GESTIUNE FINANCIARĂ Lector univ. drd.

Vasile Brătian

CURS 9

Gestiunea Stocurilor

1. Aspecte conceptuale
2. Gestiunea stocurilor
3. Optimizarea stocurilor
4. Stocurile în condiţii de incertitudine
5. Metode specifice de determinare a stocurilor

1. Aspecte conceptuale
Cea mai importantă parte a gestiunii financiare a firmei este gestiunea ciclului
de exploatare. Prin gestiunea ciclului de exploatare se înţelege alocarea optimă a
capitalului pe cele două direcţii specifice activităţii de exploatare: stocuri şi creanţe, în
condiţiile minimizării riscului specific. Există trei raţiuni importante pentru rolul
esenţial al gestiunii ciclului de exploatare în gestiunea financiară a firmei: a) ponderea
ridicată a activelor şi pasivelor alocate activităţii de exploatare; b) gradul ridicat de
repetabilitate a operaţiunilor specifice activităţii de exploatare; c) rolul determinant al
datoriilor pe termen scurt în gestiunea financiară a firmei. În mod concret, gestiunea
ciclului de exploatare urmăreşte, pe de o parte, rentabilitatea (realizarea activităţii de
exploatare cu minimum de active circulante) iar, pe de altă parte, minimizarea riscului
(procurarea pasivelor circulante necesare finanţării activelor circulante, cu minimum
de costuri).

Gestiunea ciclului de exploatare cuprinde două acţiuni distincte:

1) determinarea necesarului de active circulante (stocuri, creanţe şi lichidităţi);
2) determinarea modalităţii de finanţare a activelor circulante (FR, De, Crt, etc.).
Firma poate folosi trei politici distincte pentru gestionarea ciclului de
exploatare:
a) o politică agresivă: realizarea unei cifre maxime de afaceri cu stocuri
minime, ceea ce maximizează rentabilitatea
- accentul este pus pe pasivele pe termen scurt (datorii de exploatare,
credite bancare), care au costurile cele mai mici de procurare;
b) o politică defensivă: realizarea unei cifre de afaceri date cu stocuri şi
creanţe care să minimizeze riscul
- accentul este pus pe finanţarea activelor circulante din surse permanente
(fondul de rulment) cu costuri mari dar cu o anumită siguranţă în
funcţionare
 2

c) o politică echilibrată: armonizarea contradicţiei dintre rentabilitate şi risc

- sincronizare între siguranţa aprovizionării şi costurile acesteia
A c t iv e c ir c u la n t e

ă
s iv
fe n
e
ă
ar

ă d
i
ed

l it ic
rm
te

Po
in
c ă
li t i
Po

s iv ă
a g re
it ic ă
P ol

C ifr a d e a fa c e ri

2. Gestiunea stocurilor
Prin stocuri se înţelege cantitatea fizică de materiale, produse sau mărfuri
necesare realizării fiecărei faze a ciclului de exploatare. Ciclul de exploatare are trei
faze: aprovizionare, producţie, desfacere. Faza de producţie are un caracter continuu
în timp ce fazele de aprovizionare şi desfacere au caracter discontinuu. Acesta este
motivul pentru care apare necesitatea unei activităţi specifice de gestionare a
stocurilor.
Sub aspect financiar, stocurile reprezintă alocări de capital care nu pot fi
recuperate decât după încheierea ciclului de exploatare, adică după vânzarea
mărfurilor obţinute în activitatea de producţie. În acest context, asigurarea unor
stocuri mici care să se reînnoiască pe măsură ce apar necesităţile de producţie prezintă
riscul apariţiei unor rupturi (gap-uri) în aprovizionare în timp ce asigurarea unor
stocuri mari care să elimine riscul rupturilor de stoc prezintă costuri mari de
imobilizare a capitalului. Rezultă că este necesară optimizarea mărimii stocurilor. De
fapt, optimizarea mărimii stocurilor se referă la armonizarea relaţiei care există între
cheltuielile de aprovizionare (Ca) care variază în funcţie de numărul de aprovizionări
şi cheltuielile de stocare (Cs) care variază în funcţie de mărimea stocurilor. Din punct
de vedere grafic, această optimizare se va produce în punctul de minim al curbei
costurilor totale cu formarea stocurilor (Ct), cu Ct  Ca  Cs :

3. Optimizarea stocurilor
Cheltuielile de aprovizionare (Ca) sunt determinate de realizarea unei
aprovizionări noi (sau unei comenzi noi), însumând toate cheltuielile ocazionate de
acest eveniment. Să notăm cu c ua costul unitar de aprovizionare (adică cheltuielile
ocazionate, în medie, de o aprovizionare). Acest cost unitar de aprovizionare va fi
considerat ca fiind un cost fix. Cheltuielile de depozitare sau de stocare sunt
determinate de toate cheltuielile ocazionate de păstrarea, recondiţionarea, paza etc.
stocurilor deja aprovizionate. Să notăm cu c us cheltuielile unitare de stocare

2
 3

(cheltuieli de stocare la un leu stoc). Acestea reprezintă o medie a costului de stocare

pe perioada de existenţă a stocului (din punct de vedere practic se consideră media
costului din prima şi ultima zi de existenţă a stocului), conform graficului de mai jos:
C h e lt u ie l i
d e s to c a re

M ă r im e a
s t o c u lu i

M e d ie (1 /2 )

T im p

Pentru stabilirea mărimii optime a stocurilor se utilizează modelul Wilson-

Whitin:
N S  p ua
Ct  Ca  Cs   c ua   c us
S 2
unde: S : mărimea optimă a stocului
N : necesarul anual de aprovizionat
p ua : preţul unitar de aprovizionare

În acest model se consideră îndeplinite o serie de condiţii simplificatoare:

stocul se constituie instantaneu imediat ce a fost dată comanda de aprovizionare;
intervale constante între două aprovizionări succesive; stocul se consumă treptat până
la epuizarea lui totală, moment care coincide perfect cu momentul unei noi
aprovizionări.
Pentru minimizarea costului total, se anulează derivata de ordinul întâi a
funcţiei de mai sus:
Ct N  c ua p ua  c us
   0 , de unde rezultă:
S S2 2

2  N  c ua
S* 
p ua  c us

Pe baza mărimii optime a stocului, se pot determina şi alţi indicatori utili

activităţii de gestiune a stocurilor:

* N N  p ua  c us
 Na * : numărul de aprovizionări Na  
S * 2  c ua

3
 4

 d : intervalul mediu dintre două aprovizionări succesive

S*  T 2  c ua
d  T
N N  p ua  c us
unde cu T s-a notat intervalul de timp în care se desfăşoară ciclul de exploatare (în
funcţie de unitatea de măsură a lui T se determină şi unitatea de măsură a lui d ).
Din punct de vedere metodologic, modelul Wilson-Whitin se poate adapta şi
pentru cazurile stocurilor de produse finite sau de produse în curs de fabricaţie,
stabilindu-se atât loturile optime de lansat în fabricaţie (pentru cazul stocului de
produse în curs de fabricaţie) cât şi stocul optim de produse finite care urmează a fi
desfăcute (pentru cazul stocului de produse finite).

4. Gestiunea stocurilor în condiţii de incertitudine

Condiţiile simplificatoare puse în cazul stabilirii mărimii optime a stocului în
condiţii de certitudine nu sunt realiste. În aceste condiţii, armonizarea relaţiei dintre
rentabilitate şi risc se complică.
Alături de stocul propriu-zis, numit stoc curent (Scrt), apare necesară
constituirea unui stoc suplimentar, numit stoc de siguranţă (Ssig), care să acopere
necesarul de stoc în cazul unor rupturi de stoc, adică al unor întreruperi sau întârzieri
în aprovizionare.
În mod concret, se pot utiliza trei politici pentru gestionarea stocurilor în
condiţii de incertitudine:
1. politica prudenţială (defensivă): pentru a se evita rupturile de stoc, de
obicei se aprovizionează ceva mai mult decât stocul optim stabilit pentru
condiţii de certitudine, această diferenţă constituind stocul de siguranţă.
Costul unei asemenea politici constă în cheltuieli suplimentare cu stocarea
şi chiar cu aprovizionarea. Este o politică caracterizată de aversiune faţă
de risc şi de neglijare a rentabilităţii
2. politica agresivă: se caracterizează printr-o poziţie indiferentă faţă de risc.
Stocul de siguranţă se constituie la nivelul mediu al stocurilor de siguranţă
specifice fiecărei situaţii posibile
3. politica realistă: reprezintă o optimizare a costurilor ocazionate atât de
politica prudenţială cât şi de cea agresivă.

4
 5

În proiectarea politicii realiste de gestionare a stocurilor în condiţii de

incertitudine (cazul încare intervalele dintre aprovizionări sunt variabile) se parcurg
două etape:

a) determinarea costurilor pentru stocurile de siguranţă

Mărimea stocului de siguranţă ( S sig ) pentru 4 zile

Nr zile întârziere
0 x1 x2 x3 x4
0 0 c01 c02 c03 c04
1 c10 0 c01 c02 C03
2 c20 c10 0 c01 c02
3 c30 c20 c10 0 c01
4 C40 c30 c20 c10 0

De notat că deasupra diagonalei principale se măsoară costurile excesului de

stoc iar sub diagonala principală se măsoară costurile lipsei de stoc. Semnificaţia
costului c ij este următoarea: firma va suporta un cost de mărime c ij dacă este
surprinsă de o întârziere de i zile şi are constituit un stoc de siguranţă pentru j
zile.

b) determinarea matricei consecinţelor

Se bazează pe calculul costului de apariţie a unei rupturi de stoc în prezenţa

existenţei stocurilor de siguranţă, pe baza probabilităţilor de apariţie a situaţiilor
respective. Probabilitatea se aplică, de regulă, apariţiei întârzierilor în aprovizionare:

Nr. zile Probabilita Mărimea stocului de siguranţă ( S sig ) pentru 4 zile

întârziere tea 0 x1 x2 x3 x4
0 0 0 c 01   0 c 02   0 c03˙ ρ0 c 04   0

1 1 c 10  1 0 c 01  1 c02  1 c03˙ ρ1
2 2 c20   2 c 10   2 0 c 01   2 c 02   2

3 3 c30  3 c20   3 c10  3 0 c01   3

n 4 c40   4 c30   4 c20   4 c10   4 0

Stocul de siguranţă se determină făcând suma pe coloană (din cadrul matricei

consecinţelor), alegându-se acea mărime a stocului care va da cea mai mică valoare în
urma calculelor.

În cazul în care atât intervalele dintre două aprovizionări succesive cât şi

cantităţile aprovizionate sunt variabile, se determină mediile ponderate atât pentru una
cât şi pentru cealaltă variabilă, astfel:

5
 6

d
q  t
i i
, unde d este intervalul mediu de abatere între

q i

aprovizionările consecutive ti este intervalul în care este aprovizionată

cantitatea qi
N
 S crt   d , unde Scrt este stocul curent iar D este durata ciclului de
D
exploatare
a
q a
i i
, unde a este intervalul mediu de abatere faţă de

q i

intervalele contractate; ai este abaterea individuală a aprovizionării i

N
 S sig  a
D

5. Metode specifice de determinare a stocurilor

Analiza detaliată a structurii şi rolului stocurilor a condus la conturarea unor
metode operaţionale specifice de determinare a principalilor indicatori de gestionare a
stocurilor în cadrul ciclului de exploatare.
1. Metoda ABC
Se bazează pe faptul că unele categorii de stocuri au un număr mare de articole
dar o pondere mică în totalul stocurilor necesare, în timp ce alte categorii de stocuri se
află în situaţia inversă. În acest sens, activitatea de gestionare se concentrează asupra
stocurilor cu valoare mare. Din punct de vedere practic, se realizează o grupare a
stocurilor pe trei categorii: categoria A: stocuri de valoare mare dar cu pondere mică
în totalul articolelor aprovizionate; categoria B: stocuri de valoare medie şi cu o
pondere medie în totalul articolelor; categoria C: stocuri cu valoare mică dar cu
pondere mare în totalul articolelor:
P o n d e r e a v a l o r ic ă

C a te g o ria A

C a te g o ria B

C a te g o ria C

P o n d e r e a î n n u m ă r u l a r t ic o le lo r

6
 7

Nevoia de finanţare a stocurilor ( N fs ) se determină pe baza cheltuielilor

medii zilnice ale activităţii de exploatare şi a intervalului de timp dintre două
reconstituiri succesive a stocurilor (sau durata de rotaţie a stocurilor):
Ce
N fs  k  t
D
unde Ce reprezintă cheltuielile de exploatare, iar k este un coeficient de corecţie
pentru produsele finite şi pentru cele în curs de fabricaţie.
2. Metode de determinare a necesarului de finanţare a ciclului de exploatare
(NFCE)
Pentru determinarea NFCE se folosesc două tipuri de metode:
a) metode analitice: se folosesc doar pentru fundamentarea nevoii de
finanţare în situaţii de modificări structurale ale activităţii firmei
(înfiinţare, dezvoltare, fuzionare etc). Ele stabilesc o nevoie medie anuală
a stocurilor, pentru nevoia trimestrială de finanţare folosindu-se metodele
sintetice
b) metode sintetice (globale): se folosesc îndeosebi în perioadele de
stabilitate economică a firmei.
2.1. Metode analitice
Ce
a) bazate pe costurile exploatării: NFCE   t , unde cu Ce s-a notat
D
valoarea costurilor totale de exploatare iar cu t s-a notat durata de rotaţie. Pentru
fiecare materie primă se poate determina necesarul specific de finanţare a ciclului de
exploatare:
Nia  p ua d 
NFCE i     a  c  t pr 
D 2 

unde: NFCE i este necesarul de finanţare a ciclului de exploatare pentru materia

primă i, N ia este necesarul anual de aprovizionat din materia primă i, c este abaterea
medie de întârziere pentru stocul de condiţionare, t pr intervalul pentru transportul
interior
Prin adaptare, formula de mai sus se poate utiliza şi pentru calcule privind
nevoia de finanţare a ciclului de exploatare în cazul produselor în curs de fabricaţie
respectiv în cazul produselor finite.
CA
b) bazate pe cifra de afaceri: NFCE   R c , unde cu CA s-a notat valoarea
D
cifrei de afaceri iar cu R c s-a notat rata cinetică (durata de rotaţie a
activelor circulante în raport cu cifra de afaceri), (D =360 zile)
Ratele cinetice se determină, pe baza exerciţiului financiar anterior, pentru
fiecare categorie de stoc (materii prime, produse finite, produse în curs de fabricaţie,
creanţe).

2.2. Metode sintetice

7
 8

Există următoarele metode sintetice de determinare a NFCE: a) bazate pe

viteza de rotaţie în funcţie de costuri; b) bazate pe activele circulante la 1000 lei
producţie; c) bazate pe rata cinetică a activelor circulante.
a) bazate pe viteza de rotaţie în funcţie de costuri:
Q prev  c cu
NFCE  a  vr
D
unde c cu este costul complet unitar, iar v r este viteza de rotaţie a activelor circulante
S ac
în funcţie de costuri în exerciţiul financiar anterior, cu v r   D , unde S ac este
C PM
soldul mediu al activelor circulante din exerciţiul anterior iar C PM este costul
producţiei marfă din exerciţiul anterior.
b) bazate pe activele circulante la 1000 lei producţie marfă:
Q prev  c cu  A PM PM S ac
NFCE  a c
, unde A c   1000 este valoarea activelor circulante la
1000 C PM
1000 lei producţie marfă din exerciţiul anterior.
c) bazate pe rata cinetică:
CA
NFCE   Rc ,
D
S ac
unde R c   1000 .
CA
3. Metode de determinare a nevoii de fond de rulment (NFR)
Din punct de vedere analitic, se poate determina NFR astfel:
NFR  NFCE  De

Deci, fundamentarea NFCE se reduce la fundamentarea NFR, pornindu-se de

la premisa existenţei unui raport constant între NFR şi CA:
CA  NFR zile
NFR 
D
în ipoteza că durata de rotaţie a NFR rămâne valabilă de la an la an.