de status“
social
sau organizaţional;

246
coordonata activităţii administrative este imperativ asigurată „prin
controlul pe care-i exercită asupra funcţionarilor superiorii lor“;
funcţionarul îndeplineşte atribuţii „în raport cu dubla sa competenţă
tehnică şi jurisdicţională“;3
statutul funcţionarului cuprinde „un pachet de drepturi şi obligaţii“ (în
raport cu instituţia, cu societatea şi cu diferitele „trepte ierarhice“ de
la
bază la vârf);
recrutarea şi angajarea funcţionarului au loc „potrivit unor criterii
universale“ (independente de „interese subiective“, de factori extra-
profesionali sau extra-organizaţionali etc.);
funcţionarul este selectat pe bază de „concurs sau de riduri“ (probe de
examen sau dosar de concurs, diplome, referinţe etc.) — condiţii care
trebuie făcute publice prin afişaj.4

247
 promovarea funcţionarului se face potrivit unor reguli foarte precise şi
„constrângătoare“ care — cel puţin teoretic — trebui să excludă
favoritismul;
salariul sau venitul funcţionarului nu trebuie privit ca o plată pentru
munca depusă (cel puţin nu acest aspect are prioritate), ci ca un factor
în
măsură „să-i asigure o viaţă onorabilă şi decentă, în acord cu
exigenţele
rangului său“.5
funcţionarul devenit titular pe post nu mai poate fi înlocuit (demis,
„îndepărtat“ etc.) decât „în condiţii excepţionale şi potrivit legii sau
regulamentelor“ proprii.6
funcţionarul se află strict sub controlul regulilor care asigură
funcţionarea administraţiei căreia îi aparţine (Regulament de ordine
interioară, legea specifică în baza căreia s-a constituit instituţia sau
organizaţia dată etc.).
Analizând statutul funcţionarului public într-o societate „normală“
ajungem să înţelegem că beneficiile şi garanţiile de care se bucură nu derivă
din
recunoaşterea drepturilor simplului cetăţean, ci din „stricta contrapartidă“ a
exigenţelor funcţionale ale birocraţiei (nu din munca prestată, ci din serviciul
adus statului-patron). Pentru realizarea programelor lor, guvernanţii au
nevoie
de funcţionari competenţi, eficace şi ascultători.
O birocraţie funcţională este - în acest sens - cea care îndeplineşte,
următoarele două condiţii:
funcţionarii-birocraţi trebuie să ştie să execute sau să realizeze toate
sarcinile pentru care au fost recrutaţi;
funcţionarii-birocraţi trebuie să se supună ordinelor şi să execute chiar
şi
sarcinile pe care nu le înţeleg sau ale căror efecte nu le acceptă.
In opoziţie cu „administraţia de amatori“ sau de „impostori“,
birocraţia
este „administraţia de experţi“, adică administraţia dominată de tehnocraţi şi
profesionişti.
Tipul (ideal) de administraţie birocratizată de origine weberiană este
pertinent şi acceptabil, dar răspândirea lui în lume este destul de limitată,
întrucât
destul de rar întâlneşti situaţii în care sarcinile funcţionarilor sunt (absolut)

248
specifice, universaliste şi executate cu sânge rece (cu răceală, dar cu
profesionalism ...)7. A fortiori, nici o instituţie sau organizaţie nu este în mod
necesar de tip birocratic, dar se manifestă o înclinaţie tot mai puternică spre
acesta în societatea modernă şi cu atât mai mult în zilele noastre. Atracţia
administraţiei birocratizate se explică prin avantajele pe care le oferă buna
funcţionare a acestui model de organizare eficace şi disciplinat.

249
 Să raportăm serviciile publice (mai ales cele de protecţie şi asistenţă
socială din România) la exigenţele tipului birocratic de funcţionare.
Constatăm
destul de rapid că sistemul acestor servicii se află „foarte departe“ de ideal-
tipul
weberian şi chiar faţă de formele mai puţin maturizate ale unei „administraţii
moderne“. Mai mult, se poate vorbi de o degradare funcţională a acestora
(care
s-a accelerat în ultimii ani, în ciuda programelor şi „intervenţiei
occidentale“), cu
deosebire în cazul centrelor de plasament, (unde nu se mai respectă regulile
interioare, unii copii-pensionari devenind - prin neglijenţa şi nepăsarea
personalului — copii ai străzii), azilurilor şi caselor de bătrâni, şcolilor
speciale,
penitenciarelor etc.
Destructurarea şi generalizarea disfuncţională a unor servicii publice
sau
de asistenţă socială se explică mai ales prin sistemul de recrutare a diferitelor
tipuri de angajaţi care trebuie plasaţi în „schema de încadrare“, pe posturi
foarte
specifice, potrivit obiectivelor statutare ale instituţiei.
In deplin dezacord cu sistemul aproape axiomatic de norme al tipului
birocratic, în asemenea servicii au fost recrutaţi şi integraţi funcţionari
neprofesionişti, persoane incompetente pentru cea mai mare parte a
posturilor-
cheie (care impun activităţi şi intervenţii de mare specializare, de mare fineţe
social-umană, dacă putem spune astfel, pe care nu le poate realiza un amator,
oricâtă bună-voinţă ar manifesta).
Există desigur zone sociale care nu impun aplicarea tipului birocratic
de
administrare, cum ar fi asociaţiile, societăţile culturale, fundaţiile etc. şi alte
elemente constitutive ale societăţii civile, unde funcţionează alte reguli de
recrutare sau încadrare a personalului (funcţionari aleşi, mai ales liderii,
exercitarea controlului de către alegători-asociaţi, raporturi democratice etc.).
Statul se interesează şi chiar controlează - din anumite puncte de vedere -
aceste
forme de activitate socială, pentru a nu intra în contradicţie cu obiectivele
publice acceptate de societate. Tocqueville a identificat, astfel, numeroase

250
sectoare finanţate de stat, dar care erau deservite de funcţionari aleşi şi
supuse
controlului alegătorilor.
Conceptul de birocratizare este strâns legat de conceptul de
centralism
politic sau de centralizare socială întrucât exigenţele birocraţiei funcţionale
impun practicarea aceloraşi reguli, principii şi autoritatea aceluiaşi spirit în
recrutarea şi gestiunea personalului în toate sferele şi unităţile sociale.
„Numai în
măsura în care este centralizată, administraţia birocratică tinde spre
codificarea riguroasă şi spre coerenţa masei proliferante (inflaţioniste) şi atât
de
confuze de legi, decrete şi reglementări. în fine, birocraţia centralizată se
alimentează din acelaşi tezaur; cheltuielile sunt înscrise în diferite capitole ale
aceluiaşi buget“.8

251
 în societăţile dezvoltate se constată o puternică răspândire a formei
birocratice de administraţie. Faptul se explică — potrivit lui Max Weber - prin
două consecinţe directe - un fel de „efecte perverse“ - ale practicării acestui
tip
sau model de organizare socială:
multiplicarea puterii politice a liderilor sociali;
eliminarea controlului public prin evitarea
alegerilor.
Tipul birocratic permite liderilor politici să mobilizeze şi să
controleze
ansamblul resurselor umane şi materiale — ca „efect pervers“ putem spune —
în
ciuda teoretizării (de fapt a ideologizării) unei funcţii manifeste a tipului
birocratic: creşterea eficienţei sau optimizarea sectoarelor administrative.
Chiar şi din acest punct de vedere, birocraţia se prezintă ca un
instrument în profitul puterii politice:
creşterea eficacităţii administraţiei serveşte în primul rând statul,
guvernanţii, deci puterea politică;
eficacitatea birocratică înseamnă, în fond, dominarea societăţii, de
către
aparatul de stat prin mijlocirea generalizării sau intensificării
controlului
de stat asupra societăţii.
Singurul factor care ar putea repune în drepturi interesul social sau
care —
altfel spus — ar putea socializa eficienţa administraţiei (punând-o în slujba
celor
mai întinse şi defavorizate grupuri şi structuri sociale) îl constituie controlul
public, în primul rând asupra celor aleşi, ceea ce presupune generalizarea
sancţionării prin alegeri a activităţilor responsabililor politici şi sociali.
Asemenea
cerinţe intră însă în contradicţie cu principiile birocraţiei funcţionale pe care
le-
am prezentat deja.
Avantajele pe care le prezintă tipul birocratic îi determină pe liderii
politici - odată ajunşi „în vârf - să birocratizeze partidul politic iar - odată cu
câştigarea alegerilor — să birocratizeze aparatul administrativ de stat prin
renunţarea (de regulă statutară şi, respectiv, constituţională) la alegerea

252
cadrelor
şi practicarea cooptării şi chiar a numirii acestora.“ 9
Tema sustragerii de la „sancţiunea electorală“ prin birocratizarea
puterii,
a fost analizată de R. Michelsw şi dezvoltată sub numele de „legea de bronz a
oligarhiei“.
Serviciile publice, inclusiv cele de asistenţă socială, sunt şi ele vizate
de
fenomenul birocratizării, cu atât mai mult cu cât unele întreprinderi private,
organizaţii sindicale şi politice şi alte componente ale societăţii chile sunt
antrenate, de asemenea, în acest proces de centralizare funcţională. Această
tendinţă se explică prin ceea ce Max Weber numeşte „neîncrederea
generalizată
faţă de arbitrar“ şi prin atracţia faţă de o „putere raţional-legală“. 11

253
 Acest proces devine tot mai complex şi contradictoriu întrucât
exigenţele
şi regulile pe care le impune (formalizarea riguroasă a recrutării personalului,
segmentarea şi stratificarea organizaţiei, multiplicarea garanţiilor date
diferitelor
straturi etc.) fac, în acelaşi timp, indispensabile dar şi foarte dificile
conducerea,
coordonarea şi controlul activităţilor unităţii administrative date. Lansând
noţiunea de „cerc vicios birocratic“, Michel Crozier arată că pe măsură ce
controlurile (birocratice) se extind, acestea devin tot mai dificile şi cu cât sunt
mai ineficace, cu atât devin mai necesare. Acest paradox constituie unul
dintre
„efectele perverse“ şi disfuncţiile de care vorbeşte Robert Merton.12 în plus,
se
constată că executanţii-funcţionari etc. îşi pierd treptat motivaţia
profesională,
fiind înclinaţi mai mult spre strategii de securitate personală decât spre
strategii
de iniţiativă în favoarea organizaţiei. Reducerea participării şi implicării
executanţilor constituie un alt „efect pervers“ al birocratizării şi, mai ales, al
„excesului de birocratizare“. Pentru a se legitima, birocraţia pretinde că oferă
securitate socială angajaţilor, în primul rând securitatea locului de muncă şi
că
este dezinteresată în realizarea „bunurilor publice“ (servicii, sprijin etc.) pe
care
le oferă societăţii. în contrast cu această „ideologizare“ a funcţiilor
birocraţiei,
Alexis de Tocqueville vorbeşte de un „imens despotism tutelar“ spre care se
îndreapă - prin mijlocirea birocratizării - societăţile democratice (în ciuda
filtrării fenomenului prin tradiţiile sau prin „modelele culturale“ naţionale).
Se vorbeşte, de pildă, de „răul francez“ al centralismului birocratic, dar acest
rău
nu vizează toate sectoarele şi aspectele vieţii sociale. Nici o societate nu este
integral birocratică şi nici în întregime birocratizabilă, îndeosebi datorită
diversităţii opţiunilor fundamentale ale oamenilor şi grupurilor sociale, în
condiţiile unei concurenţe democratice şi ale „inovaţiilor descentralizate“
care se
răspândesc tot mai mult în lumea contemporană.

254
 VI. 2. Operaţionalizarea conceptului de management

Conceptul de management social

în 1865 apare în limba engleză verbul to manage (a dirija sau a

conduce) şi, prin derivaţie, noţiunea de manager: „cel care conduce o
întreprindere, cel care girează interesele unui campion profesional, ale unui
artist, procurându-le contracte, cel care organizează spectacole, concerte etc.“
în 1921 apare tot în limba engleză termenul de management: „ştiinţa tehnicii
de a conduce şi de a gestiona întreprinderea“, 13 de a organiza grupuri sau
colectivităţi formale (instituţii, firme, servicii sociale sau publice etc.) în
vederea
atingerii unor obiective. Termenul din limba engleză îşi are originea însă în
limba
latină (maneo = a rămâne şi manus.— mână), în limba italiană (maneggio =
mânuire,
manej) şi în limba franceză (menage = gospodărie) şi, prin extindere, „a
gospodări“, „a administra“, „a conduce“.
Dezvoltarea managementului a fost impusă de necesitatea optimizării,
ceea ce nu se putea obţine fără impunerea unor reguli sau principii de
proiectare,
administrare, conducere şi control, fără gestionare a tuturor activităţilor, în
limitele aceloraşi cheltuieli şi investiţii.
Principiile managementului economic au fost transferate sau extinse
treptat în spaţiul social, în instituţii şi servicii sociale, în ansamblul
organizării
societăţii, constituindu-se ceea ce am putea numi management social (ştiinţa
gestionării „afacerilor sociale“, în primul rând a bunurilor şi resurselor umane
şi
materiale, în vederea obţinerii unei eficiente maxime).

Pentru a înţelege şi pentru a investiga activităţile de management este

necesar mai întâi să operaţionalizăm conceptul dat, adică să-i transformăm în
„operaţii de teren“, empirice, prin:
analiza dimensională;
identificarea variabilelor reprezentative (pentru fiecare dimensiune);
construcţia sau elaborarea indicatorilor-itemi (întrebări) pentru fiecare
variabilă;
stabilirea şi măsurarea, dacă este cazul, a indicilor specifici

255
 (manageriali,
în cazul nostru).
Principalele dimensiuni ale managementului sunt, de regulă,
următoarele (ele putând fi completate, reduse, reconsiderate sau redefinite):

256
 Fig. 21 Paradigma dimensiunilor manageriale

Paradigma de mai sus cuprinde atât dimensiuni (organigrama,

personalul, activităţile, responsabilităţile, resursele şi controlul), cât şi
elemente
cu valoare de variabile (relaţii, informaţii, negocieri etc.). Nu există, desigur,
o
delimitare netă între dimensiuni şi variabile: unele variabile stabilite într-o
anumită cercetare pot fi „ridicate“ la rangul de dimensiuni într-o altă
cercetare,
cu altă temă şi, mai exact, cu un alt spaţiu de atribuire sau cu un alt univers
social. într-un studiu cu tema „Eficienţa muncii de protecţie în casele de
copii“,
circulaţia informaţiilor constituie o variabilă, în timp ce într-un studiu pe
tema

257
„Funcţiile mass-media în societatea actuală“ acelaşi element constituie, mai
curând, o dimensiune a temei studiate.
în raport cu definirea clasică a managementului, conceptul s-a îmbogăţit,
putem spune, cu alte caracteristici-variabile şi, în final, cu alţi itemi sau
indicatori pe care i-am reprezentat parţial sub numele alte elemente:
activităţi
de reprezentativitate (instituţia trebuie adesea să fie „reprezentată“ de
cineva,

258
de regulă de lider), acţiuni de delegare a autorităţii (transfer spre altcineva
a
unei anumite competenţe), stabilirea relaţiilor interne ori externe, cu clienţi
sau
intermediari etc., recepţionarea, aprecierea şi transmiterea informaţiilor
în
interiorul sau în afara instituţiei, acţiunile de negociere şi chiar organizare a
diferitelor activităţi fără o legătură directă cu obiectivul instituţiei respective
(acţiuni culturale, turistice, sportive etc., pentru timpul liber al personalului).
Managementul poate fi definit operaţional prin activităţile ce se
impun obligatoriu şi în manieră empirică prin activităţile realizate în fapt,
prin
ceea ce liderii reuşesc să facă.
In fine, managementul trebuie să includă — sub formă ipotetică —
dimensiunea prospectivă asupra domeniului, adică să ofere o imagine - prin
variabile, indicatori, date etc. — a evoluţiei şi îndeosebi a consecinţelor
activităţilor realizate, în domeniul asistenţei sociale, efectele directe ale unei
corecte activităţi manageriale pot fi măsurate cu exactitate:
un număr mai mare de clienţi ajutaţi material sau protejaţi social
(juridic,
economic, educaţional etc.);
ton număr mai important de activităţi sau acţiuni de intervenţie în
ajutorul grupurilor defavorizate etc.
Practica ultimilor ani a pus deja în lumină impactul negativ şi gravele
consecinţe ale lipsei de concepţie managerială în toate domeniile vieţii
sociale,
inclusiv în asistenţa şi protecţia individului sau a grupurilor care au nevoie de
ajutor (au fost irosite fonduri şi mijloace importante datorită lipsei de
organizare
şi control şi, în esenţă, datorită unei gestionări incompetente).

Tipuri de management şi de manageri

Junior management (lower supervisor) - conducerea de la bază,

inferioară, „de jos“, primară sau directă;
Middle management - conducere şi supraveghere medie, la nivelul
„de
mijloc“ al ierarhiei (şefi de servicii etc.);
Top management - conducerea şi controlul „de vârf“, adică din

259
partea
„de sus“ a ierarhiei organizaţionale.
Se spune că nu există ţări bogate şi ţări sărace, ci ţări bine conduse
(gestionate) şi ţări prost conduse (sau prost gestionate). Din această
perspectivă
ne putem explica de ce unele ţări lipsite de importante resurse materiale
(Japonia, Germania) se află în rândul celor mai bogate şi mai dezvoltate ţări
din
lume iar alte ţări înzestrate de natură cu mari resurse (exemple sunt pe toate
continentele ...) se află în permanentă criză economică şi într-o situaţie de
sărăcie
cronică.

260
 Conceptul de management exprimă tocmai această „diferenţă
specifică“ între o conducere ştiinţifică, bazată pe un sistem de reguli sau
principii
şi o conducere haotică, bazată pe arbitrar, întâmplare, incompetenţă şi
subiectivism, managementul vizează astfel „un grup de activităţi sistematic
organizate şi dirijate în vederea realizării unui obiectiv“, activităţi elaborate
de
anumite persoane legal competente (directori, şefi de servicii etc.), executate
de
profesionişti sau funcţionari pregătiţi în acest scop şi controlate de agenţi
specializaţi, desemnaţi de organismele de stat legitime (inspectori bancari,
curtea
de conturi, garda financiară, grupuri de control desemnate de una sau alta
dintre
puterile tradiţionale ale societăţii etc.).
Complexitatea practicii manageriale şi, îndeosebi, marea varietate a
factorilor implicaţi face să se vorbească atât de ştiinţa managerială, cât şi de
artă
managerială. Nu este corect, după opinia noastră, să ne întrebăm dacă
managementul este ştiinţă sau artă, ci în ce măsură un anumit management
concret - practicat într-o instituţie, întreprindere, domeniu de activitate - este
în acelaşi timp atât ştiinţă cât şi artă.
Calitatea managementului depinde, desigur, de mulţi factori, dar
amprenta esenţială o pune top-managerul, adică liderul sau managerul
propriu-
zis al organizaţiei respective. Practica socială, mai ales economică, ne oferă
cazuri de manageri cu mari performanţe în conducerea firmelor lor, fără să fi
urmat cursuri speciale de management şi — teoretic vorbind - fără să ştie
ceva
despre această ştiinţă. Viitorii manageri sau persoanele înclinate spre arta
conducerii se sprijină, la început, pe intuiţie sau pe ceea ce am putea numi
talent
organizatoric. Aşa se explică primele mari performanţe.
Dezvoltarea firmei sau organizaţiei respective şi, mai ales,
diversitatea
relaţiilor intra- şi inter-organizaţionale impun trecerea de la managementul-
intuitiv la conducerea şi organizarea ştiinţifică a activităţilor, adică la
managementul modem, supus regulilor, normelor şi principiilor deja

261
cunoscute. Chiar şi „managerii înnăscuţi“ trebuie să studieze metodele de
organizare şi conducere, adică să practice raţional-conştient şi să înveţe
sistematic ştiinţa managerială.
Managementul cuprinde, în esenţă, o sumă de cunoştinţe adecvate,
un
sistem axiologic (de valori) - reguli de conduită managerială, de orientare
a
relaţiilor sociale etc. - o teorie sau o concepţie fundamentală privind
domeniul
de activitate şi o serie de abilităţi practice (sprijinit — în cazul cel mai
fericit —
pe talent, aptitudini şi alte trăsături personale), centrate pe munca de
organizare
şi conducere a întregii activităţi, spre atingerea obiectivului fundamental al
organizaţiei.

262
 Cum trebuie să procedeze liderul unei întreprinderi pentru a-şi atinge
cu
rezultate optime obiectivele ? - Iată întrebarea principală a ştiinţei
manageriale.
Un bun manager trebuie să stăpânească încă de la început teoria domeniului, o
teorie care — ipotetic vorbind - poate fi definită într-o triplă ipostază:

Fig. 22 Conţinutul managementului

a) teoria ca generalizare a faptelor din trecut;

b) teoria ca sintetizare a experienţei practice, empirice;
c) teoria ca modelare sau „paradigmizare“ a cunoştinţelor, valorilor şi
abilitaţilor necesare unui bun manager.
In forma cea mai esenţializată, managementul este „arta de a utiliza
ştiinţa în activităţile de organizare şi conducere“.

263
 Constituirea istorică a managementului

Progresul social se explică prin încercarea permanentă a omului de a-

şi
perfecţiona uneltele şi metodele de muncă. Prin reuşitele unor asemenea
încercări s-au constituit numeroasele civilizaţii umane, de la civilizaţiile
chineză,
indiană, sumeriană sau egipteană (cu 5000 sau 4000 de ani î.e.n.), la
civilizaţiile
„clasice“ din Roma şi Grecia antică şi, în fine, la civilizaţiile „erei noastre“ -
din
perioada Renaşterii, epocii moderne sau din societatea contemporană. O
incipientă „gândire managerială“ trebuie să fi existat în toate epocile istorice,
altfel nu s-ar putea explica realizarea marilor lucrări ale căror urme se văd şi
astăzi, de o complexitate care impune în mod necesar organizare, dirijare,
selecţie de personal, diviziune a muncii, conducere şi control.
Egiptenii şi-au avut managerii lor pentru a putea construi celebrele
piramide şi, în acest scop, pentru a pregăti, selecta şi organiza munca sutelor
de
mii de constructori. Babilonienii au dispus de Codul lui Hamurapi în care
existau
şi reguli manageriale privind munca, contractele, salariile sau penalizările iar
romanii au rămas celebri în istorie şi prin „sistemele lor de comunicaţii“ şi
„control centralizat“, de mare eficienţă pentru acele vremuri.
Cu trecerea timpului factorii de progres s-au înmulţit, numărul
inventatorilor şi al organizatorilor muncii şi vieţii sociale se dublează la
perioade
tot mai scurte de timp, evenimente care exprimă, în esenţă, constituirea unui
domeniu nou de activitate - managementul.
Istoria restrânsă a acestui domeniu aparţine, desigur, ultimelor
decenii,
dar a fost pregătită de-a lungul mileniilor şi, mai ales, prin progresele
spirituale şi
cuceririle tehnice din ultimele secole. Toate instituţiile sociale, inclusiv cele
religioase, au dezvoltat tipuri manageriale de activitate. Biserica catolică, ne
oferă
un model de organizare, experimentat printr-o puternică autoritate ierarhizată,
printr-o specifică delegare a responsabilităţii şi puterii (conferită
reprezentanţilor

264
bisericii), printr-o adecvată organizare teritorială, prin unitate de doctrine şi
chiar
prin „principiul staff-ului“, ca în armată.
Cele mai ferme tipuri manageriale aparţin, desigur, armatei (mai ales
în
ceea ce privesc autoritatea, doctrina şi comandamentul), fără a satisface însă
exigenţele umane în condiţii sociale normale (realizarea aspiraţiilor
individuale,
valorificarea resurselor, asigurarea respectării depline a drepturilor etc.).
Pentru a asigura aceste ultime exigenţe sau cel puţin, pentru a nu intra
în
contradicţie cu ele, managementul instituţiilor civile a vizat, într-o primă
etapă:
specializarea funcţională administrativă;
simplificarea activităţilor organizaţionale;
creşterea eficienţei, a randamentului muncii.

265
 VI. 3. Şcoli, teorii şi metode manageriale

Prima ţară în care a început să se contureze un sistem managerial a

fost,
se pare, Anglia, prin:
proiectarea sau planificarea producţiei în întreprinderi;
cercetarea de piaţă, cunoaşterea raportului cerere-ofertă;
previziunea socială, mai ales economică;
standardizarea operaţiilor şi produselor organizaţiei;
contabilizarea sau înregistrarea statistică a faptelor (de tipul Bills of
Mortaliţy etc.);
controlul cheltuielilor, gestionarea exactă a activităţii.
Principalii reprezentanţi ai ştiinţei manageriale sunt: Frederick Taylor
(1865-l915), Henry Fayol şi Max Weber. Dacă Taylor a pus accentul pe
organizarea ştiinţifică a producţiei şi a muncii (eliminarea timpilor morţi
etc.),
Fayol a încercat să dezvolte mai ales organizarea administrativă şi
gestiunea
întreprinderii, fiind primul care vizează direct „ceea ce trebuie să facă în
realitate
managerii“, adică abordarea funcţională a managementului. Rolul lui Max
Weber în acest domeniu a fost deja prezentat în primul capitol. Aceşti trei
mari
inovatori ai ştiinţei manageriale sunt principalii reprezentanţi ai şcolii clasice
(sau
universaliste), care elaborează principiile managementului ştiinţific,14
dintre
care patru sunt formulate de Taylor:
a) fiecare loc de muncă trebuie organizat ştiinţific, în baza
unor reguli şi a
unor condiţii standardizate de muncă;
b) personalul trebuie selectat potrivit aptitudinilor necesare
realizării
sarcinilor locului de muncă;
c) stimularea adecvată a lucrătorilor şi integrarea ştiinţei în
procesul de
producţie;
d) planificarea activităţilor şi reducerea eforturilor fizice prin
organizarea
modernă a locului de muncă etc.
Alte principii se referă la exigenţe întâlnite deja şi în concepţia lui
Max

266
Weber, de pildă: organizarea ierarhică a instituţiei, unitatea de comandă
(un
lucrător primeşte sarcini sau dispoziţii numai de la un singur şef ...),
specializarea muncii, limitarea puterii sau competenţei ierarhice a liderilor,
corespondenţa dintre autoritate şi responsabilitate şi dintre drepturi şi
obligaţii în
sistemul managerial-birocratic, controlul sau supravegherea îndeplinirii
sarcinilor, stabilirea riguroasă a acestora (prin delimitarea precisă a „locului
de
muncă“), principiul eficienţei organizaţiei sau instituţiei.

267
 Francezul Henri Fayol dezvoltă în mod semnificativ ştiinţa
managementului, formulând — în baza analizei unor „succese manageriale“ —
următoarele cinci principii sau exigenţe:
a) prognozarea sau prevederea activităţilor şi a efectelor;
b) asigurarea resurselor materiale şi umane necesare pentru
atingerea
obiectivelor stabilite;
c) selectarea, co-interesarea şi conducerea personalului în aşa
fel încât să
se obţină rezultate optime;
d) cooperarea internă şi coordonarea activităţilor tuturor
subunităţilor
printr-un sistem informaţional eficient;
e) controlul continuu al întregii funcţionalităţi a întreprinderii
sau a
organizaţiei respective şi măsuri corective.15
Alte şcoli şi curente teoretice care interesează domeniul
managementului, cel puţin în mod indirect:
şcoala relaţiilor umane (Elton Mayo), perioada interbelică, SUA,
experienţă prin care s-a demonstrat dominanţa factorilor umani în raport
cu factorii fizici în procesul muncii;16
şcoala sistematică şi perspectiva sistemică de analiză, organizare şi
conducere a muncii şi a organizaţiei: fiecare domeniu (secţie, serviciu,
post de muncă etc.) este mai curând subsistem decât sistem independent,
situaţie din care decurg principii fundamentale ale managementului
(ierarhizarea funcţiilor, exercitarea controlului, orientarea fluxurilor
informaţionale, natura relaţiilor intra-organizaţionale etc.);
şcoala caretitativistă, mai curând o orientare spre exagerarea rolului
dimensiunii caretitative în definirea managementului, implicând astfel
disciplinele înrudite, îndeosebi: statistica, econometria, cibernetica,
„deciziologia caretitativă“, cercetarea operaţională, metoda echipei inter-
disciplinare etc.;
şcoala empirică, dezvoltată prin accentuarea aspectelor empirice ale
„şcolii clasice“, supralicitând studiile de caz şi, prin intermediul acestora,
experienţele unor întreprinderi, chiar dacă acestea nu sunt
reprezentative.17
Toate aceste probleme şi „direcţii de înţelegere“ ale managementului
vizează şi domeniul asistenţei sociale. Pentru a le particulariza, delimita şi
conştientiza formulăm următoarele întrebări ipotetice, la care se pot adăuga şi
altele:
Care ar fi problemele de asistenţă socială sugerate de conceptele de:

268
„spaţiu social“ (cultural, afectiv, ecologic etc.), formal-informal, funcţie-
disfuncţie, sistem-subsistem ?

269
 Care ar fi conceptele derivate (din cele de mai sus) care ar interesa
domeniul protecţiei şi asistenţei sociale ?
Care sunt greşelile lui Taylor în perspectiva „managementului social“ şi a
sistemului de valori practicate în asistenţa socială contemporană?
Cum definiţi statusul asistentului social în raport cu „echipa
interdisciplinară“ (din care face sau trebuie să facă parte) şi cu „sistemul
administrativ“ de referinţă?
Care este impactul concepţiilor şi şcolilor manageriale menţionate mai
sus asupra „profesionalizării asistentului social“? Dar asupra propriei dvs.
concepţii?
în ce constă diferenţa specifică dintre ceea ce am numi „management
economic“ şi ceea ce am numi „management social“?
Asistentul social trebuie să-şi pună mereu asemenea întrebări-problemă
şi apoi să caute răspunsurile sau soluţiile cele mai adecvate.

Şcoala sau orientarea „noului management“

Dezvoltarea concepţiilor despre management a schimbat treptat ideile

iniţiale, unele considerate fundamentale, ale acestui domeniu de activitate
umană. Noile achiziţii - principii, reguli manageriale etc. — au fost elaborate
îndeosebi în ultimul deceniu de către cercetătorii americarei 18 fără a ignora
rezultatele remarcabile, de asemenea, ale managerilor japonezi şi europeni
(specifice, chiar originale, în raport cu cele americaree).
Conţinutul noului management constă în următoarele idei, principii
sau reguli:
predispoziţia şi predominanţa acţiunii în raport cu organizarea şi
planificarea activităţilor. Tom Peters şi Robert Wateman au constatat
că instituţiile şi, în primul rând, liderii lor consumă prea mult timp cu
„preparativele“ în dauna muncii propriu-zise. „Cele mai bune organizaţii
din SUA cred în ideea de a face ceva prin intermediul acţiunilor
proprii“.19
apropierea de beneficiar constituie o altă exigenţă a „noului
management“. Indiferent de natura clienţilor-beneficiari (copii, părinţi,
factori sociali etc.), asistentul social trebuie să se afle permanent în
contact cu aceştia (în numele instituţiei sau al serviciului social
respectiv),
adică trebuie să viziteze la domiciliu persoanele incluse în programul de
sprijin, să le intervieveze vizând problemele concrete ale ajutorului
solicitat sau să le propună noi forme de cooperare şi „intervenţie“.

270
 creativitate şi autonomie antreprenorială: cele mai eficiente instituţii-
organizaţii sunt cele care dispun de o mare capacitate creativă, de un
personal care manifestă iniţiativă, interes pentru „lucruri noi“ şi
aptitudini prospective (atât în identificarea unor noi surse de finanţare,
cât şi în elaborarea unor noi forme de proiecţie sau sprijin pentru clienţi);
personalul - principala resursă a instituţiei: rezultatele sau gradul de
atingere a obiectivului stabilit nu depinde atât de resursele financiare, cât
de calitatea asistenţilor sociali şi a întregului personal implicat în
activităţile iniţiate. Acest principiu impune practicarea unor forme de
stimulare a celor care obţin rezultate deosebite în munca lor, pentru a
cointeresa ansamblul personalului;
analiza „la faţa locului“ a tuturor problemelor organizaţionale şi
rezolvarea lor pas cu pas, treptat, acţiune cu acţiune. Cei mai eficienţi
lideri-manageri sunt cei care nu pierd niciodată contactul cu spaţiul
social
concret, adică sunt cei care merg pe teren pentru a vedea totul „pe loc“
şi pentru a vorbi cu oamenii la locurile lor de muncă, stabilind în aceleaşi
condiţii primele măsuri-acţiuni, în vederea realizării treptate, dar sigure,
a
obiectivului fundamental. Managerii trebuie să ţină sub control toate
aspectele instituţiei şi să cunoască cât mai bine din interior problemele
legate de activităţile organizate.
O organizaţie eficientă - spune Leon Ginsberg - este cea care ştie cu
claritate:
pentru cine acţionează;
de ce acţionează;
ce face anume în acest scop?
In perspectiva acestor exigenţe, un bun manager nu vizează în acelaşi
timp mai multe scopuri: de pildă, fie urmăreşte plasarea unui copil într-o familie
adoptivă, fie încearcă să asigure locuinţă unui bătrân abandonat de rude, fie
urmăreşte o corectă distribuţie a ajutoarelor destinate unor şcoli speciale sau
îmbunătăţirea hranei la caretinele sociale, în nici un caz nu trebuie să se ocupe
de
mai multe probleme atât timp cât nu reuşeşte să le rezolve pe măsură ce le
proiectează;
păstrarea scopului şi „specializarea pe probleme specifice“, adică
fiecare serviciu social sau instituţie de asistenţă socială publică trebuie să
stabilească de la început ceea ce poate face cel mai bine şi, în funcţie de
aceasta, obiectivele concrete (în mod normal îşi stabileşte tocmai ceea ce
ştie să facă!), pentru a evita implicarea în activităţi „din afara“ propriei
competenţe. O anumită agenţie poate interveni cu eficienţă, de pildă, în

271
abordarea fenomenului „copiii străzii“, dar ar suferi un eşec complet

272
 dacă s-ar ocupa de fenomenului cerşetoriei sau de „bătrânii străzii“. Se
impune să ne gândim, în acest sens, la marile diferenţe teoretice şi
metodologice (tehnici de intervenţie etc.) cu care ne confruntăm (sau ar
trebui să ne confruntăm) dacă abordăm probleme atât de specifice şi
diferite cum ar fi:
1. plasamentul familial al unui copil abandonat de părinţi;
2. asistenţă juridică şi protecţia unui delincvent minor;
3. asigurarea unei locuinţe pentru o familie numeroasă;
4. rezolvarea unui caz concret aparţinând „copiilor străzii“;
5. protecţia socială a unui bătrân abandonat de rude;
6. rezolvarea „social-umană“ a unui caz de child sexual abuse;
7. protecţia unei femei faţă de actele de violenţă ale soţului etc.
simplitatea şi dimensiunea redusă a instituţiei; se poate spune, în
acest sens, că „eficienţa organizaţională se află în raport invers
proporţional cu dimensiunea şi complexitatea structurală a serviciului
social respectiv“. O birocraţie funcţionărească complicată nu poate servi
realizării obiectivelor de asistenţă socială întrucât:
1. împiedică comunicarea directă dintre personal şi lider;
2. extinde rolul intermediarilor şi al factorilor formali;
3. generează cheltuieli inutile, irosind resurse;
4. anulează sau reduce rolul altor factori şi exigenţe
manageriale
menţionate mai sus (ponderea acţiunilor, creativitatea, autonomia, scopul
concret etc.).
comportament flexibil şi ferm în acelaşi timp atât din partea
managerului cât şi din partea celorlalţi factori şi a „sistemului
organizaţional“ în ansamblul lui. Un serviciu social eficient nu poate fi
decât cel care este în acelaşi timp:
supus unui control social permanent şi ferm (îndeosebi în ţări ca
România, aflate în tranziţie în toate domeniile, inclusiv juridic sau
moral);
adaptat la noile probleme şi fenomene sociale şi flexibil faţă de noile idei
manageriale, tehnici de ajutor sau intervenţie în situaţii sociale variate
etc.20
Exigenţele aşa-zisului „management nou“ au fost elaborate în urma
analizei celor mai eficiente întreprinderi din SUA, predominant economice,
în ciuda acestui fapt, noua perspectivă managerială şi noul set de reguli -
principii sunt pe deplin aplicabile în domeniul asistenţei sociale şi totodată în
alte
ţări ale lumii, în Europa şi chiar în Asia.21

273
 A. Factorul uman s-a impus ca element fundamental în teoria „noului
management“, cu atât mai mult cu cât impactul decisiv al acestui factor în
funcţionarea unei organizaţii a fost recunoscut şi demonstrat cu mai multe
decenii în urmă (Elton Mayo, experimentele şi „teoria relaţiilor umane“ din anii
'30). Vom menţiona câteva accente noi pe această temă:
1. importanţa selecţiei personalului (procedee de selecţie, „testele
formale“, experimentul tip „dinamica de grup“ al lui Kurt Lewin, probarea
experienţei caredidaţilor, „concursul de dosar“ , rolul diplomelor etc.;
2. formarea continuă a personalului, programe permanente de instruire
sau reinstruire a tuturor angajaţilor, chiar şi a celor mai bine calificaţi - „toţi au
nevoie din când în când de „antrenamente de specialitate“. Asemenea programe
trebuie să vizeze menţinerea sau adaptarea competenţei privind:
-aptitudinile specifice domeniului;
-sfătuirea clienţilor (procedee sau tehnici adecvate);
-„public relations“, promovarea relaţiilor cu
ceilalţi;
-cooperarea cu autorităţile şi cu alţi parteneri;
-elaborarea instrumentelor (formulare etc.) pentru realizarea anchetelor
sociale sau a documentelor de teren;
-precizarea şi delimitarea scopurilor etc.;
noi politici sociale, practici, metode sau programe de sprijin şi protecţie a
grupurilor defavorizate.
3. motivaţiile asistenţilor sociali, ale tuturor celor care lucrează în
serviciile de protecţie şi sprijin social:
-motivaţia economic-materială este unanim acceptată, cea mai
răspândită şi, în unele cazuri, cea mai puternică, în fapt, este motivaţia
clasică sau „motorul acţiunii umane“. Şi totuşi, sunt motive, incitaţii sau
alţi factori care, în anumite împrejurări, joacă un rol mai importat, chiar
decisiv.
-motivaţia non-economică, independentă de salariu sau de alte beneficii
materiale, de natură strict umană, vizând, în esenţă, prestigiu social,
recunoaşterea poziţiei sociale înalte, anumite titluri onorifice,
amplificarea încrederii în sine şi a satisfacţiei profesionale îndeosebi
datorită mediatizării activităţilor de asistenţă socială („cu mare priză la
public“, prin tv., radio, presă scrisă etc.);
-motivaţia social-funcţională, generată pur şi simplu de obiectivele
urmărite de serviciul social dat. Adevăraţii asistenţi sociali — şefi sau
subordonaţi — sunt motivaţi în munca lor de scopurile pe care le servesc
şi, în general, de impactul public al activităţilor pe care le realizează
instituţia respectivă (protecţia copiilor, reabilitarea tinerilor delincvenţi,

274
 sprijinirea familiilor dezorganizate, ajutorul acordat şomerilor sau altor
grupuri defavorizate etc.).
Mai mult decât alte categorii de lucrători sau funcţionari, asistenţii sociali
sunt motivaţi sau trebuie să fie motivaţi îndeosebi de natura şi obiectivele muncii
lor, de prestigiul conferit de societate şi satisfacţia umană a unei asemenea
activităţi.
4.stimularea, evaluarea şi controlul personalului constituie, în fine,
un ultim domeniu care trebuie accentuat şi avut în vedere în contextul analizei
pe care o facem, în această privinţă este necesar ca managerul să deţină la zi
informaţii complete privind:
-activitatea zilnică a fiecărei persoane din instituţie (toţi angajaţii au, de
regulă, „dosare de personal“ în acest sens);
-analizele sau „conferinţele de evaluare“ a personalului (care au loc, de
regulă, fie la 6 luni fie la 12 luni);
-contestaţiile eventuale — nemulţumirile sau comentariile personalului
privind propria muncă se înscriu, în ultimă instanţă, într-un fel de auto-
evaluare (care se practică destul de mult în ultimul timp în diferite
instituţii sociale);
-situaţia caretitativă a elaborării şi supervizării formularelor de evaluare
(prezentate în scris şi semnate atât de lideri, cât şi de persoana în cauză);
-criteriu de evaluare: de regula acesta este obiectivul urmărit de instituţie
(management sau conducere prin intermediul obiectivelor), munca fiind
evaluată în funcţie de gradul de realizare a obiectivelor.

Pentru fiecare nouă etapă (an, semestru etc.) obiectivele se negociază

între instituţie şi client sau între supervizor şi cel supervizat, fără să se uite că
activităţile ce urmează a fi realizate sunt destinate oamenilor. Managerii sau
liderii trebuie să pună întotdeauna pe primul plan latura umană a activităţii şi
intervenţiilor lor.

B. Factorul administrativ-birocratic este, alături de factorul uman, un

alt domeniu determinant al eficienţei muncii sociale. Unii specialişti şi analişti
afirmă că administrarea programelor sociale este mai importantă, în principiu,
decât aptitudinile profesionale ale lucrătorilor. 22 în legătură cu aceasta se impune
să precizăm următoarele:
-exigenţele „modelului birocratic“, la care ne-am referit deja, se aplică şi
în funcţionarea serviciilor de protecţie socială;
-orice instituţie de asistenţă socială are propria ei ierarhie a nivelurilor
administrative, propriile ei restricţii privind fluxurile comunicaţionale
(pe

275
 orizontală, pe verticală etc.), propriile reguli de subordonare (un angajat
este subordonat numai unui supervizor, nu poate depăşi scările ierarhice
etc.), propriile „lanţuri de comandă“ şi, în fine, propriul control sau
sistem de evaluare a muncii, şi a rezultatelor;
-orice serviciu social trebuie să vizeze întotdeauna scopul sau obiectivul
fundamental, aflându-se mereu pe direcţia care duce la realizarea lui cu
minimum de resurse şi eforturi;
-autoritatea şi responsabilitatea asistenţilor sociali trebuie să vizeze în
permanenţă interesele clienţilor (lipsa de competenţă sau profesionalism,
probabil), nu se bucură de încrederea acestora şi, în consecinţă, nu
trebuie să i se confere nici o responsabilitate în rezolvarea problemelor
respective.

VIA Conducerea şi decizia în sistemul asistenţei sociale

1. Saltul epistemic de la managementul tradiţional la noul

management. Semnificaţia actuală în AS23

Tendinţele actuale - importante pentru domeniul AS - şi semnele

exterioare ale evoluţiei umaniste a managementului includ:
-„explozia“ literaturii manageriale sau interesul pentru management ca
„modă“ social-comportamentală;
-„atracţia“ performanţelor manageriale sau, altfel spus, a afacerilor bine
conduse şi eficiente;
-consultanţa managerială - un business de mare randament tot mai căutat
într-o perioadă de tranziţie organizaţională;
-asistenţa socială şi extinderea managementului „fără profit“ (adică a
managementului social sau al „serviciilor umane“);
-teoria modernă a bunăstării sau reevaluarea principiilor manageriale în
perspectiva „industriei terţiare“;
-managementul social ca resursă în AS: prin optimizarea formelor de
utilizare a mijloacelor umane şi materiale;
-opoziţia dintre tradiţionalism (anii '30-'80) şi modernism (după anii '80)
în AS: „instalarea“ noilor concepte şi teorii.
Literatura de management - constata Leon H. Ginsberg- surmontează
vechile standarde de publicitate populară în competiţia de obţinere a spaţiului
din librării şi în statistica livrărilor, încă din 1983, cartea „The One Minut
Manager“ a ocupat locul I în dauna cărţilor „The One Minut Father“ şi
„The One Minute Mother“ iar cartea „Lider Effectiveness Training“ (1990) s-a

276
 apropiat semnificativ de interesul provocat de o carte asemănătoare
apărută în
1970: „Parent Effectiveness Training“. Problemele de afaceri, din domeniul
marketingului, îşi fac loc tot mai mult în cultura populară, în 1987 un film avea
ca subiect brokerii (agenţi de schimb) iar printre best-sellers se aflau multe cărţi
cu un conţinut asemănător. Competiţia SUA cu Japonia (şi chiar cu Korea,
Singapore şi Taiwan) şi totodată competiţia milioanelor de „actori“ ai baby-
boom-ului (din anii '60) au făcut ca managementul să câştige teren, inclusiv în
rândul instituţiilor de asistenţă socială a individului şi grupurilor marginalizate.
O
carte de succes presupune — potrivit exigenţelor „stilului de viaţă“ americare —
definirea unei scheme de rezolvare a unor probleme comune, cum ar fi
menţinerea greutăţii ideale, creşterea copilului, cum să închei o căsătorie fericită
sau cum să întreţii relaţii sexuale satisfăcătoare. Dieta, alimentaţia, creşterea
copilului şi sexul au fost şi sunt continuu o preocupare pentru americarei“ 24, dar
fără a ignora sau subordona „problemele manageriale“. Concurenţa între aceste
domenii este puternică.

2. Impactul noilor principii în domeniul AS

Serviciile sociale şi, în general, domeniul protecţiei grupurilor şi

populaţiilor defavorizate nu a scăpat ofensivei şi presiunii exigenţelor
manageriale. Fiind vorba de organizaţii non-profit, se impune elaborarea unui
cadru managerial specific, conservându-se, desigur, regulile şi principiile
adecvate şi, îndeosebi, compatibile cu valorile şi obiectivele AS. Nu
întâmplător,
în SUA - ţara cea mai bogată - s-a dezvoltat, o imensă industrie a bunăstării,
după ce a fost elaborată o teorie modernă a bunăstării — ca fundament ideologic
pentru implementarea reţelelor de servicii sociale. Cele opt principii ale manage-
mentului modem25 — sintetizate în conceptele de acţiune, contact direct cu
clientul, autonomie, spirit întreprinzător, factor uman, creativitate, stimulare,
cooperare, simplitatea proiectului şi stabilitatea obiectivului — trebuie aplicate
în
manieră specifică în orice organizaţie, cu atât mai mult în serviciile sociale.
Abordarea problemelor conducerii organizaţionale trebuie să pornească
de la „teoria sistemică“, Integralistă, a vieţii sociale şi de la principiul
interfuncţionalităţii şi interdependenţei elementelor componente. Se impune
totodată a se introduce în analiză structurarea ierarhică a oricărei instituţii-
organizaţii sociale şi a capacităţii de autoreglare prin conexiuni şi fenomene de
feed-back între domeniile şi subsistemele interne. Serviciul social (sau orice
agenţie de asistenţă socială) prezintă caracteristicile unui sistem: relativ deschis,
dinamic stabil şi autoreglabil, aflat într-o permanentă relaţie cu mediul social
înconjurător, într-un permanent schimb de resurse umane şi materiale cu

277
 exteriorul (clienţi, voluntari, cadre profesioniste, informaţii, finanţări de
la
bugetul statului, sponsorizări etc.).
Aflată în tranziţie după câteva decenii de dictatură, România încearcă să-
şi dezvolte o reţea funcţională de servicii, agenţii, instituţii de protecţie şi
asistenţă socială a individului şi a colectivităţilor umane. Este vorba, în fapt, de
un adevărat subsistem social, compatibil cu celelalte segmente sociale, cu relaţii
şi fluxuri informaţionale pe orizontală şi pe verticală şi cu celelalte caracteristici
sistemice. In vârful piramidei există deja organisme centrale care tutelează
componentele departamentale, judeţene şi locale, cum ar fi: Ministerul Muncii şi
Protecţiei Sociale, Ministerul Sănătăţii, Ministerul de Interne, Ministerul
Justiţiei,
Secretariatul de Stat pentru Handicapaţi etc. care cooperează în vederea
implementării reţelei sociale amintite mai sus şi, în general, în realizarea
obiectivelor adecvate, exercitând funcţii manageriale obişnuite (organizarea,
proiectarea programelor, finanţare, identificarea şi gestionarea resurselor,
formarea şi selecţia personalului, controlul şi evaluarea, activităţilor şi în sinteză
funcţiile de conducere şi decizie). Toate aceste componente manageriale pot fi
însă cu greu îndeplinite în condiţii eficiente de către atât de mulţi şefi şi o
birocraţie confuză şi prea încărcată, mai ales că o asemenea situaţie este
transferată, cel puţin parţial, la nivelurile inferioare (judeţene, locale,
instituţionale). O asemenea „criză de creştere“ sau imaturitate funcţională poate
fi justificată de un anumit timp, cu condiţia accelerării procesului de
modernizare a domeniului de referinţă la toate nivelurile şi în toate segmentele.
Dacă la nivel local există deja o reţea semnificativă de servicii sociale,
mai ales în oraşe (centre de plasament, şcoli speciale, spitale sau secţii
psihiatrice,
cămine de bătrâni, cămine spital, oficii pentru şomeri, servicii de reinserţie
socială etc.), care trebuie dezvoltată în continuare, în schimb la nivel judeţean-
departamental, reţeaua unor asemenea servicii este cu totul nesemnificativă
(direcţii de muncă şi protecţie socială, servicii pentru handicapaţi, lipsind din
această serie serviciile specializate pentru asistenţa socială în cadrul poliţiei,
justiţiei şi chiar în cadrul direcţiilor judeţene ale Ministerului sănătăţii).
In faţa conducerii subsistemului asistenţei sociale din România se află, în
acest context, pe poziţii ierarhice şi de prioritate diferite, următoarele sarcini:
A. Strategice vizând „obiectivele de evoluţie“;
B. Tactice vizând „resursele ... “;
C. Operative vizând „acţiunile curente“;
D. Execuţie ...
Aceste trepte manageriale şi direcţionale sunt întâlnite, în general, în
toate domeniile activităţii sociale, manifestând următoarele caracteristici
principale :

278
 interdisciplinaritatea: orice activitate de conducere are caracter
interdisciplinar, presupunând spirit de echipă;
integralitatea: orice activitate de conducere presupune practicarea
perspectivei sistemice de analiză, decizie etc.;
transformabilitatea: orice activitate de conducere impune introducerea
în analiză a caracterului dinamic al tuturor componentelor sistemului
vizat şi al factorilor implicaţi;
previzionabilitatea, perspectiva şi prognoza: orice act de conducere
trebuie implicat într-un univers temporal şi într-o concepţie unitară a
evoluţiei domeniului respectiv (incluzând proiectele de viitor, efectele
pozitive, consecinţele negative, tendinţele dominante, constantele şi
variabilele etc.);
finalitatea: orice act de conducere trebuie să vizeze realizarea
obiectivelor iniţiale (specifice, operative, umane etc.);
universalitatea: orice instituţie trebuie condusă şi, prin urmare, are o
latură managerială.26

Sistemul de concepte privind activitatea de conducere poate cuprinde,

următoarele elemente:

279
Fig. 23 Paradigma activităţii de conducere

Vom prezenta, mai întâi, tipurile de conducere exprimate prin diferite

comportamente manageriale ale liderilor:
A) Conducerea în echipă: liderul lucrează în grup şi formulează
concluziile sau deciziile în urma consultării celorlalţi;
Conducerea democratică: chiar dacă nu lucrează în echipă, liderul
integrează în hotărârile sale opiniile celorlalţi;
Conducerea „laissez-faire“: potrivit principiului subsidiarităţii (prin
delocalizare, încredinţare, transferul sau distribuţia funcţiilor manageriale);
Conducerea administrativ-birocratică: acest tip - situat într-o zonă
axiologică, neutră - vizează pur şi simplu un management eficient (prin
implicarea egală a liderilor şi executanţilor);

280
 E) Conducerea patemalistă: potrivit acestui tip, managerul
sau liderul
este un „dictator binevoitor“ (adică uman, milos, generos, caritabil, ospitalier,
favorabil etc.);
F) Conducerea dictatorială.27
Comportamentul conducerii sau, mai concret, al liderului se poate
înscrie
pe un continuum de forma următoare:

Centrarea Autoritar Consultativ Participativ Centrarea

Pe lider pe grup
(E.,F) (C.,D.) (A., B.)

Tipul autoritar este nedemocratic şi de aceea este în mod firesc

respins
atât la nivel organizaţional, cât şi societal. Unii teoriticieni, mai toleranţi faţă
de
poziţiile extreme, încearcă să justifice totuşi practicarea unor conduceri
autoritare (adică dictatoriale sau totalitare) în condiţii de criză, de pericol
social
sau de „haos managerial“, situaţii a căror interpretare este problematică şi, în
esenţă profund subiectivă. Dacă asemenea condiţii specifice nu justifică
instalarea unei conduceri dictatoriale la nici un nivel de activitate umană,
acestea
pot totuşi explica apariţia unor comportamente autoritare, nedemocratice
(istoria ne oferă exemple celebre în acest sens: „criza germană“ de după
primul
război mondial, „criza imperiului rus“ care a dus la instalarea bolşevismului,
condiţiile specifice ale „pericolului sovietic“ din România postbelică etc.).
Indisciplina, corupţia şi alte fenomene, negative dintr-o instituţie sau dintr-un
domeniu social pot explica aplicarea unei conduceri mai autoritare, mai
decise şi
mai puţin participante sau cooperante, chiar dacă un asemenea comportament
va fi temporar, până la normalizarea situaţiei.
Tipul consultativ este tranzitoriu, are, în esenţă, conotaţii pozitive şi
se
instalează îndeosebi atunci când grupul sau comunitatea se simte încă în
nesiguranţă, când se constată că deprinderile democratice nu sunt încă pe
deplin
cucerite sau când practicarea tipului pur democratic prezintă riscuri sigure.
281
în fine, tipul democratic de conducere impune la toate nivelurile
sociale (global, departamental, local, instituţional) o maturizare adecvată a
factorului uman: este vorba de o „maturizare socială“, politică şi culturală,
vizând mai ales respectarea valorilor, normelor şi a ceea ce am putea numi
„disciplină socială“ în toate situaţiile: în familie (regulile unei „democraţii
familiale“), la locul de muncă (regulament „de ordine interioară“, fluxurile
informaţionale, ierarhiile decizionale etc.), în mediul social comunitar (în
cartier,
bloc, în sat sau în cătun etc.) şi, desigur, în „spaţiul social“ propriu-zis

282
(respectarea regulilor juridice, a legilor statului de drept şi, nu în ultimul rând,
a
valorilor specifice şi a „tradiţiilor locale“).

VI. 5. Principiile managementului ştiinţific

Se poate vorbi de o adevărată teorie a principiului. Ce este un

principiu? Cum se „naşte“ sau cum se elaborează un principiu? Care sunt
elementele lui componente? In fine, „în ce condiţii trebuie să se aplice un
principiu“? Pentru a înţelege adevărata valoare a „managementului social“ şi,
în
legătură cu aceasta, semnificaţia actuală a sistemului de protecţie şi asistenţă
socială, trebuie să cunoaştem conţinutul principiilor lor de bază şi - prin
„forţa
lucrurilor“ - modul lor de constituire, evoluţie şi practicare în domeniile de
referinţă.
Principiul este un „element fundamental“, o idee de bază pe care se
întemeiază o teorie ştiinţifică, un sistem politic etc. propoziţie admisă ca
adevărată..., regulă sau normă de acţiune..., părere sau convingere fermă...
etc.28
In perspectiva acestei definiţii, principiul are o istorie, apare, se
schimbă
şi dispare în funcţie de exigenţele şi de destinul teoriei din care a făcut parte
sau
pe care a sprijinit-o. Trecerea de la „managementul clasic“ la noul
management
(modem) însemnă, în fapt, trecerea de la un sistem de principii (stabilit
iniţial) la
un alt sistem de principii (îmbogăţit cu noi elemente, adică cu noi valori,
reguli,
convingeri sau norme de acţiune). Modificările contextului social — cultural,
politic, economic, comportamental etc. — şi restabilirea standardelor normale
de
valori şi exigenţe socio-umane în România (după evenimentele din '89) au
impus
formularea şi practicarea unor noi principii în domeniul asistenţei sociale şi,
în
general, al drepturilor omului. Este adevărat că un principiu nu se aplică
imediat
şi nu este eficient prin el însuşi, ci simt necesare anumite condiţii, intervenţia
unor împrejurări favorabile, care să înlăture îndoiala, incertitudinea şi alţi
283
factori
care se opun „practicării“ eficiente a acestuia. Aşa se explică de ce auzim
destul
de des formula: „în principiu sunt de acord, dar ..." formulă care delimitează
conţinutul principiului de condiţiile aplicării lui funcţionale, eficiente.
Prezentând principiile managementului sau ale conducerii ştiinţifice
vom putea delimita elementele generale sau clasice de cele specifice sau
modeme. Aceste principii sunt:
1) Principiul unităţii de conducere — fiecare angajat are
un singur şef
şi primeşte sarcini numai de la acesta;
2) Principiul disciplinei şi al „ordinii ierarhice“ - circulaţia
informaţiilor şi a deciziilor este reglementată prin structură şi organigramă
(„imaginea“ orizontală şi verticală a unităţii);

284
 3) Principiul competenţei funcţionale (asigurarea unui raport optim
între statusul şi rolul fiecărui funcţionar);
4) Principiul stabilităţii şi specializării personalului: eficienţa
organizaţiei este funcţie (direct proporţională) a gradului de stabilitate şi
perfecţionare pe postul ocupat;
5) Principiul stimulării creativităţii şi riscului - ocolirea riscului în
management este cel mai mare risc;
6) Principiul priorităţii acţiunii, intervenţiei practice şi a contactului
direct cu problemele, în raport cu celelalte activităţi manageriale;
7) Principiul simplităţii funcţionale (a organigramei) şi al unicităţii
scopului (sau stabilitatea obiectivului iniţial);
8) Principiul optimizării autonomiei şi descentralizării manageriale,
în
primul rând decizionale;
9) Principiul elasticităţii (adaptabilităţii) activităţilor de conducere,
decizie sau management;
10) Principiul cooperării sistemice, interdisciplinare, în
realizarea
actului social de conducere (îndeosebi în reţeaua serviciilor şi instituţiilor de
asistenţă socială);
11) Principiul continuităţii educaţiei, instrucţiei şi a
specializării (sau
reciclării) personalului;
12) Principiul autorităţii şi responsabilităţii liderului (sau,
după caz, a
echipei de conducere) în faţa actului managerial sau al activităţii de
conducere.29
în legătură cu ultimul principiu se impun o serie de precizări care ar
putea constitui o micro-teorie propoziţională asupra problemei:
autoritatea autentică decurge din superioritatea - recunoscută de cei
din
jur - a liderului, bazată pe calităţi personale (vizând inteligenţa
cunoaşterea, valoarea morală, iniţiativa şi acţiunea personală etc.);
autoritatea conferă legitimitate puterii şi dreptul la conducere;
autoritatea presupune şi impune responsabilitate şi, prin aceasta,
dreptul
(sau obligaţia) de control, evaluare şi sancţiune;
sancţiunile actelor de autoritate fac parte din condiţiile esenţiale ale
unui
285
bun management şi din aspiraţia către dreptate;
unde se exercită o autoritate se naşte o responsabilitate care este cu
atât
mai grea cu cât urcăm scara ierarhică a sistemului dat. Măsura acestei
responsabilităţi scapă în general controlului social (cu cât ne apropiem
de
„vârful piramidei“ manageriale). Se ştie că faptele mărunte ale
oamenilor
de rând sunt mai aspru sancţionate şi mai rapid identificate decât
faptele
grave, ilegalităţile şi chiar infracţiunile comise de cei „din vârf“, de
guvernanţi sau de personalităţi politice. Explicaţia fenomenului nu se

286
 caută, desigur, numai în natura sau complexitatea sistemului
democratic
(ci şi în „jocul politic“, în complementaritatea intereselor, în
negocierile
şi tratativele celor implicaţi etc.);
responsabilitatea practicată cu mult curaj şi „răspundere riscaretă“
sunt
socialmente bine plătite, adică apreciate pozitiv într-un raport direct
proporţional. Teama de răspundere este, dimpotrivă, sancţionată aspru
de către opinia publică sau de personalul organizaţiei (din care face
parte
liderul-manager), cu atât mai mult cu cât generează disfuncţiuni,
paralizează iniţiativa şi, în final, blochează realizarea obiectivului
propus,
în afara elitei manageriale şi a celor înclinaţi spre funcţii de
conducere,
asumarea răspunderii este evitată în timp ce autoritatea este căutată şi
adesea în mod ilegitim practicată (sau impusă);
un lider sau manager trebuie să promoveze în jurul lui curajul
răspunderii şi respectul pentru autoritatea autentică şi, totodată, trebuie
să condamne iresponsabilitatea şi abuzul de autoritate .30
în ciuda caracterului teoretic al unor principii, reguli sau exigenţe,
impactul sau ecoul lor practic nu întârzie să se manifeste îndată ce le pune
faţă în
faţă cu faptele empirice.

Funcţia decizională în serviciile de asistenţă socială

Conceptul de decizie şi „teoria deciziei“

Elaborarea deciziilor necesare unei funcţionări normale a instituţiei

sau
serviciului social constituie o funcţie managerială şi „momentul esenţial al
conducerii, finalitatea oricărui proces de conducere “31 indispensabil atingerii
obiectivului iniţial. Decizia înseamnă, de regulă, o alegere între mai multe
posibilităţi, variante, scenarii sau proiecte ipotetice. Să luăm, de exemplu,
cazul
unui copil al străzii: Ce facem cu el după ce I-am „recuperat“ din mediul atât
de
viciat al oraşului, insensibil şi străin de nevoile lui? Există un adevărat „joc al
posibilităţilor“32 care arată seria de decizii ce pot fi luate într-un caz dat. în
cazul 287
de mai sus putem adopta una din următoarele soluţii-decizii:
copilul este reintegrat în familia de origine;
copilul este internat într-o instituţie socială de îngrijire;
copilul este adoptat de o familie substitut;
copilul este încredinţat prin sistemul foster unei alte familii
(plasamentul
familial pe termen lung);
obligaţiile parentale sunt împărţite între familia de origine (pentru
asigurarea ataşamentului permanent faţă de părinţi) şi o. familie
foster, de

288
 îngrijire (asigurarea condiţiilor de creştere fizică normală, mai ales a
condiţiilor materiale) etc.
Pentru fiecare decizie trebuie să avem argumente şi totodată trebuie să
identificăm efectele (inclusiv cele „perverse“, potrivit lui Raymond Boudon)33
,
consecinţele negative posibile etc. Prima soluţie presupune, de pildă, că
familia
de origine există, că poate fi găsită, că este de acord cu reintegrarea copilului
şi,
ceea ce este esenţial, că are mijloacele necesare de a realiza această acţiune în
interesul copilului (nu este vorba numai de mijloacele materiale, ci mai ales
de
fundamentele afective parentale, de neînlocuit — ca semnificaţie — în
formarea
normală a personalităţii viitoare a copilului). Potrivit ultimelor teorii şi
rezultate
experimentale, soluţia a doua este cea mai riscaretă pe termen lung pentru
destinul copilului (internat într-o instituţie de stat, copilul pierde legătura cu
părinţii şi, în orice caz, este îndepărtat de figura părinţilor - cea mai
importantă
pentru realizarea ataşamentului permanent de cineva, se află în pericol de
sărăcire a stării afective şi de slăbire a încrederii în viitor şi în cei din jur).
Orice decizie se înscrie în ceea ce se numeşte un graf arborescent sau
într-un arbore de decizie, de pildă:

Fig. 24 “Imaginea” — ipoteză a unui “arbore decizional”

289
 Soluţiile sau posibilităţile decizionale sunt, desigur, mult mai
numeroase,
cele din figură au doar o funcţie euristică.

290
 Orice decizie trebuie să îndeplinească condiţii de:
-raţionalitate;
-calitate;
-acceptabilitate (de către subordonaţi sau executanţi).
Managerii preferă — în funcţie de situaţia concretă — să ignore regula
acceptării deciziei de către subordonaţi decât să ignore regula raţionalităţii sau
pe
cea a calităţii actului decizional.
Procesul decizional - ca parte fundamentală a managementului -
cuprinde un sistem de operaţii sau activităţi între care:
-Stabilirea scopului sau a obiectivului;
-Identificarea premiselor de realizare (culegerea datelor, înregistrarea
informaţiilor şi descoperirea situaţiilor favorabile atingerii
obiectivului);
-Analiza premiselor şi elaborarea alternativelor sau a soluţiilor de
realizare
a scopului (scenarii, variante etc.);
-Evaluarea şi ierarhizarea soluţiilor sau variantelor;
-Selecţia şi alegerea alternativei sau a variantei optime; (prin
măsurarea
eficienţei, riscului, resurselor etc.);
-Comunicarea deciziei factorilor de execuţie într-o formă adecvată
(unele
accidente sau greşeli de execuţie au la origine greşeli de comunicare
sau
de transmitere a hotărârilor care trebuie să fie clară, precisă, completă
şi
lipsită de ambiguităţi);
-Aplicarea deciziei: executanţii trebuie să cunoască importanţa muncii
lor,
a aplicării corecte a deciziei, a realizării diferitelor etape (cu atât mai
mult
în domeniul asistenţei sociale, atunci când este vorba de protecţia şi
chiar
destinul unei fiinţe umane, de nevoile unui copil sau ale unui bătrân
etc.);
-Controlul, evaluarea respectării deciziei, identificarea efectelor

291
asupra
clientului sau asupra populaţiei vizate.

292
 Bibliografie
Note:
1
Boudon, R., Bourricaud, Fr. (coord.) (1982) Dictionnaire Critique
de la Sociologie,
Paris: PUF, pp. 232-242.
2
Crozier, M. (1964) Le Phenomene bureaucratique, Paris: Le Seuil;
Petits
functionnaires au travail, CNRS, Paris, etc.
3
Competenţa funcţionarului este specifică, bazându-se pe un set de
elemente
care exprimă în acelaşi timp capacitatea lui de a îndeplini sarcinile
postului
şi dereglarea explicită a autorităţii ierarhice care I-a recrutat şi care îl
supraveghează!
4
Funcţionarul este angajat datorită unor atribute comune tuturor
caredidaţilor la
concurs şi diferenţelor de aptitudini constatate „public“, nu datorită
unor
relaţii de rudenie, prietenie, afaceri!
5
Atribuirea salariului „nu constituie o contraparte riguroasă a
serviciului făcut
statului sau patronului“, ci o măsură bine calculată pentru a îndepărta
funcţionarul de tentaţiile corupţiei şi totodată pentru a conserva
prestigiul
funcţiei. Un funcţionar bine plătit este independent atât faţă de superiori
cât şi faţă de subordonaţi, atât faţă de regulile birocraţiei, cât şi faţă de
ansamblul factorilor sociali (coruptibili sau corupători). Vezi şi
Raymond
Boudon, 1982: 47.
6
Superiorul funcţionarului nu-i poate recruta, promova, sancţiona,
transfera sau
revoca decât potrivit procedurilor şi garanţiilor pevăzute în statutul său.
In
sistemul birocratic funcţional nu există subordonaţi protejaţi şi nici
subordonaţi înrobiţi, în acelaşi timp, funcţionarul birocrat este apărat
contra arbitrariului şefului ierarhic, fiind - la rândul său — cointeresat
să-şi
exercite puterea în limitele stricte ale normelor iniţial acceptate în

293
 sistemul
birocratic dat.
7
Vezi şi Boudon, R., Fr. Bourricaud, 1982: 48.
8
Boudon, R., Bourricaud, Fr., 1982: 49
9
Vezi şi Boudon, Raymond, 1982: 50.
10
Michels, R. (1914) Les Partis politiques: essai sur le tendances
oligarchique des
democraties, Flammarion, Paris.
11
Weber, M., Economie et Societe, t. I, partea 1, pp. 223-231.
12
Merton, R. (1949) Social Theory and Social Structure, Glencoe:
The Free Press,
(Elements de thoerie et de methode sociologique, Paris: Pion, 1965,
cap.3, pp. 65-
140).
13
LEXIS (1975). Dictionnaire de la langue française, Paris: Larousse, p.
1044.

294
14
Taylor, F. (1911) The Principies of Scientific Management, London and
New York.
15
Fayol, H. (1916) L'Administration industrielle et generale, Paris, 1916
(autorul fiind
unul dintre liderii de atunci ai industriei franceze şi dispunând astfel de o
experienţă directă).
16
Teoriile lui Elton Mayo sunt prezentate la alte discipline, menţionăm totuşi
interesul acestuia pentru: rolul grupului de muncă, al încrederii liderului
în
subordonaţi, al descentralizării deciziilor, al „simţului de
responsabilitate“,
în raport cu controlul, al „tipului de comunicaţii“ intra şi intergrupuri, al
autorităţii informale, al diversificării muncii etc.
17
Mandache, R. (1993) Management, Iaşi: Editura Universităţii „Al. I. Cuza“,
pp.
15-l7; vezi şi Rusu, C., Management, Bucureşti: Editura Soti.
18
Peters,T., Waterman, R. (1988) în căutarea calităţii.
19
Ginsberg, L. (1993) Concepte modeme despre management, Expunere
în cadrul
programului de specializare pe probleme de asistenţă socială (organizat
de
Mandel School, Ohio), Iaşi.
20
Idem.
21
Există totuşi deosebiri semnificative între construcţiile manageriale
americaree
şi cele japoneze (şi chiar în raport cu cele europene) generate, în esenţă
-
ipotetic vorbind — de diferitele modele culturale (tradiţii, cutume etc.)
locale: gândirea managerială americareă (occidentală, în general) are
bază:
1) o percepere autonomă şi raţională (din exterior); 2) dominare,
sfidare,
progres; 3) contradicţii, confruntări, individualism etc., în timp ce
gândirea
japoneză are la bază elemente opuse: percepţie afectivă şi integrată (din
interior), resemnare, armonie, simbolism, compromis social, rolul
grupului
(„noi“), identificare, afectivitate etc.

295
22
Ginsberg, L., 1993.
23
AS - Asistenţă socială, după modelul SW (Social Work, în limba
engleză)
24
Vezi şi Ginsberg, L. (1993). Aplicarea conceptelor managementului
modem la asistenţa
socială, expunere, Iaşi.
25
Vezi şi Peters, T. J., Waterman; R. H. (1982) In search of excellence:
Lesson from
Americare's best-run companies, New York.
26
Mandache, R. (1993) Management, Iaşi: Editura Universităţii „AU.Cuza“,
p. 22-
26.
27
Vezi şi Blanchard, K., Zigarmi, P. (1987) Leadership and the One minute
Manager,
Fontana; vezi şi (1991) First Line Management Manual, Longman
Group UK
Ltd, p. 60.
2S
Dicţionarul limbii române, Bucureşti: Editura Academiei, 1985, p. 663.

296
29
Mandache, R. (1993) Management, Iaşi, p. 48-51; Vezi şi Coste, V.
(1993)
Management general, Universitatea Iaşi, p. 47; Rusu, C., Voicu, M.
(1993)
ABC-ul managerului, Iaşi: Editura „Gh. Asachi“, pp. 19-35.
30
Vezi şi Rusu, C., Voicu, M. (1993) ABC-ul managerului, Iaşi:
Editura „Gh.
Asachi“, pp. 19-21.
31
Rusu, C., Voicu, M., 1993: 103.
32
Nicolaescu, O. (1985) Arta de a decide singur. Bucureşti: Editura Ştiinţifică.
33
Boudon, R. (1990) Texte sociologice alese, Bucureşti: Editura Humanitas,
pp. 157-
190.

297
298
 VII. METODĂ ŞI METODOLOGIE ÎN ASISTENŢA
SOCIALĂ

VII.l. Cercetarea - acţiune.

Metodă principală în asistenţa socială

Ştiinţă a disfuncţiilor sociale şi a fenomenelor negative din viaţa

comunităţilor umane, sociologia vizează în mod esenţial transformarea
universului social investigat şi ameliorarea condiţiilor de viaţă ale oamenilor. în
această perspectivă, cercetarea-acţiune constituie principala cale de realizare a
obiectivelor menţionate şi, totodată, principala metodă sociologică.* Strategiile
de intervenţie, proiectele de re-inserţie socială a şomerilor sau a „foştilor
delincvenţi“, programele de formare sau calificare profesională, promovarea co-
participării asistaţilor social la rezolvarea propriilor probleme, stimularea
interacţiunilor umane în viaţa comunitară etc. sunt exemplificări „empirice“ —
elaborate însă teoretic — ale metodei menţionate.1
Kurt Lewin este fondatorul recunoscut al cercetării-acţiune căreia îi
conferă statutul de „activitate de investigaţie orientată spre acţiune“, urmată de
reflexie şi evaluare (în Psychologie dinamique, PUF, Paris, 1959). Din domeniul
pedagogiei instituţionale, cercetarea-acţiune pătrunde şi se extinde treptat în
diferitele domenii sociale, inclusiv în lumea organizaţiilor economice. O relativă
rezistenţă în calea practicării acestei metode manifestă adepţii non-implicării (sau
ai non-angajării) cercetătorilor în „viaţa subiectului“ sau în „existenţa
fenomenului“ vizat sau criticii „practicilor intervenţioniste“ în universul ştiinţei.
Problemele abordate în cercetările-acţiune sunt, desigur, dominant
practice, identificate în viaţa reală a comunităţilor umane şi care „invită“ la o
intervenţie directă cât mai rapidă. Exemplificăm, de pildă, din societatea
românească „în tranziţie“:
-,,ofensiva“ sărăciei şi a mizeriei sociale;
-creşterea ..stării de violenţă“ şi a infracţionalităţii;
-reducerea interesului şcolar şi răspândirea inculturii;
-şomaj excesiv şi ,,parazitism social“:
-delincvenţă juvenilă şi „degradarea familiei“;
-,,starea de sănătate“ şi abuzul de substanţe nocive;
-excludere şi „auto-excludere socială“;
-victimizare şi ,,auto-victimizare“2etc.

299
 Investigarea unor asemenea fenomene nu poate rămâne la stadiul de
cunoaştere, ci impune şi acţiuni de redresare sau modificări ale situaţiei iniţiale.
Cercetarea-acţiune* poate începe printr-o observaţie participativă
orientată nu atât spre descriere, constatare, verificare de ipoteze cât spre
înţelegerea faptelor şi a fenomenelor respective în globalitatea lor pentru a putea
formula măsuri de intervenţie, după ce aceste elemente au provocat o
conştientizare a gravităţii situaţiei în faţa căreia ne aflăm! Este vorba, deci, de o
participare activă şi de o „cercetare operaţională“ în măsură să amelioreze
situaţia existentă cu ajutorul publicului, al actorilor beneficiari.

Problema
Construirea tematică a obiectivului

Evaluarea situaţiei iniţiale

Identificarea sub-problemei şi a contextului cercetării

Cadrul teoretic Modelul de

analiză

Proiect de acţiune

Construirea cadrului tematic al C.A. necesită profesionalism, atenţie şi

experienţă, îndeosebi în ceea ce priveşte rezolvarea următoarelor aspecte:
-selecţia teoriilor de referinţă adecvate în cazul dat;
-orientarea tematică sau „problematizarea“ universului vizat;
-stabilirea „setului legitim“ de tehnici şi procedee;
-identificarea condiţiilor favorabile de realizare a C.A.;
-în fine, elaborarea strategiilor ce vor putea fi aplicate etc.

300
 C.A. poate fi cu adevărat eficientă numai în condiţiile participării tuturor
celor implicaţi: profesionişti-cercetători, operatori de teren, subiecţi-
beneficiari, actori locali, lideri responsabili, „factori de decizie“ etc. (vezi şi 1,
p.51)
Punerea corectă a problemei — se spune — înseamnă rezolvarea „pe
jumătate“ a acesteia. Cele mai multe eşecuri în intervenţiile şi „proiectele
sociale“ au la origine fie definirea greşită, fie „abordarea trunchiată“ a problemei
vizate. Să luăm, de pildă, fenomenul sărăciei într-o societate în tranziţie,
fenomen care impune atât o definire clasică (prin aspecte, indici şi indicatori deja
cunoscuţi „din istorie“ ...), cât şi o definire contextuală specifică (care să
introducă în analiză aspectele noi, specifice „tranziţiei“ şi societăţii româneşti!).
Politicile sociale de protecţie a grupurilor vulnerabile, marginalizate sau „excluse
social“, îndeosebi a săracilor, impun luarea în consideraţie a fenomenelor tipic
româneşti şi/sau a „stărilor de fapt“ cu care se confruntă orice societate în
tranziţie dar care au — în cazul României — particularităţi (efecte secundare sau
perverse ...) care decid în final eficienţa programelor sociale aplicate. Analizele
noastre au condus, în acest sens, la următorul sistem de concepte care reflectă
sistemul corespunzător de fenomene şi „dereglări sociale“ şi care ne ajută să
înţelegem „explozia sărăciei“ şi, în general, a fenomenelor anomice din
societatea românească. Acţiunea adecvat orientată în următoarele domenii poate
- ipotetic - să reducă starea de sărăcie din România:
1. Consumatorism — societatea românească este singura caredidată
la
integrarea în UE care consumă mai mult decât produce (potrivit diagnosticului
pus în septembrie 2002 de către analiştii şi experţii occidentali)!
2. Populism - fenomen care se identifică prin decodificarea
„scopurilor
latente“ ale politicilor sociale manifeste, pe de o parte şi prin identificarea
efectelor (aparent) perverse sau secundare ale acestora, pe de altă parte. Trebuie
să fii „prea incompetent“ sau „prea abil“ interesat într-un program care în loc să
reducă sărăcia să o extindă prin încurajarea parazitismului şi a pasivităţii.
3. Politizarea excesivă sau politizarea „pur şi simplu“ a unor
domenii
care în mod normal nu trebuie şi nu pot fi politizate fără a risca zona patologiei
sociale (ce legitimitate are „rotaţia politică“ a cadrelor în administraţia publică, în
managementul învăţământului, sau al instituţiilor culturale, în unităţile sau
societăţile economice, în unităţile „protecţiei sociale“ etc.?).
4. ,,Ideologizarea“ drepturilor
301 şi ignorarea obligaţiilor sau a
responsabilităţilor sociale — fenomen care transformă dreptul (individual sau
colectiv) într-un fetiş. în ceva rupt de realitate şi independent de norma socială a

302
 răspunderii faţă de „dreptul altuia“! S-a ajuns în situaţia absurdă în care un
actor
social aflat în misiune legitimă este condamnat în numele dreptului infractorului
de a nu fi violentat prin nimic! Aceeaşi „ideologizare“ explică parţial sau
tendenţial înmulţirea cohortelor de „copii ai străzii“, de vagabonzi, cerşetori,
infractori, de „tineri pensionari“ asistaţi sau de „paraziţi sociali“.
5. Auto-marginalizarea şi auto-excluderea socială — fenomen care
este,
într-o anumită perspectivă, efectul pervers al practicilor menţionate mai sus,
majoritatea indivizilor care ajung într-o stare de dependenţă sau vulnerabilitate
este - potrivit analizelor sistemului de variabile implicate - vinovată de situaţia
în care se află (consumul de alcool, tutun, narcotice, „lipsa de interes“ pentru
muncă, incultura, abandonul şcolar, indisciplina socială sau profesională,
iresponsabilitatea sau prostia etc. sunt câteva dintre cauzele mizeriei sociale sau
individuale).
6. Dedublarea societăţii sau „teoria societăţii paralele“ - fenomen
care
pune faţă în faţă societatea celor care muncesc (şi care stau la cozi pentru a-şi
plăti impozitele ...!) şi societatea celor care nu muncesc, deşi pot munci (şi care
pierd vremea la cozi „cu mâinile întinse“ pentru a primi „Venitul minim
garantat“!? sau tot felul de ajutoare). O societate care este preocupată mai mult
de „garantarea“ venitului celor care nu muncesc (deşi pot!) fără a asigura un
venit decent celor care muncesc sau care au muncit o viaţă întreagă nu are cum
să progreseze şi nici cum „să intre în normalitate“!
7. Hiper-birocratizarea sistemului social - fenomen care se
manifestă
violent atât în percepţia cetăţeanului, cât şi în „imaginea universală“ a lumii
civilizate asupra României şi care, datorită imensului aparat funcţionăresc (în
parte incompetent şi imoral), constituie o povară pentru întreaga societate
românească.
8. Fenomenul resurselor pierdute sau irosite (distrugerea sectoarelor
agro-zootehnice, degradarea sau falimentarea întreprinderilor industriale,
„impozitul pe prostie“ în cazul exportului de buşteni sau fier vechi etc.).
9. Fenomenul ..resurselor latente“ (posturi de muncă „latente“ mai
ales
în sectorul terţiar al serviciilor etc.).
10. Corupţia şi „inflaţia legislativă“ care favorizează „crima
organizată“,
hoţia, infracţionalitatea în general şi care explică - cel puţin în parte — statutul
actual al României „în regiune“, în Europa, 303 în rândul statelor cu aspiraţii
democratice.

304
a. Paradigma sărăciei

Fig.1Paradigma sărăciei ca fenomen social total*

Fenomenele reflectate în figura de mai sus au un caracter dinamic, se află

în continuă mişcare (creştere sau descreştere, optimizare sau agravare ...), ceea ce
impune utilizarea unor tehnici de cercetare în măsură să surprindă această stare,
în fapt, cele mai multe tehnici au fost elaborate şi „gândite“ - scrie Michel Lin -
în vederea studierii unor fapte statice sau a unor „obiecte inerte“ ..., care nu
vizează fiinţele umane „capabile să gândească, autonome şi dotate cu o
interioritate pe care numai ele pot să o pătrundă“.3
Critica metodologiei sociologice a impus, de aceea, metoda-sinteză a
C.A. care să depăşească imaginea unei lumi inerte şi încremenite şi care să
surprindă, astfel, dinamismul şi transformările societăţilor contemporane în
procesul mondializării culturale şi al „globalizării financiar-economice“. 4
C.A. are deja o tradiţie de peste o jumătate de secol, dar practicarea
propriu-zisă a acestei metodologii se află, în fapt, la început! Dificultatea majoră
se află în natura demersului, diferenţa specifică a C.A. constând în modificarea
într-un fel sau altul a obiectului cercetat!
într-un fel sau altul, orice investigaţie ştiinţifică de teren are şi efecte
practice, comunitatea umană reacţionând chiar şi la simpla prezenţă a echipei de
cercetare în zona respectivă.* Putem vorbi, totuşi, de două forme principale ale
C.A.:

305
 I. Cercetarea realizată în asociere cu un beneficiar (întreprindere,
instituţie, comunitate socială, organism de decizie etc.) în care:
beneficiarul urmăreşte cu prioritate schimbarea comandată;
echipa de cercetare urmăreşte îndeosebi cunoaşterea problemei.
II. C.A. internă forului ştiinţific în cazul căreia atât analiza, cât şi
schimbarea sunt vizate de aceeaşi echipă, din aceeaşi instituţie (fiind atât
contractant-beneficiar, cât şi executant). Este vorba, de pildă, de cercetări pe
probleme de educaţie, de sănătate, protecţie socială, violenţă, re-inserţie socială
etc. comandate şi executate în cadrul aceluiaşi organism social (minister, direcţie
judeţeană etc.).
Experienţa arată că nu există, din păcate, în cadrul organismelor centrale
interesate echipe competente de profesionişti şi nici metode experimentate, în
măsură să asigure eficienţa cercetărilor organizate. Exemplul tipic, în acest sens,
poate fi situaţia critică a Programului SAPARD - oferit de UE ţărilor caredidate
la integrare ... - care plasează România pe o poziţie jenantă, fiind incapabilă să
valorifice optim fondurile alocate printr-un „volum de proiecte“ adecvat
(caretitativ şi calitativ), în domeniul dezvoltării rural-agricole. în ciuda
problemelor specifice deosebit de grave care trebuie rezolvate în lumea sătească
şi ţărănească. înainte de a se realiza în practică C.A. zonale, trebuie elaborate
Proiectele unor asemenea intervenţii şi transformări, acţiuni care impun, la
rândul lor, formarea specialiştilot-proiectanţi. în acest scop am publicat un
voluminos capitol (Teoria şi metoda proiectării sociale) în lucrarea Populaţii
vulnerabile
şi fenomene de auto-marginalizare (vezi 2, pp. 313-337).

Originea Cercetării-Acţiune

Etapele „clasice“ ale C.A. pot fi considerate următoarele:

I. etapa dinamică de grup (Kurt Lewin. SUA, 1940-l945) şi, în general,
„dinamica grupurilor mici“;
II. etapa C.A. participative (Tavistock Clinic. Londra, anii ’40),
acţiuni în
armata britanică vizând mai ales bolile psihice la soldaţi, tratamentul „în grup“
etc.;5
III. etapa terapiei instituţionale (experienţele de la Azilul Saint-
Alban.
Franţa (anii ’40), unde F. Tosquelles a făcut primele experienţe de „acţiune
instituţională“, ca intervenţie terapeutică de modificare a „situaţiei de fapt“).
Aşa cum observăm, simultan. în mai multe locuri din lume, au fost
306
înfiinţate şi oarecum „re-descoperite“ Cercetările-Acţiune ca modalitate de
transformare socială (vezi şi 3, p. 21). Deosebit de sugestivă - în perspectiva
problemelor actuale din România - este experienţa din Lozère din anii tragici ai

307
 marelui război, de la Spitalul-Azil Saint-Alban. instituţie care a fost nevoită
să-şi
schimbe programul şi „tratamentul“ pensionarilor datorită crizei de alimente.
„Momentele“ experienţei au fost:
1. Spitalul a intrat într-o situaţie de criză (lipsă de alimente);
2. unitatea se trezeşte abandonată de ... societate, de Stat (care, evident,
avea probleme mai grave, în primul rând războiul, ocupaţia germană etc.);
3. pentru a nu lăsa pacienţii să moară de foame (cum au făcut şefii din
alte instituţii asemănătoare), ,,echipa“ de conducere din Saint-Alban a avut o
idee salvatoare trimiţând pacienţii să lucreze în fermele agricole din apropiere |n
schimbul hranei...
4. se încheie, desigur, convenţii cu fermierii ...
5. efectele sunt surprinzător de pozitive:
a) pacienţii se simt mai bine (nici obosiţi, nici „mai bolnavi“...);
b) funcţionarea instituţiei s-a ameliorat radical (3, p. 22);
c) în plus, s-a obţinut hrană, s-au realizat economii.
6. avem, în acest caz, o eficientă C.A., care poate fi „experimentată“ şi în
România!
Cercetarea-Acţiune se individualizează, în raport cu alte cercetări, mai
ales prin noile perspective şi ipoteze pe care le sugerează, prin fenomenul
serendipity şi prin soluţiile neaşteptate pe care le impune. Noţiunile principale la
care apelează Lewin în experimentele sale sunt relaţie dinamică şi globalitate.
ultima postulând că ..totul este altceva, este ceva în plus faţă de suma părţilor. El
constituie, deci, o realitate în aceeaşi măsură ca şi elementele
componente“.6Deci, constată Lewin, grupul este altceva decât suma indivizilor
care-i compun, fapt care în anii ’40 nu era deloc ceva cunoscut şi ceva evident ca
în zilele noastre.
Relaţia dinamică semnifică, la rândul ei, că o parte a întregului este
altceva decât această parte izolată sau aflată într-un alt întreg, datorită
proprietăţilor specifice locului pe care-i ocupă şi funcţiei îndeplinite în fiecare
din aceste situaţii (6, p. 23). în ceea ce priveşte noţiunea de globalitate se poate
afirma, în acest context, că o situaţie globală poate fi cunoscută mai bine printr-o
descriere detaliată a tuturor elementelor componente. Totalitatea poate fi, deci,
înţeleasă prin „aproximări succesive“. Este preferabil să faci încă de la început o
descriere a situaţiei globale, a întregului — arată Lewin — decât să cercetezi fapte
izolate şi apoi să faci sinteza acestora. Aplicarea teoriei câmpului social implică
utilizarea metodei de aproximare graduală care, prin reiterare, poate conduce la
descrieri din ce în ce mai specifice. A lua fapte izolate dintr-o situaţie dată poate
duce uşor la o imagine falsă asupra domeniului dat. O reprezentare globală are
308
 un grad de precizie şi de „corectitudine“ mai mare privind esenţa situaţiei
specifice investigate.7
Se cuvine să menţionăm două nume celebre în plan ştiinţific în legătură
cu teoria lui Lewin şi, în general, privind Cercetarea-Acţiune. Este vorba de:
1. Marcel Mauss — teoria „faptului social total“, pe tema concretă
din
etnologie a cadoului (La théorie du don ...);
2. şi L. von Bertalanffv — care a lansat tot la mijlocul secolului
trecut
celebra teorie a sistemelor, fără de care nu numai biologia (domeniul de origine
al teoriei), ci orice altă ştiinţă n-ar fi putut progresa aşa cum s-a întâmplat în
ultimele decenii.

Teoria sistemică sau a faptului social total

Teoria „globalităţii“

relaţie dinamică

orientează cercetarea spre:

reconstrucţie dinamică*
adică a reuni obiectele potrivit manierei în care se produc sau se deduc
transformare, ajungându-seunele
astfeldilaaltele prinîn evidenţă a proprietăţilor
punerea
Fig. 1 Dinamica demersului „Cercetarii-Acţiune“

Pentru a realiza, de pildă, un proiect corect, eficient, de dezvoltare rurală

— potrivit exigenţelor SAP ARD — trebuie pornit de la sistemul social global al
comunităţilor rural-agrare şi de la diversele serii de fapte şi fenomene - adesea
lipsite de legături între ele — implicate în lumea satelor. Este semnificativă, în
acest sens, descrierea unui asemenea proces cognitiv de acelaşi sociolog şi psiho-
sociolog americare care critică, în primul rând practicile „statice“ de până acum.
Cercetătorul - arată Lewin - „trebuie să utilizeze un demers de
reconstrucţie. Aceste construcţii nu exprimă similarităţi fenotipice. ci proprietăţi
dinamice.“ Este posibil să reunim într-o formă pertinentă o varietate de fapte
care, din punct de vedere structural, al clasificării, au prea puţine lucruri în
comun, de exemplu:
-procese de formare, învăţare şi ascultare şcolară;
— probleme de maturizare
individuală;
309
-conflicte şi tensiuni;
- apartenenţa la un grup;

310
 — marginalitate şi schimbări fiziologice etc.;
-perspective temporare.
Şi totuşi, toate acestea pot fi reunite într-un întreg prin reconstrucţie.
acţiune care pune în lumină interdependenţa dintre aceste fapte şi elemente,
stare mult mai importantă decât similitudinile sau diferenţele dintre aceleaşi
fapte sau elemente.
Reconstrucţia dinamică nu poate fi însă validată printr-o tehnică
obişnuită, ci doar prin experiment, adică prin modificarea realităţii cu scopul de
a o cunoaşte mai bine. Realitatea la care se referă un concept poate fi
descoperită mai bine acţionând asupra ei decât observând-o.
în 1943, Lewin numea o asemenea cercetare acţiune socială planificată,
adică schimbare intenţionată. înainte de a lansa conceptul de Cercetare-Acţiune.
în condiţiile lipsei de alimente din timpul războiului, Lewin s-a
preocupat de schimbarea obişnuinţelor alimentare - temă pentru o primă
Cercetare-Acţiune. Dificultăţile principale se refereau la:
1. diagnosticul iniţial al populaţiei vizate;
2. evaluarea progreselor şi a realizării obiectivului final;
3. studiul efectelor schimbării - care face parte din însăşi Cercetarea-
Acţiune;
4. organizarea sistemului informativ care leagă partea de evaluare de
partea acţionată propriu-zisă.
Lewin are meritul de a fi încercat cercetarea ansamblurilor sociale „în
viaţa reală“ (in real life sitting\ nu transpuse în „condiţii de laborator“ la
dimensiuni mai mari (macro-grupuri) sau mai mici (micro-grupuri). în acest fel,
terenul nu este pentru Lewin numai un câmp de observaţie, ci şi un laborator în
care cercetătorul modifică unii parametri şi controlează alţi parametri (oraşul
este, în fapt, un adevărat laborator social, dar şi satul, instituţia, cartierul etc.),
în această perspectivă, Cercetarea-Acţiune este „o experienţă ştiinţifică asupra
ansamblurilor sociale din «viaţa reală» a comunităţilor umane.“
Nu trebuie, totuşi, să uităm că experimentul „din viaţa reală“ nu poate
satisface exigenţele unui experiment de laborator. Terenul nu este totuna cu
Laboratorul (în sensul clasic al termenului) iar a experimenta în viaţa reală cu
„metodele de laborator“ este ceva imposibil de practicat! Unii cercetători au ales
o cale de mijloc: fie au stabilit condiţii de semi-laborator. fie au abandonat
scopurile fundamentale ale cercetării, rezumându-se la scopuri pur practice
(cercetări aplicate). Unii cercetători de acest tip se numesc „agenţi de schimbare“
şi, de fapt, nu-şi mai atribuie statutul de cercetător.

311
 în anii ’70, C.A. devine — datorită accentului pus pe implicarea tuturor
actorilor interesaţi - o Cercetare-Acţiune-Participativă (Participative action-
research) diferită de forma iniţială lansată de Lewin (classical action research).
II. Aşa cum am precizat deja, Cercetarea-Acţiune s-a dezvoltat şi în
Anglia, mai ales prin celebrul Tavistock Institute din Londra. Urmând o
orientare terapeutică, pentru institutul menţionat „cercetarea-acţiune vizează nu
numai să descopere fapte, ci şi să ajute la transformarea unor condiţii resimţite
ca incomfortabile, nesatisfacătoare, de către comunitate“. 8în acest caz, relaţiile,
rolurile, funcţiile specifice cercetărilor, pe de o parte şi beneficiarilor, pe de altă
parte sunt semnificativ diferite faţă de cele concepute de Lewin. Valoarea
principală împărtăşită la Tavistock viza grija cercetătorilor de a realiza o
colaborare care să permită clienţilor sau pacienţilor să-şi rezolve singuri
problemele. Cercetătorii adoptă roluri de analişti care descoperă şi clarifică
faptele, explicitează relaţiile dintre aceste fapte dar se abţin să propună soluţii
extrase din propria lor experienţă! Cercetătorii lasă membrilor organizaţiilor
investigate întreaga autonomie pentru ca bazându-se pe cunoaşterea lor asupra
situaţiei, pe experienţele trecute, să inventeze şi să experimenteze ei înşişi soluţii
de ameliorare a funcţionării propriei lor comunităţi sociale.
Cercetătorul devine astfel mai mult resursă şi idee decât experimentator
şi observator. El nu mai este cel care solicită dreptul sau autorizaţia de a realiza o
experienţă, ci cel solicitat atunci când este nevoie de ajutor. Este cazul celor mai
multe întreprinderi economice, sate sau cartiere urbane din România „în veşnică
tranziţie“, care au nevoie de ajutor, de protecţie şi de intervenţie ,,calificată“!

b. Analiza instituţională

Este mai mult o atitudine, o perspectivă şi o mişcare ştiinţifică care

sintetizează o serie întreagă de şcoli şi curente de gândire, între care: socio-
analiza, socio-psihanaliza, pedagogia şi psihoterapia instituţională etc. începând
cu anii ’40 şi îndeosebi cu doctorul Tosquelle.9
Această analiză are drept obiect de studiu instituţia dar definită ca „un
stabiliment sau o organizaţie, un liceu sau un dispensar, un centru de formare ...
(care) nu trebuie reprezentat într-un mod univoc sub un unghi economic sau
funcţional, ci în întreaga sa dimensiune simbolică şi imaginară“.10Astfel. o
instituţie se defineşte mai ales prin raporturile sociale specifice şi prin ansamblul
normelor care conduc instituţia respectivă.
Analiza instituţională face parte dintre formele Cercetării-Acţiune
întrucât presupune intervenţie sau transformare a funcţionării instituţiei luate în
studiu.
312
 Intervenţia instituţională se defineşte ca o „activitate cu grupuri sociale
deja constituite - prin funcţiile lor proprii - într-un câmp social prin care
înţelegem instituţii, organizaţii, stabilimente“.11
Trebuie să menţionăm că universul de studiu specific analizei
instituţionale este cel mai cuprinzător dintre domeniile abordate prin Cercetări-
Acţiune întrucât cuprinde o diversitate de elemente „de la inconştientul
individual la forţele politice specifice unei societăţi, trecând prin ansamblul
fenomenelor organizaţionale şi instituţionale“ (vezi şi 3, p. 37).
în raport cu exigenţele stricte stabilite de Lewin. cercetările de la
Tavistock Institute s-au bucurat de o mare libertate metodologică şi epistemică
şi, deci, de o mare inventivitate şi adaptabilitate a cercetărilor la specificul
situaţiilor şi al culturilor naţionale. în felul acesta, cercetătorii puteau imagina căi
noi de observare a problemei şi practici adaptate dificultăţilor întâlnite.

VII.2. Metoda reţelelor sociale

Orice intervenţie socială ia forma unei acţiuni în reţea iar cea mai simplă
reprezentare a acesteia este cea triunghiulară, astfel:

Fig. 25

între aceste trei părţi există raporturi de intercondiţionare şi

interdependenţă constituind, în fapt, trei sisteme de elemente:
1) sistemul-asistent social: „fie că lucrează individual, fie în colectiv, el
se implică în activitate cu corpul, cu sufletul şi cu spiritul, cu sensibilitatea,
313
 intuiţia, valorile, experienţele şi cunoştinţele, cu tot ceea ce înglobează“
personalitatea;
2) al doilea sistem vizează, de fapt, contextul social (inclusiv
politic,
economic, normativ, cultural, afectiv etc.) al intervenţiei;
Contextul actual al asistenţei sociale din România, de exemplu, nu este
deloc favorabil elaborării şi realizării unor proiecte de ajutor şi protecţie a unor
grupuri umane defavorizate întrucât societatea a sărăcit semnificativ în ultimii
ani, iar prognozele - în plan economic şi politic privind resursele - nu sunt
deloc încurajatoare. în acest caz, proiectele de intervenţie trebuie să includă,
printre parteneri, şi alte forme sau segmente sociale, îndeosebi comunităţile
locale şi diferitele ONG-uri (organizaţii, asociaţii sau agenţii informale, non-
guvernamentale).
3) Sistemul client vizează, în mod firesc, beneficiarul intervenţiei,
adică
persoana care a lansat cererea de ajutor - în plan individual - sau grupurile
vulnerabile, marginalizate şi dependente — în plan general.

„Starea de intercondiţionare“ obiectivă şi condiţia de sistem a fiecărui

element implicat în munca socială impun elaborarea şi practicarea unei metode
specifice în acest domeniu al existenţei umane. „Metoda utilizată — spune
Cristina de Robertis — este principiul organizator, este modul de a face ordinea şi
succesiunea în utilizarea unui ansamblu de tehnici. Dar metoda nu este decât un
mijloc şi în nici un caz un scop în sine; este un mijloc pentru a atinge un obiectiv
prealabil stabilit“.23
Metoda trebuie construită şi aplicată în virtutea celor trei întrebări
fondatoare şi a celor trei unghiuri de analiză:
la ce ne gândim? (evaluarea, reflexiunea);
ce trebuie să facem? (acţiunea);
cum trebuie să fim? (fiinţa, sufletul).
Metoda sau modelul intervenţiei în reţea nu este ceva prefabricat sau un
ansamblu de reţele, ci un proiect de acţiune (care presupune, desigur, şi
caracteristicile esenţiale ale creatorului acestuia).

314
 Fig. 26

Exigenţele unei cercetări mai profunde şi ale unei cunoaşteri mai

adecvate a fenomenelor şi realităţilor sociale se află la originea unei noi
perspective pentru demersul sociologic: imaginea sau „situarea în reţea“ a
relaţiilor dintre oameni. Noul concept identificat şi elaborat în practica socială
trebuie mai întâi operaţionalizat pentru a servi realizării unor investigaţii şi
proiecte de transformare sau protecţie socială. Termenul de reţea s-a impus ca
realitate (şi „diferenţă specifică“) din momentul în care „unii cercetători şi
lucrători sociali, întâlnind şi identificând o entitate relaţională de tip colectiv
nereductibilă la familie sau grup şi-au dat seama că pot nu numai să
acţioneze la acest nivel, dar şi să obţină rezultate pozitive “.24 Metoda derivată
din acest concept favorizează posibilitatea intervenţiilor în ajutorarea
persoanelor vulnerabile sau a clienţilor, mobilizând ansamblul resurselor
existente în grupurile, „spaţiile“' sau, mai precis, în reţelele din care fac parte.
In ciuda faptului că noua perspectivă - a reţelelor - depăşeşte „limitele
sistemelor“ (echipă, grup familial etc.) aceasta rămâne - totuşi - în cadrul
epistemiologiei sistemice întrucât „câmpul de intervenţie identificat constituie
o reţea de sisteme şi subsisteme care condiţionează comportamentul
indivizilor, reţea căreia i se ataşează intervenţia într-o perspectivă de tip clinic.
Mai multe modele operaţionale pot fi experimentate'"' - situaţie în care sociologii
sau „lucrătorii sociali“ pot adopta ipoteze sau strategii specifice în baza unor
teorii particulare şi pot juca roluri diferite utilizând instrumente de analiză sau de
intervenţie diferite!

315
 Analiza de reţea (sau „metoda reţelelor“) se plasează între caretitativ şi
calitativ, constituind o formă operaţională de sinteză, „cooperare“ sau
conciliere a macro-socialului cu micro-socialul, a structurilor cu micro-
structurile, a organigramelor şi elementelor formale cu sociogramele şi
manifestările informale ale realităţilor sociale.
Experimentată şi dezvoltată prin excelenţă în sociologie şi întâlnită - de
asemenea - în alte ştiinţe fundamentale (biologie, etnologie, psihologie, chimie,
economie etc.) „analiza de reţea“ pare a fi o metodă dominantă şi, în orice caz,
indispensabilă în asistenţa socială, adică în activităţile de intervenţie şi sprijin a
populaţiilor marginalizate, dependente sau vulnerabile“.
încercăm, în acest sens, elaborarea unei reprezentări a unuia dintre
fenomenele relativ noi, dar deosebit de violente în societatea noastră „în
perpetuă tranziţie“ - copiii străzii şi, totodată, a unor direcţii de rezolvare sau
soluţii.
Experienţa arată că fenomenul „Copiii străzii“ a apărut şi s-a extins în
condiţiile dereglării mecareismului social, ale disfuncţiilor sociale din sistemul
reţelelor interumane „din imediata apropiere“ a familiilor acestor copii
(destrămarea „grupurilor familiale“, constituirea bandelor de cartier, dezorganizarea

316
 instituţiilor de profil destinate copiilor, extinderea parazitismului social, practica
exploatării copiilor de către adulţi etc.)

Fig 28. Influenţi şi cauzalitate în analiza de reţele

Structura „Copiilor străzii“ este, în acest sens, semnificativă:

copii abandonaţi de părinţi;
copii „fugiţi de acasă“ (din motive, adesea, subiective sau ambivalenţe);
copii trimişi de părinţi „în stradă“ fie pentru a fura, fie la cerşit;
copii „căzuţi“ în capcarea bandelor de cartier;
copii , fugiţi din instituţiile de profil“ (din motive, de asemenea, parţial
subiective sau contradictorii);
copii „cu responsabilităţi familiale“ (care îşi întreţin fraţii şi, uneori,
părinţii...);
„copii-business“ (afacere) trimişi de infractori adulţi la cerşit sau la furat, în
folosul acestora din urmă etc.

Pentru a rezolva asemenea cazuri concrete sau pentru a elabora

proiecte de intervenţie socială în vederea diminuării fenomenului se impune a
utiliza - în mod necesar - analiza de reţea, identificând în primul rând:
I. reţeaua de origine din care a făcut sau face parte copilul (familie,
vecinătate, grup de prieteni etc.);

317
 II. reţelele de influenţă asupra copiilor respectivi (bande de cartier,
adulţi infractori, rude dependente sau familii carenţate etc.);
reţele beneficiare;
reţele de ajutor şi intervenţie (atât în zona informală cât şi în zona formală etc.).

Un asemenea demers — foarte general la acest nivel al analizei — trebuie

extins şi fundamentat în baza unei teorii adecvate. Lipsa teoriei face imposibilă
o practică eficientă, atât în sociologie, cât şi în orice alt domeniu al realităţii.
Vom apela, în acest sens, la unele forme teoretice recomandate de Robert
Merton25.

a. Elemente pentru o teorie a reţelelor sociale

In primul rând considerăm necesar să identificăm unele principii

directoare fundamentale în practica metodei reţelelor:
Analiza de reţea derivă din structurarea obiectivă a fenomenelor şi
elementelor şi din unitatea caretitativ-calitativ a realităţii.
Orice individ munceşte sau acţionează, într-o formă sau alta, într-un
sistem-reţea, adică în interdependenţă cu alţi indivizi, aflaţi ei înşişi în
sisteme de relaţii socio-economice, politice, culturale sau afective, adică în
reţele specifice ale vieţii sociale.
Fiecare dintre noi face parte dintr-o structură socială (familie, echipă,
vecinătate, grup etc.) dintr-un mediu social specific şi, prin aceasta, dintr-o reţea
de raporturi sociale diferite.
Interdependenţa macro şi micro-structurilor sau a diferitelor grupuri
sau reţele (primare sau secundare, informale sau formale etc.) constituie astfel o
altă idee directoare a acestei metode.
Reţelele sociale obiective determină constituirea unor reţele subiective
în viaţa socială: reţele de opinii, atitudini, conduite, mentalităţi, credinţe sau
percepţii ale fenomenelor din lumea înconjurătoare.

318
 Fig 29. Raportul obiectiv-subiectiv in analiza de reţea

în perspectivă caretitativă, analiza de reţea semnifică atât rolul măsurării

empirice, cât şi rolul complementarităţii datelor şi al analizelor calitative.
în perspectivă calitativă, metoda la care ne referim vizează, dimpotrivă,
rolul interpretării teoretice a informaţiilor într-o concepţie specifică (teoria
sistemică, structurală sau teoria actuală a reţelelor şi complementaritatea
analizelor caretitative (vezi fig. 4).
Raporturile interpersonale informale joacă un rol principal în
diversificarea şi în constituirea unor noi configuraţii în reţea a relaţiilor
sociale în ansamblul lor26. De aceea, realizarea analizelor de reţea presupune
cunoaşterea şi înţelegerea diferitelor caracteristici ale elementelor implicate între
care:
statutul şi rolul actorilor implicaţi (tată, mamă, fiu sau fiică într-o familie,
lider sau membru într-o echipă sau grup etc.);
diversitatea „porţiilor sociale“ şi a rolurilor fiecărui actor sau subiect
implicat
în reţea: orice individ îndeplineşte în acelaşi timp mai multe funcţii (roluri) sociale
— tată, lider de grup sau echipă de muncă, membru într-un partid politic etc. - şi
este, astfel, implicat în mai multe reţele interumane, adesea în situaţii
contradictorii sau ambivalenţe (director de întreprindere, divorţat, inventator,
„izolat în vecinătate“, lider sau marginalizat în grupul de prieteni etc.);

319
 dubla perspectivă a analizei actorilor în reţea: structurală sau relativ statică
(fiecare actor este parte sau segment într-un întreg) şi funcţională sau dinamică
(fiecare actor trebuie privit şi ca participant într-o acţiune);
trăsăturile de individualizare şi definire a reţelelor sociale (vezi fig. 31)
dimensiunea structurală a reţelei studiate: familie, grup familial, grupuri de
familii înrudite, sisteme de rudenie, grupuri informale, reţele de grupuri
informale etc.27

Fig. 30
Structura sau „textura“ reţelei se exprimă prin densitatea şi
conectivitatea relaţiilor şi prin tangibilitatea actorilor, iar calitatea reţelei se
exprimă prin intensitatea, reciprocitatea şi durabilitatea (tranzienţa) relaţiilor
implicate.28
Imaginea de reţea este generată de o diversitate de forme de reflectare
a relaţiilor interindividuale: sociograme, organigrame, „clici sociale“ prin diferite
alegeri - „în stea“, „în cerc“, „masă rotundă“, multe alte figuri imaginare care
vizează variate activităţi umane — economice, culturale, educative, de ajutor sau
alte forme de viaţă socială - jocuri de societate, dezbateri pe probleme comune,
manifestări de adaptare, coeziune sau participare la viaţa socială etc.
320
 Spre deosebire de constrângerile unui sistem, „în reţea, jocul libertăţii
ocupă un spaţiu diferit, iar dimensiunea simbolică a alegerilor are o greutate
determinată în elaborarea însăşi a discursului cultural. în fapt, fiecare individ se
naşte în interiorul unei reţele care constituie punctul de plecare al condiţionării
lui sociale; dar, pe parcursul vieţii, din momentul în care el începe să se orienteze
spre un anumit tip de socializare şi să emită preferinţe, el face alegeri care pot să-
1 ducă foarte departe de condiţionarea iniţială (s.n.)“.29
Pentru M. Gluckman (Universitatea din Manchester, Departamentul de
Antropologie socială) conflictul şi puterea sunt la fel de importante ca şi
coeziunea şi integrarea pentru menţinerea sau transformarea structurilor
sociale. în această perspectivă, cercetările au pus pe un plan secund valorile,
instituţiile şi normele sociale şi au adus în prim plan „pattern-urile de relaţii
rezultate din exerciţiul puterii şi al conflictului “.30

Fig. 33 Obiective şi conţinuturi în reţea

321
322
Fig. 31 Paradigma analizei de reţea

9. Raporturile de rudenie şi „rolurile familiale“ constituie, şi în acest

caz, un model pilot pentru dezvoltarea unei teorii şi pentru elaborarea unei
metode modeme de investigare şi cunoaştere. Influenţa teoriei mulţimilor şi a
modelelor algebrice, pe de o parte şi a scalării multidimensionale a relaţiilor
interindividuale, pe de altă parte, a jucat un rol semnificativ în dezvoltarea teoriei
şi a metodei reţelelor. Sunt reluate şi „adoptate“ concepte lansate cu decenii în
urmă — „distanţe sociale“, „spaţii umane“, „distanţe ecologice“ etc .31
10. Semnificaţia, „forţa“ sau valoarea unei informaţii care circulă în
reţea este invers proporţională cu „forţa“ sau „apropierea“ relaţiilor-cauză.
Un şomer care caută un loc de muncă prin relaţii informale, de exemplu,
are cu atât mai multe şanse de a găsi cu cât „se îndepărtează“ de „centrul“
mediului în care se află (familie, prieteni ...), trecând din zonă în zonă spre
periferia „persoanelor necunoscute“ (vezi fig. 34) 32. în rândul persoanelor
„apropiate“ circulă, de regulă, acelaşi set de informaţii, iar fiecare membru al
grupului le cunoaşte sau trebuie - în general — să le cunoască. Zona
informaţiilor noi şi variate — importante nu numai pentru un şomer, dar şi
pentru un om de afaceri, pentru un turist, pentru un om de cultură sau
inventator — este zona „relaţiilor slabe“, adică zona periferică a reţelei sau
„spaţiul social“ de dincolo de limita avută în vedere la un moment dat.
11. Modificarea naturii relaţiilor umane generează o nouă reţea, o
nouă „tramă socială“, cu noi actori sau cu noi „puncte nodale“ relaţionale.

323
Societatea românească în tranziţie oferă numeroase exemple care
demonstrează
acest proces de schimbare în „sfera reţelelor sociale“: au apărut, evident, noi
relaţii şi reţele politice, economice, comunitare, interumane, reţele
funcţionale-
pozitive şi reţele disfuncţionale (în raport cu normele sociale), între care se
manifestă „în forţă“, din păcate, reţelele mafiote sau teroriste (cu ramificaţii
externe „îndepărtate“).

Fig. 34 Reţele si zone concentrice de circulaţie a informaţiilor şi

actorilor sociali

12. Teoria problemei vizează, de asemenea, şi alte aspecte care

necesită
precizări, delimitări şi exemplificări, între care: configuraţia şi limitele
reţelei,
tipologia şi formele reţelelor, „lansarea cererii“ şi specificul reţelei,
procesele
care au loc în reţea (Ce se întâmplă în interiorul unei reţele?), dinamica
internă şi raporturile dintre diferite reţele, efectele transformărilor de reţea,
feed-back-ul, „cultura de reţea“ etc.

Limitele reţelei sau ale configuraţiei „sistemului de reţele“

Definirea limitelor reţelei şi, prin aceasta, limitelor admisibilităţii

altor
persoane-actori în reţea depinde de obiectivele urmărite şi de experienţa
sociologului analist. Se impune, de altfel, să corelăm delimitarea cu definirea
reţelei: „prin reţea înţelegem sistemul de relaţii specifice unui grup de
persoane, 324
elemente sau evenimente, privite la un moment dat şi într-un context anumit“.
Există, desigur, şi alte definiţii elaborate într-o altă perspectivă, cu accente pe
alte aspecte.
Delimitarea „zonei sociale“ vizate într-o analiză de reţea este în
unele
cazuri - familie, vecinătate, sat, cartier, unitate de muncă, grup de prieteni etc.
-

325
destul de simplă. Reţeaua este, în aceste condiţii, subiectiv şi conştient stabilită
sau recunoscută de membrii sau actorii „spaţiului uman“ respectiv.
în cazuri mai complexe (comunităţi, zone urbane sau „urbanizate“, spaţii
„de influenţă şi coordonare“ a activităţilor sociale etc.) se poate aplica tehnica
„bulgărului de zăpadă“, cu mai multe faze şi zone de interacţiune (de la un prim
grup de origine se trece la „zona a doua“ de relaţii, apoi la zona a treia cu care se
dezvoltă anumite raporturi specifice etc.).
Dacă „ultimii veniţi“ în reţea nu pot să ofere „alte nume“ (şi relaţii ...),
atunci ei se plasează „la limita“ spaţiului social vizat iar demersul iterativ se
încheie. Experienţa arată că o asemenea traiectorie cuprinde, de regulă, patru sau
cinci zone concentrice.33
Pentru reuşita analizei de reţea se impune ca întreaga zonă socială avută
în vedere (adică zona străbătută de relaţii semnificative pentru obiectivul
urmărit) să fie inclusă în investigaţie. Astfel, s-ar obţine o imagine trunchiată,
nereprezentativă, chiar falsă şi deci ineficientă pentru rezolvarea problemei sau
sprijinirea clientului.
Propunem, ipotetic, rezolvarea unui exerciţiu cu un obiectiv ales din
multe altele asemănătoare:
Identificaţi „spaţiul local“ şi etapele (zonele concentrice ...) reţelei
„consumatorilor şi distribuitorilor de droguri“ din mediul şcolar şi universitar
ieşean.
Un asemenea exerciţiu este util elaborării unui Proiect de intervenţie şi
sprijin
destinat persoanelor dependente de drog şi, în general, cunoaşterii şi diminuării
acestui fenomen social.
întrucât distribuţia şi consumul de drog sunt fapte ilegale şi deci
pedepsite, culegerea de informaţii în acest domeniu trebuie să urmeze o cale
specifică, adecvată. Lipsa datelor oficiale, a reclamei, a relaţiilor formale privind
acest fenomen etc. solicită practicarea unor metode şi tehnici asemănătoare cu
cele folosite de înşişi clienţii dependenţi de drog sau de infractorii implicaţi în
reţeaua distribuitorilor de asemenea substanţe.

326
 Fig. 35
Legendă:
A. Zona informaţiilor „tari“ (a reţelelor secundare)
IV-V. persoane străine îndepărtate III. persoane apropiate
B. Zona informaţiilor „slabe“ (a reţelelor primare)
II. Vecini şi prieteni
I. Familie, rude apropiate
Notă: Experienţa arată că „informatorii cei mai curajoşi“ cu privire la
circulaţia şi consumul drogurilor se află în rândul persoanelor necunoscute (care
„nu riscă ...) şi de aceeaşi vârstă cu ceilalţi implicaţi.
Studiind comportamentul şi psihologia acestora, am putea reface
„traseul“ şi „mişcările“ orientate (de la originea sau sursa substanţei spre
„beneficiarul-achizitor“ la „poarta şcolii“, pe ruta cămin-facultate, la intrarea în
discotecă etc.).
Cunoaşterea caracteristicilor actorilor implicaţi într-o asemenea reţea
cere timp şi experienţă. Ce fel de persoane trebuie „să ne atragă atenţia“? Cum
trebuie să procedăm pentru „a face cunoştinţă“? Ce tip de interviu ar putea fi
aplicat? în ce „loc de întâlnire“ (socială, publică sau privată ar putea avea loc
întrevederea? Câte persoane ar trebui abordate, în medie, pentru a se ajunge „la
distribuitor“? etc. Asemenea reţea nu cuprinde, de regulă, rude apropiate,
persoane „formale“, autorităţi etc. ci, mai ales, persoane necunoscute de aceeaşi
vârstă.

327
 b. Tipologia şi formele reţelelor sociale

în viaţa socială există şi se manifestă o multitudine de reţele care au la

origine raporturi interumane, perspective şi obiective diferite. O primă
clasificare
vizează natura relaţiilor sociale:

a) primare (informale,
I. reţele neoficiale ...);
b) secundare (formale, oficiale ...);
c) secundare-informale.
a) de autoritate şi putere;
II. reţele
b) de prietenie şi cooperare (sau ajutor).

a) de rudenie, familiale;
IE reţele
b) de muncă, colegialitate.

a) tranzacţionale - comunicare;
IV. reţele

b) reciprocitate - proximitate.

Prin reţea primară înţelegem „unitatea de viaţă socială care grupează

persoane care se cunosc şi care sunt unite unele cu altele prin legături de
rudenie, prietenie, vecinătate sau muncă “.34 Marie-Chantal Guedon arată că o
asemenea reţea este „un ansamblu natural de indivizi în interacţiune“ care
posedă anumite caracteristici particulare, între care:
a) forma reţelei este de entitate colectivă şi nu de înlănţuire de relaţii
focalizate pe un individ;
b) relaţiile dintre actorii reţelei primare sunt în esenţă de natură
afectivă,
„naturale“ — pozitive sau negative — şi doar în plan secund sunt considerate
ca
relaţii funcţionale;

328
 c) reţeaua primară are un caracter dinamic, se modifică în funcţie de
dinamica raporturilor interpersonale, aflate sub influenţa circumstanţelor şi a
diverselor fenomene sociale;

329
 d) relaţiile „interne“ reţelei se caracterizează prin reciprocitate (directă
sau
indirectă, imediată sau „promisă” pentru altă dată etc.);
e) în cadrul acestui tip de reţea nu sunt practicate „schimburi băneşti“,
monetare. Nimeni nu este - de regulă — plătit în bani sau în alte „forme
materiale“ pentru ceea ce face în reţeaua din care face parte.
Teoria sistemică a modificat mentalitatea veche a centrării pe client
sau a reprezentării reţelei pornind de la individ, care ar fi centrul domeniului
şi care ar impune, astfel, focalizarea acţiunilor pe problema singulară (sau
individualizată) a acestuia, pe diagnosticul sau dificultăţile lui „iară a ţine cont
în
suficientă măsură de mediul său social“.35
înainte de a fi localizate geografic sau temporal, reţelele umane aparţin
câmpului afectiv sau „spaţiului psiho-social şi cultural“. Chiar şi după moarte,
un membru al familiei rămâne membru în reţeaua respectivă în măsura în
care
rolul jucat de-a lungul vieţii exercită încă o influenţă semnificativă asupra
celorlalţi membri. Un emigrant stabilit într-o altă parte a lumii rămâne un
„punct
nodal“ în reţeaua de origine (familie, vecinătate, prieteni etc.) prin anumite
„semnale“, contacte, vizite.
Prin reţea secundară înţelegem acea formă de reprezentare a
„instituţiilor sociale care au o existenţă oficială, sunt structurate într-un mod
precis,
îndeplinesc funcţii specifice şi oferă servicii particulare “.36
Printre caracteristicile acestui tip de reţea întâlnim:
nu apare în mod natural;
membrii reţelei îşi stabilesc relaţiile în funcţie de serviciile pe care le
furnizează sau pe care le primesc;
rolurile persoanelor implicate în reţea (clienţi, asistenţi sociali, voluntari
etc.) determină natura relaţiilor manifestate între ele;
factorii normativi (juridici) şi cei economia (financiari-monetari) joacă
un rol
mai important în acest domeniu decât relaţiile de reciprocitate.

Datorită unui fenomen — destul de întâlnit în asistenţa socială, în

activităţile de ajutor şi protecţie a populaţiilor vulnerabile - de „informatizare“
parţială a „formalului“, adică a „reţelelelor secundare“, s-a realizat o disjuncţie
între două tipuri:
I. reţele secundare formale, despre care am vorbit şi
330
 II. reţele secundare informale, adică acele reţele care au apărut
la iniţiativa
unor membri ai reţelelor primare din nevoia de a răspunde propriilor lor nevoi
şi de a
găsi soluţii unor dificultăţi comune fără a ajunge la un statut instituţional
veritabil.37

331
 Exemple:
a) Vecinii de pe câteva uliţe dintr-un sat stabilesc în comun cum să-fi
supraveghere copiii în perioadele de timp când părinţii lor sunt la „munca
câmpului“ (se apelează la sprijinul bătrânilor, al unor persoane care „lucrează
acasă“, al elevilor care rămân acasă să-şi facă lecţiile, se organizează „pe rând“
şi
pe familii în spirit comunitar o asemenea acţiune etc.).
în satele de munte ţăranii organizează transportul colectiv al şcolarilor la
locul de instrucţie şi înapoi, acasă (în condiţiile în care societatea nu se ocupă
cu
asemenea activităţi).
Organizarea, în condiţiile sărăciei de astăzi, a schimbului de cărţi într-o
reţea
liber stabilită de persoane care nu au posibilităţi financiare să-şi cumpere cărţile
dorite.
Locatarii proprietari de locuinţe dintr-o zonă urbană se organizează
într-o
reţea de cooperare, sprijin fi comunicare pentru rezolvarea problemelor
gospodăreşti
„în confruntarea“ cu instituţiile şi întreprinderile „formale“, de stat.
Chiar şi asistenţii sociali şi ceilalţi profesionişti ai domeniului se pot
organiza „prin libera lor opţiune“ într-o reţea informală - fără implicarea
nimănui
din exteriorul acesteia — pentru a face schimb de experienţă şi a găsi forme
mai
adecvate de realizare a propriilor obiective.

Reţelele secundare informale sunt deosebit de semnificative pentru

domeniul muncii sociale şi, în general, al intervenţiilor în sprijinul populaţiilor
marginalizate sau vulnerabile.
Este de notat că asemenea reţele:
a) nu sunt preocupate atât de aspecte financiare, cât de realizarea unor
servicii necesare comunităţii;
b) cu un minimum de efort sau organizare, aceste reţele vizează şi ating un
maximum de eficacitate;
c) sunt constituite de către membrii î n f i f i ai comunităţii care îşi
identifică
problemele şi îşi elaborează liber, fără nici o constrângere sau „amestec
exterior“, strategii sau proiecte de acţiune şi „ajutor reciproc“;
332
 d) în fine, ele au o existenţă efemeră, fiind — de la origine — destinate să
răspundă unor nevoi concrete, specifice, existente într-un spaţiu şi într-
un
timp date (un cartier, într-o parte a anului calendaristic, o problemă
particulară a unui grup restrâns de clienţi etc.).38
în acest context, se impune a menţiona apariţia unor teorii derivate, „cu
rază mică de generalizare“ - cum ar sugera R. Merton - între care ne referim la
două asemenea teorii deosebit de semnificative:
a) teoria relaţiilor slabe“39 la care ne-am referit deja;

333
 b) teoria „presiunii de reţea“, potrivit căreia „forţa“ rolurilor actorilor
implicaţi este în funcţie de diverse caracteristici ale reţelei (frecvenţa şi
densitatea
relaţiilor, natura acestora etc.).40
Analiza de reţea vizează - într-o altă perspectivă - forme şi „etaje“
relaţionale, între care:
relaţii reale şi relaţii ideale între
actori;
relaţii directe şi relaţii indirecte
(mediate);
relaţii centrate pe individ şi relaţii centrate pe grup sau
comunitate;
relaţii necesare şi relaţii efemere;
relaţii stabile şi relaţii dinamice, relaţii structurale şi relaţii inter-
funcţionale;
relaţii latente şi relaţii manifeste, relaţii „puternice“ şi relaţii „slabe“
etc.

334
Fig. 36 Paradigma nivelurilor unui Proiect de intervenţie (în perspectiva
teoriei reţelelor)

335
336
 Se cuvine să delimităm, şi în acest context, termenii de relaţie şi reţea în
sensul că folosim, de regulă, primul termen când accentul cade pe perspectiva
inter-individuală (relaţii între membrii unei echipe, ai unei familii etc.) şi al
doilea termen când accentul se pune pe o perspectivă mai largă, „deschisă“ spre
exterior — potrivit teoriei sistemice (micro-sistem, sub-sistem, sistem, macro-
sistem etc. de reţele socio-umane). Pentru ilustrarea diversităţii relaţiilor şi a
dimensiunii reţelei vizate au început să fie construite ipotetic „cartograme de
reţea“, ca etapă şi mijloc în vederea elaborării unui Proiect de intervenţie-reţea.

Prezentăm o listă-ipoteză, în ordine ierarhică - după opinia noastră - a

domeniilor şi serviciilor în care se constituie sau se pot constitui asemenea
reţele
sau subsisteme de relaţii secundare:
1) servicii de „acţiune educativă în mediu deschis“ (de către
grupuri de
familii, vecinătate, prieteni etc.);
2) unităţi pentru „primiri de zi“ ale copiilor;
forme de sprijin organizate de voluntari (sau servicii-reţele de
voluntariat);
centre socio-medicale sau reţele sanitare de sprijin şi intervenţie directă
în
„spaţiul social“ urban sau rural (prin întâlniri informale ale personalului din
domeniu);
5) „familii de îngrijire temporară“ sau foster din vecinătate
pentru copiii
lipsiţi de ocrotire;
6) servicii polivalente „de asistenţă publică“;
forme de protecţie şi reţele culturale pentru tineri (organizarea informală
a
timpului liber, ateliere, excursii etc.);
asociaţii benevole destinate persoanelor în vârstă (ajutor în gospodărie,
acompaniament în spaţiul public, în raporturile cu instituţiile sociale etc.);
forme de cooperare şi de „autocontrol social“ ale profesioniştilor din
domeniu pentru identificarea şi eliminarea disfuncţiilor, a fenomenelor negative
din munca lor;
servicii specialitate pentru diferite categorii de persoane cu probleme
(handicap, boli profesionale etc.).41

337
c. Reţele de intervenţie în funcţie de „lansarea cererii“ de ajutor

Reţeaua de ajutor acţionează în diferite forme la cererile lansate de

clienţi sau de reprezentanţii formali sau informali ai acestora, astfel:
Clientul lansează cererea şi invită asistentul social (sau echipa de
profesionişti) să se deplaseze în primul „loc de intervenţie“ numit „zonă de
ancorare“ (réseau d'ancrage) sau fixare.
Asistentul social primeşte cererea clientului şi-l invită pe acesta să se
deplaseze
„în spaţiul reţelei“ pentru a vedea el însuşi şi a înţelege - cu ajutorul
profesioniştilor — ce se poate face şi care ar putea fi rolul lui în sânul reţelei de
intervenţie şi ajutor. într-o asemenea împrejurare clientul îşi asumă el însuşi
parţial responsabilitatea situaţiei în care se află şi participarea „în reţea“ la
rezolvarea
problemei.42
3) Mai mulţi clienţi asemănători lansează cererea de ajutor
către reţeaua de
intervenţie. în acest caz, situaţiile şi reţelele specifice fiecărui client sunt
raportate
unele la altele şi „la ansamblul lor“ încercându-se elaborarea unor soluţii
comune -
prin implicarea „reţelei globale“ sau a unor soluţii individuale - prin implicarea
propriilor reţele specifice.
4) Cererea de intervenţie este lansată de o colectivitate „mai largă“,
reprezentând o zonă urbană, un cartier periferic degradat sau marginalizat, un
cătun „uitat de lume“, situat „departe“ de orice civilizaţie şi de orice asistenţă
sau protecţie umană etc., spaţii sociale care aspiră la o integrare firească într-un
sistem de reţele de cooperare şi, în cazul lor, mai ales de sprijin. Adecvate
sunt,
desigur, proiectele colective pe termen lung. Uniunea Europeană practică
asemenea
mijloace de sprijin a zonelor subdezvoltate din diferite ţări membre (cazul
regiunilor
Ardčche — Franţa), sudul Italiei, spaţii din Grecia, Portugalia etc. Toate aceste
modernizări şi transformări sociale au în vedere - în spiritul analizei de reţea şi
a
cererii lansate - ameliorarea condiţiilor de viaţă ale oamenilor şi grupurilor
sociale
cele mai defavorizate şi marginalizate. Extinderea toxicomaniei sau a actelor de
338
violenţă determină, de pildă, comunităţile locale să reacţioneze în sensul
constituirii
unor reţele de intervenţie pentru a favoriza circulaţia informaţiei şi eficienţa
măsurilor practice sau a proiectelor de diminuare sau eliminare a fenomenelor
menţionate.
5) Cererea de ajutor este lansată de un serviciu public sau de o
reţea secundară
care nu este specializată în problema sau domeniul vizat de client. Există, de
pildă,
cereri de plasament a copiilor orfani sau abandonaţi de familie sau cereri de
reinserţie
profesională a şomerilor, probleme pe care nu le pot rezolva asistenţii sociali în
spaţiul strict al reţelelor lor profesionale, ci doar prin „atragerea în reţea“ a
unor
reţele de profil, adecvate domeniilor respective. Printre cele peste 20 de
instituţii,

339
 servicii sau agenţii sociale vizitate în zona Lille din Franţa, unele
îndeplineau şi
asemenea funcţii de intermediere a contactelor dintre clienţi şi reţeaua finală de
ajutor
(sau de rezolvare a problemei).
Cuvântul reţea este la modă, nu numai în ştiinţe (fie matematică sau
informatică, fie biologie sau chimie, fie sociologie sau etnologie etc.), dar şi în
viaţa practică —sugerând „imaginea“ unei ţesături sau a unor „complexe
structurate“ naturale sau spontane, pe de o parte, artificiale sau prefabricate, pe
de altă parte.
în asistenţa socială ne interesează, în mod firesc, reţelele sociale care,
ipotetic vorbind, „sunt tricotate“ într-o formă mai mult sau mai puţin slabă sau
mai mult sau mai puţin strânsă, care sunt dense sau transparente, care se fac şi
se
desfac perpetuu, uneori ca „spaţii de înţelegere“, alteori ca „spaţii de
disidenţă“.43
Când în munca unui asistent social apare cererea de ajutor din partea
unui client sau a altui actor social, el trebuie să facă apel - pentru o mai bună
demarare a intervenţiei — la imaginea acestei complexităţi şi dinamici a
reţelelor şi a
sistemelor de reţele sociale. Dincolo de rolurile şi poziţiile de status ocupate de
către actori, care servesc în a-i situa pe unii în raport cu ceilalţi, reţelele includ
o
structură de „acţiune vie“, nu o tramă socială pasivă, ci o realitate care „se ţese“
în permanenţă44.

340
Reţele şi " cereri de ajutor" social

Fig. 37.

341
 în cazul „cererii de ajutor“, reţeaua de intervenţie parcurge mai multe
„momente“ şi se complică treptat în măsura în care obiectivul vizat -
rezolvarea
problemei clientului — se află încă „departe“. Iată câteva momente-etape:
I. - relaţia client asistent social
(un subiect) (un actor social)
medic
psiholog
asistent social
II. - relaţia client educator
manager agenţie etc.
(mai mulţi actori sociali)
(un subiect)

mamă
tată
copil-problemă asistent social(actor social)
III. - relaţia familie frate
(subiect colectiv) bunică

IV. - relaţia mai mulţi subiecţi ____________ mai mulţi actori sociali
(grup de munci, vecinătate etc.) (profesionişti, lideri politici etc.)

V. - relaţia mai mulţi subiecţi mai mulţi actori

şi mai mulţi actori şi mai mulţi subiecţi

(cazul interferenţelor între reţele comune de clienţi şi actori sociali

care
acţionează în domenii asemănătoare - „copiii străzii“, familii destrămate,
grupuri
dependente de drog etc.)

Fig. 38 Reţea in stea

342
343
 Acţiunile sociale individualizate sau focalizate pe un client-individ
presupun primul tip de relaţie (unu la unu). In practică sunt mai frecvente
celelalte tipuri datorită eficienţei muncii în echipă asupra unor clienţi-
colectivi (familii, microgrupuri de prieteni, de vecini etc.).
In toate aceste cazuri se manifestă fenomenul de feed-back sau „dublul
sens al relaţiei“ (acţiune-client ___ reacţiune-actor social____ reacţiune-client
etc.). Eficienţa proiectelor de asistenţă socială depinde de gradul de implicare sau
participare a clienţilor la realizarea lor, adică de prezenţa beneficiarilor în „bucla
de retroacţiune“ specifică unei asemenea activităţi sociale.

344
Fig. 39 Paradigma nivelurilor (etaje) inter-sociale

345
 Forme de intervenţie

Intervenţia mediului de origine ca actor social asupra mediului social

însuşi —
în calitate de client. Este vorba, în acest caz, de o colectivizare a cererii de
ajutor,
pornind de la ideea că „alte persoane trăiesc aceeaşi problemă“ şi că reţeaua
socială refuză uneori să ia în calcul şi să sprijine nevoile exprimate de client.
Mediul însuşi trebuie să descopere în interior resurse de rezolvare a
problemei şi de
recâştigare a independenţei iniţiale.
Intervenţia structurală care conduce spre o perspectivă integrală de
tipul
ecologjei umane - ştiinţă de sinteză - în spiritul căreia clientul serviciilor de
asistenţă
socială are în aval o serie întreagă de factori-cauzali, de context economic,
familial,
afectiv, fizic şi deci ecologic, iar în amonte o altă serie, de această dată de
actori
sociali, condiţii de mediu şi context favorabile unei terapii, „vindecări“,
recuperări
şi, în final, unei reinserţii sociale şi unei reveniri la statutul persoanei
independente, egale cu celelalte persoane. Rezolvarea problemei poate avea
loc,
potrivit acestei metode, numai în cazul social, economic şi politic propriu şi
printr-o apreciere a asistentului social de către client.
c) Dezvoltarea socială locală şi revitalizarea funcţiilor civice
ale locuitorilor şi
ale unităţilor publice sau private din incinta „tramei comunitare“, inclusiv
reactivarea sau dinamizarea democraţiei locale, a potenţialităţilor intrinseci,
latente
ale teritoriului şi ale populaţiei. Cetăţenii şi grupurile locale trebuie să devină
conştienţi de resursele de care dispun - cele mai importante pentru rezolvarea
propriilor lor probleme — şi de limitele financiare şi umane ale ansamblului
societăţii în intervenţiile de sprijin şi ajutor pe plan local. In aceste condiţii se
aşteaptă - în mod legitim — o dezvoltare a iniţiativei locale (individuale şi de
grup)

346
şi o întărire a solidarităţii interactive comunitare. Toate acestea în condiţiile
dezvoltării reţelei sociale naturale şi primare şi a constituirii unor noi reţele -
secundare - şi sisteme de relaţii favorabile dezvoltării întregii comunităţi.
d) Planul serviciilor individualizate45, metodă care se înscrie
în direcţia
generală ce urmăreşte a reda clientului - numit în acest context „consumator
de
servicii“ - atât independenţa, cât şi „capacitatea proprie de decizie“ şi a
determina pe asistentul social (pe actorul intervenţiei, în general) să
coopereze cu
clientul, să împartă responsabilităţile sau să cedeze acestuia întreaga acţiune.
Familiile, subiecţii care apelează la serviciile sociale, alţi membri ai „reţelei
primare“, profesioniştii (din „reţelele secundare“) etc. sunt consideraţi drept
„parteneri în planificarea, realizarea şi coordonarea planului serviciilor“
46
respective.

347
 Reuniunile care trebuie să elaboreze şi să lanseze planul includ
persoanele
semnificative pentru client (adică familia, alte rude, prieteni etc.) şi profesionişti
ai
domeniului, în primul rând asistentul social. Clientul şi „anturajul său“ se află în
centrul atenţiei reuniunii şi activităţilor ce vor fi stabilite, împrejurare care
vizează,
între altele, schimbarea raporturilor între părţile implicate. Ajutorul cel mai
important se aşteaptă, în acest context, din partea „persoanelor semnificative
pentru persoana centrală“ a planului (din „reţeaua primară“, în primul rând şi
din „reţeaua secundară“, în al doilea rând). Având în vedere această cooperare
între parteneri, coordonator al reuniunii şi al planului poate fi oricare dintre
participanţi.
Dacă s-ar urmări strict un simptom şi nu „o indispoziţie socială mai largă“ sau
dacă s-ar urmări modificarea unor raporturi precise şi înguste (între doi
parteneri,
de pildă) şi nu transformarea unor raporturi sociale sau comunitare mai largi,
atunci întreaga acţiune - de la reuniune la aplicarea pe teren a planului - ar
trebui
dirijată şi supervizată de un specialist în domeniu.

Identificarea şi organizarea resurselor locale. In această perspectivă

trebuie să
ne referim la „ansamblul instituţiilor, asociaţiilor, resurselor înregistrate şi
regrupate pentru a oferi servicii în funcţie de probleme specifice cum ar fi:
inserţia socială a persoanelor handicapate, găsirea unei locuinţe, accesul la un
program profesional etc. constituindu-se astfel reţele locale de inserţie“...47

Există forme derivate ale acestei metode:

e.l. Masa de tratative (de negociere, schimb de informaţii sau de „punere
de acord“) în jurul căreia se adună asistenţi sociali şi alţi profesionişti pentru a-
şi
cunoaşte reciproc problemele pe care le au de rezolvat, resursele de care dispun
şi
serviciile solicitate şi pentru a stabili în comun modalităţile cele mai eficiente de
cooperare pentru rezolvarea comunitară a obiectivelor. Lipsesc în această fază,
de
la această masă de analiză membrii reţelelor primare întrucât se urmăreşte
elaborarea unei strategii strict profesionale. în faza următoare vor fi implicaţi,
desigur, şi ceilalţi actori sau parteneri.
e. 2. Centrarea pe problemă a „reţelelor secundare“, în cazurile în care
anumiţi factori educativi, culturali sau administrativi nu pot stăpâni şi rezolva
prin
forţele proprii anumite disfuncţii sau fenomene negative din domeniul lor de
activitate. Exemple:
copiii fug de la şcoală şi participă la acte de violenţă, fapte antisociale
etc.;
se manifestă, de câtva timp, în „zona şcolară“ cazuri de distribuire şi
consum de drog;
348
 unele bande de cartier săvârşesc fapte contrare legii şi normelor sociale
care
nu pot fi „controlate“ şi eliminate doar prin acţiunea individuală a
forţelor
de ordine.
Se elaborează, în acest caz, proiecte de reunire în reţele a tuturor
actorilor
sociali „din zonă“ - actori formali sau informali — pentru a-şi utiliza în maniera
conjugată capacităţile lor de analiză şi intervenţie, în folos comun, întrucât
„fuga de la
şcoală“ a copiilor, violenţa bandelor de cartier sau toxicomania „din imediata
apropiere“ constituie tot atâtea simptome ale solidarităţii comunitare sau ale
„controlului social“ care interesează ansamblul populaţiei locale .48
e.3. Reţele de voluntariat în munca socială. Acestea sunt forme de
intervenţie şi ajutor mai mult sau mai puţin organizate sau ataşate la „o structură
oficială“ situându-se, putem spune, într-o structură formală şi una informală;
e. 4. Reţele de „familii de primire", mai ales cele vizând plasamentul
copiilor
abandonaţi sau instituţionalizaţi. Este şi aici vorba de o formă de voluntariat,
fapt pentru care întâlnim caracteristici asemănătoare.
f. ) întreprinderea sau „reţele organizaţionale". în mediul industrial
întâlnim în
forma cea mai clară, sistemică, dar şi violentă, după caz, modul de manifestare a
raporturilor formale şi informale, pe de o parte şi a reţelelor primare şi
secundare, pe de altă parte. Reprezentanţii diferitelor „trepte ierarhice“
organizaţionale privesc reţelele interne (întreprinderi) ca mijloace de influenţare
şi -
totodată — ca mijloace de progres economic.
Este important ca intervenţia în ajutorul unor clienţi să parcurgă
experimental - pe teren - mai multe etape, cu o eficienţă semnificativ mai mare,
astfel:
— intervenţia centrată pe individ (client);
— acţiunea vizează clientul şi familia sa;
— clientul şi familia în comunitatea din care fac parte;
— intervenţia vizează ansamblul comunităţii (adică reţeaua-actor Z
reţeaua reţelelor comunitare);
— intervenţie a mediului asupra mediului social dat (sat, cătun,
cartier,
bloc de locuinţe, unitate socială etc.).

Această traiectorie şi acest demers ne determină să acordăm o atenţie

specială reţelelor şi intervenţiilor în comunitate (cu implicarea deci a întregii
populaţii
locale) spre care sunt orientate, într-o formă vizibilă sau într-o formă latentă
celelalte tipuri de relaţii, reţele şi activităţi de protecţie socială.

349
 Comunitatea umană — intervenţie şi reţele sociale

Termenul de reţea îşi are originea în anchetele de comunitate, fiind

utilizat
pentru prima dată — potrivit unor autori -de antropologul ]ohn Barnes în 1954
într-un studiu asupra rolurilor sociale în sânul unei comunităţi. Reţeaua este —
arată
Barnes - „ceva care traversează societatea toate grupurile <normale>, familia
şi vecinătatea, echipele de muncă sau profesionale “.49 „Lecturând“ raporturile
sociale ale satului studiat (4600 locuitori, din Norvegia), Bames identifică două
tipuri de cartograme, una apropiată de organigramă (cuprinzând structurile
formale) şi alta asemănătoare sociogramei (cuprinzând sau reflectând relaţii
afective, informale) pe care, în teoria reţelei, le întâlnim sub forma reţelelor
primare şi
a celor secundare.
Reţelele primare au, potrivit concluziilor la care a ajuns Barnes, unele
trăsături specifice ca:
există în mod independent de grupurile constitutive şi în
transversalitatea
acestora;
nu includ forme ierarhice între cei implicaţi;
nu depind cu necesitate de exigenţe economice;
nu sunt limitate50...

Studiind repartiţia rolurilor conjugale, Elizabeth Bott, de la

„Tavistock Institut“ din Londra, ajunge la concluzia că apartenenţa la o reţea
socială şi, îndeosebi, caracteristicile acestei reţele, joacă un rol mult mai
important
decât influenţa vecinătăţii sau a naturii claselor sociale în domeniul familial. A
fost introdusă în analiză, în acest context, „ideea de conexiune şi ideea
intensităţii
variabile a gradului de conexiune în reţea“.51
Studiul reţelelor sociale se află în centrul cunoaşterii relaţiilor dintre
indivizi şi societate, dintre aspectul clinic şi cel comunitar, reconciliind sau
apropiind analizele macro cu cele micro-sociale52.
Două tipuri de cercetări şi intervenţii pot deriva din „teoria reţelelor“,
astfel:
I. analiza reţelelor (network analysis);
II. ajutorul social (social support).
Primul tip descrie reţelele mai ales din punct de vedere structural şi
inter-acţional, iar al doilea tip mai ales din punct de vedere funcţional. Analiza
de reţea urmăreşte atât latura caretitativă, cât şi cea calitativă, investigând pe
scară
mare (prin chestionare sau „tratamente informatice“) sau pe scară mai restrânsă
(prin observaţii participative, convorbiri-martor, istoria vieţii, relatări sau
„povestiri de viaţă“)53.

350
 Aceste anchete pun în lumină câteva trăsături şi, îndeosebi, unii
indicatori
esenţiali, astfel:
I. - structurali:
talia reţelei (numărul de indivizi-membri ai reţelei);
densitatea reţelei (proporţia dintre relaţiile directe efective ale unui
subiect şi
relaţiile directe teoretice posibile cu ansamblul membrilor)',
centralitatea reţelei (posibilitatea de a ajunge la un individ, accesul
individului la reţea);

Fig. 40. Natura legăturilor şi efectele reţelelor

II. - inter-acţionali:
natura legăturilor (reciprocitate, dependenţă
etc.);
intensitatea legăturilor (frecvenţa, durata
etc.);
tipul conţinutului vehiculat în relaţii.

351
 Legăturile „tari“ implică riscul „închiderii în sine“ a reţelei, în timp ce
legăturile „slabe“ favorizează, dimpotrivă, dezvoltarea reţelei sau „accesul la
multiple relaţii“.54
In ceea ce priveşte caracteristicile funcţionale ale reţelelor, acestea
vizează
întrebările:
Cui serveşte reţeaua socială dată?
- Ajută într-adevăr clientul în situaţia sa dificilă?
Sunt ele — reţelele — accesibile?
In ce mod se servesc/sprijină clienţii de reţelele respective ?55

VII.3. Metoda „proiectului de intervenţie“

în ultimii ani a apărut o nouă modă, legitimă în contextul tradiţiei,

moda proiectelor. Toată lumea elaborează proiecte în întreprinderi, în sate, în
licee şi facultăţi, în instituţii centrale sau locale, acolo unde a ajuns comanda
internă sau externă şi, mai ales, acolo unde au ajuns fondurile de finanţare a
unor activităţi deja planificate. Mulţi încearcă să proiecteze, dar puţini reuşesc
„să pună pe masa“ beneficiarului proiectul aşteptat de acesta ! Aşa se explică de
ce fonduri importante alocate de diverse organisme, mai ales internaţionale, au
rămas nefolosite, au fost returnate la destinaţie întrucât nu au existat proiecte
adecvate, de calitate, care să merite cheltuirea lor.
Există şi în acest domeniu exigente teoretice şi metodologice fără de
care
nu se poate construi un proiect legitim. în măsură să asigure eficienţa sau
„transformarea“ aşteptată. Pornim de la ipoteza că un proiect vizează ..imaginea
unei noi situaţii pe care vrem să o realizăm sau să o atingem“.59
Sistemul iniţial de concepte implicat în elaborarea unui proiect poate fi
prezentat în forma următoare:

59
Vezi şi Henri-Pierre Maders, Etienne Get, Le management d'un projet, Les éditions d'organisations,
Paris, 1995, p. 5.

352
 Eşecurile unor proiecte pun în lumină primele mari pericole sau greşeli
care se pot face dacă nu se menţine un echilibru adecvat între priorităţi.
De pildă:
a) se acordă prioritate obiectivului urmărit în detrimentul
mijloacelor de
care se dispune şi al momentului potrivit pentru aplicarea lui (de exemplu, o
privatizare făcută „înainte de vreme“, adică înainte de a se întruni condiţiile
optime şi înainte de a dispune de mijloace tehnice, manageriale şi financiare
optime);
b) se acordă prioritate mijloacelor în detrimentul obiectivului
şi al
perioadei optime de realizare; au fost cheltuite, de exemplu, mijloace
semnificative pentru „rezolvarea“ unor probleme sociale: „copiii străzii“,
„persoanele cu handicap“, „dezinstituţionalizarea“ copiilor, „fenomenul
câinilor
vagabonzi“, „încurajarea micilor întreprinderi“ sau a agriculturii, dar nu s-a
obţinut rezultatul aşteptat întrucât au fost greşeli de proiectare în ceea ce
priveşte obiectivele practice, exacte, urmărite şi a „calendarului“ operaţiilor ce
urmau a se derula. Unii „proiectanţi“ au cheltuit banii pentru obiective
secundare (au achiziţionat mobilier scump, au mărit salariile, au dotat serviciul
cu automobile luxoase, au realizat construcţii sau au închiriat spaţii la preţuri
exagerate etc.) şi, în final, au constatat că nu mai sunt bani pentru atingerea
obiectivului fundamental (cazul unor ONG-uri sau al unor instituţii sau
organisme de stat destinate „protecţiei copiilor“ etc.) !

353
 c)se acordă prioritate perioadei de timp sau momentului realizării
proiectului în defavoarea celorlalte variabile, a mijloacelor şi a obiectivelor
urmărite. „Graba strică treaba“ - se spune în popor - regulă valabilă şi în cazul
„teoriei şi metodei proiectelor“ sociale. De pildă, a face privatizarea „de dragul
privatizării“, cât mai repede, indiferent de condiţii, de preţ, de cumpărător sau
investitor, înseamnă a sacrifica - de dragul modei şi a rapidităţii — atât
obiectivul
final (dezvoltarea întreprinderii respective, „punerea pe picioare“ a producţiei
şi
productivităţii eficiente), cât şi obiectivele derivate (utilizarea forţei de muncă,
reducerea şomajului etc.).

Este absolut necesar echilibrul între cele trei mari dimensiuni ale
proiectului.
,,Teoria proiectului“ cuprinde astfel precizări atât în ceea ce priveşte
conţinutul conceptelor şi al operaţiilor implicate, cât şi în ceea ce priveşte
raporturile sau interferenţele ce se manifestă de-a lungul elaborării, aplicării şi
60
Vezi şi Henri-Pierre Maders, Etienne Clei, Le management d'un projet, Les éditions d'organisations,
Paris, 1995, p. 5.

al
evaluării unui proiect. într-o definiţie mai largă, un proiect este „un obiectiv de
realizat de către anumiţi actori într-un context dat, într-un anumit termen, cu
anumite mijloace precizate şi utilizând instrumente şi tehnici adecvate“. 60
în ciuda varietăţii lor, proiectele au două puncte în comun:
1) orice proiect trebuie să respecte un set de reguli de bază;
354
2) orice proiect se confruntă, în procesul realizării, cu ,,evenimente
aleatorii“ sau cu ,,factori de risc“ care nu pot, de regulă, să fie prevăzuţi cu
exactitate.

60
Vezi şi Henri-Pierre Maders, Etienne Clet, Le management d'un projet, Les éditions d'organisations,
Paris, 1995, p. 5.

355
 Riscul apare atunci când un eveniment negativ posedă o „probabilitate
de apariţie“ mare, antrenând consecinţe grave privind valoarea proiectului şi,
deci, acceptarea lui de către beneficiar (insatisfacţia acestuia poate privi
obiectivele sau termenul de finalizare etc.). Alte riscuri vizează eventuala
depăşire a bugetului iniţial sau „demotivarea actorilor“ datorită rezultatelor
obţinute, duratei şi „intensităţii“ eforturilor depuse.
Există, de asemenea, riscuri care îşi au originea în ignorarea, de pildă:
• a priorităţilor beneficiarului (în raport cu obiectivele proiectului);
• a noilor strategii vizate sau puse în practică de beneficiar;
• a „culturii întreprinderii“ sau a noilor valori adoptate;
• a atitudinii faţă de mediul înconjurător, faţă de „spaţiul ecologic“;
• a definirii rolurilor actorilor implicaţi şi a motivaţiei acestora;
• a nivelului de competenţă şi „disponibilitate“ a proiectanţilor şi
realizatorilor;
• a modalităţii de evaluare a tuturor etapelor şi activităţilor;
• a identificării celor mai adecvate mijloace, căi şi resurse de realizare;
• a metodologiei de ansamblu vizând natura obiectivului urmărit;
• a documentelor ce trebuie redactate (caiet de sarcini, listă de
oportunităţi, contract de întreţinere şi garanţie);
• a gradului de disponibilitate şi de implicare reală a directorului de
proiect care, ipotetic, conduce mai multe proiecte, ceea ce influenţează negativ
managementul şi, deci, derularea optimă a proiectului în cauză etc.
Prezenta directorului de proiect de-a lungul realizării acestuia este cu
atât
mai importantă cu cât iniţiatorul acţiunii este cel care trebuie să urmărească
atent
eventualele pericole sau „evenimente aleatorii“ (care pot deveni factori de risc)
şi care trebuie să evalueze probabilitatea apariţiei unor riscuri şi să stabilească
măsurile de prevenire sau „corecţie“. Dacă măsurile preventive nu au fost destul
de puternice pentru a evita riscul, atunci directorul de proiect trebuie să
stabilească măsuri curative sau corective pentru a limita dimensiunea efectelor
acestora.
Un proiect este o activitate operaţională care impune un management
specific, adică activităţi adecvate de organizare, „gospodărire“ şi „animare
practică“,
pentru a evita fărâmiţarea şi cheltuirea inutilă a eforturilor fizice, intelectuale
sau
financiare. Orice actor implicat trebuie să-şi joace în aşa fel rolul încât acţiunea
lui trebuie să se finalizeze sau să se traducă printr-o „valoare adăugată“.
Directorul de proiect organizează şi decide: ce trebuie făcut, cine trebuie să
facă,
unde să se facă, când şi cum trebuie realizate diferitele operaţii înscrise în
programul de desfăşurare a proiectului. A gospodări resursele umane, tehnice şi
financiare şi a evita, astfel, risipa sau cheltuirea inutilă a banilor constituie o
altă

356
 latură a ştiinţei manageriale pe deplin aplicabilă în practica proiectelor
de
intervenţie.
Identificarea corectă a problemei şi delimitarea sau precizarea
obiectivului constituie condiţii sine qua non ale unui proiect bine elaborat.

Obiectivul final al unui proiect trebuie să respecte câteva reguli de bază,

astfel:
a) să fie un obiectiv realist. în concordanţă cu datele lumii
înconjurătoare, întrucât un obiectiv abstract, rupt de problemele concrete nu
poate fi realizat şi nu poate motiva pe nimeni în sensul elaborării lui;
b) să fie un obiectiv pozitiv, adică să vizeze atingerea unor
performanţe
pozitive (95% calitate superioară sau 98% prezenţa la lucru, nu 5% calitate
inferioară sau 2% absenteism);
c) să fie un obiectiv care aduce satisfacţie şi motivează pe
actorul
participant la realizarea lui;
d) să fie un obiectiv măsurabil, adică să poată fi evaluat într-o
manieră
exactă, indiscutabilă.
Directorul de proiect trebuie să distingă obiectivul fundamental de
obiectivele derivate sau secundare, acestea trebuind să fie clare. înţelese şi
acceptate de toţi actorii participanţi. Organigrama acestor actori vizează

357
ansamblul relaţiilor ierarhice şi funcţionale între diferitele „etaje“ şi acţiuni
prevăzute în derularea proiectului.
Echipa de realizare trebuie să aibă o bună coeziune şi trebuie „lăsată să
lucreze“, adică să fie debarasată de orice alte sarcini în perioada prevăzută
pentru
implementarea proiectului. Experţii sunt profesioniştii care dispun de un plus de
experienţă practică şi, prin aceasta, de o mare abilitate la care apelează, după
caz, directorii de proiect din domeniul de referinţă. Experţii intervin deci la
cererea directorului de proiect în mod punctual, privind anumite „avize tehnice“
într-un segment sau altul al proiectului. întrucât nu orice întreprindere dispune
de experţi este necesar ca proiectul propriu-zis să prevadă în devizul de
cheltuieli şi suma necesară pentru eventualele expertize tehnice.

Realizatorii şi beneficiarii Proiectului

Actorii principali
ai unui Proiect de interv enţie

I II III
Comitet Comitet de pilotaj Echipa de realizare a
strategic Director de proiect proiectului
* orientarea dezvoltării * obiective • mijloace tehnice
* strategii vizate * calitate • modele de acţiune
* comunicare • termene • resurse
• costuri

IV V
Echipa de Sistemul beneficiari şi
experţi clienţi
• competenţe • nevoi
tehnice • constrângeri
_ JFig. 3: Structura decizionali a Proiectului
Sistemul beneficiari - clienţi include persoanele care „vor face proiectul
să trăiască“ şi actorii sociali în calitatea lor de utilizatori (ca în proiectele de
informatică), deoarece, în mod operational, beneficiarii au dreptul să
observe

358
359
derularea lucrurilor, să supravegheze calitatea execuţiei, să intervină, dacă este
cazul, să testeze rezultatele etc.51
Tipuri de organizare a proiectului
(în funcţie de context şi de obiectivele specifice)
Tipuri de organizare Avantaje Dezavantaje
Organizare deschisă: a) se aplică cu a) este necesară o
a) proiectul este uşurinţă; bună comunicare între
condus de ierarhia b) adeziunea şi ierarhia operaţională
operaţională; eficacitatea şi
b) directorul de personalului sunt directorul de proiect;
I
proiect are un rol de absolut necesare; b) consensul între
animator şi de c) ierarhia diferiţi responsabili
coordonator. operaţională „nu este este necesar;
deranj ată“decât în c) ritmul de realizare a
mică măsură. proiectului este lent.
Organizare închisă: a) „obiceiurile a) poate provoca
a) ierarhia puternice“ sunt puse reticenţe în rândul
operaţională nu sub semnul întrebării personalului mai ales
conduce proiectul; („în cauză“); atunci când sunt
II
b) directorul de b) pot fi abordate necesare schimbări
proiect este autonom „adevărate probleme“; brutale.
şi răspunde de echipe c) eficacitate în cazul
şi de mijloace. unui „şoc salutar“.
Organizare matricială: a) se manifestă o bună a) este necesară o
a) directorul de colaborare şi un bun bună experienţă de
proiect are o echilibru între conducere a
responsabilitate directorul de proiect şi proiectului din partea
comună cu ierarhia ierarhia operaţională. celor doi responsabili;
II operaţională. b) „amestec“ posibil
I de autoritate;
c) crizele de autoritate,
posibile în acest caz,
fac dificilă realizarea
practică a proiectelor
respective.

360
51 Vezi şi Henri-Pierre Maders, Etienne Clet, Le management d'un projet, Les éditions
d'organisations, Paris, 1995, p. 14 fi p. 18.
361
 Contextul de realizare a proiectului:
Prin context înţelegem „ansamblul circumstanţelor care însoţesc un
eveniment“ sau, în cazul nostru, „ansamblul factorilor şi împrejurărilor care
favorizează sau defavorizează implementarea proiectului“ de referinţă.
Contextul
se caracterizează printr-o anumită dezvoltare a raporturilor. dintre cadrul de
aplicare şi participanţii proiectului, identificându-se următoarele forme:
dependenţă între nivelurile ierarhice (cadrul paternalist. obiective
individuale, salarii fixe şi egalitare, absenţa delegării etc.);
contra-dependenţă (conflicte, greve, „sindicalizare“ ridicată, criticarea
participanţilor etc.);
independenţă (muncă autonomă, delegări „formalizate“, obiective
individuale, auto-control, salarii diferenţiate, centre de responsabilitate
etc.);
interdependenţă - comportament de tip „client-furnizor“, foarte
autonom, dar cu colaborare foarte bună în interesul general al
întreprinderii (în baza unor documente cum ar fi: contracte de serviciu,
charta calităţii, procese de analiză sau studii etc.)
In orice caz, indiferent de tipul de organizare, un proiect impune din
partea directorului responsabil calităţi reale de strateg şi de diplomat întrucât
mediul social şi, mai exact, contextul nu este decât rareori favorizant.

Data realizării şi durata valabilităţii proiectului:

Nici un beneficiar nu acceptă să finanţeze un proiect dacă nu ştie exact
când va putea intra în posesia lui, pentru cât timp este valabil şi cât timp va
putea fi aplicat fără riscul eşecului sau al „uzurii“ tehnice sau morale.
Cea mai bună metodă de estimare atât a acţiunilor, fiecare în parte, cât
şi a proiectului este, desigur, cea care permite stabilirea celei mai apropiate
durate în raport cu timpul necesar pe teren pentru realizarea lui. Se utilizează, în
acest sens, procedeul pendulului pentru a stabili durata fiecărei activităţi, astfel:
a) evaluarea duratei optime (dacă totul „se petrece normal“,
bine);
b) evaluarea duratei critice (dacă totul „se petrece anormal“,
rău, dacă
unul sau mai mulţi factori de risc intervin în realizarea proiectului);
c) evaluarea duratei probabile (adică a duratei medii, calculată
în baza
ultimelor „durate“ vizând realizarea aceloraşi activităţi);

362
 d) cumularea primei durate (a) cu durata (b) şi, în fine, cu durata (c)
(căreia i se atribuie coeficientul (4)), totul divizat prin 6 (1 + 1+4), operaţie care
ne oferă o estimare rezonabilă.62
Managerul trebuie să fie cu atât mai atent (şi vigilent) cu cât distanta
dintre durata optimă (a) şi durata ..critică“ (b) este mai mare, întrucât
proporţional creşte gradul de incertitudine privind respectarea „planului
calendaristic“.
Este recomandabil, de aceea, stabilirea unei „supape de siguranţă“, adică
62
Vezi şi Henri-Pierre Maders, Etienne Clet, Le management d'un projet, Les éditions d'organisations,
Paris, 1995, p. 18.

a unui „supliment temporal“, dar respectând următoarele:

a) transparenţa totală pentru toţi cei care trebuie să controleze
modul de
utilizare sau valorificare a acestui „timp suplimentar“;
b) gestionarea riguroasă a acestui buget de timp mai ales dacă
grevează
semnificativ în ansamblul bugetului destinat proiectului.
Practica arată că tendinţa naturală constă în a subestima durata totală a
363
proiectului:
fie datorită subestimării duratei unor acţiuni;
 fie datorită ignorării unei activităţi (calificare, reluarea unor date deja
existente, valorificarea experienţei etc.);
fie datorită absenţei unor procedee de estimare, a unor sisteme de
referinţă sau standarde:
fie prin lipsă de experienţă (în măsurarea duratei necesare unui proiect
anumit).

a. Mijloace de realizare a Proiectului

Mijlocul este resursa pusă la dispoziţia proiectului sau „ceea ce este

utilizat pentru a realiza un obiectiv“. De exemplu:
cheltuieli de personal şi
costul utilajelor şi al materialelor necesare.

62
Vezi şi Henri-Pierre Maders, Etienne Clet, Le management d'un projet, Les éditions d'organisations,
Paris, 1995, p. 18.

364
 Cheltuielile sunt de trei 1. cheltuieli de dezvoltare;
feluri:
2. cheltuieli de investiţii;
3. cheltuieli de
funcţionare.
Toate formează bugetul proiectului.

Cheltuielile de dezvoltare sunt implicate îndeosebi în primele faze ale

proiectului — de concepţie şi elaborare.
Cheltuielile de investirii orientează alegerile soluţiilor tehnice. Este
inutil,
de pildă, să îţi propui într-un proiect - o soluţie informatică pentru unele
activităţi — dacă instituţia nu dispune de resurse financiare suficiente.
Cheltuielile de funcţionare vizează, între altele, întreţinerea şi
menţinerea
în activitate“ a instrumentelor şi, în general, a întregii infrastructuri a proiectului
respectiv (desigur, a instituţiei respective). Deci, este vorba de punerea în
exploatare a mijloacelor şi, prin urmare, de întreţinere, asigurare şi „costuri
indirecte“ legate de funcţionarea acestora.
Bugetul constituie, de regulă, „constrângerea imperativă“ a proiectului.
In principiu trebuie să se considere costul proiectului drept constrângerea
majoră şi, de aceea, se impune ca obiectivele şi calendarul datelor să fie
adaptate
la mijloacele disponibile, de-a lungul întregii perioade de realizare a acestuia.
Managerul proiectului, adică cel care organizează, gestionează şi animă
(derulează) ansamblul activităţilor, are nevoie de diverse instrumente de lucru,
în primul rând, are nevoie de organizarea tehnică a proiectului, adică de
descrierea spaţială — în manieră exhaustivă — a complexităţii conţinutului
vizat în
proiect, (imagine grafică, pe etaje, structuri, decupaje ierarhice şi orizontale,
până
la detaliile suficient de concrete pentru stabilirea unei adecvate planificări şi
pentru realizarea unui eficient control).
Proiectul este astfel divizat în sub-proiecte iar sub-proiectele sunt
divizate în sarcini elementare sau specifice.

365
366
Directorul de proiect trebuie să fie atent la identificarea şi delimitarea corectă a
sarcinilor elementare întrucât o decupare prea amănunţită a proiectului este la
fel
de dăunătoare ca şi o decupare insuficient de precisă (de corectă), reducând
eficienţa controlului în primul caz şi riscând lăsarea unor „zone albe“ în afara
proiectului), în al doilea caz.
In afără de organigramă, managerul trebuie să apeleze şi la alte
procedee,
um ar fi:
a) planificarea activităţilor în funcţie de „derularea
proiectului“;
b) analiza statistică a datelor pentru a cunoaşte din timp „gradul
de
incertitudine“ privind desfăşurarea proiectului potrivit „planului calendaristic“;
c) pilotarea proiectului pentru a da posibilitatea directorului de
a lua la
timp deciziile privind realizarea sarcinilor, respectarea termenelor şi utilizarea
mijloacelor. Directorul de proiect poate elabora o „teorie a sarcinilor“ sau a
activităţilor elementare.
O asemenea ipotetică „teorie a sarcinii“ trebuie să includă exigenţele:
a) lista sarcinilor trebuie să fie exhaustivă (adică nu trebuie
lăsate „spaţii
albe“ în conţinutul vizat în proiect);
b) reprezentarea grafică a sarcinilor (sau activităţilor
elementare) rebuie
să ne ofere imaginea reţelelor în care sunt incluse pentru a evidenţia:
sarcinile care trebuie realizate „unele după altele“;
sarcinile care pot fi realizate în paralel. în acelaşi
timp;
c) timpul repartizat trebuie evaluat având în vedere durata cea
mai
probabilă pentru fiecare sarcină în parte;
d) gradul de incertitudine privind respectarea duratei prevăzute
pentru
fiecare sarcină trebuie determinat în condiţii adecvate;
e) „drumul critic“ trebuie, de asemenea,
determinat:
succesiunea sarcinilor realizate unele după altele;
determinarea duratei totale a proiectului;
f) spaţiul de libertate pentru fiecare sarcină trebuie determinat
dincolo
de „drumul critic“;
g) trebuie prevăzuţi sau identificaţi eventualii „factori de risc“
pentru
fiecare sarcină în parte, astfel:
înainte de începerea unei activităţi (pentru a limita probabilitatea
apariţiei a ceva „necunoscut“);
în cursul unei activităţi, atunci când „neprevăzutul“ a apărut, pentru a
reduce efectele negative. 367
In anumite cazuri nedorite se pot lua măsuri de ajustare a proiectului în
formă planificată şi în formă reală (pe teren), durată şi activităţi îndeplinite.
Astfel, se pot face următoarele intervenţii:

368
 a) modificarea obiectivelor proiectului;
b) „reajustarea“ bugetului (mărire sau „transferuri“ de la un cont la
altul);
c) schimbări în „planul calendaristic“ şi în durata totală de realizare etc.
Pentru a se lua o asemenea decizie de intervenţie — cu implicaţii
evidente
în plan financiar şi în planul raporturilor cu beneficiarul (potrivit contractului) -
se impune analiza succesivă temporară a derulării proiectului pentru a se putea
interveni la momentul optim în vederea evitării unor efecte iremediabile.

Raport de realizare (parţială) a Proiectului

Este un mijloc de comunicare şi informare a tuturor actorilor implicaţi în

proiect, permiţând:
a) sintetizarea nivelului de realizare a activităţilor şi a deciziilor
necesare;
b) omogenizarea nivelului de cunoaştere a diferiţilor actori;
c) menţinerea unor „contacte dinamice“ cu beneficiarii.
Directorul de proiect poate realiza rapoarte parţiale de fiecare dată când
este necesar, dar cel puţin:
la sfârşitul unei sarcini:
la sfârşitul tonei faze:
la sfârşitul unui sub-proiect:
desigur, la sfârşitul proiectului.

Structura raportului de etapă a Proiectului:

1. Data elaborării raportului proiectului sau al subproiectului respectiv;
2. Autorul proiectului;
3. Sarcinile realizate în perioada de la „raportul precedent“;
4. Probleme apărute în această perioadă;
5. Decizii stabilite pentru rezolvarea problemelor respective;
6. Sarcini ce urmează a fi realizate în perioada imediat următoare;
7. Procentul de realizare a proiectului;
8. Rămâneri „în urmă“, sarcini nerealizate;
9. Avans, eventual, în derularea proiectului (în procente).

369
 în forme specifice, această structură se întâlneşte în ca 2ul tuturor
tipurilor de proiecte de intervenţie sau de acţiune52.

a. Derularea practică a Proiectului

Se pot identifica patru faze principale în existenţa unui proiect:

a) iniţierea sau conceperea proiectului;
b) elaborarea propriu-zisă a proiectului;
c) realizarea pe teren a proiectului;
d) exploatarea „conţinutului proiectat“ şi realizat.

„Ciclul de viaţă“ al unui proiect se poate prezenta astfel:

N Planificarea Perioada fazei în ani Observaţii
r. pe faze 1 2 3 4 5 6 7 8 9 1
cr 0
t.
1 Iniţierea •
2 Elaborarea •
3 Realizarea • • •

proiectului
4 Exploatarea • • • • •

După ce este lansată ideea unui proiect, adică după ce unul dintre actorii
implicaţi a initiat realizarea acestuia, urmează elaborarea lui propriu-zisă,
stabilirea mai întâi a unui caiet de sarcini sau lansarea unui dosar de licitaţie.
„Traiectoria“ este următoarea:
Idee Ope aţionalizarea Stadiu de Caiet de sarcini Dosar de licitaţie
r Ideii
oportunitate

etapa I etapa a Il-a etapa a III-a

Elaborarea Proiectului

370
52 Vezi Chantal Selva, Guy Missoum, Savoir définir et gérer ses objectifs, Une stratégie de la réussite, ESF
éditeur; Paris; 1991; p. 160.
371
 1. Operaţionalizarea ideii lansate constă în transformarea
acesteia în
„operaţii de teren“ sau într-un plan de acţiuni concrete, clarificând astfel şi
obiectivele proiectului. Directorul de proiect este persoana abilitată (şi, desigur,
competentă) să realizeze această sarcină.
Operaţionalizarea permite, astfel:
concretizarea ideii iniţiale pentru a deveni accesibilă tuturor;
punerea în lumină a avantajelor pentru beneficiar şi, deci, a importanţei
proiectului;
identificarea efectelor previzibile ale proiectului etc.

2. Studiul de oportunitate vizează lansarea mai multor scenarii

pentru a
vedea mai bine „miza“ sau mizele urmărite şi populaţiile implicate, fiecare
scenariu fiind însoţit de un bilanţ provizoriu respectând costurile şi beneficiile.
Rezultatele studiului de oportunitate pot viza continuarea elaborării, stoparea
sau amânarea proiectării respective.

3. Stabilirea ,,caietului de sarcini“: constă în redactarea

documentelor
necesare pentru lansarea licitaţiei, dosarul respectiv cuprinzând fişe cu
caracteristicile obiectelor proiectate, descrieri ale conţinutului vizat, exigenţe şi
„constrângeri“ referitoare la obiectul final etc. Dosarul de licitaţie trebuie să fie
explicit în ceea ce priveşte criteriile proiectului, astfel:
finalitatea proiectului;
justificarea economică, eficienţă, rezultate pozitive;
durata de „punere în practică“ şi termen de exploatare:
caracteristici de calitate şi exigenţe obligatorii etc.

Se impune, în acest sens, rezolvarea prealabilă a unor probleme:

a) prospectarea „la faţa locului“ a datelor referitoare la proiect;
b) stabilirea ,,contextului“ în care se va aplica proiectul;
c) evaluarea impactului proiectului asupra ansamblului
domeniului sau
instituţiei;
d) analiza nevoilor actuale şi viitoare în domeniu;
e) introducerea în analiză, de asemenea, a resurselor
disponibile:
f) evaluarea interesului real faţă de proiect al instituţiei şi al
populaţiei
vizate;
g) participarea beneficiarilor la realizarea proiectului;
h) evaluarea sau chiar măsurarea părţilor complexe ale
proiectului şi a
gradului general de complexitate al domeniului.

372
Caiet de Pregătire Execuţie Validare Produsul
sarcini final
etapa I etapa a Il-a etapa a IH-a

faza realizării
4. Realizarea
de sarcini propriu-zisă
şi se încheie a proiectului
prin livrarea începe
către beneficiar odată cu recepţia
a produsului Caietului
solicitat.

a) Pregătirea se referă la planificarea sarcinilor, definirea

sarcinilor de
lucru şi la mobilizarea resurselor. Directorul de proiect trebuie să verifice, în
acest sens, dacă există logistica necesară, dacă mijloacele de comunicare sunt
adecvate, dacă echipa de lucru este alcătuită potrivit exigenţelor proiectului
şi, în
fine, dacă elementele tehnice sunt adecvate şi satisfac obiectivul vizat.
b) Execuţia proiectului constă, potrivit schemei prezentate, în
construirea produsului finit corespunzător obiectivelor incluse în caietul de
sarcini, fapt care impune mai multe întâlniri - confruntări ale echipei şi ale
partenerilor (inclusiv beneficiari), pentru a evita erorile şi pentru a facilita
derularea normală a activităţilor. Feed-back-ul şi operaţiile de „regularizare
din
mers“ sunt deosebit de importante în această fază. „Şedinţele de evaluare“ şi
întâlnirile scurte direct la faţa locului sunt preferabile, în această fază,
informaţiilor scrise şi analizei „planificate“ din birou.
c) Validarea operaţiilor de proiectare constă îndeosebi în
confruntarea
rezultatelor (a produsului obţinut) cu obiectivul stabilit şi înscris în caietul de
sarcini. Se realizează, în acest sens, acţiuni succesive de pre-validare pentru a
evita realizarea unui produs greşit.
După recepţionarea produsului şi încheierea unui Proces Verbal de
recepţie de către beneficiarii proiectului se trece la exploatarea acestuia, adică
la
extragerea profitului planificat sau presupus prin iniţierea acestei activităţi,
după
acceptarea finală a produsului obţinut.64
Aşa cum s-a arătat, realizarea unui proiect impune elaborarea mai
multor
documente, fişe şi „dosare de fază“, astfel:
I. Dosarul proiectului de intervenţie:
1. Ideea iniţială sau „fişa de intenţie“ pentru proiect;
2. Raportul „studiului de oportunităţi“;
64
Vezi şi Henri-Pierre Maders, Etienne Clet, Le management d'un projet, Les éditions d'organisations,
Paris, 1995, p. 37.

373
 3. Caietul de sarcini şi Dosarul de licitaţie;
4. Dosar de programare sau „plan calendaristic“;
5. Dosar de exploatare sau „manual de utilizare“;
6. Bilanţ general al studiului realizat;
7. Raport de evaluare a realizării (la sfârşitul fazei respective);
8. Raport de evaluare finală a proiectului etc.53
II. Structura Dosarului „analizei de oportunitate“:
1. Prezentarea problemei. Care este problema vizată în proiect ?
2. Scopuri, finalităţi, constrângeri sau exigenţe:
3. Model conceptual al datelor necesare;
4. Raport asupra obiectivelor urmărite;
5. Concluzii prealabile;
6. Soluţii prealabile sau aşteptate etc.

III. Dosarul studiului de fezabilitate cuprinde:

1. Prezentarea sintetică a domeniului vizat;
2. Fezabilitatea instituţională sau organizaţională;
3. Fezabilitate „tehnică“ - logistică;
4. Fezabilitate economică (investiţii, dezvoltare, management);
5. Bilanţ economic;
6. Plan calendaristic al „punerii în practică“;
7. Concluzii.54

c. Evaluarea proiectului prin „sisteme de întrebări“ şi

ipoteze

Orice proiect trebuie să includă:

1. Obiectivul principal şi obiectivele derivate;
2. Actorii implicaţi în proiect;
3. Contextul şi „cultura“ proiectului;
4. „Planul calendaristic“ al proiectului;
5. Resursele şi mijloacele de realizare;
6. Instrumentele de lucru ale Directorului de proiect;
7. Realizarea practică a proiectului;

53 idem, p. 40.
54 Vezi şi Henri-Pierre Maders, Etienne Clet, Le management d'un projet, Les éditions d'organisations,
Paris, 1995, p. 43. 374
 1. Concluzii.

Orice proiectare este generată de identificarea unor probleme — care

impun o rezolvare — şi, apoi, de formularea unor ipoteze — care urmează a fi
verificate. Definirea cât mai exactă a problemelor şi a ipotezelor constituie un
pas semnificativ în rezolvarea ei. Am folosit, în acest sens, procedeul
„sistemelor de întrebări“, acceptând ideea că orice întrebare îndeplineşte funcţia
de ipoteză a cercetării ştiinţifice respective. Am apelat, totodată, la bibliografia
de specialitate a domeniului.55

I. OBIECTIVELE PROIECTULUI
1. Sunt realiste obiectivele stabilite ?
□ DA □ NU
2. Sunt obiectivele clar definite ?
□ DA □ NU
3. Sunt obiectivele delimitate suficient ?
□ DA □ NU
4. Poate fi măsurată realizarea obiectivului ?
□ DA □ NU
5. Este obiectivul înscris în aria de activitate a organizaţiei ?
□ DA □ NU
6. Sunt bine stabilite ele proiectului ?
exigen □ DA □ NU
7. Contribuie obiectivele la eficienţa organizaţiei ?
□ DA □ NU
8. Sunt acceptate toate aspectele proiectului de către părţile interesate ?
DA □ NU
9. Neîndeplinirea obiectivelor va avea efecte negative asupra organizaţiei ?
DA □ NU
10. Constituie obiectivele prioritate pentru instituţie ?
o DA □ NU
NOTĂ: orice răspuns negativ pune în discuţie ansamblul Proiectului !

55 Vezi îndeosebi: Robert R. Blake (şi colab.), Culture d'équipe. La grille des équipes gagnats, Les Ed.
D'organisation, Paris, 1998; La troisieme dimension du management, Les Ed. D'organisation, Paris, 1988.
Vezi şi Yves Choigneau, Michel Périgord, Du management de proget a la ,,qualité totale“ Les Ed.
D'organisation, Coll. „Management 2000“, Paris, 1990. Vezi, de asemenea, Jean-Paul Sallenave,
L'anti-management etc. 375
376
 II. ACTORII PROIECTULUI
1. Este rolul fiecărui actor bine
definit ?
□ DA □ NU
2. Proiectul dispune de o echipă
adecvată de realizare ?
□ DA □ NU
3. Participă actorii proiectului la
realizarea altor proiecte în acelaşi
timp ?
□ DA □ NU
4. Managerul de proiect cunoaşte
bine domeniul în care se înscrie
proiectul ?
□ DA □ NU
5. Managerul de proiect a mai
condus alte proiecte ?
□ DA o NU
6. Managerul de proiect lucrează
cu normă întreabă în organizaţie ?
□ DA □ NU
7. Proiectul poate provoca
conflicte între actori ?
□ DA □ NU
8. Echipa corespunde din punct
de vedere profesional cerinţelor
proiectului ?
□ DA □ NU
NOTĂ: orice □ NU primit la întrebările despre managerul de proiect şi
orice □ NU dat de managerul de proiect impun o reevaluare a datelor
proiectului şi măsuri de intervenţie !
9. Echipa cuprinde şi persoane
complementare ?
□ DA □ NU
10. Obiectivele proiectului sunt
acceotate de către beneficiari ?
□ DA □ NU
11. Beneficiarii recunosc
competenta managerului de
proiect ?
□ DA □ NU
12. Beneficiarii recunosc
competenta
echipei ?
o DA □ NU
13. înlocuirea unui membru al
echipei poate bloca derularea
proiectului ?
□ DA □ NU
14. Managerul conduce de la
început realizarea proiectului ?
□ DA □ NU
15. Sunt motivaţi actorii implicaţi
în realizarea proiectului ?
□ DA □ NU

377
378
 III. CONTEXTUL PROIECTULUI
1. Există o cultură a 6. Impune proiectul utilizarea unei
proiectului tehnici noi ?
o DA □ NU □ DA □ NU
2. Structura organizaţiei este 7. Această nouă tehnică este cunoscută
propice derulării proiectelor ? echipei ?
□ DA □ NU □ DA □ NU
3. Există în organizaţie 8. Sunt folosiţi experţi din afara
proiecte finalizate cu succes ? organizaţiei pentru implementarea
noilor tehnici ?
□ DA □ NU □ DA □ NU
4. Există proiecte concurente 9. Condiţiile exterioare, de mediu,
cu caracteristici sunt favorabile proiectului ?
□ DA □ NU □ DA □ NU
5. Impune proiectul utilizarea
unei tehnici tradiţionale ?
□ DA □ NU
NOTĂ: orice NU primit la aceste întrebări impune o reevaluare a datelor
proiectului.

IV. PLANIFICAREA PROIECTULUI

1. Durata prevăzută pentru proiect 8. Include planificarea o ..supapă
este bine calculată ? de siguranţă“ ?
□ DA □ NU □ DA □ NU
2. Este stabilită data finală a 9. Comitetul de pilotaj evaluează
proiectului ? periodic planificarea ?
□ DA □ NU □ DA □ NU
3. Este această dată una realistă ? 10. Sunt analizate sarcină cu
sarcină
□ DA □ NU □ DA □ NU
4. Există o planificare a realizării 11. Diferenţele dintre datele
sarcinilor ? previzionate şi cele reale fac
obiectul unei analize ?
□ DA □ NU □ DA □ NU
5. Durata fiecărei sarcini este 12. Sunt urmate de arbitraje
evaluată conform unor metode cazurile de nerespectare a datelor ?
adecvate ?
□ DA □ NU □ DA □ NU
6. Sunt fixate date de evaluare 13. Durata şi datele sunt adaptate
periodică ? proiectului ?
□ DA □ NU □ DA □ NU

379
380
7. Ţine cont planificarea de
diferite
alte acţiuni (concedii, stagii.
evenimente
□ DA □ NUspeciale) ?
NOTĂ: mai multe răspunsuri negative impun, şi în acest caz, anumite
reevaluări ale proiectului şi modificările necesare.

V. MIJLOACELE DE REALIZARE A PROIECTULUI

1. Au fost stabilite în prealabil 7. Sunt analizate şi rezolvate în
mijloacele de realizare a echipă rezultatele verificării ?
proiectului ?
□ DA □ NU □ DA □ NU
2. Sunt suficiente resursele 8. Sunt realizate acţiuni de arbitraj
umane ? (în cazul diferentelor constatate) ?
□ DA □ NU □ DA □ NU
3. Sunt suficiente resursele 9. Mijloacele stabilite iniţial sunt
materiale ? disponibile ?
□ DA □ NU □ DA □ NU
4. Sunt suficiente resursele 10. Sunt deblocate fondurile la
financiare ? datele
□ DA □ NU □ DA □ NU
5. Sunt repartizate în bugete 11. Sunt respectate datele livrărilor
specifice mijloacele financiare ? echipamentelor ?
□ DA □ NU □ DA □ NU
6. Verifică managerul de proiect 12. Corespund resurselor mijloacele
mijloacele puse în lucru ? cerinţelor proiectului ?
□ DA □ NU □ DA □ NU
NOTĂ: în cazul unor răspunsuri negative, Comitetul de pilotaj trebuie să
aducă modificările şi „corecţiile“ necesare proiectului.

381
382
 VI. INSTRUMENTELE DE LUCRU
1. Cunoaşte directorul de proiect
instrumentele de lucru necesare ?
□ DA □ NU
2. Cunoaşte echipa de realizare
instrumentele necesare proiectului ?
□ DA □ NU
3. Există o orp-anipramă tehnică a
proiectului ?
□ DA □ NU
4. Este proiectul decupat în
subproiecte şi în sarcini specifice ?
□ DA □ NU
5. Există o planificare sau un „plan
calendaristic“ al sarcinilor
prevăzute?
□ DA □ NU
6. Există un instrument simplu de
evaluare şi gestionare a
proiectului ?
□ DA □ NU
7. Există „conflicte de interese“
între
sarcinile prevăzute ale proiectului ?
□ DA □ NU
8. Tine cont planificarea de
evenimentele“ posibile ale derulării
proiectului ?
□ DA □ NU
9. Sunt identificate dependentele
între diferitele sarcini prevăzute ?
□ DA □ NU
10. Sunt sarcinile repartizate
realizatorilor sau „responsabililor de
sarcină“ ?
□ DA □ NU
NOTĂ: rezultatele sintetice obtinute se pot înscrie pe o scală cu 5 sau 7
trepte (de la valori maxime la valori minime'), gradul de interventie în
proiect
fiind în funcţie de natura valorii dominante.
11. Sunt evaluate „marjele de
manevră“ pentru fiecare sarcină ?
□ DA □ NU
12. Există o planificare previzibilă
pentru utilizarea resurselor
□ DA □ NU
umane?
13. Sunt definite standardele de
comunicare ?
□ DA □ NU
14. Există o planificare de consum
a resurselor financiare ?
□ DA □ NU
15. Există un tablou de bază
privind consumarea resurselor?
□ DA □ NU
16. Există o politică
comunicaţională privind
problemele proiectului ?
□ DA □ NU
17. Inter-comuncările privind
proiectul sunt normate de reuniuni
de analiză ?
□ DA □ NU
18. Validează Comitetul de pilotaj
documentele destinate actorilor
proiectului ?
□ DA □ NU
19. Sunt distribuite documentele
proiectului la datele stabilite ?
□ DA □ NU
20. Comunicarea pe tema
proiectului favorizează munca
actorilor şi utilizarea eficientă a
instrumentelor de lucru ?
□ DA □ NU
383
384
 VII. REALIZAREA SAU DERULAREA PROIECTULUI
1. A fost realizat în prealabil un
studiu de oportunitate ?
□ DA □ NU
2. A fost validat acest studiu de
către conducerea organizaţiei ?
o DA □ NU
3. A fost redactat Caietul de
sarcini?
□ DA □ NU
4. A fost validat acest instrument
de către Conducere ?
□ DA □ NU
5. Au participat activ şi beneficiarii 14. Există o procedură adecvată de
la stabilirea nevoilor proiectului ?
□ DA □ NU
6. Participă beneficiarii la
reuniunile de validare ?
□ DA □ NU
7. Sunt şedinţele de validare
planificate si cunoscute din timp
de
oceiDA □ NU ?
interesaţi
8. A fost analizată în prealabil
situaţia existentă în organizaţie ?
□ DA □ NU
9. Rezultatele analizei au fost
validate de beneficiari ?
□ DA □ NU
19. Sunt modificările proiectului
analizate şi re-eşalonate de
conducere ?
□ DA □ NU
10. Sunt realizate eventualele
modificări cerute de beneficiari ?
□ DA □ NU
11. Proiectantul şi executantul au
validat Procesul Verbal de
recepţie ?
□ DA □ NU
12. Este la zi documentarea
tehnică ?
□ DA □ NU
13. Sunt acceptate de toţi etapele
recepţiei ?
o DA □ NU
recepţie ?
□ DA □ NU
15. Există o procedură de validare
şi testare ia elementelor
proiectului) ?
□ DA □ NU
16. Sunt Rapoartele de activitate
elaborate şi remise la timp ?
□ DA □ NU
17. Sunt Rapoartele de activitate
modificate sau, după caz,
„ameliorate“ ?
□ DA □ NU
18. Sunt „nerealizările“ finale
discutate şi re-planificate cu cei
interesaţi ?
□ DA □ NU
21. Sunt necesare în final
solicitarea unor arbitrai e privind
obiectivele, durata de timp şi
mijloacele utilizate în realizarea
proiectului ?
□ DA □ NU

20. Este prevăzut un Bilanţ final la

385
386
 „închiderea şantierului“
proiectului respectiv ?
□ DA □ NU

Directorul de proiect are, desigur, o sarcină complexă, plină de

incertitudini, de lucruri neprevăzute, bulversări în derulare, întreruperi şi, de
aceea, are nevoie de o solidă experienţă profesională şi, totodată, de o echipă
adecvată care să realizeze pe teren „sarcinile proiectului“. în orice caz, munca
de proiectare trebuie începută şi, în ciuda eforturilor, „problemele“ şi
„necazurile“ nu întârzie să apară. Dar, „cine nu încearcă nu greşeşte“ şi „cine nu
riscă nu câştigă“. Singura soluţie este, de aceea, să acţionezi, deci să rişti,
întrucât
mai devreme sau mai tîrziu succesele nu vor întârzia să apară! Noul
management
americare are ca prim slogan: „Prioritatea acţiunii“ în raport cu toate celelalte
elemente ale vieţii sociale.56

387
56 Vezi şi Leon Ginsberg, Concepte modeme despre management, Expunere, Iaşi, 1993.
 Bibliografie
NOTE
1
Quéré, L. (dir) (1993) La théorie de l'action, Sociologie, Paris: CNRS
Edition, p.
10.
2
în „noul management americare“ primul principiu se referă la
prioritatea
acţiunii în raport cu toate celelalte manifestări umane. Vezi Ginsberg, L.
(1995) „Concepte moderne despre Management”, în Miftode, V., Teorie
şi
Metodă în Asistenţa Socială, Iaşi: Editura Axis, p. 171.
3
Boudon, R. (1990) Dictionnaire critique de la sociologie, Paris, PUF,
3e ed., p.39.
4
Joans, H. (1993) „La créativité de l'Action et la démocratisation de la
différenciation”, în vol. La thénde de l'Action (dir. Louis Quéré), Paris:
CNRS Editions, p. 263.
5
Ladriere, P. (1993) „La théorie de l'action dans l'explication
wébérienné de la
modernité”, în vol. La théorie de l'action, Sociologie, Paris: CNRS
Editions,
p. 197.
6
conceptul de raţionalitate practică a fost redefinit şi reconstruit de
Jurgen
Habermas, actualizând astfel rolul lui Max Weber în domeniu. Vezi şi
(1987) Théorie de l'agjr communicationnel, t.I, Paris: Fayard.
7
vezi Weber, M. (1992) Essais sur la théorie de la science.
8
Weber, M. (1992) Essais de sociologie des religions, Paris: Editions á
Die.
9
Weber, M. (1964) L 'étique protestante et l' esprit du capitalisme,
Paris: Edition Plon;
vezi şi Paul Ladriere, 1993: 204.
10
Weber, M. (1991) Histoire économique, Paris: Gallimard.
11
vezi şi Miftode, V. (1994) Teorie ţi Metodă în Asistenţa Socială, Iaşi:
Editura
AXIS, cap. V.
12
vezi Miftode, V. (1995) Metodologie sociologică, Galaţi: Editura
Porto-Franco.
13
vezi Weber, M. (1971) Economie et Société, Paris: Edition Plon.
14
Habermas, J. (1987) Théorie de l'agir communicationnel, Paris:
Edition Fayard, vezi
şi 1, p. 208.
15
Weber, M. (1964) L 'étique protestante et l' esprit du capitalisme,
Paris: Edition Plon.
388
16
Habermas, J. (1987) Théorie de l'agir communicationnel, Paris:
Edition Fayard, p.
244.
17
Crozier, M. (1970) La Société bloqué, Paris: Editions du Seuil.
18
Se poate vorbi, în acest context, de o necesară „teorie a pierderii
resurselor“
care să conştientizeze, cel puţin, acest pericol în rândul „responsabililor“
şi
actorilor sociali.

389
19
Durkheim, E. (2003) Les formes élémentaires de la vie religieuse,
Paris: PUF.
20
Brand, K. W., Busser. D., Rucht, D. (1986) Anffruch in eine andere
Gesellscbaft,
Neuesaziale Bewgungen in der Bundesrepublik, Frankfurt/Main, Campus,
p.
277.
21
Beck,U. (1988) Gegengifte. Die organissierte Unverantworliechkeit,
Frankfurt, p. 162.
22
Sanicola, L. (1994) L’Intervention de réseaux, Collection Travail
Social, Napoli,
Italie: Bayard Editions, p. 237.
23
De Robertis, C. (1987) L'Intervention collective en travail social, coll.
Socioguides,
Centurion, p. 51.
24
Sanicola, L. (1994) L'Intervention de réseaux, Collection Travail
Social, Napoli,
Italie: Bayard Editions, p. 42.
25
vezi Merton, R. (1957) Social Theory and Social Structure, Glencoe;
(1965).
Elémentes de théorie et de méthode sociologique, Paris: Pion.
26
Vezi şi Miftode, V. (1994) Metodologie sociologică, Galaţi: Editura
Porto-Franco,
1994, capitolul Tehnica sociometrică (tipurile de relaţii în reţea) pp. 332-
349.
27
Vezi şi Iluţ, P. (1997) Abordarea calitativă a socioumanului, Iaşi:
Editura Polirom,
p. 115.
28
Vezi şi Iluţ, P., 1997: 117.
29
Sanicola, L. (1994) L'Intervention de réseaux, Collection Travail
Social, Napoli,
Italie: Bayard Editions, p. 42.
30
Vezi şi Iluţ, P., 1997: 117.
31
Vezi şi Miftode, V. (1978) Migraţiile şi dezvoltarea urbană, Iaşi:
Editura Junimea,
capitolul despre dezvoltarea urbană.
32
Vezi şi Granovetter, M. (1974) Getting a Job, Cambridge.
33
Vezi şi Iluţ, P., 1997: 130.
34
Brodeur, C., Rousseau, R. (coord.) (1984) L'Intervention de réseaux,
une pratique
nouvelle, Edition France - Amérique, Montreal.
35
Sanicola, L., 1994: 192.
36
Idem, p. 193.
37
Ibidem, p. 194.
38
Idem, vezi şi p. 194. 390
 39
A se vedea, Granovetter, M. (1974). Getting a Job.
40
A se vedea, Iluţ, P., 1997: 132.
41
Ibidem, p. 227.
42
Vezi şi p. 223.
43
Barbier, R. (1982) „En dépassement du roman familial et de la
trajectoire
sociale, le réseau de vie”, în revista Le groupe familial, nr. 98.
44
Alary, J. (1980) „Les antécédents de l'approche réseau en services sociaux”, în
revista Service social, Québec: Université de Laval, vol. 29, nr. 3.

391
45
Boisvert, D., (coord.) (1990) Le plan de Services individualisés. Pratiques et
déficience
intelectuelle, Ottawa: Edition Agence d'Arc, p. 67.
44
Ibidem, p. 67.
47
Morgenstem, R. (1991) Le réseau local d'insertion, cet obscur objet du
désir, Paris:
L'Harmattan, nr. 132, p. 12.
48
Vezi şi Delicado, V, şi alţii (1990) Vers une fonctionnalisation des
réseaux secondaires,
Actes des journes, d'études, Juin, Lyon, p. 13.
49
Sanicola, L, 1994: 160.
50
Degenne, A. (1983) „Sur les réseaux de sociabilité” în Revue Française
de
Sociologie, XXIV, p. 116 şi Reichmann, S. (1989) Réseaux sociaux et
psychiatrie,
Lyon, (note nepublicate).
51
Kapferer, B. (1973) „Social Network and Conjugal Role in Urban
Zambia”, în
Network Analysis, Paris: Monton.
52
Ammann-Genton, A. şi alţii, „La place de l'intervention de réseaux entre
le
clinique et le communautaire”, în Brodeur, C., 1984, pp. 35-47.
53
Gaulejac, V. (1983) La névrose de classe, Paris, 1987 şi Pineau, G.,
Produire sa vie,
Edilig, Montréal.
54
Héran, F. (1988) „La sociabilité, une pratique culturelle”, în Economie et
statistique, nr. 216, decembrie, p. 14.
55
Caplan, G. (1974) Support Systems and Communiţy Mental Health, New
York.
* Metoda trebuie delimitată — datorită impactului teoretic şi caracterului
sintetic —
de tehnică de teren. Vezi, în acest sens, Miftode, V. (1982) Introducere în
metodologia investigaţiei sociale, Iaşi: Editura Junimea, pp. 43-59, unde
sunt
definite tehnicile de culegere a datelor - principale sau secundare - drept
mijloace de lucru subordonate unei metode, adică unei „căi de urmat“
spre obiectivul ştiinţific urmărit.
69
Vezi şi Guibert, J, Jumel, G. (1997) Méthodologie des pratiques de terrain en
sciences
humaines et sociales, Armand Colin, p. 48.
2
Miftode, V., (coord.) (2001) Populaţii vulnerabile şi feomene de auto-
marginalizare,
Iaşi: Editura Lumen, p. 150.
* Vom folosi, mai departe iniţialele C. A.
*„Factorgrafia dezolantă“ a schemei va urma 392
— ipotetic - o ameliorare în
condiţiile integrării în NATO şi în UE şi mai ales datorită creşterii
„responsabilităţii sociale“ şi individuale.

393
 3
Lin, M. (1997). Fondements et pratiques de la Recherche-Action,
L’Harmattan, Paris,
p. 14.
4
Vezi şi studiul nostru publicat cu ocazia Congresului Naţional de
Sociologie şi
Asistenţă Socială, Bucureşti, 2000.
* Am constatat un asemenea feed-back şi dubla funcţie a anchetei
(cognitivă şi
praxiologică) încă în anii ’60 ai secolului trecut, în timpul „campaniilor
studenţeşti“ de vară (zonele Hîrlău-Cotnari, Strunga-Miclăuşeni etc.), cînd
sosirea echipei în comunitate genera anumite schimbări de conduită,
„ameliorări“ ale situaţiei unor instituţii sau „puncte de lucru“ etc.
5
Tavistock Institute of Human Relations - centrat pe probleme sociale,
de tipul
celor apărute în armata britanică în anii ultimului război mondial,
probleme diferite în mod semnificativ de cele individuale.
6
Lewin, K. (1939) „Field Theory and Experiment” in Social Psychology,
Americare
Journal of Sociology, vezi şi Guillaume, P. (1979) La psychologie de la
forme,
Paris: Flammarion, p. 23.
7
Vezi şi Lewin, K. (1947) „Frontiers in group dynamics”, Human
Relations, I, p.
8.
* Reconstrucţia dinamică este o metodă care permite atingerea
proprietăţilor
structurale, „reunind obiectele potrivit modului în care pot fi produse sau
pot fi deduse unele din altele prin transformări sau schimbări reciproce“
(vezi şi 3).
8
Vezi şi Curie, A. (1949) „A theoretical approach to Action Research”,
în
Human Relations, 2, pp. 169-l80.
9
Vezi Tosquelle, F. (1966) „Pédagogie et psychothérapie
institutionnelle”, Revue
de psychothérapie institutionnelle, nr. 2 şi 3, Paris.
10
***, „L’Analyse institutionnelle en crise?”, Révue POUR, 62-63, 1978.
11
Mendel, G., şi colab. (1980) „Avant-propos”, în L’Intervention
Institutionnelle,
Paris: Payot.
Maders, H.-P., Clet, E. (1995) Le management d'un projet, Paris: Les éditions
d'organisations.
Selva, C., Missoum, G. (1991) Savoir définir et gérer ses objectifs, Une
stratégie de la
réussite; Paris: ESF éditeur.
Blake, R. (1998) Culture d'équipe. La grille 394
des équipes gagnats, Paris: Les
 Editions
D'organisation.
Blake, R. (1988) La troisieme dimension du management, Paris: Les Editions
D'organisation.
Choigneau, Y., Périgord, M. (1990) Du management de proget a la „qualité
totale",
Paris: Les Editions D'organisation., Coll. „Management 2000“.
Sallenave, J., P. (1993) L'anti-management, Paris: Les Editions D'organisation.

395
396
 VIII. ASISTENTA SOCIALĂ A POPULAŢIILOR
SPECIFICE

VIII.l. Protecţia grupurilor minoritare

Tranziţia societăţii româneşti spre democraţie şi civilizaţie a multiplicat

substanţial exigenţele fi standardele axiologice pe care trebuie să le practice
orice
cetăţean, pe de o parte şi „aşteptările“ acestuia, ale populaţiilor defavorizate sau
minoritare,faţă de societate, pe de altă parte. Asistăm la o creştere „explozivă“ a
grupurilor care aşteaptă şi solicită ajutor din partea „celorlalţi“ şi la o
conştientizare aproape suspectă a drepturilor pe care acestea le au realmente sau
le
impun ansamblului societăţii. în lipsa funcţionării sistemului de obligaţii şi
responsabilităţi (individuale, de grup sau comunitare), societatea riscă blocajul
evoluţiei normale spre atingerea obiectivelor revoluţiei din 1989! Printre aceste
obiective se află, desigur, şi protecţia socială a celor defavorizaţi, vulnerabili sau
marginalizaţi, între care a grupurilor minoritare. După 13 ani de la Revoluţie,
România se află în situaţie de criză generalizată (morală, economică, politică,
chiar
şi culturală), care pune problema incapacităţii de a promova politici sociale
realiste şi,
deci, de a asigura o adecvată protecţie şi asistenţă socială.
O serie întreagă de fenomene negative, disfuncţionale, care s-au
manifestat şi care se manifestă încă în perioada post-decembristă explică, cel
puţin parţial, criza prin care trecem în prezent. Iată cîteva asemenea fenomene:
hiper-birocratizarea societăţii, irosirea unor imense resurse umane şi
materiale prin menţinerea „în funcţie“ a unui aparat funcţionăresc
parazitar, care „mai mult încurcă“ decît rezolvă problemele de serviciu, a
unei clientele politice (fie de dreapta, fie de stînga, în funcţie de „culoarea“
celor de la putere) de cele mai multe ori incompetentă în raport cu „fişa
profesională“ sau „caietul de sarcini“ al postului în care a fost instalată o
persoană sau alta;
„ideologiyarea" drepturilor şi ignorarea obligaţiilor individuale sau de
grup,
extinderea pe această cale a parazitismului social, „îndepărtarea“
individului
de muncă şi de normele sociale, cultivarea „stării de minorat“, a
dependenţei de „ceilalţi“, a lipsei de demnitate;
populismul, demagogia şi politizarea unor domenii care prin natura lor
nu
pot şi nu trebuie să fie politizate. în domeniul protecţiei minorităţilor, de

397
pildă, cei mai buni actori sociali de acţiune sau intervenţie sunt

398
 profesioniştii domeniului (echipele de specialişti — sociologi, asistenţi
sociali,
psihologi, jurişti etc.) nu politicienii sau indivizii rataţi (în domeniile de
origine) care din comoditate şi prin „invitaţie politică“ - joacă roluri
despre care nu ştiu nimic! Dacă s-ar analiza în profunzime „schemele de
încadrare“ şi CV-urile celor care (de)servesc instituţile de asistenţă
socială s-ar constata marele decalaj dintre exigenţele sau
_profesiogramele
posturilor şi „oferta“ (calificarea, cunoştinţele, valorile, abilităţile şi
competenţele) celor care le ocupă. Există în acest domeniu alte imense
resurse pierdute, irosite sau latente57 care aşteaptă iniţiativa cuiva pentru
a fi
activate sau re-activate;
orientarea consumatoristă a populaţiilor şi a societăţii globale româneşti,
România fiind singura ţară caredidată la UE care consumă mai mult decit
produce şi care nu are încă o economie de piaţă funcţională. Există o
evidentă interdependenţă între „ideologizarea“ drepturilor, ignorarea
obligaţiilor, populismul şi „abordarea demagogică“ a unor probleme
fundamentale (sărăcia, corupţia, debirocratizarea, justiţia socială,
protecţia minorităţilor etc.);
constituirea unei „societăţi paralele“ consumatoriste, a celor care deşi pot
munci
şi pot duce o viaţă demnă, independentă, preferă să aştepte „venitul
minim
garantat‘, tot felul de ajutoare, în dauna celor care muncesc sau care au
muncit o viaţă întreagă, pe de o parte şi a celor care nu pot munci şi care
au
realmente nevoie de protecţia întregii societăţi (copii, bătrîni, persoane
cu
handicap, familii numeroase şi săraci etc.), pe de altă parte;
irosirea resurselor materiale şi umane constituie un fenomen generalizat
care explică, în parte, de ce România:
a) are cea mai mică productivitate a muncii în rîndul ţărilor europene,
inclusiv
în rîndul ţărilor caredidate la integrarea în UE;
b) are sărăcia cea mai extinsă, ponderea cea mai mare de săraci sub
pragul
minim al mijloacelor de existenţă;
c) deţine cele mai multe resurse pierdute în mai toate domeniile vieţii
sociale şi economice: în agricultură există o producţie de cîteva ori mai mică, în
ciuda terenurilor agricole de bună calitate; în industrie, au fost falimentate şi
dezmembrate atît „mastodonţii“, cît şi întreprinderile care produceau bunuri
57 Vezi Dumitru Stan, partea întîi a acestui curs, in volumul publicat în semestrul I, 2002.

399
competitive; românii — aflaţi printre cei mai buni constructori din Europa -
emigrează şi sunt nevoiţi să muncească în condiţii penibile în alte ţări (Israel,

400
Germania, Italia etc.); în comerţul exterior, România suportă cel mai mare
impozit pe
incompetenţă (adică pe prostie), exportînd buşteni şi falimentînd fabrici de
mobilă
sau fier vechi şi falimentînd întreprinderi metalurgice; în zootehnie, horticultură
şi
legumicultură., România - mare exportatoare de produse zootehnice, fructe şi
legume cu ani în urmă — este nevoită să importe pentru consumul intern cea mai
mare parte a acestor produse;
d) are semnificative resurse latente, care „aşteaptă“ să fie
activate sau
valorificate, mai ales în sectorul terţiar, al serviciilor pentru populaţie, sector a
cărui
dezvoltare defineşte gradul de civilizaţie al unei societăţi. în raport cu o ţară
dezvoltată sau supercivilizată (SUA, Germania, Japonia etc.), în care cea mai
mare parte a populaţiei active (a forţei de muncă) este ocupată în sectorul
serviciilor (50%-55%-60%), în România acest sector este subdezvoltat (10-l2%
din ansamblul „activilor“), oferindu-ne imaginea paradoxală (şi absurdă, în
acelaşi timp) a existenţei şomerilor cu diferite calificări, pe de o parte şi a
posturilor
de muncă „în stare latentă“ (de care societatea, oamenii, au nevoie), dar care nu
sunt activate sau „introduse“ în arcuitul productiv, al muncii sociale (peste 45%
din
ansamblul posturilor potenţiale în terţiarul românesc!), pe de altă parte;
e) are birocraţia cea mai extinsă şi nefuncţională, justiţia cea
mai
ineficientă şi coruptă, blocajul instituţional cel mai vizibil în „spaţiul european“;
f) în fine, constituie o problemă pentru Europa, fapt concretizat prin
acţiunile criminale ale unor importante grupuri de emigranţi români în diferite
ţări,
îndeosebi din UE. Semnificativă este „vizita“ la Iaşi a unei echipe de procurori şi
poliţişti francezi (noiembrie, 2002) în vederea arestării şi anchetării unei bande
de infractori care au terorizat pur şi simplu populaţia unor mari oraşe din Franţa,
după ce cu ani în urmă au făcut acelaşi lucru în alte ţări europene. Incapacitatea
(sau „lipsa de voinţă“?) a instituţiilor abilitate ale statului român este evidentă!
Toate aceste fenomene se află în raporturi de interdependenţă cu
exigenţele
actuale ale protecţiei sociale, inclusiv ale minorităţilor marginalizate sau
defavorizate. în perioada post-decembristă (după 1989) a avut loc, însă, un
proces socio-economic absurd sau cel puţin paradoxal: pe măsură ce
productivitatea muncii a scăzut, au crescut pretenţiile de salarizare sau de
„protecţie

401
socială“ (gratuită!) ale unui număr tot mai mare de categorii sociale! S-a ajuns în
situaţia bizară în care să existe tot mai multe proiecte (promisiuni..) de asistenţă
şi
sprijin social şi, în acelaşi timp, tot mai puţine mijloace de a le satisface practic.
Ultimii ani au pus în circulaţie un concept cu care nu eram obişnuiţi, al cărui
sens
absurd — în raport cu ideologia dominantă a epocii — este evident; este vorba
de
incapacitatea de plată a unei instituţii, a unui minister şi chiar a unei ţări!
Bulgaria a
trecut printr-o asemenea experienţă, a atins „fundul“ mizeriei sociale şi, se pare,
că în prezent se află - datorită „controlului internaţional“ - în ascensiune!

402
Bulgaria are — potrivit experţilor europeni — o economie funcţională şi - fapt
decisiv — consumă mai puţin decît produce! România nu a atins „fundul“
dezastrului
... , dar a ajuns să fie singura în zonă care nu are încă o economie de piaţă
funcţională şi care încă nu a ajuns să îşi conştientizeze (pînă la nivelul ultimului
cetăţean!) riscurile supra-consumului în condiţiile sub-producţiei!
Cetăţeanul român are o mentalitate cu totul specială: indiferent de
producţie, de eficienţa muncii, vrea să consume cît mai mult, salarii mari în
condiţiile unei productivităţi „sub-critice“! Un asemenea comportament
consumatorist (copiat după cel occidental, pe care însă superproducţia îl face
funcţional...) se practică în ansamblul societăţii româneşti, începînd cu
Parlamentul (venituri supradimensionate, autoturisme scumpe etc.) sau
Guvernul (vezi „piramida hiperbirocratismului“ funcţionăresc) şi terminînd cu
ultimul cetăţean care îşi lasă în paragină gospodăria sau terenul agricol, aşteptînd
de la „ceilalţi“ tot felul de ajutoare sau „venitul minim garantat“! Există
minoritari
— pentru a fi corect şi explicit - care se consideră discriminaţi sau „defavorizaţi“
în ansamblul societăţii dar care trăiesc în adevărate palate (cu 20-30 de camere)
şi
care cheltuie miliarde pentru petreceri familiale (numai la o nuntă s-au cheltuit
—
au scris ziarele - peste 3 miliarde de lei şi au venit „oaspeţii“ în zeci de
Mercedes-uri!). Adevărata nedreptate se află - ipotetic — în faptul că familii de
aceeaşi etnie, din aceeaşi minoritate, trăiesc într-o cumplită mizerie (în anumite
sate şi
cartiere), în timp ce bulibaşa cu familiile înrudite şi „reţelele de prieteni“ deţin
sate întregi de castele cu sute de camere „prin care bate vîntul“ (vezi satele durea
sau Grajduri, judeţul Iaşi, dar şi altele de pe întreg terotoriul ţării). Propunem în
acest sens pentru o eficientă protecţie a familiilor şi mai ales a copiilor de ţigani:
1. înfiinţarea unor caretine şcolare în satele şi în cartierele
periferice în care
locuiesc, utilizînd parţial alocaţiile oferite de stat copiilor şi unele venituri care
oricum - în majoritate — sunt consumate la crişmă de părinţi alcoolici.
Experienţa arată că în zilele în care se distribuie alocaţiile pentru copii şi „venitul
minim garantat“ cresc vînzările de băuturi alcoolice şi tutun şi activităţile
crîşmelor săteşti sau „de cartier“;
2. asigurarea unor condiţii minime de educaţie şi de „control
social“ în
incintele şcolii de-a lungul zilei pentru a-i feri - în perioada cea mai vulnerabilă -
de „atracţiile“ străzii sau ale bandelor de cartier;
3. constituirea unor „grupuri de presiune“, ONG-uri etc. în
cadrul etniei

403
sau al minorităţii respective în vederea redistribuirii sau a valorificării sociale a
imenselor resurse latente pe care etnia însăşi le deţine şi pe care le iroseşte;
4. în fine, valorificarea terenurilor agricole care nu sunt lucrate
şi a
„gospodăriilor rurale“ abandonate sau aflate în paragină prin atribuirea lor
temporară familiilor minorităţii ţiganilor pentru a-şi cîştiga mijloacele de
existenţă.

404
 Efectele ar fi - ipotetic - deosebit de importante!
a. De la starea de minoritar la „starea de minorat“

A vorbi despre minorităţi şi, mai ales, despre minoritatea-problemă a

devenit astăzi o modă în lume, în Europa şi, desigur, în România! Accentul se
pune în primul rînd pe ipotetica discriminare sau marginalizare a grupului
minoritar, ignorîndu-se de cele mai multe ori originea fenomenului şi, mai ales,
gradul de responsabilitate a celui discriminat, etichetat sau defavorizat. Există în
lumea sociologică o recunoaştere a subculturii specifice fie „minorităţii“, fie
„grupului dependent“ (alcoolicii, şomerii, infractorii, drogaţii etc.), fie „zonelor
sociale“ vulnerabile sau „marginalizate“ (chiar dacă sunt - geografic - în centrul
comunei sau al oraşului), fie săracilor. Se utilizează în mod legitim conceptul de
„(sub)cultura sărăciei“, care vizează pe cei care trăiesc în mizerie, dar cu sacul
de
bani alături! La Paşcarei a murit recent un „cerşetor miliardar“ - cum au scris
ziarele - şeful „grupului local“ de cerşetori, aşa cum la Iaşi, cu cîţiva ani în urmă,
a fost descoperit — decedat tot în mizerie - un alt miliardar care - potrivit
standardelor de la Bruxelles - trăia în sărăcie şi, deci, era „marginalizat“ de
ceilalţi!
In plan formativ-pedagogic se poate vorbi, în acest caz, de starea de
minorat în care se complace cineva - un individ sau chiar o populaţie întreagă.
„Cultura sărăciei“ este dublată astfel de o „cultură a minoratului“ (acceptarea de
bună voie a statutului de subordonat, imatur, minor, lipsit de „capacităţile fireşti“
ale speciei etc.). „Capul plecat sabia nu-i taie“ este o formulă care, în ciuda unor
evenimente istorice de excepţie şi a unor acte de eroism din istoria noastră,
explică parţial starea de minorat în care ne-am aflat şi ne aflăm — ipotetic
vorbind —
şi astăzi. S-a vorbit în ultimii ani de „diplomaţia în genunchi“ practicată la noi,
de mentalitatea „reclamării la înalta Poartă“ (cu „Jalba’n proţap“!), astăzi la
Bruxelles, Strasburg sau Washington care — la nivelul individului — se
transformă
într-o dependenţă continuă de ceilalţi, într-o conduită de veşnic petiţionar sau de
tînăr
„asistat social“!
Analiza concretă, empirică, a situaţiei minorităţilor şi a altor populaţii
vulnerabile ne-a condus la formularea ipotezei potrivit căreia cea mai mare parte
a
grupurilor defavorizate sau „excluse social“ este responsabilă de starea în care
se
află datorită, mai ales, conduitei avute de-a lungul vieţii, a risipei de resurse pe
care
a făcut-o în diferite împrejurări şi, în sinteză, datorită pasivităţii, auto-

405
marginalizării
şi „lipsei de voinţă“ în a asimila şi practica un bun „management individual“ sau
familial. Astfel:

406
 Există, desigur, nuanţe de interpretare a situaţiei specifice a unui grup
defavorizat în raport cu un alt grup aflat într-o situaţie asemănătoare: copiii nu
sunt
niciodată vinovaţi de starea în care se află; bătrinii care au muncit toată viaţa se
află într-o situaţie comparabilă cu cea a copiilor: ipotetica stare de dependenţă
sau
de vulnerabilitate are la origine factori obiectivi, independenţi de voinţa
persoanelor
respective; persoanele cu handicap, de asemenea, trebuie să fie percepute ca
legitimi
clienţi ai serviciilor de protecţie ale societăţii etc.
Tratamentul şi percepţia publică trebuie, în schimb, să fie diferite atunci
cînd este vorba de alte minorităţi sau alte „grupuri vulnerabilizate“ care cer
ajutor
de la societate:
1. şomerii, mai ales cei care au o bună capacitate de muncă! într-o ţară
ale
cărei terenuri agricole excelente ar putea hrăni de patru sau cinci ori populaţia
proprie şi care importă hrană - cereale, fructe, came etc. — nu trebuie să existe
în
mod raţional şomeri, oameni care să se plîngă de lipsa locurilor de muncă!
Resursele pierdute, irosite sau latente supra-dimensionate în România în raport
cu alte
ţări — conduc la aceeaşi concluzie!

2. analfabeţii, vinovaţi în fapt de starea în care se află cu atît mai mult

cu
cît învăţămîntul este obligatoriu şi gratuit nu în teorie, ci in practică. Statutul
analfabeţilor şi fenomenul ca atare este analizat într-un subcapitol special!

3. cerşetorii şi vagabonzii sunt, de asemenea, în mare parte vinovaţi de

407
situaţia lor. Anchetele sociologice pun în lumină cauzele reale, în mare parte
subiective, ale cerşetoriei şi vagabondajului. Cei mai mulţi copii ajunşi în
această
situaţie declară sincer — cu onestitatea şi inocenţa vîrstei — că preferă
„libertatea
străzii“ şi a carealelor subterane regulilor familiei şi constringerilor „ordinii
publice“
(din instituţii, din şcoală, cămin etc.);

408
 4. prostituatele, frustraţii, non-conformiştii — în ciuda diferenţelor
evidente
între aceste categorii şi a „percepţiei publice“ contradictorii, raportul lor cu
serviciile de protecţie socială este asemănător. Prostituatele, de pildă, trăiesc mai
întîi o stare de frustrare înainte de a-şi practica „meseria“, intrînd — ipotetic şi
treptat — în zona non-conformistă!

5. alcoolicii, drogaţii şi tabagiştii constituie grupuri a căror

responsabilitate
pentru starea lor de dependenţă sau „excludere socială“ este maximă, fapt care
impune ca întreaga lor protecţie socială să fie suportată din veniturile proprii sau
ale
familiei de origine (co-răspunzător pentru devianţa beneficiarului). Este imoral
ca
persoane care muncesc şi se auto-protejea%ă de diferite „tentaţii“ sau
„capcaree“ să
plătească prin munca lor conduita - cel mai adesea „liber consimţită“, dar
iresponsabilă - a consumatorului de droguri, a celor care îşi vînd bunurile, casa,
proprietăţile, pentru a avea bani de alcool, drog sau ţigări! Din spirit comunitar
şi
de solidaritate umană, cei care ajung în situaţie de criză, inclusiv categoriile de
mai
sus, trebuie ajutaţi să depăşească starea, să îşi recîştige independenţa, demnitatea
şi
„locul în societate“, reuşind astfel să îşi achite datoriile faţă de ceilalţi;

6. sectanţii religioşi, rasiştii şi delincvenţii sunt minorităţi care prezintă

particularităţi suplimentare, îndeosebi datorită poziţiei lor specifice în plan
juridic
şi în raport cu scara de norme şi cu scara de valori a ansamblului societăţii [nu a
majorităţii, ci a societăţii ca civilizaţie umană);

7. probleme diferite de protecţie prezintă minoritatea homosexualilor (de

care
ne ocupăm într-un subcapitol special) şi cea a persoanelor cu handicap, acestea
din
urmă avînd un statut cu totul particular într-o societate civilizată, gradul lor de
protecţie constituind un indicator puternic al gradului de dezvoltare şi civilizare
a
comunităţii respective;

8. în ciuda largei problematizări a fenomenului „Copiii străzii", aceştia

sunt, în viziunea anchetelor noastre, mai mult vagabonzi decît copii care „n-au
409
casă, n-au masă, n-au familie“! Cea mai mare parte a acestor copii fug de acasă,
acceptă cu uşurinţă sau provoacă „izgonirea din familie“, preferă strada decît
şcoala
şi „libertatea boscheţilor“ decît „ordinea căminului“ de ocrotire;

410
 9. Există şi alte minorităţi, cele din zona supra-normalului71 sau
din spaţiul
eliiar al societăţii (eroii, geniile, „supradotaţii“ etc.), grupuri de care nu ne vom
ocupa în mod special, protecţia lor punînd probleme cu totul diferite de cea a
populaţiilor defavorizată

10. în fine, minorităţile etnice vor fi prezentate nu atât în raport

cu
exigenţele lor proprii, adesea nerealiste şi ilegitime, ci în raport cu scara
normală de
valori, pornind de la ipoteza că în zilele noastre există minorităţi privilegiate şi
care
impun „discriminări pozitive“ atît de importante încît se ajunge la starea
paradoxală a marginalizării... majorităţii.
A apărut, în acest context, conceptul de „majoritate minoritară“, iar prin
derivaţie şi practică cel de „majoritate discriminată“.

Temă de analiză şi meditaţie: Exemplificaţi la nivel european sau

mondial
minorităţi etnice sau de altă natură care au trecut de la starea de dependenţă şi
minorat la starea de egalitate şi demnitate socială. Care sunt semnele unui
asemenea
proces socio-cultural şi politic?______________________________________

Exerciţiu: Realizaţi o analiză de caz asupra unui grup minoritar

dependent şi
marginalizat, care este responsabil în esenţă de starea în care se află. Enumeraţi
factori cauzali şi „momente“ sau etape ale evoluţiei fenomenului. Ce soluţie
oferiţi
problemei?

b. Dinamica şi diversitatea minorităţilor

în cele peste 180 de ţări independente din lume există aproape 600 de
comunităţi lingvistice şi peste 5000 de comunităţi etnice. Nu există ţară „absolut
naţională“, în care toată populaţia să vorbească aceeaşi limbă, să aibă aceeaşi
origine etnică şi aceeaşi credinţă religioasă. Această diversitate „multiculturală“
a
generat de-a lungul istoriei universale permanente tensiuni, conflicte „locale“
sau
zonale şi chiar războaie civile sau regionale. Aceste fenomene constituie una
dintre problemele centrale ale omenirii la început de mileniu, în plin proces de

411
globalizare şi mondializare.

412
 Istoria omenirii a experimentat pînă în prezent trei soluţii „de rezolvare“
a problemei minorităţilor:
I. asimilarea sau subordonarea celor puţini de către cei majoritari prin
forţă
sau prin mecareisme „de convingere“; exterminarea este soluţia extremă şi cea
mai
violentă;
II. promovarea multiculturalismului şi a pluralismului social,
asigurarea
egalităţii în drepturi a tuturor cetăţenilor indiferent de criterii etnice, religioase
sau de altă natură;
III. în condiţii particulare, cînd nici una dintre soluţiile deja
menţionate nu
poate fi aplicată, se procedează la transferul de populaţie dintr-o zonă în alta sau
la
schimbul de populaţie între ţările vecine sau „beligerante“.

Analiza problematicii minorităţilor impune identificarea conceptelor şi

elaborarea sistemului iniţial de concepte implicat în acest domeniu.

Diversitatea intereselor şi a caracteristicilor populaţiilor minoritare care

cel
mai adesea intră într-o relativă contradicţie cu aspectele populaţiei majoritare a

413
impus dezvoltarea teoriei drepturilor omului12 şi, totodată, elaborarea unor norme
juridice şi a unor politici adecvate domeniului. Schematic, tipologia drepturilor
omului se poate prezenta astfel:

în ultima perioadă de timp, în condiţiile democratizării „spaţiului ex-

sovietic“, a apărut problema naturii drepturilor omului:
a) este vorba numai de drepturi individuale sau
b) este vorba şi de „drepturi colective“?

în plus, au apărut controverse în legătură cu asigurarea practică şi

exercitarea reală a diferitelor drepturi ale populaţiilor minoritare în condiţiile
autonomiei locale sau ale „autodeterminării comunitare“ etnice.
Ipoteca fundamentală a demersului nostru este că protecţia reală şi
legitimă a
grupurilor minoritare nu trebuie să nege sau să restrîngă drepturile generale ale
omului, inclusiv cele ale populaţiei majoritare. Nimeni nu poate cere sau impune
un
drept care intră în contradicţie sau anulează drepturile fireşti ale celorlalţi
indivizi.

414
 Asistenţa socială a populaţiilor minoritare impune, de aceea, definirea şi
înţelegerea corectă a acestora!
Ce este o minoritate?
Donald Young arată că o minoritate este „ceea ce oamenii etichetează
drept... minoritate“ subliniind viabilitatea acesteia iar Louis Wirth scrie că grupul
respectiv:
„trebuie să capete un tratament diferenţiat, mai prost...“
şi membrii săi trebuie să fie conştienţi de situaţia lor ca membri ai
grupului minoritar“58.

L Wirth este de părere că tratamentul discriminatoriu este o condiţie

definitorie pentru „grupul minoritar“. In acest sens, femeile constituie o
„minoritate
socială“ în măsura în care se bucură de drepturi egale cu bărbaţii, deşi - în plan
strict demografic - reprezintă peste 50% din populaţia globală a ţării. Putem
vorbi, astfel, de o „minoritate majoritară“!
Există minoritari care se diferenţiază de majoritari prin alte caracteristici
decît cele etnice, cum ar fi minorităţile de sectanţi, drogaţi, „boschetari“,
homosexuali, „cerşetori“ etc.
Statele civilizate au căzut de acord că acolo unde „există minorităţi
etnice,
religioase sau lingvistice, persoanele aparţinînd acestora nu pot fi lipsite de
dreptul de a avea în comun cu ceilalţi membri ai grupului lor, viaţa lor culturală,
de a profesa şi practica propria lor religie sau de a folosi propria lor limbă“ 59. In
acest sens, Recomandarea 1201 a Consiliului Europei face referire la o „legătură
de
durată, fermă şi trainică“ a minorităţii cu Statul din care face parte. Apartenenţa
la o minoritate este o problemă de opţiune personală şi nici un avantaj sau
dezavantaj nu
poate să derive din exercitarea acestei opţiuni.60
Protecţia reală a grupurilor minoritare presupune garantarea unor drepturi
egale nu a unor drepturi suplimentare (sau a unei „discriminări pozitive“) în
raport şi
„în dauna“ populaţiei majoritare. în plus, nici o revendicare a unei minorităţi nu
poate intra în contradicţie cu legile interne (cu Constituţia statului) sau cu
normele
adoptate de organismele internaţionale (ONU, Consiliul Europei, UE etc.).
Cele mai importante drepturi care trebuie asigurate în condiţii egale atît
pentru majoritari, cît şi pentru minoritari sînt utmătoarele:
58 Vezi Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice, Art. 27, ONU, 1966-l976.
59 în Dicţionar politic (1986), Sergiu Tămaş se referă numai la un eventual dezavantaj pentru cel care optează
pentru apartenenţa la o anumită minoritate. Există însă şi avantaje!
6073 Vezi şi Sergiu Tămaş, Dicţionar politic, Bucureşti, 1996, p. 93.

415
 1.dreptul la educaţie (inclusiv în limba maternă);
2.dreptul la cultură (inclusiv raţională);
3.dreptul la asociere şi la activităţi politice,
4.dreptul la naţionalitate (în funcţie de opţiune);
5.drepturi civile;
6.dreptul la emigraţie şi, deci, la azil.
In contextul socio-politic contemporan nu pot fi acceptate şi
„experimentate“ drepturi colective pentru o minoritate întrucît:
drepturile individuale pot îndeplini pe deplin funcţia unor eventuale
„drepturi colective“;
acceptarea unor drepturi colective pentru o anumită minoritate
(naţională-zonală) ar favoriza creşterea tensiunilor şi a conflictelor
interetnice;
de regulă, drepturile colective sînt drepturi suplimentare, exagerate,
bazate
pe teoria „discriminării pozitive“ a minorităţii, caz în care adevărata
populaţie discriminată negativ este cea majoritară!
drepturile colective sînt folosite de minoritari — aşa cum probează
„experienţa balcareică“ de după 1990 - ca instrument politic separatist sau
autonomist:
- de creare a unor „instituţii paralele“ în stat;
- de declarare a limbii proprii drept limbă oficială;
- de a promova o politică proprie, diferită sau chiar opusă
politicii
oficiale a statului respectiv.61

Practicarea drepturilor colective ar genera diferenţieri artificiale şi ar frîna

cooperarea inter-etnică în sînul aceluiaşi stat sau al aceleiaşi „societăţi
economice“.
Promovarea democraţiei şi a civilizaţiei modeme impune recunoaşterea şi
aplicarea efectivă a drepturilor individuale egale indiferent de etnie sau de orice
altă
condiţie.
Protecţia legală a minorităţilor şi dreptul la autodeterminare al
popoarelor au
constituit preocupări politice esenţiale ale marilor puteri îndeosebi după primul
război mondial. A fost lansat conceptul de pluralism oficial. Constituţiile Turciei
şi
ale Bulgariei recunoşteau şi garantau, de pildă - după 1920 - drepturile de
autonomie ale minorităţilor, iar Amendamentele 13, 14 şi 15 ale Constituţiei
Nord-
61 George Simpson, Milton Vinger, Racial and Cultural Minorities, New York, 1965, p. 23.

416
Americaree afirmau drepturi egale ale negrilor într-o perioadă plină de tensiuni
inter-

417
 etnice. Preşedintele SUA W. Wilson a formulat faimoasele 14 puncte
privind
autodeterminarea minorităţilor din imperiile existente la începutul secolului
trecut,
sperînd că astfel „minorităţile naţionale vor dispărea, dar fiecare grup etnic îşi va
crea propriul stat dacă aceasta le era dorinţa. Această teorie se baza pe credinţa
că un stat monocultural şi monolingvistic are cele mai multe şanse de succes, dar
a
minimalizat forţele economice importante care cereau unitatea dintre grupuri ...
Se încurajau micile grupuri culturale şi mai puţin cooperarea multigrupală!'''

Europa şi mai ales zona Balcareilor implica o migraţie masivă şi o re-

distribuire demografică între „noile state“ datorită eterogenităţii etnice existente
în
epoca respectivă, situaţie care a devenit şi mai dramatică în anii ’90 ai secolului
trecut, în condiţiile „exploziei naţionalismului“ post-comunist. Legislaţia
internaţională vizează, de asemenea, „libertăţile civile şi cele religioase, dreptul
la
cetăţenie, drepturi lingvistice“ etc.77 Semnificativă este precizarea făcută de ONU
că
în cazurile menţionate este vorba de „drepturile tuturor indivizilor luaţi ca
indivizi
şi nu ca membri ai unui grup“ (vezi 7, p. 25). Etichetarea sau discriminarea unui
individ datorită apartenenţei la o minoritate rasială sau culturală este, în acest
caz,
eliminată sau puţin probabilă.
Istoria omenim cunoaşte diferite „strategii“ de omogenizare etnică a
statelor şi de rezolvare a conflictelor dintre „majoritate“ şi „minoritate“. 62 Una
dintre aceste strategii a constituit-o transferul de populaţie de la o ţară la alta, cu
efecte diferite faţă de practica expulzării (în exterior) sau de practica
„ghetoizării“
(în interior). La începutul anilor ’20 ai secolului trecut, Grecia, Turcia şi
Bulgaria au
realizat un transfer paşnic de populaţie în vederea reducerii „grupurilor etnice
minoritare“. Există desigur dificultăţi şi se pun întrebări dificile privind
legitimitatea şi efectele unui asemenea schimb demografic:
Pot fi indivizii obligaţi să emigreze din ţara de origine?
Cum pot fi rezolvate problemele legate de diferenţele ocupaţionale sau
profesionale? Există locuri de muncă pentru emigranţi şi solicitanţi
disponibili pentru locurile rămase libere?

62Prin discriminare înţelegem — potrivit ONU - „orice conduită bazată pe distincţia operată în raport cu
anumite categorii naturale şi sociale şi care nu este legată de capacităţile ţi meritele individuale sau de
comportamentul concret al unei persoane“.

418
în fine, minorităţile vizate în strategia stabilită sînt de regulă caretitativ
diferite: emigranţi mai mult decît imigranţi sau invers, „cei ce vin“
depăşesc în număr pe „cei ce pleacă“! Cum se vor putea rezolva „paşnic“
şi adecvat - în plan afectiv - diferenţele între „cerere şi ofertă“ pentru a
elimina orice discriminare?**

419
 Se cuvine să menţionăm că statele totalitare, de tipul URSS (dispărut în
1991), au practicat violenţa în realizarea unor „transferuri“ de populaţie,
deportînd
anumite grupuri etnice pentru „a face loc“ majorităţii minoritare în zona de
plecare!
Deportarea moldovenilor în Siberia!
Deportarea este o formă de „discriminare violentă“, de omogenizare
etnică ilegitimă şi de manifestare brutală a instinctelor primare la nivelul
majorităţii dominante! Cucerirea democraţiei şi dezvoltarea unei societăţi
civilizate se realizează în condiţiile unor fenomene sociale cel mai adesea
dramatice. Istoria SUA şi construirea societăţii americaree actuale constituie un
exemplu semnificativ. Unii americarei credeau - acum aproape două secole - că
puteau rezolva problema negrilor.
fie prin re-colonizarea lor în Africa;
fie prin segregarea lor în „spaţii“ sau state proprii.

Spaţiul democratic în construcţie a făcut ca să se manifeste o opoziţie şi o

„dezbatere publică“ în legătură cu soluţiile de mai sus: de ce negrii şi nu
populaţia
albilor sau orice alt grup rasial, cultural sau etnic să constituie problema şi deci
să
fie separat de „marea comunitate americareă“?
Starea minorităţilor etnice în spaţiul nostru european, inclusiv balcareic,
este
oglindită între altele în dramatismul „războaielor inter-etnice“, religioase sau
civile care au avut loc în această parte a lumii, pe de o parte şi în statisticile
privind
minorităţile, pe de altă parte. Bosnia sau Kosovo, spaţii geografic reduse, au
devenit
adevărate „sisteme de referinţă“ universale pentru analiştii politici ai
minorităţilor etnice şi ai drepturilor universale ale omului. într-o lucrare oficială
din Budapesta se arată că ponderea minorităţilor naţionale în ansamblul
populaţiei
ungare era în 1945 de 10,4%, iar 25 de ani mai tîrziu ajunge la numai 15%
(1970).
Ce s-a întâmplat cu „restul“? Nu au existat desigur nici transferuri masive, nici
expulzări sau deportări substanţiale, de masă! în schimb s-a manifestat o

420
 puternică politică — prin mecareisme „sofisticate“ — de asimilare prin
ponderea
propriului specific naţional, în primul rînd limba maternă!63
Există caruri specifice în spaţiul social global-mondial, astfel:
minoritatea domină iar majoritatea este dominată şi discriminată (cazul
Africii de Sud, în perioada appartheid-ului), situaţie în care „cei mulţi“
nu
sînt nici „transferaţi“, nici „expulzaţi“ întrucît minoritatea dominantă are
nevoie de ei, îndeosebi în domeniile „muncilor penibile“;
minoritatea devine treptat majoritate — cazul imigranţilor mexicarei în
sudul
SUA care - predominînd caretitativ - au solicitat drepturi şi „legi
specifice“.
Forma extremă de violenţă a majorităţii împotriva minorităţii o constituie
genocidul sau exterminarea. Există cîteva cazuri istorice care nu pot fi uitate de
„memoria colectivă“ a omenirii:
exterminarea armenilor de către turci în anii 1895-l896 şi 1915-l916, în
care şi-au pierdut viaţa un milion de oameni;
exterminarea indienilor din America de către coloniştii anglo-saxoni;
genocidul celor 6 milioane de evrei în perioada hitleristă;
exterminarea prin înfometare a ţăranilor ucrainieni în perioada
colectivizării staliniste.

Intoleranţa şi ura faţă de străin sau de minorităţi pot conduce omenirea

din
nou spre fapte extremiste. „Fasciştii germani urăsc pe turci, francezii pe arabi,
austriecii pe unguri şi pe cehi, iar ruşii pe caucazieni ... O dezlănţuire rasistă
împinsă dincolo de problema specifică emigrării, căci străinii ... reprezintă mai
puţin de 2% din populaţia UE, adică 6 milioane din 320 milioane de locuitori.
Chiar dacă se adaugă 2 sau 3 milioane de clandestini sau refugiaţi, ei sînt încă
departe de a constitui o ameninţare“.64
Protecţia minorităţilor etnice în plan politic şi juridic ne obligă să ne
întoarcem în timp la valorile şi normele cucerite de omenire în lupta cu incultura
şi barbaria evului mediu. Teoria drepturilor naturale (Hugo Grotius, Thomas
Hobbes
sec. XII) legitimează lupta oamenilor unei eventuale guvernări opresive întrucît
potrivit lui Locke - nimeni nu trebuie să violenteze pe altul sau să pună în pericol
viaţa, sănătatea sau proprietatea acestuia. în termenii actuali, filosoful englez

63 Vezi şi Petre Bărbulescu, Drama minorităţilor naţionale din Ungaria, Editura Globus, Bucureşti, 1991, pp. 10
şi 110.
64 Vezi Le Nouvel observateur, Nr. 1525, 5/1/1995, p. 30.

421
 considera că adevărata protecţie politică a individului ar consta în
capacitatea
acestuia de a înţelege şi de a respecta funcţionarea „naturală“ (normală) a
societăţii. Fiecare individ - credea Locke - are dreptul natural la viaţă, libertate şi
proprietate dar, în acelaşi timp, fiecare individ are şi datoria naturală de a
respecta
viaţa, libertatea şi proprietatea celorlalţi. Chiar şi atunci cînd se solicită o
autoritate
comună pentru a reglementa conflictele dintre ei, drepturile le sunt respectate,
autoritatea respectivă urmărind protecţia acestor drepturi.65

Teoria drepturilor naturale a avut 3 efecte politice:

I. nici un individ nu poate fi subordonat politic de altcineva decît prin
propria
voinţă (cedare de drepturi, consimţămînt);
II. orice guvernare are drept funcţie primară protecţia
drepturilor naturale
ale individului;
III. guvernarea care încalcă drepturile naturale ale individului îşi
pierde
legitimitatea.66

Se cuvine să precizăm că teoria drepturilor individului a evoluat şi „s-a

îmbogăţit“ treptat, folosindu-se, de aceea, concepte sau termeni diferiţi: drepturi
publice (Franţa), drepturi civile (SUA), drepturile omului (civile, politice,
economice,
etnice, culturale, lingvistice, religioase, profesionale, de mişcare liberă, de
asociere etc.). Ele aparţin individului în mod legitim şi natural.
In lucrarea Leviathan, Th. Hobbes scrie că oamenii trăiesc în societatea
civilă respectând următoarele două legi:
a) individul trăieşte în pace alături de ceilalţi oameni atît timp
cît stana de
linişte şi pace este respectată; el poate recurge la violenţă dacă situaţia impune
aceasta;
b) individul renunţă la dreptul iniţial... dacă doreşte să trăiască
în pace şi
linişte şi trebuie să se mulţumească cu marja de libertate în care se mişcă pentru
a
păstra „libertatea în raport cu alţii“.
Declaraţia de Independenţă Americareă (1776) afirmă că „toţi oamenii
sunt egali, că ei sunt înzestraţi de Creatorul lor cu drepturi inalienabile printre
65 Vezi şi Diana Roşu, Multiculturalismul ţi drepturile politice ale minorităţilor naţionale, Univ. „AL I. Cuza“ Iaşi,
2000, p. 51 (teză licenţă).
66 Vezi şi M. Miroiu, A. Miroiu, Ghid de idei politice, Ed. Pan-Terra, Bucureşti, 1991, pp. 40-42.

422
care sunt Viaţa, Libertatea şi Fericirea“ şi că guvernarea îşi datorează puterea

423
 alegătorilor, fapt care legitimează dreptul acestora de a înlătura de la
conducere
pe cei care le încalcă drepturile fireşti, naturale.
Problema drepturilor umane este cu atît mai complexă cu cît protecţia
reală a
acestora „trece“ de la individ la grup sau popor! Lucrurile sunt mai simple atît
timp cît analizăm drepturile la nivel individual, dar devin destul de „încîlcite“
imediat ce trecem la grup, familie, instituţie, comunitate, popor şi, în mod
particular, la ceea ce se înţelege prin „drepturi colective“! Nu trebuie să
confundăm asemenea „drepturi“ (cel puţin discutabile) cu dreptul popoarelor la
autodeterminare, de tipul:
dreptul popoarelor colonizate la independenţă;
dreptul naţiunilor oprimate la autodeterminare sau secesiune;
dreptul minorităţilor la dezvoltare liberă culturală sau identitară;
dreptul la dezvoltare politică şi administrativă proprie etc.
Se cuvine să precizăm că ONU a stabilit dreptul la autodeterminare ca
drept al popoarelor aflate sub dominaţia colonială sau străină (state invadate...),
care nu
se aplică popoarelor organizate într-o formaţiune statală întrucît organizaţia
mondială condamnă orice încercare de dezmembrare a unităţii naţionale şi
integrităţii
teritoriale ale unei ţări!
Protecţia individului este, însă, mai importantă decît autodeterminarea
(colectivă) întrucît libertatea popoarelor de a-şi alege sistemul politic şi socio-
economic nu trebuie să intre în contradicţie cu „standardele internaţionale ale
drepturilor omului“. Nu este prea dificil să punem un diagnostic axiologic
următoarelor forme de autodeterminare:
a) anticolonială — în raport cu o putere dominantă colonială.
Ipotetic, ar
putea fi cazul Gibraltarului, al coloniei Noua Caledonie etc.;
b) reprezentativă — cazul Africii de Sud care şi-a modificat în
mod suveran
natura politică în favoarea unei structuri reprezentative democratice (este
adevărat, sub
presiunile externe destul de puternice);
c) indigenă — cazurile unor comunităţi din Canada sau
Australia, al
amerindienilor sau al aborigenilor, care progresează spre statalităţi proprii şi
independente;
d) a popoarelor dispersate în mai multe state, popoare care tind
a se reuni
într-un singur stat mai democratic şi mai prosper (parţial cazul Germaniei de Est
şi de Vest, cazul celor două state coreene, cazul celor două state româneşti etc.);

424
 e) transfrontalieră - cazul kurzilor sau al bascilor, grupuri etnice
„distribuite“ în mai multe ţări şi care tind, uneori prin violenţă, să se
autodetermine
prin constituirea unor state naţionale proprii;
f) substatală - cazul acelor minorităţi sau grupuri care încearcă să se
desprindă dintr-un stat unitar sau de a obţine autonomia politică! Cazul UDMR

425
care „incită“ minoritatea maghiară spre un asemenea act politic
anticonstituţional şi ilegitim şi lipsit de perspectivă !67

II. Minorităţi etnice, lingvistice şi religioase

Atenţie! Cînd se vorbeşte despre problema minorităţilor; cei mai mulţi

oameni cred — din obişnuinţă — că este vorba de tradiţionalele aspecte legate
de
grupuri diferite sau de „grupuri străine“ in plan etnic (şi, prin derivaţie, în
plan
religios şi în ceea ce priveşte limba maternă). Epoca modernă şi, mai recent,
post-
modemismul, au complicat mult lucrurile, impunînd o varietate de alte
minorităţi, care
nu au nimic comun cu obişnuitele şi tragicele războaie religioase sau inter-
etnice.
Reamintim doar minorităţile devianţilor social (alcoolici, drogaţi, sectanţi),
ale
săracilor, analfabeţilor., minorităţile sexuale etc.________________________
în ultimele decenii au avut loc importante modificări la scară mondială
şi
în plan intern în ceea ce priveşte problema minorităţilor prin adoptarea unor
legislaţii
şi a unor politici care să reducă sau să elimine orice discriminare în acest
domeniu. „Chiar şi ţările monoetnice sau monoculturale - adesea intransigente
— au
adoptat norme privind autonomia culturală a minorităţilor. în multe societăţi
există deja un pluralism juridic (privind persoana, regimul proprietăţii,
succesiunea
...)“68 menit să asigure protecţie grupurilor defavorizate. Principiul egalităţii in
faţa
legii este inclus în orice constituţie modernă, vizînd drepturile civile,
asigurarea
locurilor de muncă prin şanse egale în faţa şcolii, a educaţiei şi a calificării
profesionale. Se vorbeşte astăzi tot mai mult de dreptul la diferenţă al
individului, al
grupului şi, deci, al minorităţii, mai ales în condiţiile „încă confuze“ în care se
desfăşoară mondializarea (culturală, normativă) şi globalizarea (economică,
financiară, comercială).
67 Vezi şi Adrian Severin, Autodeterminare şi secesiune, în Revista Română ale Drepturilor Omului, Nr. 16,
1998, p. 64.
68 Joseph Yacoub, Les Minorités dans Le Monde, în The Mediterranean Journal of Human Rights, University of
Malta, 2002.

426
 Protecţia minorităţilor a devenit o adevărată ideologie care, ca orice
ideologie,
promovează o mişcare socială corespunzătoare (celebre sunt, în acest sens,
mişcările pentru drepturi civice ale negrilor din SUA, din anii ’50-’60, destul
de
violente în timpul preşedinţiei lui Kennedy). Au fost lansate ipoteze şi
concepte noi,
intre care menţionam:

427
 1. derogări normative în favoarea grupurilor defavorizate;
2. discriminare pozitivă, care este deja practicată în
România, în manieră
legitimă (educaţie, profesionalizare ...) sau ilegitimă (în domeniul legislativ,
punitiv, în cazul infractorilor etc.)

Temă. Realizaţi o anchetă şi elaboraţi un referat pe tema celor 4

concepte
privind protecţia minorităţilor prin poliţia de discriminare pozitivă, prin
atribuirea
unui statut special, a unui tratament specific şi prin realizarea unor derogări
legislative „protecţioniste“ în domeniul minorităţilor._____________________

Legislaţia internaţională a suferit ameliorări semnificative privind

minorităţile, dreptul la cetăţenie politică şi libertatea în faţa legii fiind
considerate
insuficiente pentru protecţia reală a minorităţilor etnice. Afirmative Action
(privilegii
şi discriminări pozitive în spaţiul „anglo-saxon“) adînceşte - prin garanţii
specifice
— perenitatea grupului etnic minoritar, recunoaşterea drepturilor identităţii
grupale
şi ale „eului colectiv“. Discriminarea pozitivă nu neagă - potrivit unor jurişti
globalizanţi - principiul universal al non-discriminării şi egalitatea tuturor în
faţa legii!
Pentru a salva „aparenţele“, actele normative internaţionale sugerează
diferenţa dintre egalitatea abstractă, admisă principial şi egalitatea concretă
sau
specifică, practicată „funcţional“ în vederea asigurării justiţiei sociale.
Documentele internaţionale (ONU, UNESCO, UE etc.) includ noţiunea de
tratament special (vizînd minorităţile ...) şi categoria demografică „popoare
indigene“
care trebuie să fie considerate identităţi distincte şi deci trebuie să fie protejate
în
faţa confruntărilor cu „majoritatea“ sau cu societatea „dominantă“. Convenţia
OIT (Organisation Internationale du Travail) (169 din 1989) consemnează
„aspiraţia popoarelor indigene şi tribale de a controla propriile instituţii,
propriile
lor moduri de viaţă şi de dezvoltare economică şi de a conserva propria
identitate, propria limbă şi propria religie în cadrul statelor în care trăiesc“!
Condiţiile istorice ale constituirii „societăţilor politice“ şi
particularităţile

428
evoluţiei relaţiilor inter-etnice, îndeosebi dintre minorităţi şi majoritate, îşi
pun în
mod legitim amprenta pe maniera în care sînt abordate şi rezolvate în prezent
problemele minorităţilor etnice, lingvistice sau religioase. Etapizat sînt
garantate
şi asigurate:
I. drepturile lingvistice, culturale şi religioase;
II. drepturile educaţiei şi instrucţiei „în limba maternă“;
III. autonomia personală şi autonomia locală;
IV. în condiţii speciale se asigură aplicarea „unilingvismului
regional“ şi
chiar „self-government“ (Exemplu: Spania, Art. 4.i. din Constituţia spaniolă);

429
 V. în cazul imperiilor multinaţionale (Austro-Ungar, Otoman, Rusia-
URSS etc.) pe lîngă soluţia auto-determinării etnice naţionale s-au folosit şi
soluţii-
hibrid (federaţii, state asociate, state bi-zonale sau bi-comunitare, cu o evoluţie
ulterioară contradictorie).

Experienţa unor ţări, mai ales a Spaniei, arată că „recunoaşterea

instituţională a minorităţilor şi adoptarea unei logici comunitare sînt însoţite de
declinul principiului egalităţii abstracte şi al „ideologiei individualiste“, pe de o
parte şi
de afirmarea tot mai netă a ideologiilor comunitare“, pe de altă parte (vezi şi 14,
p.
9).
Terminologia utilizată pentru a desemna minorităţile din această
categorie (etnice, lingvistice, religioase) a evoluat într-un mod particular sub
presiunea dublă a grupurilor vizate, pe de o parte şi a factorilor externi, pe de
altă
parte, dezvoltând un cîmp larg de noţiuni cu nuanţe şi conotaţii foarte diferite.
Justiţia socială şi toleranţa inter-etnică au progresat semnificativ în
ultimele decenii. Finlanda, Irlanda şi Canada recunosc oficial dualitatea
lingvistică.
în Spania există patru limbi oficiale. Drepturile culturale şi lingvistice sunt
recunoscute în mod reciproc în Germania şi Danemarca, vizînd minorităţile
respective. Există chiar derogări de la legislaţia în vigoare în favoarea
minorităţilor, mai ales a „micilor minorităţi“: astfel, partidul minorităţii daneze
din Germania nu obţine, de regulă, 5% din voturi în alegeri şi cu toate acestea
este reprezentat în parlamentul german; cele mai multe minorităţi etnice din
România nu obţin, de asemenea, voturi suficiente - potrivit legii - pentru a fi
reprezentate în Parlament şi cu toate acestea - potrivit discriminării pozitive -
fiecare minoritate etnică (din cele 11) are cel puţin un reprezentant-deputat în
forul legislativ al ţării. Trebuie menţionat că multe ţări au un număr
impresionant de limbi oficiale: Africa de Sud recunoaşte 11 limbi oficiale, India
- 15
limbi din cele 1652 limbi înregistrate şi, deci, practicate, Senegalul admite şase
limbi internaţionale, Nigeria recunoaşte numai trei limbi din cele aproape 400
limbi reclamate etc.
Istoria modernă de după 1850 arată că treptat s-a acordat o atenţie
particulară problemei minorităţilor etnice în numele principiului „intervenţiei
umanitare“ (Humanitarian intervention). Astăzi se vorbeşte tot mai mult - sub
presiunea organismelor de tipul Consiliul Europei, al UE sau ONU — de
pluralism,
multiculturalism, interculturalism sau de „dreptul la diferenţă“ lingvistică şi

430
culturală.
S-a realizat un progres substanţial în raport cu epoca antagonismelor, tragediilor
şi „revanşelor istorice“ care au vizat îndeosebi provinciile sau regiunile care erau
pasate dintr-un imperiu în altul, de la o ţară la alta, precum Alsacia, Lorena,
Bucovina, Dalmaţia, Galiţia, Banatul, Slovenia, Rutenia subcarpatică etc. Oraşe

431
de tipul Vilnius sau Cernăuţi aveau o compoziţie multinaţională şi ridicau, astfel,
probleme privind minorităţile conlocuitoare. In oraşul Narva din Estonia
minoritatea rusă este ... majoritară, datorită desigur emigrărilor forţate
(deportări) ale autohtonilor în perioada stalinistă şi, în compensaţie, datorită
„importului de majoritari“ (ruşi, în epoca URSS-ului). De altfel, asemenea
migraţii forţate au făcut ca structura demografică a popoarelor şi a ţărilor
asuprite
de către imperialismul sovietic să se modifice substanţial in favoarea etniei
dominante: 40% din populaţia Estoniei este construită din minorităţi, cea mai
importantă este cea rusă (34%), jumătate din populaţia letoniei (o altă ţară
cotropită de Stalin) aparţine minorităţilor, în Moldova ex-sovietică situaţia este
comparabilă. Probleme încă sub tensiune sunt cele din Bosnia, Liban, Cecenia
sau
Cipru.
Este necesară multă diplomaţie şi o adevărată artă managerială pentru a
gestiona - fără riscuri şi „tulburări“ - relaţiile dintre cele 109 minorităţi ale
Lituaniei, 110 etnii coexistente ale Ucrainei, 52 grupuri minoritare din
Bangladesh
sau alte mii de „populaţii minoritare“ care trăiesc în State Naţionale sau în „ţări-
imperii“ din Asia sau Africa. Revendicările minorităţilor sunt încă privite cu o
anumită suspiciune de Statele-Naţiune sau de „majorităţile“ dominante, cu atît
mai
mult cu cît asemenea populaţii sunt amplasate, de regulă, în zone frontaliere şi
provoacă probleme (chiar tensiuni) transfrontaliere cu ţările vecine. Unele state
noi, ca cele apărute în urma dezmembrării URSS-ului şi a Iugoslaviei, nu au nici
cultură democratică, nici experienţă politică pentru a rezolva corect problemele
minorităţilor etnice, culturale şi lingvistice moştenite din trecut. Acestea sunt cu
atît mai vulnerabile cu cît tind să îşi edifice „în forţă“ o identitate naţională,
respingând particularismele locale, în defavoarea minorităţilor co-existente.
Integrarea unor state ex-comuniste în NATO şi în UE constituie un
factor esenţial de protecţie a minorităţilor din statele respective întrucît un
asemenea
proces politic înseamnă în sinteză o transformare de ansamblu a societăţii şi,
îndeosebi, o civilizare a întregii populaţii, a persoanelor, a grupurilor şi a
raporturilor inter-umane.
Evenimentele politice şi militare din ultimii ani au redeşteptat
„naţionalismele locale“ în unele regiuni ale lumii, în ciuda obiectivelor „oficiale“
de a promova drepturile minorităţilor în cazuri limită prin forţă (exemplu tipic:
Zona
Balcareilor). In ciuda „convieţuirii seculare“ pe acelaşi teritoriu şi a unor
experienţe tragice, minorităţile din ţări ca India, Liban, Guyana, Pakistan, Rusia-
Cecenia etc. parcurg o perioadă de mari tensiuni şi confruntări sîngeroase.
Asemenea zone „sunt invadate de conflicte comunitariste, rasiale şi religioase ...,

432
de
tendinţe de accentuare a singularităţilor naţionale ..., a moştenirii trecutului, a

433
 valorilor tradiţionale, a limbii, a nostalgiei pentru un trecut îndepărtat,
obiceiuri şi
pentru «naţionalismul cultural şi teritorial»“.69
Problema protecţiei minorităţilor etnice, lingvistice şi religioase se piane
astăzi într-un context nou, diferit, faţă de cel existent după primul sau după al
doilea război mondial. Este vorba:
I. de o creştere şi o diversificare a exigenţelor societale (inclusiv externe)
faţă
de respectarea drepturilor acestor minorităţi;
II. de un proces de redeşteptare şi cristalizare a „diferenţelor
culturale“ şi de
un eficient proces de „reproducţie etnică“ (exemple în spaţiul ex-sovietic, ex-
iugoslav, populaţii din Africa de Sud etc.);
III. de pericolul unor tensiuni sau „revendicări frontaliere“ între
diferite
ţări vecine, în ciuda tratatelor internaţionale şi a politicilor pacifiste (India-
Pakistan, Indonezia-Malaezia, Polonia-Lituania, Ucraina-Polonia şi Bielorusia,
Peru-Ecuador, Irak-Siria, Etiopia-Somalia etc.);
IV. de incapacitatea ţărilor noi de a traduce în practică exigenţele
impuse
de „societatea globală“ (prin organismele internaţionale ...), de a respecta
ansamblul drepturilor şi al libertăţilor etnice, lingvistice, religioase şi culturale, în
condiţiile creşterii cheltuielilor administrative (impuse, în acest sens) şi ale
riscului pe care îl reprezintă instituirea unei „dualităţi de sisteme juridice şi
funcţionăreşti“ (vezi şi 17).
Asemenea aspecte nu pot fi ignorate în programele de acţiune în acest
domeniu, pentru protecţia minorităţilor din diferite zone ale lumii.
Două pericole sînt, deci, posibile şi deja întâlnite în lume în domeniul
protecţiei minorităţilor naţionale:
ignorarea drepturilor acestora sau negarea pur şi simplu a existenţei unei
minorităţi. Există ţări în care se afirmă oficial că toţi cetăţenii „au aceeaşi
naţionalitate“ sau se identifică naţionalitatea cu cetăţenia. In Grecia nu
există
decît greci! Premierul român a fost criticat recent de presa bulgară pentru
că a „îndrăznit“ să afirme că „trebuie să avem grijă de minorităţile din
ţările noastre, de minoritatea bulgară din România şi de minoritatea
românească din Bulgaria ...“. Bulgarii consideră că în ţara lor nu există
nici
o minoritate românească!
extrema cealaltă este la fel de ilegitimă şi dăunătoare: a practica
izolaţionismul minoritar sau „autonomismul integral“, a rupe minoritatea
de
69* termen lansat de juristul Raphael Lemkin în 1944.

434
 majoritate şi a o introduce într-un „turn de fildeş“ sau într-o „seră
socială“ sunt tendinţe care fac mult rău în primul rînd minoritarilor
(aşa
cum probează experienţa multor minorităţi în ultimele decenii). Cazul
Libanului este tipic şi tragic, în acest sens, datorită existenţei unor
comunităţi interne fără legături între ele, a unor „societăţi paralele“
care
trăiesc alături dar nu una cu alta în acelaşi spaţiu societal.

Protecţia comunităţilor etnice sau a „minorităţilor frustrate“ trebuie să

vizeze respectarea drepturilor culturale, lingvistice, identitare prin măsuri
juridice şi
programe sociale, evitarea asimilării forţate şi totodată evitarea izolării sau a
conduitelor egoist-naţionaliste._______________________________________

1. Violenţa inter-etnică şi progresul valorilor şi al drepturilor

naţionale

Istoria omenirii este străbătută de o varietate de acţiuni violente

asupra
minorităţilor religioase, lingvistice şi etnice. S-a practicat adesea ceea ce în
istoria
actuală se cunoaşte sub numele de genocid* sau sub alte denumiri derivate:
etnocid,
democid, naţionicid, ecocid, memoricid, minoricid etc., prin refuzul alterităţii
sau prin
eliminarea colectivă metodică şi eradicarea culturală programată în mod
voluntar a
grupurilor etnice considerate indezirabile .70 Arnold Toynbee scrie că secolul
al XX-
lea „se distinge prin faptul că genocidul se comite cu sînge rece, în baza unui
ordin
dat în mod deliberat de deţinătorii puterii despotice, autorii utilizînd toate
resursele tehnologice şi organizaţionale pentru a executa complet şi
sistematic
planurile lor ucigaşe“ (vezi 17). Violenţele de acest tip urmăreau, de regulă,
ajustarea sau rectificarea frontierelor, transplantarea, deportarea sau
expulzarea
masivă a populaţiilor „indezirabile“, negarea „Celuilalt“, extirparea urmelor
trecutului, purificarea etnică şi culturală, crearea de „spaţii vitale“ pentru

70 Vezi şi Guy Richard, L’histoire inhumaine, massacres et génocides des origines á nous jours, Paris,
Armand Colin, 1992, p. 480.

435
majoritari, „diasporări“ încurajate sau dictate, alienări şi dezrădăcinări, în
final
„soluţii ... finale“ (Stalin, Hitler)! Coeziunea socială, fapt necesar şi pozitiv, a
fost
utilizată, din păcate, de către unele societăţi ca argument pentru a impune
ansamblului populaţiei uniformitatea, nivelarea sau omogenizarea
administrativă şi
juridică, pe de o parte şi limitarea diferenţelor sociale, pe de altă parte.

436
 Can este soluţia acceptabilă atit pentru majoritari, cît şi pentru
minoritari?

Cercetînd starea actuală a 147 de ţări, Joseph Yacouh ajunge la

concluzia că
nici comunitarismul, nici unitarismul nu sunt acceptabile, ci statul autonomie
(nu autonomist ...) poate fi considerat drept principiu fondator şi normă
juridică,
articulate pe o naţiune diversă şi indivizibilă într-o perspectivă universală. In
cadrul
unui asemenea stat sau societăţi pot fi promovate şi încurajate drepturile la
diferenţă, la interacţiune şi interdependenţă ,71 realităţile poli-etnice, multi-
culturale şi
particulariste, inter-culturale, pluri-lingvistice şi chiar pluri-juridice
(discriminana
pozitivă, economia protejată, dreptul local şi cutumiar etc.), identităţile
specifice (zonei,
spaţiului sau „modelului cultural“), comunităţile autonome şi alte elemente
care
asigură respectul diferenţei, solidaritatea şi întrajutorarea, armonia şi
coeziunea
diversităţii. Toate acestea se înscriu, desigur, în ansamblul procesului de
mondializare.87

Dalai-Lama afirma în 1997 că „pluralismul culturilor, al raselor şi

obiceiurilor trebuie să fie o bogăţie pentru lume şi nu o sursă de tensiune şi
separare“. Trebuie să îl accepţi pe Celălalt în diferenţa sa şi trebuie să cauţi
sensurile comune ale diferenţelor culturale cu celălalt şi pentru celălalt!______

Se impun, în acest context, măsuri de realizare a unei educaţii

multicultural
şi interculturale în primul rînd la copii şi eliminarea practicilor şcolare
omogenizante şi naţionaliste, pe de o parte şi a celei care ignoră
responsabilităţile
(în favoarea fetişizării drepturilor), pe de altă parte.

Pentru o justă protecţie în ansamblul sistemului social, minorităţile de

orice fel trebuie să îşi conştientizeze faptul că nu există drepturi fără
îndatoriri sau
responsabilităţi! Problema loialităţii este reciprocă, vizează ambele părţi:

71 Vezi şi Institut Culturel de Montréal, art. L'Interculturel au Québec, în revista Interculture, 1994, 123, vol. 2,
p.
56.

437
statul şi
majoritatea, pe de o parte, minorităţile, pe de altă parte. Minorităţile - scrie
Joseph
Yacoub - trebuie să probeze, ca răspuns la recunoaşterea şi garantarea
practică a
propriilor drepturi, „ataşament faţă de societatea de primire, de Statul în care
trăieşte, faţă de ceilalţi cetăţeni, inclusiv în zonele unde minoritatea este ...
majoritară.
Cînd statul protejează în mod efectiv minorităţile, apare o situaţie generatoare
de

438
responsabilităţi pentru acestea din urmă... Ca răspuns, minorităţile trebuie să
dea
dovadă de civilitate“ (vezi şi 17).

Atenţie: Din punct de vedere filosofic şi juridic, comunităţile

minoritare,
ca şi indivizii, n-au un drept absolut, nelimitat, de a dispune de ele sau de ei
înşişi!
Este regretabil să constatăm că această noţiune de responsabilitate juridică şi
morală,
atît de importantă, este cvasi-absentă din dreptul internaţional cu privire la
minorităţi. Pledăm, în acest sens, pentru o „Declaraţie internaţională a
datoriilor
omului şi ale minorităţilor“ (vezi 17), îndeosebi faţă de Ceilalţi şi faţă de
societatea
globală în care se afirmă în libertate şi egalitate._________________________

Absentă din cea mai mare parte a documentelor diplomatice, noţiunea

de datorie (referitoare la minorităţile naţionale) figurează uneori în textele
politice. Se
recomandă „un comportament nu mai puţin fidel şi loial din partea
minorităţilor
faţă de Statele în care trăiesc; - un echilibru just între drepturile minorităţilor
şi
obligaţiile lor faţă de societatea din care fac parte“ (vezi 17). A particulariza
universalul şi a universaliza particularul - iată dilema în care se află toţi cei
implicaţi în rezolvarea problemei protecţiei minorităţilor etnice, lingvistice şi
religioase.

2. Protecţie etnică şi manipulare demografică

In ciuda diversităţii cazurilor pe care ni le oferă lumea contemporană

(China, Africa de Sud, Israel, Kosovo, Ţiganii, Irlanda de Nord etc.) avem în
faţă două strategii şi două percepţii comparabile:
I. dimensiunea populaţiei semnifică putere (etnică şi politică);
II. manipularea acestei dimensiuni este ceva firesc, fie că o
face
majoritatea, fie minoritatea în acţiunile lor politice sau propagandistice.
Caracteristicile strict demografice (mortalitate, natalitate, migraţie,
fecunditate ...) devin — în mîinile politicienilor — mijloace cu puternice
conotaţii
politice şi emoţionale. „Mai mult decît mortalitatea sau decît migraţia,

439
fecunditatea
a fost şi rămîne componenta cea mai puternică în schimbarea sau
«răsturnarea»
echilibrelor demografice existente. Fecunditatea pune în evidenţă alteritatea
unui
grup minoritar în raport, mai ales, cu majoritatea populaţiei “.72 Perspectivele

72 Youssef Courbage, Utilisation politique de l’analyse démographique des minorités, Congrès de l’IUSSP,
Brazilia,
INED, Paris, 2001, p. 19.

440
demografice, mai ales cele „pe perioade lungi“ (pînă în 2080, în Israel şi pînă în
2150, privind „Vechea“ Africă de Sud) amplifică într-o manieră caricaturală
tendinţele demografice actuale şi alimentează teama de unele „răsturnări“
demografice tragice. Calitatea şi obiectivitatea datelor demografice este
tributară
unor condiţii care pot cu greu să fie satisfăcute în acelaşi timp:
a) voinţa majorităţii sau a minorităţii de a oferi anchetatorilor
sociali date
fiabile:
b) voinţa minorităţii (sau a majorităţii) dominate de a se lăsa
recensată
(anchetată sau analizată) fără a opune rezistenţă, ştiind că este în propriul interes
a
se realiza o asemenea cercetare.
Eliminarea manipulării cifrelor demografice privind minorităţile etnice
sau dimensiunile reale ale „majorităţii“ dominante va face inoperantă — în mod
paradoxal - distincţia dintre cele două părţi.

1. Analiză de caz: China

Ţara cu cea mai mare populaţie din lume are, în mod firesc, şi cea mai
mare populaţie minoritară. înainte de 1949 (înfiinţarea Republicii Populare),
China
nu recunoştea minorităţile, promovînd ideologia „omogenităţii“ demografice.
După 1950 politica „etnică“ se schimbă, semnul cel mai important constituindu-
1 apariţia Institutului Central al Minorităţilor după care a urmat recensarea (în
1953)
a unui număr de 55 minorităţi (inclusiv religioase). Liberalismul etnic a fost
frînat în
perioada următoare iar revoluţia culturală (1966-l976) a suprimat în mare parte
particularismele etno-culturale. După 1976 are loc o „liberalizare“ relativă în
domeniul minorităţilor transfrontaliere. Documentele oficiale prezintă, treptat,
drepturi ale minorităţilor iar înregistrările prin recensămînt (1982, 1990, 2000)
oglindesc „starea minorităţilor“ prin cîţiva indicatori importanţi (fecunditate,
structuri pe sexe, vîrstă, instrucţie, profesie etc.).
Interesul Chinei comuniste pentru situaţia minorităţilor din ţară (sub 9%
din totalul populaţiei) are o origine geopolitică., vizînd „distribuţia spaţială“ a
acestora. Este vorba îndeosebi de concentrarea minorităţilor în zone frontaliere
(Manciuria, Mongolia, Tibet etc.) şi în partea de Sud-Vest a ţării. Analizele
demografice pun în lumină - „la comanda“ politicii centrale - eventuala creştere
a minorităţilor in zonele periferice şi problemele care se pot agrava în asemenea
condiţii. Cu excepţia coreenilor, este prevăzută o creştere substanţială (o dublare
chiar) a mongolilor, tibetanilor şi a etniilor din Sud-Vestul Chinei, ajungînd pînă

441
la o triplare demografică în cazul unor minorităţi etnice. Tibetul constituie un
caz

442
 particular: puterea centrală încearcă să transforme pe tibetani „în
minoritate în
propria lor ţară“.73
Politica demografică oficială descurajează natalitatea în spaţiul tibetan:
speranţa de viaţă este cea mai scăzută din întreaga Chină, mortalitatea infantilă
şi
juvenilă atinge niveluri superioare, natalitatea este, de asemenea, mai mică decît
în
alte zone, fapte care probează politica discriminatorie sau coercitivă practicată
de
majoritate faţă de minoritatea respectivă. în ciuda datelor oferite, în acest sens,
de Dalai "Lama, demografii „oficiali“ vorbesc, dimpotrivă, de creşterea
minorităţii
tibetane, de ameliorarea culturii locale şi a stării de sănătate sau de „reducere a
mortalităţii“ în zonă.
Cazul minorităţilor din China constituie un exemplu tipic de manipulare
politică a datelor demografice pentru a demonstra corectitudinea, legitimitatea
sau
moralitatea strategiilor oficiale în domeniul respectiv.

2. Cazul Africii de Sud

Sintetizăm paradigmatic situaţia istorică şi recentă a acestei ţări în
următoarele elemente-etape:
a) populaţia de culoare a fost întotdeauna majoritară în Africa de Sud
(68%
pînă în 1960);
b) politica d’apartheid (1947-l990) viza creşterea ponderii populaţiei
dominante (minoritare) prin reducerea populaţiei de culoare (majoritare);
c) minoritatea albă dominantă a încurajat imigrarea semenilor (de opt ori
mai mulţi imigranţi albi în 1976 decît în I960)!
d) a fost, de asemenea, încurajată creşterea fecundităţii în rîndul
populaţiei
albe dominante (dar minoritare);
e) în ciuda discriminării populaţiei de culoare, clinicile de planning
familial
(dirijate de minoritatea dominantă) „îşi deschid porţile“ populaţiei de culoare (în
scopul reducerii naşterilor...);
f) populaţia de culoare a fost lipsită de drepturile ei teritoriale, urbane şi
etno-naţionale, fiind obligată „să se transfere“ în bantustane (home-lands)
rezervate numai acesteia (1976-l981), pierzîndu-şi naţionalitatea sud-africareă;
g) politica demografică oficială era pe deplin orientată în direcţia

73 Martial Denis, La politique démographique de la Chine au Tibet Les Tibétains un peuple oublié, vezi 1,
p. 18.

443
apartheid-
ului (pînă în 1990);

444
 h) după 1990, îndeosebi după 1994 (venirea la putere a populaţiei de
culoare) politica demografică se echilibrează, ceea ce arată că negrii „nu sînt
revanşarzi, gata să asuprească pe minoritarii albi sau să-i determine să plece“
(vezi 19, p. 13).

Africa de Sud are, desigur, o istorie mult prea originală - în ceea ce

priveşte problema minorităţilor - pentru a putea fi comparată cu alte ţări în
domeniul respectiv. Semnificativă este, însă, soluţia finală (din anii ’90) cînd
populaţia minoritară asupritoare a probat o înţelegere, o toleranţă şi o
conştientizare a stării de fapt fără egal, acceptînd transferul puterii spre populaţia
majoritară asuprită pînă atunci (1994).

3. Cazul Israelului
Destinul statului Israel depinde de opţiunea politică pentru una dintre
orientările ambivalenţe:
I. Israelul trebuie să rămînă pe cît posibil o „societate etnic-evreiască“,
dar
într-un teritoriu relativ restrîns, punct de vedere promovat de „apărătorii
majorităţii demografice“;
II. Israelul trebuie să anexele teritoriile ocupate sau alte teritorii,
dar cu
riscul ca populaţia dominantă să devină minoritară în propria ţară. „Faptele
demografice - se spunea într-un mesaj către Camp David (1978), locul
negocierilor — vor împiedica pentru totdeauna anexarea sau încorporarea
ţinuturilor Ghaza şi Cisiordania în statul Israel“, tocmai pentru a evita pericolul
menţionat mai sus.74

în sinteză, evoluţia problemei minorităţilor etnice din Israel poate fi

prezentată astfel:
1. în primul deceniu de existenţă (1948-l958) situaţia etnică era
favorabilă,
perspectivele fecundităţii şi ale migraţiei evreilor erau atît de optimiste încît
demografii precizau o reducere a minorităţii arabe de la 11% (în 1958) la 9% (în
1993);
2. după războiul din 1967 (şi ocuparea de teritorii ...) predicţiile
demografice s-au inversat: creşterea minorităţii arabe la 18% în 1990 şi la 25%
în
2010 (potrivit lui Friedlander, vezi 21). Minoritatea arabă putea deveni
majoritară
în unele părţi sensibile ale ţării, cum ar fi Zonele de Nord;

74 Vezi şi Dov Friedlander, The Population of Israel, Columbia University Press, New York, 1979.

445
 3. fără o importantă imigraţie de evrei şi fără o creştere
semnificativă a
natalităţii populaţiei evreieşti — spunea Ben Gourion în 1967 — „sîntem
condamnaţi să devenim o minoritate, chiar dacă ameninţările dictaturilor arabe
de a extermina Israelul vor eşua! A neglija pericolul demografic înseamnă a
spune: după mine potopul“ (Haaretz, 1967);
4. conştientizarea acestui pericol a determinat guvernul
Israelului să solicite
analize demografice de perspectivă, înfiinţînd în acest scop Centrul Demografic
(1968) subordonat primului ministru, încurajîndu-se fecunditatea populaţiei
dominante şi prevenirea avorturilor,75
5. în acelaşi timp, politica oficială viza acţiuni demografice
asupra
minorităţii, în sensul reducerii fecundităţii şi al promovării planningului familial
(în „societatea tradiţională“ palestiniană ...), fapt deosebit de dificil datorită
„valorilor familiale“ ale acesteia;
6. eficiente în sensul dorit de autorităţi ar fi putut fi alte strategii
„anti-
nataliste“ — potrivit opiniilor demografilor — promovînd condiţii indirecte de
influenţare, cum ar fi cele vizînd educaţia, sănătatea copilului, urbanizarea,
statutul
femeii, care generază o adevărată tranziţie demografică (de la familia cu mulţi
copii la familia „redusă“!);76
7. erau necesare totuşi — potrivit „oficialilor“ israelieni —
măsuri urgente
„mai energice“ privind reducerea pericolului demografic arab, întrucît
„tranziţia“
menţionată mai sus putea dura mai multe decenii, datorită îndeosebi „inerţiei
demografice“, a structurilor pe vîrste, menţinîndu-se problema „caracterului
etnic“ al Statului. De aceea s-a optat pentru politici dure: determinarea la
emigraţie
a arabilor, confiscarea unor proprietăţi, creşterea „dificultăţilor de viaţă“ pentru
arabi, reducerea posturilor de muncă, intensificarea „prezenţei evreieşti“ în
sectoarele arabe, intimidarea etc. (vezi 19, pp. 15-l8);
8. minoritatea-cheie a Israelului o constituie „palestinieni
israelieni“ (cetăţeni
ai statului respectiv). Demografii lansează în anul 2000 ipoteca că interesul
Israelului este să renunţe la teritoriile ocupate pentru a reuşi să echilibreze
raporturile
demografice. într-un asemenea caz, statul va gestiona doar minoritatea

75 Vezi Jacqueline Portuguese, Fertilily, Policy in Israel..., Londra, 1998.

76 Vezi şi Rhoda Kanaaneh, Conceiving difference: family planning in the Galilea, Ph.D. Thesis, 2000.

446
palestiniană, aşa cum a făcut înainte de 1967!
9. starea etnică şi contradicţiile inter-minoritare din Israel sînt
mult mai variate
decît se cunoaşte în general în lume. Există mai multe grupuri specifice şi
diferite
clivaje între acestea, cum ar fi:

447
 între vechea majoritate şi „noii veniţi“ (sau noii imigranţi);
între veteranii statului şi cei noi veniţi din spaţiul ex-
sovietic,
între creştini şi grupurile laice de cetăţeni;
între evrei şi non-evrei (cei de altă naţionalitate, imigraţi odată cu evreii
veniţi din alte ţări);
între evreii „ultra-ortodocşi“, palestinieni, evreii „laici“ etc.

Toate aceste fenomene şi „realităţi demografice“ sînt implicate în

politicile
de protecţie promovate de Israel în favoarea grupurilor sau a minorităţilor
defavorizate. Nici un stat nu poate ignora actualul proces de mondializare şi,
îndeosebi, scară de norme şi valori privind drepturile omului şi ale minorităţilor
de
orice fel (etnice, lingvistice, religioase etc.).
4. Cazul Belgiei
In perspectivă istorică, Belgia prezintă cîteva elemente care explică
evoluţia din ultimele decenii şi situaţia actuală. Este vorba de:
1. limba oficială a fost mult timp numai franceza;
2. mişcarea flamandă (după 1898) zdruncină această situaţie;
3. minoritatea germanofonă apare mult mai tîrziu (după 1918);
4. apar „reacţii“ la asemenea transformări în Wallonia;
5. în fine, au loc semnificative evoluţii demografice.

In prezent, populaţia Belgiei este structurată în trei Comunităţi sau

minorităţi: francofonă,flamandă şi germanofonă, fiecare dispunînd de:
un Parlament, care dispune de putere legislativă „locală“ egală cu puterea
legislativă federală (în prezent Belgia fiind o federaţie);
un Guvern „local“ responsabil faţă de Parlament;
competenţe „locak “ exclusive în domeniile învăţămîntului, ale culturii,
audio-
vizualului, cercetării ştiinţifice fundamentale, sănătăţii, protecţiei
tineretului, politicii dezvoltării, profesiei şi locurilor de muncă etc.;
o administraţie specifică.n
Este de menţionat faptul că fiecare regiune economică (wallonă,
flamandă şi
„Bruxelles-Capitală“, ultima fiind bilingvă) îşi rezolvă cele mai multe probleme
potrivit regulilor autonomiei locale, cu excepţia celor care, de regulă, revin
puterii
federale (politica externă, armata ...). Autorităţile regionale rezolvă problemele
protecţiei sociale, inclusiv cele vizînd minorităţile, ale inserţiei profesionale, ale
conservării calităţii vieţii, mediului înconjurător, ale „gestiunii resurselor

448
forestiere“, ale infrastructurii (lucrări publice, transport, baze sportive şi turistice
etc.). Statutul oraşului Bruxelles constituie un exemplu pozitiv de abordare a
problemei minorităţilor etnice componente, mai ales datorită funcţiilor de
Capitală federală, astfel:

449
 a) coexistă două culturi locale şi „comunităţi de imigranţi“ de
diferite etnii;
b) regiunea Capitalei are caracter bilingv în cele 19 comune ale
hinterland-
ului.
în Adunarea parlamentară a Consiliului Europei s-a aprobat un Raport
asupra minorităţilor din Belgia (septembrie 2002) în care se arată că „la nivelul
entităţilor federale, francofonii belgieni pot fi consideraţi o minoritate care
trebuie
protejată în regiunile de limbă flamandă sau de limbă germană, aşa cum
flamanzii şi germanofonii trebuie protejaţi în regiunile «de limbă franceză »“.77
Protecţia minorităţilor belgiene se realizează în plan juridic prin
următoarele măsuri luate în ultimii ani:
- paritate în ceea ce priveşte structura guvernului federal;
solidaritate financiară între comunităţi;
adoptarea legilor importante prin „majoritate
calificată“;
„semnal de alarmă“ în caz de ameninţare privind interesele unei
minorităţi;
obligaţia căutării unei noi majorităţi (parlamentare) atunci cînd o
minoritate
se simte puternic lezată în drepturile ei legitime;
dialogul inter-comunitar, inclusiv între Statul federal şi „entităţile
federale“;
trasferuri financiare dinspre puterea federală spre comunităţi sau spre
minorităţile care se simt defavorizate etc.

Istoria recentă a Belgiei ilustrează dinamica rapoturilor inter-etnice, pe

de
o parte şi progresul scării de valori universale impuse de evoluţia globală a
societăţii
umane, pe de altă parte.

Temă de meditaţie: Care sînt factorii care au determinat evoluţia „etno-

culturală“ a societăţii belgiene şi care este semnificaţia trecerii Belgiei de la
statutul
de Stat unitar la cel de Stat federal?__________________________________

77 Nabholz-Haidegger, Raport privind minorităţile din Belgia, Consiliul Europei, septembrie 2002.

450
 d. Protecţia tehnologică a limbilor minoritare

In contextul progresului tehnic şi, în special, al informatizării, limbile

minoritare sînt marginalizate în sistemul mass-media, al educaţiei şi al
comunicării
globalizate. Actuala mondializare nu ar fi fost posibilă fără apariţia treptată a
telegrafului, telefonului, radioului, televiziunii, Internetului, adică fără
progresul
implacabil al mijloacelor de comunicare în masă, adică al tehnologiilor
respective.
Sistemele scrisului şi ale presei au tehnologizat limbile în aşa măsură încît au
dus la o
ierarhie a funcţiilor lingvistice în care limbile minoritare sînt marginalizate
(şi
destinate „rolurilor orale“), în timp ce limbile „cultivate" cuceresc puterea, ca
şi
cum ar fi singurele căi serioase de comunicare. Galaxia Gutenberg (a lui
McLuhan)
vorbeşte de tehnologizarea limbii şi de ideile privind Statul, naţionalismul şi
ştiinţa, alfabetizarea, educaţia şi „tehno-limbajul“.
Tehnologizarea limbii înseamnă, într-un fel, instituţionalizarea unor
limbaje
şi marginalizarea altora. Acestea din urmă suportă:
refuzul progresului tehnologic;
refuzul educaţiei minorităţilor în propriile limbi şi
limbaje;
accesibilitatea redusă la mass-media modernă;
comunicare (tehnologică) redusă cu „actorii societali“.

Condiţiile tehnice de astăzi, educaţia, media, sau comunicarea cu

„Ceilalţi“
depind de procesele tehnologice şi, în primul rînd, de cei care stăpînesc sau
monopolizează media. De pildă, minoritatea clasei mijlocii este mult mai
bine
reprezentată în media decît majoritatea societăţii. Mondializarea actuală este
mai
puţin periculoasă - ipotetic vorbind - pentru diferitele minorităţi decît pentru

451
„majorităţile popoarelor indigene“, pentru ţăranii şi muncitorii din diferite
regiuni ale lumii, care nu se pot apăra în faţa „ofensivei“ drepturilor şi a
exigenţelor minoritare (care exprimă puterea economică şi politică a
minorităţilor), în
faţa „luxului de a decide arbitrar viitorul majorităţii, la nivel naţional şi la
nivel
mondial“.78______________________________________________________
Atenţie: Se poate vorbi de existenţa unor minorităţi dominante şi
discriminante şi, astfel, de problema protecţiei unei majorităţi etnice
defavorizate şi
marginalizate în societăţile în care trăiesc.______________________________

7895 Amy Mahan, Les langues minoritaires et les nouvelles technologies, Congrès de
l’IUSSP, Salvador,
Brazilia, 2001.

452
 întrebări recapitulative:
1. Definiţi „dreptul la diferenţă“ în perspectiva protecţiei grupurilor
minoritare.
2. Ce înţelegeţi prin „discriminare pozitivă“? Daţi două exemple de
politici prin care se recomandă practicarea discriminării pozitive!
3. Cum explicaţi existenţa unor minorităţi dominante şi a unor
majorităţi
dominante în plan societal şi în plan „regional“?
4. Exemplificaţi manipularea demografică în politica inter-etnică a
unor state
occidentale şi a unor state estice!
5. în ce constă experienţa pozitivă a evoluţiei evenimentelor inter-
etnice din
Africa de Sud din ultima jumătate de secol?
6. Ce strategii de protecţie reală a minorităţilor etnice din zona
Balcareilor
recomandaţi politicienilor şi actorilor responsabili?
e. Analfabetismul şi specificul protecţiei
„neştiutorilor de carte“
Analizele sociologice au pus în lumină corelaţia puternică dintre
nivelul de
şcolarizare al individului şi porţia socială a acestuia sau, în alţi termeni,
dintre
educaţie şi reuşita în muncă şi în viaţă. în ciuda rezistenţei unor segmente ale
populaţiei „în faţa şcolii“, cei mai mulţi oameni îşi conving copiii să
frecventeze
instituţia de învăţămînt, utilizînd clasica formulă potrivit căreia „cine are
carte,
are parte“! Rolul instrucţiei şi al calificării profesionale nu a fost niciodată
atît de
important ca astăzi, în condiţiile „societăţii informatizate“ şi ale civilizaţiei
„post-industriale“. Există un raport direct proporţional între incultură şi
„statutul de
analfabet“, pe de o parte şi sărăcie şi „statutul de exclus social“, pe de altă
parte.

Cuprinderea tuturor copiilor în sistemul de instrucţie şcolară

constituie
prima şi cea mai importantă formă de protecţie atît a individului, cît şi a
întregului

453
sistem social!_____________________________________________________
în calitate de „fenomen social total“ (Marcel Mauss), educaţia şi
instrucţia şcolară au un impact hotărîtor asupra diverselor domenii ale vieţii
individuale şi sociale. Neştiinţa de carte, agravată de lipsa „socializării
primare“ („a
celor şapte ani de acasă“), se află — alături de alţi factori — la originea
fenomenelor negative şi a disfuncţiilor sociale cu care ne confruntăm
(productivitate scăzută în producţie, infracţionalitate, violenţă stradală sau
familială etc.). „Ofensiva“ sărăciei în România post-decembristă se explică,
în
primul rind, prin „ofensiva inculturii“, creşterea abandonului şcolar (şi deci a
analfabetismului) şi prin deteriorarea „relaţiilor şcolare“ şi, în sinteză, prin
degradarea instituţiei care are menirea să transmită tuturor copiilor „ştiinţa
de

454
 Analfabetismul

starea de statutul de riscul

vulnerabilitate dependent tratamentului
socială social social
defavorizat

marginalizarea
socială

creşterea
pericolului
excluderii sociale

Fie. 1 Impactul ,,nestiintei de carte“ asupra

statutului individual

Analizele retrospective asupra dezvoltării globale arată că cele mai

eficiente
investiţii sunt cele realizate în sistemul şcolar, în educaţie şi învăţămînt .79
Fenomenul analfabetismului constituie, în acest sens, o frînă în dezvoltarea
generală a
societăţii şi - în plan individual - o frînă în realizarea aspiraţiilor personale şi în
practicarea reală a drepturilor legitime. Cercetările sociologice pun în lumină
interdependenţa dintre „cultura sărăciei“* şi neştiinţa de carte, dintre „patologia
socială“ şi extinderea fenomenului menţionat. Integrarea României în UE şi
apropierea societăţii noastre de nivelul civilizaţiei occidentale impun creşterea
interesului pentru educaţie şi reducerea semnificativă a numărului de analfabeţi.
Pe această cale ar avea loc şi reducerea ponderii grupurilor vulnerabile,
dependente, defavorizate sau excluse social.

79 Vezi Vasile Miftode, Sociologia educaţiei, Universitatea „Al. I. Cuza“, Iaşi, 1987, p. 10, p. 70 şi p. 150.
„aspiraţia“ sau plăcerea individului de a trăi în mizerie, în incultură, „în marginea societăţii“ - indiferent de
resurse - într-o stare de „anormalitate generalizată“.

455
 înDinamica
termeni analfabetismului
generali, analfabetul este „orice de
şi a conceptului persoană
analfabetincapabilă să
citească şi să scrie un text simplu şi scurt asupra vieţii cotidiene“ (UNESCO,
1959). Mai tîrziu apare conceptul derivat de analfabet funcţionat11 _prin care se
înţelege „orice persoană incapabilă să exercite activităţile pentru care
alfabetizarea
este necesară în interesul bunei funcţionări a grupului său şi care să-i permită să
continuie să citească, să scrie şi să calculeze în vederea propriei dezvoltări şi a
celei
a comunităţii din care face parte“ (UNESCO, 1979). Politizarea excesivă şi
„ideologizarea“ sarcinilor sistemului şcolar au dat naştere unor fenomene
alarmante, între care „analfabetismul electronic“ şi „analfabeţii cu diplomă“,
grupuri care pun probleme particulare de protecţie socială. în Franţa, de pildă,
programele de reinserţie profesională realizate de întreprinderi şi puteri publice
au avut
printre beneficiari persoane „cvasi-analfabete la terminarea unei şcolarităţi
complete“.80 Informatizarea instrucţiei şcolare - proces legitim şi necesar - are şi
efecte perverse: copiii îşi formează cu uşurinţă „abilităţi tehnice“ în domeniu,
dar
neglijează cultura generală şi instrucţia de ansamblu ajungînd, în unele cazuri,
analfabeţi „electronici“. Fenomenul se află în corelaţie directă cu „pierderea de
timp în faţa ordinatorului“ sau în sala jocurilor mecareice. Asemenea grupuri
trebuie incluse în programe de consiliere în vederea creşterii capacităţii de
auto-control
şi de auto-educaţie şi pentru re-cîştigarea independenţei în faţa „exploziei“
informaţionale. Fetişizarea tehnicii, transformarea ordinatorului din mijloc în
scop, se
materializează în dereglări ale conduitei copiilor - cei mai vulnerabili
beneficiari ai
acestuia - care devin treptat victime ale unei instrucţii „scăpate de sub control“
psiho-pedagogic. Lectura „clasică“, marginalizată în ultimul timp, rămîne o
activitate formativă esenţială şi un factor de eliminare a „neştiinţei de carte“!
Există două etape principale în evoluţia analfabetismului şi, totodată, a
minorităţilor vizate de acest fenomen:
I. etapa clasică, determinată prin termenii analphabétisme (în
franceză),
illiteracy (în engleză), Analphabetismus (în germană) etc., care se referă la
persoanele care nu ştiu să scrie şi nici să citească;

80* Nomadism - formă de viaţă a unor grupuri umane care - prin natura activităţilor lor (pescari, vînători,
marinari, artişti de circ, ciobani, anumiţi negustori...) - sunt nevoite să se deplaseze din loc în loc, chiar
dintr-o ţară în alta, sezonier, de-a lungul unei perioade de mai mulţi ani!

456
 II. etapa nouă, desemnată în sinteză prin termenul de iletrism (din
illetrisme,
în limba franceză), „dotat“ cu noi semnificaţii şi conotaţii, în raport cu termenii
„etapei clasice“.
Minoritatea vizată în prima etapă diferă de la o ţară la alta, în funcţie de
nivelul general de dezvoltare socială şi, în mod concret, în raport cu ponderea
„absenteismului şcolar“, mai mare, de regulă, în mediile sociale defavorizate
(cartiere
periferice, sate izolate, „îndepărtate“ de civilizaţie, în rîndul unor minorităţi
etnice
lipsite de motivaţii pentru instrucţie etc.). în unele ţări, în care obligativitatea
învăţămîntului primar are o lungă tradiţie şi, în plus, se află sub controlul
riguros al
societăţii, fenomenul analfabetismului afectează îndeosebi imigranţii, grupurile
nomade*, acele categorii de populaţie lipsite de posibilităţile practice de a
frecventa regulat
instituţiile şcolare, inclusiv copiii care trebuie sa-şi urmeze părinţii în
„itinerariile“
legate de ocupaţiile practicate sau de stilul propriu de viaţă comunitară. în acest
caz, „alfabetizarea era mijlocul preconizat pentru ca aceste persoane să poată
achiziţiona cunoştinţele de bază“.81
Etapa actuală a fenomenului şi problematica specifică noilor minorităţi
afectate de „neştiinţa de carte“ sunt legate de manifestările altor fenomene
disfuncţionale şi de noua dimensiune a sărăciei (şomaj, violenţă, marginalizare,
incultură, auto-dependenţă şi excludere socială etc.). „Dificultăţile utilizării
limbajului — scrie J. L. Borkoivski — nu se mai limitează la o strictă
incapacitate de
a citi şi de a scrie, ci vizează în acelaşi timp multe persoane care au frecventat
şcoala în copilărie“ (vezi 4, p. 221) dar care au dificultăţi de adaptare la
exigenţele „societăţii informatizate“ şi la condiţiile „civilizaţiei postmoderne“.
Protecţia acestei persoane a generat constituirea unor „mişcări
asociative“, îndeosebi în anii ’70 ai secolului trecut, una dintre acestea lansînd
neologismul iletrism (1979) menit să înlocuiască termenul de analfabetism, „cu
o
conotaţie foarte peiorativă pentru adulţii din lumea a treia“ (vezi şi 4, p. 221). O
parte a minorităţii despre care vorbim (cei care nu au urmat niciodată şcoala sau
care au abandonat-o înainte de a fi învăţaţi să citească şi să scrie) trebuie să

81 J. L. Borkowski, Illetrisme et précarisation, în volumul editat de G. Ferréol, op. cit., p. 221.

457
beneficieze de programe clasice de alfabetizare, în timp ce „ceilalţi“ vor trebui
să
beneficieze de programe specifice de educaţie a adulţilor sau de „educaţie
permanentă“. Iletrismul adulţilor şcolarizaţi are la origine fie „uzura morală“ a
cunoştinţelor de bază sau a „fundamentelor instrucţiei şcolare“, fie rămînerea

458
 relativă în urmă a formării pentru viaţă a individului în raport cu noile
valori şi
exigenţe sociale.

In condiţiile „exploziei“ informaţionale, pe de o parte şi ale

diversificării
mijloacelor formative (profesional şi social), pe de altă parte, considerăm că
individul
este în mare parte responsabil de starea (ipotetică) de marginalizare sau
excludere
socială prin iletrism. Abandonul şcolar constituie anticamera iletrismului şi
primul
pas spre (auto)vulnerabilizare şi, în extremis, spre (auto)excludere socială ...!__
Experienţa socială probează că acţiunile de protecţie socială a unor
minorităţi defavorizate nu dau rezultate pozitive dacă beneficiarii înşişi nu se
protejează în faţa pericolelor şi a „tentaţiilor“ sociale, nu se implică şi nu
participă
la dezvoltarea resurselor necesare acestei acţiuni.
în condiţiile în care şcolarizarea (primară, obligatorie) nu exclude
iletrismul
(uneori chiar o anumită formă de analfabetism ...), protecţia minorităţii
implicate în
aceste fenomene pune probleme noi, într-o multiplă perspectivă:
cea care vizează grupurile lipsite de orice şcolarizare;
perspectiva celor care „au uitat ce au învăţat la şcoală“;
perspectiva celor care nu se pot adapta la noile exigenţe;
în fine, perspectiva „educaţiei permanente“ ca formă sintetică de
protecţie a individului în faţa oricărui risc de analfabetism sau iletrism.

Şcolarizarea nu este incompatibilă cu absenţa culturii de bază care pune

în cauză instanţele de socializare, îndeosebi familia şi sistemul educativ.
„Pierderea“, prin lipsă de exerciţiu sau „uitarea“ pur şi simplu a achiziţiilor
şcolarităţii transformă individul şcolarizat într-un analfabet şi, deci, într-un
client
al asistenţei sociale.________________________________________________
în ciuda lipsei unor definiţii identice privind minorităţile de analfabeţi şi
a unor statistici exacte, privind diferite ţări, următoarele cifre sunt totuşi
interesante pentru evaluarea iletrismului în „societăţi diferite“:
1. Spania are aproape 35% (R. Rivière, 1990);
2. Grecia are 23%;

459
 3. Italia şi Portugalia 15%;
4. Japonia numai 0,5% ! (D. Neice, 1990).

Dacă Japonia constituie o excepţie (datorită unei dezvoltări particulare

a
sistemului de învăţămînt), starea existentă în celelalte cazuri (îndeosebi Spania
şi
Grecia) se explică prin subdezvoltarea unor întinse zone rurale, pe de o parte şi
prin carenţele şcolarizării în aceste zone, pe de altă parte. Trebuie să avem în

460
 vedere, în plus, „cifra neagră“ a iletrismului, datorită percepţiei
negative şi a
sentimentului de ruşine pe care îl trăieşte subiectul interogat, pus să recunoască
propria „neştiinţă de carte“ sau precaritatea nivelului său de cultură şi
instrucţie.
In fapt, rezultatele unui asemenea sondaj nu sunt şi nu pot fi relevante (vezi şi
cartea noastră, Metodologie Sociologică, 1995, capitolul „Chestionarul
sociologic“).
De aceea, o întrebare de tipul: „Ştiţi să citiţi şi să scrieţi?“ nu poate oferi
răspunsuri sincere sau relevante privind fenomenul analfabetismului. Mult mai
adecvat este exerciţiul practic la care pot fi supuşi subiecţii, de pildă:
1. să citească un text scurt şi familiar:
2. să explice ce a înţeles dintr-un text accesibil;
3. să scrie un text simplu care i se dictează;
4. să efectueze operaţii elementare de adunare, scădere etc.

în situaţii mai complexe, cînd ipoteticul iletrism al unei populaţii trebuie

evaluat şi măsurat cît mai exact (cu ajutorul unei scări cu 5, 7 sau 9 trepte ...),
orice patron „care se respectă“ iniţiază convorbiri şi interviuri (de angajare sau
inserţie profesională...) în baza cărora repartizează solicitanţii pe posturile de
muncă
cele mai adecvate. Iletrismul impune astfel acţiuni de reciclare sau de
reconversie
profesională şi diferite programe de calificare specifică în vederea re-inserţiei
socio-
profesionale, ca forme esenţiale de protecţie a acestei minorităţi-problemă
(analfabeţi, şomeri, inadaptaţi profesional etc.).
Interesantă, în acest sens, este o anchetă realizată de sociologi din
Canada
în 1989 privind capacităţile individuale utilitate în viaţa cotidiană, pornind de
la o
definiţie specifică a alfabetizării, porivit căreia aceasta ar trebui să formeze
„aptitudinea de a utiliza informaţia de care are nevoie, documentele pe care le
are
de regulă acasă, la locul de muncă şi în comunitate“ (vezi şi 4, p. 229). Ancheta
includea, în fapt, o „lucrare practică“, subiecţii fiind puşi să execute 40 de
operaţii sau sarcini pe care individul trebuie, de obicei, să le realizeze „în
contextul vieţii cotidiene“. Performanţa individuală se oglindea în scorul final
obţinut.
lletrismul grupului investigat a fost vizat şi prin aplicarea altor

461
instrumente de lucru. De exemplu:
s-a solicitat fiecărui subiect să identifice cîteva denumiri de produse de
băcănie într-o listă lungă de bunuri diferite;
s-a cerut, apoi, subiecţilor să utilizeze „harta oraşului“ şi să identifice
anumite obiective;
în al treilea rînd, subiecţii au fost puşi să utilizeze anuarul telefonic sau,
de
pildă, „Pagini aurii“!

462
 au fost invitaţi să utilizeze instrumente bancare şi să facă unele
operaţii de
calcul necesare;
s-a prevăzut redactarea unui mesaj către cineva din familie prin care
se
solicita o anumită operaţie (aprinderea aragazului);
în fine, s-a solicitat redactarea unei scrisori către un fabricaret prin
care se
cerea repararea unui aparat casnic (vezi vol. Statistique Canada,
1991).

Imigranţii din prima generaţie au obţinut scorurile cele mai slabe

privind
capacităţile cotidiene de lecturi, înţelegere, scris şi utilitare practică, a doua
„minoritate“
constituind-o persoanele în vîrstă şi neşcolarizate. Numai 62% dintre cei
investigaţi au probat capacităţi de satisfacere a exigenţelor curente de lectură
şi
calcul, în timp ce 16% au pus în lumină „capacităţi foarte limitate“ în
domeniile
menţionate.
Originea analfabetismului şi legitimitatea protecţiei sociale a
minorităţii
„iletriştilor“ se află în diversitatea cauzelor care favorizează fenomenul,
printre
care:
- precaritatea mediului social de origine (rural-agricol,
periferic);
lipsa şcolarizării părinţilor;
abandonul familial („părinţi necunoscuţi“);
- familie carenţată (părinţi divorţaţi, alcoolici, şomeri, bolnavi,
violenţi etc.);
sărăcia, lipsa mijloacelor materiale, a locuinţei etc.;
lipsa interesului pentru carte, a „motivaţiei şcolare“ sau
culturale;
starea precară a sănătăţii-,
influenţa ,,grupului de prieteni“, a micro-grupului „de cartier“ etc.

463
 Există o corelaţie puternică între stana de analfabet şi stana materială
a
individului, lansîndu-se ipoteza „cercului vicios al sărăciei“ şi, prin derivaţie,
ipoteza „cercului vicios al iletrismului“. Mulţi indivizi sînt analfabeţi întrucît
provin din familii sărace iar acestea vor rămîne astfel atît timp cît le lipseşte
„instrucţia şcolară“.

Protecţia socială a persoanelor vizate de fenomenele analizate trebuie

464
realizată atît „la origine“ (în familie, şcoală) prin socializarea primară
îndeosebi,

465
 cît şi „mai rîrziu“, în aval, printr-o socializare secundară şi chiar
terţiară (prin
educaţia adulţilor; prin programe instituite de întreprinderi sau instituţii ...
etc.),
în condiţiile în care progresul tehnic o ia înaintea calificării personalului
există riscul
unor erori în procesul de producţie şi, deci, al unor pierderi semnificative,
care
nu pot fi ignorate mult timp. Experienţele unor întreprinderi au demonstrat că
formarea continuă a personalului prezintă costuri mai mici decît costurile
decalajului
dintre nivelul tehnologiilor şi nivelul calificării forţei de muncă, adică ale
„analfabetismului funcţional“ care - ipotetic - afectează treptat personalul
secundar sau terţiar.
în această optică, „întreprinderea devine un cadru privilegiat de
socializare şi de ameliorare a calităţii forţei de muncă “.82 Experţii OCDE
recomandă aplicarea unor programe de calificare sau de re-conversie
profesională bazate „pe modelul german sau suedez“.83
în ultimele două decenii iletrismul a evoluat într-o manieră care
afectează
puternic întreaga societate, inclusiv starea generală a ţărilor super-dezvoltate
şi
civilizate. „Mult timp abordat, îndeosebi de UNESCO, într-o perspectivă
umanitară vizînd ţările «din lumea a treia», iletrismul s-a manifestat deja în
ţările
occidentale sub forma unui vector puternic al excluderii sociale. Afirmarea
rolului
de frînă a dezvoltării, mai ales economice, este din ce în ce mai largă “.84
Fenomenul este cu atît mai activ în „zonele gri“ şi în regiunile subdezvoltate
ale
lumii.
Iată de ce politicile educaţionale şi de „formare permanentă“ a
indivizilor
„rămaşi în urmă“ în raport cu noile exigenţe ale locurilor de muncă şi cu
valorile
82 Gilles Ferréol, P. Deubel, Economie du travail, A. Colin, Paris, 1990.
83 L. Benton, T. Noyell, L’Illettrisme des adultes et les résultats économiques, OCDE, Paris, 1991. Vezi şi J. L.
Borkowski, op. cit, p. 241.
466
841(12 Gilles Ferréol (ed.), Integration et Exclusion ..., Presses Univ. de Lilles, 1992, p. 241.
universale constituie o reală protecţie a „minorităţilor“ afectate de iletrism şi
analfabetism. Studiile inter- şi transdiscplinare se impun cu necesitate, cu atît
mai
mult cu cît mediile sociale şi cele profesionale au devenit prea complexe
pentru a
putea fi diagnosticate şi „înţelese“ de un singur cercetător, într-o unică ştiinţă.
Iletrismul vizează, aşa cum s-a arătat, nu numai dimensiunea strictă a
„cunoştinţelor şcolare“, ci ansamblul personalităţii individuale, capacitatea de
a
aplica în viaţa cotidiană cunoştinţele, valorile şi abilităţile achiziţionate, de a
se
adapta - în orice împrejurare - la noi contexte şi medii sociale.

467
 Bibliografie

Note:
1
03 Miftode, V. (coord.) (2002). Populaţii vulnerabile şi fenomene de auto-
marginalizare.
Strategi de intervenţie şi efecte perverse, Iaşi: Editura Lumen, pp. 147-l62.
1
04 Vezi Stan, D. (2002). partea întîi a acestui curs, în volumul publicat în
semestrul I.
1
05 Vezi Carta Drepturilor Omului şi Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului, ONU, 10 decembrie 1948; Pactul asupra drepturilor civile şi
politice, 1966-l976 etc.
1
06 Wirth, L. (1945) „The Problem of Minorities Groups”, în vol. Minoritari.
Marginali. Excluşi, p. 55. Vezi şi Nicoleta Turliuc, „Construcţia
identităţii
minoritare în condiţiile de eterogenitate culturală”, în acelaşi volum, p.
55.
1
o7 Vezi Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice, Art.
27,
ONU, 1966-l976.
1
08 în Dicţionar politic (1986), Sergiu Tămaş se referă numai la ton eventual
dezavantaj pentru cel care optează pentru apartenenţa la o anumită
minoritate. Există însă şi avantaje!
1
09 Vezi şi Tămaş, S. (1996) Dicţionar politic, Bucureşti, p. 93.
1
10 Simpson, G., Vinger, M. (1965) Racial and Cultural Minorities, New
York, p.
23.
* Nu întotdeauna majoritatea este - demografic, statistic - majoritate, ci doar
în
plan istoric, politic şi cultural. Minoritatea, la rîndul ei, este - caretitativ
sau
tendenţial - „majoritară“. Paradoxal, se vorbeşte de discriminarea
majorităţii
de către minoritate şi în acest sens de „discriminarea pozitivă“ (uneori
impusă) a acesteia!
** Prin discriminare înţelegem - potrivit ONU - „orice conduită bazată pe
distincţia operată în raport cu anumite categorii naturale şi sociale şi
care 468
nu
este legată de capacităţile şi meritele individuale sau de
 comportamentul concret
al unei persoane“.
X
11 Vezi şi Bărbulescu, P. (1991) Drama minorităţilor naţionale din Ungaria,
Bucureşti: Editura Globus, pp. 10 şi 110.
1
12 Vezi Le Nouvel observateur, Nr. 1525, 5/1/1995, p. 30.
1
13 Vezi şi Roşu, D. (2000) Multiculturalismul şi drepturile politice ale
minorităţilor
naţionale, Iaşi: Univiversitatea „Al. I. Cuza“, p. 51 (teză licenţă).
1
14 Vezi şi Miroiu, M., Miroiu, A. (1991). Ghid de idei politice, Bucureşti:
Editura
Pan-Terra, pp. 40-42.

469
1
15 Vezi şi Severin, A. (1998) „Autodeterminare şi secesiune”, în Revista
Română
ale Drepturilor Omului, Nr. 16, p. 64.
1
16 Yacoub, J. (2002) „Les Minorités dans Le Monde”, în The Mediterranean
journal of Human Rights, University of Malta.
1
17 Vezi şi Joseph Yacoub. (2002) „Les minorités dans le Monde”, în The
Mediterranean Journal of Human Rights, University of Malta.
* termen lansat de juristul Raphael Lemkin în 1944.
1
18 Vezi şi Richard, G. (1992) L’histoire inhumaine, massacres et génocides
des origines á
nous jours, Paris: Armand Colin, p. 480.
1
19 Vezi şi (1994) „Institut Culturel de Montréal, art. L’Interculturel au
Québec”, în revista Interculture, 123, vol. 2, p. 56.
1
20 Vezi şi Miftode, V. (1995) „Identités culturelles et coopération
européenne”,
în vol. La réinventation de la démocratie, (dir. G. Gosselin), Paris:
L’Harmattan, pp. 173-l81.
1
21 Courbage, Y. (2001) Utilisation politique de l’analyse démographique
des minorités,
Congrès de l’IUSSP, Brazilia, INED, Paris, p. 19.
1
22 Martial, D., La politique démographique de la Chine au Tibet. Les
Tibétains un peuple
oublié, vezi 1, p. 18.
1
23 Vezi şi Friedlander, D. (1979) The Population of Israel, New York:
Columbia
University Press.
1
24 Vezi Portuguese, J. (1998) Fertility, Policy in Israel, Londra.
1
25 Vezi şi Kanaaneh, R. (2000) Conceiving différence: family planning in
the Galilea,
Ph.D. Thesis.
126
Vezi Suinen, P. (2002) Global-local: Protection des minorités et
regionalisme,
Univeristé d’Ete 2002, L’Assemblée des Régions d’Europe, Opatija, p.
10.
127
Nabholz-Haidegger, (2002) Raport privind minorităţile din Belgia,
Consiliul
Europei, septembrie.
1
470
28 Mahan, A. (2001) Les langues minoritaires et les nouvelles technologies,
 Congrès de
l’IUSSP, Salvador, Brazilia.
1
29 Vezi Miftode, V. (1987) Sociologia educaţiei, Iaşi: Universitatea „Al. I.
Cuza“, p.
10, p. 70 şi p. 150.
* „aspiraţia“ sau plăcerea individului de a trăi în mizerie, în incultură, „în
marginea societăţii“ - indiferent de resurse - într-o stare de
„anormalitate
generalizată“.
'30 Freynet, P. (1986) L’Analphabétisme et l’alphabétisation des adultes
francophones en
France, Université d’Angers, UNESCO.
'31 Ferréol, G. (editor) (1992) Integration et exclusion, Presses Univ. de
Lilles, p.
221.

471
* Nomadism - formă de viaţă a unor grupuri umane care - prin natura
activităţilor
lor (pescari, vînători, marinari, artişti de circ, ciobani, anumiţi
negustori...)
- sunt nevoite să se deplaseze din loc în loc, chiar dintr-o ţară în alta,
sezonier, de-a lungul unei perioade de mai mulţi ani!
1
32 Borkowski, J. L. (1992) „Illetrisme et précarisation”, în G. Ferréol,
Integration
et exclusion, p. 221.
133
Ferréol, G., Deubel, P. (1990) Economie du travail, Paris: A. Colin.
134
Benton, L., Noyell, T. (1991). L’Illettrisme des adultes et les résultats
économiques,
Paris: OCDE. Vezi şi J. L. Borkowski, 1992: 241.
1
35 Ferréol, G. (ed.) (1992). Integration et Exclusion, Presses Univ. de Lilles,
p. 241.

472
 VIII.2. Drepturi şi strategii antidiscriminatorii

a. Ideologii privind drepturile omului

în contextul societăţii româneşti actuale, al României ca membru al

Uniunii Europene — spaţiu de civilizaţie, cultură şi de puternică dezvoltare -
problema drepturilor omului şi a strategiilor anti-discriminatorii se înscrie în
sistemul
domeniilor prioritare ale factorilor responsabili, pe de o parte şi ale cetăţenilor
„de rând”, pe de altă parte. Pornim de la ipoteca că o reală implementare a
drepturilor
diferitelor categorii de populaţie şi o reducere semnificativă a fenomenelor de
discriminare trebuie să se bazeze pe ceea ce se întâmplă în realitatea socială,
adică
pe faptele concrete şi pe resursele specifice. Este importantă perspectiva
pragmatică
a drepturilor umane şi a ceea ce se numeşte discriminare pe de o parte şi
eliminarea diferitelor ideologi, practici populiste, dogmatice, politizante, care
infestează în prezent domeniul de referinţă, pe de altă parte.
Societatea contemporană este calitativ fundamental diferită de societatea
care a impus cu peste două secole în urmă Declaraţia Americareă a
Independenţei
(1776) şi Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului (1789), a revoluţiei
franceze.
Atunci lipseau de jure (şi desigur, de facto), drepturi fundamentale,
diferite
populaţii erau profund exploatate, nedreptăţite şi violentate, în timp ce astăzi
asemenea drepturi există, au deja tradiţie în legislaţia majorităţii popoarelor,
ţările
confruntându-se în schimb cu fenomene grave de încălcare de facto a diferitelor
drepturi, îndeosebi ale unor grupuri sau populaţii vulnerabile sau dependente
(copii,
bătrâni, persoane cu dizabilităţi, ţărani, persoane care muncesc şi care respectă
normele sociale, etc.). Pornim de la ipoteza că factorii principali care favorizează
discriminarea şi încălcarea drepturilor omului sunt:
Ideologizarea drepturilor, transformarea lor în slogan, în clişeu;
Ruperea sau izolarea drepturilor de obligaţiile şi responsabilităţile umane
legitime85.
Discrepanţa care există în zilele noastre între drepturile de jure şi
drepturile
de facto ale oamenilor îşi are originea în aceşti doi factori care, la rândul lor, au
fost favorizaţi de conţinutul incomplet al definiţiei drepturilor, formulată de

8510i Miftode, V., Populaţii vulnerabile şi fenomene de auto-marginalizare, Editura Lumen, Iaşi, 2002

473
Louis

474
Lenkin, definiţie însuşită în mod greşit - după părerea noastră - de către
Naţiunile Unite86. Această definiţie incompletă este următoarea:

„Drepturile omului sunt acele libertăţi, imunităţi şi beneficii stabilite în

conformitate cu valorile contemporane, pe care orice fiinţă umană este
îndreptăţită
să le pretindă de la societatea în care trăieşte”

Se impune să clarificăm câteva lucruri în legătură cu variabilele incluse

în
această definiţie :
libertăţi şi imunităţi;
beneficii;
valori
contemporane;
indreptatire.
Definiţia ar fi operaţională şi pragmatică dacă ar fi inclus resursele şi
condiţiile concrete în care drepturile omului pot fi satisfăcute şi garantate
deoarece:
nu există libertăţi fără obligaţii...',
beneficiile nu pot fi garantate fără muncă şi deci nimeni nu le poate
solicita
„în orice condiţii”;
printre valorile esenţiale, munca ocupă, indiferent de societate - locul
fundamental („Dumnezeu îţi dă, dar nu îţi pune în traistă”);
în fine, nici o fiinţă umană nu este îndreptăţită să ceară sau să impună
„ceva” dacă nu oferă nimic, dacă sfidează normele sociale şi conduita
normală a „celorlalţi”.
Conceptul de drept are două semnificaţii:
dreptul subiectiv, “definit prin prerogativa recunoscută persoanelor de a
săvârşi anumite acţiuni, precum şi puterea de a pretinde ceva, apelând
chiar la forţa de constrângere a statului pentru respectarea dreptului;
dreptul obiectiv care însumează totalitatea normelor juridice în vigoare la
un moment dat, prin care se reglementează o instituţie juridică, spre
exemplu instituţia dreptului de proprietate, sau care formează o ramură
de drept, spre exemplu dreptul familiei, dreptul muncii şi al securităţii
sociale, sau care alcătuiesc împreună sistemul dreptului (Noela
Cojocariu, Referat, Şcoala doctorală, Iaşi, 2006).

86 La Naţiunile Unite nu există probabil sociologi care să analizeze problema drepturilor omului în
perspectiva efectelor perverse. Vezi şi Lenkin Louis, The Age of Rights, Columbia University Press, 1990, p. 38

475
 Analiza noastră vizează, îndeosebi, dreptul subiectiv, adică dreptul pe
care îl are cineva, posibilitatea de a exercita sau nu un drept recunoscut de lege, „
de normele în vigoare”
Un asemenea drept rămâne abstract, lipsit de funcţionalitate, dacă nu
este însoţit de un sistem adecvat şi paralel de obligaţii, responsabilităţi sau
constrângeri!
In acest sens, M. Djuvara scrie că ” între drepturi şi obligaţii există o
strânsă legătură: în sensul că nu poate exista un drept civil subiectiv fără o
obligaţie corelativă şi nici o obligaţie căreia să nu-i corespundă un drept” (Eseuri
de filosofie a dreptului, 1997). Constituţia României oglindeşte, de asemenea,
acest raport menţionând că:
” cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate de
Constituţie şi prin alte legi şi au totodată obligaţiile prevăzute de acestea.”(art.l5,
alin.l)
Sugestivă este, în acest context, Declaraţia de la Philadelphia (1944) a
Conferinţei Internaţionale a Muncii în care se scrie: „orice fiinţă umană,
indiferent de rasă, credinţă, sex, are dreptul de a acţiona pentru progresul său
material şi pentru dezvoltarea spirituală în libertate şi demnitate, asigurându-i-se
egalitatea şanselor”. Acest text implică faptul că alte drepturi, de pildă, dreptul la
un trai decent, depind de modul în care individul sau grupul îşi exercită dreptul
de a acţiona, de a face ceva util, adică dreptul de a munci! Nimeni nu spune că
are dreptul de a primi pur şi simplu!
Dezvoltarea societăţii şi reglementarea raporturilor interumane au făcut
posibilă naşterea unor drepturi noi şi extinderea acţiunilor de protecţie socială.
Favorizarea apariţiei unor noi drepturi individuale, subiective, constituie „o
metodă eficientă pentru dezvoltarea spiritului de iniţiativă şi a sentimentului de
responsabilitate cetăţenească”(Vezi 2, p.4). însă „folosirea drepturilor omului ca
pe o insignă şi ca o minge politică de ping-pong” duce la devalorizarea sensului
profund al noţiunii (John W.Montgomery, 2004). Ceea ce este cu adevărat
periculos este inventarea unor drepturi - arată Noela Cojocariu - fără a fi
prevăzute şi obligaţiile corelative (op.cit.p4). Drepturile trebuie să se
fundamenteze - în concepţia lui Bentham - pe principiul utilităţii: obţinerea
celui mai mare bine pentru cei mai mulţi! (5, Vezi H.L.A.Hart...,1982).
într-o societate normală, dreptul la protecţie sau securitate socială, de
pildă, este de neconceput în afara unor obligaţii individuale fireşti: obligaţia
şcolarizării şi a profesionalizării, obligaţia respectării normelor şi a legilor
sociale,
obligaţia integrării familiale şi instituţionale, obligaţia de a participa la viaţa
comunităţii şi, în primul rând, obligaţia de a face ceva util, de a munci, de a plăti
impozitele etc.

476
 Ignorarea sau nerespectarea unor asemenea obligaţii de către o parte
semnificativă a populaţiei, de către unele grupuri deviante, explică extinderea
sărăciei în societatea românească şi a stării generale de mizerie în care se află
numeroase familii, comunităţi şi zone din diferite părţi ale ţării. Am construit, în
acest sens, o paradigmă a factorilor favorizanţi ai sărăciei şi ai sărăcirii unor
grupuri sau populaţii specifice (fig. 1.1).
Importantă este, în acest sens, teoria potrivit căreia „nu există de fapt
drepturi fundamentale, ci valori fundamentale protejate de aceste drepturi. Este
vorba
de acele valori, cum ar fi: demnitatea, libertatea, non-discriminarea, tratamentul
egal, în
afara cărora nu poate fi concepută viaţa omului” 87. Este necesar să menţionăm
că analiza noastră se detaşează de prezentarea neutră — în plan strict juridic —
a
drepturilor omului - fireşti şi legitime!

87105Balahur, D., Legislaţia în Asistenţa Socială, în volumul Reonversie în Asistenţa Sociala, Editura Universităţii
Alexandru Ioan Cuza, Iaşi, 2005, p. 225
 b. Paradigma reglementării drepturilor omului

Vig. 41 Paradigma sărăciei ca fenomen social total

Suntem interesaţi cu precădere nu de prezentarea drepturilor - pe care le
solicită, din păcate, orice individ, indiferent de legitimitate şi de contribuţie la
producerea resurselor necesare - ci de analiza lor în raport cu realitatea socială
concretă şi mai ales în raport cu:
existenţa resurselor impuse de implementarea drepturilor teoretizate
înscrise de jure în documente oficiale ale statului sau ale Uniunii
Europene;
legitimitatea beneficiarilor diferitelor drepturilor legale şi fireşti ;
contribuţia individuală şi comunitară a beneficiarilor la realizarea
resurselor necesare ;

307
 obligaţiile şi responsabilităţile complementare drepturilor, etc.
Resurse

Muncă Norme

DREPTURI
Obligaţii Beneficiari
UMANE

Conduite Valori

Legitimitate
Moralitate

Fig. 42 Paradigma drepturilor umane

Fără a se ocupa de asemenea „amănunte” (resurse, obligaţii,

legitimitate... ) Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (ONU, 1948) a
constituit
un progres fără precedent atât în conştientizarea drepturilor; cât şi în obligarea
practică a statelor semnatare (48 din cele 56 state ale ONU) de a le traduce în
fapt.
înainte de a face o analiză empirică a drepturilor omului, ne vom referi la
drepturile de jure şi la documentele fundamentale care le conţin:

I. Carta Internaţională a Drepturilor Omului

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
(1948)
Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice
Pactul Internaţional privind Drepturile Economice, Sociale şi Culturale.

308
 II. Constituţia Românească şi Legislaţia U.E.
Diferite Legi privind drepturile specifice

III. Documente juridice locale, comunitare şi interne instituţiilor.

Este important să precizăm că legislaţia U.E. are prioritate în raport cu

legislaţia internă!
Legislaţia UE

Compatibilitate Compatibilitate
relativă* absolută

Carta ONU IV Reglementarea I Constituţia

drepturilor I României

omului

Diferenţiere Particularizare
culturală**
a

II
I juridice
Norme
locale
Fig. 43 Paradigma reglementării drepturilor omului

Conştientizarea drepturilor a urmat o istorie îndelungată, iar lupta

diferitelor
„segmente sociale” pentru cucerirea drepturilor a vizat, treptat, următoarele
obiective:
drepturile civile şi politice;
drepturile economice, la mijloace de
viaţă;
drepturi socio-culturale;
drepturi ale copiilor şi ale femeii.

309
 Deosebirea esenţială între o societate democratică şi o societate
totalitară
vizează, în primul rând, drepturile individuale.
Dreptul la
viaţă

Credinţă O naştere
religi norma
e lă

Dreptul la INDIVID Dreptul la

intimitate libertate

Prestigiu Statut
viaţă privată social
şi
juridic

Dreptul la
familie şi copii

Fig. 44. Paradigma drepturilor individuale

Există, desigur, drepturi complementare sau derivate :

dreptul la securitate personală;
dreptul la circulaţie şi mişcare;
dreptul la opinie şi exprimare liberă;
dreptul la asociere şi întrunire paşnică;
dreptul la justiţie şi „garanţii judiciare ”;
protecţia împotriva unor pedepse degradante;
dreptul la identitate culturală sau religioasă, etc.

310
 Dreptul la
muncă

Garanţii Condiţii
individuale normale de
muncă

Dreptul la Drepturi socio- Dreptul la

securitate economice salariu
socială echitabil

Garanţii Viaţă decentă

sociale

Dreptul la
asociere în
sindicate
Fig. 45. Paradigma drepturilor socio-economice

Un domeniu particular al drepturilor omului este cel care vizează

drepturile generaţiilor viitoare „de a moşteni patrimoniul genetic, cultural şi
natural al
omenirii la parametri calitativi care să le permită dezvoltarea”. Protecţia
genomului
uman, de pildă, vizează „unitatea fundamentală a tuturor membrilor familiei
umane, precum şi recunoaşterea inerentă a demnităţii şi diversităţii lor. într-un
sens simbolic, el este moştenirea umanităţii”88

88106Balahur, D., Lngislaţia în Asistenţa Socială, în volumul Reconversie în Asistenţa Socială, Editura Universităţii
Alexandru Ioan Cuza, Iaşi, 2005, p. 227

311
c. Minorităţile sociale şi problema drepturilor umane

Diversitatea intereselor şi a caracteristicilor populaţiilor minoritare, care

cel
mai adesea intră într-o relativă contradicţie cu aspectele populaţiei majoritare, a
impus dezvoltarea teoriei drepturilor omului89 şi, totodată, elaborarea unor
norme
juridice şi a unor politici adecvate domeniului. Schematic, drepturile individuale
pot lua următoarea forma „spaţială”:

Fig. 46 Reprezentarea „spaţială” a drepturilor individuale

în ultima perioadă de timp, în condiţiile democratizării „spaţiului ex-

sovietic“, a apărut problema naturii drepturilor omului:
a) este vorba numai de drepturi individuale sau
b) este vorba ţi de „drepturi colective“?
în plus, au apărut controverse în legătură cu asigurarea practică şi
exercitarea reală a diferitelor drepturi ale populaţiilor minoritare în condiţiile
autonomiei locale sau ale „autodeterminării comunitare“ etnice.

89 Vezi Carta Drepturilor Omului şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, ONU, 10 decembrie
1948; Pactul asupra drepturilor civile şi politice, 1966-l976 etc.

312
 Ipoteca fundamentală a demersului nostru este că protecţia reală şi
legitimă a
grupurilor minoritare nu trebuie să nege sau să restrângă drepturile generale ale
omului, inclusiv cele ale populaţiei majoritare. Nimeni nu poate cere sau impune
un
drept care intră în contradicţie sau anulează drepturile fireşti ale celorlalţi
indivizi.
Asistenţa socială sau protecţia populaţiilor minoritare impune, de aceea,
definirea şi înţelegerea corectă a acestora!
Ce este o minoritate?
Donald Young arată că o minoritate este „ceea ce oamenii etichetează
drept... minoritate“ subliniind vizibilitatea acesteia, iar Louis Wirth scrie că
grupul
respectiv:
„trebuie să capete un tratament diferenţiat, mai prost...“
„şi membrii săi trebuie să fie conştienţi de situaţia lor ca membri ai
grupului minoritar“90.

L Wirth este de părere că tratamentul discriminatoriu este o condiţie

definitorie pentru „grupul minoritar“. In acest sens, femeile constituie o
„minoritate
socială“ în măsura în care „aspira” la drepturi egale cu bărbaţii, deşi - în plan
strict demografic — reprezintă peste 50% din populaţia globală a ţării. Putem
vorbi, astfel, de o „minoritate majoritară“!
Există minoritari care se diferenţiază de majoritari prin alte caracteristici
decât cele etnice, cum ar fi minorităţile de sectanţi, drogaţi, „boschetari“,
homosexuali, „cerşetori“ etc.
Statele civilizate au căzut de acord că acolo unde „există minorităţi
etnice,
religioase sau lingvistice, persoanele aparţinând acestora nu pot fi lipsite de
dreptul de a avea în comun cu ceilalţi membri ai grupului lor, viaţa lor culturală,
de a profesa şi practica propria lor religie sau de a folosi propria lor limbă“ 91. In
acest sens, Recomandarea 1201 a Consiliului Europei face referire la o „legătură
de
durată, fermă şi trainică“ a minorităţii cu Statul din care face parte. Apartenenţa
la o minoritate este o problemă de opţiune personală şi nici un avantaj sau
dezavantaj nu
poate să derive din exercitarea acestei opţiuni.92
90108Wirth, L., The Problem of Minorities Groups, 1945, în vol. Minoritari. Mtirginali. Excluşi, p. 55. Vezi şi
Nicoleta Turliuc, Construcţia identităţii minoritare în condiţiile de eterogenitate culturală, în acelaşi volum,
p. 55.
91 Vezi Pactul internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice, Art 27, ONU, 1966-l976.
92 în Dicţionar politic (1986), Sergiu Tămaş se referă numai la un eventual dezavantaj pentru cel care optează
pentru apartenenţa la o anumită minoritate. Există însă ş i . . . avantaje!

313
 Protecţia reală a grupurilor minoritare presupune garantarea unor drepturi
egale nu a unor drepturi suplimentare (sau a unei „discriminări pozitive“) în
raport şi
„în dauna“ populaţiei majoritare. In plus, nici o revendicare a unei minorităţi nu
poate intra în contradicţie cu legile interne (cu Constituţia statului) sau cu
normele
adoptate de organismele internaţionale (ONU, Consiliul Europei, UE etc.).
In contextul socio-politic contemporan nu pot fi acceptate şi
„experimentate“ drepturi colective pentru o minoritate întrucât:
drepturile individuale pot îndeplini pe deplin funcţia unor eventuale
„drepturi colective“;
acceptarea unor drepturi colective pentru o anumită minoritate
(naţională-zonală) ar favoriza creşterea tensiunilor şi a conflictelor
interetnice;
de regulă, drepturile colective sunt drepturi suplimentare, exagerate,
bazate
pe teoria „discriminării pozitive“ a minorităţii, caz în care adevărata
populaţie discriminată negativ este cea majoritară!
drepturile colective sunt folosite de minoritari — aşa cum probează
„experienţa balcareică“ de după 1990 - ca instrument politic separatist
sau
autonomist: cu „instituţii paralele”, cu o politică diferită de a statului, o
alta „limbă oficială”etc. 93
Practicarea drepturilor colective ar genera diferenţieri artificiale şi ar
frâna cooperarea inter-etnică în sânul aceluiaşi stat sau al aceleiaşi „societăţi
economice“. Promovarea democraţiei şi a civilizaţiei moderne impune
recunoaşterea şi aplicarea efectivă a drepturilor individuale egale indiferent de
etnie
sau de orice altă condiţie.
Protecţia legală a minorităţilor şi dreptul la autodeterminare al
popoarelor au
constituit preocupări politice esenţiale ale marilor puteri îndeosebi după primul
război mondial. A fost lansat conceptul de pluralism oficial. Constituţiile Turciei
şi
ale Bulgariei recunoşteau şi garantau, de pildă — după 1920 — drepturile de
autonomie ale minorităţilor, iar Amendamentele 13, 14 şi 15 ale Constituţiei
Nord-
Americaree afirmau drepturi egale ale negrilor într-o perioadă plină de tensiuni
inter-
etnice. Preşedintele SUA W. Wilson a formulat faimoasele 14 puncte privind
autodeterminarea minorităţilor din imperiile existente la începutul secolului

93 Vezi şi Tămaş, S., Dicţionar politic, Bucureşti, 1996, p. 93.

314
trecut,
sperând că astfel „minorităţile naţionale vor dispărea, dar fiecare grup etnic îşi
va
crea propriul stat dacă aceasta le era dorinţa. Această teorie se baza pe credinţa
că un stat monocultural şi monolingvistic are cele mai multe şanse de succes, dar
a

315
 minimalizat forţele economice importante care cereau unitatea dintre
grupuri.
Se încurajau micile grupuri culturale şi mai puţin cooperarea multigrupală.“
Europa
şi, mai ales, zona Balcareilor implica o migraţie masivă şi o redistribuire
demografică
între „noile state“ datorită eterogenităţii etnice existente în epoca respectivă,
situaţie
care a devenit şi mai dramatică în anii ’90 ai secolului trecut, în condiţiile
„exploziei naţionalismului“ post-comunist.
Legislaţia internaţională pune accentul pe drepturile indivizilor luaţi ca
indivizi şi nu ca membri ai unui grup“ (vezi7, p.25). Etichetarea sau
discriminarea
unui individ datorită apartenenţei la o minoritate rasială sau culturală este, în
acest
caz, eliminată sau puţin probabilă.
Istoria omenirii cunoaşte diferite „strategii“ de omogenizare etnică a
statelor şi de rezolvare a conflictelor dintre „majoritate“ şi „minoritate“. 94 Una
dintre aceste strategii a constituit-o transferul de populaţie de la o ţară la alta, cu
efecte diferite faţă de practica expulzării (în exterior) sau de practica
„ghetoizării“
(în interior). Au fost încălcate, în toate aceste cazuri, drepturi elementare ale
populaţiilor respective: dreptul legitim la proprietate, la „locul de origine”, la
ţara
de apartenenţă prin familie şi comunitate, la relaţiile sociale primare, la o viaţă
„afectivă” şi culturală normală.
Pot fi indivizii obligaţi să emigreze din ţara de origine? Cum se vor putea
rezolva „paşnic“ şi adecvat problemele specifice ale populaţiilor
implicate pentru a elimina orice discriminare?95
Se cuvine să menţionăm că statele totalitare, de tipul URSS (dispărut în
1991), au practicat violenţa în realizarea unor „transferuri“ de populaţie,
deportând
anumite grupuri etnice pentru „a face loc“ majorităţii minoritare în zona de
plecare!
Deportarea moldovenilor în Siberia, constituie un tragic exemplu de încălcare
brutală a tuturor drepturilor unei „populaţii majoritare” în favoarea unor forţe
de ocupaţie.
Deportarea este o formă de „discriminare violentă“, de omogenizare
94Nu întotdeauna majoritatea este - demografic, statistic - majoritate, ci doar în plan istoric, politic şi
cultural. Minoritatea, la rîndul ei, este - caretitativ sau tendenţial - „majoritară“. Paradoxal, se vorbeşte de
discriminarea majorităţii de către minoritate şi în acest sens de „discriminarea pozitivă“ (uneori impusă) a
acesteia!
95 Prin discriminare înţelegem - potrivit ONU - „orice conduită bazată pe distincţia operată în raport cu
anumite categorii naturale şi sociale şi care nu este legată de capacităţile şi meritele individuale sau de
comportamentul concret al unei persoane“.

316
etnică ilegitimă şi de manifestare brutală a instinctelor primare la nivelul
„majorităţii dominante” cotropitoare, lipsita, prin aceasta, de legitimitate.

317
 Starea minorităţilor etnice în spaţiul nostru european, inclusiv balcareic,
este
oglindită între altele în dramatismul „războaielor inter-etnice“, religioase sau
civile, care au avut loc în această parte a lumii, pe de o parte şi în statisticile
privind minorităţile, pe de altă parte. Bosnia sau Kosovo, spaţii geografic reduse,
au
devenit adevărate „sisteme de referinţă“ universale pentru analiştii politici ai
minorităţilor etnice şi ai drepturilor universale ale omului. ! 96.
Intoleranţa şi ura faţă de străin sau de minorităţi pot conduce omenirea
din
nou spre fapte extremiste. „Fasciştii germani urăsc pe turci, francezii pe arabi,
austriecii pe unguri şi pe cehi, iar ruşii pe caucazieni. O dezlănţuire rasistă
împinsă
dincolo de problema specifică emigrării, căci străinii ... reprezintă mai puţin de
2% din populaţia UE, adică 6 milioane din 320 milioane de locuitori. Chiar dacă
se adaugă 2 sau 3 milioane de clandestini sau refugiaţi, ei sunt încă departe de a
constitui o ameninţare“.97
Protecţia minorităţilor etnice în plan politic şi juridic ne obligă să ne
întoarcem în timp la valorile şi normele cucerite de omenire în lupta cu incultura
şi barbaria evului mediu. Teoria drepturilor naturale (Hugo Grotius, Thomas
Hohbes
sec. XII) legitimează lupta oamenilor împotriva unei eventuale guvernări
opresive
întrucât potrivit lui Locke — nimeni nu trebuie să violenteze pe altul sau să pună
în pericol viaţa, sănătatea sau proprietatea acestuia. In termenii actuali, filosoful
englez considera că adevărata protecţie politică a individului ar consta în
capacitatea
acestuia de a înţelege şi de a respecta funcţionarea „naturală“ (normală) a
societăţii. Fiecare individ - credea Locke - are dreptul natural la viaţă, libertate şi
proprietate dar, în acelaşi timp, fiecare individ are şi datoria naturală de a
respecta
viaţa, libertatea şi proprietatea celorlalţi. Chiar şi atunci când se solicită o
autoritate
comună pentru a reglementa conflictele dintre ei, drepturile le sunt respectate,
autoritatea respectivă urmărind protecţia acestor drepturi.98
Teoria drepturilor naturale a avut 3 efecte politice:
I. nici un individ nu poate fi subordonat politic de altcineva decât prin
propria

96”2 Vezi şi Petre Bărbulescu, Drama minorităţilor naţionale din Ungaria, Editura Globus, Bucureşti, 1991, pp. 10
şi 110.
97 Vezi Le Nouvel observateur, Nr. 1525, 5/1/1995, p. 30.
98 Vezi şi Roşu, D., Multiculturalismul ţi drepturile politice ale minorităţilor naţionale, Univ. „Al. I. Cuza“ Iaşi,
2000, p. 51 (teză licenţă).

318
voinţă (cedare de drepturi, consimţământ);
II. orice guvernare are drept funcţie primară protecţia
drepturilor naturale
ale individului;

319
 III. guvernarea care încalcă drepturile naturale ale individului îşi pierde
legitimitatea.99
Se cuvine să precizăm că teoria drepturilor individului a evoluat şi „s-a
îmbogăţit“ treptat, folosindu-se, de aceea, concepte sau termeni diferiţi: drepturi
publice (Franţa), drepturi civile (SUA), drepturile omului (civile, politice,
economice,
etnice, culturale, lingvistice, religioase, profesionale, de mişcare liberă, de
asociere etc.). Ele aparţin individului în mod legitim şi natural.
în lucrarea Leviathan, Th. Hobbes scrie că oamenii trăiesc în societatea
civilă respectând următoarele două legi:
a) individul trăieşte in pace alături de ceilalţi oameni atât timp
cât starea de
linişte şi pace este respectată, el poate recurge la violenţă dacă situaţia impune
aceasta;
b) individul renunţă la dreptul iniţial... dacă doreşte să trăiască
în pace şi
linişte şi trebuie să se mulţumească cu marja de libertate în care se mişcă pentru
a
păstra „libertatea în raport cu alţii“.
Problema drepturilor umane este cu atât mai complexă cu cât protecţia
reală a
acestora „trece“ de la individ la grup sau popor! Lucrurile sunt mai simple atât
timp cât analizăm drepturile la nivel individual, dar devin destul de „încâlcite“
imediat ce trecem la grup, familie, instituţie, comunitate, popor şi, în mod
particular, la ceea ce se înţelege prin „drepturi colective“! Nu trebuie să
confundăm asemenea „drepturi“ (cel puţin discutabile) cu dreptul popoarelor la
autodeterminare (populaţiile colonizate, naţiunile primate, cazul fostelor imperii
etc.)
Se cuvine să precizăm că ONU a stabilit dreptul la autodeterminare ca
drept al popoarelor aflate sub dominaţia colonială sau străină (state invadate),
care nu se
aplică popoarelor organizate într-o formaţiune statală întrucât organizaţia
mondială condamnă orice încercare de dezmembrare a unităţii naţionale şi
integrităţii
teritoriale ale unei ţări.
Protecţia individului este, însă, mai importantă decât autodeterminarea
(colectivă) întrucât libertatea popoarelor de a alege sistemul politic şi socio-
economic nu trebuie să între în contradicţie cu „standardele internaţionale ale
drepturilor omului“. 100

99"3 Vezi şi M. Miroiu, A. Miroiu, Ghid de idei politice, Editura Pan-Terra, Bucureşti, 1991, p. 40-42.
100 Vezi şi Severin, A., Autodeterminare ţi secesiune, în Revista Română ale Drepturilor Omului, Nr. 16, 1998,
p. 64.

320
Diversificarea minorităţilor şi „reconstrucţia drepturilor” umane

321
 Atenţie! Când se vorbeşte despre problema minorităţilor; cei mai
mulţi
oameni cred — din obişnuinţă — că este vorba de tradiţionalele aspecte
legate de
grupuri diferite sau de „grupuri străine“ în plan etnic (şi, prin derivaţie, în
plan
religios şi în ceea ce priveşte limba maternă). Epoca modernă şi, mai recent,
post-
modemismul, au complicat mult lucrurile, impunând o varietate de alte
minorităţi, care
nu au nimic comun cu obişnuitele şi tragicele războaie religioase sau inter-
etnice.
Reamintim doar minorităţile devianţilor social (alcoolici, drogaţi, sectanţi),
ale
săracilor, analfabeţilor; minorităţile sexuale etc._________________________

In ultimele decenii au avut loc importante modificări la scară

mondială şi
în plan intern în ceea ce priveşte problema minorităţilor prin adoptarea unor
legislaţii
şi a unor politici care să reducă sau să elimine orice discriminare în acest
domeniu. „Chiar şi ţările monoetnice sau monoculturale — adesea
intransigente — au
adoptat norme privind autonomia culturală a minorităţilor. în multe societăţi
există deja un pluralism juridic (privind persoana, regimul proprietăţii,
succesiunea
...)“101 menit să asigure protecţie grupurilor defavorizate. Principiul egalităţii
în
faţa legii este inclus în orice Constituţie modernă, vizând drepturile civile,
asigurarea
locurilor de muncă prin şanse egale în faţa şcolii, a educaţiei şi a calificării
profesionale. Se vorbeşte astăzi tot mai mult de dreptul la diferenţă al
individului, al
grupului şi, deci, al minorităţii, mai ales în condiţiile „încă confuze“ în care
se
desfăşoară mondializarea (culturală, normativă) şi globalizarea (economică,
financiară, comercială).
Protecţia minorităţilor a devenit o adevărată ideologie care, ca orice

101 Joseph Yacoub, Les Minorités dans Le Monde, în The Mediterranean Journal of Human Rights, University
of
Malta, 2002.
11s
Vezi şi Joseph Yacoub, Les minorités dans le Monde, in The Mediterranean Journal of Human Rights,
University of Malta, 2002.

322
ideologie,
promovează o mişcare socială corespunzătoare (celebre sunt, în acest sens,
mişcările pentru drepturi civice ale negrilor din SUA, din anii ’50-’60, destul
de
violente în timpul preşedinţiei lui Kennedy). Au fost lansate ipoteze şi
concepte noi,
între care menţionăm:
1. derogări normative în favoarea grupurilor defavorizate;
2. discriminare posjtivă, care este deja practicată în
România, în manieră
legitimă (educaţie, profesionalizare ...) sau ilegitimă (în domeniul legislativ,
punitiv, în cazul infractorilor etc.)

323
 Temă. Realizaţi o anchetă şi elaboraţi un referat pe tema celor 4 concepte
privind protecţia minorităţilor prin poliţia de discriminare pozitivă, prin
atribuirea
unui statut special, a unui tratament specific şi prin realizarea unor derogări
legislative „protecţioniste“ în domeniul minorităţilor._____________________

Legislaţia internaţională a suferit ameliorări semnificative privind

minorităţile, dreptul la cetăţenie politică şi libertatea în faţa legii fiind
considerate
insuficiente pentru protecţia reală a minorităţilor etnice. Afirmative Action
(privilegii
şi discriminări pozitive în spaţiul „anglo-saxon“) adânceşte — prin garanţii
specifice
- perenitatea grupului etnic minoritar, recunoaşterea drepturilor identităţii
grupale
şi ale „eului colectiv“. Discriminarea posjtivă nu neagă — potrivit unor jurişti
globalizanţi — principiul universal al non-discriminării şi egalitatea tuturor în
faţa legii!
Pentru a salva „aparenţele“, actele normative internaţionale sugerează
diferenţa dintre egalitatea abstractă, admisă principial şi egalitatea concretă sau
specifică, practicată „funcţional“ în vederea asigurării justiţiei sociale.
Documentele internaţionale (ONU, UNESCO, UE etc.) includ noţiunea de
tratament special (vizând minorităţile ...) şi categoria demografică „popoare
indigene“ care trebuie să fie considerate identităţi distincte şi deci trebuie să fie
protejate în faţa confruntărilor cu „majoritatea“ sau cu societatea „dominantă“.
Convenţia OIT (Organisation Internationale du Travail) (169 din 1989)
consemnează „aspiraţia popoarelor indigene şi tribale de a controla propriile
instituţii, propriile lor moduri de viaţă şi de dezvoltare economică şi de a
conserva propria identitate, propria limbă şi propria religie în cadrul statelor în
care trăiesc“.
Experienţa unor ţări, mai ales a Spaniei, arată că „recunoaşterea
instituţională a minorităţilor şi adoptarea unei logid comunitare sunt însoţite de
declinul principiului egalităţii abstracte şi al „ideologiei individualiste“, pe de o
parte şi
de afirmarea tot mai netă a ideologiilor comunitare“, pe de altă parte (vezi şi 14,
p.
9).
Justiţia socială şi toleranţa inter-etnică au progresat semnificativ în
ultimele decenii. Finlanda, Irlanda şi Canada recunosc oficial dualitatea
lingvistică. în
Spania există patru limbi oficiale. Drepturile culturale şi lingvistice sunt
recunoscute în mod reciproc în Germania şi Danemarca, vizând minorităţile

324
respective. Există chiar derogări de la legislaţia în vigoare în favoarea
minorităţilor, mai ales a „micilor minorităţi“: astfel, partidul minorităţii daneze
din Germania nu obţine, de regulă, 5% din voturi în alegeri şi cu toate acestea
este reprezentat în parlamentul german; cele mai multe minorităţi etnice din
România nu obţin, de asemenea, voturi suficiente - potrivit legii - pentru a fi
reprezentate în Parlament şi cu toate acestea - potrivit discriminării pozitive -

325
fiecare minoritate etnică (din cele 11) are cel puţin un reprezentant-deputat în
forul legislativ al ţării. Trebuie menţionat că multe ţări au un număr
impresionant de limbi oficiale. Africa de Sud recunoaşte 11 limbi oficiale, India
— 15
limbi din cele 1652 limbi înregistrate şi, deci, practicate, Senegalul admite şase
limbi internaţionale, Nigeria recunoaşte numai trei limbi din cele aproape 400
limbi reclamate etc.
Astăzi se vorbeşte tot mai mult - sub presiunea organismelor de tipul
Consiliul Europei, al UE sau ONU — de pluralism, multiculturalism,
interculturalism sau
de „dreptul la diferenţă“ lingvistică şi culturală. S-a realizat un progres
substanţial în raport cu epoca antagonismelor, tragediilor şi „revanşelor istorice“
care au vizat îndeosebi provinciile sau regiunile care erau pasate dintr-un imperiu
în altul, de la o ţară la alta, precum Alsacia, Lorena, Bucovina, Dalmaţia, Galiţia,
Banatul, Slovenia, Rutenia subcarpatică etc. Oraşe de tipul Vilnius sau Cernăuţi
aveau o compoziţie multinaţională şi ridicau, astfel, probleme privind
minorităţile
conlocuitoare. în oraşul Nana din Estonia minoritatea rusă este ... majoritară,
datorită desigur emigrărilor forţate (deportări) ale autohtonilor în perioada
stalinistă şi, în compensaţie, datorită „importului de majoritari“ (ruşi, în epoca
URSS-ului). De altfel, asemenea migraţii forţate au făcut ca structura
demografică
a popoarelor şi a ţărilor asuprite de către imperialismul sovietic să se modifice
substanţial în favoarea etniei dominante-, 40% din populaţia Estoniei este
construită
din minorităţi, cea mai importantă este cea rusă (34%), jumătate din populaţia
Letoniei (o altă ţară cotropită de Stalin) aparţine minorităţilor, în Moldova ex-
sovietică situaţia este comparabilă. Probleme încă sub tensiune sunt cele din
Bosnia,
Liban, Cecenia sau Cipru.
Este necesară multă diplomaţie şi o adevărată artă managerială pentru a
gestiona — fără riscuri şi „tulburări“ — relaţiile dintre cele 109 minorităţi ale
Lituaniei, 110 etnii coexistente ale Ucrainei, 52 grupuri minoritare din
Bangladesh
sau alte mii de „populaţii minoritare“ care trăiesc în State Naţionale sau în „ţări-
imperii“ din Asia sau Africa. Revendicările minorităţilor sunt încă privite cu o
anumită suspiciune de Statele-Naţiune sau de „majorităţile“ dominante, cu atât
mai mult cu cât asemenea populaţii sunt amplasate, de regulă, în zone frontaliere
şi
provoacă probleme (chiar tensiuni) transfrontaliere cu ţările vecine.
Integrarea unor state ex-comuniste în NATO şi în UE constituie un
factor esenţial de protecţie a minorităţilor din statele respective întrucât un
asemenea proces politic înseamnă în sinteză o transformare de ansamblu a

326
societăţii şi, îndeosebi, o civilizare a întregii populaţii, a persoanelor, a grupurilor
şi a raporturilor inter-umane.

327
 Evenimentele politice şi militare din ultimii ani au redeşteptat
„naţionalismele locale“ în unele regiuni ale lumii, în ciuda obiectivelor
„oficiale“
de a promova drepturile minorităţilor în cazuri limită prin forţă (exemplu tipic:
Zona
Balcareilor). în ciuda „convieţuirii seculare“ pe acelaşi teritoriu şi a unor
experienţe tragice, minorităţile din ţări ca India, Liban, Guyana, Pakistan,
Rusia-
Cecenia etc. parcurg o perioadă de mari tensiuni şi confruntări sângeroase.
Asemenea zone „sunt invadate de conflicte comunitariste, rasiale şi
religioase ..., de
tendinţe de accentuare a singularităţilor naţionale ..., a moştenirii trecutului, a
valorilor tradiţionale, a limbii, a nostalgiei pentru un trecut îndepărtat, obiceiuri
şi
pentru «naţionalismul cultural şi teritorial»“.118
Două pericole sunt, deci, posibile şi deja întâlnite în lume în domeniul
protecţiei minorităţilor naţionale:
ignorarea drepturilor acestora sau negarea pur şi simplu a existenţei
unei
minorităţi. Există ţări în care se afirmă oficial că toţi cetăţenii „au aceeaşi
naţionalitate“ sau se identifică naţionalitatea cu cetăţenia. în Grecia nu
există
... decât greci! Premierul român a fost criticat recent de presa bulgară
pentru că a „îndrăznit“ să afirme că „trebuie să avem grijă de minorităţile
din ţările noastre, de minoritatea bulgară din România şi de minoritatea
românească din Bulgaria ...“. Bulgarii consideră că în ţara lor nu există
nici
o minoritate românească!
extrema cealaltă este la fel de ilegitimă şi dăunătoare: a practica
izolaţionismul minoritar sau „autonomismul integral“, a rupe minoritatea
de
majoritate şi a o introduce într-un „turn de fildeş“ sau într-o „seră
socială“ sunt tendinţe care fac mult rău în primul rând minoritarilor (aşa
cum probează experienţa multor minorităţi în ultimele decenii).

Protecţia comunităţilor etnice sau a „minorităţilor frustrate“ trebuie să

vizeze respectarea drepturilor culturale, lingvistice, identitare prin măsuri
juridice şi
programe sociale, evitarea asimilării forţate şi totodată evitarea izolării sau a
conduitelor egoist-naţionaliste._______________________________________

Care este soluţia acceptabilă atât pentru majoritari, cât şi pentru

328
minoritari?102

102 Vezi şi Miftode, V., Identités culturelles et coopération européenne, în vol., La réinventation de la démocratie,
(dir. G.
Gosselin), L’Harmattan, Paris, 1995, p. 173-l81.

329
 Dalai-Lama afirma în 1997 că „pluralismul culturilor, al raselor şi
obiceiurilor trebuie să fie o bogăţie pentru lume şi nu o sursă de tensiune şi
separare“. Trebuie să îl accepţi pe Celălalt în diferenţa să şi trebuie să cauţi
sensurile comune ale diferenţelor culturale cu celălalt şi pentru celălalt!______

Se impun, în acest context, măsuri de realizare a unei educaţii

multiculturale
şi interculturale în primul rând la copii şi eliminarea practicilor şcolare
omogeniyante şi naţionaliste, pe de o parte şi a celei care ignoră
responsabilităţile (în
favoarea fetişizării drepturilor), pe de altă parte.
Pentru o justă protecţie în ansamblul sistemului social, minorităţile de
orice fel trebuie să îşi conştientizeze faptul că nu există drepturi fără îndatoriri
sau
responsabilităţi1 Problema loialităţii este reciprocă, vizează ambele părţi: statul
şi
majoritatea, pe de o parte, minorităţile, pe de altă parte. Minorităţile - scrie
]oseph
Yacoub - trebuie să probeze, ca răspuns la recunoaşterea şi garantarea practică a
propriilor drepturi, „ataşament faţă de societatea de primire, de Statul în care
trăieşte, faţă de ceilalţi cetăţeni, inclusiv în zonele unde minoritatea este ...
majoritari.
Când statul protejează în mod efectiv minorităţile, apare o situaţie generatoare
de responsabilităţi pentru acestea din urmă... Ca răspuns, minorităţile trebuie să
dea
dovadă de civilitate“(vezi şi 17).

Atenţie: Din punct de vedere filosofic şi juridic, comunităţile minoritare,

ca şi indivizii, n-au un drept absolut, nelimitat, de a dispune de ele sau de ei
înşişi!
Este regretabil să constatăm că această noţiune de responsabilitate juridică şi
morală,
atât de importantă, este cvasi-absentă din dreptul internaţional cu privire la
minorităţi. Pledăm, în acest sens, pentru o „Declaraţie internaţională a datoriilor
omului şi ale minorităţilor (vezi 17), îndeosebi faţă de Ceilalţi şi faţă de
societatea
globală în care se afirmă în libertate şi egalitate._________________________

Absentă din cea mai mare parte a documentelor diplomatice, noţiunea

de datorie (referitoare la minorităţile naţionale) figurează uneori în textele
politice. Se
recomandă „un comportament nu mai puţin fidel şi loial din partea minorităţilor

330
faţă de Statele în care trăiesc; - un echilibru just între drepturile minorităţilor şi
obligaţiile lor faţă de societatea din care fac parte“ (vezi 17). A particulariza
universalul şi a universaliza particularul - iată dilema în care se află toţi cei
implicaţi în rezolvarea problemei protecţiei minorităţilor etnice, lingvistice şi
religioase.

331
 d. Controlul respectării drepturilor omului

Există mai multe organisme statale şi internaţionale, îndeosebi în cadrul

ONU, destinate implementării şi apoi monitorizării modului de respectare a
diferitelor tipuri de drepturi şi de limitare sau control al eventualelor
discriminări
care afectează unele populaţii vulnerabile sau defavorizate.
Domeniul cel mai controversat şi dominat de ideologii, populism şi
demagogie, este, în cadrul acestei analize, cel al drepturilor copilului. Pornim, în
acest sens, de la două exigenţe fundamentale:
Implementarea şi „impunerea” drepturilor legitime ale copilului nu se
pot face
decât de factori competenţi specifici „beneficiarilor” (adică familia, şcoala,
comunitatea locală, societatea).
Copiii nu pot răspunde pentru faptele lor; întrucât nu au încă
responsabilitatea
formată şi deci, nu au nici competenţa să-şi stabilească propriile interese şi
drepturi. Comunicarea şi opiniile copiilor sunt necesare, dar nu pot avea decât o
funcţie facultativă, nu deliberativă.
înţelegerea corectă a acestui lucru ar reduce semnificativ atât tensiunile şi
violenţele între generaţii (mai ales între părinţi şi copii), cât şi conduitele
deviante ale
minorilor, vulnerabilitatea lor în faţa diverselor „capcaree” ale vieţii sociale
(alcoolism, tabagism, drog, eşec şcolar, marginalizare sau degradare în raport cu
valorile sociale, etc.).
Este semnificativă, în acest sens, reacţia unei adolescente, (film
americare), la pretenţia unei colege că „are dreptul să facă ce vrea, indiferent de
dorinţa mamei”: „nu există cultură şi nici viaţă normală - a replicat adolescenta
— acolo unde copilul este lăsat să facă ce vrea”. Nu putem vorbi de dreptul la
autodeterminare al copilului fără a risca drepturi fundamentale ale acestuia:
dreptul la viaţă şi dreptul la afirmare socială, garantate şi realizate în fapt de
familie, şcoală şi comunitatea umană din care face parte.

332
 Comitetul pentru
drepturile omului

Comitetul
Comitetul
pentru
împotriva
drepturile
torturii
copilului

Comitetul pentru Comitetul pentru

eliminarea Drepturile omului drepturile
discriminării în viaţa sociala socioeconomice
rasiale şi
culturile

Comitetul pentru
muncitorii
emigranţi

Com
itetul
pentr
u

elimi

Fig. 47. Paradigma organismelor de control privind Drepturile Omului

Analiza eşecurilor umane din rândul copiilor pune în lumină nu numai

încălcarea unor drepturi obişnuite, ci şi abuzul de drept (sau de drepturi ) din
partea minorilor „eşuaţi” în diferitele perioade sau domenii: eşec în familie,
(refuzul socializării primare, preferinţa pentru „grup” sau „gaşcă”); eşec şcolar
(refuzul „mediului şcolar” şi preferinţa pentru mediul străzii sau al „localului”,
sfidarea normelor şcolare, absenteismul, abandonul, capcarea alcoolului sau chiar
a drogului, etc.); eşec profesional (refuzul profesiei, al meseriei şi, în general,
refuzul muncii... ); eşec social: „îndepărtarea” de familie, de părinţi, de educaţie

333
 şi cultură, refuzul oricărei activităţi normale care duce, în final, la
excludere
socială, pe care noi o numim, în acest context, auto-marginalizare şi auto-
exdudere socială 103
Este absurd să-i întrebi pe copii dacă au dreptul la libertate fără să avem
în
vedere despre ce libertate este vorba: un copil are dreptul la educaţie şi la
învăţământ
gratuit, dar în situaţia în care copilul fuge de acasă, refuză educaţia părinţilor,
dreptul la familie devine obligaţie pentru copil de a se supune „factorilor
competenţi”
(părinţi, comunitate, justiţie, etc.).
Abuzul de drept în rândul minorilor s-a manifestat uneori cu brutalitate
atunci când au profitat de demagogia sau populismul unor factori sau norme
„aşa-
zis democratice” şi educative. Unii elevi din Timişoara au solicitat cu ani în
urmă
înfiinţarea unor localuri cu băuturi alcoolice şi ţigări în incinta spaţiului şcolar,
alţi elevi au solicitat eliminarea examenelor sau a frecvenţei obligatorii, unii
copii
şi-au reclamat părinţii chiar şi atunci când „au fost rugaţi” să facă ceva în
gospodărie. Mass-media prezintă frecvent asemenea cazuri.
Dreptul fundamental prioritar al copilului este, în opinia noastră, dreptul
la
o dezvoltare normală, drept care „începe” să funcţioneze prin socializarea
primară, al
cărui rezultat se concretizează, între altele, în obişnuinţa copilului „de a-şi trăi
vârsta” sau, teoretic, de a-şi respecta statutul social, adică poziţia în familie, în
şcoală,
în comunitate. Lipsa unei asemenea socializări reuşite explică de ce unii copii
„depăşesc” natura şi funcţiile copilăriei, aspiră sau cer „altceva”, adoptă conduite
de adult şi văd în copilărie „mai puţin o grădină a Raiului, cât mai degrabă o
închisoare"121. Asemenea aspiraţii ilegitime provoacă, din păcate, eşecuri umane
(chiar sinucideri), în rândul copiilor sau al minorilor „jigniţi” sau frustraţi că
„drepturile” solicitate n-au fost imediat satisfăcute. Fenomenul ideologţzării
drepturilor omului, mai ales ale copiilor, are un impact extrem de negativ asupra
funcţionării normale a întregii societăţi: „bombardamentul” cu drepturi a slăbit
familia (ca instituţie formativă esenţială), a dereglat „instituţia şcolară” (tot mai
mulţi „analfabeţi cu diplomă”) sau a dezorientat alte instituţii implicate.

103 Miftode, V., Sociologa populaţiilor vulnerabile, Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza, Iaşi, 2004, pp.59-
172.
,2/
Balahur, D., legislaţia în Asistenţa Socială, în volumul Reconversie în Asistenţa Socială, Editura Universităţii
Alexandru Ioan Cuza, Iaşi, 2005, p. 233

334
e. Discriminări sociale în societatea contemporană
în sens general, discriminarea socială se defineşte prin nedreptăţi şi
inegalităţi între oameni sau între grupuri în funcţie de anumite caracteristici:
etnie, rasă, culoare, sex, naţionalitate, apartenenţă religioasă, orientare sexuală,
mediu de origine, nivel de educaţie sau „mărimea veniturilor” (între săraci şi
bogaţi) etc. Indivizii care suportă diferite discriminări devin treptat grupuri sau
populaţii vulnerabile, marginalizate sau, în extremis, excluse social.
Identificam în acest sens, două tipuri empirice de discriminări, în raport
cu „scara de valori” şi cu interesul general al societăţii:
discriminări reale şi legitime;
discriminări „abstracte”, inventate sau ilegitime.
Anchetele noastre de teren au pus în lumină existenţa şi practicarea unor
asemenea forme de discriminare. Iată ce scrie un subiect în fişa de ancheta:
„Discriminarea ireală sau ilegitimă are la origine ideologizarea unor drepturi, de
regulă exagerate, ale unor grupuri sau minorităţi. în România se manifestă în
ultima vreme, de pildă, o amplă problematizare în legătură cu drepturile
homosexualilor şi cu pretinsa lor încălcare de către „majoritate”, deşi, în fapt, nu
există motive reale pentru o asemenea acuzaţie! Dimpotrivă, manifestările
publice exagerate ale acestui grup reprezintă o încălcare gravă a unor drepturi
fundamentale ale unor segmente de populaţie profund vulnerabile, prin natura
lor: copiii, dreptul lor la inocenţă, puritate şi „linişte psihică” în spaţiul public;
bătrânii, mai ales „bunicele şi nepoţii lor”, care trebuie să se bucure de aceleaşi
drepturi atât în familie, cât şi în afara ei, în parcuri sau în „mediul străzii”.
„Discriminarea inventată, ireală, se poate defini - scrie Emanuela G. - printr-un
discurs ideologic, retoric şi ipocrit, fără nici o acoperire în lumea reală”.(fişa
nr.87, 2006).
Istoria societăţii umane este străbătută de procese şi fenomene
contradictorii în diferite domenii: economie, cultură, populaţie, religie, familie,
relaţii etnice sau lingvistice etc. Starea socială a diferitelor grupuri umane
raportată la contribuţia prin muncă la producerea avuţiei globale, pe de o parte şi
la legitimitatea „egalităţii naturale”, de origine, a tuturor oamenilor (indiferent de
sex, vârstă, rasă, religie etc.) pe de altă parte, a pus în lumină o realitate care
violentează selectiv grupuri şi indivizi - discriminarea în faţa diferitelor „oferte”
şi instituţii sociale:
discriminarea în cadrul familiei;
tratament diferit în sistemul justiţiei;
accesul condiţionat sau „frânat” la educaţie;
favoritismul în „sfera muncii” şi a ascensiunii sociale;

335
 practici rasiste şi discriminări etnice;
minorităţi discriminate şi minorităţi discriminante 104;
într-o anchetă empirică (tineri, studii liceale, origine atât rurală cât şi
urbană) s-a obţinut următoarea ierarhie a formelor de discriminare:
1. etnică, rasă, „culoare”
23,2%
2. din care discriminare de rasă 13,8
%
3. religioasă 17,0
%
4. sexuală
11,6%
5. feminismul 1,6 %
6. homosexuală 0,6 %
7. de statut social,
mediu social 8,7 %
8. mediul de viaţă
3,9 %
9. zonă de origine
2,3 %
10. discriminări de
vârstă 4,5 %
11. discriminări politice
3,5 %
12. de opinie 2,3 %
13. educaţie, cultură
2,9 %
14. săracii, cei fără
bani123 2,6 %
persoanele sero-pozitive 1,6 %
15.

104 Vasile Miftode, Sociologia populaţiilor vulnerabile, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 2004,
cap. III, Protecţia minorităţilor şi devianţa socială, pp. 95 — 167

336
 Fig. 48 Paradigma „spaţiului social” al discriminării umane
Există forme concrete de discriminare cu care ne întâlnim frecvent în
societatea românească:
accesul diferit la tratamentul medical: unii cetăţeni care şi-au plătit
conştiincios zeci de ani cotizaţiile, nu primesc medicamentele necesare şi
nu găsesc locuri adecvate în unităţile sanitare, în timp ce alţi cetăţeni —
privilegiaţi — beneficiază de asistenţă medicală „de înalt nivel” inclusiv
în
străinătate
şcolile din sate, mai ales din zonele montane, se află într-o stare
deplorabilă, în degradare, copii din sate fiind cei mai defavorizaţi.;
manifestarea publică exagerată şi „şocaretă” a unor grupuri (de orientare
sexuală diferită..) care încalcă drepturile legitime şi tradiţional-istorice ale
altor grupuri cu adevărat vulnerabile (dreptul la inocenţă al copiilor,
dreptul la credinţă religioasă şi la „linişte sufletească” al bătrânilor etc.).”
în virtutea respectării drepturilor omului, s-a ajuns la exagerări, la
impunerea respectării unor drepturi - scrie Claudia Sociu - care într-o
formă, uneori brutală, încalcă drepturile tradiţionale, socialmente
acceptate, ale altor grupuri sau populaţii” (Fişa de anchetă nr. 34, 2006).
cazuri de discriminare, mai ales în spaţiul public, vizează cu precădere
dreptul persoanei - indiferent de condiţii - la imagine şi la „reputaţie
socială”, comunitară sau profesională;
una din gravele discriminări îi vizează pe copii privaţi de părinţi, de o
familie de origine, discriminare favorizată de legalizarea eventuală a aşa-
zisului drept al „familiilor gay" de a adopta copii. O alta discriminare

337
vizează tot copiii: discriminarea între copiii care se bucură de o naştere
normală şi copiii ucişi la naştere (de „mămici” criminale) sau prin avort
(potrivit „dreptului” de a săvârşi o asemenea faptă fără pedeapsă!);
există, de asemenea, discriminări între copiii de la sate, din mediul rural,
mai ales din „satele de munte” - răsfirate pe dealuri şi munţi -, nevoiţi să
meargă mai mulţi kilometrii de acasă până la şcoală, să suporte multe alte
condiţii defavorizante şi copiii de la oraş care se bucură, în mod firesc,
de condiţii de viaţă şi educaţie radical mai bune. O altă discriminare, de
data aceasta pozitivă (adică favorabilă copilului de la sat, din rural) se
referă la educaţia prin muncă a acestuia, la socializarea primară, firească,
prin participarea lui directă - alături de părinţi şi de ceilalţi fraţi - la
activităţile gospodăreşti şi la ansamblul vieţii de familie. Pierdanţi sunt
copiii de la oraş, mai puţin antrenaţi în activităţi practice, utile familiei şi
societăţii, unii dintre aceştia ajungând „la maturitate” incapabili să „facă
ceva”, să-şi asigure mijloacele de trai, să devină independenţi economic,
devenind adesea victime ale faptelor antisociale şi criminale;
fenomenul discriminării afectează şi domeniul mass-media, al dreptului
la liberă exprimare, între cei care deţin mijloace de „informare în masă”
(ziare, posturi de televiziune etc.) şi cei care nu deţin asemenea
instrumente şi nu se pot apăra de frecventele cazuri de calomnie sau
„ofensă publică”, cu atât mai mult cu cât nici legislaţia în vigoare nu îi
apară pe cei defavorizaţi în acest domeniu;
Putem vorbi, în acest context, şi de o discriminare vizibilă „pe statele de
plată” între cei care muncesc şi persoanele care nu muncesc, dar primesc
ajutoare de la diferite instituţii al căror cuantum depăşeşte adesea pe cel
al salariului. „Mie îmi convine să stau în şomaj.- declara sincer o
asemenea persoană! Am timp de telenovele, calculator, plimbare etc. Iar
banii pe care îi primesc sunt aproape cât salariul tău! Tu eşti stresată mai
tot timpul, dimineaţa „cu noaptea’n cap” pleci la serviciu, te întorci seara
târziu şi pe deasupra mai cheltui bani şi cu transportul! Ce este mai uşor:
să fii în şomaj sau să te stresezi inutil”? (Fişa nr. 67, 2006)
Teoretizarea abuzivă a discriminărilor de tot felul a dat naştere - ca efect
pervers - unor „conduite discriminante” şi unor cazuri în care aşa-zisa
discriminare joacă rolul unui „paravan” pentru a ascunde fie fapte
anomice, antisociale, fie incapacitatea sau refuzul „victimei” de a-şi
rezolva independent problema sau de a-şi asigura prin forţe proprii
mijloacele de trai etc.

338
 Starea drepturilor
f. Drepturi şi a discriminărilor
şi discriminări în „spaţiul familial”
sociale specifice

Analiza acestor probleme nu poate ignora dinamica socială, inclusiv a

drepturilor, şi îndeosebi „saltul” realizat de la societatea tradiţională la
societatea
modernă şi „post-modemă”. In ce măsură, ne putem întreba, sistemul de
valori
contemporane este superior şi, mai ales, funcţional, în raport cu sistemul de
valori al „vechii” societăţi tradiţionale! Se impune, în acest sens, să analizăm
„starea de lucruri” actuală în domeniul nostru de referinţă - drepturi,
discriminări, identificând fenomenele negative cu care ne confruntăm în
diversele domenii ale vieţii sociale, pe de o parte şi „starea de lucruri” din
trecut,
pe care o povestesc bunicii sau „bătrânii satului”, reprezentanţii încă în viaţă
ai
comunităţilor sociale româneşti. „In familia tradiţională - scrie Oana Vartic
(masterand, 2006), drepturile şi responsabilităţile erau bine definite,
repartizate şi
chiar respectate de membrii acesteia” (Fişa de ancheta nr.12, 2006).
Degradarea instituţiei familiale este pusă în lumină de starea precară a
celor mai vulnerabile categorii de populaţie: copiii şi bătrânii, primii fiind
asaltaţi
de tot felul de ideologii şi politici sociale „protecţioniste” populiste sau
demagogice, ceilalţi fiind, la rândul lor, marginalizaţi, „izolaţi” în locuinţele
lor
(dacă mai sunt ale lor!), nedreptăţiţi sau umiliţi atât de societate (mai ales prin
pensii ridicol de mici), cât şi de propriile lor familii de origine (care, în
numeroase cazuri, îi uită şi îi ignoră.).
Analizele comparative probează că drepturile copiilor şi ale bătrânilor
erau asigurate - în ciuda condiţiilor grele -, într-o măsură semnificativ mai
mare
în societatea tradiţională (în „familia lărgită” cu relaţii intra- şi inter-
generaţionale
dense, puternice, mai umane şi desigur mai...normale!). De pildă :
dreptul la familie şi, mai ales, la afectivitate familială, aflat azi în cea
mai
mare criză (copii abandonaţi, abuzaţi, neglijaţi, chiar ucişi de propriile
„mămici” sau „tătici”, bătrâni care trăiesc în mizerie şi în singurătate -
fapte cu totul izolate sau chiar lipseau cu desăvârşire „ în vechime”);

339
dreptul la o socializare normală a individului (pus în discuţie de
„ofensiva” unor drepturi ilegitime, de transferul unor funcţii de la
familie
la societate, de degradarea instanţelor „controlului social” etc.),
frânarea
sau chiar eliminarea în practică a socializării copiilor de către
diversele
fenomene negative cu care ne confruntăm atât în „spaţiul social”, cât
şi
în spaţiile formative specifice (familie, şcoală, vecinătate, „mediu
proxim”, mediu profesional sau mediul muncii, „grupul de joacă”,
timp
liber etc.);

340
dreptul la afirmare socială şi, desigur, individuală, pus în zilele noastre
„sub semnul întrebării” datorită „efectelor perverse” ale unor strategii de
acţiune socială inadecvată sau ale unor politici sociale irealiste sau
„super-protecţioniste”, care inactivează individul şi favorizează auto-
marginalizarea şi, în cele din urmă, auto-excluderea acestuia din familie,
comunitate, societate. „Partea nefastă a Legii privind drepturile copilului,
de pildă - scrie Tereza Bulai (masterand, 2006) - este faptul că s-a ajuns
la „dreptul” copilului de a-şi abuza sau teroriza părinţii sau bunicii, de a-i
ameninţa cu poliţia şi cu justiţia pentru diferitele ” restricţii familiale” sau
„constrângeri sociale” fireşti, percepute ca încălcări ale propriilor
drepturi.” (Fişa de ancheta nr. 27, 2006). „Cert este faptul — notează
acelaşi subiect — că valorile familiei „post-moderne” sau aşa-zisele valori
„desacralizate” sunt de fapt non-valori şi promovează în practică false
drepturi, drepturi ilegitime sau „abuzul de drepturi” (conduita la modă în
societatea românească, mai ales în rândul „generaţiilor tinere”);
dreptul la o viaţă şi la o activitate normală (inclusiv, dreptul la muncă) pe
care individul trebuie să-i „ cucerească” încă din primii ani de viaţă, din
familie.. „Cum s-ar putea, însă, forma interesul copilului pentru activitate
utilă şi „dragostea pentru muncă” (de care depinde, în esenţă, viitorul şi
destinul lui) dacă actuala legislaţie şi aberanta „ideologie a drepturilor”
(rupte de obligaţii şi datorii...) încalcă copilului „dreptul de a nu munci”
şi, totodată, absurdul drept de a-şi reclama părinţii! Asemenea drepturi
îndepărtează copilul - vulnerabil şi inocent, prin natura lucrurilor - de
viaţa obişnuită, de realităţile dure ale mediului în care trăieşte şi îl aruncă
în prada capcareelor de tot felul, de care societatea noastră nu duce lipsă
(tabagism, alcoolism, consum de droguri, violenţe, tâlhării şi, nu rareori,
crimă). Au apărut fenomene şocarete: copii criminali la 12-l5 ani;,
adolescente „în stare de ebrietate” sau care cer „taxa de protecţie”
colegei de bancă (!),’’fumători înrăiţi” în clasele primare, elevi plecaţi „în
oraş” în timpul programului şcolar, „copiii străzii” - în fapt, copii fugiţi
din familie sau din instituţii „de protecţie”! (de reguli şi de disciplină - aşa
cum ei înşişi declară) etc.
dreptul la inocenţă şi la o viaţă potrivit vârstei copilului, drept încălcat în
mod grav în condiţiile „democraţiei originale” româneşti. „Perioada
copilăriei este fundamentală pentru profilul adultului de mâine — scrie M.
Onofrei -, copilul trebuie ajutat să-şi respecte vârsta, să trăiască „în
caredoare” şi să nu fie bombardat de imagini pornografice la televiziune
sau în „spaţiul public”. Respectul s-a pierdut iar educaţia s-a degradat -

341
scrie un alt subiect., menţionând că „drepturile copilului s-au întors (prin

342
 ideologizare şi populism) împotriva societăţii, fiind timpul să ne
întoarcem şi în trecutul nostru pentru a găsi o rezolvare.” (Fişa nr. 43,
2006)
Gradul de civilizaţie al unei societăţi îşi pune amprenta pe gradul de
respectare a drepturilor, îndeosebi ale celor mai vulnerabile populaţii sau
grupuri
sociale — copiii, bătrânii, femeile şi persoanele cu handicap. Situaţia
femeilor în
lume prezintă încă îngrijorare, statisticile următoare vin să probeze acest
lucru,
mai ales în ceea ce priveşte dreptul la viaţă, dreptul la tratament egal şi uman,
dreptul la integritate fizică şi la „confort psihic” care sunt ,din păcate,
încălcate
în condiţiile actualei ofensive a violenţei domestice, familiale şi inter-
generaţionale. Unele victime „tradiţionale” ale violenţei şi, deci, ale încălcării
drepturilor sunt femeile:
în Tanzania şi Sri Lanka peste 60% dintre femei sunt abuzate fizic în
familie de către parteneri, soţi sau concubini;
în altă parte a lumii, în Mexic, aproape 57% dintre femei din mediul
urban şi 44% din mediul rural suportă aceleaşi nedreptăţi şi violenţe
în
„spaţiul familial”;
în Guatemala, ponderea femeilor abuzate este puţin mai redus, dar
rămâne semnificativ (49%) datorită degradării instituţiei familiale;
în Zambia, Malaezia şi Coreea ponderea femeilor violentate, ale căror
drepturi sunt astfel grav încălcate, se ridică la 40%;
Un fapt de o gravitate particulară îl constituie numărul mare de femei
abuzate în unele ţări occidentale „post-industrializate”, „modele de
democraţie şi civilizaţie”, cum sunt: Japonia, ţara în care aproape 60%
dintre femei sunt violentate în familie, SUA, unde ponderea acestor
victime se ridică la 40%, Canada şi Noua Zeelandă, ţări în care
„numai”
20% dintre femei sunt abuzate de către membrii familiei;
Menţionăm, în acest context, două cazuri de încălcare de o gravitate
extremă a dreptului la viaţă şi a dreptului la „integritate corporală”,
fizică:
- în India, cinci milioane de femei sunt ucise anual „în
legătură cu

343
zestrea la căsătorie”, deci tot în „spaţiul domestic” sau familial;
- în ţările Africii, peste două milioane de fetiţe sunt
mutilate genital
anual în numele unei tradiţii absurde din punct de vedere uman;
în ţările din zona europeană în care se află şi România, ponderea
femeilor abuzate şi cu un statut discriminatoriu este mai redusă, rămânând
însă
gravă în raport cu „scara de valori” a societăţii în care ne aflăm: Albania —
63%;
Estonia - 52% dintre femeile în vârstă de peste 65 de ani şi 29% dintre
femeile
în vârstă de 18-24 de ani; Belarus 29%; Ucraina - 25% femei abuzate şi 15%

344
femei care au raportat ca au fost violate; Polonia - 60% dintre femeile
divorţate
au raportat că au fost lovite de soţi etc.
în România, violenţa domestică este „la ordinea zilei”, mass-media
prezintă zilnic exemple şi cazuri de o cruzime fără precedent care, în
majoritatea
lor, au la origine lipsa de educaţie, incultură, socializarea primară (familială)
deficitară iar ca factor imediat, favorizant - alcoolul, excesul de „vizite” la
crâşmă, la „instituţia” cea mai funcţională din satul românesc actual.

Drepturile copilului şi violenţa familială

Domeniul prioritar în contextul analizei noastre, cu preocupări

permanente atât în societatea românească, cât şi în ansamblul „lumii
civilizate”,
vizează drepturile copiilor şi discriminarea acestora în diferite forme şi în
diferite
medii sociale. Cu toate acestea, discriminarea cea mai violentă se manifestă
între
copiii care se bucură de „căldura familială”, de grija părinţilor şi, deci, de o
socializare normală, pe de o parte şi copiii lipsiţi de familie, abandonaţi,
trimişi la
cerşit, la furat sau tâlhărit, devenind astfel victime sigure ale excluderii
sociale, pe
de alta parte. Sub titlul „ Copiii cerşetori, sclavi sub ochii autorităţilor”,
Valeria
Cupa ne oferă o imagine tulburătoare, în acest sens: „ îi vezi în intersecţii,
mişunând printre maşini, cu mâna întinsă. Au faţa murdară, hainele înnegrite
şi
poartă după ei ba un biberon gol, ba un carton pe care scrie „muritori de
foame”. îi vezi în metrouri, însoţiţi de tineri dubioşi, servind unora poveşti
despre familii numeroase, părinţi morţi şi bani puţini. Au până’n 10 ani şi
câştigă
din cerşit un sfert de salariu minim pe zi! Iar părinţii lor, vii şi nevătămaţi (!),
îi
veghează de pe margine. Deşi au atribuţii legale atât pentru amenzi, cât şi
pentru
dosare penale, poliţiştii preferă prima variantă, în loc să se ocupe de
destructurarea reţelelor de cerşetori.” Oricum, amenzile date nu sunt niciodată

345
plătite de părinţii care îşi exploatează, astfel, proprii copii, invocând lipsa
banilor
şi, în extremis „discriminarea” pe care o suportă (vezi şi „Adevărul”, din 14.
02.
2007). Unii „părinţi” de acest tip fac deseori scaredal în plină stradă dacă
factorii
sociali responsabili îşi fac datoria deposedându-i de „instrumentul
exploatării”,
adică de proprii copii, pentru a-i proteja şi a-i pune la adăpost de un asemenea
pericol. „Sunt copiii mei - ţipă o „mămică” la organele de ordine - eu i-am
făcut
şi îi cresc cum vreau eu! Ce dacă merg la cerşit? Eu nu pot să muncesc, nu
ştiu
carte şi sunt bolnavă”, încheie „discursul public” persoana respectivă,
aprinzându-şi încă o ţigară!
a. ABANDONUL COPIILOR este un fenomen de o gravitate
particulară întrucât anulează cele mai multe drepturi fundamentale şi
„naturale”
de care trebuie să beneficieze în mod legitim orice copil, orice fiinţă umană

346
 inocentă. Ceea ce în trecut, în societăţile tradiţionale, constituia o
excepţie, adică
abandonul propriului copil, în zilele noastre, în epoca „valorilor post-
moderne”,
a devenit un fenomen răspândit, cu o dinamică semnificativă, care afectează
profund zeci de milioane de copii anual. Mass-media prezintă aproape zilnic,
în
ceea ce priveşte România, cazuri de copii „uitaţi” în maternităţi, pe băncile
din
parcuri, la intrarea în blocurile de locuinţe sau, mai grav, cazuri de bebeluşi
ucişi
pur şi simplu de cele care le-au dat viata! Populismul care promovează tot
felul
de drepturi, unele ilegitime şi „ne-naturale” şi „ideologizarea drepturilor”,
transformarea lor în slogan, sunt - ipotetic vorbind - factori responsabili de
ceea
ce se întâmplă în domeniul drepturilor copilului şi, într-un plan general - de
„saltul” negativ de la „civilizaţia tradiţională” la „civilizaţia post-modemă”!
b. COPIII - VICTIME ALE AGRESIVITĂŢII SOCIALE ŞI
FAMILIALE;
Fenomenul violenţei contemporane afectează, putem spune, toate
categoriile sociale, cu prioritate unele populaţii mai vulnerabile sau
defavorizate,
între care „vârstele extreme” (copiii şi bătrânii), pe de o parte şi femeile,
adică
aşa-numitul „sex slab”, pe de altă parte. Sub titlul semnificativ:
„CRUCIADELE
COPIILOR”, Petre Munteanu atrage atenţia asupra rolului nefast, în plan
educativ-formativ, pe care îl joacă unele mijloace tehnice ultra-performante
„scăpate” în mâinile copiilor. „Fetiţele primesc păpuşi şi bucătărioare; băieţii
primesc maşinuţe şi arme! Cele mai multe dintre jocurile pe computer sunt
pentru băieţi, mici sau mari - mai toate împroaşcă ecranul cu sângele unor
fiinţe
virtuale, în timp ce micul casap are mai multe vieţi. Desigur, sunt doar jocuri,
iar
mass-media dă ce doresc copiii: desene animate violente (vezi ziarul
„Adevărul”,
din 14.02. 2007). Mii de copii - scrie ziaristul - îi servesc (în „societatea
reală”) pe

347
lorzii războaielor din Africa, America Latină sau Asia. Nici n-ar şti ce să facă
pe
timp de pace, decât să pornească noi războaie, (ibidem).
Agresivitatea şi criminalitatea au ca obiectiv, grup ţintă sau „victime
preferate” copiii, datorită, mai ales, inocenţei, fragilităţii şi vulnerabilităţii
lor.
Aşa se explică răspândirea unor fenomene de o gravitate particulară: abuzul
sexual asupra copiilor, pornografia infantilă, traficul de copii şi pedofilia.
„Liniile
foarte fierbinţi” ale telefonului mobil favorizează ceea ce ziarul „Adevărul”
numeşte „Pedofiliile fără frontiere” (14.02.07). Potrivit unei anchete
internaţionale, în Austria, circa 2.500 de subiecţi din 77 de ţări au descărcat
imagini pedofile cu scopul, implicit, de a ajunge la victimele lor - copii.

348
 Starea socială a pensionarilor şi discriminarea persoanelor în
vârstă

Legea în vigoare este nedreaptă şi provoacă haos în acest domeniu 105.

Există foşti activişti comunişti sau membri ai unor organe de represiune care
se
bucură în continuare de avantaje — pensii nemeritate prea mari — şi
muncitori,
mai ales ţărani, care au muncit direct în producţie, în fabrică şi în
întreprinderi
agricole — unităţi care au finanţat industria românească şi marile cartiere
rezidenţiale — şi care primesc în mod umilitor pensii de 10 — 20 de euro.
Anchetele noastre de teren, echipele de studenţi în sociologie şi asistenţă
socială,
au înregistrat cupoane de pensie în care sunt înregistrate sume de 34,2 RON,
42
RON şi chiar 24,8 RON (pensionar Buzău, pe luna ianuarie 2004).
Lipsa de drepturi a unor pensionari - majoritatea celor din agricultură
şi
din sectoarele productive ale muncii fizice (înainte de 1989) - este agravată -
în
plan psihologic - de acuzaţia iresponsabilă a unor grupuri, că ar constitui o
povară (!) şi că celelalte generaţii ar munci pentru ei suportându-le existenţa.
Se
cuvine să precizăm că pensionarii nu trăiesc „pe seama” celorlalţi, din munca
altora! Dimpotrivă: ei au plătit 40 — 50 de ani atât cotizaţiile pentru o pensie
firească, decentă, cât şi cotizaţiile pentru securitate medicală. Se poate spune
că
din fondurile lor au fost deturnate importante sume pentru finanţarea
populistă
a unor programe destinate unor populaţii sau indivizi care nu muncesc şi care
nu
au cotizat niciodată la fondurile de pensii, asigurări de sănătate, şomaj etc.

105 Petre Roman, fost prim-ministru, în programul OTV din 20 01 2007 sub titlul Pensionarii, o povoarâ?
există decalaje extrem de mari şi nedrepte: pensii de sute de milioane lei vechi şi pensii de 300 — 400 ori mai
mici.

349
 Mass-media au publicat analize de caz vizând politica nedreaptă faţă
de
pensionari, pe de o parte şi faţă de cei care muncesc în prezent, pe de altă
parte,
politică favorabilă, în schimb, unor categorii parazitare, unor familii sau
indivizi
care în ciuda capacităţii de muncă, nu vor să se integreze în activităţi
productive.
Este vorba de penibilul Venit Minim Garantat (adică venit garantat pentru un
leneş, pentru cineva care sfidează munca şi pe „ceilalţi”) sau de ajutoarele
sociale
sau familiale, uneori exagerate (pentru ca favorizează „fuga de muncă”),
fonduri
„extrase” sau deturnate din taxele plătite de cei care au muncit zeci de ani sau
care muncesc în prezent.Fenomenul „ideologizării” drepturilor şi politicile
populiste explică, în parte, existenţa şi practicarea unor asemenea nedreptăţi
sociale într-o societate pretins democratică.

350
 f.l. Dreptul la educaţie şi „educaţia reală”

Reducerea nivelului de instrucţie şcolară şi de educaţie generală este

atât
de evidentă încât nimeni nu o contestă. Faptele empirice probează un
asemenea
diagnostic, favorizat şi de sistemele inadecvate de evaluare şcolară. Sub
sloganul
reformei a fost reintrodus sistemul stalinist (experimentat în anii ’50) al
notării
cu cele patru calificative, cei mai mulţi copii „aspirând” (uneori cu ajutorul
părinţilor), fără eforturi consistente, numai la foarte bine! Ne imaginăm ce ar
fi
făcut din echipele de olimpici sau de gimnastică aplicarea acestui sistem de
notare! Nu trebuie să ne mirăm de ce cei mai mulţi absolvenţi de liceu nu ştiu
să
scrie corect în limba maternă, nu cunosc elemente esenţiale din istorie,
geografie,
literatură etc.
Deteriorarea domeniului şi, deci, încălcarea dreptului legitim la
educaţie
continuă prin alte măsuri „de reformă”, criticate de presă.
Ioana Lupea scrie în Evenimentul Zilei106 „în locul unor examene
de veriñcare a cunoştinţelor şi a creativităţii, în şcoală avem teste
medicale pentru memorie.” Ministrul educaţiei a dat lovitura de graţie
învăţământului. Orice dezbatere despre reformă şi competitivitate în educaţie
devine ridicolă după publicarea pe internet a subiectelor pentru Bacalaureat şi
Testele naţionale şi a soluţiilor acestora, în volum, în următoarele luni.
Decizia
ministerială va avea un singur efect palpabil: creşterea consumului de lecitină
în
şcoli.
Poate că programul „cornul şi laptele” va fi înlocuit de unul mai
eficient
în noile condiţii, programul „peştele şi Gingko Biloba”. Pentru că în locul
unor
examene de verificare a nivelului de cunoştinţe şi a dezvoltării creativităţii în
şcoală vom avea teste medicale pentru memorie. Cine învaţă pe de rost şi
reproduce fidel rezolvările ministeriale sau pe cele propuse de profesori va fi
un

10612s Lupea, I., Peştele şi Gingko Biloba, în Evenimentul Zilei, www.evz.ro/article.php?artid=287959 16.01.07
351
vrednic absolvent de 12 clase. Profesorii au dreptul la un an sabatic din
moment
ce nu mai au nimic de făcut la catedră. Procesul de predare s-a încheiat, elevii
nu
vor mai trece probabil pe la cursuri decât ca să-şi încheie mediile şi să evite
repetenţia din cauza absenţelor „ - notează ziarista. -
Ar fi recomandabil ca orele de română sau de matematică să fie
suspendate în favoarea antrenării memoriei vizuale sau auditive prin joculeţe
electronice pentru preşcolari. De ce infantilizează Ministrul Educaţiei
procesul

352
 educaţional, de ce-i transformă într-un simplu exerciţiu de memorie?
— se
întreabă acelaşi redactor de presă.
Cine doreşte să se convingă de gravitatea „efectelor perverse” ale
actualelor politici şcolare şi educaţionale şi, deci, de gradul de asigurare
practică a
dreptului la educaţie să realizeze mîcro-anchete de cultură generală în rândul
studenţilor, îndeosebi din anul I, „Dacă ar trece acum pe la Colegiul Naţional -
scrie Roxana Lupu (EVZ, 16.01.2007) - Mihai Eminescu şi-ar plânge în pumni
geniul pierdut.” In mod absurd unele din marile personalităţi ale românilor
ocupă mai puţin spaţiu în manualele şcolare alternative — plătite din bani
publici
- decât unii politicieni sau unele „vedete” post-decembriste.
Incultura, violenţa, lipsa de educaţie sunt „la ele acasă” în şcoala
românească actuală. Câţiva elevi ai colegiului menţionat mai sus ştiu despre
Eminescu că vorbea cu codrul, că a scris Rapsodii de toamnă., că a avut sifilis
şi că
era deprimat (Portarul colegiului nu este de acord: „ăla e Topârceanu, tată!”
No
comment).
Programa şcolară modificată pe ici, pe colo prin punctele neesenţiale în
postcomunism ar fi bună de pus pe foc. O alta, modernă, care să pună în
centru
nevoile copilului, beneficiarul acestui serviciu, să-i stimuleze, să-i facă să
descopere şi să înţeleagă lumea şi pe sine într-un mod cât mai natural şi cât
mai
creativ, ar fi fost mai necesară decât schimbările succesive ale metodelor de
examinare. Noile măsuri nu-i apropie de şcoală, ci îl îndepărtează definitiv, cu
costuri majore pentru societate, al cărei fundament este chiar educarea
copiilor, (ibidem).
Modul concret în care Eminescu este valorificat în educaţie şi formarea
culturală intra- şi extra-şcolară se identifică, îndeosebi, în maniera unor
„intelectuali” sau ziarişti de a se referi la marele poet. Cotidianul oferă în
acest
sens o analiză adecvată:107
„Ieri a fost 15 ianuarie, data pe care simţim nevoia, mai toţi, s-o
pomenim cumva, doar e vorba despre poetul nepereche, Eminescu. Nu e rău
deloc să-i aducem în actualitate, nici măcar când apar dezbateri aprinse în
jurul

107126Costi Rogozanu, Eminescu. Ăla cu , , f . . " ş i „p... în Cotidianul,

http://www.cotidianul.ro/index.php?id=8817&art=22988&cHash=9b9c8ae547#, 16.01.2007
353
operei lui. Astfel de certuri intelectuale sau controverse îi fac bine oricărui
clasic.
Din punctul meu de vedere, singura problemă în cazul lui Eminescu este aceea
că e citat mai mereu cu texte nepotrivite, în funcţie de zona propagandistică ce
a

354
 avut mai mare influenţă în capul vorbitorului: unii îi trag cu „Doina“,
alţii cu
„împărat şi proletar“, depinde la ce extremă se află.
După ’89 a apărut voluptatea redescoperirii textelor licenţioase
(precum
şi a textelor cu influenţă religioasă - ce frumos se împletesc cele doua!).
Recent,
Creangă a fost readus în librării de Humanitas cu Povestea poveştilor. Iar
Eminescu
a fost evocat ieri de Evenimentul zilei cu textele sale licenţioase. Evident,
gesturile
sunt bune pentru dezinhibarea poporului (care, fie vorba între noi, are prin
cablu
programe porno pe alese, nu mai are de mult timp probleme de dezinhibare,
poate doar de „dez-ipocrizare“). Dar sunt totuşi gesturi gratuite, amatoristice,
după mine, atunci când textele cu pricina sunt cel mult proaste.
Şi uite aşa Eminescu se află în continuare sub blestemul crunt de a nu
fi
citat cu texte cu adevărat bune. Acest poet e ba pomenit cu poeme romanţate,
uşor de reţinut, ba cu bucăţi narative, pentru că-s uşor de povestit, şi atunci te
miri de ce sunt plictisiţi tinerii de el - pentru că în şcoală (mai nou şi în ziare)
e
citit aiurea! Culmea e că, la capitolul pasaje erotice (fără cuvintele interzise, e
adevărat), Eminescu stă chiar bine. în Avatarii faraonului Tla există pagini
întregi
de erotism intens, fin, curajos pentru vremea aceea (cu un personaj incert
sexual
Cezar/Cezara), mult mai puternic decât versurile de doi lei date de ziarul
pomenit. Culmea ipocriziei e că se vrea descoperirea Eminescului licenţios.
Mândru de a fi fost ales ca susţinător al lui Mihai Eminescu în
alegerea
celui mai mare român, Andrei Gheorghe a declarat: „Eminescu este omul cu
cel
mai românesc destin: luptător trădat de prieteni şi geniu înfrânt de manualele
de
literatură.“
Unul dintre drepturile care depind de educaţie şi cultură, menţionat cu
prioritate de subiecţii investigaţi, este dreptul la intimitate. Lipsa de respect
faţă
de „propria intimitate” rezultă dintr-o evidentă lipsă de educaţie în familie, în
şcoală sau în societate. Ziarul Adevărul ne oferă un exemplu care ilustrează
355
ceea
ce am putea numi libertinaj şi desfrâu:108
„Cu o cameră video performantă, un telefon mobil, o cameră web sau
un aparat foto digital tinerii îşi filmează partidele de sex şi le fac să circule în
reţelele de cartier. De multe ori, partenerele nu ştiu că sunt înregistrate şi cad
victime traficului cu propria imagine.
Puştanii se iniţiază în iarba verde din parc. Studenţii sau elevii de liceu
se
iubesc prin casa bunicii sau prin camerele de cămin, folosind ca fond sonor
melodii de dragoste sau manele „clasice”. Denumirile filmuleţelor care
circulă la

108 Dan Boicea, Fenomenul „sex în vitrină” încinge PC-uiile puştimii, în Adevărul, 16.01.2007
356
 liber pe reţelele de File Sharing creează o adevărată emulaţie în
mediul virtual:
„Sex cu Oana”, „Alexandra, o panaramă”, „Ioana făcută poştă de noi cinci în
Piteşti”, „Elevi de liceu îşi violează o colegă”, „Sex într-un cămin din Iaşi”.
La un bairam, un puştan dă drumul la camera video, filmând o
ceremonie prin care încearcă să convingă o parteneră să facă sex oral. Se
aşează
mândru pe careapea şi îşi cheamă „prietena”, spunându-i să danseze. Nu par
să
aibă mai mult de 17 ani. Băieţii sunt foarte mândri de ce fac şi se felicită,
ridicând degetul mare în sus. Totul pare OK pentru cei trei tineri, stimulaţi de
un
fiind sonor elocvent: „Aşa-s femeile, / Toate sunt perverse, / Vor numai bani /
merg pe interese ...” Un clip de 40 de secunde aruncă în aer orice convingere
că
puştii de 15 — 16 ani nu ştiu nimic despre sex. Dacă nu ştiu, învaţă. In aer
liber,
direct pe iarbă o fetiţă de aceeaşi vârstă este prima femeie din viaţa unui elev.
Trei prieteni îl iniţiază în tainele amorului, la lumina amiezii. Puştoaica, goala
complet, este întinsă pe o pătură şi îşi sprijină capul pe o geacă de fâş. E
înconjurată de pachete de ţigări şi telefoane mobile. Goe are probleme de
sincronizare şi ezită, dar fata încurajează gesturile stângace ale partenerului
cu un
râs zgomotos şi molipsitor.
Mai mulţi studenţi se iubesc cu lumina aprinsă. Din când în când, mai
trag cu ochiul la cameră, să vadă dacă „dau bine”. Şi ce le-a fost dat să vadă
meleurilor şi macaturilor bunicii! Toate tipurile de sex, cu ochii pe monitor,
să
nu se strice filmarea O partidă este „trasă” din două unghiuri, simultan, cu
două telefoane mobile, 5-6 băieţi şi 2 fete. în altă locaţie, mai mulţi băieţi trec,
rând pe rând, pe la aceeaşi fată. Unul stă cu ea, altul le-a întors spatele şi se
joacă
pe calculator. Alţi băieţi intră şi ies din încăpere ca la gară. Din când în când
se
aşează pe scaun şi se uită la scenele de sex ca la film.” Adevărul, vezi 12)
Iată dreptul la intimitate. Paradoxal tinerii subiecţi, ai anchetei noastre,
„aspiră” la ... intimitate!
,Aurora Szocs, psiholog şcolar, explică tulburările de comportament
ale
elevilor, „vârsta de 14 — 16 ani a devenit o perioadă maximă de descoperire
şi
357
exploatare a sexualităţii, atât la fete, cât şi la băieţi. Apare plăcerea de a face
lucruri interzise, asociată cu o nevoie extraordinară de a trăi senzaţii tari.
Acum
tinerii devin şi mai mari consumatori de filme pornografice, din cauza
intensei
mediatizări a acestui gen, iar cei implicaţi au ajuns să se simtă adevărate
vedete
porno. Aceşti adolescenţi nu mai apreciază în viaţa sexuală noţiunea de
intimitate, ci o leagă de noţiunea de spectacol, de film.”
Gabriela Băncilă, director al colegiului I. L. Caragiale identifică doi
vinovaţi pentru apariţia comportamentelor deviante: media şi lipsa moralei
din
familie.”

358
 f. 2. Educaţia şi „interdicţiile fondatoare”

Observatorul UNESCO pentru Drepturile individului la educaţie şi

informaţie a lansat un concept cu totul semnificativ, de altfel, legitim şi
natural
în contextul societăţii actuale, conceptul de „interdicţii fondatoare” cu privire
expresă la domeniul educaţiei şi al formării personalităţii umane. „Interdicţia -
scrie Dicţionnaire Engclopedique Universel (Paris, 1998) este „regula socială
care
proscrie o practică, o conduită. Interdicţiile care vizează, de pildă, incestul”
(p.669). La Colocviul de la Bucureşti (28-30 octombrie 2004) au fost
elaborate -
în baza unor dezbateri internaţionale de specialitate - mai multe sisteme
teoretice
(ipoteze, concepte, criterii de evaluare, etc.) şi instrumente metodologice de
analiză a domeniului, astfel: Ipotezele principale au fost:
1) „Este greu de identificat indicatorii evaluării respectării unui drept
al
omului întrucât exista, pe de o parte, indicatori clasici, caretitativi (care nu
ajung
nici la dinamica, nici la „complexitatea inter-dependentelor” şi nici la
libertăţile
individuale) si, pe de alta parte, exista valori morale specifice (toleranta,
dialog
inter-cultural, responsabilitate..)”. în plus, ne confruntam cu o mare dificultate
în
a identifica „sistemul moral propriu unei societăţi observate: cum defineşte
binele şi răul, libertatea şi constrângerea etc.”;
2) „Fiecare drept uman poate fi considerat, în acelaşi timp, ca o
interdicţie a unei „forme inumane” (un „inter-dit” fondateur.., Vezi Document
de synthese du Colloque), o interdicţie vizând anumite fapte din spaţiul public
„indicând cu claritate practicile care sunt contrare respectului demnităţii
umane”
(vezi manifestările publice ale unor grupuri, atât în dispreţul legii, cât şi în
dispreţul „bunului simţ”, al tradiţiilor „locului”, al normelor şi valorilor
specifice
societăţii date!). Aceasta perspectivă „critică” asupra realităţii şi maniera de
evaluare a faptelor şi a fenomenelor cu care ne confruntăm ne permit „să
conciliem caracterul normativ al drepturilor omului cu respectul diversităţii
culturale. Democraţia nu este, în acest context, un model politic cultural, ci un
359
sistem politic de valorizare a diversităţii... Fiecare drept uman permite, astfel,
să
definească o interdicţie sau o „conexiune de interdicţii”, care permite
stabilirea
limitelor unor drepturi, cum ar fi interdicţia minciunii, a furtului, a poluării
mediului, a discriminării etc.
3) Dreptul la educaţie şi drepturile culturale ocupă un loc particular în
măsura în care garantează:
respectul şi „punerea în valoare” a diversităţii culturale;
respectul libertăţilor culturale în „construirea identităţii” individuale;
calitatea „spaţiului public”, interdicţia poluării acestuia etc.

360
 4) Ipoteza directoare ar fi că „se poate construi o listă de valori care
trebuie măsurate, apoi un sistem de indicatori care să ne ajute în aceasta
operaţiune, pornind de la dreptul la educaţie şi la cultură, instrumente de
evaluare a „interdependenţelor sistemice” şi a dinamicii domeniului, conform
„indivizibilităţii şi inter-condiţionării tuturor drepturilor omului” (Document
de
synthese, 2004, p.2);
5) Dreptul la formare (educaţie) şi la informare prezintă „o importanţă
strategică particulară” întrucât permite, între altele, să evaluăm „calitatea
spaţiului public prin gradul de intoleranţă faţă de minciună şi faţă de diferitele
tipuri de dezinformare” (ibidem);
6) Fiecare drept uman este un indicator al evoluţiei unei interdicţii
(privind fapte care afectează drepturile altora şi, prin glisare, drepturile
subiectului vizat), interdicţie care constituie „fundamentul libertăţii şi al
responsabilităţii corespondente”. Nu există drept uman abstract, rupt de
durităţile vieţii concrete, de interesele „celorlalţi” şi, în sinteză, de interesele
sociale globale, deci, de constrângeri, obligaţii şi interdicţii.
Dreptul la educaţie şi cultură prezintă o complexitate aparte - potrivit
concluziilor Colocviului de la Bucureşti (2004) - deoarece, în perspectivă
antropologică, acest drept uman include o serie largă de drepturi derivate,
astfel:
dreptul la patrimoniu şi la „bunurile culturale”: obiecte, cunoştinţe,
experienţe, „memoria istoriei”, tradiţii, informaţii ştiinţifice, biblioteci,
baze de date etc.;
participarea la viaţa culturală: muzee, spectacole, comunicări
interculturale, ateliere de creaţie artistică, formaţii culturale etc.
dreptul la educaţie comunitară şi socială: cunoaşterea diversităţii
patrimoniului local, „educaţia cetăţenească” în perspectiva dezvoltării
durabile şi a „vieţii asociative”, educaţia în domeniul „consumului de
mass-media”, dreptul la orientare profesională şi în domeniul
informaţiei
asupra perspectivelor profesionale etc.;
dreptul la informaţie: privind diversitatea socială, cetăţenia şi
problemele
ei, limitele intoleranţei, violenţa verbală, fizică şi simbolică în spaţiul
public, formele de dezinformare etc.
dreptul de a participa la viaţa publică, politică şi culturală etc.

361
 Political correctness şi dreptul la individualitate

Spălarea creierului (brainwashing)- strategie anti-culturală şi anti-

educaţională
Analistul ieşean Liviu Cutitaru, scrie, în acest sens: „în momentul în
care
transformi corectitudinea politică în instrument de dominare (autoritaristă!) a
tuturor, de spălare a creierului şi de manipulare a conştiinţelor, atunci, din
exerciţiu permisiv ea ajunge proces represiv. Susţinătorii săi încetează să mai
fie
ideologi şi se transformă în propagandişti. Insolenţa lor sfidează orice regulă,
orice sfială. Pentru ei, marile culturi, marile tradiţii, marile religii nu fac doi
bani
în raport cu propria lor lobotomie.
Efortul noilor „comisari” ai spălării creierului de a minimaliza şi
desacraliza orice urmă de spectacular în istorie şi umanitate este un impuls
rudimentar de uniformizare a vieţii. Argumentul lor este un aşa-zis
„liberalism
radical”, al „drepturilor” umane absolute, dar, în fapt, în spatele său se
ascunde
un extremism abuziv. Cine urmăreşte cu atenţie felul în care noua
corectitudine
politică îşi întinde tentaculele va recunoaşte tehnici şi strategii folosite în
trecut,
cu destul succes, de către fascişti şi comunişti. E, fără îndoială, în dorinţa
acestei
uniformizări şi nivelări (în mediocritate!) a omenirii, sâmburele unui absurd
totalitarist - înrudit psihologic cu dictaturile secolului XX. Punctul de plecare
a
nebuniei ar putea fi undeva în politica de îndoctrinare şi o exacerbare a
corectitudinii politice „bune”, devenită „rea” prin excesul de zel al unor
adepţi
mai puţin înzestraţi intelectual.
într-un interviu recent din Dilemateca (8/2007), discutând aspectele
negative ale corectitudinii politice, Andrei Pleşu face următorul comentariu:
„Acum, că am scăpat de ideologiile criminale ale veacului trecut, constat că a
apărut un fel de nevoie de ideologie soft care încet - încet devine un soi de a
doua natură. Am impresia că a apărut un tip uman care nu mai poate trăi fără
un
ataşament ideologic, fără o înregimentare. Cum toate celelalte tipuri de
362
înregimentare din lumea tradiţională - cum ar fi religia, de pildă — nu mai par
să
fie suficiente, se dezvoltă o sumedenie de misionarisme secunde, de un
dogmatism îngrijorător. Aşa se naşte puzderia de oameni angajaţi care ne
înconjoară. Problema este că, obligând la acţiune, ideologiile nu lasă loc
reflecţiei, ele nu sunt, de fapt, forme de gândire, ci doar reducţii ale gândirii la
un
strict necesar, funcţional în plan imediat. Pe măsură ce ideologiile se
multiplică,
se gândeşte mai puţin. Omul de convingere este un om care-şi construieşte
singur convingerile, care a reflectat asupra lucrurilor şi abia pe urmă îşi
asuma o
anumită formă de gândire şi un anume comportament. Ideologiile sunt
gregare,
ideologiile au ceva gata făcut în ele. Omul ideologiilor nu este un căutător

363
 adevărat şi nici un gânditor adevărat, pe cont propriu; el este doar un
entuziast
tovarăş de drum”. Aş merge chiar mai departe, observând că „omul
ideologiilor”, noul comisar de brainwashing, îşi sublimează, prin
„înregimentare”, completa absenţă, nu numai a gândirii originale, ci a gândirii
îndeobşte. Roboţeii noii corectitudini politice — tabula rasa, intelectual
vorbind -
s-au născut pentru a fi nişte executanţi (indiferent de doctrina, ei putând fi atât
liberali radicali, cât şi agenţi stalinişti de infiltrare) şi nu nişte creatori.
Aplicarea
în forţă a ideii gata „mestecate” şi „digerate” le e mult mai la îndemână decât
starea de contemplaţie.
Cred, fără ezitare, că nu ai voie să discriminezi prin limbaj (nu
cuvinte!),
gestica şi opinie publică, rasele, etniile, sexele, religiile, fizionomiile,
tradiţiile etc.
într-un spaţiu democratic, trebuie să-ţi însuşeşti câteva tipare mentale şi
comportamentale, cu ajutorul cărora să-ţi educi respectul (dacă nu-i deţii
cumva
în infrastructura elementarului bun-simţ nativ) pentru toate aceste forme de
libertate a celuilalt. La nivelul coabitării opoziţiilor şi diferenţelor, în varianta
de
„tratat de pace”, se justifică existenţa corectitudinii politice şi dimensiunea sa
pozitivă.”
în această perspectivă se poate înţelege de ce personaje - demne de
stimă, probabil, dar lipsite de interes general (S. Tănase, M. Macovei, R.
Weber)
au luat locul în manualele de istorie al unor mituri sau evenimente istorice
fundamentale. Există voci critice legate de faptul că personajelor istorice
importante din istoria românilor li se alocă spaţii prea mici, respectiv Ştefan
cel
mare, Mihai Viteazu ori Vlad Ţepeş. Un manual care nu este corect din punct
de
vedere al conţinutului nu este aprobat de Consiliul Naţional de Evaluare şi
Difuzare a Manualelor. Membrii Comisiei de învăţământ din Camera
Deputaţilor au primit mai multe sesizări de la profesori conform cărora
manualele de istorie alternative ar conţine subiecte care nu ar trebui să intre
într-
un material educativ.
Imnul golanilor din anii ’90 ar constitui - pentru autorii unor asemenea
manuale - un „strălucit” instrument de educaţie şi „formare spirituală”.
364
 f.3. Dreptul la muncă sau „obligaţia morală” de a muncii

Responsabilitate şi drepturi

Unul din „defectele” democraţiei româneşti îl constituie

marginalizarea
sau chiar eliminarea muncii din setul esenţial al valorilor sociale. Există o
teamă în
abordarea muncii ca o necesitate vitală în existenţa unei societăţi normale, o
teamă
— de fapt — de a nu fi acuzat de nostalgii comuniste! Presa, televiziunea,
mass-
media, în general manifestă aceeaşi atitudine: evită tema muncii, consacră
peste
90% din ansamblul programelor non-valorilor şi conduitelor opuse muncii şi
creaţiei - distracţiei, fenomenelor violente, pornografiei, inculturii şi chiar
formelor de distrugere a valorilor sociale. Mai mult, cele mai incitante
programe
mediatízate sugerează individului că poate trăi fără muncă, fără a contribui
cu nimic
la programul social, că „ceilalţi” sunt de vină dacă un individ trăieşte în
sărăcie
pentru că nu-i asigură condiţiile de viaţă! Am audiat sute sau mii de reporteri
de
„teren” abordând starea socială a diferitelor familii sau comunităţi dar nu am
auzit
pe nimeni punând direct problema muncii ca factor fundamental în reducerea
sărăciei, a modului de valorificare a dreptului la muncă în condiţiile specifice
societăţii româneşti (există locuri de muncă refuzate de şomeri, sute de mii de
hectare de teren agricol sunt nelucrate, un timp semnificativ din programul de
lucru din instituţii şi întreprinderi este irosit cu alte ocupaţii etc.).
Trecerea muncii pe un plan secundar în viaţa cotidiană a multor
indivizi
sau „grupuri familiale” are la origine mai multe „păcate” ale politicii
româneşti
post-decembriste, între care: populismul unor „politici sociale” actuale,
demagogia
practicată în sectoarele de bază ale societăţii, ideologizarea drepturilor şi
lipsa
oricărei raportări a acestora la obligaţiile şi responsabilităţile cetăţeneşti.
365
Direcţiile de
muncă şi patronatele (inclusiv şi mai ales fermierii) constată că multe
persoane
lipsite de un loc de muncă refuză in fapt să muncească, preferând să obţină
gratuit
ajutoare sociale (între care absurdul Venit Minim Garantat), beneficiind de
toate
drepturile, cu excepţia dreptului de a munci! Este momentul — în cazul
acestor
persoane - să se promoveze teoria „obligaţiei morale” de a munci a celor
care au,
desigur, capacităţile fizice şi intelectuale de exercitare a unei activităţi
productive
sau utile societăţii.
„Legea apără munca nu hoţia!” strigau manifestanţii din Milano (Italia)
puşi în faţa instalării unor corturi pentru imigraţii ţigani din România care au
fost

366
expulzaţi dintr-o altă locaţie italiană, vecinătate care se anunţă ameninţător
pentru viaţa comunitară normală a localnicilor.109
începând cu 1 ianuarie 2007, cetăţenii români au dreptul legal de a
călători în ţări ale UE, dar este cazul să subliniem că dreptul de a călători este
dependent de dreptul (şi mai ales obligaţia - cel puţin indirectă, dedusă ....) de
a
munci fie în ţara de destinaţie (Italia, Spania, Anglia etc.) fie în ţara de origine
întrucât numai munca poate şi trebuie să asigure condiţiile normale ale
exercitării
„dreptului de a călători” (cheltuieli de transport, cazare, hrană, stare de
sănătate
etc.).
Gradul de civilizaţie al unei societăţi se măsoară şi se evaluează,
îndeosebi, în raport cu gradul de protecţie a celor mai defavorizate sau
vulnerabile grupuri sau populaţii. Există, desigur, în orice societate
diferenţieri
sociale, mai mari sau mai mici şi, prin urmare, o pondere anumită de indivizi

109 „Locuitorii dintr-un sat de lângă Milano au incendiat o tabără de corturi în care locuiau 70 de rromi
originari din Craiova, instalaţi acolo de către autorităţile italiene pentru a petrece iama. Romii, dintre care
jumătate sunt copii, fuseseră deja daţi afără de pe un teren proprietate privată pe care se adăpostiseră
înainte. Unul dintre italienii care au manifestat împotriva prezentei romilor a declarat că „Legea apăra
munca, nu hoţia,“ exprimând în acest fel atitudinea generală a locuitorilor oraşului faţă de romi.
Manifestanţii fuseseră organizaţi de consilieri municipali reprezentând partidul Liga Nordului, considerat
populist şi xenofob, şi partidul de dreapta Alianţa Naţionala.”
Cotidianul,http://www.cotidianul.ro/index.php?id=8546&art=22249&cHash=3b3dbfce96
„Consiliul oraşului Milano a respins cererea locuitorilor unei suburbii de a instala o barieră între casele lor şi
o tabăra de romi şi a cerut poliţiei să calmeze tensiunile locale, relatează Reuters. Locuitorii din Via
Triboniano cer de mai mult timp construirea unui zid care să îi separe de „nomazii” romi care provoacă o
serie de neplăceri, relatează şi cotidianul italian La Repubblica. Mariolina Moioli, un consilier responsabil de
problemele sociale, a explicat pe îndelete ce conţine planul respins de consilieri la presiunea presei.
„Sistematizarea nomazilor din Via Triboniano în locuinţe dotate cu lumina şi unităţi sanitare, crearea unor
organisme formate din asistenţi sociali şi forţe de ordine, semnarea de către romi a unui pact prin care să se
angajeze să se comporte legal. Toate acestea pentru familiile pe care le avem deja în evidenţă, nu sunt
acceptaţi nou-veniţii. După aceea, doar după aceea, vom vedea dacă este nevoie să construim o
împrejmuire, care va avea dimensiunile necesare, în funcţie de situaţia socială care va fi atunci. Dar
problemele vor fi reduse la minim, cu ajutorul planului nostru de acţiune. Şi oricum noi vizam socializarea”,
a detaliat Moioli pentru cotidianul italian. Insă locuitorii din Via Triboniano numai la socializare cu cei 1000
de romi din apropiere nu se gândesc. Numai de Crăciun s-au înregistrat o serie de incendii în mai multe
astfel de tabere de romi, instalate atât în oraş, cât şi în vecinătatea acestuia. Antonietta Spinella, care
reprezintă câteva zeci de localnici din Via Triboniano, s-a arătat foarte pesimistă. „Dacă vom avea o
strategie, situaţia se va îmbunătăţi un pic. Nu ştim cât timp va dura până când proiecte similare cu cele din
trecut nu vor mai eşua. Tot ce cerem este să avem un drum sigur spre casa noastră”, a spus ea, adăugând,
pentru ha Repubblica: „Nu vrem să avem nimic de-a face cu aceşti romi. îmi pare rău, dar locuind aici
devenim cu toţii rasişti”. „Planul nostru nu este de a crea bariere”, a răspuns Mariolina Moioli acuzaţiilor
potrivit cărora Milano ar putea urma exemplul Padovei, unde autorităţile au construit un perete care să
separe zona în care spun că se face trafic de droguri de părţile rezidenţiale ale oraşului, provocând proteste
în rândul grupurilor care luptă pentru drepturile civile. Majoritatea romilor care trăiesc în Ita lia vin din
România, iar integrarea României şi Bulgariei în UE a mărit şansele ca numărul imigranţilor să crească,
relatează Reuters.”
Gândul,
http://www.gandul.info/articol_26140/milanezii_n_au_reusit_sa_inchida_romii_in_spatele_zid.html
367
în

368
dificultate (în criză, „indivizi-problemă”) care au nevoie de asistenţă socială,
adică de programe specifice de ajutor şi protecţie. Problema cu care se
confruntă
unele ţări, mai ales cele sărace, nedezvoltate economic, este problema
ponderii
„asistaţilor sociali”, cât de importante sunt grupurile sociale care din diferite
motive apelează la „ajutoare sociale”, trăind astfel - în mod practic - „din
munca
celorlalţi”! Se spune destul de des, în ceea ce priveşte România, că ţara
noastră
este o ţară în care predomină „asistaţii sociali”. în ciuda exagerării,
diagnosticul
conţine adevăr, cu atât mai mult cu cât există COMUNITĂŢI (sate, cătune) în
care majoritatea populaţiei are ca unice mijloace de subzistenţă alocaţiile şi
ajutoarele sociale finanţate de la bugetul general al statului, al „societăţii
globale”.

g. Incompatibilităţi între drepturi şi discriminări

A pune un diagnostic gradului democraţiei şi nivelului de civilizaţie

dintr-o
societate atât de complexă ca cea actuală este o treabă mai mult decât dificilă.
Putem totuşi încerca să facem ordine în confuzia valorilor care se manifestă
în
prezent, apelând la câteva exemple extrem de convingătoare:
1. Nimeni nu contestă prioritatea drepturilor copilului (a
copiilor în general)
în teorie, dar se încalcă frecvent în practică. Personal, am dezvoltat o teorie a
Dreptului copilului la inocenţă, la o dezvoltare psihică şi fizică normală, fără
violenţă
sau „bruscări” în spaţiul privat dar şi în spaţiul public, sau drept prioritar faţă
de
dreptul homosexualilor de a se manifesta public, „zgomotos”, adesea
pornografic,
într-o manieră care violentează puternic atât copilul, cât şi mama sau bunicuţa
care se află cu acesta în stradă! Contradicţia şi „starea de incompatibilitate”
este
clară: conduita publică a minorităţilor sexuale respective sfidează dreptul la
inocenţă
atât al copilului, cât şi al altor grupuri sau familii. Nu putem respecta un drept
care
369
încalcă sau afectează esenţial drepturile celorlalţi! Manifestarea zgomotoasă
şi
„caricaturală” a minorităţilor sexuale respective reprezintă, în fapt, o sfidare a
drepturilor majorităţii şi, în plan general, atât a naturii cât şi a societăţii — ca
realităţi
distincte fundamentale.
Cine are prioritate-, copilul sau adultul? (cele două drepturi fiind
incompatibile)
2. Raportându-ne la drepturile fiecărui om la o viaţă decentă
constatăm, o
incompatibilitate între acest drept ideal şi realitatea crudă care face
imposibilă
asigurarea nivelului de viaţă decent pentru toţi. Datorită, îndeosebi, refuzului
unora dintre noi de a munci potrivit resurselor de care dispun. Şi în acest caz
ne
aflăm în faţa unei dileme: cine are prioritate la satisfacerea drepturilor la o
viaţă decentă?-.
individul sau familia care munceşte
sau individul sau familia care — în ciuda resurselor - nu vrea să
muncească?

370
 în ciuda simplităţii ecuaţiei, răspunsurile la întrebările de mai sus —
aparent
clare - devin confuze, imorale şi desigur, nedrepte. De ce? întrucât practica,
exemplele concrete, sunt datorită unor politici demagogice şi populiste
extrem
de convingătoare în ceea ce priveşte discriminarea celor care muncesc în
raport cu cei
care nu muncesc (deşi societatea românească oferă resurse şi variante, şanse
de
asigurare prin muncă proprie a condiţiilor de viaţă)110. în condiţiile actuale
sunt
încurajate — atât prin politici sociale, cât şi prin mass-media — „strategiile”
individuale de marginalizare sau excludere socială nu de inserţie sau
reinserţie în
muncă şi în comunitate!111
în ceea ce priveşte drepturile fiecărui om la o viaţă decentă
constatăm, de
asemenea, o serie de disfuncţii:
incompatibilităţi dintre dreptul copilului la „dragostea permanentă a
mamei” (supraveghere, relaţionare, afectivitate, 24h din 24h) şi
dreptul
femeii la statut profesional egal cu cel al bărbatului;
incompatibilitatea între dreptul copilului la educaţie normală şi
„drepturile
mass-media” de a promova programe pornografice, violente şi
„inculte”;
incompatibilitatea dintre dreptul comunităţii de a impune „regulile
vieţii
interne” şi dreptul individului de a face ce vrea (scaredal în stradă,
etc.);
incompatibilitatea dintre dreptul la un trai decent şi dreptul „de a nu
munci”, în ciuda faptului că starea venitului material nu poate avea
altă
sursă sau origine decât munca:,
incompatibilitatea între dreptul la emigraţie (al adulţilor, al părinţilor)
şi

110 Vezi şi Miftode, V., Populaţii vulnerabile fi fenomene de auto-marginalizare, Editura Lumen, Iaşi, 2002,
Prefaţă
şi p. 147
111 Vezi şi Miftode, V., Sociologia populaţiilor vulnerabile, Editura Lumen, 2004, p. 95 - 199
371
 dreptul copiilor la părinţi (la mamă şi la tată în acelaşi timp);
incompatibilităţi între dreptul la viaţă şi dreptul la avort al femeii care
-
potrivit unui slogan — „poate face ce vrea cu corpul ei!”;
se contestă, în ansamblul societăţii noastre, o incompatibilitate între
aspiraţiile fi drepturile (legitime sau mai puţin legitime) reclamate de
diferite
grupuri sociale, pe de o parte şi resursele globale existente, asigurate
numai
de o parte a populaţiei, pe de altă parte 112. Paradigma sărăciei ca
fenomen social total este semnificativă şi suficient de convingătoare în
acest sens113.

112 vezi Miftode, V., Obiectivele economiei sociale şi solidare, în vol. Comunicare Socială Editura Universităţii
AI. I.
Cuza, Iaşi, 2005, p. 366 — 367 vezi şi Tratat de Asistenţă Socială, Editura Fundaţiei Axis, Iaşi, 2003, cap. VII
Asistenţa socială a grupurilor minoritare, p. 347 - 379, p. 389 - 401
113 vezi şi Tratat de Asistenţă Socială, Editura Fundaţiei Axis, Iaşi, p. 393
372
 aburul de drepturi care „se practică” în zilele noastre pune în lumină
incompatibilitatea dintre dreptul la cultură fi educaţie — legitim şi
necesar
pentru progresul individual şi societal - pe de o parte şi „dreptul la
incultură” - ca efect pervers, favorizat de libertatea exagerată a
copiilor -
de a neglija învăţătura şi programul şcolar, de a nu munci în familie,
de a
pierde timpul „în stradă” sau „în faţa ordinatorului” (cu jocuri
electronice, etc.). Manualele alternative, să nu mai vorbim de mass-
media, promovează uneori „lenea de gândire, prostia şi incultura”;
incompatibilitatea între dreptul ideal şi realitatea crudă care face
imposibilă
asigurarea nivelului de viaţă decent pentru toţi.
In ciuda simplităţii ecuaţiei, răspunsurile la întrebările de mai sus —
aparent
clare - devin confuze, imorale şi desigur, nedrepte. De ce? întrucât practica,
exemplele concrete, sunt datorită unor politici demagogice şi populiste extrem
de convingătoare în ceea ce priveşte discriminarea celor care muncesc în
raport cu cei
care nu muncesc (deşi societatea românească oferă resurse şi variante, şanse
de
asigurare prin muncă proprie a condiţiilor de viaţă)114. în condiţiile actuale
sunt
încurajate - atât prin politici sociale, cât şi prin mass-media - „strategiile”
individuale de marginalizare sau excludere socială nu de inserţie sau reinserţie
în
muncă şi în comunitate!115

1141 Vezi şi Miftode, V., Populaţii vulnerabile şi fenomene de auto-marginalizare, Editura Lumen, Iaşi, 2002,
p. 147
115114 vezi şi Miftode, V., Sociologia populaţiilor vulnerabile, Editura Lumen, 2004, p. 95 - 199
?
Ziarul Santinela nr. 2 din 26 ianuarie 2007
373
 h.Dreptul legitim şi „abuzul de drept”

Când ne gândim la Libertatea religiei o multitudine de întrebări ne vin

în
gând. în ce constă această libertate? Poate individul să îşi manifeste dreptul de
a-
şi alege propria religie? Care ar trebui să fie relaţia corectă între reprezentanţii
diferitelor religii? Ce uneşte toate aceste religii? Putem ajunge la un nivel de
acceptare a diferenţelor sistemelor de valori ale tuturor religiilor?
Pentru a putea răspunde la aceste întrebări trebuie înţeles conceptul de
libertate. Acest principiu identifică condiţiile în care individul are abilitatea de
a
acţiona conform voinţei proprii. Libertatea religioasă este considerată în cele
mai
multe ţări vestice fundamentul drepturilor umane. Fiind privit ca un concept
legal, libertatea religioasă este un concept care, cu toate că nu se suprapune
perfect, este însă în strânsă legătură cu toleranţa religioasă şi separarea
bisericii de stat.
în ţările cu o „religie de stat”, prin tolerare, statul permite practicilor
religioase
ale altor credinţe în afara „religiei de stat” şi nu persecută credincioşii altor
religii. De-a lungul istoriei, toleranţa a fost un subiect adus în discuţie
continuu
fie de o religie fie de alta.
Pentru fiecare individ al societăţii, toleranţa religioasă înseamnă de
cele
mai multe ori o atitudine de acceptare faţă de religia altei persoane. Aceasta
nu
presupune perceperea unei alte religii ca adevărată în totalitate, ci că oricine
are
dreptul să aibă şi să creadă în propria religie.
Abordând un moment şi privind în actele oficiale ale birocraţiei
partidului-stat, pentru denominaţiunile minoritare se folosea o terminologie
specifică: unele erau culte, altele „secte" sau ,,grupări anarhice”. După cel
de-al doilea
război mondial, statul a acordat temporar dreptul de a funcţiona ca asociaţii
unui
număr important de grupări religioase, care fuseseră crunt oprimate sub
regimul
Ion Antonescu. Tuturor li s-a cerut să-şi prezinte mărturisirea de credinţă şi
374
să-şi
precizeze poziţia faţă de stat. Patru confesiuni neoprotestante au primit astfel
statutul legal de culte: Biserica Adventistă de Ziua a 7-a, Biserica Creştină
Baptistă, Biserica Creştină după Evanghelie şi Biserica lui Dumnezeu
Apostolică-penticostală, acestea adăugându-se confesiunilor protestante:
Biserica
Reformată, Biserica Evanghelică de Confesiune Augustină, Biserica
Evanghelică
Sinodo-prezbiteriană şi Biserica Unitariană. Alte grupări au fost considerate
„secte” (martorii lui Iehova, nazarinenii, adventiştii reformişti, spiriţii) sau
„grupări anarhice” (Oastea Domnului şi stiliştii, din cadrul Bisericii Ortodoxe;
betaniştii, din Biserica Reformată; penticostalii disidenţi, din Biserica
Penticostală; mai târziu acestora aveau să li se adauge „treziţii”, din Biserica
Baptistă) iar activitatea lor a fost interzisă de-a lungul întregii perioade
comuniste.

375
 Regimul comunist a gândit simplu şi crud reorganizarea societăţii
româneşti: distrugerea elitelor şi formarea altora. Biserica era cu atât mai
primejdioasă pentru comunism cu cât, prin însăşi existenţa sa, nega dogma
acestui regim. Regimul comunist a acţionat cu duritate împotriva militanţilor
religioşi, în anii 1940-l960 recurgându-se la arestări, încarcerări, „pedepse
administrative” etc. în privinţa Bisericii Ortodoxe, comuniştii au început, în
anul
1948, prin a înlătura ierarhii incomozi. Majoritatea au fost înlocuiţi din
funcţii,
unii au fost arestaţi, alţii au fost pensionaţi, alţii au murit în condiţii suspecte
(fie
în temniţă sau după eliberare, ca urmare a condiţiilor de detenţie). Alţi 230 de
preoţi greco-catolici au fost şi ei băgaţi după gratii. Prin teroare, comuniştii
şi-au
asigurat colaborarea sau cel puţin lipsa de opoziţie a preoţilor rămaşi în scaun
şi
a celor nou-numiţi. Mai mult, ca toţi ceilalţi, credincioşii protestanţi sau
neoprotestanţi activi au avut parte de un tratament crunt din partea
autorităţilor.
Biserica greco-catolică a fost desfiinţată în 1948, iar Biserica Ortodoxă şi
Romano-catolică - acuzată de comunişti că este „cuib de spioni” - au fost
permanent supravegheate.
în orice caz, în covârşitoarea majoritate, credincioşii aruncaţi în
sistemul
penitenciar românesc au ajuns acolo din cauza motivelor religioase, din cauza
oprimării libertăţii la religie. Numărul bisericilor şi mănăstirilor a fost redus,
marea majoritate a preoţilor şi pastorilor au fost scoşi din funcţii, resursele
financiare ale bisericilor au fost diminuate substanţial, etc. Pentru a
preîntâmpina
activitatea religioasă în general, activiştii de la Departamentul Cultelor
insistau să
se dea „indicaţii consiliilor populare şi organelor de partid, să-şi sporească
preocuparea faţă de supravegherea cultelor şi sectelor, să ia măsuri pentru
combaterea şi lichidarea ilegalităţilor comise de acestea, precum şi pentru
întărirea activităţii politico-educative în rândul maselor”.
în vederea stopării creşterii numerice a neoprotestanţilor (în 1944 cele
patru biserici neoprotestante legale - Adventistă, Baptistă, Creştină după
Evanghelie şi Penticostală - aveau 40000 de membri, în 1948 numărul lor a
crescut la 73920), statul a manipulat propriile legi. Pe de o parte se cerea
acestor
376
culte „respectarea riguroasă a prevederilor legale privind formele de trecere
de la
un cult la altul”, iar pe de altă parte, deoarece potrivit legilor de organizare,
sfaturile populare nu se mai ocupau de apartenenţa religioasă a cetăţenilor
români, formele solicitate nu se mai puteau face.
Ne putem întreba unde este libertatea religioasă? Unde sunt conceptele
democratice? Şi de ce au trebuit acei oameni să sufere din cauza religiei lor?
Poate aceste întrebări ni le punem doar privind la trecut. însă să privim un pic
şi
la situaţia României secolului XXI.

377
 Pe 27 decembrie 2006, după ce membrii comisiei pentru Drepturile
Omului, Culte şi Problemele Minorităţilor Naţionale s-au străduit mai mult de
jumătate de an pentru a aproba legea privind libertatea religioasă şi regimul
general al cultelor, cu foarte puţin timp înainte de intrarea României în
Uniunea
Europeană, preşedintele României a promulgat Legea privind libertatea
religioasă şi regimul general al cultelor (489/2006). Ţara mai cunoscuse
anterior
două legi ale cultelor, cea din 1928 şi cea din 1948. Aceasta din urmă,
expresie a
ideologiei comuniste care a dominat România vreme de mai bine de patru
decenii, a fost în vigoare 17 ani după căderea regimului. In dispoziţiile finale
se
aminteşte că prin noua lege se abroga legea din 1948. Această lege s-a emis
abia
acum, adică la 17 ani de la prăbuşirea comunismului, pentru că dezbaterea şi
negocierile dintre stat şi culte, dintre cultele recunoscute, au fost intense în
toţi
aceşti ani care au urmat căderii sistemului totalitar. Motivul lor îl constituie,
în
primul rând, tema drepturilor legitime şi ilegitime ale indivizilor privind
practicarea religiei proprii.
Numai că, nici nu a intrat bine în vigoare, că legea este deja contestată
de
membrii unor organizaţii pentru apărarea drepturilor omului şi ai unor grupări
religioase. Acestea se declară nemulţumite de forma noii legi a cultelor, care,
în
opinia lor, îngreunează procesul de recunoaştere a statutului de cult, şi
intenţionează
să declanşeze acţiuni juridice pentru reglementarea situaţiei.
Unii cetăţeni, manipulaţi sau înţelegând mai greu adevărata libertate
(limitată în fapt şi în mod legitim de libertatea celorlalţi) sau aspirând la o
„libertate absolută”, abstractă, ilegitimă şi, în practică, imposibilă, afirmă că:
„nu
vor să mai fie cetăţeni de mâna a treia" că: „libertatea de exprimare trebuie
garantată’, că:
„autonomia bisericii trebuie respectată135".
Falsa discriminare a unor religii - în cazul adoptării noii Legi a
cultelor -
are la origine greşita interpretare a principiului separaţiei Bisericii de Stat, că
378
statul nu trebuie să se intereseze de ceea ce se întâmplă în „spaţiul instituţiei
religioase”, ca şi cum aceasta instituţie ar fi suspendată „în cosmos”, fără a
afecta
într-un fel viaţa şi interesele cetăţenilor! Grupurile care susţin o asemenea
absurditate trebuie să-şi amintească următoarele lucruri pe care nu au cum să
le
respingă:
Biserica, religiile, în general, aparţin sistemului instituţional al
societăţii şi,
în virtutea responsabilităţilor democratice, intră sub incidenţa
„autorităţii
de stat”!

379
 toate instituţiile sociale - familia, şcoala, biserica, întreprinderea
economică, judecătoria, poliţia etc. au responsabilităţi comune faţă de
ansamblul cetăţenilor, faţă de părinţi (în ceea ce priveşte legile de
ocrotire a copiilor, a familiei..), faţă de ceea ce numim „contribuabili”
(plătitori de taxe şi impozite..), faţă de muncitori în raport cu patronii
şi
faţă de patroni în raport cu angajaţii, în fine, faţă de cumpărători şi faţă
de consumatori în raport cu comercianţii şi cu „vânzătorii de
iluzii”etc.
atribuirea unui statut special instituţiei religioase - în raport cu
celelalte
instituţii - ar însemna practicarea unei evidente discriminări, pe de o
parte, şi promovarea unor „efecte perverse”, disfuncţii şi fenomene
negative în funcţionarea mecareismului social, pe de altă parte;
în plus, instanţele sociale responsabile nu pot pierde din vedere faptul
că
biserica şi religia au jucat şi joacă şi în prezent un rol principal în
formarea individului, în ceea ce sociologii numesc „socializarea
copilului” (şi, desigur, a adultului..), obiective fundamentale ale unei
societăţi şi, în manieră concretă, ale unui Stat sau ale unui Guvern . Se
ştie că unele norme şi valori contemporane, inclusiv ale UE, sunt
negate
de unele ideologii religioase (negarea dreptului copilului la tratament
medical, la educaţie şi informaţie prin mas s-media, la unele activităţi
sociale fireşti etc.). Ca şi mass-media şi ca orice altă instituţie cu
impact
axiologic, formativ, comportamental - care nu „vinde” consumatorului
„gogonele sau cartofi”, ci modele de viaţă, valori, elemente de cultură
etc., şi biserica, practică şi „ideologia” religioasă, trebuie să se
integreze
„societăţii reale”, valorilor şi aspiraţiilor credincioşilor şi ale celorlalţi
cetăţeni.
Noua Lege a cultelor a provocat discuţii „aprinse” îndeosebi privind
conţinutul articolului 13, alin (2 )116 [Introdus la propunerea unui deputat
musulman] potrivit căruia: „In România sunt interzise orice forme, mijloace,
acte sau
acţiuni de defăimare şi învrăjbire religioasă’. Numai răuvoitorii, cei de rea
credinţă, nu
acceptă extrema claritate a acestui text, îndreptat nu împotriva unor
116 Vezi Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor
380
credincioşi
sau adepţi ai unei alte forme religioase”, ci, dimpotrivă, împotriva celor care
neagă - prin învrăjbire sau „caricaturizare- vezi desacralizare..”- dreptul altora
la
o religie proprie! Şi, totuşi, întâlnim puncte de vedere care „ilustrează”
altceva:
„Potrivit acestui articol — scrie un subiect în ancheta noastră - orice fel de
evanghelizare, act de caritate, acţiune socială, formă de manifestare, etc.,
poate fi

381
 considerat de rău voitori ca fiind forme, mijloace, acte sau acţiuni de
învrăjbire
religioasă.” (Fişa nr. 83, 2006).
Articolul continuă prin a spune: „precum şi ofensa publică adusă
simbolurilor religioase”. Fiind ambiguu, articolul poate fi uşor „deturnat”,
considerându-se şi faptul că cineva care nu-şi face semnul crucii, poate aduce
o
ofensă împotriva crucii ca simbol central al creştinismului. 30 117. Un risc de
interpretare greşită sau „forţată”, îndeosebi în cazul „celor interesaţi”, prezintă
şi
următoarea prevedere: „Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a
credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin
imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt
inviolabile”. Este suficient să menţionăm imensul scaredal provocat anul
trecut
de caricaturile cu semnificaţie anti musulmana ale „artiştilor olandezi”! iar pe
plan local piesa de teatru - de „răsunet internaţional”: „Evangheliştii”!
în mod firesc, în cazul încălcării grave a Legii şi prin aceasta a
intereselor
fundamentale ale cetăţenilor, mai ales ale copiilor şi ale familiilor din care fac
parte, Guvernul poate retrage dreptul de funcţionare a unui cult, pe baza
Alineatului
21118: „Guvernul, prin hotărâre, la propunerea Ministerului Culturii şi
Cultelor,
poate retrage calitatea de cult recunoscut atunci când, prin activitatea sa,
cultul
aduce atingeri grave securităţii publice, ordinii, sănătăţii sau moralei publice
ori
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.”.
Libertatea conştiinţei139 este garantată, ea trebuie să se manifeste în
spirit
de toleranţă şi de respect reciproc. Iar sancţionarea, chiar penală, spre
exemplu,
a blasfemiei, se regăseşte în legislaţia multor state europene. Curtea
Europeană a
Drepturilor Omului a stabilit, într-o decizie pe acest subiect, că libertatea de
exprimare este nelimitată doar în domeniul discursului politic sau al
problemelor
de interes general; o mai mare marjă de apreciere este în general lăsată

117 Vezi Constituţia României

118 Vezi Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor
382
statelor
atunci când ele reglementează problemele susceptibile să ofenseze
convingerile
intime, în domeniul moralei şi al religiei (Decizia Wingrove vs. Marea
Britanie
1996).
Ministrul Culturii şi Cultelor, dl. Adrian Iorgulescu, afirma despre
Centrele Creştine din România (Carismaticii şi alte culte încă nerecunoscute)
că
sunt secte americaree, străine de spiritul românesc.

383
 Ambiguitatea formulării: „sănătăţii sau moralei publice” poate
favoriza
alte interpretări contradictorii, pe care legiuitorul nu le-a avut în vedere,
având în
vedere faptul că NU există un cod de morală sau sănătate publică în România.
„Orice forme, mijloace, acte sau acţiuni” - ca să păstrăm formularea dintr-un
alt
articol menţionat în lege119- pot fi interpretate ca dăunând „moralei şi sănătăţii
publice”, iar legiuitorul poate retrage calitatea de cult. La capitolul sănătate
publică, şi creştinii ortodocşi vor fi în pericol datorită obiceiului specific
religiei
lor de a săruta moaşte. Cu toţii ne întrebăm unde se va ajunge cu această lege
a
cultelor..? - scrie un alt subiect al investigaţiei noastre.
Nerespectarea caracterului specific al învăţământului confesional,
acela
de sistem organizat în mod exclusiv de către biserică constituie de asemenea
un
element de îngrijorare. Astfel, prin formularea 120 „în învăţământul confesional
se
pot înscrie elevi sau studenţi, indiferent de religie sau confesiune, garantându-
se
libertatea educaţiei religioase a acestora, corespunzătoare propriei religii sau
confesiuni”, învăţământului confesional îi este negat elementul său
definitoriu:
cel de a asigura educaţia bazată pe convingerile şi preceptele doctrinare
specifice
cultului respectiv. Credem că un cult organizator al unei şcoli confesionale
poate
fi obligat să respecte convingerile religioase ale elevilor sau studenţilor
respectivei şcoli, dar nu să asigure educaţia acestora într-o altă doctrină decât
cea
proprie.
Astfel, dacă un ateu se înscrie la un seminar evanghelic, asta înseamnă
oare că trebuie să angajeze acel seminar profesori atei, ca la urmă şcoala
creştină
să îi dea ateului diplomă de ateu?

119 Articolul 13 alineatul 2

120 Articolul 39 alineatul 5
384
 Fireşte, au existat, există şi vor mai exista divergenţe pe teme
religioase,
cum ar fi cea din toamna trecută când, s-a mai găsit o temă să încingă spiritele
şi
să împartă mass media şi societatea civilă: problema simbolurilor religioase,
în speţă, a
icoanelor din şcoli. Declanşată prin iniţiativa unui dascăl buzoian,
reprezentant
al unei organizaţii de apărare a drepturilor omului, curând propunerea
eliminării
icoanelor din spaţiul şcolar s-a transformat într-o dezbatere aprinsă care a
antrenat după sine o serie de factori foarte diverşi - de la Patriarhie, media,
diverse ONG-uri, mergând până la Parlament. Este o întrebare firească: de ce
atâta tevatura în legătură cu nişte simboluri religioase dragi pentru majoritatea
religioasă a ţării? însă problema e mult mai complexă, şi rana produsă mult
mai
adâncă decât ne putem imagina. întrebarea relevantă este: care vor fi
implicaţiile

385
 pe termen lung ale unui asemenea demers? şi cum se poate face să nu
încâlci
normele etice ale societăţii şi în acelaşi timp să mulţumeşti reprezentanţii
tuturor
formaţiunilor religioase? Indiferent de turnura evenimentelor, fie că un anume
for tutelar va da câştig de cauză solicitării profesorului iniţiator al petiţiei de
înlăturare a icoanelor sau nu, fie numai declanşarea unei asemenea discuţii, a
adus şi va continua să aducă implicaţii majore vis a vis de rolul Bisericii
(bisericilor) creştine în viaţa publică din România. In ciuda unei false
popularităţi
pe care instituţia eclesială pare să o posede, cu toţii suntem într-un plin război
al
valorilor. România din ultima vreme se confruntă din ce în ce mai des cu
unele
lupte serioase. Acestea nu sunt lupte cu săbii sau arme de foc, ci în plan
ideatic -
între păstrătorii valorilor tradiţionale creştine şi cei care, în numele drepturilor
omului, promovează de fapt, un secularism agresiv. Cazul Poloniei, sau al
altor ţări
catolice din Vest este revelator.
Este interesant că demersul s-a făcut în numele anti-discriminării faţă
de
copii aparţinând altor culte decât cel majoritar. Copiii aparţinând unor culte
minoritare nu s-au arătat deranjaţi de prezenţa icoanelor în clasă. Unii dintre
noi
încă îşi mai amintesc, pentru că au învăţat în timpul regimului totalitar, ca se
obişnuiseră să ignore imaginea omniprezentă a „tovarăşului”. Nu credem,
astfel,
că o icoană ar putea deranja într-o asemenea măsură şi ar însemna o
îndoctrinare
forţată, atâta timp cât la ora de Religie nu i se va impune copilului să o
venereze,
cu recurgere la ameninţări ca în vremurile trecute. Un motiv serios de
îngrijorare
este faptul că identificăm pe lista ONG-urilor care au susţinut demersul şi
organizaţia ACCEPT, care reprezintă comunitatea gay din România. Fără nici
un
sentiment de homofob, trebuie totuşi precizat că o asemenea asociere şi
susţinere semnifică implicarea unor interese „mai puţin religioase”.
Desigur, nu putem considera religia ca pe un bun sau o marfă, dar o
putem considera un serviciu oferit de gestionarii religiei, dacă ne referim la
386
unele
acţiuni pe care le ei realizează contra cost: botez, cununie, înmormântare,
acatiste, slujbe, slujbe de pomenire, sfeştanii, scrie Dana Lungu (referat
doctorat,
2007) . In acelaşi timp există şi afaceri derulate de culte 121: producţia şi/sau
vânzarea
de cruciuliţe, lumânări, calendare, cărţi, servicii oferite sub forma unor
pelerinaje, închirieri de
spatii, exploataţii agricole, administrări forestiere, activităţi comerciale cu
obiecte de cult,
realizări media — muzică, emisiuni radio /TV.

121 Herţeliu C., 2006, Analiza statistică a evoluţiei fenomenului religios în România (teză de doctorat),
www.biblioteca.ase.ro
387
 Se poate observa că unele din serviciile oferite de gestionarii religiei
sunt
însoţite şi de obiecte materiale concrete. Nu putem neglija nici turismul
religios
— ca un important factor de obţinere a unor venituri pentru culte.
Credinţa ca trebuinţă ireductibilă a vieţii mentale furnizează un
adevărat ghid
pentru conduita cotidiană şi constituie un mobil de acţiune al oamenilor.
Individul apelează la credinţă pentru a face faţă unor situaţii problematice 122,
dar în
acelaşi timp credinţa religioasă dă sens şi semnificaţie destinului individual şi
generează speranţă, libertate şi sacralitate individului uman — toate fiind
apreciate
ca nevoi umane.
„Oferta” creştină a iubirii aproapelui, a marilor virtuţi paşnice
omeneşti123, a penitenţei, sărăciei, umilinţei, castităţii 124, a compasiunii faţă de
cei
săraci, a îndurării şi toleranţei125, dar mai ales „oferta” ajutorului divin şi a
vieţii
eterne poate constitui o resursă suficient de importantă pentru acest tip
specific
de schimb social, în care enoriaşii pun în joc propria lor persoană umană,
rezerve de timp, bani, uneori acţiuni concrete în folosul Bisericii, iar
gestionarii
religiei pun resurse practic nelimitate de credinţă, dogme, practici, rugăciuni,
slujbe etc.
Membrii unei comunităţi se adaptează la societate şi la cultura acesteia
prin fenomenul socializării sau al aculturaţiei, adică prin constrângerile
realizate
de societate şi interiorizate de indivizi. Traumatismele provocate de variatele
confruntări spiritual-ideologice, în care domeniul religios ocupa un loc de
frunte,
se pot concretiza, în plan social, prin reacţiile ulterioare faţă de autoritate, prin
tensiunile interumane şi nu rareori prin violente fizice sau simbolice fără
precedent (cazul „fostei Yugoslavii”, al republicilor „fostei URSS”, al

122 Krech D., Crutchfield R.S., 1952, apud Sillamy N., Dicţionar de psihologie, Editura Univers Enciclopedic
Bucureşti, 2000;
123 Kembach V., Biserica în involuţie, Editura Politică, Bucureşti, 1984;
124 Dupont-Sommer, apud Dimont M.I., Evreii, Dumnezeu şi istoria, Editura Hasefer, Bucureşti, 2001;
125 Dimont M.I., Evreii, Dumnezeu şi istoria, Editura Hasefer, Bucureşti, 2001;
?
Buzărnescu Şt., Sociologia Conducerii, Editura de Vest, Timişoara, 2003
388
societăţilor
musulmane dominate de ideologiile fundamentaliste etc..
Analiza Danei Lungu are meritul de a înscrie problema dreptului la
religie specifică în problematica largă a culturii religioase şi pe aceasta din
urmă
în sistemul general al culturii umane, care influenţează şi chiar orientează
„conduita individuală”. Perspectiva este, deci, antropologică, depăşind
semnificativ graniţele înguste ale intereselor meschine pe care le promovează
„ultimele invenţii” sau construcţii religioase (tot felul de secte, asociaţii
creştine

389
 sau neo-creştine, care se opun religiilor tradiţionale şi, totodată,
modurilor de
viaţă obişnuite ale oamenilor).
După cum au observat cercetătorii, realitatea socială şi culturală este
un
proces foarte complex şi contradictoriu, în permanentă devenire (prin
construire
şi reconstruire) şi nu un dat, mai ales că omul este un rezultat al
nenumăratelor
experienţe de socializare comunitară 147.. O dată cu constituirea propriului său
sistem de valori şi cu acumularea experienţei sociale, omul devine principala
sursă
de creaţie ţi acţiune socială.
Complexitatea vieţii comunitare şi diversitatea credinţelor pot
conduce la
o exacerbare a „drepturilor” din partea unor grupuri specifice, cărora să le
subordoneze obligaţiile sociale sau familiale. De altfel, nu rare au fost
cazurile în
care prescripţiile religioase adoptate de indivizi au intrat în flagrantă
contradicţie
cu normele modeme de creştere şi educare a copiilor, ceea ce a generat
abuzuri
emoţionale, fizice, sociale sau morale. Există persoane în care predomină o
singură dimensiune sau preocupare: religiozitatea. Pentru aceşti indivizi
religia
poate reprezenta un mijloc de sustragere de la lumea înconjurătoare, o
modalitate de negare
a realităţii148. In rândul celor care îşi concentrează toate năzuinţele şi
interesele
sferei religioase pot fi socotiţi reprezentanţii ascetismului religios, ordinele
călugăreşti, sihaştrii, misticii.10). Comportamentul acestora favorizează
prozelitismul religios, statutul de predicator sau “propagator activ”, religia
reprezentând o modalitate specifică de autoafirmare a personalităţii atât în
grupurile religioase, cât şi în ansamblul sistemului de relaţii sociale. Timpul
alocat activităţii religioase îl reduce dramatic pe cel care ar trebui alocat
familiei
(mai ales când sunt mulţi copii). Absenteismul, chiar realizat în scopuri
nobile,
nu este de natură a satisface nevoile de afecţiune şi îngrijire, securitate,
comunicare etc. a celor rămaşi acasă. Dreptul la religie devine, în asemenea
cazuri, un abuz faţă de familie, de copii, prin neglijarea acestora şi, paradoxal,
390
un
abuz asupra propriei persoane, prin “înstrăinare” sau marginalizare socială”.
Practicarea unui anumit cult religios are la origine, uneori, un interes,
mai ales material. Se întâmplă ca femei cu mulţi copii, fără o pregătire
profesională deosebită ori aflate într-o conjunctură socială defavorabilă
(divorţ,
şomaj, părinte unic, partener de viaţă în închisoare sau plecat din localitate
etc.)
să adere la un cult religios pentru că fraţii se ajută între ei. Se pare că
exploatarea

391
 sentimentelor de milă şi compasiune, a trăirilor morale creştine, a
situaţiei
financiare a altor fraţi le poate asigura un trai decent acestor persoane.
Fenomenul sectarismului religios este unul din cele mai importante şi
interesante fenomene psihosociale, cu numeroase implicaţii în viaţa
comunităţilor umane. Proliferarea schismelor, ereziilor şi respectiv apariţia
sectelor a reprezentat o constantă în evoluţia vieţii religioase - scrie D.Lungu
dar la trecerea dintre milenii am asistat la o extraordinară proliferare a
acestora.
Naşterea unor grupări religioase a avut totdeauna o motivaţie afectivă,
dar şi o bază socială, bine determinată în istorie sub raportul timpului, al
locului
şi al forţelor sociale participante 126. în epoca social-istorică actuală apariţia şi
dezvoltarea sectelor religioase sunt determinate de interacţiunea unei serii
complexe de factori.
Noile grupări mistice care promit „salvarea” şi-au găsit destul de
repede
numeroşi adepţi şi pentru că au ştiut să realizeze în propaganda lor agresivă o
interferenţă credibilă cu numeroase curente politice, sociologice şi culturale
din
zonele în care acţionează. Astfel, asistăm la apariţia pe scena socială a unui
nou
tip de om religios... care dispreţuieşte discursurile abstracte şi posedă o
cunoaştere mai mult
vizuală şi seniorială decât abstractă şi discursivă127°.
în promovarea dreptului la religie nu se pot ignora următoarele
elemente128:
caracterul de grup religios disident, adeziunea voluntară a membrilor,
coeziunea puternică a religiei sau a sectei respective, promovarea
elitismului în interiorul comunităţii respective, delimitarea strictă a
grupului “de exterior”, până la izolarea fizică a comunităţii etc.
în plus, sectele accentuează, de regulă, exclusivismul şi practica
„expulzarea” celor care se abat de la „regulamentul intern” şi de la
„preceptele doctrinare” sau morale, impunând „perfecţiunea
personală”
şi ostilitatea sau indiferenţa faţă de stat şi faţă de „societatea
seculară”129

126 Hladchi-Bucovineanu, Faţete reale ale sectelor religioase, Editura Politică, Bucureşti, 1*983;
127 Woodrow A., in Hladchi-Bucovineanu, Faţete reale ale sectelor religioase, Editura Politică, Bucureşti, 1983;
128 Cuciuc C., Religii noi în România, Editura Gnosis, Bucureşti, 1996;
129 Hladchi-Bucovineanu, Faţete reale ale sectelor religioase, Editura Politică, Bucureşti, 1983;
392
 (vezi şi H. Bucovineanu, op.cit).
Particularităţile grupărilor religioase dizidente atestă - potrivit faptelor
de teren - pericolul automarginalizării şi chiar al autoexcluderii sociale a
membrilor acestora, datorită îndeosebi „restricţiilor şi obligaţiilor „post-
aderare”
prevăzute de regulamentul lor. De ce oamenii acceptă să fie înregimentaţi
într-o

393
 asemenea asociaţie sau structură cu norme - ipotetic vorbind - mai
mult
antisociale şi anticulturale? Nu este deloc de neglijat, în acest sens, rolul
ajutorului pe care membrii şi-l oferă reciproc, pe de o parte şi sentimentul de
superioritate pe care aceştia îl trăiesc, pe de altă parte.
In societatea contemporană românească asistăm la o serie întreagă de
fenomene disfuncţionale, printre care populismul, demagogia şi politizarea
unor
domenii care prin natura lor nu pot şi nu trebuie să fie politizate 130. Dacă în
domeniul
asistenţei sociale acest aspect este extrem de evident, în domeniul asistenţei
religioase lucrurile sunt discutabile.
Creştinismul a fost iniţial o mişcare de protest împotriva agresiunii
globale a societăţii, de unde şi alura lui democratică de la început 131. Ca şi
celelalte religii, la timpul lor, creştinismul şi-a schimbat orientarea iniţială şi,
instituţionalizându-se, a devenit un aliat al puterii politice sau economice, iar
funcţia lui socială a fost subordonată clasei politice, de multe ori clerul
devenind
un important factor politic, activ în viaţa socială.
Deseori se afirmă că manipularea este inerentă societăţii moderne 132.
Unii specialişti consideră că, la nivelul transparenţei, dar şi al opacităţii
psihosociale, prin unele organizaţii şi grupări ezoterice de genul
francmasoneriei
se corodează grav morala societăţii. O contribuţie importantă la consolidarea
acestui fenomen a adus şi monoteismul descoperit şi prezentat de evrei în
cărţile Vechiului
Testament şi apoi completat cu producţiile Noului Testament133.
Religia creştină universalistă, împreună cu celelalte două religii
născute
din Biblie, au dominat evul mediu de o mie de ani în Occident. Modernitatea
a
continuat acest rol preeminent al religiei, deoarece nici iluminismul (cu
porunca
voltairiană de zdrobire a infamului), nici alte proiecte atee nu s-au soldat cu
succese depline.
De altfel, întreaga istorie de peste două mii de ani de la naşterea lui
Mesia este încărcată şi de mişcări de dezbinare umană. De la prima mare
1301 Miftode V., 2004, Protecţia minorităţilor şi devianţa socială, în Sociologia populaţiilor vulnerabile.
Teorie şi metodă, Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza, Iaşi, p.95-l72;
131 Kembach V., Biserica în involuţie,Editura Politică, Bucureşti, 1984;
132 Bary B, Matravers M, Dreptatea, în Filosofia morală britanică, Editura Alternative, Bucureşti, 1998;
133 Sârbu T., Etica: valori şi virtuti morale, Editura Societăţii Academice „Matei Teiu Botez”, Iaşi, 2005;
394
schismă religioasă pe motive dogmatice (susţinute şi cu argumente moral-
filosofice), la „dizidentele” din epoca Renaşterii şi din modernitate, până la
neoprotestantismul cel mai recent, se observă că limpezirea aşteptată întârzie
să

395
 apară în sufletele oamenilor, aceştia devenind mai fanatici ori mai
agresivi faţă de
virtualii lor duşmani — alte curente creştine sau alte religii.
Din aceste perspective, credem că există o întrepătrundere a religiei cu
politica, o evoluţie paralelă şi interdependentă a acestora. Dacă religia şi-ar fi
păstrat doar caracterul spiritual, dacă nu ar fi fost un sprijin real pentru clasa
politică, dacă nu ar fi fost gestionată de o clasă socială însăşi la un moment
dat,
dacă nu ar fi fost folosită ca un important mijloc de manipulare, dacă nu am
asista la practici cotidiene religioase, atunci am fi putut crede în
„independenta
religiei”, în practicarea unor discriminări „pur religioase” (fără substrat politic
sau de altă natură) şi în scopurile totdeauna „nobile”, umane, ale sutelor sau
miilor de credinţe sau „trăiri religioase”. De fapt, nu atât religia în sine este
vinovată, cât ce au făcut gestionarii ei din ea. Sondajele de opinie relevă faptul
că
românii au încă o mare încredere în Biserică - ca instituţie a statului.
în situaţia de criză generalizată prin care trece România, fenomenele
religioase se pare că înfloresc. Pare a fi un paradox că, deşi avem cea mai
mare
pondere de săraci sub pragul minim al mijloacelor de subzistenţă, în ţara
noastră
se constată o extraordinară activitate de construcţie a lăcaşelor de cult,
inclusiv
în curţile spitalelor, ale şcolilor, ale instituţiilor poliţieneşti sau chiar pe spaţiul
public dintre blocurile cartierelor (oraşul Iaşi oferă, în acest sens, un exemplu
şi
un puternic argument).
Tranziţia începută în 1990 se desfăşoară mai greu în plan etico-moral:
asistăm la reconsiderarea idealurilor sociale şi morale româneşti din perioada
antebelică simultan cu racordarea la noile idealuri, principii, valori şi virtuţi
morale generate de democraţiile şi civilizaţiile occidentale .
România ultimilor ani este scena unor idei şi atitudini adesea confuze
şi
contradictorii despre conştiinţa şi comunicarea morală ca pârghii de afirmare a
autonomiei şi libertăţii oamenilor134.
Problema drepturilor la religie sau credinţă, la cultură sau la exprimare
liberă, este intercondiţionată de gradul de educaţie şi de „natura” socializării,
mai
ales primare (cei şapte sau şase ani de acasă!) a „beneficiarilor” sau
134 Sârbu T., 2005, Etica: valori şi virtuţi morale,Editura Societăţii Academice „Matei Teiu Botez”, Iaşi
396
solicitanţilor.
Nu putem uita, astfel, că:
percepţia democraţiei este adesea unilaterală, numai ca libertăţi şi
drepturi, fără responsabilităţi şi datorii, deoarece suportul ei teoretic
este
insuficient conturat;

397
 principiile morale fac salturi greu de controlat, de la individualismul
exacerbat, asociat de câştigul rapid, indiferent de mijloace, la
colectivismul de odinioară.
Escaladările fără precedent ale violenţei, grosolăniei şi durităţii pe
toate
palierele societăţii, în cadrul vechilor şi noilor categorii sociale (de genul
ciocoilor lui N. Filimon)158 şi cultul exagerat al banului câştigat fără muncă
produc grave alienări umane, distorsiuni în raporturile dintre generaţii, dintre
părinţi şi copii, dintre educatori şi educaţi.
Generalizarea corupţiei, adică a abaterii de la moralitate, nu putea să
nu
atingă şi domeniul religios. De fapt, de multă vreme cunoscut acest aspect, el
a
fost sintetizat într-o expresie arhicunoscută: „Fă ce spune popa, nu ce face
popa!”. Dovezi ale abaterii de la interiorizarea moralităţii (specifică
discursului
creştin) sunt intens mediatízate în ultimul deceniu şi se includ într-un spectru
larg, de la refuzul oficierii slujbelor de înmormântare fără o taxă suplimentară
până la pedofilie sau ucidere prin înfometare a persoanei presupus „posedată
de
diavol” într-un efort de „exorcizare” (caz tragic în zona, paradoxal, extrem de
creştină a Iaşiului) ”135.

i. Drepturile copiilor şi drepturile “minorităţilor sexuale”

Statutul social şi reprezentarea comunitară a homosexualităţii în zilele

noastre, îndeosebi în unele societăţi mai tradiţionaliste sau “conservatoare”,
pune o adevărată problemă cetăţenească, cu precădere populaţiilor creştine.
Vrem sau nu vrem, valorile şi prescripţiile cărţilor sfinte sunt deosebit de
puternice iar instituţia bisericească se află - în România - pe primul loc în ceea
ce
priveşte “încrederea publică”. Analizele şi evaluările actuale, politice sau de
altă
natură, nu pot ignora o asemenea stare de fapt şi nu pot justifica intervenţii
administrative în desfăşurarea normală, modernă sau tradiţională, a vieţii
oamenilor. Respectul drepturilor unor minorităţi nu poate anula dreptul “
celorlalţi” la “stilul de viaţă” obişnuit şi la scara de valori construită de-a
lungul

135 Miftode V., 2004, Protecţia minorităţilor şi devianţa socială, în Sociologia populaţiilor vulnerabile.
Teorie şi metodă, Iaşi, Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza, p.95-l72
398
secolelor. In plus, respectul drepturilor copilului la inocenţă şi la o socializare
firească, în primul rând în familie, nu poate fi afectat de “noile drepturi” sau
de
alte constrângeri impuse de celelalte generaţii sau grupuri sociale. “Dreptul la

399
 diferenţă”, acceptat în lumea civilizată, trebuie practicat în funcţie de
modelele
culturale specifice (dintr-o ţară sau alta, dintr-o zonă sau alta) şi nu în raport
cu o
scară ideală de valori, “prefabricată”, construită, de regulă, de ideologi şi
“spirite
idealiste”, rupte de problemele reale ale oamenilor şi ale comunităţilor locale!
“Evenimentele care au avut loc în ultimii ani “în spaţiul public” - românesc,
european sau mondial - pun în lumina riscurile majore ale unor “intervenţii
brutale”, fie de natură juridică, administrativă, fie de natură simbolică, în
domeniul drepturilor sau al interdicţiilor sociale. Uneori avem de a face cu
fapte
reprobabile de natură “informală”, din partea unor indivizi, grupuri sau
minorităţi apărute “peste noapte”, alteori avem de a face cu “acte oficiale”
care
neagă drepturi sau impun restricţii care bulversează funcţionarea de ansamblu
a
mecareismului social sau viaţă locală comunitară. Cazul caricaturilor
“olandeze”,
vizând simbolurile unei anumite religii, cazul unor aşa-zise “opere de artă”
care
vulgarizează şi “desacralizează” simbolurile unei alte religii, măsurile sau
manifestările publice, de regulă şocarete, ale “minorităţii gay”, ameninţările şi
“ultimatumul” dat majorităţii “contribuabililor” - părinţi, profesori, copii etc.,
de
a elimina din şcoli icoanele creştine în numele unei false discriminări etc. sunt
fapte care probează importanţa rezolvării corecte a raportului dintre drepturi şi
aspiraţii, pe de o parte şi obligaţii şi restricţii, pe de alta parte.
Istoria fenomenului gay este veche iar evoluţia reprezentărilor sociale
asupra acestuia este semnificativă. Diagnosticul pus în diferite “momente” sau
etape ale dezvoltării sociale nu trebuie să ne surprindă şi nici să ne supere. ”Să
nu te culci cu bărbat ca şi cu femeie - se porunceşte în Levitic, cap. 18,22 -
căci
aceasta-i spurcăciune”, arătându-se astfel că fenomenul era deja cunoscut şi
răspândit “printre popoarele idolatre”. Se prea poate ca acest păcat (sodomia)
şi
idolatria au fost cauza pentru care Dumnezeu a poruncit lui Moise să
decimeze
popoarele careaanite care au ocupat pământul Făgăduinţei" până la întoarcerea
"Poporului ales din robia Egiptului" (Vezi şi Andreea Gheţu, Drepturile şi
obligaţiile persoanelor gay, referat în cadrul masteratului, Univ.Al.I.Cuza,
400
Iaşi,
2006).
Cu toate acestea, omenirea şi-a urmat cursul ei pătimaş şi generaţiile
de
oameni au primit şi au transmis mai departe aceasta moştenire « a ruşinii şi a
blestemului», cum a fost adesea prezentat fenomenul de-a lungul istoriei. Atât
de puternic a fost zguduită lumea veche în urma catastrofei de la Sodoma,
încât
fenomenul - păcat şi-a însuşit numirea de "sodomie" care cuprinde în sine
perversiunile ambelor sexe. Este regretabil că femeile « nu au rămas neispitite
de
aceste tentaţii erotice», istoria atestând că începutul s-a făcut în insula
grecească
Lesbos, practica numindu-se "lesbianism". în Noul Testament în Epistola
către

401
Romani 1, 26-27, a Sfântului Apostol Pavel, găsim un text care face amintire
de
această practică nefirească, comună atât bărbaţilor cât şi femeilor » (ibidem).
Fenomenul gay a existat şi există, imaginile lui în opinia publică fiind
multiplicate prin diferite forme de creaţie şi manifestare. Există, în acest sens,
« reacţii» diferite, de veneraţie sau critică, în arta sau în forme mitologice.
In Grecia antică dragostea masculină era, în multe feluri, analogă
căsătoriilor, amândurora fiindu-le acordată aceeaşi importanţă în viaţa
individuală şi aceeaşi veneraţie în mitologia greacă. Această dragoste era una
din
temeliile unei tradiţii culturale care a dus, acum aproape 2500 de ani, la prima
afirmare a omului din vest şi la trezirea democraţiei, teatrului, filozofiei,
matematicii, istoriei, şi aşa mai departe. Se credea că dragostea masculină era
aceea care stimula cele mai bune calităţi ale unui tânăr, anume vigoarea şi
curajul.
Exemplele militare abundă: soldaţii luptau de multe ori cot la cot cu iubiţii
lor,
precum în celebrul batalion theban; mai târziu conduşi de_Alexandru cel
Mare
şi iubitul sau, Hephaestion, grecii au cucerit lumea întreagă. Grecia nu era,
desigur, o utopie: prostituţia şi violurile, cărora sclavii le cădeau adesea
victime,
erau frecvente.
In vestul pre-modern — scrie A. Ghetu, dragostea masculină a
supravieţuit mai mult pe ascuns, vizibilă doar când iubiţii aveau ghinionul să
fie
prinşi, ori în sugestiile artiştilor îndeajuns de curajoşi pentru a sfida uzanţele.
Mulţi scriitori, muzicieni, pictori şi poeţi au înfăţişat această dragoste, însă
totdeauna codat: Michelangelo, care a împodobit Capela Sixtină cu nuduri
galvanizante masculine; Shakespeare, care şi-a cântat iubitul în sonetele sale;
Blake, care protesta împotriva preoţilor ce-i "îngrădeau cu spini plăcerile şi
dorinţele"; şi Whitman, care cânta trupul electric. înşiruirea de iluştri, artişti,
politicieni, clerici, cavaleri şi vagabonzi care au simţit imboldul dragostei
masculine - în sine, ori pe lângă dragostea pentru femei - poate continua la
nesfârşit.
în urmă cu câţiva ani, în România relaţiile sexuale între adulţii de
acelaşi
sex erau pedepsite ca fapte penale, discriminarea împotriva persoanelor care
aparţineau comunităţii LGBT (lesbiene, gay, bisexuali, transexuali) era
încurajată
402
şi legitimată prin lege, organizarea unui marş al diversităţii era un vis
îndepărtat
dacă nu cumva imposibil. în prezent, după abrogarea Articolului 200 C.P.,
legislaţia anti-discriminare include în mod expres interzicerea discriminării pe
baza orientării sexuale.
Asociaţia de Psihiatrie din America a declarat acum câţiva ani că
homosexualitatea nu reprezintă o problemă psihiatrică sau emoţională, decât
în
cazul în care pacientul o consideră ca atare. Această declaraţie este acum luată
în

403
 discuţie în multe cercuri psihiatrice şi psihologice, mulţi terapeuţi
refuzând să
trateze homosexualitatea ca pe o tulburare mentală.
Aceasta este o inversare interesantă de roluri pentru specialiştii care ţin
la
funcţia lor de diagnostician. De fapt, ca titlu neoficial, putem menţiona faptul
că
mulţi specialişti în boli mentale, care au participat la congresul în care
homosexualitatea a fost scoasă de pe lista de diagnostice, au confirmat faptul
că
organizaţiile de homosexuali au făcut mari presiuni asupra delegaţilor.
Impulsul homosexual pe care unii oameni îl încearcă — considera
masteranda A.Ghetu - este în esenţă neutru din punct de vedere al evoluţiei
personalităţii lor, astfel că se pot concentra fie asupra sexului, fie asupra unui
proces creativ, nesexual. Cu alte cuvinte, „homosexualitatea" poate fi
percepută
ca un răspuns dobândit, consolidat de cei care prezintă această condiţie ca pe
o
stare „naturală" sau o „alternativă" pozitivă. Persoana respectivă trebuie
tratată
ca şi cum energia sa a fost greşit direcţionată. Iar terapiile care pornesc de la
această ipoteză chiar dau rezultate, conchide autoarea referatului menţionat.
Mai există, desigur, şi dimensiunile psihodinamice ale
homosexualităţii,
cum ar fi o anumita atitudine faţă de sine, faţă de familie şi de societate.
Comportamentul sexual este uneori folosit pentru a-i pune pe ceilalţi într-o
situaţie jenantă şi umilitoare sau pentru „a le plăti cu vârf şi îndesat".
Manifestarea „în mediul străzii”, în dispreţul „celorlalţi”, al copiilor şi al
bunicilor cu care se plimba cele mai pure fiinţe (copiii, deci), constituie, în
aceste
condiţii, un act gratuit de sfidare publica a valorilor, tradiţiilor şi aspiraţiilor
societale sau comunitare. Dar comportamentul homosexual se învaţă şi se
consolidează. El poate fi carealizat într-o altă direcţie. Odată realizat acest
lucru,
putem să luăm în consideraţie cu seriozitate factorii psihodinamici care duc la
un
comportament de acest tip” (Ibidem).
In martie 2006, a avut loc la Bucureşti, GayFest, la care credincioşii au
reacţionat violent. O parte a presei a acuzat pe contestatari că nu sunt deschişi,
discriminează şi au un comportament violent faţă de semeni. Ei nu condamnă,
însă, pe cei care practică homosexualitatea, ci manifestarea lor publică,
404
gratuită
în raport cu drepturile şi violenţa (simbolică) în raport cu moravurile epocii şi
ale
„locului”. Se impune, astfel, respectul la diferenţă şi pentru unii, şi pentru
alţii.
Oamenii sunt nişte fiinţe fragile şi nemiloase, iar slăbiciunile lor le
dictează adesea forma de atac asupra celorlalţi. Identitatea sexuală este, de
asemenea, un lucru fragil. Omul este chinuit continuu de nesiguranţă. Când
această nesiguranţă rezultă din structura generală a experienţei umane, ea
produce adesea maladii sociale grave care, până nu demult, stăteau ascunse la
umbra conştiinţei sociale. Homosexualitatea este una din aceste probleme ale

405
societăţii actuale si, în mod necesar, o tema de meditaţie şi, chiar, de
cooperare
între toate părtile interesate.
O teorie clasică a homosexualităţii leagă această orientare de
narcisism,
adică de dragostea excesivă faţă de sine. Cu cât această dragoste este mai
mare,
cu atât este mai mare posibilitatea ca individul să îşi exprime dragostea
sexuală
faţă de cineva asemenea lui, deci faţă de o persoană de acelaşi sex.
în mod firesc, drepturile şi obligaţiile persoanelor gay sunt aceleaşi cu
cele ale tuturor grupurilor şi „beneficiarilor” unei anumite societăţi. Există,
desigur, contradicţii şi ,chiar, incompatibilităţi între drepturile unor grupuri
sociale şi drepturile, la fel de legitime, ale altor grupuri şi populaţii (vom
prezenta, de altfel, câteva asemenea incompatibilităţi, rezultate din realitatea
socială mult mai bogată şi variată decât „teoriile abstracte” sau „ideologiile”
de
tot felul, rupte de faptele „de teren”!).
Dreptul la viaţă intimă, de pildă, nu poate fi rupt de constrângerile
„modului de valorificare”: manifestarea publică a persoanelor gay afectează
sau
chiar anulează, uneori, dreptul altor persoane de a uza, în mod obişnuit, de
acelaşi spaţiu sau „mobilier” public (parcuri, zone de agrement etc.).
Persoanele
de acelaşi sex care fac „gesturi de tandreţe”, se sărută sau manifestă alte
conduite
cu „semnificaţie sexuală” în plin spaţiu public şochează şi violentează pe
ceilalţi,
mai ales generaţiile vulnerabile: copiii şi bătrânii. Gesturile unei bătrâne care
„îşi
face cruce şi îşi scuipă în sân” când asistă la asemenea „evenimente” sunt
extrem
de convingătoare pentru a înţelege „disconfortul psihic” şi violenţa cu care îi
este încălcat un drept elementar care, în mod normal, nu ar trebui să afecteze
pe
nimeni. Nu poate face parte din „teoria drepturilor” plăcerea unora de a
deranja
pe alţii, încăpăţânarea de a-şi „ţipa” în plină stradă nervii sau dorinţele,
obişnuinţa de a afuma cu nicotină vecinul, soţia sau copilul şi, toate acestea, în
virtutea drepturilor democratice.

406
 Dreptul la căsătorie ridică, de asemenea, probleme grave în raport cu
anumite instituţii sociale (familia, rudenia, comunitatea, şcoala, biserica etc.)
şi, în
maniera cea mai puternică, în raport cu interesele şi drepturile copilului, să ne
imaginam statutul social, mai ales afectiv şi educaţional, al unui copil care are
părinţi fie doi bărbaţi, fie două femei.
în plus, aşa cum arăta unele anchete realizate în Olanda, familiile gay
sau
uniunile lor sexuale favorizează răspândirea infecţiilor cu HIV ( 86% dintre
noile
infecţii de acest tip identificate la Amsterdam, într-o anumită perioadă, au
vizat
bărbaţii căsătoriţi cu bărbaţi şi femeile cu probleme asemănătoare). Olanda,
Belgia, Canada şi Spania au legalizat căsătoriile între persoane de acelaşi sex
(2001, 2003, respectiv, 2005, ultimele două ţări).

407
 Statutul legal a căsătoriilor între persoane de acelaşi sex în Franţa este
neclar în acest moment. în 2004, o ceremonie de căsătorie a două persoane
gay a
fost invalidată. în schimb, începând din 1999, persoanele gay au drept să
trăiască
în parteneriate înregistrate, cunoscute ca Pacte civile de solidarité, sau PACS,
în care primesc o parte din drepturile aferente persoanelor căsătorite.
Structura
PACS este valabilă şi pentru cupluri heterosexuale care nu vor să se
căsătorească, dorind în schimb să beneficieze de drepturile respective.
Căsătoriile între persoane de acelaşi sex nu sunt legale în România,
deşi în ultima vreme au fost propuneri pentru a se implementa acest drept.
Homosexualitatea a fost legalizată treptat în România, ultima lege anti-
homosexuală (Articolul 200) fiind abrogată în 2001, sub presiunile Uniunii
Europene şi a ONG-uri precum ACCEPT.
Dreptul de adopţie a copiilor de către «familia gay»

Adopţia copiilor de către homosexuali a adus în centrul atenţiei

chestiunea cuplurilor de homosexuali şi a creşterii copiilor. Până nu demult,
grupurile de acţiune au argumentat că a creşte un copil într-un mediu
homosexual nu numai că nu constituie nici un pericol pentru copil, ba chiar ar
fi
un mediu mai bun decât cel format din persoane de sex opus. Asemenea
afirmaţii sunt ilogice şi contravin studiilor ştiinţifice. Totuşi, drepturile civile
ale
cuplurilor de homosexuali, « teoretizate » cu o multitudine de « argumente »
şi
cuvinte cu rezonanţă gen toleranţă, diversitate şi nediscriminare, par să nu
aibă
nici o legătură cu drepturile fireşti, elementare, ale copiilor « beneficiari ».
A creşte copii într-un mediu homosexual contravine valorilor comune
ale umanităţii. Absenţa tatălui dintr-o familie conduce la tristeţe, mânie,
dificultăţi de încredere şi tulburări conflictuale. Absenţa mamei este şi mai
gravă.
Mama unui copil îi conferă acestuia sentimentul de siguranţă; a-l priva pe
acesta
de mamă înseamnă a-i afecta capacitatea de a avea încredere în oameni, ceea
ce
poate duce la angoase şi tulburări de ataşament.

408
 Copiii nu trebuie supuşi la asemenea suferinţe. Chiar şi în Belgia,
unde
sunt egalizate uniunile homosexuale, adopţiile nu sunt permise. Nu toţi
adulţii au
dreptul inerent de a avea un copil. însă toţi copiii au dreptul la o mamă şi un
tată
(vezi şi A.Ghetu, op.cit.). Unele studii arată că :
Fiii mamelor lesbiene se comportă într-o manieră masculină mai puţin
tradiţională în ceea ce priveşte agresiunea şi jocul. Au tendinţa să fie
mai
protectori decât băieţii crescuţi în familii heterosexuale ;
Unul dintre studii indică o proporţie semnificativ mai mare de tineri
crescuţi de lesbiene, care s-au angajat în practici homosexuale (şase
din
25) comparativ cu cei crescuţi de mame heterosexuale (nici unul din
20);

409
 Copiii crescuţi de mame lesbiene prezintă o probabilitate mai mare să
se
implice într-o relaţie homosexuală;
Fetele crescute de mame lesbiene sunt mai aventuriere sexual şi mai
puţin caste comparativ cu fetele mamelor heterosexuale (Hamer,
p.171).
Studiul poate fi sintetizat astfel: mamele lesbiene tind să aibă un efect
feminizant asupra fiilor lor şi unul masculinizam asupra fetelor lor. întrebarea
care se pune este cât e de sănătoasă această respingere a rolurilor naturale?
Nonconformismul sexual este probabil singurul factor din literatură care
previzionează o viitoare homosexualitate. într-adevăr, sunt puţini factori
asupra
cărora atât Rekers şi Hamer cad de acord, iar relaţia dintre nonconformismul
sexual şi homosexualitate e unul dintre aceştia. Rekers (1995) afirmă:
"Nonconformismul sexual la copii poate fi singurul factor comun observabil
asociat cu homosexualitatea" (pag. 300). Hamer (1993) declară: majoritatea
homosexualilor au fost copii efeminaţi. în ciuda caracterului provocator al
acestei afirmaţii, dovezile susţin această concluzie. De fapt, aceasta e poate
cea
mai întemeiată, mai semnificativă şi mai bine documentată concluzie din
toată
cercetarea privind orientarea sexuală şi probabil din întreaga psihologie
umană,
(pag. 166)
Stacy şi Biblarz (2001) au oferit o observaţie interesantă. Educaţia
planificată [lesbiană/bisexuală/homosexuală] oferă un veritabil 'laborator
social'
al diversităţii familiale în care cercetătorii pot examina nu numai dobândirea
identităţii sexuale, ci şi efectele relative asupra copiilor exercitate de genul şi
numărul părinţilor, precum şi implicaţiile diferitelor rute biosociale către
calitatea
de părinte, (p.179)

Dreptul la exprimare al familiilor şi al persoanelor gay

De cele mai multe ori atunci când o persoana se declară gay, este
marginalizată de prieteni şi chiar de către familie. Am văzut în filme
americaree o
asemenea atitudine (fiul a fost pur şi simplu alungat de tatăl sau atonei când a
aflat «orientarea sexuală» a acestuia), sperând că între arta şi realităţile nord-

410
americaree există o oarecare influenţă sau inter-dependenţă !).
Revendicarea homosexuală în societatea noastră este de tip moral. Ea
exprimă căutarea unei justificări şi a unei recunoaşteri de către societate a
unui
stil de viaţă până acum reprobat. în acest sens, depenalizarea şi legalizarea vor
fi
în mod forţat interpretate ca legitimare - fără a vorbi de caracterul
«încurajator »
al acestor noi dispoziţii ale societăţii. Dar noua morală socială nu va schimba
cu
nimic problema de fond, întrucât problema homosexualităţii nu este o
problemă
de morală. Este o problemă de libertate şi de etică, adică de coerenţă în natura

411
 profundă a fiinţei umane după chipul lui Dumnezeu. Imposibilitatea în
care se
află fiinţa umană de a trăi conform acestei naturi nu este depăşită prin
afirmarea
sau infirmarea legii morale. Problema este mult mai complexă şi« ambiguă».
„Dorim practic egalitatea deplină în faţa legii prin stabilirea unui
regim
juridic de recunoaştere a căsătoriei şi parteneriatului între persoanele de
acelaşi
sex care să recunoască drepturi constituţionale precum dreptul la viaţă intimă,
familială şi privată şi dreptul la căsătorie. Nu cerem dreptun speciale, ci exact
aceleaşi drepturi pentru toţi cetăţenii României, indiferent de sexul şi
orientarea
lor sexuală” (Florin Buhuceanu, director executiv al Asociaţiei ACCEPT).
Un cetăţean obişnuit, care nu revendică tot felul de drepturi, îşi poate
pune următoarea întrebare: de ce unele grupuri sau minorităţi abuzează în
cazul
în care le sunt recunoscute drepturi legitime sau chiar «drepturi excesive»?
De
pildă, abuzul de dreptul de asociere şi mai ales de manifestare, spectacol (cel
mai
adesea într-o formă şocaretă, bulversantă, jignitoare..) sau «paradă» a
conduitelor
sau simbolurilor specifice. Dacă toate structurile sociale ar abuza, în aceeaşi
măsură şi în aceeaşi manieră, de drepturile lor, «spaţiul social» ar fi în
permanenţă ocupat de manifestaţiile agricultorilor, comercianţilor, patronilor,
studenţilor etc. sau de «parada costumelor» chefliilor, alcoolicilor, drogaţilor,
şomerilor, cerşetorilor, a sutelor de alte grupuri în numele «dreptului legitim»
la
manifestare sau «afirmare publică». în numele respectului drepturilor
«celorlalţi»
pot admite, ipotetic, că manifestarea mea publică, deşi «legală» şi naturală,
poate
încalca sau anula un drept sau altul, la fel de legal pentru vecinul meu. Am
putea
constata, de asemenea, că numeroase manifestări publice nu satisfac o
«nevoie
reală» şi nu vin în întâmpinarea unor «aspiraţii profunde», ci joacă rolul unor
forme de abuz şi impunere violenţă a propriei «identităţi». Cazul unor
manifestaţii gay din Germania este semnificativ: populaţiile cu alta orientare,
înţelegând rolul unor asemenea spectacole, le privesc de pe poziţia turistului
412
«din
curiozitate», ca pe ceva exotic şi nu ca o exercitare a unui anumit drept.
Problema sau ipoteza discriminării unor asemenea grupuri - gay sau
de
alta natură - este deosebit de controversată în societatea contemporană şi în
ansamblul opiniei publice întrucât:
nu pot fi ignorate particularităţile «modelelor culturale» locale;
ambivalenţa care se manifestă între interesele de grup face imposibilă
respectarea absolută, de fapt abstractă şi teoretică, a tuturor
drepturilor;
nu se înţelege pe deplin interdependenţa dintre drepturi şi obligaţii şi
funcţia esenţială într-o societate normală a «interdicţiilor fondatoare»
(despre care am mai scris în acest text);
există grupuri care îşi impun «cu orice preţ», adesea demagogic şi
ideologizant, propriile drepturi prin încălcarea conştientă a drepturilor

413
 altor grupuri, inclusiv drepturile tradiţionale ale majorităţii populaţiei.
Am identificat, în acest sens, minorităţi discriminante şi, paradoxal,
majorităţi discriminate (vezi Miftode V.: Sociologia populaţiilor
vulnerabile,
Iaşi, 2004, p.95-l67).

j. Cercetarea ştiinţifică a domeniului

Ancheta de opinie
Pentru a obţine rezultate semnificative (de la o populaţie competentă)
investigaţia s-a realizat în rândul subiecţilor de la secţiile de ştiinţe socio-
umane,
care au studiat aspecte ale acestor domenii şi care se confruntă în practică cu o
diversitate de opinii şi interpretări privind drepturile omului, pe de o parte şi
privind obligaţiile sau responsabilităţile diferiţilor actori şi instituţii sociale,
pe de altă
parte.
Seriile de drepturi, conştientizate de subiecţi, au fost ierarhizate în
felul
următor:

Dreptul la ...
Educaţie 94
Viaţă 76
Opinie 75
Vot 59

414
415
Dreptul la ...
Muncă 57
Protecţie socială 55
• protecţie medicală 9
Libertate 51
• circulaţie liberă 11
• religioasă 6
• respect 7
• replică 5
• de a refuza 8
• liber arbitru 5
Familie 43
• la locuinţă 19
• la cămin 4

416
417
Dreptul la ...
Exprimare 39
• la conştiinţă 4
Intimitate 34
Informaţie 31
Sănătate 29
• mediu sănătos 3

418
419
Dreptul la ...
Egalitate 24
• egalitate de şanse 3
Fericire 22
• inocenţă 7
• pneteme 4
• dragoste 4
• bătrâneţe „fără griji” 3
• copilărie 2
• distracţie 2
Justiţie 21
• judecată corectă 12
Securitate socială 18

420
421
 Dreptul la...
Religie 17
• libertate religioasă 5
Cultură 16
• civilizaţie 9
• cunoaştere 6
• studiu 4
Proprietate 13
• autonomie 8
Bunăstare materială 12
• trai decent 9

422
423
 Dreptul la ...
Respect 11
• confidenţialitate 8
• demnitate 5
• personalitate 2
Naştere normală 8
• dezvoltare normală 5
Tradiţii 7
• ritualuri 3
• personalitate 2
Dragoste părintească 7
• afecţiune 6

424
425
 Dreptul la viaţă

I
La familie, La
Justiţie Sănătate
cămin opinie
VII V
I

II Securitate Intimitate

Imaginea publică II La
I educa
despre drepturi
ţie

Bunăstare Fericire
VII V
Protecţie I
socială Respect Proprietate La vot

I
V
La libertate

Fig. 49 . Paradigma drepturilor omului

(„imaginea publică” a drepturilor esenţiale) anchetă 2006

426
 Drepturile cetăţeneşti ale omului, în general, dar mai ales drepturile
concrete ale
cetăţenilor unei anumite ţări sau ale unui complex de societăţi (cum este
Uniunea Europeană, CSI - Comunitatea Statelor Independente, SUA etc.) dau
naştere unui set întreg de „ideologii comunitare” sau chiar individuale. Aşa se
explică diversitatea răspunsurilor privind problematica drepturilor şi a
obligaţiilor
individuale, familiale, comunitare şi societale.
Unul dintre drepturile cele mai comentate şi „solicitate” este dreptul la
bunăstare (la un trai decent, la un venit sigur adecvat) fără a fi pus în raport
cu
obligaţiile şi responsabilităţile a căror satisfacere ar duce la obţinerea
resurselor
necesare în acest scop. Analizele internaţionale ale stării societăţii româneşti
arată
că românii au salarii cu 30% mai mari decât angajaţii din UE raportate, însă,
la
productivitatea muncii şi la producţia pe cap de locuitor (Realitatea TV, 15
ianuarie
2007).
Salariile au crescut, de pildă, într-un ritm mai rapid - în ultimii ani -
decât productivitatea muncii, fapt care explică degradarea unor sectoare ale
societăţii
româneşti (infrastructura rutieră, reţeaua şcolară, unităţile sanitare,
monumentele
de cultură etc.), în lipsa finanţărilor necesare, a lipsei fondurilor pentru
investiţii
în aşa-numita „dezvoltare durabilă”. Creşterea economică — de care se face
atâta caz
- are la origine factori „lipsiţi de perspectivă” şi profunzime pentru
dinamizarea
factorului fundamental — productivitatea muncii. Dreptul la care ne-am
referit
nu poate fi satisfăcut durabil doar prin miliardele de Euro ale emigranţilor sau
prin exportul de materii prime (buşteni etc.)
Teoria drepturilor omului nu poate fi aplicată eficient în practică
independent de o teorie a obligaţiilor diferitelor categorii de „beneficiari”. In
fapt,

427
constatăm o ideologizare a drepturilor136, fenomen care are efecte extrem de
negative în societatea românească şi care frânează evoluţia normală a
societăţii,
favorizând conduitele deviante, violenţa, parazitismul social etc. întrebând
cine
trebuie să asigure respectarea drepturilor şi, deci, cine este responsabil de
frecventele
încălcări ale drepturilor, pe de o parte şi de abuzurile privind drepturile, pe de
altă
parte, am obţinut următoarea ierarhie a factorilor selectaţi:

136 Vezi Vasile Miftode, Sociologia populaţiilor vulnerabile, Editura Universităţii „Al. I. Cuza“, Iaşi, 2004
?
Conceptul a fost lansat în anii ’70, în contextul „hemoragiei demografice” a exodului rural. Vezi V.
Miftode, Migraţiile şi dezvoltarea urbană, Junimea, Iasi, 1978, p. 13
428
I. Statul, societatea 36
opţiuni
Parlamentul 4
Constituţia ţării 3
Conducătorii ţării 3
Justiţia 2

II. Noi înşine 24

opţiuni
Răspunderea personală 7
Cunoaşterea drepturilor 5
Forţele proprii 4

III. Comunitatea locală 17

opţiuni
Lideri locali 6

IV. Părinţii, familia 11

opţiuni
Grupul familial 4
Rudele 3

V. Şcoala 5
opţiuni

429
 Fig. 50. Paradigma actorilor responsabili de respectarea drepturilor

Ancheta de teren a pus în lumină carenţele formativ — educative în

ceea ce
priveşte înţelegerea corectă a drepturilor şi promovarea obligaţiilor
individuale şi
sociale. Unii subiecţi (tineri, elevi, adolescenţii îndeosebi, inclusiv unii
studenţi)
consideră că au toate drepturile pe care „alţii” trebuie să le respecte, fără ca
ei înşişi
să aibă obligaţii sau răspunderi.
Ancheta empirică a oferit, de asemenea, o serie variată de drepturi
încălcate
în societatea românească, chiar şi la aproape două decenii de la Revoluţie!
Subiectivismul este, în acest domeniu, foarte răspândit în rândul subiecţilor,
ceea
ce mă determină să mă refer, mai ales, la sistemul cauzelor nerespectării sau
ale

430
încălcării drepturilor cetăţenilor români. „Ideologia cauzelor” constituie, în
opinia noastră, un rezultat semnificativ al cercetării sociologice a domeniului,
oferindu-ne o paletă largă, aproape exhaustivă, a diferitelor tipuri de factori
implicaţi astfel:

431
 I. Indiferenţa, neglijenţa
• pasivitatea
• nenăsarea, delăsarea________________
_______IV. Cauza în noi înşine______________
• răspunderea proprie
• conştiinţa realităţii
• noi şi anturajul nostru
• vulnerabilitatea, „fragilitatea”
• insensibilitatea
• privarea de libertate
•_fuga după bani, lăcomia
•prostia, ,,lenea de gândire"
_______II. Incompetenţa societală___________
• „prostul management” social
• imoralitatea politică
• iresponsabilitatea liderilor
• corupţia, „şpaga”
• birocraţia generalizată
• aroganţa politică
• injustiţia, inflaţia legislativă
• egoismul individual şi de grup
• proasta conducere
• mediul social infect_______________
III. Degradarea umană şi spirituală____
• „proasta educaţie”
• incultura sau „lipsa de
cultură”
• spiritul de turmă, lipsa
iniţiativei
• laşitatea, frica de nou
• minciuna, înşelăciunea
• lipsa de conştiinţă
• superficialitatea
•_________________________________
lenea, delăsarea, lipsa implicării________

432
 • ignorarea normelor, înţelegerea lor
greşită
________• imprudenţa, prostia, lăcomia

Imaginea public asupra drepturilor esenţiale

Ancheta noastră privind drepturile şi discriminările sociale a vizat,
îndeosebi, populaţia tânără cu o competenţă specifică domeniului (studenţi în
ştiinţele sociale). Analiza cea mai adecvată şi profundă a unei probleme
trebuie
să se bazeze pe realitatea crudă care se concretizează, între alte forme şi prin
opinia „oamenilor de rând” tineri sau bătrâni. Aşa se explică de ce prezentăm
„imaginea” pe care ne-au oferit-o subiecţii investigaţi în anchetele noastre de
teren.
Majoritatea răspunsurilor privind drepturile nerespectate în societatea
noastră au vizat dreptul la libertate (de mişcare, de a face ce vrea, la liberă
expresie, la liberă opinie etc.), dreptul de a refuza, dreptul la fericire, dreptul
la
sănătate, dreptul la securitate (fizică, psihică etc.) şi dreptul la egalitate.
Un subiect scrie că: „avortul anulează dreptul la viaţă şi nu poate fi
justificat de „ipoteticii părinţi” prin sărăcie, lipsuri (mai ales când cei doi
irosesc
sau au irosit resurse pe ţigări, alcool, petreceri etc.)” (fişa 5)
In ceea ce priveşte libertatea un subiect menţionează că acest drept
este
inculcat de cei „ care îţi dictează ceea ce trebuie să faci şi ce nu trebuie să
faci!”,
admiţând, totodată, ca „nu poţi să faci ceea ce vrei să faci, fie pentru că nu
ştii,
fie pentru că generează efecte grave — drog, alcool, violenţă”, „fiind obligaţi,
în
acelaşi timp, să ţinem cont şi de lege” (fişa 17).
„Nu ne mai putem afirma propriile convingeri, principii şi păreri
pentru
că deranjăm pe cei din jurul nostru (!?) sau scaredalizăm aproapele (!?), mass-
media, statul, dacă avem dreptul la liberate trebuie să avem limite” (fişa 23)
se
lamentează o tânără de 21 de ani, absolventă de liceu teologic (!). Ce o fi
învăţat

433
la acest liceu? într-o instituţie specifică educaţiei moral-cetăţeneşti ,care pune,
de
regulă, accentul pe „înfrânarea” instinctelor (deci pe obligaţii, constrângeri,
adică
limite ...), în respectul credinţei, în lucrurile sfinte, în valori, în cultură.?
Dreptul la securitate în spaţiul public: „In cartierul meu Alexandru cel
Bun din Iaşi nu poţi fi niciodată sigur că vei scăpa nevătămat dacă circuli.
Aici
există numeroşi tâlhari, hoţi, ce abia aşteaptă ocazia să te agreseze pentru a-ţi
fura banii sau alte obiecte de valoare. Poliţia nu se bagă aproape niciodată în
rezolvarea acestor conflicte de frica unor eventuale repercusiuni. Nu există
săptămână în care locuitorii din această zonă să nu fie violentaţi. Dacă
indivizii
ar conştientiza rolul drepturilor cu care s-au născut ar profita într-un alt mod,
cu

434
adevărat democratic de ele, respectând şi obligaţiile ce decurg din astfel de
drepturi.” (fişa 24)
Lipsa dreptului la confidenţialitate, la intimitate: vizează în special
abuzul
mass-media de a intra cu „buldozerul” în viaţa privată a indivizilor (fişa 26).
Subiecţii au arătat în unele interviuri că respectarea unor drepturi
depinde în mare măsură de conduita şi atitudinea noastră. Iată ce spune un
subiect: „cred că noi suntem răspunzători pentru felul în care ne cerem şi ne
impunem drepturile (ceri cât crezi că meriţi) aşa că ar trebui să ne respectăm
mai
mult pe noi, dar numai atât cât ştim să oferim aceleaşi drepturi şi semenilor
noştri” (fişa 28). „Nimeni nu este obligat să asigure drepturile de care
dispunem.
Comunitatea din care facem parte este cea care ar trebui să aibă influenţă
asupra
noastră şi autorităţile.” (fişa 31) „Oamenii ar trebui să se respecte reciproc,
ceea
ce ar duce implicit la realizarea drepturilor şi libertăţilor fiecăruia în parte.
Pentru
eventualitatea nerespectării drepturilor este necesară existenţa unor instituţii
abilitate care să vegheze la buna desfăşurare a lucrurilor. în acest sens au fost
create nu numai legile, ci şi organizaţii guvernamentale sau non-
guvernamentale.
Nerespectarea drepturilor porneşte de la lipsa de omenie, de spirit civic, de la
lipsa unei educaţii adecvate. O persoană educată, care a crescut într-un mediu
potrivit, şi căreia i-a fost insuflat spiritul dreptăţii, al responsabilităţii, nu va
încălca niciodată drepturile altei persoane. Dintr-o lipsă a civilizaţiei şi a
educaţiei
normale, o parte, din păcate semnificativa, a populaţiei din ţara noastră, dar şi
din alte tari, în loc să încerce să stopeze aceste lucruri, aceste ilegalităţi, se
simte
îndreptăţită să se comporte la fel. Abordarea cu seriozitate şi responsabilitate
a
problemelor ar opri aceste nedreptăţi. Personal, fiecare individ are
responsabilitatea de a respecta drepturile şi libertăţile celor din jur.
Respectând
eşti respectat! Respectând pe alţii te respecţi pe tine însuţi! Orice faptă are
repercusiuni! Toţi indivizii trebuie să îşi asume responsabilitatea pentru
acţiunile
lor! Cele mai întâlnite şi generatoare de conflicte sunt discriminările de ordin
rasial, etnic, sexual, religios. în unele medii sociale discriminările sunt
guvernate

435
de lipsa unei educaţii adecvate, sunt rezultatul unei minţi închise. Pe de altă
parte, populaţia „civilizată” îşi dezvoltă aceste idei discriminatorii în urma
„bombardării” cu mesaje mass-media.” (fişa 32). „Dreptul la fericire şi
libertate
depinde de felul în care ne comportăm noi!” (fişa 26)
Unii subiecţi consideră că dreptul la „justiţie socială nu este realizat”,
(fişa 42), insa,: „propria mea persoană este responsabilă de gradul de
realizare a
propriilor mele drepturi.... Trebuie să fim curajoşi pentru a depăşi situaţia în
care
trăim pentru a „construi” o lume mai bună.” (fişa 44)
O sinteză parţială întâlnim în următorul răspuns oferit de un tânăr
subiect: „dreptul la viaţă nu este respectat pentru că dacă ar fi nu s-ar mai
anunţa

436
atâtea crime... foarte mulţi indivizi duc o viaţă mizeră, au o situaţie materială
mediocră şi, în consecinţă, nu se poate vorbi în aceste circumstanţe de
respectarea drepturilor la o viaţă decentă ,1a securitate sociala. Apoi, nu toate
funcţiile şi locurile de munca pot fi ocupate de orice individ cu aptitudinile
necesare. Există încă discriminare legată de religie, etnie, sex. Sunt foarte
mulţi
oameni lipsiţi de educaţie pentru că nu au resursele necesare realizării
acesteia.
Pot fi evidenţiaţi mii de bolnavi şi se poate vorbi aici de absenţa dreptului la
sănătate.” (fişa 50)
„Din punctul meu de vedere — scrie într-o fişă de anchetă un subiect -
drepturile pot fi satisfăcute în măsura în care ne cunoaştem nu numai
drepturile,
ci şi obligaţiile sau responsabilităţile noastre în societate şi comunitate.” (fişa
51)
Evaluăm drept semnificativă — pentru profilul unei categorii pozitive de
tineri - relatarea unui subiect privind problematica drepturilor: „trebuie să fim
harnici pentru a ne depăşi condiţia în care trăim, să luptăm pentru realizarea
viselor şi proiectelor cu înverşunare, să nu ne dăm bătuţi indiferent de
riscurile
care se ivesc, să fim încrezători şi nu în ultimul rând foarte realişti.” (fişa 52)
Un răspuns interesant a fost dat de următorul subiect: „corupţia ar fi
una
dintre cauzele nerespectării drepturilor, prejudecăţile, educaţia ar completa
şirul
acestor cauze. Dacă vrem să ne fie respectate drepturile este necesar, în
primul
rând, să respectam noi înşine drepturilor celorlalţi semeni şi să conştientizam
faptul că orice drept implică şi o obligaţie ce trebuie îndeplinită. Un individ
sero-
pozitiv nu este primit la şcoală; un individ orfan este batjocorit şi maltratat;
un
individ sărac este ocolit de ceilalţi; un individ cu handicap este dispreţuit.”
(fişa
57)
Interesantă este în opinia noastră legătura pe care o face un subiect
între
birocraţie şi starea drepturilor omului: „există prea multă birocraţie şi
demagogie
pentru ca un cetăţean de rând să aibă statutul pe care îl merită. Cei din Guvern
hotărăsc legile fără a consulta opinia publică, fapt care duce la un
dezechilibru

437
social şi la nedreptăţi pentru cei defavorizaţi!” (fişa 74)
Inegalităţile sociale şi dezinteresul societăţii agravează încălcarea unor
drepturi fundamentale. Astfel, un subiect scrie în acest sens: „mulţi dintre
tinerii
foarte buni la învăţătură sunt nevoiţi să renunţe la studiile superioare deoarece
părinţii nu îi mai pot sprijini iar ajutorul venit din partea statului este departe
de
asigurarea unui trai decent.” (fişa 78)
Şocaretă este concepţia unui subiect tânăr potrivit căruia „drepturile ca şi
regulile sunt făcute pentru a fi încălcate. Unele drepturi nu sunt respectate -
scrie corect, de data aceasta, subiectul - din cauza lipsei banilor (mai ales
dreptul
la educaţie şi dreptul la cultură).” (fişa 79) „înţelegerea greşită a opiniilor
celorlalţi — completează un alt subiect — ar putea fi cauza nerespectării

438
drepturilor noastre.” (fişa 84) Un alt subiect consideră că „una din cauzele
nerespectării drepturilor constă în primul rând în iresponsabilitatea
individuală,
în nerespectarea drepturilor celorlalţi şi în implicarea redusă a societăţii în
vieţile
oamenilor.” (fişa 84) „Cauzele nerespectării drepturilor sunt multiple. în
primul
rând oamenii care nu sunt destul de educaţi ca să-i respecte pe ceilalţi şi
instituţiile statului, oamenii care lucrează în aceste instituţii.” (fişa 7)
O tânără din Iaşi scrie: „se spune că atunci când respecţi eşti respectat.
Aşadar, respectând drepturile celorlalţi cu siguranţă vor fi respectate şi
drepturile
noastre. Statul este şi el responsabil: după ce recunoaşte drepturile noastre
trebuie să facă în aşa fel încât acestea să fie respectate” (fişa 90)
„Drepturile trebuie obţinute prin acţiune, chiar luptă — scrie un alt
subiect. Nu trebuie să aştept ca cineva să vină şi să mi le ofere. Când sunt
câştigate de tine te bucuri mai mult, te simţi mai fericit.” (fişa 92)
„Din cauza corupţiei care a ajuns să împânzească toate ramurile de
dezvoltare ale României, individul este privat deseori de anumite drepturi
cum ar
fi: dreptul la opinie, la sănătate publică, chiar şi dreptul la viaţă.” (fişa 107)
„Noi suntem obligaţi să realizăm propriile noastre drepturi printr-o
participare activă la viaţa socială şi politică. înţelegerea greşită a libertăţilor
noastre duce la încălcarea drepturilor.” (fişa 117)
O maturitate deosebită probează subiectul următor, în ceea ce priveşte
propria responsabilitate: „respectarea drepturilor celorlalţi indivizi, interesul
pentru problemele altora şi ajutorul acordat (atunci când este posibil) celor
care
au nevoie generează - considera subiectul respectiv -, respect pentru propria
persoană.” (fişa 124)
Dezolantă şi dezarmantă este opinia unui subiect de sex feminin: „de
ce
să visez la nişte drepturi pe care oricum nu cred că le va lua cineva în seamă?
Noi tinerii avem ţeluri, vise, ţinte spre mai bine, dar din păcate... nu ne
ascultă
nimeni din „cei de sus”, de la „putere”. După părerea mea trăim după „Legea
Junglei”: eşti la putere - ai de toate, nu eşti - rişti să nu ai nimic. Mulţi copii
pe
străzi, flămânzi, săraci, bătrâni aproape fără pensie... Dumnezeu să ne ajute!”
(fişa 63).

439
 k. DreptulşilaUniunea
România diferenţăEuropeana
şi „exigenţele europene”
au încheiat recent un contract de
„viaţă
în comun” care, la fel ca alte înţelegeri şi acorduri „liber consimţite”, implică
în
mod egal drepturi şi obligaţii. Constatăm, însă, că ceea ce am identificat în
alte
cazuri sau domenii, întâlnim şi în „sfera” raporturilor româno-europene, între
populaţia ţării noastre şi „organismul colectiv” la care a aderat: drepturi
legitime,
fireşti, pe de o parte şi drepturi sau obligaţii „inventate” sau supra-
dimensionate,
abuz de drepturi sau obligaţii, uneori ilegitime, pe de altă parte. Problema nu
ar
fi complicată dacă partenerii şi-ar respecta reciproc „dreptul la diferenţă”,
tradiţiile locale, „gradul de civilizaţie” şi de „bun simţ” — ipotetic — atins.
în
ultimul timp, societatea românească a fost puternic bulversată de tot felul de
interdicţii, standarde şi conduite impuse „de sus”, de la Bruxelles, pe de o
parte
şi, ca efect, de tot felul de „reglementări interne”, „executări silite” (simbolic)
privind normele noastre de viaţa tradiţională, acceptări „cu capul plecat”
privind
regulile şi „mesajele” venite de la Centru! Vom exemplifica cu analize de caz
semnificative, care au ocupat spaţii largi în mass-media românească, în
ultimele
săptămâni. Trebuie să precizăm că nu întotdeauna vina aparţine Centrului, ci
şi
„zelului exagerat” şi mentalităţilor „mioritice” la care nu renunţă, încă, nici
politicienii şi nici „marele public” românesc.
„Zvonuri dintre cele mai năstruşnice circulă pe seama „cerinţelor
europene” - se scrie în ziarul „Ziua” (31.01.2007). Nu trece o zi de la
Dumnezeu fără noutăţi: ba ca nu ai voie să-ţi îngropi mortul decât într-un
sicriu
omologat, ba că ciobanii nu mai pot să-şi vândă brânza decât „în jurul stânii”.
Cică aşa ne impune Uniunea Europeană...Mecareismul dezinformării
funcţionează în multe alte domenii. Asemenea zvonuri aberante nu sunt câtuşi
de puţin dezinteresate! Lipsa de informare este speculată abil de tot felul de
„băieţi deştepţi” care pun pe seama UE „reglementări” inventate de ei.

440
 Tot felul de „grupuri de interese” - continuă analistul - popularizează
normative comunitare inexistente. După dezminţirea zvonului privind
înmormântarea „în stil european”, alte mijloace (private) de comunicare au
lansat alte inepţi: despre dricul „ecologic”, capela obligatorie şi despre
„răposatul
bio-degradabil”. Efectul imediat a fost, în primul rând, terorizarea populaţiei
rurale ale cărei tradiţii ale domeniului erau puse în pericol.
Dreptul la diferenţă (culturală, îndeosebi) şi în general, drepturile
noastre
tradiţionale sunt cu atât mai afectate cu cât autorităţile - centrale şi locale —
nu se
grăbesc să lămurească lucrurile invocând „imperativele aderării”. Un
domeniu de
o importanţă esenţială pentru destinul societăţii româneşti, atât în plan
economic, cât şi în planul culturii şi al identităţii naţionale, care a intrat deja
în

441
vizorul „noilor standarde' obligatorii pentru ansamblul populaţiei, în particular
pentru „micii producători”, este domeniul agro-zootehnic, creşterea animalelor,
statutul stânilor de oi etc. Drepturile producătorilor sunt direct vizate deoarece -
aşa cum afirmă analiştii, cercetătorii ştiinţifici - „se încearcă distrugerea micilor
producători”. Ciobanilor li s-a spus „că trebuie să-şi ducă oile la păşunat cu
maşina (!), să le taie cozile.., stânile trebuie să semene cu nişte clinici high-tech,
perfect aseptice.. Chiar dacă vor face toate acestea, tot nu vor avea dreptul să-şi
vândă brânza mai departe de distanţa stabilită (birocratic), ci acolo unde practic
„n-au cui” în felul acesta, ciobanilor li s-a cerut nici mai mult, nici mai puţin,
decât „să dispară”. Ciobanii vor avea „dreptul”, însă, să fie exploataţi mai
departe, vânzându-şi produsele pe nimic marilor investitori, fără să fie informaţi
ca, în fapt, au dreptul legitim, recunoscut, de a-şi înscrie, de pildă, brânza, ca
„produs tradiţional”, aşa cum au făcut producătorii de acelaşi tip din alte ţări
(Polonia, Cehia, Spania etc.), (vezi şi articolul „Escrocherii româneşti atribuite
Europei”, ziarul „Ziua”, 31.01. 2007).
Dreptul istoric al românilor din zonele montane la transhumanţă a fost,
de asemenea, pus în discuţie sub presiunea „evenimentelor” şi, mai ales, a
„falselor interdicţii” răspândite imediat după aderarea ţării la Uniunea
Europeana. Miza este importantă întrucât este vorba de dreptul la un „stil de
viaţă” propriu, la o cultură specifică făurită de-a lungul secolelor, care face parte
din patrimoniul esenţial al etniei româneşti! Sub titlul EUROMIORIŢA, Rupert
Wolfe Murray scrie cu claritate, fără nici un dubiu, ca „Interzicerea
transhumanţei contravine valorilor Uniunii Europene” (în ziarul „Cotidianul”,
14.02.2007). Cele mai multe ţări ale UE sprijină de fapt, drepturile tradiţionale,
obiceiurile locale şi prin aceasta, „diversitatea culturală, cu atât mai mult cu cât
este fundamentată economic.
Scaredalul transhumanţei, scrie ziaristul - este doar unul dintre capitolele
în care se încearcă practicarea „acceptării oarbe a regulilor UE...Faptul că peste
40% dintre români trăiesc la ţară nu pare să constituie un motiv de îngrijorare
pentru cei care fac politică la Bucureşti.. Ce s-ar întâmpla dacă milioane de
ţărani
s-ar muta la oraş, aşteptând să primească slujbe, solicitând asistenţă socială şi
casă?” (ibidem).
Drepturile populaţiilor rural-ţărăneşti, inclusiv şi mai ales ale celor
ocupate cu creşterea oilor şi a vitelor, sunt nu numai legitime, fireşti, ci şi
economic-prospectiv absolut necesare iar în plan cultural sunt esenţiale pentru
destinul şi individualitatea noastră în „sistemul axiologic” european şi universal.

442
 Bibliografie selectivă

*** Carta Drepturilor Omului şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului,

ONU, 10 decembrie 1948.
*** Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al
cultelor
*** Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice, Art. 27,
ONU,
1966-l976
Bailey, J. M. (1999) Homosexuality and mental illness, Archives of General
Psychiatry.
Balahur, D. (2005) „Legislaţia în Asistenţa Socială”, în volumul Reconversie
în
Asistenţa Socială, Iaşi: Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza.
Bărbulescu, P. (1991) Drama minorităţilor naţionale din Ungaria, Bucureşti:
Editura
Globus.
Bary B, Matravers M. (1998) „Dreptatea”, în Filosofia morală britanică,
Bucureşti:
Editura Alternative.
Biller, H. B. (1993) Fathers and families:paternal factors în child
development, Westport,
CT: Auburn House.
Boicea, D. „Fenomenul „sex în vitrină” încinge PC-urile puştimii”, în
Adevărul,
16.01.2007.
Buzărnescu, Şt. (2003) Sociologia conducerii, Timişoara: Editura de Vest.
Catană Al., Catană D. (1996) „Matricea culturală a românilor din perspectiva
managementului modem”, în Tribuna Economică nr. 42.
Cătoiu I., Teodorescu N. (1997) Comportamentul consumatorului. Teorie fi
practică,
Bucureşti: Editura Economică.
Cristea D. (2001) Tratat de psihologie socială, Editura ProTransilvania.
Cojocariu, N. (2006) Referat, Şcoala doctorală, Iaşi.
Cuciuc C. (1996) Religii noi în România, Bucureşti: Editura Gnosis.
Dimont M. I. (2001) Evreii, Dumnezeu fi istoria, Bucureşti: Editura Hasefe.
Golombok, S., Spencer, A. & Rutter, M. (1983) „Children în lesbian and
single-
parent households: psychosexual and psychiatric appraisal”, în Journal
of
Child Psychology and Psychiatry, Sociological Review.

443
Herţeliu C. (2006). Analiza statistică a evoluţiei fenomenului religios în
România (teză de
doctorat), www.biblioreca.ase.ro:
Hladchi-Bucovineanu, (1983) Faţete reale ale sectelor religioase, Bucureşti:
Editura
Politică.
Satinover, J. Interacţiunea dintre gene fi mediu: Un model pentru
homosexualitate",
Doctor în Medicină;
Kembach, V. (1984) Biserica în involuţie, Bucureşti: Editura Politică.
Lenkin, L. (1990) The Age of Rights, Columbia University Press.

444
Lungu D. (2007) Dreptul la religie la inceput de mileniu, Referat de doctorat,
Iasi:
Universitatea “Al.I.Cuza”.
Lupea, I., „Peştele şi Gingko Biloba”, în Evenimentul Zilei,
www.evz.ro/article.php?artid=287959b 16.01.07
Miftode V. (2005) „Economie socială şi informală”, în voi. Comunicare socială
—
asistenţă socială, Iaşi: Editura Universităţii „AL I. Cuza”.
Miftode V. (2005) „Obiectivele economiei sociale şi solidare”, în voi.
Comunicare
socială — asistenţă socială, Iaşi: Editura Universităţii „Al. I. Cuza”.
Miftode V. (2004) Protecţia minorităţilor şi devianţa socială, în Sociologia
populaţiilor
vulnerabile. Teorie şi metodă, Iasi: Editura Universităţii Alexandru Ioan
Cuza.
Miftode V. (2004) (coord.) Sociologia populaţiilor vulnerabile, Iasi: Editura
Universităţii „Al. I. Cuza”.
Miftode V. (2003) Tratat de Asistenţă Socială, Iasi: Editura Fundaţiei Axis.
Miftode, V. (2002) Populaţii vulnerabile şi fenomene de auto-marginalizare,
Iaşi: Editura
Lumen.
Miftode, V. (1995) „Identités culturelles et coopération européenne”, în volumul
La réinventation de la démocratie, (dir. G. Gosselin), Paris: L’Harmattan.
Miroiu, M., Miroiu, A. (1991) Ghid de idei politice, Bucureşti: Editura Pan-
Terra.
Preda M. (2002) Politica socială românească între sărăcie şi globalizare, Iaşi:
Editura
Polirom.
Rădulescu-Motru C. (2001) Psihologia poporului român, Bucureşti: Editura
Paideia.
Arhiep. Risostom de Etna (2003) Elemente de psihologie pastorală ortodoxă,
Galaţi:
Editura Bunavestire.
Rogozanu, C. „Eminescu. Ala cu „f...“ şi „p... în Cotidianul,
http://www.cotidianul.ro/index.php?id=8817&art=22988&cHash=9b9c
8ae547#. 16.01.2007
Roman T., Introducere în sociologia economică, www.ase.ro/biblioteca/carte:
Roşu, D. (2000) Multiculturalismul şi drepturile politice ale minorităţilor
naţionale, Univ.
„Al. I. Cuza“ Iaşi, p. 51 (teză licenţă).

445
Sârbu T. (2005) Etica: valori şi virtuţi morale, Iaşi: Editura Societăţii
Academice
„Matei Teiu Botez”.
Severin, A. (1998) „Autodeterminare şi secesiune”, în Revista Română ale
Drepturilor Omului, Nr. 16, p. 64.
Sillamy N. (2000) Dicţionar de psihologie, Bucureşti: Editura Univers
Enciclopedic.
Tămaş, S. (1996) Dicţionar politic, Bucureşti, p. 93.
Turliuc, N. (1945) „Construcţia identităţii minoritare în condiţiile de
eterogenitate culturală”, în vol. Minoritari. Marginali. Excluşi.

446
Ugrinovici D. M. (1976) „Obiectul psihologiei religiei şi locul ei în sistemul
ştiinţelor”, în Psihologia religiei, Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică.
Urse L. (2005) Stiluri de viaţă ale clasei de mijloc,
www.iccv.ro/romana/articole/stiluri;
Vasilescu I.P. (1997) „Românii despre ei înşişi. Studiu de teren”, în
Psihologia
vieţii cotidiene, Iaşi: Editura Polirom.
Wirth, L. (1945) „The Problem of Minorities Groups”, în voi. Minoritari.
Marginali. Excluşi, p. 55.
Yacoub,J. (2002) „Les minorités dans le Monde”, în The Mediterranean
journal of
Human Rights, University of Malta.
http://narth.com/index.html
http://www.androphile.org/gay_romania.html
http://www.homosexualitate.ro/complement.html
http://www.romedic.ro/sanatate/Comportamente_sexuale_0264/Homosexuali
tatea_0390.htm

447
 VIII.3. Migraţiile externe şi efectele lor

a.Protecţia copiilor „rămaşi acasă”

Specificul tranziţiei româneşti şi liberalizarea mobilităţii populaţiei,
mai
ales în „spaţiul european”, au generat o serie de fenomene atât pozitive, cât şi
negative. Unul dintre cele mai puternice fenomene, implicat în mai toate
domeniile, este migrarea spre locuri de muncă „din exterior” a unor categorii
demografice foarte diferite din România. Efectele sunt multiple, unele vizează
dimensiunea subiectivă a personalităţii, îndeosebi a copiilor „temporar
abandonaţi”, dar fenomenul este obiectiv si se înscrie în logica tranziţiei spre
un alt
tip de civilizaţie şi în logica raporturilor inter-societale, cu atât mai mult în
cazul
„metabolismului” ţări dezvoltate - ţări subdezvoltate sau „în tranziţie” -
(parafrazând clasicul „metabolism rural-urban”)161.
Soluţia migrării spre locurile de muncă din „alte ţări” a fost precedată
încă din anii ’90 de „încercări locale”, interne, de rezolvare a problemei, între
care, „iniţiativele patronale” (SRL-uri, afaceri IMM-iste) şi paleativul „week-
end-
ului agricol” (migraţiile agricole ale orăşenilor spre sate la „sfârşit de
săptămână”). Dacă în anii ’60 - ’70 migrarea spre sat era considerată o
excepţie
sau — ca fenomen — absurdă, în anii ’90 a devenit obiectivă datorită
pierderilor
locurilor de muncă industriale, pe de o parte, şi datorită recuperării terenurilor
agricole, pe de altă parte. Re-migraţiile ipotetice în anii ’70 - ’80 iau forma
unor
migraţii alternante reale, fireşti ,de tipul week-end-ului agricol şi, în fine, sub
forma migraţiilor externe.
Contextul socio-politic este astăzi cu totul diferit de cel din anii ’70,
cu
toate acestea cauzele, incitaţiile şi motivaţiile migrării sunt surprinzător de
apropiate, asemănătoare (vezi analiza lor în V. Miftode, op.cit., pp. 89 - 98).
înainte de revoluţia din ’89, migraţiile spre zone urban-industriale
aveau
la origine atracţia locurilor de muncă „din interior” (din noile întreprinderi şi
„platforme economice” româneşti), în timp ce migraţiile externe actuale au la
origine pierderea locurilor de muncă (datorită distrugerii industriilor
„comuniste” ), pe de o parte şi atracţia unor câştiguri mult mai mari,

448
indiferent
de tipul de activitate, în diferite ţări (Spania, Germania, Italia, Franţa, Canada,
SUA etc..), pe de altă parte.

449
 Societatea românească nu a fost Jnsă, pregătită să suporte fără riscuri
şocul unor asemenea migraţii cu care nu a fost obişnuită în deceniile vechii
societăţi. Costurile cele mai mari sunt suportate, din păcate, de populaţii si
grupuri sociale vulnerabile si „nevinovate”, astfel:
Familia este instituţia cea mai afectată întrucât, de regulă, migrează
unul
dintre soţi, fapt ce deteriorează grav ansamblul relaţiilor intra-
familiale şi,
deci, funcţionalitatea grupului de bază al societăţii;
Copiii sunt persoanele cele mai afectate atât în relaţiile familiale, cât
şi în
statutul lor şcolar, în percepţia publică şi, mai ales, în starea lor
emoţională (ruptura de un părinte provoacă stres, emoţia deprivării,
şocul etc.);
La nivel societal se formează convingerea că asigurarea unor condiţii
de
viaţă acceptabile în ţară este imposibilă, copiii aspirând la rândul lor,
să
emigreze. Fenomenul se poate înscrie, ipotetic, în procesul de
globalizare
sau în circulaţia firească a persoanelor şi a bunurilor între ţări şi
continente;
Reacţia în lanţ a fluxurilor migratorii şi fenomenul imitaţiei sau al
contagiunii:
cei mai curajoşi migranţi au plecat la muncă în exterior cu toate
riscurile
din anii 1990 — 1991 (fără vize, fără informaţii din ţara de destinaţie, cu
riscul
arestării si al expulzării imediate);
„selecţia naturală” a pus în lumină pe câştigători, pe de o parte, şi pe
învinşi, pe de altă parte, primii reuşind să se stabilizeze şi să-şi reîntregească
familia, oferind ajutor sau locuri de muncă partenerului rămas în ţară, altor
rude
sau prieteni;
în fine, apar adevărate reţele de migranţi în căutarea locurilor de
muncă.
Se adânceşte, din păcate, polarizarea socială în comunităţile afectate
de
migraţiile externe, între familiile cu migranţi, tot mai bogate (vile sau
case

450
modernizate, maşini luxoase, bunuri „occidentale”) şi familiile non-
migranţilor, tot mai sărace sau în continuă sărăcire. In plan psihic a
apărut o reacţie a non-migranţilor împotriva migranţilor, pe care îi
etichetează şi îi devalorizează. Cercetări sociologice anterioare au
evidenţiat următoarele rezultate la întrebarea „De ce merg românii în
străinătate?”.

451
 pentru a câştiga bani 100%
De ce mergdar, din furat
românii în străinătate? 39%
din cerşit 31%
din muncă numai 19%
din prostituţie 11%

Aceste opinii, ale non-migranţilor, nu reprezintă realitatea, dar — în

plan
sociologic — este semnificativ faptul că opinia publică şi-a format această
imagine despre „căpşunari”, care, în fapt, muncesc din greu în diferite
sectoare
de activitate.
Problema cea mai gravă provocată de migrarea externă este legată de
situaţia copiilor lăsaţi acasă (abandonaţi temporar). In acest context se ridică
următoarele interogaţii: „Ce se întâmplă cu copiii abandonaţi temporar?”,
„Cine
îi va ajuta sau îi va supraveghea pentru a creşte în condiţii „normale”?”,
„Poate
cineva să suplinească cu adevărat părinţii?”. Opinia publică românească
reacţionează aproape zilnic la aceste aspecte (mass-media, mai ales presa
scrisă şi
TV). Unele anchete au arătat că rolul părinţilor migranţi este suplinit de rude,
mai ales de bunici, sau, în procente mai reduse (se estimează între 15 - 20%
din
totalul cazurilor), copiii au fost plasaţi sub protecţia statului (asistenţi
maternali
profesionişti, centre de plasament).
în fine, migranţii care au reuşit şi s-au stabilizat în ţările de destinaţie
îşi
iau copiii în noile gospodării externe astfel că România pierde anual eşaloane
importante de copii şi, prin ei, de valori sociale

b. Paradigma efectelor migraţiei externe

1. La nivel societal românesc migranţii joacă un rol de

catalizator al
procesului de integrare în piaţa internaţională a muncii.
2. Diminuarea nemulţumirii sociale datorită existenţei
alternativelor unui
loc de muncă.
3. „Şcoala de învăţare a relaţiilor de piaţă” şi a „micilor
afaceri” prin
452
muncă.
4. Responsabilizarea socială şi deprinderea „culturii muncii”.
constituirea unor reţele migratorii internaţionale: România este
prezentă
în reţele pe axele Italia - Spania - Portugalia; Germania - Austria -
Ungaria; Franţa — Belgia — Anglia; SUA — Australia — Canada.

453
 5. Apariţia, în acest context a unor „baze” de migranţi în
cele mai
importante ţări de destinaţie (în cazul în care migranţii reuşesc să-şi găsească
un
loc de muncă sigur, stabilesc contacte şi dispun de informaţii concrete despre
condiţii de muncă şi de viaţă) conduce la apariţia unor diaspore. Diasporele
românilor sunt mai numeroase în Italia şi Spania.
6. In ţările de primire, migranţii ocupă mai ales locurile de
muncă
refuzate de lucrătorii locali. Majoritatea românilor, de pildă, sunt angajaţi în
agricultură (celebrii „căpşunari”), în construcţii, în servicii (comerţ,
restaurante,
hoteluri) şi în domeniul îngrijirii persoanelor dependente ( bătrâni, copii,
persoane cu dizabilităţi etc.) .
7. Asemenea fluxuri migratorii externe atenuează efectele
reducerii
ritmurilor de creştere a populaţiei, pe de o parte, şi ale îmbătrânirii
demografice,
pe de altă parte.
8. Există, de asemenea, fluxuri de migranţi cu calificare
superioară care
sunt atraşi de ţările dezvoltate prin politicile salariale motivante, acoperind -
în
parte — deficitul sau necesarul de personal ştiinţific.
9. Migraţia internaţională favorizează traficul de fiinţe
umane mai ales în
cazul migraţiei ilegale (fără documente valabile), persoanele în cauză fiind
cele
mai vulnerabile.
10. Efectul cel mai puternic al migraţiei externe se manifestă
asupra
familiei prin câteva fenomene deja vizibile în România:
neînţelegeri, tensiuni intra-familiale;
sub-controlul copiilor, devianţă juvenilă:
incapacitatea celui rămas acasă de a supraveghea copiii;
situaţia bunicilor fără autoritate sau cu „prea multă dragoste”;
absenteismul şi eşecul şcolar, alcoolul, fumatul,
droguri,
destrămarea familiilor, divorţul.

454
 La începutul anilor 90 numărul migranţilor s-a redus, dar pe măsură
ce
rezultatele muncii peste hotare au început să devină palpabile (proprietăţi,
disponibilităţi financiare) locuitorii unor sate întregi au plecat să caute un loc
de
muncă în afara ţării.

455
 Dinamica fenomenului migraţionist într-o Europă lărgită137

Migraţia a devenit o importantă problemă atât economică cât şi

socială
nu numai la nivelul României dar şi al Uniunii Europene. Odată cu admiterea
în
mai, 2004 a celor zece ţări din Europa Centrală şi de Est precum şi din zona
Mediteraneană, UE a înregistrat o creştere a migraţiei din ţările admise.
Această
situaţie a fost determinată, în principal, de diferenţa veniturilor dintre ţările
membre şi cele admise, diferenţă care se situează în jurul valorii de 60%.
Teama de creştere a migraţiei în spaţiul european este evidenţiată de o
serie de studii ale Comisiei Europene care estimează o creştere a fluxului
migrator între diferite valori, de la 3 milioane la 50 de milioane. Cu toate
acestea
Comisia Europeană apreciază că: „cel mai posibil scenariu este unul în care
mobilitatea forţei de muncă va fi moderată, spre redusă şi după o scurtă
perioadă de creştere va scade sub 100.000 de persoane / an până în 2010”.
Atât vechile ţări membre ale Uniunii Europene cât şi proaspetele ţări
admise, se confruntă cu o serie de efecte ale fenomenului migraţiei, cu un
impact
evident asupra administrării societăţii şi redistribuirii structurale a fondurilor
europene. De exemplu în Vestul Europei există teama de a înregistra o
creştere a
şomajului în rândul muncitorilor necalificaţi datorită forţei de muncă
calificată şi
ieftină din ţările proaspăt admise. Mai mult decât atât, acest fapt ar putea
conduce la o scădere a salariilor şi la o creştere a fenomenelor sociale
negative
(criminalitate ş.a.m.d.). Pe de altă parte, în ţările admise, migraţia are efecte
ambivalenţe: în sens pozitiv, putem discuta despre o scădere a şomajului şi o
posibilă creştere a venitului, o parte semnificativă din PIB al României
provenind din disponibilităţile financiare ale emigranţilor. In sens negativ
este
posibil să asistăm la o „migrarea a creierelor” şi a tinerilor (brain and youth
drain),
fenomen cu efecte deosebit de negative în ceea ce priveşte dezvoltarea pe
termen lung.
137 Pentru mai multe detalii vezi Migrations Trends in an Enlarged Europe, studiu realizat de Fondul European
pentru îmbunătăţirea Condiţiilor de Viaţă şi Muncă, 2004
?
Vezi Un român deştept uluieşte Europa - Daniel Funeriu - în cotidianul Evenimentul zilei, 2 octombrie 2006

456
 Pentru măsurarea atitudinilor şi intenţiilor de a migra, Organizaţia
Mondială pentru Migraţii (IOM) propune trei nivele de analiză: înclinaţia
generală de a migra (cei care intenţionează să muncească sau să trăiască o
perioadă - 5 ani - în altă zonă), intenţia de bază de a migra (cei care
intenţionează să migreze în altă ţară) şi intenţia fermă de a migra (cei care
sunt

457
dispuşi să trăiască într-o ţară în care se vorbeşte o limbă diferită de limba lor
maternă).
Intenţiile de emigrare în funcţie de ţară se prezintă astfel (din motive de
analiză statistică s-a optat pentru gruparea ţărilor cu valori apropiate!):
Intenţia de emigrare
% Intenţia dea Intenţia de Intenţia de Intenţia de mutare Intenţia de mutare
trăi şi a munci mutare în mutare in î n UE în în UE în următorii
in UE în uimitorii 5 altă următorii 5 ani 5 ani (% din
următorii 5 ani ani localitate
următorii în (% din populaţie)
5 ani mobilitate)
Polonia 16,4 17,2 8,8 1,8 11,5
Bulgaria, România 23,5 15,7 6,2 3,3 26,3
Cipru,Malta Slovenia 9,7 16,4 6,6 7,8
Turcia 34,0 26,9 9.6 0,8
3,3
Ungaria, Republica IU 17,5 5.9 7,4
Cehă, Slovacia
Estonia, Letonia, 15,6 19,2 6,5 2,1 I
lituania 14,4
Cele 10 ţări admise 14,1 17,4 7,4 1,5 10,1
Cele 10 ţări admise + 23,2 20,5 8,0 1,6 8,9
cele 3 caredidate
Sursa: Hurobarometrul Ţărilor Candidate 2002, 1 aprilie 2002

în ceea ce priveşte rezultatele la prima întrebare („intenţia de a trăi şi a

munci în UE în următorii cinci ani) România se găseşte pe locul doi, după
Turcia, cu 34 %. Republica Cehă, Ungaria şi Slovacia au un interes scăzut de
migraţiune, deloc surprinzător având în vedere condiţiile economice şi sociale
din ţările respective. Semnificativ este faptul că între ţările admise şi ţările
caredidate este o diferenţă de cca. 9 puncte procentuale. Rezultate la fel de
ridicate se înregistrează şi la întrebarea cinci, grupul România / Bulgaria
ocupând locul întâi. Totuşi, dacă comparăm prima coloană şi coloana patru se
observă o schimbare de situaţie în ceea ce priveşte răspunsurile: practic atunci
când se trece de la general la concret grupul România / Bulgaria ocupă
penultimul loc cu 3,3 %.

Sursa: Eurobarometrul Ţărilor Candidate 2002,1 aprilie 2002

458
459
 în ceea ce priveşte disponibilitatea de a trăi în altă ţară europeană unde
limba vorbită este diferită de limba maternă se constată că aproape 50 % dintre
respondenţi au optat pentru varianta deloc. Diferenţa dintre ţările admise şi cele
caredidate este de 3 % în favoarea primelor, în ceea ce priveşte lipsa de
disponibilitate de a trăi într-o astfel de ţară. Pe de altă parte se constată o
diferenţă de 6 % în favoarea ţărilor caredidate în afirmarea unei disponibilităţi
foarte mari în această direcţie. Grupul România / Bulgaria ocupă locul doi, din
nou, după Turcia, cu 15, 2%. Totuşi, rezultatele prezentate sugerează
necesitatea
unei analize prudente a datelor precum şi compararea acestora cu rezultatele
altor indicatori.
Concluzia acestor prime rezultate este aceea că potenţialul migraţionist
cel mai ridicat se înregistrează în ţările caredidate la aderare, în special în cazul
Bulgariei şi României.
Explicarea disponibilităţii de emigrare prin prisma factorilor socio-
economici oferă o serie de motivaţii indirecte. Măsurarea motivaţiei explicite
pentru migrare se realizează pe baza conceptelor micro-economice şi micro-
sociale şi a diferitelor variabile (venit, serviciu, sărăcie relativă, familie şi
relaţii
sociale, valori şi stiluri de viaţă, insatisfacţii personale şi sociale). Organizaţia
Mondială pentru Migraţii (IOM) propune un model specific de analiză a
motivaţiilor ce stau la baza fenomenului migraţionist. Acest model, numit push
—
pull, face referire la cinci factori care sunt prezenţi în ţara gazdă, factori care
atrag (pull) şi la doi factori prezenţi în ţara de origine care împing (push)
individul
spre emigrare.

Modelul push-pull
PULL - factori care atrag PUSH - factori care resping
Condiţii mai bune de viaţă
Probleme etnice
Salarii mai bune
Experienţa altor oameni care au emigrat
Premisele unei slujbe mai bune Condiţiile economice
Libertatea individuală

Modelul folosit în studiul realizat de Fondul European pentru

îmbunătăţirea Condiţiilor de Viaţă şi Muncă în 2004, la care facem referire şi
noi, este diferit de cel propus de IOM şi este mai puţin satisfăcător. Factorii
care
sunt propuşi spre măsurare sunt destul de ambigui, aspect ce impune o analiză
atentă şi precaută. Modelul folosit propune o serie de cinci tipuri de motivaţii
distribuite astfel: condiţii obiectiv — materiale: serviciul, condiţiile financiare,
gospodăria, condiţii sociale: motive familiale şi personale, relaţiile sociale din

460
comunitate. Ambiguitatea la care facem referire mai sus este dată de faptul că
este neclar la care ţară se referă aceşti factori - la ţara de origine sau la ţara
gazdă. De exemplu condiţiile materiale: este neclar la care condiţii materiale
se
referă - la condiţiile precare din ţara de origine sau la condiţiile mai bune de
salarizare din ţara vizată de emigrant.
Conform rezultatelor prezentate în cadrul pattern-ului românesc
migraţionist un rol fundamental este jucat de motivele financiare. Conform
unui
alt studiu al IOM (1994) principalele motive ale migraţiei în România sunt
legate
de aspectele financiare (dorinţa de obţinere a unor venituri mai bune) şi
aspecte
privind condiţiile de muncă. Conform aceluiaşi studiu 70 % dintre români
sunt
motivaţi să emigreze şi de experienţa celor care deja au emigrat. Acest aspect
evidenţiază existenţa unei reţele sociale puternice construită în jurul
fenomenului
migraţionist.

Sursa: Eurobarometrul Ţărilor Candidate 2002, 1 aprilie 2002

In ceea ce priveşte intenţia fermă de a emigra se constată o uşoară
creştere a motivaţiilor de natură financiară. In cazul Românieimotivaţia
financiară ajunge la aproximativ 66 %.
Din punct de vedere al distribuţiei motivelor migraţiei în funcţie de
sexe
se constată că în cadrul statelor admise + ţările caredidate 21 % dintre femei
au
motive financiare personale, iar 14 % au motive legate degospodărie. Mai
mult
decât atât putem vorbi de patternuri diferite masculin / feminin.Motivaţia
masculină este dominată în special de aspecte financiare. Scorurile înregistrate
de
bărbaţi la acest tip de motivaţie sunt cu 15 % mai ridicate decât scorurile
înregistrate de femei. Principalele motive ale migraţiei feminine sunt legate de
familie şi motive personale (40%). în România un aspect important menţionat
de femei este legat de gospodărie. Aceste motivaţii reprezintă reproducerea
unui
model tradiţional.
Din punct de vedere al datelor socio-economice emigrantul român
respectă un model clasic al emigrantului. Vârsta emigranţilor români este, în
cea
mai mare parte a cazurilor sub 40 de ani. 19,1 % (cel mai mare scor) dintre
emigranţii cu vârsta cuprinsă între 15461şi 25 de ani sunt români. în ceea ce
priveşte sexul, majoritari sunt bărbaţii, totuşi diferenţa dintre emigranţii
bărbaţi

462
şi emigranţii femei nu este atât de pronunţată ca în cazul altor ţări. Din punct de
vedere al ocupaţiei şi al instrucţiei, o mare parte a emigranţilor români sunt
studenţi sau au absolvit o instituţie de învăţământ superior. Această „migraţie a
creierelor”, la care se adaugă faptul că un mare număr dintre emigranţi sunt
tineri, are un efect negativ asupra dezvoltării economice şi sociale a ţării pe
termen lung. Respectând în mare măsură modelul tradiţional, emigrantul român
este necăsătorit (16 %).
Motivaţiile care îl animă pe emigrantul român sunt într-o foarte mare
proporţie de natură financiară (54 %). Urmează motivele personale şi familiale
cu 16 % şi pe locul trei motivele legate de gospodărie (14,4 %) (la femei
predomină motivaţiile legate de gospodărie). Pattern-ul românesc este dominat,
conform acestui studiu, de motive financiare.
Practic, portretul robot al emigrantului român are următoarele
caracteristici: bărbat; vârsta cuprinsă între 15 şi 25 de ani, maxim 40; cu studii
superioare sau student, necăsătorit. Motivul pentru care emigrează este de
natură
financiară iar pe un loc secund motivele familiale.
Oferta de locuri de munca in diferite ţări ale Uniunii Europene nu
avantajează, in unele cazuri sau nu motivează, in alte cazuri, diferitele
categorii de potenţiali emigranţi români. Cazul ofertelor de locuri de munca
în domeniul comunicaţiilor din Germania este semnificativ.

Sursa: Wimmex,
Cercetările sociologice asupra migraţiilor externe vizează, îndeosebi,
indicatorii: care dintre părinţi părăseşte mediul familial şi optează pentru a
pleca
la muncă în străinătate, durata plecării, motivele care stau la baza acestei decizii
şi importanţa lor, : caracteristicile socio-demografice, factorii favorizanţi,

463
 responsabilităţile parentale şi consecinţele semnificative asupra
persoanelor şi a
grupurilor umane implicate.
în cele mai multe dintre situaţii, părintele care optează pentru a pleca
din mediul familial şi a munci în străinătate, este mama, indiferent dacă vorbim
de mediul rural (70,4%) sau urban (47,9%), în timp ce taţii din mediul urban
sunt plecaţi în proporţie de 29,1 %, iar cei din mediul rural într-o proporţie
asemănătoare. Cercetători din cadrul departamentului de Asistenţă socială şi
sociologie al Universităţii „Al.I.Cuza” din Iaşi a realizat un studiu pe această
temă (în colaborare cu o echipă de profesionişti din Italia), ale cărui rezultate
au constituit obiectul unor dezbateri şi al unor intervenţii în rândul
populaţiilor implicate (mai ales în rândul migranţilor români din Italia). Echipa
de investigaţie socială a fost iniţiată şi coordonată de Conf.dr. Gabriela
Irimescu.
Numărul ambilor părinţi care optează pentru a pleca la muncă în
străinătate - se arată în studiu - este semnificativ mai mare in mediul urban
(20,6%), fată de cei din mediul rural (7,4%), iar timpul petrecut la muncă în
străinătate creşte dacă sunt plecaţi ambii părinţi.
Plecarea la muncă în străinătate pare să fie influenţată şi de sexul şi
vârsta
copilului. Astfel, decizia de a pleca la muncă în străinătate pentru ambii părinţi
este mai frecventă în familiile în care sunt fete ce urmează cursurile liceale
(68,2%) faţă de familiile unde sunt băieţi care urmează aceleaşi cursuri
(31,8%),
proporţia păstrându-se şi pentru copiii care urmează cursurile învăţământului
general (66,7%) fete şi (33,3 %) băieţi.
De asemenea, lipsa unui loc de muncă reprezintă un motiv important
pentru a pleca în străinătate în familiile unde sunt 2 sau 3 copii. Se înregistrează
o tendinţă crescătoare în funcţie de numărul copiilor dintr-o familie : un singur
copil — 22,0%, doi copii — 29,4% şi trei copii — 33,4%. Acelaşi model se
remarcă
şi în cazul în care lipsa banilor este evocată ca principal motiv pentru a pleca în
străinătate.
Anchetele menţionate mai sus au pus în lumină câteva aspecte care
trebuie să stea în atenţia asistenţilor sociali şi a instituţiilor sociale responsabile
cu rezolvarea problemelor apărute în condiţiile migraţiilor externe, îndeosebi
fenomenele care afectează situaţia şi „statutul” familial, educaţional şi afectiv
al copiilor din familiile emigranţilor. S-a constatat ,de pildă, că părinţii plecaţi
la
muncă în străinătate, atât în mediul urban, cât şi în mediul rural, decid să lase
copiii în grija unuia dintre membrii familiei lărgite — bunici (26,1%, Iaşi;
38,9%,
Răducăneni) şi altor rude (48,9%, Iaşi; 53,7%, Răducăneni). în mediul urban
constatăm un procent semnificativ la copiii care nu sunt încredinţaţi unei
persoane de îngrijire (5,3%, Iaşi) (în studiul de faţă prin persoană de îngrijire

464
 înţelegem persoana adultă căreia părintele i-a lăsat copilul spre creştere
şi
educare în manieră legală sau nu). De asemenea, copiii din mediul urban sunt
lăsaţi în grija fraţilor/surorilor ceea ce implică supra-încărcare cu sarcini şi
supra-
solicitare de rol (16,4%, Iaşi) Durata absenţei părinţilor din mediul familial se
încadrează în tendinţa generală - l-3 ani - excepţie făcând copiii încredinţaţi
altor rude decât bunicii şi care urmează studiile generale (6 luni — 1 an), (vezi:
G.
Irimescu, A. Lupu, Singur acasă, Alternative sociale, Iaşi, 2006).
Referindu-ne la nevoile afective pe care le reclamă copiii lăsaţi în grija
bunicilor se remarcă diferenţe între mediile de rezidenţă: deprivarea afectivă
devine manifestă (71,9%) la copiii din Iaşi faţă de (47,6%) la copiii din
Răducăneni. Modelul este asemănător şi în cazul încredinţării copiilor la alte
rude (59,9%, Iaşi; 51,7%, Răducăneni). De măsura în care este satisfăcută
această
nevoie depinde calitatea viitoarelor relaţii sociale cu colegii, cu prietenii, cu
propria lui familie, (vezi G.Irimescu,op.c it.)

c. Personalitatea migrantului român

şi destinul „copiilor abandonaţi”

Analiza empirică, factologică, a grupurilor de emigranţi români ne oferă

posibilitatea să identificăm câteva categorii sociale şi în primul rând,
diversitatea
tipurilor de personalitate care marchează natura efectelor în „zona de origine”
şi,
totodată, în „zona de primire”.
I. Prima categorie a emigranţilor este cea care manifestă o puternică
aspiraţie spre schimbare în primul rând a mediului de viaţă, a condiţiilor de
muncă şi
chiar a „raporturilor inter-umane” (care generează birocraţie, corupţie, violenţă
şi sărăcie).
II. O categorie particulară, „folclorică”, este cea a migranţilor
care vor
„să-şi piardă urma” şi care, prin aceasta „fug de răspundere într-o lume
necunoscută” pentru a nu fi vinovaţi pentru dezastrul „din ţară”). De la o vreme
— se scrie în cotidianul Gândul — „voluptăţile traiului într-o lume în care îţi
pierzi
urma mi se par de luat în seamă” 138. îndeosebi în ceea ce priveşte viaţa copiilor
rămaşi acasă.
III. Cea mai numeroasă categorie de români emigranţi cu un
impact
semnificativ asupra comunităţilor de origine, inclusiv asupra copiilor „semi-
abandonaţi”, este cea a nostalgicilor incapabili să se integreze optim în „ţara de

465
16
138 Vezi cotidianul Gândul, 6 octombrie 2006
primire” în ciuda eforturilor pe care le fac în acest sens (fac vizite periodice în
ţară, îşi aduc copii, îi integrează în şcoala comunităţii unde muncesc, îşi fac
relaţii
în populaţia locala, etc.).
Iată cum descrie un ziarist anosta categorie de emigranţi români:
A rămas dorul de ciorbă şi mămăligă, cheful de cleveteală,
uitatul la capra
vecinului şi regretul că au plecat. Majoritatea ar fi ales o viaţă, chiar
mai săracă, alături
de rude, pe străzile familiare lor, şi sunt puţini cei care s-au aventurat
doar de dragul de
a schimba; bineînţeles că mă refer la emigraţia tânără din Europa, la
navetiştii plecaţi
să strângă bani ca să-şi dea copii la şcoală, sacrificându-le, de cele mai
multe ori
copilăria. Românii de afără sunt piesa dintr-un puzzle din ce în ce mai
pestriţ, dar fără
ei imaginea României ar fi clar incompletă, unii au rămas aceeaşi, fără
să fi învăţat să
folosească un bancomat (deşi, mai în glumă, mai în serios, subiectul nu
ne este străin, cei
mai mulţi „clonatori" de cărţi de credit din Marea Britanie sunt români),
dar alţii au
făcut rate, au contractate case, chiar dacă se vor întoarce ştiu că sunt
valori pe care au
învăţat să le obţină, ceea ce în România rămâne apanajul unei
minorităţi.

I. Problema copiilor rămaşi în ţară sau emigraţi odată cu părinţii

depinde
în mod esenţial de gradul de realizare profesională, în muncă, al părinţilor
există,
în acest sens, două categorii de emigranţi români:
emigranţi acceptaţi de comunităţile de primire, datorită conduitei
sociale
normale;
emigranţi respinşi sau izolaţi de populaţia locală datorită conduitei
în
conflict cu normele sau tradiţiile ţării de primire, fapt care
acţionează
negativ şi asupra statutului copiilor imigraţi o dată cu părinţii. Iată
constatarea unui ziarist în urma unei anchete:
Se spune că suntem serioşi, mai ales în comparaţie cu alte
minorităţi, harnici şi
gata să muncim, chiar şi în filele de mare sărbătoare. Cu toate astea,
sunt enclave clare,
şi în Italia, şi în Spania, din care localnicii s-au retras ca să-i lase pe ai
noştri cu
băutele, petrecerile, şi gălăgia „tradiţională”. „Bunele obiceiuri” s-au
exportat 466
odată cu
sutek de mii de români care aveau o astfel de „tradiţie", dar nu puteam
 opera cu
generalităţi şi departe, ca şi acasă, oamenii nu seamănă unii cu alţii. Cei
mai mulţi
muncesc 10-l2 ore/zi, au câte 3 slujbe şi n-au nici un chef de zaiafet, abia
mai au
putere să sune familia să le spună, câţi şi cu ce trimit banii.

II. Categoria emigranţilor de succes este prezentată în

următoarea analiză
(Cornel din Seattle):
Cei mai mulţi care pot pune că au reuşit, că au găsit ceea ce au
visat, că îşi fac
meseria mai bine şi mai performant ca în România sunt specialiştii în
computere pe care
i-am întâlnit în SUA. Acesta a fost scopul deplasării lor acolo unde m-
am oprit din
căutatul celor necăjiţi, chinuiţi de începuturi, ghinionişti. Am întâlnit
români foarte

467
 bogaţi, specialişti cu faimă la Microsoft sau, jucători” de mare calibru în
Silicon Valley,
eminenţi la Stanford şi Berkeley sau întreprinzători în Portland, unde
românii deţin
monopolul afacerilor cu aziluri de bătrâni. Greu de ales... la Seattle îmi
era imposibil
aproape să stabilesc un interviu cu dneva din preajma lui Bill Gates, nu se
legau
lucrurile şi dneva tot insista să-i cunoaştem pe un anume Comei, îl invocau
drept
constructor important, model de reuşită. Un om special Primele afaceri cu
terenuri I-a
învăţat o evreică să le facă, apoi a riscat, a împrumutat bani, la limită, şi i-
a investit în
imobiliare, de zece ani avea şi o firmă de construcţii unde lucrau aproape
o sută de
români şi... lume mică... era prieten cu boss-ul celui mai important brand
din lume,
Windows, un tip pe nume Brain Valentine, modest şi deschis cum doar un
om cu
adevărat valoros este. T-a sunat, i-a spus de noi şi a doua zi aveam
interviul. Obţinut
de Cornel!

III. O categorie importantă a emigranţilor români cu impact puternic

asupra personalităţii sau psihologiei copiilor o constituie emigranţii stresaţi, cu
un
statut socio-profesional incert sau ambivalent dominaţi de incertitudini şi
aspiraţii
contradictorii. Iată o descriere în acest sens (cotidianul Gândul)-.
Tinerii, bărbaţi şi femei, muncitori cu precădere. Se adaptează cei
educaţi, cei
mai puţini sentimentali şi cei care sunt conştienţi că doar evaluând
pragmatic realitatea
pot rezista. Dacă ai plecat să faci bani, nu aştepta nimic altceva, când
începi să te
compari cu restul, să-ţi doreşti mai mult decât poţi obţine, este un semn că
ţi-ai pierdut
orice şansă de adaptare. Cei tineri intră mai uşor în noul sistem şi în câţiva
ani se mişcă
firesc în societăţile de împrumut, cu accent încep să vorbească cei care fac
eforturi să
înveţe prima lor limbă străină şi abia mai ţin minte româna... poveşti,
situaţii, destine
care greu pot fi încadrate în clasificări, cred că aş greşi dacă aş încerca şi
mă opresc
spunând că majoritatea sunt oameni chinuiţi, unii de doruri, alţii de imense
frustrări.

Originea stresului care face ca aproape 90% dintre tineri să prefere

468
emigraţia, adică „fuga de realitate” dar, în acelaşi timp şi „fuga de implicare”
sau
de răspundere se află în ţara de origine. Iată o analiză de caz suficient de
„puternică” în plan demonstrativ:
Până de curând ştiam una şi bună... că nimic nu te poate răcori şi încărca
mai
tare decât să-ţi vorbeşti limba, însă, în ultima vreme, voluptăţile traiului
într-o lume în
care îţi pierzi urma mi se par de luat în seamă. Semnele alienării sociale
se simte acut
într-o ţară care după 16 ani de democraţie pare să fi dobândit sechele ale
unei
„mineriade tivite cu termopan şi deconspirate strâmb”, dar cu efect de
bumerang.
Întotdeauna i-am considerat inabili şi victime de vocaţie pe cei care
spuneau că România
este o ţară în care nimeni nu poate face nimic. în ultima vreme am început
să mă întreb:
am fost eu protejată sau lucrurile au luat-o razna? Nu mă refer aid nid la
răsturnările
de valori pe care le suportă, reversibil, orice sodetate, d la situaţii
concrete în care oamenii
plătiţi din banul public să aplice legea „personalizează" abordarea până
la sfidare. Cred

469
 că spectacolul a devenit foarte trist şi este imposibil să ne jucăm rolurile
de spectatori, cu
detaşare, mai ales că urmăresc de ceva vreme cum se zbate cineva
apropiat mie să salveze
a Rezervaţie naturală din judeţul Neamţ. Toată lume l-a sfătuit să se
oprească, dar
ecologist convins, omul a continuat să lupte având de partea sa şi
argumentele, şi o
reputaţie care nu putea fi pusă la îndoială. După dezinformări patentate
cu semnături
„cumpărate”, articole plătite în presă şi cu complicaţii politice,
„investitorul” specialist în
alcool probabil că va avea câştig de cauză. Ceea ce au spus toţi — eu m-
am păstrat în
minoritatea naivă - pare real: România nu mai este ţara tuturor
posibilităţilor, a doar
a celor pentru care s-a dat comanda. Dacă vreau să fie pentru totdeauna şi
ţara mea?
Deocamdată, răspunsul, asumat şi trist, este da. (G.I.).

IV. Emigranţii ambivalenţi („cu bune, cu rele”) favorizează apariţia

copiilor
problemă, mai ales la vârsta adolescenţei, datorită stării familiale tensionate şi
absenţei unor certitudini.
Categoria „vreau înapoi, dar nu mă întorc": mulţi cochetează cu
gândul de a se
întoarce în România — nu sunt mulţumiţi de munca lor, nu se simt acasă,
le e dor de
neamuri şi prieteni. Unii nu se-ntorc pentru că suferă de angoasa imaginii
de „looser”,
alţii speră să se simtă cândva acasă în Canada, iar alţii zjc că s-ar
întoarce dacă ar găsi
un job de peste X euro. Categoria asta parazitează intermitent celelalte
grupuri şi-l
coagulează pe fiecare în parte, membrii fiecăruia contrazicându-i vizavi
de întoarcere, ca
să nu-şi clatine vreun pic propriul univers. Există, în afara „enclavelor",
şi categoria
„văd, deci există” cei care iau lucrurile aşa cum sunt, se bucură de ce e
bun şi acceptă
ceea ce e mai puţin bun. Sunt de obicei automatizaţi, aterizează din când
în când în
câte-o „enclavă”, dar nu se identifică cu nici una şi-şi văd de treaba lor.
Chiar dacă analiza de mai jos vizează emigranţii din Canada, problemele
celor care s-au oprit în una din ţările U.E. sunt asemănătoare, cu particularităţi
şi
grade de înstrăinau diferite dar reale:
Până să emigrez nu m-am gândit niciodată ce înseamnă România.
M-am trezit
însă plonjând în diverse locuri, combătând furioasa gândire absurdă a
unora - 470 în alb
sau negru - care măturau cu România în ansamblu şi cărora orice era
legat de România
le puţea. Şi, în mod elucubrant, le povesteam unor oameni de aceeaşi
origine ca şi mine că
în România se fac şi lucruri bune şi sunt oameni extraordinari.
După nici trei ani de emigraţie, am vândut casa din Quebec pe
care abia o
cumpărasem (cu ipotecă, fireşte) şi ne-am decis să luăm în braţe România
„la pachet”:
cu toate relele din cauza cărora plecaserăm şi cu toate cele bune.
Acum lucrez la o firmă de consultanţă în comunicare; m-am
bucurat să văd că
sunt din ce în ce mai mulţi manageri ai unor IMM-uri care înţeleg că „nu
mai merge-şi-
aşa” care se gândesc atât la oportunităţile cât şi la potenţialele probleme
pe care le pot
avea după preconizata aderare. Sunt, fireşte, şi alţi români: politicieni
care ne excavează
trecând prin micile ecrane şi adună impasibili tone de vomismente,
muncitorii care

471
 dansează cu grija de a nu cădea în groapa pe care ar fi trebuit s-o
astupe de mult şi
români suspectaţi că au luat mită ce sfidează cifrele de afaceri ale foarte
multor firme.
Asta e România „la pachet": depinde însă cu cine te identifici, în
cine şi în ce
crezi şi câtă putere de luptă ai. Eu cred în „happy end”, sectorul privat şi
oameni cu
„vana” şi mă simt bine ca româncă.
In România, a-ţi face prieteni e natural, vine sau nu „de la sine”, nu e un
efort sau o activitate conştientă. Ca proaspeţi emigranţi, ne-am trezit într-o ţară
în
care cunoşteam 4 oameni: fratele şi cumnata mea şi încă doi prieteni (am fost
adică printre
cei norocoşi, foarte mulţi nu cunosc pe nimeni). Ce fel de viaţă are, deci,
emigrantul? In
România cunoşteam zeci şi zeci de oameni; prietenii nu i-am numărat niciodată.
Aşa că, pe lista de activităţi cu „rezolvat acte”, „găsit job” etc. am
adăugat — iniţial fără să ne dăm seama — ,făcut cunoştinţe şi identificat
prieteni” .Şi-am
început un proces de prostituţie socială, pe care în timp I-am găsit jenant şi
aberant. In opinia mea sunt câteva categorii de emigranţi români în Canada,
foarte uşor de conturat, pentru care „enclava” de români este definitorie. 164

V. Raluca Schirger realizează, în acest sens, o interesantă clasificare

a
românilor emigranţi, a căror „psihologie” este transferată, într-o formă sau alta,
copiilor „semi-abandonaţi” sau emigraţi. Aceste categorii sunt, potrivit ziaristei,
următoarele:
1. Prima categorie „dragă, te trompezi”: românii care, după
ce şi-au depistat
condiţia de „mătura şi făraş”, uită să mai vorbească româneşte, îşi ridică
poalele-n cap
pentru ca toată enclava să le vadă agoniselile şi capătă pretenţii de
„oameni citiţii”; îi
ascult fascinaţi că educaţia pe care au primit-o are puterea să te-mpiedice
a le spune că
literatura mondială numără mai mult de zece cărţi şi că vorbirea lor
grotescă denotă
frustrarea de a nu face parte în veci din albastra clasă pe care o vizează.
2. Categoria „un vinuţ românesc”: români de obicei fără
studii superioare, sau
dacă au studii, sunt în vârstă şi fac o muncă necalificată; de obicei provin
din oraşe mici
sau în orice caz provincie; încearcă să-şi clădească o miniatură a
universului
164
din care
Vezi şi cotidianul Gândul 6 septembrie 2006 („Dor de România”, „România la pachet”, etc.)
au venit: vecinii ciocnesc un pahar, nevestele fac sarmale, îşi cunosc
reciproc păţaniile din
copilărie. Adesea lucrează pentru un alt român sau au fost aduşi la
actualul loc de
muncă de către un român. Rămân permanent în enclava lor, şi dacă le-ai
472
muta-o pe
Marte, n-ar observa nici o diferenţă, atâta timp cât îşi pot păstra micul lor
univers. Din
exterior — te bucuri pentru ei că nu conştientizează că, de fapt, sunt rupţi
de lumea lor.
3. Categoria „nu-mi place aici, dar zic că da”: majoritatea
au emigrat în
ultimii ani, sunt tineri sau destul de tineri şi au visat la Moş Crăciun. Au
găsit doar

473
renii şi încearcă să se autoconvingă că Moş Crăciun e împrejur, iar ei au
avut dreptate:
laudă totul împrejur şi-ţi arată că sistemul e absolut perfect; dacă treci cu
maşina peste o
groapă (există gropi în asfalt în Quebec!) — îţi vor spune că este unica;
dacă treci peste a
doua — te vor convinge că ai greşit drumul şi că era tot prima. Chiar dacă
au 5 ani de
facultate şi spală scările, nu se plâng de nimic şi ridică rahatul la rang de
binevenită
delicatesă. Trec cu tăvălugul peste tot ce înseamnă România şi subliniază
că în ţară nu
se simţeau respectaţi. Vor să pară careadieni cu orice preţ şi declară că se
simt careadieni.
Cui declară? Celorlalţi români din enclava lor. 165

474
Răspunsul de mai jos al unui emigrant este sintetic şi are forţa unui
diagnostic.
Trăiesc de 5 ani în SUA şi, da, recunosc, îmi este dor de România, pentru
că
sunt Român...!!! Voi cei care spuneţi că nu iubiţi România, că nu vă e dor,
sunteţi, în
primul rând, oameni fără suflet!... voi nu sunteţi nici careadieni, dar nu
mai sunteţi nici
165
vezi Raluca Schirger, în cotidianul Gândul 16 septembrie 2006

români, pentru că vă renegaţi propria ţară...!!! oameni fără ţară, oameni

fără suflet,
poate fi ceva mai rău??!!... şi totuşi, România va primi la pieptul ei, mereu,
ca pe nişte
475 fără suflet!!!
fii rătăcitori...!!! oamenii fără ţară... oamenii
Oricum toţi prietenii de aici din Canada spun că e mai bine aici decât în
România, dar când o spun deja vezj lacrimile din ochi şi îi auzi oftând şi
visând la
următorul concediu de 2 săptămâni, pe care inevitabil îl vor petrece în
România, şi la
întoarcere se vor plânge de mizeria de acolo, de corupţie, dar în acelaşi
timp vor număra
zilele până la următoarea dată...

Eu sunt unul din rarii care... s-au întors. Am stat un an şi juma în SUA şi,
recunosc, deşi totul era bine, găsisem la o doua strigare o slujbă bună,
perspectivele erau
bune, nu m-am putut integra. Nu în sensul că nu mă adaptasem, totul era
prea bine, nu
aveam probleme, însă am ajuns la aceeaşi problemă cu minţitul singur. Am
ajuns repede
să recunosc că acolo încercam să îmi recreez România mea, îmi făcuse-m
prieteni numai
printre români (am încercat şi cu americarei, dar greu, greu de tot merge
cu ei, alte firi),
stăteam numai printre ai noştri, şi mi-am zis că nu mai merită. Norocul a
făcut să mi
se ofere în ţară şansa unei slujbe rezonabile (de opt ori mai slab plătită)
însă decentă
pentru România şi... am făcut bagajele şi „back home”.

IX. Emigranţii realişti şi sinceri, gata de „re-migraţiune”, dar şi de un

nou stres,, inclusiv pentru eventualii copii „călători”!
Ancheta în rândul emigranţilor români a pus în lumină o asemenea
conduită sau psihologie. Un subiect declară:
165
vezi Raluca Schirger, în cotidianul Gândul 16 septembrie 2006

476
 Mă număr printre românii „careadezi”, şi pot să spun că şi eu mă
mint de un
an jumătate că e frumos şi bine aici. Chiar este, din anumite puncte de
vedere, dar nu se
compară cu ceea ce simţi acasă, adică în România. Cred că am venit aici
într-un moment
în care era prea bine pentru nou în România şi ne plictisisem şi am spus că
dacă am
reuşit acolo, o să reuşim şi aici. Adevărul e la mijloc, şotia a reuşit (în
sensul că are un
job bun care îi place) cât despre mine, ar trebui să mai treacă cred vreo 5
ani aici ca să
ajung profesional în punctul în care eram în România. Banii aici se fac,
dar nu cum
visează românii de acasă, care văd doar câştigul nostru lunar, nu şi
cheltuielile. Oricum
toţi prietenii de aici din careada spun că e mai bine aici decât în România
dar când o
spun deja le vezi lacrimile din ochi, şi îi auzi oftând şi visând la următorul
concediu de 2
săptămâni pe care, inevitabil îl vor petrece în România, şi la întoarcere se
vor plânge de
mizeria de acolo, de corupţie, dar în acelaşi timp vor număra zilele până la
următoarea
dată când vor ateriza iar în România. Şi apropo de fericirea românilor de
aici, e de
ajuns să îşi cumpere aici un televizor cu diagonala mare, să îşi monteze
internet şi apoi
bineînţeles să îşi cumpere maşină ca să spună că deja e raiul pe pământ
aici. Dar se
mint singuri. Oricum cred că deja fabulez şi eu, dar nu înainte de a vă
spune că îi admir
pe cei care au curajul să se întoarcă în România să o ia de la capăt sau
măcar să aibă
pertinenţa să spună adevărul despre ce simt!!!

Alt subiect recunoaşte:

Şi eu mă gândesc la fel... sunt aici în Canada de 9 ani, sunt contabil
autorizat, câştig bine., nu mă consider integrat, nu sunt nici măcar fericit,
nu mă gândesc
decât să mă întorc în România, am fost şi am stat mai mult, într-adevăr
sunt lucruri
care mă deranjează dar eu simt că acolo e locul meu, îi văd pe o grămadă
care se mint
singuri aici, nici bani nu fac, şi stau departe de familie, dar nu ştiu cum se
face că nimeni
nu recunoaşte. îi vezi pe unii că îşi vând ca fraierii apartamentele prin
România, vin aici
şi îşi cheltuie banii şi se şi laudă că şi-au luat maşină şi mobilă .. .păi
acelaşi lucru
477
puteau să-l facă şi în România... şi încă ceva cei mai rataţi de aici sunt cei
 care vorbesc
cel mai de rău despre România ...eu cred că pentru cine ştie o limbă
străină să are o
diplomă ca lumea oportunităţile sunt în România — nu aici, plus că poţi să
stai aproape
de familie şi de ce să nu recunoaştem Canada este orice, dar nu mai
frumoasă decât
România. Să vezi acolo aberaţii de români care stau şi se minunează de un
mall;
probabil că în România nu au vrut sau chiar nu au văzut vreunul... aştept
cu
nerăbdare continuarea.

VI. Poate cea mai, jenantă" categorie de emigranţi români, o constituie

cea
„fără de suflet”, fără origine puternică şi, deci, fără identitate etnică - statut
social
cu un puternic impact negativ asupra copiilor. Pornim de la ipoteca că adevărata
şi „profunda” protecţie a copiilor trebuie să fie bazate pe educaţie şi cultură,
dreptul la diferenţă şi la un loc propriu într-o lume complexă, multiculturală, a
interferenţelor, interdependenţelor şi aculturaţiei inter-etnice şi intercomunitare.

478
 Vom prezenta, în acest sens, „comentariile” sau răspunsurile unor
emigranţi „mioritici” departe de ţară. Sub titlul Emigrare = dezertare,
cotidianul
Gândul prezintă în data de 7 octombrie 2006, între altele, următoarele reflexii:
... aş vrea să vă răspundeţi la câteva întrebări (le adresez mai
ales
„patrioţilor”). 1.Câţi dintre voi au fost nevoiţi sa dea spagă ca sa-şi
practice meseria?
2. Câţi dintre voi au terminat o facultate şi îşi practică meseria? 3. Câţi
dintre voi s-au
gândit unde vor fi peste 5 ani în condiţiile în care: nu fură, nu înşeală
statul, nu dă
şpagă, se comportă ca un cetăţean „european", îşi face bine doar
meseria, este dispus să
facă orice efort intelectual / fizic pentru a-şi realiza obiectivul? 4.De ce
emigram? de
bine? nu prea cred. într-o ţară în care hoţia şi corupţia a atins aproape
orice cetăţean (să
nu îmi spuneţi că atunci când vi s-a oferit posibilitatea nu v-aţi gândit),
într-o ţară în
care singurul motto este „să fur fără să mă prindă”, într-o ţară în care,
după ce ai
petrecut cam 25 de ani pe băncile şcolii ţi se cer bani ca să îţi practici
meseria pentru că
altfel te trezeşti cu întrebarea „da' tu ce pilă ai / al cui eşti / ai 2-3 mii de
euro pentru
post?”, într-o ţară în care NU poţi avea 2-3 slujbe, într-o ţară în care
prioritatea nr. 1
este supravieţuina (întreţinerea, mâncarea), într-o ţara în care 99,99%
din politicieni
sunt corupţi, 80% din administraţie şi mai mult de 70% din presa este
comandată în
funcţie de intense, într-o ţară în care singurul lucru pe care îl poţi
aştepta este sfârşitul,
ce viitor ai?, ce gânduri poţi avea? Gândiţi-vă la Moise căruia i-au
trebuit 40 de ani ca
să străbată deşertul pentru a ajunge pe pământul făgăduinţei DAR el nu
l-a mai prins
pentru că s-a stins. Iar eu ca şi mulţi alţii nu vreau să mai am răbdare cu
o asemenea
ţară (de fapt cu structurile ei administrative şi politice - pentru că
oamenii de rând sunt
super). Prefer să plec şi să îmi fac un viitor unde toate lucrurile astea nu
sunt atât de
evidente, unde omul de rând poate (prin propriile forţe) să îşi asigure un
viitor decent. Ce
explicaţie aveţi când vă umilesc compatrioţii voştri? Păcat de cei care
mai stau aici şi cred
că pot răzbi - e o iluzie. Cu structurile astea sovietice puţin probabil. Iar
pe cei 479 care
vorbesc cu detaşare de rămas aici îi invit să trăiască 12 luni cu salariul
minim pe
economie şi apoi să vorbească. Bine este acolo unde te simţi bine.

Vi se pare mai logic ca proprietarul unei case deteriorate s-o

abandoneze în loc
s-o repare şi nepoftit să se ducă să stea în gazdă în casa altuia? N-ar fi
preferabil să
facem să fie bine la noi în ţară în loc să ne pribegim? Traiul printre
străini numai fiere
şi venin! Repet avem potenţial Putem fi o mare naţiune! Nu va fi uşor să
realizăm
aceasta, dar dacă o vom face vă veţi umple şi burta.
Am doi băieţi, unul de 20 ani, altul de 22 ani. Constat că în
ultima vreme s-a
declanşat mascat o adevărată campanie pentru emigrare printre tinerii
noştri. Nu-mi
luaţi băieţii de lângă mine ca pun mâna pe puşca. Populaţia ţărilor cu
deficit demografic
să facă copii, nu să-i ia pe ai altora.

480
 Alt subiect, alt comentariu, altă atitudine:
Patriotism cu burta goala = prostie! Oamenii s-au mai deşteptat, nu
mai pot fi
aşa uşor prostiţi cu vorbe goale şi nici nu mai sunt ţinuţi cu forţa aici, ca
pe vremea
comuniştilor. Aşa încât o să rămâneţi o ţara de afacerişti şi lichele, şi va
veni o zi când
nu veţi mai avea pe cine să parazitaţi
Pasivitatea, lipsa implicării în schimbare şi conduita „pasagerului
clandestin” („să facă alţii”) generează motivaţii sau explicaţii şocarete:
Numai românul poate avea o asemenea părere despre imigranţi,
deoarece au o
mentalitate. Dacă ţara în care emigrezi se numeşte Italia, Spania,
Germania, Canada,
America etc. are o economie de top 7 din lume, iar România undeva pe la
coada
clasamentului mondial, ce pretenţii mai aveţi să spuneţi că în România este
bine. O fi
bine pentru hoţi, politicieni, potlogari dar pentru omul cinstit nu şi după
cum merg
lucrurile în tară nu va fi nici în următorii 30 de ani. Spun asta deoarece
infrastructura
este zero şi pentru asta îţi trebuie bani şi timp, economia este la pământ,
chiar intrând in
U.E. vom fi sclavii lor, nu vom sta la aceeaşi masă cu ei deoarece nu
aveam ce pune pe
masa, acolo nu exista: Merge şi aşa. Cu ce produse competitive poate
România penetra
piaţa U.E. în afără de hoţie, neseriozitate cerşeală şi asta pană când. Daca
continuam
să gândim tot aşa nu ne vom integra niciunde şi nu vom face nici un
progres, nu vedeţi că
în ţările dezvoltate nu contează din ce ţara eşti, ci ce ştii să faci iar restul
decurge de la
sine. Dar nu vă fie frica, după integrare nu vor mai pleca foarte mulţi
deoarece cine a fost
isteţ a plecat la timp aşa că puteţi să comentaţi cât vreţi, rămâneţi în
balcareismul vostru,
cu obiceiurile şi tradiţiile voastre dragi ca micii, berea, manele, şi ne-
munca.
Categoria emigranţilor cu „dor de România” este variată şi formulează
argumente specifice mai ales vârstelor „a doua” şi „a treia”, mai puţin întâlnite
la
copii şi tineri. Problema este dacă reducerea „dorului de ţară” constituie un
fenomen pozitiv sau negativ şi dacă se raportează corect — în favoarea
subiectului — la sistemul drepturilor esenţiale ale fiinţei umane (drept la
identitate, la „origine socială şi familială, drept la comunitate culturală”etc.)
Iată
câteva răspunsuri semnificative:
Şi eu aş vrea să mă întorc în 481
România dar îmi este ruşine de
cunoscuţi, am
 trecut graniţa în 1982 cu mari peripeţii, într-adevăr am o vila de carton şi
3 maşini
populare dar asta nu mă încălzeşte cu nimic şi mor să ajung în România să
mănânc un
pui la ceaun şi mămăliguţă cu sarmale, iar acum sunt în tratative cu
familia să facem
pasul să venim în ţară. Am mai vrut să o facem în 1988 dar ne-a fost frica
că păţim
ceva, dar nici în Canada nu am fost primiţi chiar cu braţele deschise şi am
fost
monitorizaţi timp de 6 luni în care se cereau referinţe de la oameni cu care
veneam in
contact...
Ambivalenţa categoriei se reflectă în ambivalenţa atitudinilor, poziţiilor
şi
„explicaţiilor” diferiţilor emigranţi români.
Poate ar trebui să ştiţi că procesul emigrării este unul complex şi
dificil, pe care
nu toţi reuşesc să-l treacă cu bine. Nu contează de când eşti plecat.
Concluzia este că

482
emigrarea nu este pentru oricine. Eu de exemplu mai citesc presa din România
pentru că
sunt mai nou pe aici, şi eram mare amator de presă, dar in curând nu vreau să
mai
citesc ziar romanesc. Nu este rău ca vă este dor de ţară dar va rog eu nu mai
generalizaţi, mie sincer mi se rupe de ce este in România, iar câteva persoane
apropiate
nu sunt motiv să plâng o sa am timp sa le vad, dar după câteva concedii
adevărate prin
lume.
90 % din românii pe care-i cunosc aici, în Canada, şi cunosc foarte
mulţi (sora
mea, verişori, prieteni), sunt foarte mulţumiţi, li se pare că s-au născut din nou.
Şi vă
mai spun că pentru unul care este de peste 5 ani aici, nu mai este normal nici
măcar
presa să o mai citească din România, dar să se gândească la întoarcere.
Exemplele pe
care le daţi sunt prosteşti, dar ce ziceţi de asta: aici în loc de câini şi şobolani
pe strada,
vezi veveriţe.
Ai un gust dulceag despre liniştea şi beatitudinea tărămurilor mioritice,
da'
după ce trăieşti doi, trei ani într-o ţară mai apuseană... într-adevărat dorul e
mare... te
gândeşti la mănăstiri, la piscurile muntoase învăluite în ceţuri şi ninsori,
râurile
tumultoase şi izvoarele şopotitoare, gospodarii harnici şi ospitalieri (cu asta
ştiu că m-a
înnebunit învăţătoarea), ce mai... o minune.
Din avion nu poţi zări oraşul de fum, praf şi ceaţă. Şi apoi vine
vama...unde
are ce te suci până îţi produce pachetul de cafea sau cei 10 dolari pe care
oricum le ai
pregătite. Nici bine nu ieşi că ceva tuciurii îţi şi pun mâna pe valize spre taxi.
Vacarm,
praf, mizerie, înjurături, claxoanele de la orice intersecţie încă înainte de a se
face verde.
De la revoluţie, la fiecare doi ani vin în România în concediul de vară şi de
fiecare dată
plec mai obosit, descărcat, dezumflat, şi cu dorinţa de a ajunge la casa mea şi
în
societatea mea liniştită de peste ocean.

VII. Categoria emigrărilor eşuate - fie uman, fie material.

Eu şi soţia mea nu mai suntem tineri şi toată viaţa am muncit din greu
fără să
reuşim să agonisim mare lucru. Singura noastră mângâiere era fiul nostru,
unicul nostru
copil. Avea 24 de ani şi tocmai terminase facultatea când îndemnat de unul şi
483
de altul şi
de ce afla din ziare şi de la TV s-a hotărât sa plece din ţară. Primeam bani de
la el, dar
niciodată nu ne-a spus cum se descurca acolo unde ajunsese. Acum doi ani am
fost
anunţaţi că băiatul nostru a fost bătut cu bestialitate, jefuit, omorât şi aruncat
lângă o
lada de gunoi. La aflarea veştii soţia mea a înnebunit, iar eu am fost atât de
şocat ca n-
am mai putut munci şi mi-am pierdut slujba. Dar poate că Dumnezeu a vrut să
nu
avem alături de noi pe băiatul nostru la bătrâneţe. Iată de ce îi iert pe ei care
ne
îndeamnă copii să emigreze, dar nu mă pot împiedica să le doresc să trăiască
măcar o zi
cu durerea care îmi arde mie sufletul.

484
 VIII. Categoria „generaţiilor de aur" a ştiinţei româneşti (a tinerilor
olimpici
români emigraţi în diferite ţări occidentale)
Daniel Funeriu — tânăr emigrant român de succes în ştiinţă, afirmat,
„verificat” şi confirmat atât de europeni, cât şi de americarei sau japonezi, poate
constitui un model pentru actualii copii români emigraţi în alte ţări. Funeriu
face
o analiză a emigraţiei româneşti din perspectiva „confruntării”mediului
românesc cu alte medii sociale şi din perspectiva aculturaţiei în plan global.
Cotidianul Evenimentul Zilei ne oferă reflexiile acestuia:
După Revoluţie, cei care erau implicaţi în ştiinţă ar fi făcut orice să
plece, să
devină fie şi "căpşunarii ştiinţifici" ai Europei. Unii au reuşit să intre în
elita ştiinţei
mondiale. în comunism eram îndopaţi cu ştiinţă, mergeam la olimpiade
internaţionale
pentru că aşa cerea partidul. După Revoluţie, majoritatea covârşitoare a
acestor olimpici
au plecat în străinătate. Aşa cum a existat o generaţie de aur în fotbal,
pentru că
Ceauşescu şi-a pus în cap să câştige trofee internaţionale, aşa va exista,
peste 10 ani, o
generaţie de aur a românilor în ştiinţa mondială formată din cei care în
anii '80 erau la
liceu. în ştiinţă, maturitatea se atinge la 45 de ani. îi veţi găsi pe aceşti
tineri la Yale,
Stanford, Harvard, Riken, AIST, Max Planck, iar pe unii chiar în România.
Important este să se găsească un mod prin care aceşti oameni să poată
influenţa
dezvoltarea societăţii.
Este responsabilitatea clasei politice să folosească performanţele
ştiinţifice şi
umane ale celor plecaţi. Este o dubla responsabilitate. Pe de-o parte,
responsabilitatea
politicienilor fată de inteligenţa poporului. Ce facem cu această
inteligenţă? O trimitem la
cules căpşuni? Responsabilitatea politicienilor nu este să ia măsuri
pompieristice pentru
că aşa cere UE. Politicianul ar trebui să se gândească la organizarea unei
societăţi în
care inteligenţa unui copil de şase ani să se dezvolte armonios.
A doua parte a acestei duble responsabilităţi este aceea a elitelor
faţă de
naţiunea care le-a oferit atâtea Eu nu am fugit de România şi de poporul
român. Eu
am fugit de comunism. Să nu avem resentimente faţă de România pentru că
avem
resentimente fireşti faţă de comunism. Este o datorie pe care o avem faţă
de acest popor,
care mie, pana la 17 ani, mi-a dat foarte
485
multe: o anumită educaţie, un
mod de a gândi,
 o structură afectivă aparte. Este rândul nostru să dăm înapoi. Fiecare
după puteri.
Este foarte important ce spune acest tânăr care a trecut prin multe
experienţe dificile şi de la care actualii copii emigraţi au ce să înveţe!!!
Omul nou creat în comunism a existat cu adevărat şi s-a perpetuat.
Prin
deplasări masive de oameni de la ţară la oraş, de exemplu. Schimburile
sociale foarte
rapide şi nenaturale care au avut loc în comunism şi atitudinea
iresponsabilă faţă de
evoluţiile sociale în cei 16 ani care au urmat reprezintă sursa
destructurării sociale.
Sursa bolii care macină societatea actuală este lipsa unui efort naţional
serios în educaţie.
Ceea ce s-a întâmplat în educaţie în ultimele decade este un atentat la
adresa viitorului
ţării.

486
 Să ne închipuim traseul pe care-l parcurge „mintea” unui copil. Acesta
merge în
clasa întâi într-o şcoala în care grupul sanitar este insalubru şi locuieşte într-
un bloc unde
nimic nu este pus la punct. Urmează un liceu unde observa că premiul întâi
este luat de
un copil mai slab, dar care a dus o atenţie profesoarei. Intră la facultate
muncind din
greu, dar vede ca şi colegul lui a intrat cu pile. Se cazează într-un cămin
studenţesc unde
nimic nu funcţionează. Structura intelectuală a acestui copil, atunci când
devine matur,
va fi complet pervertită de aceste lucruri. Dacă el, în 20 de ani de şcoala, nu a
văzut un
singur lucru bine făcut, cum va scăpa de reflexul de a nu da sau lua şpagă sau
de a nu
respecta legea?
Observaţia mea este ca, în România actuală, tot ceea ce funcţionează,
ceea ce
progresează, este rezultatul eforturilor unor oameni care au dezvoltat ceva pe
cont propriu
şi care ţin societatea pe umerii lor. Aceştia sunt oamenii care duc în spate cele
5-6
procente de creştere economică. Majoritatea lucrurilor care nu funcţionează
sunt
rezultatul unei erori de sistem şi de concepţie.
Locuind în străinătate, auzisem de Gigi Becali, dar nu-i văzusem figura.
în
România fiind, m-am uitat la televizor şi am văzut un tip care m-a făcut sa râd.
Am
crezut ca asist la o emisiune umoristică şi îmi ziceam, uite ce actor bun e omul
asta. La
un moment dat am auzit numele lui Becali şi mi-am zis că este un imitator al
lui.
Ulterior mi-am dat seama că în studio era chiar Becali. Nu am simpatii faţă de
Becali,
dar dintr-un punct de vedere îşi merită „aprecierea” unei părţi a populaţiei - a
făcut un
lucru util, case pentru sinistraţi. Omul care intră în noua casă îl iubeşte sau nu
pe
Becali? Ce-i pasa lui că Becali face pe maimuţoiul la televizor? Nu înţeleg de
ce trebuie
sa jucam rolul unor primadone care strigă „ce prost e poporul român că-i
simpatizează
pe Becali”. Eu întreb - nu sunt aceste aşa-zise elite într-un decalaj total, rupte
total de
ceea ce-i preocupa pe omul obişnuit? Romanul este interesat să afle la ce
şcoală trebuie
să-şi dea copilul, cum poate câştiga un ban în plus, cum să trăiască mai bine.
Or, Becali se adresează exact omului
487
cu stomacul gol şi poate acelui
misticism
primar care prinde bine la o parte din noi. Elitele trebuie să aibă în vedere
aceste
realităţi şi să găsească soluţii practice. Când vor realiza acest lucru, cu
certitudine nimeni
nu va mai fi interesat de fenomenul Becali.
Ne pretindem foarte evlavioşi şi cu frica lui Dumnezeu, dar mi-aş dori
să
înţeleg prin ce mecareism pervers este posibil să construim Catedrala
Mântuirii
Neamului, dar, în acelaşi timp, să avem sute de copii care cerşesc la
intersecţii? Cum este
posibil să nu avem coeziunea necesară eradicării unui fenomen demn de partea
întunecată
a Evului Mediu, dar în acelaşi timp să căutam o „mântuire” abstractă şi
neacoperită
factual? Drumul către o purificare morală nu presupune oare purificarea
societăţii de
metehnele care o macină înainte de a fi pregătiţi pentru o comunicare de ordin
superior?
Sigur, vor fi mereu părinţi care îşi abandonează copiii, dar trebuie să avem
mecareisme

488
 care să rezolve aceasta ruşine. Este responsabilitatea societăţii să şteargă
aceasta pată de
pe obrazul nostru, şi nu responsabilitatea trecătorului care, înduioşat, îi dă
copilului 10
lei sau 100.000 de lei.166

Migranţii „consumului ostentativ”

Transmiterea sau „socializarea „consumului ostentativ

Anchetele pun în lumină maniera diferită în care emigranţii îşi cheltuie

banii câştigaţi în străinătate :
Ruralii se centrează pe modernizarea casei sau pe construirea unor
locuinţe (tip vilă) noi, dar independent de nevoile reale ale familiei,
Citadinii se centrează pe achiziţionarea de maşini scumpe sau aparatură
electronică.
Ceea ce uneşte sau aseamănă - în cazul României-cele două categorii de
migranţi(din sate şi din oraşe) este consumul ostentativ care diferenţiază esenţial
„stilul de viaţă al olandezului —protestant , de pildă, de stilul de viaţă al
românului ortodox primul investeşte banii cu prioritate în producţie , în
dezvoltare
economică, al doilea preferă consumul şi distracţia. Există în acest sens, mai
multe vile construite în România în ultimii ani, în ciuda „sărăciei general^'
decât în
multe ţări net mai bogate şi mai dezvoltate.
Sociologul francez S. Potot139constată astfel că emigranţii români
vizează
„să-şi facă publică reuşita”.Dimensiunea unei case-vile nu depinde în nici un
fel de
nevoile locatarilor”se întâlneşte în mod curent un cuplu locuind într-o casă de 8
sau 9
camere. Anumiţi proprietari îşi păstrează vechea locuinţă, continuând să
trăiască în ea”.(S.
Potot)
Ca simbol al rezistenţei, locuinţa este un mod de a câştiga un prestigiu
social. Acest stil de viaţă se transmite şi copiilor.

Tipuri de migranţi români, în funcţie de:

I. Motivaţia emigrării din ţară(sondaj de opinie)

a) Nevoia de stimă 75% - salariu mai bun =(51%)
viaţă mai bună =(20%)
studii mai bune =(1%)

489
139 Potot,S., Mobilites en Erope.Etudes de deux reseaux migratoires roumains,în Sociologie românească, nr.2,
2000, p.106
 limbă străină= (0,20%)
b) Nevoia de siguranţă =13%
c) Nevoia de autoîmplinire = 8%
d) Nevoia de afiliere şi dragoste =(4%)
Potrivit scării lui Maslow, ponderea mare pentru nevoia de stimă ,
înseamnă
că emigranţii îşi satisfac în ţara de origine nevoile celelalte (cazul tinerilor cu
studii medii).

a) Motive individuale - acces la civilizaţie (student)

„viitor pentru copiii mei”(telefonistă)
„să scap de România” (profesor)

II. Durata emigraţiei(sondaj de opinie):

migraţia de tip navetă (deci, revenire în ţară) = 36%
mai mult de doi ani =20%
migraţia definitivă = 19%
mai puţin de doi ani (1-2 ani)=15 %
maximum un an = 9%
non răspuns =1%

Ipotetic vorbind pot apare „conflicte între generaţii „ în funcţie de

durata emigraţiei, întrucât copiii emigraţi se integrează , de regulă mai bine şi
mai
repede în mediul de primire şi deci, aspiraţia lor de a rămâne în acest mediu
este
mai puternică decât cea a părinţilor(mult mai ataşaţi de „mediul de origine „din
ţară).
Iată în acest sens rezultatele unui sondaj de opinie:
I. Da, intenţionează să se întoarcă= 37%
II. Nu, doreşte să rămână „acolo” =33%
III. Migrantul s-a întors deja= 8%
IV. Nu ştiu =22%

Ipoteză:
Românii emigrează pentru că există în sfârşit o oportunitate pentru „mai
bine" şi nu pentru că în ţară viaţa ar fi insuportabilă (ANBCC,dec.2005).Deci,
nu
pleacă cei mai săraci ci cei calificaţi, care vor să profite de oportunităţile
actuale.

490
 Bibliografie
Note

94 Conceptul a fost lansat în anii ’70, în contextul „hemoragiei demografice” a

1

exodului rural. Vezi Miftode, V. (1978) Migraţiile şi dezvoltarea urbană,

Iasi:
Editura Junimea, p. 13.
1
95 Miftode, V. 1978: 80, vezi schema migraţiilor, în care există conceptul de re-
migraţie (ipotetică în anii 70), adică de revenire la sat a foştilor ţărani
plecaţi la oraş după locuri de muncă.
1
96 Pentru mai multe detalii vezi (2004). Migrations Trends in an Enlarged
Europe,
studiu realizat de Fondul European pentru îmbunătăţirea Condiţiilor de
Viaţă şi Muncă.
197
Vezi cotidianul Gândul, 6 octombrie 2006.
198
Vezi şi cotidianul Gândul 6 septembrie 2006 („Dor de România”,
„România
la pachet”, etc.)
1
99 Vezi Schirger, R., în cotidianul Gândul 16 septembrie 2006.
200
Vezi Daniel Funeriu (2006) Un român deştept uluieşte Europa, în
cotidianul
Evenimentul zilei, 2 octombrie 2006.
201
Potot, S. (2000) „Mobilites en Erope. Etudes de deux reseaux migratoires
roumains”, în Sociologie românească, nr. 2, p. 106.

491
 VIII.4. Devianţa şi criminalitatea în perspectiva
conceptului social

MOTTO: orice politică de asistenţă socială face

parte
din sistemul global al controlului social

1. Solidaritate socială şi control social

2. Instituţiile şi mecareismele controlului social
3. Controlul social şi profilul socio-demografic al delincventului
4. Controlul social şi „oportunităţile“ delincvenţei

Pentru a înţelege mai bine importanţa teoriei controlului social şi, mai
ales, a controlului social însuţi în viaţa socialului şi, deci, în ştiinţa acesteia —
sociologia - se impune, mai întâi, a delimita cele două mari perioade din evoluţia
„ideologică“ a sociologiei delincvenţei. Aceste perioade sunt următoarele:
I. dominarea paradigmei deterministe şi holiste (după anii ’30), îndeosebi a
structuralismului, culturalismului şi a funcţionalismului care au generat teoriile
„clasice“
asupra delincvenţei:
teoria asociaţiilor culturale;
teoriile tensiunii\
prin care actorul (de pildă infractorul) era redus la statutul de jucărie în
„mâinile“ forţelor sociale care îl fasonau sau îl manipulau fără ca el să îşi
dea seama140.
II. apariţia unor teorii diferite, chiar opuse (începând cu 1970) prin
valorificarea teoriei controlului social sub forma unei teorii care a făcut o cariera
de excepţie — teoria şi paradigma acţiunii sociale — preocupându-se de scopurile,
mijloacele şi de „ocaziile“ acţiunii actorilor sociali, inclusiv - în cazul de faţă - a
delincventului. Pe această cale pot fi înţelese, de asemenea, natura fenomenului şi
originea „înclinaţiilor“ unor indivizi spre conduita violentă şi infracţională. A fost
lansat, în acest sens, conceptul de prèsenteisme141.
în ceea ce priveşte analiza fenomenelor anomice delincvente, teoria
controlului social se manifestă in anii ’50 ai secolului trecut, luând o formă
„clasică“ in anii ’60 în lucrările americareului Travis Hirschi 142.

140 Vezi şi Renaud Fillieule, Sociologie de la délinquance, PUF, Paris, 2001, p. 117.
141 M. Cusson, Le contrôle social du crime, PUF,492 Paris, 1983, p. 117.
142 Travis Hirschi, Causes of Delinquency, Berkeley, Los Angeles, Univ. of California, 1969.
 Originalitatea teoriei controlului social faţă de teoriile „clasice“ constă în
faptul că nu ia în calcul şi nu se interesează de înclinaţia individului spre
delincvenţă şi nici de motivaţia acestuia pentru conduita infracţională! De ce?
întrucât noii analişti şi „actionalişti“ consideră că orice individ poate deveni
delincvent dacă i se oferă ocazia sau dacă circumstanţele îl îndeamnă spre actul
infracţional. Cu alte cuvinte nu trebuie să pierdem timpul cu „căutarea“ motivaţiei
unei fapte criminale, ci mai curând trebuie să răspundem la întrebarea: de ce alţii
nu au devenit delincvenţi? sau „De ce nu este lumea formată numai din
delincvenţi?“ Ce îi
reţine pe ceilalţi de la comiterea crimei?
Problema fundamentală, în acest cotext, este problema relaţiilor sociale, a
naturii şi a „densităţii“ acestora. Analizele empirice arată că „un individ devine
delincvent dacă legăturile care îl leagă de ceilalţi membri ai societăţii - prin
intermediul grupurilor ca familia, şcoala, mediul profesional etc. - sunt distendus
sau chiar rupte. întrucât, din momentul în care individul se găseşte în această
situaţie („în afara controlului social“, dacă putem spune astfel), obstacolele care
puteau să îl oprească de a acţiona ilegal sau chiar criminal sunt nule sau
,îndepărtate“. Nu rămâne, în acest caz, decât „calculul raţional care poate să îl
incite să respecte legea şi regulile morale“. Dar, cum acţiunea delincventă
permite să se obţină anumite avantaje mai repede şi mai uşor decât prin respectarea
legii, raţionalitatea instrumentală poate atunci să determine individul să comită acte
delincvente mai curând decât să rămână onest. Pe scurt - scrie R. Fillieule —
delincvenţă poate apare atunci când „legătura“ individului cu societatea este
slăbită sau ruptă”.
Controlul social se bazează pe legăturile sociale dintre oameni, legături care
exprimă gradul de ataşament al unora faţă de ceilalţi, de problemele, interesele,
valorile şi opiniile lor reciproce\ „A fi ataşat sau sensibil la opinia altuia înseamnă
că individul va încerca să se conformeze „aşteptărilor“ acestuia şi, în acest timp,
va fi înclinat să respecte regulile comune (şi îndeosebi regulile morale) “ (ibidem).
Ataşamentul faţă de societate exprimă — în mod practic — interiorizarea normelor
şi valorilor sociale, caz în care individul respectiv se va afla „în afara“ pericolului
de a comite acte delincvente. Ipotetic, delincventul este individul care prin definiţie
este dezinteresat de opinia celorlalţi din moment ce îi fură şi îi agresează! Logic
vorbind, delincvenţă nu poate fi explicată prin slabul ataşament social întrucât şi
o variabilă şi alta semnifică acelaşi lucru!
Rezolvarea problemei - eliminarea riscului tautologic — se obţine - potrivit
lui Hirschi - prin utilizarea altor două variabile care să reprezinte pe primele două
(ataşamentul şi delincvenţă) şi care să fie măsurabile independent una de alta.
Trebuie să precizăm că legătura socială se materializează prin mai multe
elemente şi acţiuni individuale:
493
 1. prin ataşament faţă de comunitate, de normele sociale;
2. prin angajament faţă de normele şi acţiunile sociale obişnuite;
3. prin participarea directă la activităţile obişnuite;
4. în fine, prin valorile şi credinţele asimilate.
Individul se angajează să respecte regulile „deoarece îi este teamă de
consecinţele pe care le suportă în cazul în care va decide să le încalce. Deci frica îl
determină să acţioneze în conformitate cu regulile morale uzuale“. Ipoteticul
infractor se teme atât de închisoare, cât şi de sancţiunile informale — oprobiul
public şi pierderea reputaţiei sau a prestigiului social. întregul lui statut social este
pus „la încercare“!
Să ne imaginăm un individ care a muncit din greu pentru a-şi face o
carieră profesională, a făcut studii dificile, a dat multe examene, a fost angajat
într-un post bun, este pe cale să fie promovat, are o familie bună, copii care
privesc la el ca la un model moral etc. şi, printr-o împrejurare nefericită, este pus
în faţa tentaţiei de a comite un delict grav! Dacă individul nu are probleme de
sănătate, va raţiona corect şi, desigur, va rezista tentaţiei respective şi, astfel, îşi va
conserva tot ce deţine în momentul dat: locul de muncă, prestigiul profesional,
familia, reputaţia comunitară, respectul celorlalţi şi, desigur, libertatea!
Interiorizarea este însă o etapă medie în acţiunea controlului social pentru
evitarea faptei infracţionale143.
în cazul acestor delincvenţe, participarea individului la activităţile
obişnuite reprezintă — în afara funcţiei simbolice - un lucru mai concret,
pragmatic: individul respectiv este antrenat în viaţa şi în munca celorlalţi, timpul
lui este ocupat, în plus energia este consumată în aceste activităţi, fapt care îi
„îndepărtează“ atât tentaţia, cât şi ocazia sau mijloacele necesare comiterii unei
infracţiuni. Această paradigmă se recomandă şi copiilor, de fapt în primul rând
lor, pentru a reduce delincvenţa şi infracţionalitatea juvenilă. La Bucureşti, ca şi
la Paris, factorii responsabili au elaborat programe de acţiune în acest domeniu.
Aplicarea acestora impune, însă, cooperarea inter-instituţională, rezultatele fiind
dependente de participarea familiei, a şcolii şi a „vecinătăţii“ şi, nu în ultimul
rând a indivizilor de rând (a copiilor, a tinerilor, a „foştilor“ alcoolici, toxicomani
sau infractori — care pot deveni cei mai buni „formatori“ în domeniu, în sensul
bun al termenului).

143 Vezi V. Miftode, Integrarea socio-profesională, în Analele Univ. „Al. I. Cuza“, Iaşi, 1978-l982, unde se
dezvoltă teoria stadiilor integrării socio-profesionale, stadiul mediu incluzînd conştientizarea, sensibilizarea şi
interiorizarea, iar stadiul superior — integrarea494
şi participarea individului în mod liber la activităţile şi la viaţa
comunităţii.
 Controlul social se exercită, deci, în cea mai mare măsură prin ocuparea
cât mai eficientă a timpului de care dispune individul, fie prin participarea la
muncă, fie prin participarea la activităţile rutiniere de timp liber - culturale,
distractive, sportive etc. Nu este vorba, desigur, de un control poliţienesc,
informativ, vizând interese meschine, imorale sau iraţionale.
Solidaritatea socială şi legăturile inter-umane depind, de asemenea, de
valorile şi credinţele morale pe care le împărtăşeşte individul. Potrivit teoriei sub-
culturii
deviante, delincventul împărtăşeşte norme morale aflate în contradicţie cu cele ale
societăţii, teoreticienii respectivi propunându-şi să explice mai curând apariţia
normelor deviante decât condiţiile în care s-a săvârşit fapta infracţională.
Potrivit teoriei controlului social, bandele de delincvenţi au grosso-modo
aceleaşi norme şi credinţe sociale ca şi „ceilalţi“ indivizi, ca ansamblul societăţii.
Problema este paradoxală;. „De ce individul ar viola reguli morale pe care le
acceptă“? întrebarea derivată ar fi: „Poţi să mai accepţi norme pe care le-ai
încălcat“?
A fost lansat, în acest sens, conceptul de neutralizare potrivit căruia
„înainte de a comite un act deviant, individul poate „neutraliza“ propriile valori
şi credinţe morale graţie unui set de tehnici“ prezentate de unii sociologi ai
domeniului în felului următor:
negarea responsabilităţii - infractorul este conştient că fapta sa este gravă,
însă neagă orice răspundere („n-a fost vina mea“, „eram ............... (?),
întrucât eram furios“, „pentru că îmi era foame“, „pentru că aveam
nevoie de acel obiect“ etc.).
negarea prejudiciului - infractorul respinge furtul sau violenţa, dar
minimalizează fapta pe care a comis-o („ceea ce am furat nu reprezintă
mare lucru pentru el“, „el este destul de bogat pentru a şi-l cumpăra din
nou“ etc.).
negarea victimizării — infractorul respectă aceleaşi valori ca şi alţii, de aceea
foloseşte soluţia negării victimizării cuiva prin acţiunile lui! („n-am făcut
rău la nimeni“!).
acuzarea acuzatorilor — infractorul crede sau speră ca ceilalţi să creadă că
„victima însăşi este vinovată“ („sunt ei înşişi hoţi“!),
în fine, apel la loialitatea, cinstea sau sinceritatea celor „mai importanţi“
decât el (la membrii bandei delincvente).
Există anumite contradicţii în „sistemul de premize“ şi de argumente ale
teoriei controlului social privind săvârşirea actelor criminale. Individul care
recurge la asemenea tehnici de neutralizare intră într-un fel de contradicţie morală
dacă
acceptă să comită o faptă imorală şi ilegală. Potrivit teoriei controlului social,
495
însă, „acţiunea delincventă nu necesită din partea actorului o puternică motivaţie“.
Sub acest aspect, teoria controlului social este originală şi, deci, diferită de
celelalte teorii: Teoriile „tensiunii, de pildă, consideră că individul trebuie să
surmonteze un obstacol moral pentru a deveni infractor sau deviant şi, de aceea,
caută să identifice forţele care vor „împinge“ individul să învingă aceste
obstacole şi, astfel, să comită faptă deviantă.
Pentru a ieşi „din încurcătură“ Hirschi consideră că:
1. există un sistem comun de valori sociale,
2. dar că forţa de ataşament la acest sistem este diferită de la un individ la
altul.
Unii indivizi sunt extrem de ataşaţi, pe când alţii sunt puţin sau foarte puţin
ataşaţi! Important este, însă, faptul că nu sunt împotriva valorilor sociale, că nu le
neagă în mod explicit! Această diversitate de poliţii faţă de sistemul de valori
poate fi investigată empiric şi, dacă se confirmă, atunci alte explicaţii nu mai sunt
necesare. De fapt în unele cercetări ulterioare, Travis Hirschi a studiat cauzele
acestei
diversităţi a opiniilor sau, mai exact, a poliţiilor indivizilor faţă de simţul comun de
norme şi de credinţe morale. Rezultatul obţinut este prin el însuşi deosebit de
instructiv pentru responsabilii şi actorii sociali „post-moderni“: educaţia familială
este „responsabilă“ pentru această diversitate şi, deci, pentru eventuala evoluţie a
individului în „spaţiul normativ“ al societăţii (1, p. 121).
Familia este principala instituţie de control social deoarece cu cât un
individ (un copil, un adolescent) este mai ataşat de o persoană apropiată (non-
delincventă), cu atât mai puţin va risca să comită fapte delincvente:
fie pentru a nu supăra persoanele ataşante;
fie pentru a nu se compromite, punând în pericol „planurile de viitor“.
Familia exercită asupra copilului un dublu control:
1. controlul direct - adică timpul petrecut în „familie“, cu părinţii;
2. controlul virtual — adică faptul ca părinţii să ştie în orice moment unde
sunt
copiii lor şi ce fac.
în această situaţie, copilul se va întreba: „Ce vor spune părinţii dacă eu
voi face acest lucru“? Dacă părinţii nu ştiu unde sunt şi ce fac copiii lor, atunci
nici copiii nu se vor alarma prea mult pentru eventualele fapte comise.
Anchetele empirice arată că un slab control virtual este puternic corelat cu
delincvenţa auto-revelată. Ponderea adolescenţilor a căror supraveghere maternă
este
slabă şi care declară că au comis fapte delincvente este mult mai mare decât
ponderea adolescenţilor a căror supraveghere maternă este puternică şi care
afirmă că au comis asemenea fapte (aproape 100%, faţă de 37% în situaţia a
doua) (1, p. 122). Situaţia este pozitiv influenţată dacă există o puternică intimitate
496
în comunicarea adolescent-părinţi şi dacă se manifestă un ridicat grad de identificare
al adolescenţilor cu părinţii.

497
 în ceea ce priveşte şcoala — a doua instituţie esenţială de control social —
ipoteca fundamentală vizează raportul direct proporţional dintre ataşamentul
copilului pentru şcoală şi conduita informala în societate. Competenţa şcolară sau
natura actului instructiv explică în mare parte eşecul şcolar şi multiplicarea ocaziilor
de a săvârşi de către şcolari acte delincvente, ceea ce semnifică totodată
respingerea „autorităţii şcolare“ şi desconsiderarea şcolii. Acţionaliştii estimează —
ipotetic vorbind - că neuitatele slabe şcolare ale celor mai mulţi minori delincvenţi
nu se datorează faptului că ar fi mai puţin capabili sau inteligenţi, ci mai curând
au la origine lipsa de intens pentru problemele şcolare pe care nici nu încearcă să
le reuşească144.
înlănţuirea cauzală a acestor variabile a fost, de altfel, testată de către
Hirschi etapă cu etapă, după cum urmează:
I. în primul rând a fost pusă în evidenţa corelaţia negativă a rezultatelor
şcolare (pozitive, bune) cu delincvenţa oficială sau auto-revelată,
II. în al doñea rând a fost pusă în evidenţă corelaţia pozitivă a
ataşamentului şcolar, a atitudinii favorabile a copilului pentru şcoală şi reuşita
şcolară („cu cât este mai mare“ „cu atât este mai bună“)
III. în al treilea rând a fost testată corelaţia negativă dintre nivelul de
ataşament al copilului pentru şcoală şi înclinaţia acestuia pentru fapte
delincvente.
IV. în fine, a verificat ipoteca potrivit căreia „cu cât un copil se
preocupă
mai mult de ceea ce gândesc profesorii (şi părinţii, şi „ceilalţi“) despre el, cu atât mai
puţin va fi tentat să comită acte delincvente“.
Există o opoziţie netă - în plan explicativ - între două dintre teoriile cele
mai implicate în domeniu: teoria „tensiunii“, pe de o parte şi, desigur, teoria
controlului social\ pe de altă parte.
I. Potrivit teoriilor „tensiunii“, eşecul şcolar va genera o puternică frustrare
la copilul respectiv care, la rândul ei, va da naştere unei intense nevoi de a se afirma,
aceasta putând lua forma unor acte violente sau a unor conduite delincvente.
II. Starea copilului în situaţia de eşec şcolar este — potrivit teoriei
controlului social - mult mai neutră în plan emoţional, şcoala nu provoacă în mod
necesar o reacţie de refuz din partea elevului! „Dezintensul progresiv faţă de
şcoală datorat fie unei capacităţi intelectuale insuficiente, fie reducerii aspiraţiilor
în urma unor eşecuri repetate, fie altor cauze, va elibera copilul de sub controlul pe
care îl exercită (şcoala) asupra lui şi atunci va putea să fie tentat să comită fapte

498
144 Vezi şi S.E. Samenow, Inside the Criminal Mind, New York, Times Books, 1984, p. 77.
 delincvente, nu atât datorită frustrării, cât mai ales - de pildă - pentru a se
distra
sau a se amuza“ (1, p. 124).
Ceea ce este important pentru practica educaţională este demonstrarea prin
anchete empirice ştiinţifice a interdependenţei dintre acţiunile familiei şi acţiunile
şcolii. Dezvoltarea unui ataşament puternic pentru familie (părinţi, fraţi, bunici etc.)
favorizează formarea unui ataşament asemănător pentru şcoală şi invers! Dacă
rezultatele şcolare sunt bune - remarcă Hirschi — copilul va discuta cu părinţii cu
mai multă sinceritate şi „deschidere“, decât în situaţia unui eşec! Se explică astfel
corelaţia empirică între comunicarea mediocră (sau „blocată“) între copil şi părinţi,
pe
de o parte şi eşecul şcolar, pe de altă parte. Neglijenţa părinţilor, lipsa lor de timp şi
de comunicare cu proprii copii „încurajează“ copiii să fie mai neglijenţi - atât în
familie, cât şi la şcoală şi în comunitate — ceea ce favorizează rezultatele slabe sau
eşecul şcolar care prelungeşte înlănţuirea cauzală, determinând copilul să fie şi
mai „izolat“ de părinţi, „închis în sine“ şi necomunicativ! „Gheaţa trebuie
spartă“ în primul rând de către părinţi prin a relua dialogul şi, ceea ce este esenţial,
prin a-şi afirma încrederea şi dragostea pentru copilul lor!
Experienţa educaţională şi, teoretic vorbind, realizarea controlului social
arată că familia şi şcoala sunt, la rândul lor, „controlate“, filtrate sau intermediate
de un al treilea factor deosebit de puternic — grupul de prieteni, micro-grupul de
bloc, de cvartal sau de cartier. Cercetările pun în evidenţă faptul că cele mai
multe acte deviante sunt comise în grup! Părinţii trebuie să ţină cont de faptul că
delincvenţii minori nu prea au prieteni printre copiii „cuminţi“, care nu au intrat
încă în conflict cu legea. Deci, „cine se aseamănă, se adună“! Atenţie, prin
urmare, la prietenii copiilor dumneavoastră!
Cele mai multe neînţelegeri sau „certuri“ între părinţi şi copii vizează
tocmai relaţiile cu prietenii sau cu grupurile din zonă! Atunci când „aud de la
vecini“ că în cartier există un grup „cu probleme“, părinţii se alarmează, „încep
ancheta“ lor personală şi, apoi, comunică propriului copil rezultatele şi soluţiile.
Aşa se explică de ce cei mai mulţi copii cu probleme se plâng că părinţii
„se amestecă“ în relaţiile lor, că nu le acceptă prietenii sau grupul din care fac
parte! Există o corelaţie directă între asemenea „plângeri“ (că nici părinţii, nici
profesorii nu iubesc grupul sau pe prietenii lor) şi recunoaşterea faptului că
„petiţionarii“ respectivi au comis fapte delincvente! Se pot emite, în această
privinţă, două explicaţii:
1. simpla frecventare a mediilor sau a grupurilor delincvente poate
transforma un copil „fără probleme“ într-un delincvent (fapt puţin probabil!);
2. delincvenţii tind a frecventa grupuri delincvente („cine se aseamănă se
adună“) întrucât au „centre de interes“ comune!
499
 Prima ipoteză se susţine potrivit teoriei transmisiei culturale care explică
fapta deviantă prin contagiune sau prin contacte cu indivizi delincvenţi. Ideea este
periculoasă întrucât elimină din start actorul însuşi, responsabilitatea lui,
caracteristicile, valorile pe care le împărtăşeşte!
A doua ipoteză se verifică prin teoria controlului social întrucât prietenii
nu se aleg la întâmplare, ci în raport cu valorile familiei şi ale şcolii de care copilul
este — ipotetic — în mod fundamental şi sincer ataşat! Dacă un copil cade în
capcarea unei bande de infractori aceasta se explică nu atât prin „neşansă“ sau
prin „relaţii greşite“, ci prin faptul că el însuşi este atras de asemenea relaţii şi de
asemenea fapte! (pentru că se află într-un context de „slab control social“).
Dimpotrivă, dacă un copil se află permanent sub un control social
eficient (familie, şcoală, vecinătate etc.)el va gândi că are mult de pierdut dacă
deviază de la normele pe care le acceptă - preţuirea părinţilor, aprecierea
colegilor şi a profesorilor, viitorul şcolar şi profesional etc.
In concluzie, slăbirea controlului social favorizează:
1. comiterea de către copii şi adolescenţi a faptelor deviante şi
2. frecventarea - de preferinţă - a „prietenilor“ şi a grupurilor
delincvente.
Analizele noastre din ultimele decenii au pus în evidenţă, în cea mai mare
parte importanţa familiei, a şcolii, a mediului social „din proximitate“ în prevenirea
faptelor şi a conduitelor deviante (în ciuda ideologiei oficiale care favoriza
explicaţiile politizate şi culturaliste!). De fapt, şi regimul actual din România (de
după Revoluţia din ’89) adoptă unele soluţii „culturaliste“ şi „ideologizante“,
vizând nu atât întărirea familiei şi a şcolii - în ceea ce priveşte autoritatea acesteia
şi exercitarea fermă a controlului social - ci „asistarea“ sau protecţia grupurilor
deviante - fie de alcoolici, tabagişti sau drogaţi, fie de infractori ai străzii, ai
cartierului sau ai mijloacelor de transport! Asistăm, în România, la un fenomen
grav şi semnificativ: „ideologizarea“ drepturilor copilului, „închiderea“ lor în
„turnul de fildeş“-izolarea de lumea faptelor - şi, „protejarea“ copilului de
activităţile (inclusiv munca reală) care I-ar îndepărta de actele deviante!
Fără să cunoască, probabil, teoriile culturaliste şi „ideologice“, îndeosebi
efectele lor, unii actori sociali le practică într-o formă sau alta. Pentru a delimita
o asemenea practică şi pentru a-i defini „defectele“ sintetizăm câteva
caracteristici sau elemente ale teoriilor culturaliste:
1. grupul de prieteni joacă un rol cauzal principal;
2. grupul va separa adolescenţii, membrii, de familie şi, deci, de
părinţi;
3. grupul este perceput, astfel, ca „o mică societate“ independentă;
4. grupul determină copiii să sacrifice obiectivele personale pe
termen lung în
500
profitul obiectivelor pe termen scurt ale grupului.
In plan empiric aceasta ar însemna că:

501
 a) ataşamentul faţă de familie şi părinţi este cu atât mai slab cu cât
ataşamentul faţă de grupul de prieteni este mai puternic;
b) cu cât ataşamentul faţă de grup este mai mare cu atât mai puţin copiii
respectivi vizează valorile sociale şi „succesul individual“.
Toate aceste ipoteze au fost infirmate prin cercetări empirice de către
acelaşi sociolog Hirschi care a obţinut concluzii opuse, pe care le sintetizăm
astfel:
1. Ataşamentul faţă de familie se corelează pozitiv, direct
proporţional, cu
ataşamentul faţă de grupul de prieteni;
2. Ataşamentul faţă de grupul de prieteni este cu atât mai mare cu
cât
motivaţia pentru reuşita şcolară este mai puternică173.
Diferitele puncte de vedere confirmă - dacă mai era nevoie -
complexitatea fenomenelor sociale şi dinamica lor fără precedent în contextul
dispariţiei regimurilor totalitare comuniste şi al „democratizării excesive“ sau
haotice a diferitelor societăţi care nu au cunoscut niciodată adevărata libertate
individuală şi colectivă. Cu atât mai mare este responsabilitatea actorilor politici
care
decid - în aceste societăţi — orientarea dezvoltării şi alegerea mijloacelor de
intervenţie în „domeniile fierbinţi“ — formarea individului, educaţie şi instrucţie,
„socializare“ familială, protecţie socială, promovare profesională, controlul şi
reprimarea actelor deviante sau a fenomenelor anomice etc. Dacă lucrurile nu
merg prea bine, cel puţin în unele ţări (între care România), aceasta se explică şi
prin erorile politice comise sau prin strategiile insuficient fundamentate ştiinţific
aplicate în perioada „post-revoluţionară“ (după 1989)145.
Analizele empirice au pus, totodată, în lumină profilul social şi demografic
al delincventului care, în rezumat, constă în următoarele:
1. delincvenţa se întâlneşte mai frecvent în rândul băieţilor decât în rândul
fetelor;
2. delincvenţii acţionează îndeosebi în grup (bandele masculine urbane);
3. delincvenţa nu este, în general, selectivă în raport cu statutul social al
indivizilor - anchetele nu au probat frecvenţa mai mare a delincvenţei în rândul
populaţiilor sărace;
4. delincvenţa este mai frecventă în rândul copiilor şi tinerilor decât în
rândul adulţilor.

145 referiri la asemenea erori şi la asemenea502

strategii au fost făcute deja în alte capitole şi vor fi făcute şi în
partea finală a textului.
 Teoria controlului social se verifică cel mai bine în cazul delincvenţei
feminine întrucât diferenţa cantitativă între ponderea băieţilor delincvenţi şi
ponderea fetelor delincvente este aproape în toate cazurile prea mare
(în „favoarea“ băieţilor!).
De ce, această diferenţă? De ce femeile sunt mult mai conformiste decât
bărbaţii, îndeosebi fetek decât băieţii? F. Heidensohn constată, în acest sens,
următoarele:
I. „femeile sunt supuse la o serie întreagă de presiuni şi de recompense
pentru conformismul lor, la care bărbaţii nu sunt supuşi“ 146; femeile au de
suportat mai multe sancţiuni informale - în cazul comiterii unor infracţiuni - decât
bărbaţii:
1. dezaprobarea părinţilor;
2. ameninţarea cu pedeapsa (din partea familiei);
3. „presiunea“ bârfelor;
4. proasta reputaţie în comunitate etc.
II. în acelaşi timp, femeile sunt mult mai „legate“ - prin obligaţii,
angajamente zilnice, rutiniere — de familie, mai ales de copii, decât bărbaţii.
Deci femeile sunt mult mai ocupate în gospodărirea familială, se află mai
mult timp sub „controlul social“ şi au astfel mai puţine „ocazii“ decât bărbaţii
pentru viaţa extra-familială şi deci pentru eventuale fapte antisociale.
Realitatea socială oferă date care confirmă unele ipoteze şi date care
infirmă aceleaşi ipoteze, fie într-un context social diferit, fie investigând o
populaţie diferită. Ceea ce este mai problematic, este faptul că nu există nici o teorie
generală care să fie confirmată (sau infirmată) de toate datele empirice, indiferent
de context sau de eşantionul investigat. Nu face excepţie nici teoria controlului
social, teorie care prezintă „zone slabe“ în planul explicaţiei delincvenţei şi a
criminalităţii. De pildă: curba statistică a delincvenţei în funcţie de vârsta
infractorilor se explică parţial şi cu mari dificultăţi; de asemenea, impactul
grupului de delincvenţi asupra fenomenului devianţei sociale este puţin probat prin
date empirice (în conformitate cu teoria controlului social); în al treilea rând, nu
întotdeauna creşterea delincvenţei se poate explica prin elementele aceleiaşi teorii,
dar
aceasta nu presupune în mod necesar că s-ar putea explica printr-o altă teorie.
Starea delincvenţei şi a criminalităţii din România „la început de mileniu“
pare „a prefera“ — dacă putem spune astfel - teoria explicativă a controlului

146 F. Heidensohn, Gender and Crime, în 503

The Oxford Hanbook of Criminology (M. Maguire etc.), Oxford,
Clarendon Press, 1997, p. 788.
 social şi mai puţin alte teorii „practicate“ în sociologie! în ciuda faptului că
informaţiile empirice sunt incomplete, parţiale şi - în funcţie de „competenţa“
echipei de cercetare — adesea părtinitoare sau politizate, putem formula câteva
ipoteze:
1. „Experienţa comunistă“ marchează încă semnificativ atât marele
public (subiecţii anchetelor), cât şi echipele de cercetare sau „comanda socială“;
2. Prelungirea mentalităţilor totalitare sau colectivizante are drept
efect
construirea unei realităţi care - paradoxal - are oroare de „control social“
(strategie compromisă prin excesele din trecut);
3. în fine, politizarea excesivă a acţiunilor sociale şi „ideologizarea“
unor
aspecte fundamentale ale existenţei umane — munca, libertatea (de a nu munci, de
pildă), drepturile omului, mai ales ale copilului (de a face ce vrea, de a-şi decide —
minori fiind - viitorul, munca, destinul etc.) favorizează eşuarea în acte
antisociale la o vârstă tot mai mică, fără a mai ajunge în situaţia normală de a-şi
asuma şi obligaţiile sociale!

a. Verificarea teoriei controlului social

Propunem, în acest sens, tehnica „norului de puncte“, fiecare punct (din

grafic) exprimând o ocazie de a comite un act deviant. Se poate experimenta o
asemenea anchetă în trei etape:.
1. Stabilirea unei liste comune de acţiuni mixte — fie acceptate, fie
deviante;
2. Construirea unui grafic în care fiecare acţiune este înscrisă printr-
un
punct, utilizând culori diferite (sau coduri diferite) pentru diferite acţiuni;
3. Se analizează rezultatele — după administrarea pe teren a
formularelor
elaborate în acest sens - şi se calculează scorul pe subiecţi sau pe grupuri de
subiecţi.
în legătură cu acţiunile propuse se pot pune două întrebări:
I. De ce subiectul a decis să comită fapta respectivă?
II. De ce subiectul a decis să nu comită aceeaşi faptă? Ce anume I-a
reţinut sau I-a împiedicat afectiv, moral, raţional sau material?
Teoria controlului social îşi propune să răspundă la a doua întrebare,
identificând sau măsurând factorii sau motivaţiile care determină indivizii să nu
comită fapte deviante pe care mai târziu le vor regreta.
Menţionăm că cercetarea trebuie să verifice două elemente implicate:
a) rolul absenţei controlului social în săvârşirea faptei delincvente;
b) 504 care a dus la decizia conştientă a subiectului
care a fost motivaţia
de a
comite fapta respectivă.
Există, în plus, alte două întrebări derivate-.

505
 c) absenţa controlului social duce în mod necesar la o asemenea decizie?
d) prezenţa controlului social duce în mod necesar la respingerea
unei asemenea
decizii?

Criminologul careadian Maurice Cusson a cercetat scopurile acţiunii

delincvente — în perspectiva paradigmei acţioniste — şi a stabilit o tipologie largă
a acestora, în felul următor:
I. acţiunea propriu-zisă;
II. însuşirea (unor bunuri etc.);
III. agresiunea;
IV. dominarea.

Rezultatele sunt opuse teoriilor clasice care vizează îndeosebi „cauzele

îndepărtate“ ale faptelor, nu cele „din imediata apropiere“!
I. Noţiunea de „acţiune“ este diferită — în concepţia lui Cusson - faţă de
sensul general cunoscut. Prin „acţiune“ criminologul careadian înţelege „faptul
de a comite un delict pentru a consuma energie şi pentru a avea senzaţia de a trăi cât
mai intens“147.Nu este vorba de furt, de ameninţare sau răzbunare. Fapta îşi are
scopul şi cauza în ea însăşi! Viaţa cotidiană ne pune în faşa unor fapte pe care le
numim inexplicabile-, de ce sunt sparte geamurile magazinelor din care nu se fură
nimic? De ce sunt deteriorate autoturismele? De ce sunt vandalizate sau
devastate instituţii şi echipamente din spaţiul public? De ce murdăresc pereţii
„publici“, inclusiv ai şcolilor şi universităţilor? De ce sunt insultaţi, jigniţi şi
ofensaţi trecătorii sau simplii cetăţeni pe stradă? De ce bandele de cartier se
distrează în timp ce aruncă cu pietre în maşinile poliţiei? etc. etc. Se spune că
asemenea fapte nu au sens, dar autorii lor au tocmai scopul de a le oferi un sens -
cel de divertisment excitant pentru a ocupa un „spaţiu“ plictisitor şi lipsit de interes
(vezi şi 1, p. 128).
Samenow povesteşte următoarea anecdotă: „Doi spărgători de bănci sunt
prinşi asupra faptului, autoturismul lor cercetat, ocazie cu care poliţiştii găsesc în
interior o sumă mare de bani (30000 $), fapt pentru care cei doi spărgători sunt
întrebaţi: „Dacă aveaţi deja o asemenea sumă, de ce aţi mai comis o asemenea
faptă?“ Răspunsul este „în limitele teoretice“ prezentate: „Eh, trebuie oricum să
ne facem treaba!“ „să fim ocupaţi“! “.

506
147,7S Maurice Cusson, Délinquants pourquoi?, Québec, 1989, p. 105.
 Teoria „fructului interzis“ este aici „prezentă“! Actul delincvent nu este,
în acest context, gratuit: plăcerea, excitarea socială (prin violentarea celorlalţi),
„adulaţia“ bandei, satisfacţia de a „învinge“ societatea, triumful şi celebrarea
acestuia - iată câteva „forţe“ care presează şi motivează pe tânărul infractor
(vezi şi 5, p. 123).
II. Al doilea scop al faptelor delincvente se referă la interesul
individului
pentru însuşirea unor bunuri sau să profite de banii altora prin furt, tâlhărie,
spargere sau prin alte acţiuni delincvente. Există şi cazuri când furtul se
motivează prin plăcerea faptei sau prin senzaţiile tari pe care le trăieşte în
momentul acţiunii respective. Furtul se prezintă sub mai multe „variante“ dintre
care menţionăm:
furtul expedient, „de urgenţă“ („foamea“ îndeamnă pe cineva fără bani să
fure mâncare);
- posesiunea - furtul din nevoia de a avea cât mai mult, de a acumula etc.
utilizarea - furtul unui obiect precis necesar într-o situaţie precisă (un
autoturism, o bicicletă în caz de nevoie etc.);
furtul din lăcomie sau din dorinţa arzătoare de a avea ceva ce merită în
percepţia celorlalţi (un obiect de lux, o maşină luxoasă etc.);
furtul — supliment — pentru a avea un venit de sprijin ca un al doilea post de
muncă;
furtul - spectacol (sărbătoare) care vizează „delapidarea banilor furaţi în
partidele de plăcere“, în jocurile de noroc etc. Se constată, de pildă, că
banii câştigaţi rapid, tot rapid sunt cheltuiţi (în distracţii, jocuri de noroc,
orgii etc.). Percheziţiile oferă, în acest sens, informaţii interesante:
indivizii implicaţi în traficul cu drog, „cu carne vie“, prostituţie, alcool
etc. cumpără - cu banii câştigaţi - cât mai multe bunuri scumpe şi, adesea,
inutile („cutiile“ sau ambalajele nici nu sunt deschise luni sau ani de zile!).
Aceşti indivizi consideră că banii câştigaţi repede, fără eforturi şi în
caretităţi mari îşi pierd valoarea! Furtul spectacol oferă şi el senzaţii tari prin
însăşi maniera de a câştiga şi a cheltui „într-o manieră spectaculoasă“ cât
mai mulţi bani (în timp ce „ceilalţi“ nu pricep ce se întâmplă, de ce ei
câştigă atât de greu şi trebuie să îşi limiteze la minimum cheltuielile)'
(vezi 8, p. 127).
III. Al treilea scop al faptelor delincvente este agresiunea prin care
Cusson
înţelege „faptul de a ataca pe cineva pentru a-l omori, a-l răni sau a-l face să

Maurice Cusson utilizează termenul de furt-sărbătoare

507
sufere“, dar pentru a-l deposeda de bunurile pe care le deţine (agresiunea
utilitară) sau pentru a se apăra sau proteja de un posibil atac (agresiunea defensivă
sau preventivă) sau, în fine, pentru a se răzbuna pentru un rău pe care deja I-a
suferit (agresiunea reparatorie sau de răzbunare). Exemple:
agresiunea defensivă, infractorul care, prins asupra faptului, îl atacă pe cel
care ar putea să îl prindă sau să îl reclame la poliţie; copilul care îşi atacă
tatăl pentru a evita alte violenţe din partea acestuia; persoanele terorizate
în cartier care, pentru a scăpa de asemenea tensiuni, atacă pe cei vinovaţi
de agresiunile suferite. Adesea este vorba de crime pentru a elimina
definitiv agresorii şi astfel pentru a-şi asigura ipotetica „linişte“!
agresiunea „reparatorie" sau de răzbunare-, elevul exmatriculat din şcoală
se
răzbună dând foc sau deteriorând bunurile şi echipamentele şcolare. Un
caz tragic de răzbunare de acest tip a avut loc în Germania în mai 2002
când, „un fost elev“, supărat pe profesori şi pe conducerea şcolii pentru
că I-au exmatriculat şi invidios pe colegii lui, care aveau rezultate bune la
examene, a venit într-un moment festiv (pentru a fi mai multă lume şi
pentru a trece „neobservat“) înarmat „până în dinţi“ şi a ucis cu sânge
rece „la întâmplare“ mai multe persoane, în primul rând pe cei
„responsabili“ de situaţia lui. Apoi, ca supremă violenţă., s-a sinucis!
Pedeapsa
penală poate fi considerată tot o răzbunare, dar a societăţii împotriva
infractorului. Termenul mai corect ar fi o reparaţie, adesea destul de mică,
pe care Societatea o impune celui ce a atacat şi a „păgubit“ o victimă!
Unele agresiuni din răzbunare au loc tocmai pentru că victimele sunt, cel
mai adesea, neglijate sau totalmente ignorate (deci victimele-agresoare
sau cei „care îşi fac dreptate singuri“). Intre forţa şi fermitatea statului de
drept, pe de o parte şi frecvenţa agresiunilor-răzbunare, pe de altă parte,
există
un raport invers proporţional! în România se vorbeşte de slăbirea sau de
ineficienţa „statului de drept“, fapt care se confirmă prin creşterea
cazurilor de răzbunare şi, în general, a actelor reparatorii „în afara legii“!
IV. ultimul scop al delincvenţei îl constituie cucerirea dominaţiei într-un
domeniu dat şi într-o împrejurare anumită. „Comiterea unui delict pentru a
obţine o anumită supremaţie“ - scrie acelaşi Cusson (1, p. 173) prezintă mai
multe forme, între care cele mai frecvente sunt:
a) forţă sau autoritate;
b) cruzime, barbarie;
c) prestigiu sau „forţă simbolică“.
Forţa sau autoritatea poate fi folosită fie pentru a dispune de bunul altuia,
fie pentru plăcerea de a domina pe altcineva. Cruzimea este o cale de a cuceri
plăcerea de a domina sau de a face pe cineva să sufere fie prin forme uşoare
 427

509
 (insulte, provocări,..., hărţuiri), fie prin forme dure (violuri, abuzuri sau
agresiuni
sexuale) sau prin brutalităţi. In fine, prestigiul este folosit ca mijloc pentru
„comiterea unui delict care este în măsură să suscite admiraţie“, întrucât unele
delicte pun în evidenţă, prin ele însele (dar numai pentru unii receptori înclinaţi
spre asemenea acte...) surse de prestigiu-, abilităţi, curaj, „profesionalism“, şiretlic
etc. Cazul tinerilor informaticieni români care au speriat— la propriu şi la figurat -
lumea dezvoltată şi civilizată prin talentul şi abilităţile lor profesionale a devenit
deja - din păcate — sursă de dezbatere în mass-media internaţională şi în
„carecelariile“ diplomatice! România nu are decât de pierdut în urma „faptelor“
inteligenţelor mioritice, deşi — prin aplicarea unor strategii adecvate — ar putea
avea de câştigat. Desigur, motivaţia vehiculată în legătură cu aceste infracţiuni este
ea însăşi la fel de periculoasă: fie în ţară, fie în statele pe care le-au violentat,
tinerii respectivi ar fi putut să se realizeze, în ciuda crizei economice prin care
trece România. Nici sărăcia, nici şomajul şi nici „lipsa de speranţă“ nu explică
actele infracţionale. Au fost aduse, în acest sens, argumente solide atât din
spaţiul românesc, cât şi din „spaţiul global“, al societăţii umane. Ipotetic vorbind,
unii tineri care au comis asemenea infracţiuni s-au bucurat când au văzut că au
devenit vedete, nu contează că sunt negative, şi au apărut pe primele pagini ale
unui ziar din ţară şi din toată lumea! Imaginea de sine şi „percepţia celorlalţi“
asupra sa constituie — mai ales la vârstele tinere — o forţă irezistibilă căreia nu
merită — cred infractorii — să-i rezişti!

b. Teoria oportunităţilor

Trebuie să privim scopurile delincvenţei (potrivit teoriei controlului social)

într-o perspectivă inversă, legală şi socializantă. Scopurile urmărite de delincvenţi
pot fi realizate în mod legitim:
a) posesia bunurilor poate fi atinsă prin muncă sau prin comerţ;
b) senzaţiile tari pot fi trăite şi în activităţile sportive sau în diferite
alte
spectacole sau activităţi (marine, aviatice, montane etc.);
c) prestigiul poate fi obţinut prin reuşită şcolară, prin ascensiune
profesională, prin invenţii ştiinţifice, prin premii de tot felul etc.
Problema este, de ce unii indivizi optează pentru acte delincvente în loc să
opteze pentru mijloace legale de atingere a scopurilor urmărite?
Teoria oportunităţilor este elaborată tocmai pentru a răspunde la această
întrebare, însă trebuie să ţinem cont de natura acestora în raport cu scala de valori
a societăţii. Există, în această perspectivă, două categorii principale — opuse — de
oportunităţi:
I. oportunităţi legitime, în510
conformitate cu valorile sociale;
 II. oportunităţi ilegitime, criminale.
Cu cât mai mult sunt oportunităţile legitime care se oferă unui individ -
afirmă Cusson — cu atât mai mică va fi tendinţa acestuia de a opta pentru o
activitate delincventă; invers, cu cât mai numeroase vor fi oportunităţile criminale
care se află în faţa individului, cu atât mai mare va fi tendinţa de alege o activitate
delincventă (op. cit., p. 193).
Trebuie precizat că oportunităţile legitime nu prea „se oferă“ sau nu prea se
intersectează cu delincvenţii, aceştia refuzând, din „motive practice“, atât lumea
şcolii (unde trebuie să citeşti şi să înveţi permanent), cât şi lumea industrială
(unde trebuie să munceşti pentru un salariu, de regulă, prea mic, să consumi
multă energie pentru munci rutiniere, plictisitoare).
Oportunităţile criminale se află, dimpotrivă, în calea delincvenţilor prin
intermediul bandelor de aşa-zişi prieteni, mai ales datorită faptului că cele mai
multe delicte se comit în grup!
Grupul îndeplineşte, în acest caz, două funcţii:
a) facilitează actele infracţionale - complicii ajută direct sau „ţin de
6-6“!
b) generează creşterea plăcerii pentru fapta comisă întrucât prezenţa
celorlalţi membri ai bandei excită şi „ridică moralul“!
Izolat, infractorul este rar tentat să comită o agresiune sau un furt, iar
dacă totuşi se decide, fapta este „tristă şi insipidă“! Dimpotrivă, aceeaşi faptă
săvârşită de grup devine „veselă şi excitantă“ (vezi 1, p. 133). Potrivit teoriei
acţionaliste (a controlului social), grupul joacă rolul unui fel de locomotivă care
accelerează fenomenele infracţionale. Cât de „obositoare“, irelevantă şi inutilă
pare, în acest context, teoria culturalistă care impune mai întâi transmiterea cu
ajutorul grupului a unei culturi şi, în al doilea rând, „socializarea“ individului-
infractor potenţial sau însuşirea culturii respective de către noii membri ai
grupului. Atât atracţia spre grup, cât şi constituirea însăşi a grupului sunt
favorizate de „ocaziile“ pe care copilul fi le oferă singur, stând mai mult „în afara
familiei“, în mediul străzii, plimbându-se prin locurile frecventate de „cei ce se
aseamănă“ (apropo de termenul românesc de boschetari sau de cel francez de
,,1’ècole buissonnière“)148.
Delincvenţa obifnuită (ordinară) - pe care o practică orice boschetar „care
se respectă“ — are loc în proximitate (deci în zona boschetarilor sau nu prea
departe de această zonă), intrând într-o locuinţă care avea o fereastră deschisă,

511
148 Renaud Fillieule, Sociologie de la délinqucnce, PUF, 2001, p. 134.
 furând o maşină „cu portiera deschisă“ sau „cu cheile în contact“, tâlhărind o
persoană care - „curajoasă“ - se plimba printr-o zonă izolată etc.
Au fost identificate trei caracteristici de bază ale delincvenţei ordinare.
Acestea sunt următoarele:
solicită efort puţin, rapiditate şi distanţă redusă până la „găsirea victimei“
(fapta are loc deci în proximitate);
nu sunt pregătite şi nici planificate. Sunt, deci, improvizate în funcţie de
ocazia oferită de contextul local;
nu impune o competenţă specială, cunoştinţe deosebite sau o „specializare“
aparte pentru astfel de acte etc.149
Cele mai multe acte delincvente ordinare eşuează, autorii fie renunţă
datorită riscului iminent de a fi prinşi, fie întâmpină dificultăţi neprevăzute
(„efortul şi pericolul sunt prea mari“), fie sunt arestaţi. în toate cazurile, „câştigul
obţinut de infractori este mult mai mic decât costul suferit de victimă“ (9, p.
136), fără a mai vorbi de costurile sociale. Maurice Cusson a lansat ,în legătură cu
„fragilitatea“ motivaţiei şi a „câştigurilor“, conceptul de prezenteism (présenteisme
- în limba franceză), în timp ce Hirschi vorbeşte de „slabul control de sine“ (low
self-control), iar unii economişti de „preferinţa pentru prezent“ (deci, ceva
apropiat de opinia sociologului Cusson). în fapt, toate expresiile au semnificaţii
apropiate, prezenteismul său „preferinţa pentru prezent“ înseamnă că infractorii
respectivi nu acordă nici o valoare „obiectivelor îndepărtate“, viitorului şi, de
aceea, nu sunt dispuşi, să-şi sacrifice timpul şi mijloacele prezente pentru a le
atinge! Totodată, infractorii de acest tip, neglijează şi consecinţele pe termen lung
ale faptelor lor (închisoarea, compromiterea carierei profesionale, a familiei, a
prestigiului etc.).
Cariera profesională se află - potrivit ipotezelor de mai sus — în relaţie
negativă cu nivelul preferinţei pentru prezent şi în corelaţie pozitivă cu preferinţa
pentru
viitorul subiectului respectiv.
Aşa se explică de ce unii indivizi acordă multă atenţie şcolii şi studiilor
universitare, obţinerii unei calificări profesionale de bun nivel, care impun timp,
eforturi şi costuri (cei care au o slabă preferinţă pentru prezent), iar alţi indivizi
abandonează şcoala sau facultatea imediat ce constată că „nu merită“ şi acceptă
orice profesie „uşoară“ (cei care au o puternică preferinţă pentru prezent). Aceste
orientări de valoare ar putea face parte mai curând dintr-un studiu de antropologie

512
149 M. R. Guttfredson, T. Hirschi, A General Theory of Crime, Stanford Univ. Press, 1990, p. 15.
 culturală decât de sociologie a devianţei. Ele nu pot fi, totuşi, ignorate în
măsura
în care sunt implicate în desfăşurarea fenomenelor infracţionale.
Prezenteismul este definit de Cusson drept „un ansamblu de conduite
caracterizate prin absenţa perseverenţei în realizarea proiectelor pe termen lung“
(op. cit., p. 224).
Slabul control de sine — enunţat de Hirschi — este apropiat de prezenteism
întrucât vizează caracteristici ale delincvenţei ordinare, între care cea mai
semnificativă este obţinerea rezultatelor imediate (deci prezente). Impulsivitatea,
răspunsul expeditiv, excitaţia şi riscul, imprudenţa şi conduita iraţională sunt alte
trăsături ale slabului control de sine. Facilitatea în obţinerea plăcerilor şi a banilor
(fără muncă), cucerirea puterii fără luptă şi a sexului fără a fi nevoit să flirteze
constituie o a treia serie de caracteristici ale controlului de sine deficitar;
Insensibilitatea este, de asemenea, favorizată de slabul control de sine, alături de
indiferenţă faţă de suferinţa altora şi, în general, faţă de orice sentiment uman.
Preferinţa evidentă pentru beneficiile pe termen scurt şi dificultatea de a se
implica în proiecte pe termen lung sunt, în fine, elemente întâlnite la indivizii
care nu reuşesc să se controleze sau să se „cenzureze“ (prin confruntare cu
valorile şi exigenţele general umane) (vezi şi 9, p. 138).
Având în vedere această „complicare“ a explicaţiei fenomenelor deviante,
îndeosebi datorită dinamicii şi numărului nelimitat de factori implicaţi, putem
înţelege mai bine (în sensul teoriei lui Weber) limitele şi, adesea, invalidarea
empirică a unor puncte de vedere actuale, frecvente nu numai în rândul marelui
public, ci şi al specialiştilor.
Exemplu „clasic" „şomajul generează delincvenţă şi infracţionalitate!“;
Nimic mai fals, probează teoreticienii şi practicienii „controlului social“ şi
ai prezenteismului. Ei oferă următoarele argumente şi construiesc următorul
raţionament (pe care îl consideră irefutabil):
1. Anchetele arată că - în ciuda părerii potrivit căreia cei angajaţi în
muncă manifestă mai puţină înclinaţie pentru faptele delincvente — tinerii (de 18-
20 de ani) angajaţi în muncă tind într-o pondere mai mare să comită acte ilegale
decât ceilalţi tineri, cei şomeri!
2. Dacă delincvenţii intră „mai devreme“ decât non-delincvenţii în
posturile de muncă aceasta se explică prin faptul că ei au părăsit şcoala şi „lumea
şcolară“ mai devreme decât ceilalţi (datorită poziţiei prezenteiste)!
3. Dacă ei au abandonat şcoala şi domeniul profesionalizării înainte
de
termen sau de a atinge un nivel convenabil se datorează dezinteresului pentru
propriul viitor susţinut de dificultăţile obţinerii unei diplome şi a unei calificări
superioare (eforturile şcolare devin pentru prezenteişti insuportabile) şcolară este
o lume rutinieră care cere prea mult efort pentru o situaţie „îndepărtată“!
513
 Iată ce scrie Cusson în privinţa atitudinii faţă de şcoală a tinerilor
delincvenţi: „Şcoala reprezintă contrariul a ceea ce interesează pe tânărul
delincvent, având în vedere scopurile pe care le urmăreşte. Delincventul iubeşte
acţiunea, or el găseşte în şcoală pasivitatea. Lui îi place viaţa excitantă, or întâlneşte
rutina! Îi place jocul, or în şcoală este pus să muncească!“ (op. cit., p. 204).
Nu trebuie să mire faptul că un asemenea adolescent sau tânăr
abandonează şcoala! Dimpotrivă, este poate singura lui faptă sinceră şi
„funcţională“ pe termen lung! însă, societatea nu trebuie să îl abandoneze, la
rândul ei, ci să îi „ofere“ ocazii pe măsura intereselor „latente“ şi a aspiraţiilor -
conforme normelor sociale - pe care în şcoală nu şi le-a putut realiza. într-o
dezbatere pe tema „Exploatării muncii copiilor“ (Iaşi, martie 2002) am propus o
schiţă pentru un program de intervenţie în sistemul şcolar destinat tocmai
adolescenţilor „sătui de şcoală“, pentru care programul şcolar constituie o
corvadă şi care — „obligaţi“ să termine studiile şi să obţină diploma, au deviat spre
fapte incompatibile cu statutul lor, devenind bătăuşi, alcoolici, morfinomani,
uneori chiar criminali, făcând imposibilă funcţionarea normală a instituţiei
respective şi, în primul rând, munca pedagogică şi instructivă - profesori bătuţi,
scuipaţi, ofensaţi în public, ameninţaţi, şantajaţi — mai ales în contextul
încurajator al „ideologizării“ libertăţilor şi a drepturilor copiilor! O parte a mass-
media susţine implicit - prin reportaje „nevinovate“ - o asemenea degradare a
şcolii şi, totodată, a familiei, fără a reacţiona într-un fel împotriva violenţei
şcolare, a autorilor acesteia şi fără a susţine măsuri eficiente şi, în primul rând,
aplicarea legii (inclusiv şi în mod ferm regulamentul şcolar privind ji obligaţiile
elevilor în instituţie şi în societate etc.)!
Revenind la raţionamentul nostru, se constată că cei care abandonează
şcoala, fiind mai puţin exigenţi (n-au diplomă!), găsesc mai uşor de muncă decât
tinerii „diplomaţi“! O muncă puţin calificată, desigur şi cu reduse perspective de
promovare! Statisticile nord-americaree sunt elocvente în acest sens. Se impune
însă o condiţie elementară: tânărul „ex-şcolar“ trebuie să accepte să muncească şi
să fie obişnuit cu munca!
Efectul de maturitate joacă un rol important în toată această problematică,
fie direct, fie indirect, prin trei mecareisme:
1) odată cu vârsta rolul prezenteismului scade până dispare cu totul;
2) are loc o conştientizare atât a rolului perspectivelor pe termen
lung în
plan profesional sau social (unii „foşti elevi“ revin în mediul şcolar pentru a-şi
finaliza sau a-şi completa studiile), cât şi a riscurilor pe care le prezintă orice act
ilegal, orice faptă infracţională;
3) dacă nu reuşesc, totuşi, să se rupă complet de lumea infracţională,
indivizii respectivi evită actele foarte grave, „coborând“ în lumea micilor
514
 „găinării“ sau spre „economia subterană“ discretă şi lucrativă (trafic de
mărfuri
furate, jocuri clandestine, prostituţie etc.) (vezi 8, pp. 230-233).
Pe linia perspectivei acţionaliste şi a teoriei controlului social se înscrie şi
teoria activităţilor rutiniere şi a ocaziilor delincvenţei opusă în aceeaşi măsură
culturalismului, „etichetajului“ sau determinismelor de tot felul. Această teorie
vizează îndeosebi condiţiile actelor delincvente, caracteristicile lor spaţiale şi
temporare.
Teoria are ca punct de plecare un paradox sau o enigmă (un fel de
serendipiţy) pe care Cohen şi Felson o constată analizînd raportul dintre situaţia
economică, pe de o parte, şi dinamica infracţională (din SUA, pe de altă parte, aşa
cum se prezentau în anii ’60 şi ’70 din secolul trecut). Potrivit unei opinii
„clasicizate“, criza economică sau o situaţie care se degradează în planul
mijloacelor de subzistenţă generează extinderea fenomenelor anomice, inclusiv a
criminalităţii: „Enigma“ constatată de Cohen se referă tocmai la situaţia
contradictorie din acea vreme din SUA:
pe de o parte se înregistrează o ameliorare a situaţiei economice,
şi pe de altă parte se constată o creştere explozivă a delincvenţei de 2 spre 3
ori şi mai mare (în anii 1960-l975).
Care este explicaţia unei asemenea „confruntări“ bifactoriale sau a unei
asemenea corelaţii între cele două variabile vizate?
Cohen şi Felson au luat drept tip de delicte „violările predatrices cu contact
direct“, adică agresiunile asupra altuia, însuşindu-şi sau deteriorând proprietatea
victimei printr-un contact fizic direct! întrebarea care se pune, potrivit acestei teorii
este următoarea: „Care sunt condiţiile necesare pentru ca violările pedatrices să se
poată comite?“150 Sunt formulate trei condiţii imperative (eliminatorii):
1) motivarea delincvenţilor;
2) atractivitatea „ţintelor vizate“;
3) absenţa paznicului capabil (şi desigur, a poliţiei, dar— lucru
important —
şi absenţa oricărei alte persoane sau grup care ar periclita comiterea faptei:
condiţia a treia joacă rolul „controlului social“ - vecinul, trecătorul, călătorul
etc.).
Delincvenţa „predatrice“ impune deci convergenţa în timp şi spaţiu a celor
trei elemente, dintre care ultimul reprezintă societatea (adică forţa coercitivă a
controlului social).
Care sunt însă „activităţile rutiniere“?

150 L. E. Cohen, M. Felson - Social change and515

crime rate trends: A routine activity approach, Americare Sodological
Review, 1979, vol. 44, pp. 588-608.
 Pentru Cohen şi Felson, este vorba de activităţile vieţii cotidiene care se
caracterizează printr-o anumită regularitate temporară şi spaţială., cum ar fi: munca,
şcoala, deplasarea de la domiciliu la locul de muncă şi invers, timpul liber
(activităţile de loisir), „ieşirile“ în societate, vacareţele etc.
Toate aceste activităţi au caracter dinamic, se modifică în funcţie de
evoluţia de ansamblu a societăţii, dar şi de caracteristicile individuale, schimbând
totodată convergenţa condiţiilor:
dacă ocările de convergenţă se înmulţesc atunci frecvenţa actelor delincvente
creşte şi ea;
dacă aceste ocazii se răresc atunci şi actele delincvente se răresc;
frecvenţa actelor delincvente poate creşte chiar dacă numărul
delincvenţilor se modifică întrucât: poate avea loc o multiplicare a faptelor
pe cap de delincvent în condiţiile reducerii „paznicilor“ (a controlului
social) sau a multiplicării „ţintelor atractive“;
la toate cele trei condiţii se pot adăuga altele, de pildă:
a) intervenţia „controlului intim“, adică a unei persoane care
cunoaşte
bine pe delincvent şi care îl poate opri de la acţiune (intimate handler - Felson);
b) intervenţia „înlesnitorului de delincvenţă“ (faciliteurs...) adică a
unui
factor care ajută pe delincvent în comiterea faptei, cum ar fi automobilul, armele
etc.'7’
Explicaţia creşterii delincvenţei într-o perioadă de dezvoltare economică
(potrivit
teoriei „activităţilor rutiniere“). Raţionamentul explicativ este următorul:
Premisa I: dezvoltarea economică determină o schimbare importantă a
activităţilor rutiniere;
Premisa II: o mare parte a populaţiei „migrează" spre zonele de muncă şi de
loisir,
Premisa III: în acest context, creşte probabilitatea convergenţei (în timp şi
spaţiu) a condiţiilor delincvenţei spre noile ţinte atractive în absenţa
„controlului social“ (proprietarii îşi lasă locuinţa şi pleacă spre locurile de
muncă şi loisir).

Concluzie-. Ocaziile de furt, distrugere şi chiar de acte mai grave (incendii...)

au cunoscut o creştere proporţională cu dinamica fenomenelor din premise,
datorită:
distanţelor tot mai mari între locuinţă şi locul de muncă şi de loisir;

516
 - ponderii în creştere a femeilor care lucrează „în afara“ locuinţei;
generalizarea practicii celor „trei săptămâni de vacareţă“ pentru
muncitori;
creşterea ponderii excursiilor de „week-end“ în zone relativ îndepărtate;
creşterea ponderii concediilor petrecute în străinătate (deci tot
„departe“...);
creşterea numărului de automobile şi de aparate electronice.
Caracteristica principală a tuturor acestor fenomene generate de
creşterea economică (deci a veniturilor) şi de reducerea inegalităţilor sociale (tot mai
mulţi oameni îşi permit cheltuieli cu turismul, concediile, excursiile şi chiar cu
schimbarea zonei rezidenţiale - spre una mai confortabilă, dar mai „îndepărtată“
de oraş, deci mai... izolată!) este dispersia activităţilor zilnice (rutiniere) spre
exteriorul reşedinţei familialei
Cele mai multe locuinţe erau fără supraveghere (în anii ’50-’60) şi deci
ofereau ocazii „încurajante“ pentru actele delincvente.
în ultimii zece ani, perioadă în care am făcut peste 30 de călătorii
„sociologice“ în majoritatea ţărilor europene dezvoltate, am observat fapte care
argumentează credibilitatea teoriei „activităţilor rutiniere“ şi a explicaţiei
fenomenelor delincvente pe care o propune.
De pildă'. în campusurile universitare engleze m-a şocat (încă în anii ’94-
’98) densitatea instalaţiilor video de supraveghere a căminelor studenţeşti, a
bibliotecilor, a sălilor destinate secretariatelor etc. De altfel, asemenea instalaţii
existau şi în alte „spaţii“ urbane - magazine, bănci, servicii publice, locuri sau
zone de loisir etc. Pentru a descuraja actele delincvente am constatat, de
asemenea, patrularea maşinilor serviciilor „Security“ în zonele de „risc“ (zi şi
noapte observam, de pildă, maşini „Security“ care străbăteau „într-o discreţie
demnă de laudă“, fără a face nici un zgomot, micile căi de acces dintre
rezidenţele studenţeşti. La fel în spaţiul urban, în general!).
în asemenea condiţii, posibilul infractor se va gândi mai mult sau pur şi
simplu va renunţa la fapta pe care şi-a propus-o.
Urmărind reducerea ocaziilor deviante sau infracţionale din spaţiul rutier,
de pildă (parcarea ilegală., camparea în zone interzise, circulaţia haotică, respectarea
direcţiei de mers etc.) administraţia de resort a luat tot felul de măsuri pentru a
împiedica individul să încalce normele sau pentru a-l obliga să le respecte prin
maniera în care sunt amenajate zonele de preferinţă sau axele de circulaţie. La
Lille, în nordul Franţei, în campusul universitar, dar şi peste tot în oraş am
constatat, de pildă, amplasarea unor borne metalice sau de beton în marginea
străzii pentru a face imposibilă parcarea în spaţiul pietonilor. în apropierea
spaţiilor de învăţământ, pe lângă clădiri, erau amplasate — adesea „artistic“, ca
517
mobilier urban - diferite „piedici“ în calea celor care ar fi intenţionat să vină cu
maşina până la intrarea în amfiteatru (s-au amplasat chiar şi blocuri de piatră de
câteva tone, aduse probabil de la munte, în calea eventualelor autoturisme!).
Multe alte măsuri asemănătoare au impus o conduită civilizată şi au obligat pe cei
care ar fi fost înclinaţi să încalce legea sau reglementările locale să le respecte.
Prin ’92-’94, existau în campus grupuri întregi de ţigani nomazi! Azi nu mai pot
intra în zonă datorită acestor mijloace de intimidare. Asemene „piedici“ existau
şi prin ’92-’94, dar s-au dovedit ineficiente, ţiganii nomazi reuşeau să treacă peste
micile „ziduri“ de pământ. In prezent, maşinile şi rulotele lor nu mai pot trece
întrucât au în faţă piedici din metal şi beton!
O asemenea practică este - paradoxal - favorabilă nu numai victimelor,
ci şi potenţialilor infractori întrucât evită să plătească amenzi sau să intre în
conflict cu legea. Observaţiile de teren în Franţa, Anglia, Belgia, Italia etc. mi-au
oferit informaţii semnificative, relevante, în ceea ce priveşte „forţa“ explicativă a
teoriei „activităţilor rutiniere“, a controlului social şi a „oportunităţilor“!
într-o perioadă de creştere economică şi a veniturilor creşte, de
asemenea, numărul bunurilor care pot constitui „ţinte atractive“ pentru
infractori (autoturisme, moto, ordinatoare, în ultimul timp telemobile,
ordinatoare portabile etc.). „Dotarea“ delincvenţilor cu mijloace de transport a
bunurilor furate şi cu arme de „apărare“ facilitează şi mai mult acţiunile
infracţionale (autoturisme „performante“, pistoale cu lacrimogene, „spray“
infracţional etc.). Un exemplu concret: televizorul care se vindea în anii ’60 era
de doua ori şi jumătate mai greu decât televizorul care se vindea în anii ’70!
Greutatea fizică a obiectului furat din locuinţă constituie un factor de descurajare
când este prea greu (ani ’60) şi un factor stimulativ când este mai uşor (ani ’70 şi,
desigur, după aceea).
Asemenea argumente par banale, dar în fapt sunt deosebit de
semnificative într-un caz cum este cel al verificării unei teorii prin date empirice!
Cohen şi Felson ajung la concluzia că delincvenţa globală se explică prin
dispersia activităţilor rutiniere în afara locuinţei şi a familiei! Pentru a testa această
ipotecă ei utilizează indicele activităţii menajelor. Se au în vedere următoarele
variabile:
1. numărul total de menaje;
2. numărul de menaje în care femeile lucrează în afara familiei;
3. numărul de menaje formate din femei singure.

• Variabila dependentă (care trebuie explicată) este creşterea delincvenţei;

• Variabilele independente (explicative) pot fi, în acest caz:

518
 a) indicele activităţii menajelor;
b) ponderea populaţiei „de risc“ delincvent (15-24 ani);
c) ponderea şomajului.

Datele statistice din SUA (1947-l974) probează impactul pozitiv al indicelui

activităţii menajelor asupra delincvenţei şi criminalităţii.
Ipoteca deosebit de incitantă şi problematizantă, pe mai departe, este că
delincvenţa nu poate fi redusă sau lichidată fără a nu modifica stilul de viaţă, pe de o
parte, şi fără a stabili măsuri eficiente de descurajare a infractorilor sau de reducere
a
ocaziilor faptelor deviante!
în loc să pierdem timpul căutând cauzele delincvenţei într-o eventuală
criză socială - în sărăcie, inegalitate, şomaj, injustiţie, deteriorare comunitară etc.
- mai bine am admite - ceea ce faptele probează in mare măsură - că faptele
infracţionale sunt „un subprodus al libertăţii şi al prosperităţii aşa cum acestea se
manifestă prin activităţile din viaţa de toate zilele“ (vezi 11, p. 605).
Acţionaliştii neagă dispariţia delincvenţei dacă ar dispare sărăcia,
inegalitatea, şomajul şi toate celelalte „explicaţii clasice“ deoarece actele
infracţionale au la origine aşa cum s-a arătat:
1. avantajele sau gratificaţiile aduse prin actele delincvente;
2. slăbirea controlului social care se exercită asupra indivizilor;
3. ocările oferite delincvenţilor potenţiali;
4. multiplicarea ocărilor în condiţiile progresului economic;
5. emanciparea femeilor (munca lor în afara sau „departe“ de locuinţă);
6. pre^enteismul — preferinţa pentru avantajele prezente în dauna celor pe
termen lung (vezi şi 1, p. 151).

c. Fundamentul filosofic al violenţei

Abordând natura lucrurilor, filosofia a ajuns să discute şi problema

violenţei în societatea umană. Dialecticianul Heraclit din Efes (VI-V î.e.n.)
constata natura antagonistă a Fiinţei, definind conflictul drept „tatăl tuturor
lucrurilor, rege al oricărui obiect“. Totul curge — afirma Heraclit — totul este un
foc veşnic viu ce creşte sau descreşte pe măsură, nimic nefiind static sau identic
cu sine. Violenţa este, în acest caz, implicită. Mai târziu, Platon constată
manifestarea în societate a unei violenţe propriu-zise sub forma „sfidării“ unor
stări sociale. Căutând adevărul cu ajutorul dialecticii şi aplicând tehnica sau arta
discuţiei libere, Socrate confruntă opoziţia sofismului care face să prevaleze opinia
cea mai probabilă şi cea mai utilă politic. în spatele toleranţei aparente a
sofismului există „interlocutori mult mai violenţi“, care apără recurgerea la forţă
519
 dacă adversarii nu se lasă convinşi întrucât „violenţa convinge într-o manieră
expeditivă“151.
Filosofía refuză, desigur, violenţa preferând „discuţia liberă“, raţiunea,
dialogul şi în nici un caz „înfruntarea forţelor“.
Pornind de la teoriile ontologice asupra Fiinţei şi asupra Naturii lucrurilor,
gânditorii care au înţeles manifestarea în lume a contradicţiei şi a negaţiei au admis -
pe cale raţională — existenţa violenţei. Manifestările Fiinţei - viaţa, natura,
spiritul, istoria — impun „seriozitate, durere, răbdare şi munca negativului“
(Hegel — Phénoménologie de l’ésprit). Moartea, războaiele, luptele dintre indivizi
sau
dintre civilizaţii sunt mijloacele de manifestare progresivă a Fiinţei. Lupta
contrariilor duce, în final, la reconciliere şi, astfel, la „sfârşitul istoriei“. Şcoala din
Frankfurt (Adorno, Marcuse etc.) concepe Fiinţa, de asemenea, ca negaţie şi
contradicţie, fără a ajunge la reconciliere, dialectica rămânând negativă, iar
reconcilierea un ideal mesianic aşteptat dar niciodată realizat (cel mult sub forme
iluzorii şi perverse) (vezi şi 1).
Filosofiile vieţii acceptă violenţa ca pe un principiu al evoluţiei speciei
umane, al luptei pentru viaţă şi pentru „selecţia celor mai bine dotaţi“. Fiinţa este
viaţa, iar viaţa nu poate exista fără înfruntări şi fără lupte (Darwin, Spencer etc.),
într-o altă perspectivă, Nietzsche a făcut şi el elogiul vieţii, admiţând luptele şi
dramele acesteia, dar- fără a recunoaşte succesul celor mai puternici, - el denunţă
pe cei care permit celor slabi, mulţi şi organizaţi, să aservească pe cei mai
puternici prin procese de domesticare a civilizaţiei care sfârşeşte în nihilism în
Zarathustra (1891) şi în Ecce Homo (1908) filosoful german vorbeşte de venirea
supraomului menit să regăsească dragostea de risc şi de pericol, să reafirme viaţa
printr-o puternică voinţă de putere. începând cu Nietzsche trebuie făcută deosebirea
între forţele represive domesticizante, ale celor slabi şi forţele celor puternici, adică
între
forţele negative şi forţele de afirmare. Deci, între violenţa bună şi cea pervertită,
desfigurată sau travestită!!
Pragmatist şi instrumentalist, Georges Sorel face elogiul violenţei
sindicaliste care ar putea duce la înlocuirea puterii Statului cu o altă putere, a
tuturor! Ipotezele ştiinţifice ar putea fi utilizate ca mijloace de acţiune asupra
lucrurilor pentru a le transforma. în politică - spune Sorel - ipoteza devine mit
care este „un sistem de imagini care sunt luate în bloc drept forţe istorice“. Violenţa
grevei generale, de pildă, este un mit care pentru păturile „de jos“ constituie o
sursă de acţiune! Sorel dezvoltă, astfel, o teorie a violenţei pure şi purificatoare fară

520
151 Yves Michaud, La violence, PUF, Paris, 1998, p. 106.
 nici o legătură cu represiunea Statului împotriva „supuşilor“. Elogiul mitului
şi a
funcţiilor lui pragmatice deschide uşa — în concepţia lui Sorel - tuturor
„aventurilor politice“ şi cultului violenţei (fascismul lui Mussolini s-a inspirat din
această teorie)152.
In textul său Pour une critique de la violence, Walter Benjamin studiază
violenţa
ca mijloc şi raporturile ei cu normele de Drept, considerând că prima manifestare a
violenţei sociale (luptele între grupurile umane...etc.) este tocmai cea care a dat
naştere Dreptului. A doua manifestare a violenţei-mijloc este cea care apără Dreptul
şi
care impune respectarea lui. Sorel vorbeşte şi de un alt tip de violenţă, violenţa
pură, care nu este mijloc, ci o manifestare pură a (la colère) furiei, fiind astfel
distrugătoare de drept! Este vorba de o violenţă care nu solicită nimic, care nu
manifestă nici o voinţă şi nu instaurează nici o ordine, dar care distruge bunurile,
Dreptul şi chiar viaţa pentru a afirma mai puternic sufletul, caracterul sacru şi
demnitatea fiinţei vii153.
Se impune să delimităm violenţa şi brutalitatea, adică „puritatea violenţei
afirmative, proprie vieţii şi tinereţii, şi brutalitatea represiunii organizate şi
raţionalizate“ a Statului. Nu trebuie să neglijăm problema limitelor purităţii
violenţei: până unde puritatea rămâne... pură şi până când va scăpa încercărilor de
mediere, de raţionalizare şi, deci, de recuperare de către celelalte forţe (vezi şi 1,
P-l11)-
Abordarea filosofică a violenţei nu poate ignora teoria părintelui
dialecticii moderne. In Phénoménologie de l’sprit, Hegel priveşte violenţa prin
prisma
raportului cu altul şi prin intersubiectivitate, dând exemplul dialecticii stăpânului şi
sclavului. Eul iniţial — arată Hegel — nu este decât o conştiinţă imediată vidă care
trebuie, de aceea, să se dezvolte şi să ia conţinut stabilind raporturi cu cineva sau
ceva exterior. Obiectul aspiraţiei umane este, în acest sens, o altă conştiinţă.
Dificultatea este că o conştiinţă care devine obiect al dorinţei se reifică, se
transformă în lucru şi aici există sursa înfruntărilor şi a violenţelor între două
conştiinţe care se doresc şi care se reifică în mod reciproc. "Lupta până la moarte
care este în principiu dialectica stăpânului şi sclavului reflectă violenţa dintre cele
două conştiinţe (una care tinde a fi recunoscută ca atare, cealaltă care tinde să o
transforme pe prima în obiect). Conştiinţa care rezistă până la victorie în faţa
riscului morţii va fi recunoscută drept conştiinţă; cea care va prefera viaţa morţii

152 Georges Sorel, Réflexions sur la violence, Paris, Marcel Rivière, 1946; Vezi şi J.J.Roth, The Cult of Violence,
University of California Press, 1980.
521
153 Vezi şi Hannah Arend, On Violence, în traducere, Du mensonge á la violence, Paris, Catmann Lèvi, 1969, p.
172-l73.
 va deveni o conştiinţă dependentă. Aceasta este asimetria dintre stăpân şi
sclav.
Violenţa se află deci în inima luptei dintre două conştiinţe pentru recunoaştere şi este
condiţia posibilităţii acestei recunoaşteri. Pentru Hegel, violenţa este inevitabilă
tocmai
pentru că este inevitabilă tendinţa unei conştiinţe de a reifică cealaltă conştiinţă.
Nu poate să existe comunitate umană (nu există noi) dacă în prealabil nu a avut loc
această luptă pentru recunoaştere. Recunoaşterea altuia nu este, deci, o problemă
de iubire sau „de bune sentimente“, ci de înfruntare şi violenţă (vezi şi 1, p. 112).
Jean Paul Sartre porneşte de la Hegel atunci când afirmă că „fiinţa mea nu
poate fi pentru sine decât prin altul", neexistând subiect izolat sau solitar (solus-ipse)
întrucât o conştiinţă impune o altă conştiinţă (deci, intersubiectivitatea) 154. Ce
este altul (aproapele) - se întreabă Sartre — enumerând principalele trăsături:
este cel care transcende transcendenţa mea;
este cel care îmi dă o natură, considerându-mă drept obiect în lume;
este cel care mă pietrifică,
este cel care poate surprinde lumea prin propria perspectivă;
altul este un alt Eu de care nimic nu mă separă;
pe scurt, „este cel care îmi fură lumea“ sau prin care „lumea îmi scapă“
(4, p. 323).
O asemenea relaţie este - pentru Sartre — periculoasă şi ameninţătoare
întrucât „văzut altfel“ sunt o fiinţă lipsită de apărare! Acest pericol nu este
trecător, nu este accidental, ci structura permanentă a fiinţei mele - pentru altul (p.
326). Intre aceste două entităţi există o permanentă stare conflictuală deoarece
conflictul este sensul original al Fiinţei-pentru-Altul (p. 431). Violenţa este în inima
intersubiectivităţii întrucât raportul cu altul este un raport cu alter-ego, fiind totodată
„inumanitatea conduitelor umane“ şi prima negaţie din istorie.
Pe aceeaşi linie, pentru Girard violenţa este fondatoare deoarece vizează
„ritul
constitutiv al socialului“. Potrivit acestei teorii, sacrificiul şi riturile „înşeală
violenţa, deturnând-o asupra altor obiecte, asupra victimelor de schimb. In
societăţile dezvoltate sistemul judiciar ţine loc de sacrificiu şi de rit, organizând,
limitând şi disimulând, după caz, răzbunarea prin funcţiile lui raţionale şi
imparţiale“155.
Teoria violenţei ca „structură a intersubiectivităţii“ este importantă
pentru înţelegerea teoriilor sociologice (mai ales interacţioniste, comprehensive,

154 Vezi şi 1. P. Sartre, L’Etre et le niant, Gallimard, 1943, p. 321, Critique de la raison dialectique, Gallimard,
1960, p. 206. 522
155 Vezi R. Girard, La violence et le Sacre, Paris, Grasset, 1972, p. 204.
 constructiviste) şi, mai întâi, pentru cunoaşterea vieţii sociale reale în
condiţiile
concurenţei, ale rivalităţilor şi ale interesului subiectiv pentru „a fi recunoscut de
alţii
în interacţiuni, confruntări sau violenţe“. „Bellum omni contra omnes“ sau
„homo homini lupus est“ (Hobbes) exprimă „starea de război“ sau de violenţă
ca pe o stare naturală.
Toate aceste refiexiuni filosofice prezintă interes şi astăzi în contextul
confruntărilor prilejuite de mondializarea sau globalizarea problemelor atât pentru
analiza sociologică în general, cât şi pentru sociologia delincvenţei şi a violenţei,
în special.
După căderea Zidului de la Berlin (1989) - simbol al încheierii „războiului
rece“ şi a echilibrului prin „teroarea nucleară“ — violenţa ia forma unor conflicte
locale (etnice, minoritare, între bande rivale, huliganism etc.) sau a unor agresiuni
gratuite (vandalisme, lupte etnice, skins etc.).
în ultimii ani, violenţa s-a extins în manieră epidemică, fără ca forţele
combatante să ştie exact ce vor, ce obiective, ce proiecte sau ce programe vor să
impună. Comunităţile locale şi zonale „cad una după alta“ în faţa ofensivei
„bandelor violente“ ceea ce a obligat unele guverne (în primul rând cel de la
Paris - vezi hotărârile din 16-l7 mai 2002!) să adopte măsuri excepţionale!
Guvernul de la Bucureşti a stabilit, de asemenea, programe de acţiune anti-
infracţională încă din februarie-martie 2002. Noua caracteristică a fenomenului
este că teroarea violenţei s-a atomizat şi s-a privatizat (1, p. 116). Nu mai este vorba
de a explica actele brutale prin tot felul de argumente „clasicizate“ şi compromise
(emancipare, democratizare, sărăcie, „explozie“ demografică, imigraţie
clandestină exagerată etc. etc.), ci de a trata fenomenul drept ceea ce este în fapt — o
auto-distrugere şi o auto-degradare socială fără precedent.
Ipoteca unei pacificări globale a întregii societăţi prin auto-control individual
şi printr-un control social generalizat constituie o utopie pentru cei mai mulţi
analişti. în fapt, este o utopie întrucât nici individul, nici Statul nu au nici
capacitatea, nici mijloacele de a se auto-controla sau de a impune un eficient
control social.
Soluţia?

Alte cărţi:
M. Cusson, Le contrôle sociale du crime, PUF, 1983.
E. Fromm, La passion de détruire, Paris, Laffont, 1975.
P. Karli, L’homme agressif Paris, Odile Jacob, 1987.
S. Roché, La société incivile, Seuil, 1996.

Anexa — teoria controlului social:

523
 I. control primar (mai ales familial) dominant în zone rurale;
II. control secundar - mai puţin eficace datorită caracterului lor
impersonal şi anonim.
îmi amintesc, în acest context, că prin anii ’70 şi ’80, în dezbaterile
ştiinţifice pe tema delincvenţei, propuneam printre soluţii - „desconspirarea“ originii
sociale a delincvenţilor urbani, cei mai mulţi de origine rurală, dar în sate, în
vecinătate, acolo unde erau cunoscuţi conduita lor era normală - dacă nu chiar
ireproşabilă - însă migraţi în spaţii urbane, unde se pot pierde „în mulţime“, cad
în capcarea ocaziilor sau a influenţelor periferice — şi la propriu şi la figurat.
Propuneam ca să fie popularizată conduita lor în satele de origine, în comunităţile
„de control social original“ pentru a fi fie „vindecaţi“, de asemenea conduite, fie
îndepărtaţi...
1) Vezi şi E. W. Burgess, La croissence de la viile, ..., 1925, în
L’ecole de
Chicago, (Y. Grafmeyer...), Paris, Aubier, 1984, p. 143-l44.
2) Vezi şi W. F. Whyte, Street Corner Socieţy, Chicago, The Univ.
Of
Chicago Press, 1943.

d. Critica teoriilor culturaliste

începând din anii ’60, teoriile culturaliste au fost supuse unei aspre
critici:
1. Există o sub-cultură a delincvenţei, dar nu este vorba de o sub-
cultură
delincventă156 , care ridică în slăvi sau propovăduieşte infracţiunea şi încălcarea
legii;
2. în fapt, aceste teorii pornesc de la două ipoteze - care pot fi puse
sub
semnul întrebării:
a) valorile delincvenţilor sunt direct opuse celor ale non-
delincvenţilor;
b) delincvenţii acţionează în acord cu valorile lor (delincvente);
3. însă, delincvenţii pot avea aceleaşi valori ca şi ceilalţi şi nu
acţionează
întotdeauna în acord cu valorile comune (ale grupului delincvent);
4. Apare, astfel, problema necesităţii disocierii sub-culturilor
delincvenţei
de sub-culturile diferite, opuse celei oficiale;
5. Sub-cultura opusă cuprinde „sisteme de valori anti-conformiste“
524
1561SS David Mantza, Delinquency and Drift, New-York, Wiley, 1964.
?
M. Cusson — Delinquents pourquoi?, Quebec, 1989, p. 187 şi pp. 199-200.
care sunt
revendicate de către grupurile minoritare, între care:
sub-culturile consumatorilor de drog;

525
 sub-culturile grupurilor politice revoluţionare;
6. în cazul când adepţii acestor grupuri minoritare sunt arestaţi ei
recunosc propriile valori şi, mai mult, consideră că sunt persecutaţi (deci nu
delincvenţi);
7. Dimpotrivă, când un delincvent veritabil este arestat, reacţia lui
este cu
totul diferită: el neagă fapta, el susţine că nu a făcut nimic! (implicit recunoaşte
natura infracţională a faptei sale, dar neagă realizarea ei; un „revoluţionar“ se
mândreşte, dimpotrivă, cu faptele şi acţiunile sale);
8. Deci, pot exista sub-culturi ale delincvenţei, dar acestea nu
determină
faptele ilicite sau infracţionale, aşa cum susţin cei mai mulţi „culturalişti“:
o asemenea sub-cultură nu prezintă delincvenţa ca pe o valoare;
chiar dacă acceptă faptele delincvente, asemenea sub-culturi încearcă să le
justifice, identificând circumstanţele lor atenuante;
în plus, asemenea sub-culturi prezintă şi condiţiile de „neutralizare“ a
prevederilor legale, fără a nega explicit normele legale (ci doar a se referi la
condiţii de aplicare „favorabilă“ a legii sau de invalidare a unor
condamnări);
9. în felul acesta, sub-culturile delincvenţei se află în raporturi
strânse cu
jurisprudenţa şi „cultura juridică“ a societăţii (vezi 1).

Acţionaliştii aduc următoarele critici „culturaliştilor“:

orice grup social condamnă folosirea violenţei, a forţei (95%, 97%, 100% din
opinia publică) pentru infracţiuni grave — furt cu violenţă, agresiunile
fizice etc.
orice grup aderă la valori opuse delincvenţei (altruismul, „fair play“ etc.);
majoritatea delincvenţilor nu aprobă actele delincvente pe care totuşi le-a
comis (Cusson a constatat că între 20%-27% dintre delincvenţi aprobă în
plan moral actele delincvente; vezi op.cit., p. 103-l05);
delincvenţii prezenteişti nu sunt apţi şi nici suficient de sensibili nici pentru
socializare, nici pentru adoptarea normelor culturale ale comunităţii din
care fac parte;
grupurile de delincvenţi sunt efemere şi ineficace şi, deci, incapabile să
transmită valori solide;
în fine, actele de violenţă şi delincvente nu solicită prea mult cunoaştere,
competenţă sau calităţi particulare, putând fi săvârşite de oricine,
deci, învăţarea tehnicilor şi transmiterea cunoaşterii delincvenţionale au fost
supraevaluate de către culturalişti;
526
 dacă teoria „tensiunii“ (Merton) ar fi adevărată ar însemna că delincvenţii
cei mai apţi pentru delincvenţă din cartierele sărace ar fi cei care au aspiraţii
prea mari în raport cu mijloacele legitime de care dispun:
anchete empirice probează că faptele stau cu totul altfel: cu cât un tânăr
este mai implicat în delincvenţă, cu atât aspiraţiile lui de viitor sunt mai slabe
(cazul prezenteiştilor...);
deci, decalajul dintre aspiraţii şi mijloacele legale nu poate constitui sursa
faptelor infracţionale deoarece o asemenea „tensiune“ nu există ;186
reducerea delincvenţei în rândul tinerilor după 18 sau 20 de ani (a doua parte
descrescătoare a curbei vârstelor), fenomen la fel de important ca cel de
creştere a delincvenţei în perioada adolescenţei;
dar, cum se explică această schimbare după o „socializare“ a
adolescentului în banda lui prin sub-cultura delincvenţei urmată de tendinţa
inversă de a înceta să fie delincvent de îndată ce atinge vârsta adultă?
pentru paradigma culturalistă aceasta este o enigmă.
potrivit teoriei culturaliste, delincvenţa est net mai răspândită în rândul
adolescenţilor proveniţi din păturile sărace sau din cartierele-problemă;
această ipotecă a fost pusă sub semnul întrebării după anii ’60;
chiar dacă există, diferenţa delincvenţei în funcţie de mediul social este
mică;
slaba corelaţie între delincvenţă şi mediul social infirmă şi ea — în plan
empiric — teoriile culturaliste;
este surprinzătoare tenacitatea cu care culturaliştii încearcă să rezolve
probleme care nu există:
a) problema existenţei sub-culturilor delincvente (există, poate sub-
culturi ale
delincvenţei dar nu delincvente);
b) problema originii şi a naturii acesteia etc.;
c) sau problema relaţiei dintre sărăcie şi delincvenţă.157

1. Teoria „tensiunii“

Potrivit acestei teorii:

• delincvenţii potenţiali sunt cei care trăiesc în situaţii caracterizate prin
acţiunea unor forţe contradictorii;

527
157Vezi şi R. Fillieule - Sociologie de la delinquetice, P.U.F., 2001, p. 198.
 • aceste forţe dau naştere unor conflicte sau „tensiuni“ interioare;
• rezolvarea conflictului se obţine la unii indivizi prin acte delincvente;
• delincvenţa este considerată în acest context ca un rol veritabil şi
necesar în sensul teoriei structural-funcţionaliste;
• rolul este „ceea ce face actorul în relaţiile lui cu alţii, considerat în
contextul semnificaţiei ei funcţionale pentru sistemul social“158;
• tensiunea îşi are originea în mediul social al delincventului (sărăcia,
mizeria
etc.), în diferenţa de sex (băieţii sunt înclinaţi spre delincvenţă) şi în diferenţa de
vârstă (adolescenţii, copiii sau tinerii adulţi sunt înclinaţi spre devianţă);
• cea mai cunoscută teorie a tensiunii este formulată de Robert Merton
datorită contradicţiei dintre structura socială şi valorile culturale, în primul rând:
a) între scopurile legitime pentru societatea respectivă;
b) şi mijloacele de atingere sau realizare a acestor scopuri;
c) dar, există o contradicţie între scopuri şi mijloace:
- scopurile legitime nu pot fi atinse prin mijloace legale, admise;
- atunci indivizii sunt obligaţi să utilizeze mijloace ilegitime pentru a realiza
scopuri legitime;
- devianţa este, deci, normală, indispensabilă159;
- societatea americareă este bogată şi cultivă, de aceea, obiective de
prosperitate economică, deci aspiraţii pe care indivizii vor să le realizeze (familia,
şcoala, lumea întreprinderilor, mass-media, vizează formarea acestor scopuri
legitime). Dar, uneori realitatea împiedică realizarea lor prin mijloace
recomandate. Un milionar care s-a îmbogăţit şi prin mijloace ilicite îşi poate
„repara“ reputaţia participând la acte de caritate, sponsorizări etc.;
- Deci, rezultatul contează, nu mijloacele - ar spune un adept al teoriei!;
• tensiunea vine şi din starea de eşec:
1) eşecul de a utiliza mijloace legitime de acces la bunuri;
2) eşecul de a utiliza mijloace legitime în realizarea scopurilor;
3) şi atunci delincventul adoptă cultura de retragere (retrăit) sau de
dare
înapoi (cazul delincvenţilor consumatori de drog!)
Etape:
- eşec în banda criminală (cartier „organizat“);
- eşec în banda conflictuală (cartier dezorganizat);

528
158 Talcott Parsons, The Social System, New-York, The Free Press, 1958, p.25.
159* principiul „uceniciei sociale“ a delincvenţei infirmă explicaţiile biologice sau genetice ale criminalităţii.
 - trece în banda toxicomană (!) datorită tensiunii frustrării în dublul eşec
(frumos spus, de artefactis - apariţia bandelor şi a culturii delincvente numai în
cartierele „sărace“ - dar, în fapt, criminalitate există şi în alte cartiere, în „lumea
bună“ etc.);
- deci tensiune între porţia socială şi aspiraţii (scopuri).

2. Teoria „asociaţiilor diferenţiate“

Această teorie se bazează pe două principii:

I. principiul învăţării sau al „uceniciei sociale“;
II. principiul „asociaţiilor diferenţiate“.
Primul principiu se materializează în următoarele elemente:
• conduita delincventă nu este înnăscută*, ci se învaţă;
• învăţarea sau ucenicia are loc în micro-grupurile informale;
• această ucenicie vizează:
a) tehnicile de acţiune infracţională şi;
b) valorile care se află la baza actelor respective, care le „justifică“,
adică
motivaţiile, atitudinile, raţionalizările delincvente etc.

Al doilea principiu se concretizează în câteva fapte empirice, între care:

• asocierea individului în diferite micro-grupuri informale de-a lungul vieţii;
• în adolescenţă, de pildă, face parte atât din familie, din clasa şcolară, dar şi
din diferite grupuri de prieteni, din vecinătate, grupuri de joacă etc.
• există asemenea grupuri în care normele şi valorile sociale sunt respinse,
negate, ignorate sau desconsiderate;
• principiul asociaţiei diferenţiate prevede că: „un individ devine
delincvent din cauza excesului definiţiilor favorabile violării legilor în raport cu
definiţiile defavorabile violării legilor“160;
• adică, dacă printre persoanele frecventate de un individ predomină
interpretarea favorabilă delincvenţei, atunci aceasta devine delincvent! Simplu,
nu?;
• un individ este însă asaltat — potrivit fenomenului conflictului cultural -
de ambele interpretări privind atitudinea faţă de lege! învinge cea mai puternică!;

529
160 Edwin Sutherland, Principles of Criminology, Philadelphia, 1939, cap. I.
 • totodată, grupurile au o influenţă diferită, mai puternică sau mai slabă, în
funcţie şi de frecvenţa contactelor, intensitatea lor etc.;
• teoria vizează, astfel, mai mult înclinaţia criminală şi mai puţin situaţia
faptei sau natura ocaziilor delincvente;
• mediul social în care creşte copilul determină — consideră Sutherland —
evoluţia lui criminogenă (prin contactele cu grupurile delincvente...), evoluţie care
ar fi fost diferită dacă ar fi crescut în alt cartier, în alte zone, şi dacă ar fi dus o
viaţă mai izolată etc.

Principiul „asociaţilor diferenţiate“ a fost adoptat şi pentru că explică

mai simplu numeroase fapte importante din domeniul criminologiei:
a) ponderea delincvenţei este mai mare în oraşe (mai multe contacte, mai
multă
mobilitate, anonimatul şi diversitatea „ocaziilor“ pentru a stabili „asociaţii
criminale“ etc.);
b) ponderea bărbaţilor delincvenţi este mai mare decât a femeilor întrucât
grupurile delincvente sunt formate, de regulă, din băieţi;
c) ponderea delincvenţei este mai mare în cartierele sărace şi periferice
întrucât
„acolo“ apar cele mai multe bande şi grupuri criminale;
d) reducerea delincvenţei în grupurile care abandonează cartierele-problemă
datorită faptului că indivizii implicaţi în acte ilegale scapă de sub influenţa
„asociaţiilor criminale“;
e) constanţa ponderii delincvenţei în perioadele de criză economică
întrucât impactul „asociaţiilor diferenţiate“ nu se modifică, nu au de ce să se
modifice în timpul crizei161.

3. Teoria etichetării

Ipoteza fundamentală: „reacţia socială la delincvenţă nu numai că nu o

combate şi nu o reduce, ci dimpotrivă îi dă naştere sau o amplifică!“
Problema nu este cea a conduitelor deviante, ci a proceselor sociale prin
care „anumite persoane ajung în situaţia să fie definite ca deviante de către
celelalte persoane“162.
în mod tradiţional se crede că fenomenele infracţionale pot fi
combătute, descurajate sau împiedicate prin măsuri sociale adecvate, printr-o

530
161 Vezi şi R. Fillieule, Sociologie de la delinquence, PUF, 2001, p. 180.
162J. I. Kitsure, Societal reaction to deviant behavior; Social Problems, 1962, 9, p. 247-256.
 puternică dezaprobare sau pur şi simplu prin reprimări poliţieneşti sau
juridice.
Teoria etichetării inversează argumentaţia vorbind despre „fabricarea
delincventului“ prin etichetare163.
Interesul sociologic trebuie centrat, în acest caz, pe reacţia socială însăşi,
adică pe maniera în care acţionează opinia publică, mediul social, mass-media şi,
îndeosebi, organele ordinii publice şi justiţia.
Sursa delincvenţei - scria Tannenbaum încă în 1938 - nu se află în delincvent
(în caracteristicile lui), ci în mediul social care va defini sau va eticheta pe anumiţi
adolescenţi drept „delincvenţi“. Câţi „fii de bani gata“ - întreb retoric - hoţi de
autoturisme, gangsteri, spărgători de locuinţe sau bănci, huligani şi devastatori de
magazine - au scăpat de etichetare fie datorită relaţiilor „de putere“ ale familiei, fie
datorită „tratamentului diferenţiat“ al poliţiei? Perioada tranziţiei post-comuniste
româneşti, ca şi perioada precedentă, oferă suficiente fapte empirice pentru a
susţine, cel puţin parţial, teoria etichetării.
Etichetarea are însă o „forţă“ psihologică şi chiar socială atât de mare
încât unii adolescenţi „cuminţi“ dar etichetaţi drept devianţi sau infractori vor
sfârşi prin a ajunge veritabili clienţi ai poliţiei şi ai justiţiei (vezi şi teorema lui
Thomas...).
Procesul de etichetare are câteva momente distincte:
I. Anticamera etichetării - adolescentul se manifestă în public „mai
zgomotos“, dar în limitele normelor admise de „marele public“. Unele dintre
aceste manifestări sunt „mai aventuroase“, mai excitante. De exemplu, a deranja
oamenii, a alerga de la o poartă la alta, a se căţăra pe acoperişuri, a fura din
căruţe, a face şcoala buissonniere etc. (vezi 2, p. 17). Adolescenţii nu cred că prin
aceste ştrengării fac ceva rău!
II. Dar, printr-un conflict de cultură, adulţii percep altfel toate aceste
fapte şi
încep să le eticheteze drept acte vătămătoare şi chiar delincvente, solicitând să fie
interzise şi pedepsite.
III. Are loc însă un transfer al etichetării emis de publicul adult, de la
acte la
actorii lor, deci de la „ştrengăriile“ copiilor la copiii sau adolescenţii înşişi care sunt
taxaţi sau „etichetaţi“ „răi“, obraznici, chiar delincvenţi.
Societatea însăşi dă naştere, astfel, delincvenţilor, nu actele propriu-zise!

De aici mai departe lucrurile merg „în manieră clasică“: adolescenţii

„infractori“ încep să fie studiaţi cu atenţie: conduita lor în alte împrejurări,

531
163 F. Tannenbaum, Crime and Community, New-York, Columbia University Press, 1938, p. 17.
 obişnuinţele lor, situaţia în familie, situaţia şcolară, relaţiile de grup, modul în
care vorbeşte, timpul liber şi activităţile extra-familiale şi extra-şcolare etc.
IV. Adolescentul „luat în vizor“ în condiţiile de mai sus, este antrenat
puţin câte puţin - împotriva voinţei lui - într-un conflict, de data aceasta nu
cultural, ci cu societatea, dezvoltându-şi astfel opoziţia faţă de ordinea sociali.
V. Cariera de criminal „profesionist“ are porţile deschise, întrucât
ruptura
cu societatea „obişnuită“ este fapt împlinit164.
Punctul central al evoluţiei spre cariera infracţională este transferul
etichetării de la act la actor (fără a mai ţine cont dacă etichetarea însăşi era
legitimă)! Prin etichetarea lui ca delincvent, adolescentul „intră într-o lume
diferită!..Un nou mediu — care nu exista înainte - a fost constituit pentru el în
exterior“, „fabricându-se“ astfel - cum spune Tannenbaum - un nou delincvent.
Etichetarea sau „fabricarea“ presupune, desigur, mai multe etape sau forme:
definire, identificare, segregare, descriere, accentuare şi conştientizare (vezi şi 2, p.
20),
proces care - în final - are efecte perverse întrucât comunitatea nu numai că nu
scapă de „ştrengăriile“ pe care le-a condamnat (prin etichetare), ci constată că
acestea iau forme mai supărătoare şi mai grave. Adolescentul va fi izolat, privit
cu neîncredere, marginalizat, ceea ce îl va orienta şi mai mult spre grupurile sau
bandele delincvente (care „îl înţeleg“, „îl primesc“ şi „îl sprijină“).
Soluţia', se impune de la sine, în mod logic, societatea (adică familia,
şcoala, vecinii, poliţia, instituţiile sociale „de intervenţie“) nu trebuie să dramatizeze
faptele minore, acele „ştrengării“ despre care am vorbit, chiar dacă uneori iau
forme mai „vătămătoare“. Uneori adulţii ar trebui - chiar continuând să-şi
supravegheze „de la distanţă“ copiii — să dea impresia că nu au văzut nimic şi, în
orice caz, să „nu îi dădăcească“ zilnic! Faptele se vor resorbi şi se vor rezolva de
la sine cu timpul.
Această strategie nu elimină, desigur, permanentul control social şi măsurile
punitive privind adevăratele infracţiuni comise chiar şi de adolescenţi. Aceasta cu
atât mai mult cu cât logica etichetării nu vizează toţi adolescenţii, deşi toţi
adolescenţii comit, de regulă, fapte minore, „ştrengării“ supărătoare!
a) nu toţi cei etichetaţi urmează cariera spre delicte propriu-zise;
b) şi nu toţi cei care sunt etichetaţi sunt „scoşi din cauză“, pierd
orice ocazie
de a săvârşi fapte ilegale şi antisociale;

532
164 Renaud Fillieule, Sociologie de la delinquence, PUF, 2001, p. 200.
 c) prin urmare sunt adolescenţi care „nu cunosc“ aceste teorii, nu ţin
cont de ele şi — în funcţie de ceea ce „societatea“ le oferă — acţionează şi se
manifestă!
d) vezi interacţionismul (Howard Becker) care pune etichetarea într-
o
lumină nouă - crearea ordinii sociale însăşi.

4. Teoria „outsiderilor“ - o variantă nouă a teoriei etichetării

Ipotecă — Prin acţiunile lui de adaptare şi prin reacţiile provocate în

societate, „delincventul“ (sau adolescentul etichetat astfel) participă la crearea
ordinii sociale respective (interacţionismul lui Becker)165.
Exemple:
noua legislaţie anti-infracţională din România (martie 2002);
măsurile ferme (legislative, organizatorice etc.) luate în Franţa pentru
asigurarea „securităţii sociale“ a cetăţeanului (mai 2002) etc.
Pentru Becker, devianţa „este creată de societate“, ceea ce nu înseamnă că
este cauzată de factori sociali! Ipoteca lui a rămas celebră: ,grupurile sociale dau
naştere devianţei, stabilind norme a căror transgresare constituie devianţa“, întrucât
normele sunt aplicate unor indivizi pe care îi etichetăm, apoi, ca fiind devianţi.
Deci, devianţa nu este — în această perspectivă — o calitate de act comis de
către o persoană, ci mai curând o consecinţă a aplicării - de către ceilalţi - a unor
norme şi sancţiuni unui „transgresor“!
Deviantul sau „outsider“-ul este cel căruia eticheta i s-a aplicat cu succes,
iar conduita deviantă este cea pe care comunitatea a aplicat această etichetă (4, pp
32-33).
Sociologul nu trebuie să se ocupe nici de actul deviant, nici de actorul
deviant,
ci de procesul de interacţiune prin care eticheta de deviant a fost aplicată unui
individ.
Teoria „outsider“:Aot se verifică în cazurile de tratament diferenţiat aplicat
„suspecţilor“ sau chiar acuzaţilor de acte delincvente, deci în cazuri de
discriminare juridică, poliţienească sau chiar social-comunitară: adolescenţii negri
din
SUA sufereau, de pildă, o asemenea discriminare în anii ’60 (când Becker a
formulat teoria). în România, teoria se verifică - aşa cum am arătat - datorită
cazurilor de „justiţie părtinitoare“, corupţiei şi „intervenţiilor“ politice sau
administrative.

533
16519s H. S. Becker, Outsiders. Studies in the Sociology of Deviance, New-York, The Free Press, 1963, Paris, 1985.
 Trebuie menţionate, în acest context, teoria „carierelor deviante", pe de o
parte şi teoria „profeţiei auto-realizante“, pe de altă parte.
Este vorba, în general, de teoria interacţionistă a devianţei, un fel de
sincretism teoretic, incluzând elemente din teorii diferite şi chiar opuse (teoria
etichetării, tensiunii, a controlului social etc.).

INSECURITATEA SOCIALĂ ŞI FENOMENELE DEVIANTE

1. Zone urbane ghetoizate sau „interzise“;

2. Criminalitatea infantilă;
3. Drogul, violenţa şi „marele banditism“;
4. Fronturi de luptă, strada, transportul public şi şcoala;
• conceptul de „şcoală ghetou“;
• insecuritatea străzii;
• „cifra neagră“ a faptelor deviante sau infracţionale;
• problema victimelor şi a victimizării;
5. Politica urbană şi „depenalizarea“ rampantă
• efecte: saturaţie şi sanctuarizare;
6. Zonele periurbane — în afara oricărei securizări;
7. Video-supravegherea zonelor şi a blocurilor-problemă;
• contractul local de securitate;
• securizarea reţelelor de transport în comun;
• securizarea H.L.M.-urilor;
8. Strategii realiste de control asupra criminalităţii şi asupra faptelor
delincvente de tot felul;
9. Poliţia de proximitate şi cooperarea comunitară.

1. Acţiunea sociologică presupune — ca şi consultaţia medicală — două

etape distincte:
a) cunoaşterea profundă a fenomenului vizat şi stabilirea
diagnosticului;
b) elaborarea unei strategii de intervenţie, a unei terapii
„reparatorii“.

In ceea ce priveşte devianţa socială şi, mai ales, delincvenţa juvenilă şi

criminalitatea, societatea — în ansamblul ei — a pierdut mult timp întrebându-se
dacă
există într-adevăr asemenea fenomene şi în ce măsură dimensiunea sau gravitatea
lor merită o atenţie particulară. Din acest punct de vedere, România a ajuns din
urmă şi chiar a depăşit unele state super-dezvoltate şi „civilizate“ - cetăţeanul
român se simte lipsit de protecţie şi ameninţat oriunde s-ar afla de o permanentă
ameninţare: fie acasă, fie pe stradă, în tren, în autobuz, în propriul automobil,
534
 ziua sau noaptea. în acest timp, instituţiile abilitate şi „plătite de
contribuabili“
pentru a-şi face datoria dau vina una pe alta. Mai mult, s-a ajuns în situaţia
tragic-comică — reflectată cu stupoare, dar şi cu umor în mass-media — în care
justiţia în loc să condamne pe infractor îl condamnă pe poliţist sau, mai grav, pe
victimă! îţi intră criminalul în casă, rişti să fii ucis dacă „te manifeşti“, iar justiţia
te cercetează şi te pedepseşte dacă ai îndrăznit să-i atingi cu ceva pe agresor.
Original „stat de drept“! De altfel, originalitatea „reacţiilor oficiale“ nu se opreşte
aici! Ca într-un teatru al absurdului, părinţii nu mai au voie să îşi educe copiii,
cum au făcut-o şi părinţii lor, în vremea când nu existau nici „copii ai străzii“,
nici copii-criminali, iar profesorii sunt pedepsiţi pentru cea mai mică „reacţie“ la
provocările şi violenţele propriilor elevi, în timp ce aceste „noi specimene“ sunt
lăsate mai departe în spaţiul şcolar, infectându-l şi degradându-l. Aici se află, în
parte, originea violenţelor „de mai târziu“ din spaţiul urban şi al diverselor
infracţiuni, tâlhării şi crime îndreptate atât împotriva fiinţei umane, cât şi
împotriva instituţiilor publice care apără într-un fel sau altul pe autorii lor!

Câteva erori sunt frecvente în opinia publică, în atitudinea actorilor

sociali abilitaţi sau în mentalul colectiv intern sau societal:
• mitizarea faptelor violente („avem şi noi bandele noastre de cartier, am
intrat, deci, în lumea civilizată“ - parafrazând unele opinii sau mentalităţi);
• este vorba de o trecătoare „psihoză colectivă“, formată sub influenţa
mass-media sau a dezinformaţilor care circulă cu prea mare uşurinţă şi care
manipulează oamenii;
• este vorba de un fantasm promovat de cei interesaţi sau de ignoranţi:
• intervenţiile dure nu sunt bune - „curativul este distructiv, preventivul
nu“!;
• este un fenomen real, dar nu grav, există mijloace de prevenţie sau de
eliminare;
• nu trebuie să stigmatizăm „tânăra generaţie“, „viitorul planetei“ etc.
sau populaţiile deja defavorizate!
• orbirea ideologică...;
• „noi nu suntem aşa“, „noi nu avem aşa ceva“ — se spune adesea în
România — „nu avem bande urbane“, „nu avem drogaţi“ etc. S-a probat prea
tîrziu că avem!!

535
 în fapt, realitatea probează că bandele delincvente „ocupă“ la propriu tot
mai multa zone urbane, adesea şi rurale, şi cuprind delincvenţi din ce în ce mai
tineri, tot mai violenţi şi mai recidivişti166.
Experienţa ţărilor care au trecut prin situaţii grave în domeniul violenţei
„în spaţiul social“ — experienţă utilă unei ţări ca România - arată că „scăpate de
sub control“, actele de violenţă determină populaţiile paşnice fie să reacţioneze
brutal, fie să condamne organismele abilitate ale societăţii. Sondajele de opinie din
ultimii ani din România menţionează la „loc de frunte“ sentimentul de insecuritate al
cetăţeanului *(vezi datele empirice...). în Franţa, de asemenea, pe primele locuri
figurează lupta contra imigraţiei clandestine şi lupta contra insecurităţii (47%,
respectiv 43%: Sondaj Figaro. , 1997). S-a lansat, în acest sens, conceptul efect
de cartier, despre care s-a vorbit şi în cadrul dezbaterii de la T.V. France 2, din 13
mai 2002: cartierul însuşi, ghetoizat, marginalizat, lipsit de echipamente
sociale...etc., ar da naştere violenţei, bandelor agresive,
e.Problema cartierelor „sensibile“

Este vorba de cartierele numite de sociologii francezi „fierbinţi“,

„dificile“, „defavorizate“, „în dezvoltare“ sau „sensibile“, considerate de
americarei „cetăţi sinistre şi fără speranţă care înconjoară Parisul şi alte
mari oraşe franceze“197.
Caracteristicele acestei zone urbane sunt următoarele (pot fi întâlnite
într-o măsură tot mai mare şi în oraşele din România):
şcoli cu o încadrare „selectivă“, deficitară, atât în ceea ce priveşte natura
familiilor de origine ale elevilor, cât şi caracteristicile profesorilor;
densitatea peste medie a locuinţelor;
natura rezidenţială tip H.L.M. (blocuri înalte şi cu multe scări);
slaba dotare social comunitară a cartierului;
nivelul redus de instrucţie al locuitorilor;
ponderea peste medie a şomerilor şi a celor cu salarii mici;
tabagismul, alcoolismul, consumul de drog mai răspândite',
slaba supraveghere a copiilor, lipsa controlului social;
manifestarea liberă a bandelor de cartier;
mentalitatea şi conduita sincretică a părinţilor etc.

536
166 Vezi şi Alain Bauer şi Xavier Ranfer, Violences et insécurité urbane, PUF, Paris, 1998, p. 4.
 bandele consideră cartierul drept „proprietatea“ lor şi acţionează în acest
sens împotriva intruşilor, inclusiv a poliţiei sau „în afara legii“ (non-
droit);
în spaţiul peri-urban au apăru zone interese (în Franţa) datorită lipsei
poliţiştilor în zona „neutră“ dintre oraşe şi rural!
„Zonele interzise“ sau cartierele „în afara“ („non-droit“) se
caracterizează prin elemente şi fenomene mai grave în plan social, cultural
şi normativ, între care:
generalizarea sau dominarea economiei subterane, bazată pe traficul de
narcotice, ţigări, băuturi şi alte produse de acest tip;
constituirea unor spatii speciale sau „pieţe“ destinate răufăcătorilor şi
hoţilor (garaje, beciuri, hale industriale abandonate etc.);
comercializarea, în general, a bunurilor furate sau „deposedate“;
atacul tot mai brutal împotriva reprezentanţilor legali ai societăţii - fiscul,
poliţia, justiţia, inspectorii municipali, pompierii, poştaşii, medicii
serviciilor de urgenţă etc. (vezi şi 1, p. 15);
conceptul de incivilitate constituie un eufemism faţă de gravitatea faptelor
şi de oroarea resimţită de victime, la fel în ceea ce priveşte conotaţiile cu
totul înşelătoare ale noţiunii de „incident“ (deşi, în fapt, este vorba de
infracţiune, de atentat la integritatea persoanei) 167.

Caruri concrete: martie ’98, aproape 50 de tineri, adolescenţi, invadează un

magazin alimentar din Val-de-Marne, şi îl devastează! Nu aveau ce mânca? Nici
vorbă! Delincvenţii au furat doar alcool, ţigări şi dulciuri. Nici o anchetă nu a
avut loc după această „razie“!
într-un alt caz, un tânăr asmute un pitbull contra poliţiştilor veniţi pentru
un control de rutină! Criminalii se dotează cu „mijloace de apărare“ contra celor
care intenţionează să îi ancheteze! în România, delincvenţii procedează la fel,
deşi delincvenţii români nu îi cunosc pe cei francezi! ???
Conceptul de dresaj criminal exprimă calea de „profesionalizare“ a
delincvenţilor şi modul de racolare a noilor membri ai bandelor de răufăcători.
Copiii „mai mici“ din cartier, lipsiţi de supravegherea familiei şi a şcolii, intră sub
influenţa delear-ilor, a celor „mai mari“, care îi introduc în „tainele“ delincvenţei
şi ale criminalităţii. în lipsă de alte modele, aceşti copii îşi încep „în mod natural“

1671,1 în 1998, într-un raport destinat guvernului, doi deputaţi francezi definesc in alţi termeni (mai adecvaţi)
incivilitatea care ar fi „un comportament fără 537jenă şi provocator, sursă de perturbare şi exasperare în viaţa
cotidiană a localităţilor: ameninţări, zgomote exagerate, deplasări în bande, glume <nesărate> etc.“.
 cariera deviantă şi delincventă prin a fi un fel de hăitaşi în parcurile şi în
terenurile
virane din zona ghetoizată sau în curs de „cucerire“ şi ghetoizare. După ce iau
contact cu asemenea bande, „noii veniţi“ nu mai pot scăpa cu uşurinţă, fiind
obligaţi — sub ameninţare — să execute ordinele „delear“-ilor! Aceasta este legea
zonei periferice intrate sub „stăpânirea“ bandelor delincvente. Pentru a fi
obişnuiţi cu arestările, aceşti copii sunt închişi în beciuri câtva timp — ca
„practică profesională“ — pentru a fi gata să reziste în faţa organelor de ordine şi,
mai ales, pentru a fi cât mai duri în timpul „acţiunilor criminale“. Programul
„formativ“ include, în acest sens, bătăi, chiar schingiuiri, pentru ca „elevul-
delincvent“ să nu uite niciodată ce îl aşteaptă dacă trădează! Un tânăr „din lumea
interlopă“ a delincvenţilor a fost găsit cu picioarele arse, cu unghiile şi dinţii
smulşi, cu mâinile rupte, cu faţa sfâşiată, desfigurat, deci, pentru totdeauna!
Aceste acte de barbarie fac parte din sistemul de mijloace al bandelor rivale din
„spaţiile sociale“ hors loi, din cartierele-ghetoum.
Tipologia violenţelor urbane este foarte variată, inventivitatea bandelor şi, în
aceeaşi măsură, diversitatea ocaziilor oferite acestora generând noi forme şi „noi
variante“ ale actelor criminale. Alain Bauer identifică şi ierarhizează următoarele
tipuri de violenţe şi agresiuni, potrivit datelor oferite de Direcţia de profil din Franţa:

Actele de gradul I de gravitate:

lovituri şi răniri;
încăierări, certuri;
„reglări de conturi“;
racket (de pasageri în Metro, RER, trenuri);
furturi, a lua „prada“ cu violenţă;
devastări de magazine;
incendierea maşinilor, a containerelor cu gunoaie;
incendierea „spaţiilor comune“ din blocuri etc.
Aceste fapte s-au înmulţit de patru ori din 1993 până în 1997! Cea mai
gravă violenţă este agresiunea contra autorităţii publice.

Tipuri de victime:
1)..................................... cetăţeni 49% din total;
2)..................................... poliţişti 17% (17,5);

538
 3) servicii publice şi colective / 29%;
transport în comun/ (16%);
şcoala, educaţia publică /(7%);
colectivităţi locale /(4%);
poşta, servicii/ (3%);
4)........................................... comerţul/3,5%;
5)........................................... tinerii înşişi/1,4%.

„Cifra neagră“ este - ipotetic - cea mai importantă în cazul victimelor

din comerţ, din rândul tinerilor (care din solidaritate nu se plâng) etc.
A crescut mult şi numărul cartierelor-problemă, unde au loc, de regulă, cele
mai multe fapte delincvente. Anchetele din Franţa (cele din România lipsesc!)
destul de semnificative pentru starea fenomenelor din ţara noastră arată că:
în 1993 existau „înregistrate“ şi evaluate 603 cartiere „fierbinţi“;
în 1995 numărul acesta a crescut la 727;
iar în 1997 cifra „a explodat“ ajungând la 1088 asemenea zone urbane.

într-un număr semnificativ de cartiere de acest tip traficul cu heroină

este vizibil (11-l2% din total) şi - când este cazul — au loc violenţe extreme
(răscoale) pentru a proteja acest comerţ şi acest trafic (de la 2% în 1993 la circa
8% în 1997).
Violenţele de gradul 2, 3 şi 4 sunt mai rare dar deosebit de grave prin
natura victimei şi a victimizării, aducând atingere valorilor şi instituţiilor „statului
de drept“, astfel:
distrugerea autovehiculelor poliţiei, aruncarea cu pietre în poliţişti;
violenţa fizică gravă contra forţelor de ordine;
răscoale urbane - limitate în timp şi spaţiu - cu scopul de a păstra statu-
quo-ul cartierului „cucerit“ etc., (vezi şi 1, p. 23).

Ilogica minorului delincvent este simplă'.

a) începe prin a nega fapta, a tăgădui că a greşit;
b) dacă trece cu uşurinţă peste prima etapă atunci ajunge să sfideze şi să
provoace pe cei care-i incriminează „pe bază de probe“ irefutabile;
c) în fine, dacă „a învins“ şi în a doua etapă nu-i rămâne decât recidiva, să
comită mai departe şi alte fapte potrivit vorbei din bătrâni „cine fură azi un ou,
mâine va fura un bou“ ...
Lipsa de educaţie eficientă în familie şi la şcoală, pe de o parte şi
toleranţa exagerată, pe de altă parte, transformă minorii în principalul „segment

539
 demografic“ al delincvenţei. Apelez şi în acest caz la statisticile oficiale
franceze
(care, repet, sunt semnificative pentru situaţia din România). în 1997, minorii au
fost autorii:
a) 65% din totalul forturilor de motociclete;
b) şi 45% din totalul furturilor violente „cu armă albă“ (1, p. 28);
c) a peste 50% din incendiile care au afectat bunurile publice;
d) a 35% din totalul furturilor de autoturisme şi de motociclete;
e) a peste 32% din totalul cambriolajelor (spargerilor de magazine
etc.);
f) a peste 30% din totalul distrugerilor şi degradărilor de bunuri;
g) a peste 30% din totalul infracţiunilor comise pe drumurile
publice:
h) a 15% din numărul loviturilor şi rănirilor voluntare;
i) în fine, a 14% din numărul furturilor „cu pistolul în mână“ (hold-up).
Important este faptul că „periferia urbană“ constituie o adevărată şcoală
a delincvenţei începând cu „structuri alternative“ de conduită - grupul obişnuit,
conjunctural, apoi „haita" urbană încă temporară şi întâmplătoare, foarte
fluctuantă ca structură şi acţiune, dar cu o funcţie esenţială pentru viitoarele
bande, funcţia de a învăţa copilul „să se descurce“ - în faţa părinţilor, în faţa
profesorilor, în faţa poliţiştilor şi, după caz, în faţa justiţiei.
Minorii şi „marele banditism" (p.32, Alain Bauer, op. cit) sau „aristocraţia
delincventă“ şi, în fine, „gangsterizarea“ delincvenţilor-copii organizată in mod
militar (!) atacând maşini blindate ale băncilor168.

f. Delincventa în spaţiul şcolar

1. Violentarea verbală fie la adresa colegilor, fie la adresa

profesorilor;
2. Violenţa prin agresiuni fizice „cu arme albe“ (cuţite, bombe
lacrimogene, cutters etc.);
3. agresiuni „cu armă de foc“ împotriva „celorlalţi“ din şcoală;
4. degradarea bunurilor şcolare — a clădirii, a aparatelor electronice,
a
cărţilor etc.;
5. „luarea cu asalt — cum scria Le Figaro în 2 mai 1998 — a
unităţilor
şcolare de către tineri spărgători“;

540
168 Vezi Liberation, 1 martie, 1998, articolul Un rèseau de grand banditisme ; vezi, de asemenea, Liberation, 8
martie, 1998, un articol asemănător; vezi şi Le Figaro, 26 martie, 1998: La logique d’exclusion des écols-ghettos.
 6. grevele profesorilor solicitând „luarea de măsuri ferme“ şi
clasarea în
categoria „unităţi sensibile“ a şcolilor cu astfel de probleme sau declararea
spaţiilor respective „zone de educaţie prioritară“! (Z.E.P.);
7. delincvenţa şcolară este o prelungire a delincvenţei sociale, în
general,
instituţia educativă, suferind — ca subsistem — efectele şi fenomenele societăţii
globale;
8. conceptul de şcoală-ghetou exprimă pe deplin „prelungirea“
fenomenului delincvenţial din „spaţiul social“ în „spaţiul şcolar“ şi, apoi, cu
anumite particularităţi, în „spaţiul familial“ (violenţa domestică, abuzul asupra
copiilor etc.)169.
9. absenteismul şcolar - mijloc şi „strategie“ de promovare a
delincvenţei,
care poate fi evitată sau restrânsă dacă părinţii şi şcoala ar exercita un control
sistematic asupra folosirii timpului de către copii.
Curba frecvenţelor violenţelor din spaţiul şcolar este la fel de
„crescătoare“ (în perioada ultimilor 10 ani) ca şi curbele ilustrative ale delincvenţei
în mediul străzii, în transportul în comun, în unele unităţi publice (discoteci,
restaurante
etc.) sau în alte sectoare ale vieţii sociale. în zona Nişei, în aprilie 1998, zece
vagoane (!) ale unui tren „de mare viteză“ au fost devastate doar din plăcerea de a
comite asemenea distrugeri sau acte de vandalism (peste 280 de geamuri, de
pildă, au fost sparte şi multe compartimente distruse). De la 120000 de
autoturisme particulare distruse sau degradate în 1988 s-a ajuns la numărul de
aproape 280000 în 1996, deci mai mult decât o dublare a acestor violenţe în
numai 8 ani de zile. Delincvenţii sunt extaziaţi de „artificiile“ provocate prin
incendierea autoturismelor în timpul nopţii, moment în care întreg cartierul
„trăieşte“ evenimentul - sirenele maşinilor poliţiei, ale pompierilor, ale Salvării
etc. - un întreg „spectacol“ nocturn!
Unde îşi află originea asemenea conduite? Cum pot ele fi stăpânite, reduse
sau eliminate?
Iată două întrebări esenţiale nu numai pentru sociologi, ci pentru
ansamblul actorilor sociali - formali sau informali, obligaţi prin statut sau prin
contracte cu contribuabilii sau voluntari!
Toleranţa zero constituie numai una din căile de atac asupra problemei (!)
16920' Vezi Le Monde, 28 martie 1998, articolul lui Boris Seguin şi Le Figaro, 26 martiel998, articolul
semnificativ intitulat La logique d’exclusion des écols-ghettos.
?
Vezi şi Liberation din 16 aprilie 1998, care a publicat un întreg dosar asupra temei.
?
Vezi şi Yves Michaud, La Violence, PUF, 1998, p. 24.
?
Vezi, în acest sens, şi R. Conquest, The Great Terror (1968), în limba franceză, La Grande terreur, Paris,
Stock, 1970, p. 494; vezi şi Alexandre Soljenitsyne, 541 L'Archipel du Goulag, Paris, 1970, şi volumul La disection
du stalinisme, Paris, 1974; G. Orwell, 1984,1970.
mai ales că, din când în când, societatea este nevoită să depenalizeze unele fapte şi,
deci, să elibereze pe unii infractori. Practica este bine cunoscută - mai ales prin

542
efecte perverse — şi în România anilor 2000-2002! Depenalizarea înseamnă însă şi
modificarea încadrării juridice în favoarea infractorului, desigur, astfel că:
omuciderile devin delicte;
delictele devin contravenţii;
dar multe contravenţii sunt pur şi simplu clasate\
In perioada 1991-l995, 80% dintre dosarele aflate pe rol în cadrul
justiţiei (din Franţa) au fost casate! Mai puţin de 10% dintre minorii delincvenţi
din spaţiul rutier sunt anchetaţi de către poliţie, iar o mare parte dintre cei — în
fine — condamnaţi sunt eliberaţi deoarece sunt doar minori.
De altfel, depenalizarea „slugarnică“ (rampante) este o practică veche şi
este întâlnită în cele mai multe ţări. Forme depenalizante sunt, de pildă:
simplificarea procedurilor (evitând „instrucţia“ şi interogatoriul);,
utilizarea amenzilor penale (cei care au bani profită!);
practicarea medierilor şi a „concilierilor“ între părţi;
reducerea gravităţii folosirii „cecurilor fără acoperire“;,
„iertarea“ unor delicte de circulaţie (pe drumurile publice etc.) (vezi 1, p.
52).
Toate acestea erau justificate prin „raţiuni politice“, adesea electorale, sau
din motive practice (lipsa spaţiilor „de cazare“ din închisori, lipsa mijloacelor
tehnice şi a personalului calificat pentru întreg lotul de delincvenţi etc.). Dar,
efectul pervers este mult mai grav! Cei care au beneficiat de aceste proceduri au
redevenit infractori şi au multiplicat la maximum delicvenţa reală şi, deci, „cifra
neagră“ a criminalităţii.
Un alt fenomen din „domeniul delincvenţei“, care începe să se manifeste şi
în România, dar care s-a „clasicizat“ în ţări ca SUA, Anglia, Germania, Franţa
etc., este cel de sanctuarizare a zonelor problemă (a cartierelor interzise, „din afara
legii“) datorită, pe de o parte, exploziei faptelor de acest tip şi, pe de altă parte,
incapacităţii „oficiale“ de intervenţie, favorizată de „ideologizarea“ libertăţilor în
dauna obligaţiilor şi a constrângerilor sociale. „In zonele „de non-droit“, absenţa
instanţelor de represiune — scrie Alain Bauer — conduce la o sanctuarizare
progresivă şi chiar — în cazurile cele mai grave - la instaurarea unei adevărate
„ordini criminale“. Pentru a-şi asigura un sanctuar, bandele urbane nu ezită să
înfrunte una dintre instituţiile cele mai vechi şi cele mai respectate ale societăţii
franceze — pompierii. Agresiunile şi manifestările ostile au loc, în unele
departamente chiar şi de mai multe ori pe săptămână“ (vezi şi 1, p. 57-58).
Ghetourile criminale şi zonele cu „economie subterană“ sau paralelă au o
dinamică potrivit legii „vaselor comunicarete“, reducerea infracţionalităţii în unele
cartiere sau spaţii periurbane reflectă în fapt un fel de transfer de delincvenţă spre
alte spaţii sociale! Ca şi în România, în Franţa criminalitatea este în creştere, fapt
543
 care a obligat puterea să ia măsuri excepţionale (vezi hotărârile guvernului
din 15 mai
2002 la indicaţiile preşedintelui Chirac). Aceeaşi dinamică generează o înlănţuire a
faptelor delincvente şi o extindere după regula „bulgărelui de zăpadă“. Cu cât
actele ilicite şi delictele - îndeosebi legate de piaţa neagră a drogurilor - sunt mai
numeroase, cu atât bandele urbane devin mai agresive, „mai dure“ şi deci mai
periculoase întrucât au ce apăra, au interesul să facă orice pentru a proteja
comerţul care le aduce sume fabuloase. Nu se tem, în acest caz, nici de poliţie şi
nici de alte forţe sociale. Numai într-un punct de vânzare - pus sub observaţia
poliţiei — se distribuiau zilnic 500 de doze de heroină (de un gram sau de jumătate
de gram): 250 doze X 400 de franci şi 250 doze X 800 de franci, deci 500 doze
X în medie cu 600 de franci - 300000 de franci X 365 de zile = aproape 110
milioane, din care profitul revenit delear-ilor şi clanului lor — numai într-un punct
de vânzare — este 60-70 de milioane de franci (scutiţi de impozite).
Aşa se explică violenţa barbară a acestor bande şi a acestor criminali din
zonele sociale ocupate şi sanctuarizate. După „imaginile“ de la televiziunea română
şi potrivit reportajelor din presă, România nu se află departe de o asemenea
escaladare a delincvenţei. Curba consumatorilor de droguri, mai ales din şcoli,
este atât de ascendentă (după 1995!) încât a alarmat Ministerul de resort al
Educaţiei, poliţia şi guvernul. Din păcate, conştientizarea pericolului s-a realizat
atunci când faptele au devenit deja grave, când reţelele traficului cu asemenea
substanţe au fost deja constituite, „puse la lucru“ şi înarmate, cel mai adesea, cu
mijloace surprinzătoare „de apărare“! „Maturizarea“ unei asemenea reţele se face
prin instaurarea „legii tăcerii“ şi a unui sistem de pedepse barbare pentru „limbuţi“
sau „nedisciplinaţi“. Barbariile au loc, adesea, în public, în faţa copiilor, ca „probă
practică“ în curticulum-ul pregătirii lor pentru statutul de membru al unei
asemenea bande criminale (vezi şi Le Figaro, 26.02.1998).
Teorii sau puncte de vedere greşite, infirmate empiric, privind apariţia şi
evoluţia faptelor criminale:
1) originea delincvenţei este demografică, vizează de preferinţă
unele
categorii de tineri (de pildă, de 15-l9 ani) şi dacă ponderea acestor categorii scade,
atunci şi fenomenul se reduce de la sine!
2) originea delicvenţei este economică, adică sărăcia sau mizeria
generează
fapte criminale. Greşit, anchetele empirice au pus în lumină manifestarea
delincvenţei în aceeaşi măsură şi în rândul păturilor sociale înstărite, bogate.
Experienţa personală confirmă aceste statistici: în deceniile 5 şi 6 ale secolului
trecut sărăcia era mult mai gravă, ponderea păturilor sociale sărace era mult mai
mare şi totuşi frecvenţa actelor delincvente era mai redusă decât astăzi! Situaţia
de la New-York din perioada 1990-l996 confirmă, de asemenea, această idee!
544
 3) originea delincvenţei este culturală — ipoteză falsă potrivit
anchetelor
comparative între zone asemănătoare în plan cultural. Delincvenţa scade dacă există
strategii adecvate de intervenţie (de pildă, strategia „toleranţei zero“ verificată
pozitiv la New-York, între 1993-l996, reducerea actelor criminale cu 49°/o!) şi
creşte sau se menţine ridicată dacă nu se aplică măsuri preventive şi coercitive!
4) originea delincvenţei este chimico-medicamentoasă (!) generată
îndeosebi
de consumul de stupefiante. Această opinie este de asemenea falsă, infirmată de
analizele empirice;
5) simpla prezenţă a poliţiei în stradă ar rezolva problema
delincvenţei
sau ar genera reducerea violenţelor! Ipoteză tot infirmată întrucât simpla
prezenţă are cel mult un efect relativ preventiv, nu represiv. Problema se rezolvă
prin programe adecvate de acţiune şi îndeosebi prin măsuri ferme, prin aplicarea
legii
în litera şi în spiritul acesteia! Este vorba în acelaşi timp de intervenţia concertată a
tuturor forţelor, nu izolată, singulară (poliţia, jandarmeria, gardienii publici etc.).
Toate aceste teorii prezintă două slăbiciuni care le fac deosebit de
periculoase pentru destinul societăţii:
I. plasează genera socială a crimei într-un „spaţiu îndepărtat“, într-o vreme
„care ne scapă“ nouă, celor de azi! Unii vorbesc de „vina“ părinţilor autoritari
pentru faptele delincvente ale copiilor, alţii dau vina în continuare (până când?...)
pe totalitarismul comunist, alţii, în fine, dau vina pe sărăcie, pe şomaj, pe mizerie
etc. care au apărut cu mult timp în urmă, deci noi nu avem nici o vină şi dacă
eliminăm sărăcia sau şomajul, eliminăm şi delincvenţa. Nimic mai fals! Bandele
cele mai dure din România, de pildă, sunt formate din indivizi „cu buzunarele
pline“ şi, adesea, din „copii de bani gata“!
II. sugerează faptul că statul este neputincios în faţa acestor
fenomene
deoarece cauza lor se află „departe“ în timp şi în situaţii sociale pe care nu le
poate rezolva „pe termen scurt“. De aici, se promovează pasivitatea şi strategia
„justificării“ fenomenului, nu a combaterii sau a rezolvării!
Originea crimei este criminalul-însuşi.
Măsuri aplicabile şi în România:
1. videosupravegherea (ca în Anglia în campusul universitar şi în alte părţi);
2. accesul organelor de ordine în „spaţiile comune“ ale blocurilor de
locuinţe;
3. supravegherea şi paza imobilelor:
telesupravegherea;
545
videosupravegherea cu alarmă;
echipe care fac rondul de pază;
sau un paznic - agent de supraveghere;
4. constituirea „regimului poliţiei de stat“;

546
 5. analiza in detaliu a zonelor de securitate publică (stradă, parking...);
6. contractul local de securitate (C.L.S.) (octombrie 1997) cu primăriile şi
cu
mijloacele de transport — prin utilizarea „brigăzilor mobile“ - bazat pe
diagnosticul
local de securitate (gradul de insecuritate etc.).

Dar şi măsuri formative:

a) prevenirea, strategii individuale şi de grup (familiale etc.);
b) „învăţarea“ civilităţii: ce înseamnă să fii
cetăţean!
formarea solidarităţii de vecinătate;
prevenirea toxicomaniei şi a constituirii bandelor delincvente;
re-stabilirea ordinii şi a disciplinei şcolare;
protecţia victimei şi „solidaritatea victimelor“;
mediere şi consiliere;
ajutorul dat familiei în munca ei educativă (şi părinţilor, mai ales);
sprijinirea informaţiei şi a circulaţiei acesteia spre cei interesaţi;
spirit de echipă şi spirit comunitar în lupta anti-infractională etc.;
re-instaurarea autorităţii familiei, şcolii şi comunităţii.

Măsuri punitive pentru diferite delicte sau „incivilităţi“:

I. Delicte:
1. distrugeri, degradări sau deteriorări: 2 ani închisoare — 200000 de
franci amendă;
2. furturi „obişnuite“: 3 ani închisoare - 300000 de franci amendă;
3. furt în bandă. 5 ani închisoare - 500000 de franci amendă;
4. recel: 5 ani închisoare - 2500000 de franci amendă;
5. deal: 5 ani închisoare - 500000 de franci amendă;
6. consum de drog-stupefiante: 1 an închisoare — 25000 de franci
amendă;
7. incendiu sau utilizare de exploziv: pedeapsă criminată în caz de
circumstanţe agravante;
8. graffitti pe faţade, mobilier urban, drum public: 25000 de franci
amendă.

II. Contravenţii:
1. daune uşoare prin distrugere, deteriorări: 10000 de franci amendă;
2. aruncarea de gunoaie, detrites, depozitare: 1000 de franci amendă;
3. abandonarea de epave, de deşeuri (din vehicule): 10000 de franci
amendă; 547
4. violenţă (cu ITT) sub 8 zile medicale: 10000 de franci amendă;

548
 5. violenţă (fără ITT): 5000 de franci amendă;
6. zgomot, tapaj injurios sau nocturn: 3000 de franci amendă;
7. ameninţare: 3000 de franci amendă;
8. injurii rasiste: 5000 de franci amendă;
9. injurii ordinare: 250 de franci amendă (3, p.99).

Dar, în cazul delictelor minorilor, cine este pedepsit şi, în mod raţional,
cine trebuie să fie pedepsit? Datorită unei politizări deşănţate sau datorită unei
incapacităţi profesionale sau unei „incompetenţe morale“, în România rămân
multe fapte nepedepsite deşi autorul este cunoscut, iar ancheta încheiată în
condiţii normale. Cauza? Autorul fiind minor, legea nu se aplică, fără a lua în
calcul faptul elementar că — în principiu — cineva este totuşi responsabil, adică
părinţii! Este foarte explicit, în acest sens, articolul 227 — 17 din Codul penal
francez care prevede: „Fapta tatălui sau a mamei legitime, naturală sau adoptivă,
de a se substrage fără motiv legitim obligaţiilor legale compromiţând grav
sănătatea, securitatea, moralitatea sau educaţia copilului lor minor este pedepsită cu
2
ani de închisoare şi cu 200000 de franci amendă“ 202. Legea însă nu se aplică, nici
în Franţa, nici în România. Dacă s-ar da nu 2 ani, ci două luni de închisoare fermă
părinţilor neglijenţi sau — cum scrie Alain Bauer — „demisionarii“ din faţa
obligaţiilor parentale, atunci străzile ar fi „vidate de orice prezenţă
adolescentină“, inclusiv în cartierele „fierbinţi“ sau periferice (op. cit., p.100).
Atunci când unii părinţi ajung, totuşi, în faţa instanţei — pentru asemenea fapte —
pedeapsa constă în cel mult o amendă uşoară sau o condamnare penală „cu
suspendare“! Motivaţia justiţiei? „Scopul nostru este pedagogic — spune
judecătorul. Obiectivul nu este să penalizăm familii care se află în situaţii dificile,
nici de a le trimite la închisoare pentru ca apoi să fim nevoiţi să plasăm undeva
copiii“ (ibidem) rămaşi singuri.
în ciuda faptului că argumentaţia magistratului este cel puţin raţională, nu
putem să nu o calificăm - având în vedere ceea ce se întâmplă în fapt în societate
- incorectă şi lipsită total de eficienţă! De ce? Părinţii văd bine că orice ar face
copiii lor, societatea nu îi condamnă! Efectul pervers! Adolescenţii continuă să
se manifeste cum vor în spaţiul public, iar adesea — ca un corolar - chiar şi în spaţiul
familial. Părinţii care nu au supravegheat la timp proprii copii şi care nu au să îi
ţină sub un control, sfârşesc prin a fi ei înşişi violentaţi în propriul cămin, de
propriile progenituri!

549
 Asemenea fenomene pot fi identificate prin diferite tehnici:
ancheta tip sondaj printre victime sau asupra întregii populaţii;
studiul de teren privind sentimentul de insecuritate;
analiza de conţinut a mass-media;
întrevederea centrată pe un aspect (protecţia victimei...);
interviu pe tema ajutorului dat delincvenţilor: („Banii noştri sunt cheltuiţi
cu infractorii“ — ar spune un subiect!);
cartografierea fenomenului (victimizare, delincvenţă...);
procedeul super-pozării (suprapunerii) cartogramelor:
- echipamente urbane;
- bande de cartier;
- familii-problemă etc.
Alfa şi omega fenomenelor infracţionale şi violente şi a luptei contra
acestora constau în stabilirea unor programe adecvate de prevenţie care nu se
poate obţine decât prin cooperarea familiei, a şcolii, a vecinătăţii şi comunităţii, a
tuturor factorilor şi actorilor sociali interesaţi sau abilitaţi.

g. Violenţa politică

Există mai multe forme de violenţă politică în funcţie de mai mulţi

factori — de „orientarea“ violenţei, de autorii acesteia, de conţinutul ei etc.
1. Violenţa puterii contra „celorlalţi“, contra păturilor sociale
guvernate:
menţinerea ordinii publice, represiunea, teroarea, tirania, puciul etc.;
2. Violenţa guvernaţilor împotriva puterii: răscoale, greve, revoluţii,
manifestaţii de stradă „scăpate de sub control“. „Mineriadele“ din România
constituie un exemplu particular în acest domeniu;
3. Violenţa „civilă" - războiul civil, adică opoziţia violentă şi
confruntările
din „sânul comunităţii politice“;
4..................... Violenţa politică difuză - revolte, manifestaţii, răscoale,
banditismul................;
5. Terorismul - care vizează obiective politice (11 septembrie 2001,
New-
York, va rămâne ca un caz extrem de tragic în istoria fenomenului).
In ciuda coexistenţei lor, aceste forme de violenţă diferă şi prin faptul că
au cauze şi consecinţe diferite203.

550
 în Politica, Aristotel numeşte tirania drept o monarhie absolută, termenul
tiran sugerând utilizarea violenţei pentru conservarea puterii, represiunea contra
opozanţilor sau a dizidenţilor, interzicerea asocierilor şi a reuniunilor, manipularea
şi încurajarea neîncrederii între oameni, lichidarea proprietăţii şi a „vieţii
private“. Politica tiranică poate fi rezumată — potrivit lui Aristotel— în următoarele
trei teme:
imposibilitatea de acţiona (datorită interzicerii oricărei iniţiative);
instaurarea de la défiance între cetăţeni;
l’avilissement des citoyens (Politique, VIII-9, 2).
Prin represiune şi demagogie, regimurile totalitare ale secolului XX au
fost la fel de tiranice, iar prin consecinţe au fost chiar mai degradante şi, deci, mai
violente în raport cu fiinţa umană! Prin „depolitizarea“ sau printr-o „pasivitate
politică“, omul de rând şi-a valorificat „şansa“ de a supravieţui regimurilor
tiranice şi, deci, ultra-violente.
Una din formele cele mai violente utilizate de putere este represiunea.
Unele regimuri politice, „mai tolerante“ sau „mai diplomate“, utilizează forme
prealabile de evitare a măsurilor excepţionale. Traiectoria strategiei de intervenţie
„oficială“ ar fi:
1. negocieri cu adversarii politici sau sociali (sindicate, asociaţii, partide);
2. concilieri şi concesii - chiar dacă adesea nu sunt sincere, acestea oferă
şansa „de a debloca“ tensiunea şi procesul de pacificare socială;
3. în fine, dacă primele etape nu dau rezultate, se utilizează represiunea.
Răscoala din 1907 a făcut - prin represiunea regimului - peste 11000 de victime!
Henry VIII (1509-l547) a practicat în Anglia o politică represivă
împotriva vagabonzilor. Printr-un edict din 1530 s-au stabilit pedepse aspre
pentru vagabonzi, îndeosebi pentru recidivişti, agravate în 1547, astfel:
un an de sclavie (servage) la prima constatare şi arestare;
sclavia pe viaţă la a doua arestare;
spănzurarea, deci condamnarea la moarte la a treia arestare.
Represiunea ia forme extreme sub regimuri ale terorii când nu se pune
problema stabilităţii statului, ci a reformării sau „a reînnoirii“ societăţii. Exemplu
clasic: teroarea din timpul Revoluţiei franceze (1793-l794) care a înlocuit starea
de „represiune revoluţionară“ când se practica un amestec de justiţie sumară şi de
proces obişnuit (care au dus la execuţia lui Louis XVI şi, două secole mai tîrziu, a
lui Ceauşescu!). Câtă asemănare între Comitetul „Securităţii generale“ - ca
instrument poliţienesc - şi tribunalele revoluţionare — ca instrumente juridice din
Franţa de atunci şi F.S.N.-ul românesc, cu tribunalul lui excepţional, din timpul
revoluţiei române, cu două secole mai tîrziu!

551
 Teroarea cuprindea şi oamenii „de rând“, nevinovaţi, deoarece se
caracteriza prin câteva prin câteva elemente care nu puteau să aibă un impact
direct şi foarte puternic, tensionant, asupra individului, ca posibilă victimă:
procedura de judecată era foarte simplă (fără interogatoriu prealabil);
probele morale erau considerate suficiente (nu era nevoie de probe
materiale); (câtă asemănare cu „teroarea comunistă“ din anii ’50 din
România sau din anii ’30 din U.R.S.S. - procesul generalilor, al medicilor
etc.!);
un exista o sentinţă normală, ci moartea sau achitarea;
subiectivismul şi delaţiunea dominau societatea „juridică“ a epocii;
unele execuţii au avut loc chiar şi fără această procedură simplificată
(aproape 40000 de execuţii şi 300000 de arestaţi!)
Ideologia terorii, potrivit iniţiatorilor ei:
Teroarea - afirmau iniţiatorii - este „un instrument de apărare internă şi
externă, permiţând totodată de a impune măsuri economice radicale (cazul terorii din
Ukraina anilor ’30...) şi centralizarea iacobină. Când virtutea nu mai este suficientă,
teroarea devine forţa coactivă care asigură unitatea revoluţionară şi apără revoluţia
contra duşmanilor“.
Câtă asemănare cu discursul apărătorilor revoluţiei populare (din
România) a cuceririlor revoluţionare şi a prieteniei popoarelor (din U.R.S.S.).
Regimurile sau politicile teroriste de mai tirziu practică aceleaşi reguli:
1. justiţia expeditivă, „caricaturală“ şi poliţie omniprezentă (Stat în stat);
2. definirea prea largă a tipurilor de suspecţi şi generalizarea ameninţării-,
3. epurarea continuă a „corpului social“ de tot felul de elemente;
4. amalgamarea acuzaţiilor (fără legătură cu faptele vizate);
5. lichidarea unor lideri pentru curăţirea „grupurilor conducătoare“
de
eventuali opozanţi, dizidenţi sau suspecţi (cazul Danton, apoi al lui Robespierre
însuşi etc.). Teroarea sovietică din secolul trecut a repetat - la scară mult mai mare
- toate injustiţiile şi barbariile din epocile trecute! Vezi Ea discution du stalinisme,
volum de circa 2000 de pagini (1974). Teroarea a fost practicată de Stalin şi de
regimul sovietic, în ansamblul lui: vezi deportările în Siberia, masacrarea ţăranilor
ucrainieni, represiunea şi terorismul de stat practicat de puterea sovietică în ţările
ocupate, în aşa-zisele republici sovietice, iar în prezent chiar şi în unele din aşa-
zisele „state independente“ — cazul Transnistriei (1992), parte a Republicii
Moldova - zonă încă ocupată de forţe ruseşti „sovietizate“! La cele peste un
milion de execuţii se adaugă peste 12 milioane de morţi în Gulagul sovietic din
perioada cea mai neagră a Terorii (1934-l956). Alte milioane de oameni, mai ales
ţărani, au fost exterminaţi în perioada colectivizării! Există mai multe victime ale
terorii comuniste - intelectuali, „procesul doctorilor“ a victimizat întreg grupul
552
 acestora, ofiţeri — „procesul generalilor“ a oferit alte victime, ostaşi care au
fost
pe front şi care au avut ghinionul fie să cadă prizonieri, fie pur şi simplu „să
scape cu viaţă“. Cazul echipei de fotbal din Kiev este semnificativ: doar pentru
faptul că au jucat un meci cu nemţii - meci pe care I-au câştigat — au fost
terorizaţi şi „excluşi“ din societate. Dacă ar fi murit — a declarat un „oficial
comunist“ — ar fi fost declaraţi eroi! Dar... este vina lor că trăiesc! (Emisiune la
T.V. France, mai 2002)204.

Terorismul

De la vechiul „terorism eroic“ la „11 Septembrie 2001“!

Tiranicidul este forma cea mai veche de terorism, propunându-şi o
schimbare radicală a puterii printr-un act radical, fără a se deosebi prea mult de
„asasinarea sistematică a adversarilor“ şi terorizarea celorlalţi practicareţi azi de
unii reprezentanţi ai fenomenului. Cauzele terorismului se pot găsi, ipotetic
vorbind, în:
tradiţia cultivată a banditismului eroic (Armenia, Cecenia, Palestina etc.);
continuarea „romantismului asasin“ şi a anarhismului;
concepţia mecareicistă a „cuceririi puterii“ (ca la narodnicii ruşi);
înapoierea „conştiinţei politice“ a maselor;
dezvoltarea tehnologiilor şi a mijloacelor de luptă teroristă (vezi 11
septembrie 2001);
concepţia potrivit căreia asasinând şefi de stat, anihilăm Statul însuţi
întrucât acesta nu îşi are rădăcinile în societate (de aceea, multe atentate
teroriste au fost îndreptate împotriva regilor şi a şefilor de state) (vezi şi
8, p. 35).

2. Violenţa „de jos în sus" vizează schimbarea puterii sau cel puţin
reorganizarea sau re-orientarea acesteia spre interese urmărite de actorii şi
iniţiatorii violenţelor. Forma radicală a acestei violenţe este Revoluţia! Originea
ideatică şi „ideologică“ a acestei violenţe se află în:
teoriile reformatorilor radicali;
în proiectele politice raţionaliste (contract-social, egalitate-fraternitate-
libertate etc.);

553
 în proiectele mesianice secularizate sub forma „idealului revoluţionar“;
în miturile fondatorilor de origine religioasă etc.
Această violenţă se confruntă cu Statul şi cu caracterul legitim al violenţei
acestuia, cu mecareismele oficiale de ritualizare a acţiunilor represive!

h.Starea de violenţă a societăţii globale

Analiză de caz: Problema minelor „împrăştiate“ pe tot globul!

în 1996 existau 110 milioane de mine „plasate în spaţiu“ dintre care:
10 milioane în Cambodjia şi în jur (nu se mai poate cultiva orez din
cauza lor);
7 milioane în Ex - Yugoslavia — au loc frecvent accidente;
10 milioane în Angola şi Mozambic (nici un drum nu este în siguranţă);
în Afganistan 78% din suprafaţa agricolă nu poate fi cultivată din cauza
existenţei minelor;
60% din teritoriul Angolei prezintă pericol din cauza minelor;
70000 de angolezi sunt invalizi datorită minelor explodate;
2000 de victime „noi“ în fiecare zi în lume datorită exploziei minelor;
o mină costă circa 16 F. (1996) în timp ce neutralizarea ei costă 1500 F.,
de aproape 100 de ori mai mult!
Cum putem explica - într-o lume „civilizată“ care zilnic „declamă“ peste
tot teoria drepturilor omului — această relaţie absurdă (?), relaţia dintre nevoia de
pace şi siguranţă umană, pe de o parte şi „nevoia“ sau politica absurdă de
diseminare „în spaţiul umanizat“ a acestei crime?

Violenţa prin simulare şi manipulare

Lumea reală a dispărut - susţin unii analişti - iar cea în care trăim este o
lume în întregime simulată, fără nici o legătură cu ceea ce este de fapt în jurul
nostru. Este vorba de capacitatea actuală a omenirii „de a modela universul..., de
a reprezenta conduitele şi interacţiunile sistemelor, inclusiv luarea deciziilor
umane. Aceasta a devenit posibilă prin simulările numerice ale realităţii. Se
defineşte scenariul, se stabilesc judecătorii, datele - teren, meteo, arme,
proceduri, personalul — şi se modelează acţiunile“.
Sunt practicate, astfel, simulările:
examenului de bacalaureat sau ale selecţiei caredidaţilor pentru liceu;
zborului unui avion nou sau funcţionarea unei rachete etc.

554
 Bibliografie:

Note:
56
Vezi şi Fillieule, R. (2001) Sociologie de la délinquance, Paris: PUF, p.
117.
57
Cusson, M. (1983) Le contrôle social du crime, Paris: PUF, p. 117.
58
Hirschi, T. (1969) Causes of Delinquency, Berkeley, Los Angeles:
Univiversity of
California.
59
Vezi Miftode, V. (1978-l982) Integrarea socio-profesională, în Analele
Univ. „Al. I.
Cuza“, Iaşi, unde se dezvoltă teoria stadiilor integrării socio-profesionale,
stadiul mediu incluzînd conştientizarea, sensibilizarea şi interiorizarea, iar
stadiul superior — integrarea şi participarea individului în mod liber la
activităţile şi la viaţa comunităţii.
60
Vezi şi Samenow, S. E. (1984) Inside the Criminal Mind, New York: Times
Books, p. 77.
61
Vezi şi Hirschi, T. (1969) Causes of Delinquency, University of California
Press,
p. 145.
* referiri la asemenea erori şi la asemenea strategii au fost făcute deja în alte
capitole şi vor fi făcute şi în partea finală a textului.
62
Heidensohn, F. (1997) „Gender and Crime”, în The Oxford Hanbook of
Criminology (M. Maguire etc.), Oxford: Clarendon Press, p. 788.
63
Cusson, M. (1989) Délinquants pourquoi?, Québec, p. 105.
64
Fillieule, R. (2001) Sociologie de la délinquence, Paris: PUF, p. 134.
65
Guttfredson, M. R., Hirschi, T. (1990) A General Theory of Crime,
Stanford
Univiversity Press, p. 15.
66
Cohen, L. E., Felson, M. (1979) „Social change and crime rate trends: A
routine activity approach”, Americare Sociological Review, vol. 44, pp. 588-
608.
67
Vezi Ronald, V. Clarke (1955) Situational crime prevention, Chicago.
68
Yves, M. (1998) La violence, Paris: PUF, p. 106.
69
Sorel, G. (1946) Réflexions sur la violence, Paris: Marcel Rivière; Vezi şi
Roth, J.J.
(1980) The Cult of Violence, University of California Press.
70
Vezi şi Arend, H. (1969) On Violence, în traducere, Du mensonge á la
violence,
Paris: Catmann Lèvi, p. 172-l73.555
71
Vezi şi Sartre, J. P. (1943) L’Être et le niant, Gallimard, p. 321; (1960)
Critique de
la raison dialectique, Gallimard, p. 206.
72
Vezi Girard, R. (1972) La violence et le Sacré, Paris: Grasset, p. 204.
73
Mantza, D. (1964) Delinquency and Drift, New-York: Wiley.
74
Cusson, M. (1989) Délinquents pourquoi?, Quebec, p. 187; pp. 199-200.
75
Vezi şi Fillieule, R. (2001) Sociologie de la délinquence, Paris: PUF, p.
198.

556
76
Parsons, T. (1958) The Social System, New-York: The Free Press, p.25.
77
Merton, R. K. (1938) „Social Structure and Anomie”, in Social Theory and
Social
Structure, New-York, p. 85-214.
* principiul „uceniciei sociale“ a delincvenţei infirmă explicaţiile biologice sau
genetice ale criminalităţii.
78
Sutherland, E. (1939) Principles of Criminology, Philadelphia, cap. I.
79
Vezi şi Fillieule, R. (2001) Sociologie de la dèlinquence, Paris: PUF, p.
180.
80
Kitsure, J. I. (1962) Societal reaction to déviant behavior, Social Problems,
p. 247-
256.
81
Tannenbaum, F. (1938) Crime and Community, New-York: Columbia
University
Press, p. 17.
82
Fillieule, R. (2001) Sociologie de la dèlinquence, Paris: PUF, p. 200.
83
Becker, H. S. (1963) Outsiders. Studies in the Sociology of Deviance, New-
York: The
Free Press, Paris, 1985.
84
Vezi şi Bauer, A., Ranfer, X. (1998) Violences et insécurité urbane, Paris:
PUF, p.
4.
85
Vezi revista International Herald Tribune, 3 ianuarie, 1998.
86
în 1998, într-un raport destinat guvernului, doi deputaţi francezi definesc în
alţi termeni (mai adecvaţi) incivilitatea care ar fi „un comportament fără jenă
şi provocator, sursă de perturbare şi exasperare în viaţa cotidiană a
localităţilor: ameninţări, zgomote exagerate, deplasări în bande, glume
<nesărate> etc.“.
87
Vezi şi Le Parisien şi Le Figaro din 3 aprilie 1998, articolul La bande de la
banane
se déchaîne, vezi şi 1, p. 18-l9.
88
Vezi Libération, 7 martie, 1998, articolul Un réseau de grand banditisme ;
vezi,
de asemenea, Liberation, 8 martie, 1998, un articol asemănător; vezi şi Le
Figaro, 26 martie, 1998: La logique d’exclusion des écols-ghettos.
89
Vezi Le Monde, 28 martie 1998, articolul lui Boris Seguin şi Le Figaro, 26
martiel998, articolul semnificativ intitulat La logique d’exclusion des écols-
ghettos.
90
Vezi şi Liberation din 16 aprilie 1998, care a publicat un întreg dosar
asupra
557
temei.
91
Vezi şi Yves, M. (1998) La Violence, Paris: PUF, p. 24.
92
Vezi, în acest sens, şi R. Conquest, The Great Terror (1968), în limba
franceză,
La Grande terreur, Paris: Stock, 1970, p. 494; vezi şi Alexandre Soljenitsyne,
L’Archipel du Goulag, Paris, 1970, şi volumul La disection du stalinisme,
Paris,
1974; G. Orwell, 1984,1970.

558
 IX. PROTECTIA INDIVIDULUI ÎN FATA
“IDEOLÖGIILOR TOTALITARE”

IX.l. Fundamente logico-filozofice ale justiţiei

şi protecţiei sociale
a. Corectitudinea politică - o ideologie?

Lumea contemporană, în Est sau în Vest, în zone bogate sau în zone

sărace, este afectată de un fenomen puternic: inversarea valorilor, ofensiva
inculturii şi dictatura ideologiilor, mai ales totalitare. Prin argumente sau practici
ideologice, cei care muncesc sunt plătiţi adesea mai puţin decât cei care nu fac
nimic, părinţii care îşi educă odraslele şi prin muncă sunt penalizaţi ideologic,
profesorii care aplică regulamentul şcolar sunt ameninţaţi cu telefonul 112,
patronii care vor să scape de alcoolici şi leneşi trebuie să treacă printr-o imensă
birocraţie ideologică.
Treptat, pe nesimţite, mai mult ca în trecut, s-a infiltrat în viaţa noastră,
devenind tot mai vizibilă - corectitudinea politică. Teama de cuvinte sau gesturi,
pentru a nu contraveni acesteia, este la fel sau chiar mai puternică decât în
vechea societate.” Pentru prima dată în istoria lor - scrie William S. Lind —
americareii trebuie să se teamă de ceea ce spun, de ceea ce scriu şi de ceea ce
gândesc; dacă pronunţă un cuvânt greşit, ofensator, rasist, sexist sau homofob”
(Revista Verso , nr.63, 2009, p.14).
în ciuda avertismentelor istoriei, se uită prea uşor că ideologiile,
indiferent de natura lor, ucid fizic oameni sau îmbolnăvesc societăţile afectate.
Tendinţa actuală a desfăşurării evenimentelor suprastructurale „ este cea mai
mare pacoste a epocii, molima care a ucis zeci de milioane de oameni în Europa,
în Rusia, în China şi , în definitiv, în întreaga lume. Este boala ideologiei “ ,
notează acelaşi analist americare.
Priviţi dezbaterile politice televizate şi veţi constata, în manieră explicită,
modul în care ideologia ucide adevărul, după ce a transformat pe un veritabil
intelectual într-un sclav al interesului politic. Conduita acestuia are la bază,
ipotetic, „ refuzul dogmatizat al realităţii şi al bunului simţ în favoarea a ceea ce
se consideră a fi corect, nu în raport cu vreun aspect al realităţii, ci cu ideologia
pe care o susţin membrii elitei” (Cristian Sildan,

559
 Ce este corectitudinea politică?, aceeaşi revistă, p.12). în acest sens
am
elaborat următoarea paradigmă (vezi figura nr.l).

în momentul în care transformi correctitudinea politica în instrument

de
dominare, de spălare a creierului şi de manipulare a conştiinţelor - afirmă
analistul Liviu Cuţitaru - .atunci, din exerciţiu permisiv ea ajunge proces
represiv,
sfidînd orice regulă, ignorând sau respingînd marile culturi, marile tradiţii,
marile
religii. Referindu-se la efensiva aceluiaşi fenomen, Andrei Pleşu comentează:
„Acum, că am scăpat de ideologiile criminale ale veacului trecut, constat că a
apărut un fel de nevoie de ideologie
Soft care încet-încet devine un soi de a doua natură . Am impresia că a
apărut un tip uman care nu ma poate trăi fără un ataşament ideologic, fără o
înregimentare...Problema este că, obligând la acţiune, ideologiile nu lasă loc
reflecţiei, ele nu sunt ,de fapt,560
forme de gândire, ci doar reducţii ale gândirii
la un
strict necesar, funcţional în plan imediat. Pe măsură ce ideologiile se
multiplică,
se gândeşte mai puţin” (în DILEMATECA, nr.8, 2007). Executând orbeşte

561
„exigenţele” correctitudinii politice, unii autori de manuale şcolare s-au grăbit
să facă modificările pe care „noua ideologie” le impunea. Tot felul de personaje
din lumea actuală „mediatizată” au luat locul marilor personalităţi istorice.
Imnul golanilor din anii ,90 ar constitui, pentru autorii unor asemenea
manuale, un „strălucit” instrument de educaţie şi „formare spirituală” (vezi şi
Political Correctness şi dreptul la individualitate, în volumul Asistenţă Socială,
Editura Universităţii Al.I.Cuza, Iaşi, 2010, p. 44-45).
în perspectivă paradigmatică, putem prezenta ideologia PC (Political
Correctness) în felul următor (vezi figura de mai jos şi „sinteza conceptuală):

Paradigma conceptelor corectitudinii socio-juridice

“Garanţia democraţiei este asumarea responsbilă a libertăţii”

1. Egalizarea socială, asemănătoare cu omogenizarea proiectată de

vechiul regim, şi distrugerea a ceea ce există, în maniera
proletcultismului leninist, două obiective „ democratice” ale PC.
• Promovarea invidiei ca patologie socială;
• Practicarea suspiciunii generalizate;

562
 • Banul - singurul liant social potrivit PC;
• Impunerea „ prin violenţă, manipulare şi linşaj intelectual” a unui
nou vocabular care să satisfacă exigenţele PC' (vezi şi Horaţiu
Marius- Sfârşitul inversat - obsesia şi terorismul
„relativismului universal”, Verso, 2009,p.16);
• Paradoxal, în numele umanităţii, ideologia distruge diferenţierea,
identitatea, valoarea şi creativitatea specifică a oamenilor „ diferit
dotaţi”;
2. Libertatea fiecăruia de a trăi „ cum pofteşte” este atât de originară
- cred adepţii PC- încât justifică „până şi imoralitatea, crima şi
ideologia injustiţiei, oricât de radicală „ (ibidem);
• Libertatea absolută nu poate sfârşi decât în teroare (Hegel,
referindu-se între altele la Revoluţia franceză);
• Relativismul cultural şi ştiinţific promovează anarhia şi
indiferenţa (cât de actuale sunt aceste stări în spaţiul românesc
actual);
• Limita libertăţii impune cultivarea datoriei şi a
responsabilităţii individuale;
• Nu există libertăţi fără constrângeri şi nici drepturi fără obligaţii;
3. O reacţie particulară faţă de tabu-urile emise de PC o formulează
publicistul americare James Finn Garnet în mai multe lucrări,
ironizând „ o societate infectată până în măduva oaselor de această
tumoare a post-moderintăţii, anume corectitudinea politică” (în
lucrarea Pollically Correct Bedtime Stories, Pollitically Correct
Holiday Stories, publicate în anii '90, una fiind tradusă: Poveşti
corecte politic de adormit copiii , Ed.Humanitas, Bucureşti,2007,
vezi Verso, 2009,p.13). Vechile poveşti încântătoare, ascultate cu
plăcere nu numai de către copii, dar chiar şi de către adulţi - scrie
Dragoş Moldoveanu - sunt răstălmăcite de umoristul americare
menţionat - „pentru a fi compatibile cu idiosincraziile şi elucubraţiile
noii inchiziţii” (în studiul Societatea patologică sau denaturarea
realităţii prin corectitudinea politică, Verso, p. 13). Somnul
raţiunii naşte monştri - proba artistic Goya .
4. Potrivit CP „ conceptul de familie este desuet şi rigid , căsătoria este
o înrobire sau aservire, date fiind veleităţile bărbatului de a
transforma femeia în sclav, heterosexualitatea nemaifiind privită
decât ca o remanenţă a trecutului odios” ( Dragoş Moldoveanu,
idem).

563
5. Potrivit noilor ideologii, copiii şi, în general, oamenii trebuie
„protejaţi” de influenţele sau manipulările Bisericii şi chiar ale lui
Moş Crăciun ! „Agnosticismul şi refuzul de a afişa însemne sau
simboluri religioase — scrie acelaşi analist — sunt încurajate din
perspectiva toleranţei faţă de toate categoriile sociale. Moş Crăciun
reprezintă portretul burghezului tipic, exploatator de reni şi spiriduşi,
discriminator între bărbat şi femeie”. Orice incursiune istorică, cu
atât mai mult în existenţa comunităţilor rurale, ar pune în lumină
funcţiile socializatoare şi protective decisive ale Bisericii, Scolii şi
ale comunităţii de proximitate ( ale vecinătăţii). Pentru adepţii PC,
instituţiile menţionate şi actorii sociali ai comunităţii „ şi-au trăit
traiul”, devenind duşmani ai libertăţii şi egalizării (în fapt,
colectivizării) umane „post-moderne”.
6. Fenomenul la care ne referim pune în pericol protecţia reală a
individului, mai ales a copiilor, prin distrugerea mecareismelor
tradiţionale — construite de-a lungul mileniilor- de funcţionare a
sistemului social şi prin degradarea instanţelor educative — familie,
şcoală, comunitate etc.- în favoarea ridicolei ideologizări a
drepturilor, versus responsabilitate, control social, norme educa-
ţionale (vezi şi studiul nostru : Legitim şi ilegitim în practica
drepturilor şi a discriminărilor sociale, Revista de Cercetare şi
Intervenţie Socială, Ed.Lumen, Iaşi, 2007, voi 16, p. 7-34).
7. PC, aceasta „demenţă sociala” — potrivit lui Philip Atkinson - este
o nouă formă de tiranie concertată „pentru a impune noi direcţii de
gândire sacre si inviolabile. Libertatea de acţiune, de expresie sau de
gândire, nu vor mai rămâne, în curând, decât relicve ale trecutului.
Societatea va avea grija de fiecare aspect al vieţii noastre publice şi
private, ca in comunism. (D.Moldoveanu, op.cit.pl4).
8. Alienarea copiilor, a tuturor consumatorilor de mass-media, de
norme si exigente ideologice, prin sclavia jocurilor mediatizate, prin
falsa socializare in fata ordinatorului şi prin pierderea timpului „cu
mobilul la ureche” , dă rezultatele aşteptate de ideologii PC şi
imaginate de Aldous Huxley ; analfabetism, degradare, eşec in faţa
exigenţelor „lumii reale”, in final, sinucidere simbolică sau fizică.
„Era convenabil ca oamenii să ştie cât mai puţin, - scrie A.Huxley -,
în Brave New World-,ca să poată ajunge membri adevăraţi şi fericiţi
ai colectivităţii”. Este evident efectul manipulator, alienant, al
formulelor de tipul; „Te uiţi şi câştigi”, „Dormiţi liniştiţi, FNI
veghează pentru voi”! etc. de la televiziunile noastre.

564
9. Conformismul patologic promovat de PC este , în fapt, un control
al mintii şi, prin aceasta , al destinului personalităţii umane. Omul
liber şi responsabil al creştinismului, de pildă, este —în ideologia PC —
un „ sclav fericit”. Noua religie a mondializării susţine iminenţa unui
viitor „ luminos” al uniformizării (ceva la care au visat şi bolşevicii).
Deturnând concepte frumoase precum democraţie, drepturile
omului sau toleranţă , noii ideologi „ îşi ascund adevărata faţă
totalitară şi extremistă” ( vezi Ovidiu Hurduzen , Sclavii fericiţi.
Lumea văzută din Silicon Valley, Verso, 2009, 9.14).
10. Dacă termenul de civilizaţie este respins, fiind discriminant (!),
insultător, nefast şi, desigur, arhaic — pentru PC — în schimb
noţiunea de birocraţie, care înstrăinează omul de esenţa mediului
social, care generează dependenţă faţă de stat, satisface pe deplin
aspiraţiile noilor ideologi. Idealul PC îl constituie egalitatea înţeleasă
ca o eradicare a diferenţelor. „ Sunt pe deplin conştient - scrie
Vladimir Volkoff - că o lume a clonelor este singura lume dreaptă”
(în Manualul corectitudinii politice , Ed.Antet, Bucureşti, 2002;
vezi şi Dragoş Moldoveanu , Un nou cod al valorilor, Verso, 2009,
p.13). Termeni socioumani esenţiali — fericire, mândrie, ierarhie,
superioritate, virtute, mediu, familie etc - sunt eliminaţi sau
marginalizaţi.
11. Paradoxal, fundamentul filozofic al PC se află în „ Discurs asupra
originii inegalităţii” ( Jean-Jacques Rousseau): „Cel care cânta sau
dansa mai bine, cel mai frumos, cel mai tare, cel mai talentat sau cel
mai elocvent, primeşte cea mai multă consideraţie; iar acesta a fost
primul pas către inegalitate şi către viciu”. Cele două efecte - la
care se referă filozoful francez — pot fi „rezolvate” prin egalizare,
omogenizare sau uniformizare. In contextul acestora :
• Gândirea sinceră este neutralizată prin autocenzură;
• Libertatea de expresie este anihilată prin viclenie sau virulenţă;
• Judecăţile de valoare sunt ignorate sau eliminate;
• Sentimentele sunt înăbuşite prin bagatelizare;
• „Vechea ordine” tradiţională se va dizolva de la sine;
• Omul este direcţionat către gândirea unică, totalitară;
• Manipularea şi dezinformarea iau locul violenţelor sau al
constrângerilor fizice;
• Victima este nevoită să se autocenzureze (ca în regimurile
trecute)
• Tradiţiile şi valorile moştenite sunt blamate;
565
 • Obligaţiile morale sunt inutile sau „depăşite”;
• Dumnezeu este desacralizat prin universalizare;
Duşmanul „ de clasă” al PC nu este o clasă socială, ci „ orice lucru
normal, întreaga ţesătură socio-culturală tradiţională, de la familie la literatura
clasică sau religie, de la sărbători sau obiceiuri la educaţie” (vezi şi Mircea Platón
în D.Moldoveanu , Un nou cod al valorilor, revista Verso, p.13 ).
12. Antidotul la această infecţie a organismului social îl reprezintă -
pentru Volkoff - libertatea de gândire, datorită funcţiei acesteia de
antiteză a gândirii conformiste. „Dacă aţi interzis o idee, scrie
acesta, înseamnă că aţi turnat o careă de petrol peste clădirea pe care
o protejaţi. N-aveţi nici o grijă - anticipa Dostoievski — la timpul
potrivit o să ia foc”. Din cutia Pandorei - plină de erori - a scăpat,
din nefericire, această „ careă de petrol” sau - cum afirmă Volkoff -
această plagă a omenirii, PC (ibidem).
13. în fapt, noua mitologie (a politicii corecte) nu urmăreşte egalitatea
şi non-discriminarea, ci înlocuirea „ puterii lumii tradiţionale” (a
valorilor perene, a moştenirii culturale, a normelor şi
responsabilităţilor, a ierarhiilor şi elitelor etc) cu puterea celor
masificaţi, egalizaţi, liniştiţi, „ascultători”, manipulaţi şi dezumanizaţi
prin mijloace de mediatizare, în fine, „marginalizaţi” (mai curând,
auto-marginalizaţi). Am dezvoltat ultimul concept în volumul
Populaţii vulnerabile şi fenomene de auto-marginalizare
(Editura Lumen, Iaşi, 2002) şi în Sociologia populaţiilor
vulnerabile (Editura Universităţii Al.I.Cuza Iaşi, 2004). Omul nou al
PC aminteşte, ipotetic, de „ literatura realist-socialistă maniheică în
care se duce o luptă cruntă între chiaburi şi muncitori” (Ana
Petrache, De la mitologia PC la mitologia CP, Verso, 2009, p.12).
14. Păcatul de a fi creştin, „ majoritar”, mai harnic, mai inteligent,
raţional şi cu bun simţ, bărbat sau heterosexual etc. se poate trece cu
vederea, în ideologia PC, dacă devii relativist, adept al „ noii
colectivizări” şi , desigur, iraţionalist. Trebuie şterse diferenţierile
între indivizi iar sistemul de recrutare a elitelor trebuie inversat (vezi
A.Petrache, op.cit.p.12).
15. îndoctrinarea copiilor, în perspectiva „păcatului” şi a soluţiei de
mai sus, trebuie realizată încă „ de la grădiniţă”, deoarece „ poveştile
în care Făt — Frumos o salvează pe Ileana Cosânzeana de balaurul cel
fioros sunt marca sexismului , inducând o stare de pasivitate
socială fetiţelor, ce vor aştepta toată viaţa să fie salvate din cine ştie
ce încurcături de către vreun Făt-Frumos „ (ibidem).
566
16. PC impune schimbarea limbajului şi, nu întâmplător, întrucât
acesta are forţa de a obiectiva aspiraţii, neadevăruri, formule
ideologizate, programe mediatizate şi, în final, de a genera o „ nouă
realitate”, desigue falsă, dar inoculată deja în sufletul maselor. „ Prin
folosirea unor sintagme prestabilite — afirma Orwell — statul totalitar
deformează gândirea , ideologizând-o, datorită monopolului
adevărului, preluat de PC prin instaurarea, între altele, a
„obligativităţii de a folosi un anumit limbaj şi a interdicţiei de a folosi
un altul” (A.Petrache).
17. Mai mult decât inchiziţia, PC a făcut victime încă de la început, în
Israelul antic, odată cu înlocuirea politică a Legii mozaice cu
politeismul: au fost distruse tradiţii locale, au fost arşi de vii copii
evrei pe altarele noului cult, au fost confiscate averi, s-au comis
asasinate şi alte acte arbitrare. Ceva mai moderaţi, cinicii greci din
epoca antică „ se dezgustau nu doar de oameni, ci şi de civilizaţie,
fiind un fel de „hipişti” ai vremii” (Cristian Sildan, Ce este
corectitudinea politică?, revista Verso, nr . 63, 2009, p. 12).
18. „Explozia” mass-mediei, a tehnologiilor comunicaţionale, generează
„zi de zi şi în proporţii de masă”, parafrazînd o formulă din epoca
leninistă, masificări „spirituale”, dereglări comportamentale,
analfabetism, „căderi psihice”, chiar sinucideri „inexplicabile”,
tensiuni familiale, în contextul lansării unor absurdităţi politice şi
(in)culturale. „S-ar părea că oamenilor nu le mai este ruşine să fie
iraţionali şi nu li se mai pare deplasat să ceară ca societatea să fie
condusă după cele mai nebune vise în loc de realitate”. Sub
influenţa PC, unii suedezi afirmă că ţara lor nu are civilizaţie,
aşteptînd pe emigranţii musulmani să o civilizeze(l). In acelaşi
context, un tînăr americare i-a cerut preşedintelui Obama să facă
ajutorul de şomaj cât salariul mediu (!). Evident, i s-a explicat că nu
se poate.
19. Manelizarea „spirituala” a spaţiului românesc probează deja, în
beneficiul PC, „economia de efort” sau „lenea intelectuală”, mai
ales a tinerilor, abandonarea semnificativă a tradiţiilor,
omogenizarea „subculturală” a diferitelor grupuri şi populaţii
(cu mai mare succes decît în trecut..) etc. Reprezentantul unei
minorităţi - scrie C.Sildan- afirma, în spiritul noii ideologii; „noi
suntem îngeri, majoritarii sunt paranoici, ne urăsc fără motiv, noi
suntem albi ca lacrima, voi sunteţi nebuni care caută ţapi ispăşitori”
etc. Lumea din jur îl aproba!
567
 20. Dacă reacţia „societăţii reale” nu se va produce la timp şi cu o forţă
adecvată, omenirea se va întoarce „la origine” prin disoluţia
societăţii raţionale. Faptul că oamenii, oricât de manipulaţi şi
ameninţaţi, nu se pot mulţumi doar cu „hrană ideologică” se vede
„cu ochiul liber” , în vremea nostră, în Egipt, în Tunisia şi Algeria,
în ansamblul ţărilor „fals democratice”, inclusiv, potrivit
evenimentelor, în România .
întreaga analiză pune în ecuaţie, de fapt, două concepte fundamentale
prezente în orice discurs politic: democraţie şi ideologie, realităţi ale lumii
contemporane implicate în întreaga noastră existenţă. „ Câmpul „ lor teoretic ,
conceptual şi problematizam poate lua următoarea formă (vezi fig.3):

Paradigma „stării spirituale” a epocii pre „post - modeme”

568
569
 Problema pericolului pe care îl reprezintă ideologiile, mai ales ideologia
PC, îndeosebi pentru protecţia copiilor, a grupurilor şi populaţiiulor vulnerabile,
m-a determinat să fiu atent la fenomenele şi realităţile sociale vizate, pe de o
parte şi la evoluţia factorilor suprastructurali, îndeosebi la „agresivitatea”
ideologiilor mediatízate, pe de altă parte. într-o conferinţa la Tour, Franţa
(2006), am pornit de la ideea că o temă vizînd, de pildă, minorităţile (etnice,
religioase, lingvistice, sexuale, economice, sociale etc) nu poate fi abordată
decât în perspectiva „corectitudinii sociologice”, deci ştiinţifice şi, în nici un caz,
în perspectiva „corectitudinii politice”.Critica ultimei perspective, a PC, este
întîlnită, de pildă, în capitolul Protecţia minorităţilor şi devianţa socială
(Sociologia populaţiilor vulnerabile, 2004), în studiul Legitim şi ilegitim
în practica drepturilor şi a discriminărilor sociale (Revista de cercetare şi
intervenţie socială, Lumen, Iaşi, vol. 16, 2007, p. 7-34), în textul universitar
Asistenţa socială a grupurilor minoritare şi discriminate (în volumul
Asistenţă socială, Editura Universităţii Al.I.Cuza, Iasi, 2007, p. 169-246),
analiza sub titlul Birocraţia funcţională şi (hiper)birocraţia disfuncţională
(în aceeaşi revistă, Iaşi, vol.l, 2003, p.9-25). Revista Verso m-a determinat să
completez perspectivele „protecţiei sociale” a persoanelor sau a grupurilor
vulnerabile, dependente sau defavorizate în cadrul Tratatului de Asistenţă
socială, cu atât mai mult cu cât textele autorilor citaţi sunt implicate şi
prezintă un interes particular pentru evaluarea corectă a politicilor sociale
practicate, în prezent, în societatea românească.

570
Bibliografie
(2010) „Political Correctness şi dreptul la individualitate”, în volumul Asistenţă
Socială, Iaşi: Editura Universităţii Al. I. Cuza, p. 44-45.
Finn Garnet J. (2007) Poveşti corecte politic de adormit copiii, Bucureşti: Editura
Humanitas.
Finn Garnet J. (1995) Pollitically Cornet Holiday Stories McMillan.
Horaţiu M. (2009) „Sfârşitul inversat - obsesia şi terorismul „relativismului
universal”, Verso, nr. 63, p. 16.
Hurduzen, O. (2009) „Sclavii fericiţi. Lumea văzută din Silicon Valley”,
Verso,
nr. 9, p. 14.
Lind, W., S. (2009) „Originile corectitudinii politice”, revista Verso, nr. 63, p.
14.
Miftode, V. (2007) „Asistenţa socială a grupurilor minoritare şi discriminate”,
în
volumul Asistenţă Socială, Iaşi: Editura Universităţii Al. I. Cuza, p. 169-
246.
Miftode, V. (2007) „Legitim şi ilegitim în practica drepturilor şi a
discriminărilor
sociale”, Revista de Cercetare şi Intervenţie Socială, Iaşi: Editura Lumen, voi 16,
p. 7-34.
Miftode, V. (coord.) (2002) Populaţii vulnerabile şif enomene de auto-marginalizare, Iaşi:
Editura Lumen.
Miftode, V. (2003) „Birocraţia funcţională şi (hiper)birocraţia
disfuncţională”,
în volumul Asistenţă Socială, Iaşi: Editura Universităţii Al. I. Cuza, p. 9-25.
Miftode, V. (coord.) (2004) Sociologia populaţiihr vulnerabile, Iaşi: Editura
Universităţii „Al. I. Cuza”.
Moldoveanu, D. (2009) „Societatea patologică sau denaturarea realităţii prin
corectitudinea politică”, Verso, nr. 63, p. 13.
Moldoveanu, D. (2009) „Un nou cod al valorilor”, Verso.
Petrache, A. (2009) „De la mitologia PC la mitologia CP”, revista Verso.
Pleşu, A. (2007) „Un interviu cu Andrei Pleşu”, Dilemateca, nr. 8.

571
Sildan, C. (2009) „Ce este corectitudinea politică?”, revista Verso, nr. 63, p.
12.
Volkoff, V. (2002) Manualul corectitudinii politice, Bucureşti: Editura Antet.

572
573
Editura Lumen
Str. Ţepeş Vodă nr. 2, Iaşi
OP 3 CP 780

www.edituralumen.ro
www.librariavirtuala. com
grafica.redactia.lumen@gmail.com

Printed in EU
3
Vasile Miftode (coordonator,), Sociologia populaţiilor vulnerabile, Editura Universitarii
„Al.I.Cuza”,
Iasi, 2004, p.5.
27
Howe, David, op. cit.
69
Vasile Miftode (coordonator şi autor), Populaţii vulnerabile şi fenomene de auto-
marginalizare. Strategii
de intervenţie şi efecte perverse, Ed. Lumen, Iaşi, 2002, pp. 147-l62.
71
Vezi Carta Drepturilor Omului şi Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, ONU, 10
decembrie 1948; Pactul
asupra drepturilor civile şi politice, 1966-l976 etc.
72
Louis Wirth, The Problem of Minorities Groups, 1945, în vol. Minoritari. Marginali.
Excluşi, p. 55. Vezi
şi Nicoleta Turliuc, Construcţia identităţii minoritare în condiţiile de eterogenitate culturală,
în acelaşi
volum, p. 55.
* Nu întotdeauna majoritatea este — demografic, statistic — majoritate, ci doar în plan
istoric, politic şi
cultural. Minoritatea, la rîndul ei, este — caretitativ sau tendenţial - „majoritară“. Paradoxal,
se vorbeşte de
discriminarea majorităţii de către minoritate şi în acest sens de „discriminarea pozitivă“
(uneori impusă) a
acesteia!
84
Vezi şi Joseph Yacoub, Les minorités dans le Monde, în The Mediterranean Journal of
Human
Rights, University of Malta, 2002.
87
Vezi şi Vasile Miftode, Identités culturelles et coopération européenne, în vol., La
réinventation de la démocratie, (dir.
G. Gosselin), L’Harmattan, Paris, 1995, pp. 173-l81.
93
Vezi Philippe Suinen, Global-local: Protection des minorités et regionalisme, Univeristé
d’Ete 2002,
L’Assemblée des Régions d’Europe, Opatija, 2002, p. 10.
97
P. Freynet, L’Analphabétisme et l’alphabétisation des adultes francophones en France,
Université
d’Angers, UNESCO, 1986.
98 Gilles Ferréol (editor), Integration et exclusion..., Presses Univ. de Lilles, 1992, p. 221.
171
Vezi şi Travis Hirschi, Causes of Delinquency, University of California
Press, 1969, p. 145.
179
Vezi Ronald V. Clarke, Situational crime prevention, Chicago, 1955.
,8?
R. K. Merton, Social Structure and Anomie, 1938, în Social Theory and Social Structure,
New-York,
1968, p.85-214.
199
Vezi şi Le Parisien şi Le Figaro din 3 aprilie 1998, articolul La bande de la banane se
déchaîne, vezi şi 1, p. 18-
19.