Bibliografie curs Macroeconomie

 Maria-Cristina Ştefan, Economie politică, Editura

Bibliotheca, Târgovişte, 2009
 Pt cap. „Piata capitalului”, „Piata monetara”:
Maria-Cristina ŞTEFAN, Mihaela-Mirela Dogaru,
„Microeconomie. Teorie și aplicatii practice”,
Editura Universitară, Bucureşti, 2012
 Maria-Cristina Ana, Economie politică şi politici
economice, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2007
 Constanţa Popescu, Economie, Editura Bibliotheca,
Târgovişte, 2009
 Paul Samuelson & W. Nordhaus – Economics,
Fourtheen Edition, McGraw Hill
 PIAŢA CAPITALULUI

1. Piaţa capitalului. Oferta de capital. Cererea de

capital
2. Creditul: conţinut, funcţii, forme
3. Băncile şi rolul lor. Sistemul bancar
4. Tipuri de bănci
5. Piaţa monetară. Piaţa financiară
6. Bursa de valori
 Piaţa capitalului
 Piaţa capitalului reprezintă relaţiile băneşti
care se formează în procesul atragerii şi
plasării fondurilor băneşti, relaţii rezultate din
confruntarea cererii şi ofertei de capital,
formându-se resursele financiare ale
agenţilor economici.
 Oferta de capital cuprinde totalitatea
mijloacelor băneşti disponibile pentru
plasament la un moment dat sau într-o
anumită perioadă de timp şi la un anumit
preţ (dobândă). Ea include economiile care
se formează în perioada dată, capitalul
eliberat dintr-un împrumut sau dintr-o
folosinţă anterioară, transformarea sumele
inactive, a imobilizărilor, în lichidităţi active,
capitaluri băneşti care devin disponibile
pentru un interval de timp.
 Cererea de capital reflectă totalitatea
nevoilor de capital ale agenţilor economici la
un moment dat, ori într-o anumită perioadă,
având în vedere şi nivelul dobânzii pe care
sunt dispuşi s-o suporte. Are drept
componente capitalul solicitat pentru
investiţii, resursele suplimentare necesare
pentru funcţionarea capitalului împrumutat.
 Dacă se are în vedere perioada de timp pentru
care se solicită şi se oferă capitalul, piaţa
capitalului cuprinde două componente principale
aflate în strânsă legătură:
 - piaţa capitalului pe termen scurt, cunoscută
mai ales sub denumirea de piaţă monetară;
 - piaţa capitalului pe termen mijlociu şi lung,
cunoscută şi sub denumirea de piaţă financiară.
 Piaţa de capital pe termen scurt
cuprinde relaţiile care se
formează în domeniul atragerii şi
plasării fondurilor pe termen
scurt, până la 1 an, având rol
deosebit în finanţarea pe termen
scurt a activităţii economice. Este
în esenţă o piaţă interbancară,
prin care băncile se împrumută
între ele, cele care au un surplus
de încasări îl împrumută celor
care au surplus de plăţi (pe
termen de o zi până la un an),
realizându-se o funcţie de
compensare a excedentului şi
deficitului de lichidităţi bancare.
 Piaţa de capital pe termen
mijlociu şi lung cuprinde
relaţiile ce se formează în
domeniul atragerii şi plasării
fondurilor pe termen mijlociu
(1 – 7 ani) şi lung, peste 7
ani. Are următoarele
componente:
 a) piaţa financiară, formată
din piaţa acţiunilor,
obligaţiunilor şi altor titluri
financiare pe termen lung;
 b) piaţa împrumuturilor pe
gaj de titluri pe termen lung
(lombardul);
 c) piaţa ipotecară.
 Creditul: conţinut, funcţii, forme
 Creditul este o relaţie bănească care se formează, odată cu acordarea de
împrumuturi băneşti sau sub formă de bunuri materiale şi servicii, unor
persoane fizice sau juridice, iar rambursarea urmează să se efectueze la o dată
ulterioară numită scadenţă.
 Relaţia bănească de credit presupune:
 a) un raport juridic contractual, prin care o persoană numită creditor pune la
dispoziţia altei persoane, numită debitor, o sumă de bani, un bun material sau
servicii evaluate în bani;
 b) plata unui anumit preţ de către debitor, creditorului, se face sub forma
dobânzii, pentru folosirea împrumutului;
 c) rambursarea sumei împrumutate (plus dobânda), de către debitor
creditorului, se face după o anumită perioadă, numită scadenţă.
 Funcţiile şi rolul creditului:
 a) Funcţia distributivă - mobilizează resursele băneşti
disponibile în economie, redistribuindu-le apoi, prin
acordarea de împrumuturi;
 b) Funcţia de creştere a acţiunii productive a
capitalului - pune în mişcare forţe economice latente;
 c) Influenţează creşterea economică, ca urmare a
rolului său în procesul transformării economiilor în
investiţii;
 d) Contribuie la dezvoltarea întreprinderilor mici şi
mijlocii, stimulându-se concurenţa;
 e) Funcţia de emisiune monetară a banilor de cont;
 f) Rolul important în desfăşurarea relaţiilor
economice externe.
 Formele creditului
 I. După forma în care se acordă
creditul poate fi:
 1. Credit comercial;
 2. Credit bancar.
 1. Creditul comercial este creditul acordat
de furnizor cumpărătorilor sub formă de
livrări de mărfuri, executării de lucrări sau
prestării de servicii, cu plata la o dată
ulterioară.
 În cazul creditului comercial, obligaţia de
rambursare se consemnează într-un
instrument specific care este cambia,
utilizându-se însă şi trata ori biletul la ordin.
 2. Creditul bancar reprezintă creditul acordat
în bani, de către bănci, firmelor sau
persoanelor fizice care au nevoie de anumite
disponibilităţi băneşti, pe o durată
determinată. Se deosebeşte de creditul
comercial prin faptul că se acordă din
capitalul inactiv, aflat în căutare de
plasament.
 Obiectul creditului bancar îl
constituie capitalul de împrumut.
La acordarea sa se are în vedere
şi riscul insolvabilităţii debitorului,
fiind garantat cu mărfuri, efecte
publice, acţiuni, etc.
 Creditul bancar are o dublă
destinaţie:
 a) împrumut de capital, când
măreşte capitalul real;
 b) împrumut în bani, folosit
numai ca mijloc de plată fără a
contribui la creşterea activităţii
economice.
II. În funcţie de subiectul juridic care angajează creditul, acesta se
împarte în:
 a. Credit public, contractat de stat pentru completarea veniturilor
sale;
 b. Credit privat, contractat de o persoană particulară, de o
întreprindere, (firmă) privată.
III. După destinaţie, creditul poate fi:
 a) Credit de producţie care este utilizat pentru activitatea
economică. Deoarece îndeplineşte un rol însemnat în dezvoltarea
economico-socială, creditul de producţie poate îmbrăca trei forme:
- Creditul de exploatare acordat pe termen scurt pentru procurarea
de materii prime, materiale etc. în vederea asigurării condiţiilor de
producţie;
- Creditul de ameliorare acordat pe termen lung, utilizat pentru
modernizarea bazei materiale, prin procurarea unor maşini, utilaje,
etc.;
- Creditul pentru investiţii acordat pe termen lung utilizat pentru
construirea unor fabrici, uzine, centrale electrice, etc.
 b) Credit de consum destinat achiziţionării unor bunuri de consum
(în cazul vânzării de mărfuri cu plata în rate).
 IV. În funcţie de durata acordării sale, creditul
poate fi:
a) credit pe termen scurt (până la 1 an);
b) credit pe termen mediu (între 1 şi 7 ani);
c) credit pe termen lung (cu scadenţa peste 7 ani).
 V. După aria geografică creditul poate fi:
a) Credit intern (când atât creditorul cât şi debitorul
sunt din aceeaşi ţară);
b) Creditul extern (internaţional) atunci când
creditorul şi debitorul sunt din ţări diferite.
Creditele internaţionale pot fi bilaterale sau
multilaterale acordate de FMI (credit Stand-by) sau
de alte organisme.
 Băncile şi rolul lor. Sistemul bancar
 Banca este o unitate specializată, care organizează circulaţia
bănească, efectuează operaţiuni de încasări şi plăţi în numerar,
decontării între agenţii economici, mobilizează mijloacele
băneşti disponibile temporar în economie, acordă credite, emite
titluri de credit, emite şi pune în vânzare hârtii de valoare etc .
 Rolul băncilor în economia de piaţă, rezultă din funcţiile lor
principale:
 mijlocitori şi centre de credit şi de casă ai agenţilor economici,
având ca scop obţinerea de profit;
 emit şi pun în vânzare diferite titluri de credit;
 efectuează decontări între agenţii economici;
 restricţionează creditul;
 pot selecţiona proiectele de dezvoltare, pe care le susţin cu
credite.
 intermediar între debitor şi creditor, fiind specializate în
constituirea şi mişcarea capitalului de împrumut.
 Băncile efectuează următoarele operaţiuni:
A) operaţiuni principale pasive (atragerea de
disponibilităţi băneşti, sub formă de depuneri
în cont, depuneri de economii, etc.);
B) operaţiuni principale active (acordare de
credit, scontarea de cambii şi alte efecte de
comerţ);
C) operaţiuni accesorii (depozite în custodie,
servicii de casă, etc.).
 Pentru serviciile active prestate, băncile pretind
şi încasează dobândă sau comision de la
solicitanţii lor, iar creditorilor lor le plătesc
dobânda. Diferenţa dintre dobânzile încasate şi
cele plătite de bănci constituie profitul bancar
brut.
Prbb= Dî – Dpl
 Dacă din acesta se scad cheltuielile de
administraţie şi întreţinere ale băncii şi
impozitele legale se obţine profitul net sau
câştigul net bancar.
Prbn= Prbb - Chb
Tipuri de bănci
 I. Banca de emisiune (banca
centrală, banca băncilor sau banca de
prim rang) are rolul de a emite
monedă şi de a asigura controlul
asupra masei monetare, de a acorda
credite altor bănci prin operaţiuni de
rescont şi de a coordona întreaga
politică monetară a statului.
În majoritatea ţărilor, băncile de
emisiune sunt organizaţii de stat sau
cu participare importantă a capitalului
de stat.
Banca centrală oferă servicii specifice
băncilor comerciale, astfel acţionează
ca o bancă a bancherilor.
 II. Băncile comerciale pot fi:
1. bănci de depozit;
2. bănci ipotecare.
 1. Băncile de depozit se împart la
rândul lor în:
a) Bănci de depuneri (depozit) –
specializate în credite pe termen scurt,
care generează următoarele operaţii:
scont, avansuri în cont curent sau
deschiderea de credit, pe care titularul de
cont îl poate utiliza; credit pe gaj;
subscrierea de bonuri de tezaur; operaţii
de bursă; viramente.
b) Bănci de afaceri, care acordă credite pe
termen lung întreprinderilor şi contribuie la
finanţarea unor proiecte de investiţii.
Resursele lor constau în capitalul propriu,
nu folosesc depozitele care le-au fost
încredinţate.
2. Bănci ipotecare, care îşi procură
mijloacele necesare prin emisiunea de
înscrisuri şi obligaţiuni ipotecare.
 III. Băncile specializate sau
instituţiile financiare acordă credite
speciale pentru anumite activităţi. În
această categorie se cuprind: case de
credit agricol, creditul financiar, credit
naţional, bănci populare, bănci de
comerţ exterior etc.
 IV. Instituţiile de asigurări
realizează asigurări de bunuri şi de
persoane, încasează poliţele de
asigurare de la asiguraţi, şi plătesc
acestora despăgubirii în cazul în care s-
au produs evenimentele pentru care s-
au asigurat.
 Există şi bănci specializate cu
competenţe internaţionale cum sunt:
Banca Internaţională pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD);
Banca Europeană de Reconstrucţie şi
Dezvoltare (BERD) etc.
 Sistemul bancar al României
 Sistemul bancar al României a fost
structurat şi organizat pe două niveluri:
 I. Banca Naţională a României;
 II. Băncile constituite ca societăţi
comerciale.
 Banca Naţională a României (BNR) -
este banca centrală a statului român,
conduce politica monetară şi de credit în
cadrul politicii economice şi financiare a
statului şi menţine stabilitatea monedei
naţionale.
Capitalul BNR aparţine în întregime statului
român.
 Funcţiile Băncii Naţionale:
– emisiunea monetară;
– operaţii cu societăţi bancare şi alte instituţii
de credit, operaţiuni de rescont;
– operaţiuni cu Trezoreria Statului;
– operaţii cu aur şi valută;
– controlul valutar etc.
 Societăţile bancare
Societăţile bancare sunt persoane juridice
române, constituite pe baza prevederilor
Legii 31/1990, Legea privind societăţile
comerciale (Obs: nu pot lua forma de
societăţi comerciale cu răspundere limitată
- SRL).
- Societăţile bancare îşi încep activitatea
numai pe baza autorizaţiei eliberate de
Banca Naţională a României (BNR).
- Societăţilor bancare li se interzice să
încheie contracte sau înţelegeri ori să
adopte orice fel de practici care le-ar
asigura poziţii dominante pe piaţa
monetară, financiară sau valutară.
- Societăţile bancare în activitatea lor se
supun reglementărilor emise periodic de
BNR pentru aplicarea politicii monetare,
valutare şi de asigurare a prudenţei
bancare şi supraveghere a societăţilor
bancare.
 Toate societăţile bancare sunt obligate să
deschidă conturi de corespondenţă la BNR
şi să menţină rezerve minime, obligatorii
potrivit reglementărilor date de aceasta.
 Cursul 2
Piaţa monetară. Piaţa financiară
 Piaţa monetară este constituită din relaţiile, instituţiile şi pârghiile
prin intermediul cărora se realizează mobilizarea resurselor băneşti din
sectoarele în care ele depăşesc necesităţile perioadei respective şi
transferarea lor spre sectoarele care au nevoie de monedă.
 Este piaţa capitalurilor pe termen scurt, unde se întâlneşte cererea de
împrumuturi, din partea agenţilor economici particulari şi ai statului,
cu oferta de resurse financiare, prezentate de particulari, întreprinderi
şi instituţii financiare.
 Obiectul pieţei monetare îl reprezintă masa monetară şi schimbul de
lichidităţi, iar rolul ei este de a compensa excedentul cu deficitul de
disponibilităţi băneşti pe termen scurt existent la diferiţi agenţi
economici.

 Piaţa monetară reprezintă ansamblul tranzacţiilor de monedă şi

rezultă din confruntarea specifică dintre cererea şi oferta de monedă
în funcţie de preţul ei (rata dobânzii). Această piaţă este în echilibru
atunci când oferta de moneda este egală cu cererea de monedă.
 Din punct de vedere statistic, componentele masei monetare sunt
prezentate cu ajutorul unor indicatori denumiţi agregate
monetare. Conţinutul şi forma acestora diferă de la o ţară la alta,
în funcţie de scopul pentru care urmează a fi folosiţi, dar şi de
gradul de dezvoltare economică.
 Agregatele monetare se stabilesc, în mod convenţional, pe baza
regrupării tuturor activelor în categorii mari care se includ unele în
altele şi care sunt simbolizate în mod diferit:

unde: M1, M 2 , M 3 , L
 M1- bilete de bancă, moneda divizionară şi depozitele la vedere
(conturi în bancă) reprezintă masa monetară în sens strict;
 M2 – M1+ conturile de economii şi conturile pe librete la bancă;
 M3 – M2+ depozitele la termen, bonurile de casă şi certificatele de
depozit;
 L – M3 + bonurile de Tezaur şi titlurile comerciale emise de
întreprinderi.
 Cererea de monedă reprezintă necesarul de masă monetară, acea
cantitate de monedă pe care toate categoriile de persoane fizice şi
juridice o solicită într-o anumită perioadă de timp, având ca
motivaţie utilităţile acesteia, date de funcţiile pe care le îndeplineşte
într-o economie.
 Oferta de monedă reprezintă cantitatea de monedă pusă la
dispoziţia agenţilor economici prin intermediul sistemului bancar.
 Principalele categorii de agenţi economici care participă pe
piaţa monetară sunt:
- Statul – conferă putere liberatorie monedei legale şi stabileşte
coordonatele politicii monetare;
- Banca centrală – emite monedă în contul statului şi exercită
controlul asupra monedei aflate în circulaţie;
- Sistemul bancar – pune în circulaţie moneda legală, acordă credite
şi creează moneda bancară;
- Întreprinderile (firmele) – finanţează activitatea prin intermediul
monedei legale şi al împrumuturilor obţinute de la bănci şi emit
titluri de valoare;
- Gospodăriile (menajele) – solicită monedă pentru nevoi proprii şi
pot achiziţiona titluri de valoare de la întreprinderi sau de la stat.
 În majoritatea ţărilor cu economie de piaţă
dezvoltată, piaţa monetară este compusă din două
segmente: piaţa scontului şi piaţa interbancară.

 Piaţa scontului este segmentul pieţei monetare în

cadrul căruia sunt efectuate operaţiuni cu active
financiare cu scadenţe scurte (titluri de credit pe
termen scurt) precum: cambii, bilete la ordin,
bonuri de tezaur, cecuri, certificate de depozit,
obligaţiuni pe termen scurt ş.a.
 Vânzarea titlurilor la o bancă, înainte de termenul
scadent şi încasarea sumei înscrisă pe aceste titluri,
diminuată cu dobânda ce revine băncii până la
scadenţă, reprezintă operaţiunea de scontare a
titlurilor. Dobânda ce revine băncii se numeşte
taxă de scont.
 La scadenţă, banca primeşte suma înscrisă pe
document de la debitor. De asemenea, banca poate
la rândul ei sconta titlurile respective la banca
centrală, înainte de scadenţă, operaţiune denumită
rescontare. Similar, banca centrală preia aceste
titluri percepând o anumită dobândă numită taxă
de rescont (taxa oficială a scontului), care este mai
mică decât taxa de scont (taxa rescontului este o
componentă majoră a taxei scontului). Prin această
operaţiune, băncile comerciale se refinanţează.
 Piaţa interbancară este un segment de piaţă
specific, care reprezintă cadrul de desfăşurare
zilnică a raporturilor dintre bănci în legătură cu
lichidarea soldurilor provenind din operaţiuni
reciproce.
 Băncile îşi acordă împrumuturi sau îşi rambursează
creditele contractate anterior. Totodată, băncile efectuează
plăţi la ordinul clienţilor lor, titulari de depozite, către unele
bănci, fiind beneficiare de încasări de la aceleaşi sau de la
alte bănci. Astfel, din fiecare operaţiune efectuată, o bancă
devine creditoare sau debitoare faţă de altă bancă.
 Piaţa financiară cuprinde operaţiunile financiare şi capitalurile
disponibile pe termen mediu şi lung şi are ca obiectiv activitatea de
finanţare a programelor de investiţii ale întreprinderilor (firmelor).
Obiectul tranzacţiilor pe piaţa financiară îl reprezintă titlurile financiare pe
termen lung.
 Titlurile financiare pe termen lung pot fi:
a) cu venituri fixe: obligaţiuni şi acţiuni privilegiate;
b) cu venituri variabile: acţiuni ordinare.
 Obligaţiunile sunt titluri financiare de credit, care atestă existenţa unei
creanţe a deţinătorului lor (persoană fizică sau juridică) asupra
emitentului (care poate fi o persoană juridică de drept public sau privat)
pe o anumită perioadă de timp.
 Există două categorii de drepturi pe care le implică deţinerea unei
obligaţiuni:
- dreptul de a încasa regulat (semestrial sau anual) cuponul (dobânda)
obligaţiunii, care reprezintă venitul fix al acesteia;
- dreptul de a primi, la o dată (scadentă), valoarea nominală, investitorul
recuperându-şi astfel capitalul avansat în schimbul acestor titluri.
 Acţiunile sunt titluri financiare negociabile, emise de o companie sau o
societate comercială pentru constituirea, mărirea sau restructurarea
capitalului social.
 Acţiunile sunt titluri financiare (de valoare), care atestă deţinerea unei părţi
din capitalul unei societăţi, ceea ce îi conferă posesorului calitatea de
asociat sau acţionar. Deţinerea acţiunii este sursa a patru drepturi:
- dreptul de decizie;
- dreptul de informare;
- dreptul asupra rezervelor încorporate în capitalul social;
- dreptul la rezultate (la dividende).
 Pe lângă drepturile respective, acţionarii au şi obligaţia de a suporta
pierderile societăţii, în cazul în care se întâmplă acest lucru (acţionarii
răspund cu pasivul social în limita aportului lor la capitalul social).
 Circulaţia acţiunilor este liberă, ele putând fi vândute, moştenite sau
donate, după voinţa posesorului lor.
 Venitul acţionarului se numeşte dividend şi reprezintă o parte din profitul
distribuit al societăţii comerciale.
 Dacă acţiunea este privilegiată, acţionarul are dreptul la un dividend fix;
dacă acţiunea este ordinară, acţionarul primeşte un dividend variabil, în
funcţie de profitul realizat.
În cadrul pieţei capitalului se disting:
 1. Piaţa primară, unde se vând şi se cumpără
emisiuni noi de titluri financiare pe termen lung;
 2. Piaţa secundară, unde se negociază titlurile
financiare emise în prealabil.

 Temă: De studiat în detaliu subcap 12.2. din

cartea de Economie politică şi de extras
principalele idei referitoare la piaţa
primară, respectiv piaţa secundară a
capitalului.
Bursa de valori
 Bursa de valori face parte din piaţa
secundară.
 Bursa de valori reprezintă piaţa pe care se
concentrează şi se confruntă cererea şi
oferta de hârtii de valoare (acţiuni,
obligaţiuni, cecuri, titluri de credit,
certificate de depozit etc.), valute, navluri,
etc. În cadrul lor se negociază o gamă
largă de operaţiuni cu hârtii de valoare
(sau titluri de credit), pe termen lung şi
prin intermediul căreia întreprinderile îşi
procură o parte importantă din mijloacele
financiare.
Bursele de valori au apărut în sec. al XVIII-
lea. Cele mai importante burse de valori
sunt cele din New -York, Londra, Paris,
Frankfurt şi Tokio.
În România antebelică, funcţionau burse
de valori.
 Pentru a se înfiinţa şi funcţiona o bursă de valori,
trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
- extinderea societăţilor pe acţiuni, care să facă
posibilă dezvoltarea şi circulaţia hârtiilor de valoare
(ca formă a proprietăţii asupra capitalului);
- să existe un anumit grad de dispersare a acţiunilor
şi obligaţiunilor, la un număr suficient de mare de
posesori;
- o reglare strictă a activităţii tranzacţionale , limitarea
numărului de participanţi şi stabilirea unui cod de
conduită pentru intermediari şi a unor reglementării
privind desfăşurarea şedinţelor de bursă.
 Rolul burselor de valori:
1. Reprezintă o piaţă permanentă a hârtiilor de
valoare, oferind posibilitatea transformării
rapide a acestora în bani lichizii, dacă deţinătorii
respectivi doresc acest lucru, stimulându-se
astfel activitatea investiţională, uşurându-se
folosirea creditelor bancare.
2. Contribuie la orientarea capitalurilor spre cele
mai profitabile domenii ale activităţii economice.
3. Creditează unele activităţi viitoare şi „curăţă”
economia de unităţi falimentare sau cu
rentabilitate redusă.

 Funcţiile îndeplinite de bursele de valori:

a) plasarea economiilor întreprinderilor şi
populaţiei în hârtii de valoare şi alimentarea pe
această cale a întreprinderilor cu capitaluri;
b) finanţarea trezoreriei publice prin vânzarea
titlurilor de credit;
c) asigură mobilitatea capitalurilor şi
posibilitatea schimbării plasamentelor
acţionarilor, prin transformarea în bani a
valorilor mobiliare deţinute şi achiziţionarea
altora.
 Clasificarea burselor de valori se poate face după mai multe
criterii:
- după natura tranzacţiilor pe care le mijlocesc, bursele pot fi:
generale (au ca obiect de activitate tranzacţiile de mărfuri şi hârtii de
valoare) şi specializate;
- după obiectul tranzacţiilor, există: burse de mărfuri, burse de valori
mobiliare (acţiuni, obligaţiuni şi alte valori mobiliare), burse valutare,
burse complementare comerţului internaţional (burse de asigurări);
- după forma de organizare, se disting: burse private (funcţionează
sub formă de societăţi pe acţiuni sau camere de comerţ) şi burse de
stat;
- după modul de admitere a participanţilor, pot fi: burse cu participare
nelimitată şi cu acces limitat (se tranzacţionează numai acele mărfuri
şi valori mobiliare care au fost admise la cotaţia oficială).

 Bursele de valori sunt organizate sub formă de societăţi pe acţiuni

sau societăţi comerciale pe baza cererilor asociaţilor fondatori şi a
avizului Camerei de Comerţ şi Industrie. Organismul de conducere
operativă este Consiliul Bursei împuternicit cu reglementarea întregii
funcţionări a bursei.
 Participanţii la Bursa de Valori sunt:
1) Cumpărătorii şi vânzătorii de hârtii de valoare (investitorii)
reprezentaţi prin firme, bănci, persoane fizice etc. Comenzile lor sunt
transmise prin intermediul brokerilor-agenţi. Nici un investitor nu are
acces direct la bursă;
2) Brokerii-agenţi (sunt ca şi angajaţii bursei), fac legătura între
investitori şi brokerii-specialişti;
3) Brokerii-specialişti au acces direct la negocierea comenzile primite
de la brokerii-agenţi. Ei participă la stabilirea cursului titlurilor de
valoare împreună cu comisia oficială a bursei, execută ordinele de
vânzare – cumpărare şi gestionează portofoliul propriu de acţiuni şi
obligaţiuni;
4) Comisia oficială a bursei este constituită dintr-un grup de specialişti
în domeniul activităţi la bursă, care decid, în ultimă instanţă, cursul
titlurilor (hârtiilor de valoare);
5) Casa de clearing care are rolul de garanţie şi echilibrare a
tranzacţiilor încheiate într-o zi la bursă.
 La bursele de valori se negociază următoarele categorii de titluri:
a. acţiuni – emise de societăţile comerciale;
b. obligaţiuni – emise de întreprinderi particulare de întreprinderi
publice şi de instituţii speciale de credit;
c. titluri publice – emise de stat (bonuri de tezaur, bonuri de casă şi
alte titluri emise de Trezorerie)
 Cursul sau cotaţia titlurilor de valoare reprezintă
preţul la care acestea se vând şi se cumpără.
Preţul se stabileşte prin strigare, prin afişare sau
prin opoziţie, după ce au fost analizate ofertele
şi cererile scrise şi depuse în prealabil la bursa
într-un loc anume fixat.
 Operaţiunile bursiere pot avea loc cu livrare
imediată sau cu livrare la termen, împărţindu-se
în două grupe:
- operaţiuni la vedere – livrare imediată a
titlurilor (hârtiilor de valoare), la cursul zilei,
acceptat în schimbul sumei corespunzătoare;
- operaţiuni la termen – cele la care prin contact
se convine asupra titlurilor hârtiilor de valoare
la un moment dat (număr de titluri, cursul), dar
în efectuarea ulterioară a tranzacţiilor (la o dată
fixă – numită zi de lichidităţi). Aceste operaţiuni
sunt cu esenţă speculativă (un agent câştigă şi
celălalt pierde). Momentul contractării (adică
înţelegerea referitoare la numărul titlurilor
financiare, la mărimea cursului şi la scadenţă) se
separă de momentul efectuării tranzacţiei care
are loc ulterior la (scadenţă).
 Bursa de valori în România s-a
reînfiinţat în 1995 pe baza deciziei
Comisiei Naţionale de Valori
Mobiliare (CNVM).
 Calitatea de membru al bursei
dobândindu-se de orice societate de
valori mobiliare autorizată de CNVM,
şi care îndeplineşte anumite condiţii
(privind intermedierea de valori
mobiliare, existenţa unui minim de
capital net etc.).
 Indicele oficial al bursei este alcătuit
în funcţie de nevoile analizei şi pe
măsura diversificării cotei bursiere.
În România se foloseşte indicele BET
(INDICELE BURSEI DE VALORI
BUCUREŞTI – BUCHAREST
EXCHANGE TRADING).