UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA ŞTIINŢE ECONOMICE

Departamentul „Finanțe și Bănci”

Roșca Gheorghina
Gestiunea circuitului financiar al întreprinderii
Domeniul de formare profesională 364. Finanţe

Programul de masterat: Gestiunea finanţelor şi contabilitatea în afaceri

Teză de master

Şef Departament Ştefaniuc Olga, dr.conf.univ

_______________

Autorul: Roșca Gheorghina

gr. GFCA 151

________________

Conducător ştiinţific: Borș Ion, dr., conrf.univ.

________________

Chişinău, 2017

Cuprins
1
 Adnotare…………………………………………………………………………….3
Introducere ................................................................................................................5
Capitolul I Aspecte teoretice ale gestiunii circuitului financiar al întreprinderii…….7
1.1 Esența și conceptul de gestiune financiară…………………………………………..7
1.2 Sarcinile și obiectul gestiunii financiare a întreprinderii…………………………..13
1.3 Influența instabilității economice asupra gestiunii financiare a întreprinderii……..21

Capitolul II Analiza situației financiar în cadrul SA „Supraten”……...………….…26

2.1 Prezentare generală a activității întreprinderii ..........................................................26
2.2 Analiza situației patrimoniale a entității...................................................................28
2.3 Analiza structurii financiare și a capacității de plată a entității…………….............33
2.4 Analiza performanței entității economice..................................................................41

Capitolul III Căile de perfecționare a gestiunii financiare a SA „Supraten”….……49

3.1 Căi de soluționare a dificultăților gestiunii circuitului financiar în cadrul SA
„Supraten”…………………………………………………………………………..49
3.2 Direcții de gestiune a situație financiare a întreprinderilor din Republica Moldova în
condiții de instabilitate economică…………………………………………………53
Concluzii și recomandări………............................................................................59
Bibliografie .............................................................................................................62
Anexe ........................................................................................................................63
Declarație privind asumarea răspunderii……………………………….............64

Adnotare

2
 la teza de master cu tema:

“ Gestiunea circuitului financiar al întreprinderii”

Necesitatea restructurării activităţii economico-financiare s-a conturat cu multe secole în urmă,

datând aproximativ cu primele societăţi comerciale propriu-zise. În cadrul respectivului proces, locul
central este determinat de gestiunea financiară aferentă, căci anume în sarcina acesteia îi revine
identificarea problemelor existente, măsurarea deficienţelor şi analiza oportunităţii aplicării diferitor
decizii manageriale. Actualitatea temei este redată de faptul că societatea modernă tinde spre o dezvoltare
continuă a nivelului şi condiţiilor de viaţă, ceea ce poate fi asigurat doar de o creştere stabilă a economiei
acestei societăţi. Creşterea durabilă a economiei, însă, nu este uniformă, ci este permanent întreruptă de
perioade economice instabile, numite perioade de criză. Aceste situaţii reprezintă nişte momente de
cotitură, trecere, schimbare în consecutivitatea proceselor ce se realizează într-o entitate economică.

Scopul lucrării a determinat structura acesteia, ea fiind compusă din introducere, trei capitole,
concluzie, bibliografie şi anexe.

În capitolul I „Aspecte teoretice ale gestiunii circuitului financiar al întreprinderii ”, se prezintă

esența şi conceptul gestiunii financiare a întreprinderii, se prezintă sarcinile şi obiectivele gestiunii
financiare a întreprinderii.

Capitolul II, intitulat „Analiza situației financiar în cadrul SA „Supraten”” prezintă o analiză a stării
financiare a societăţi în baza ratelor financiare, analiza structurii şi dinamicii surselor de finanţare, analiza
eficienţii utilizării în cadrul întreprinderii a pasivului întreprinderii, precum şi a echilibrului financiar al
întreprinderii.

Capitolul III „Căile de perfecționare a gestiunii financiare a SA „Supraten”” cuprinde tratarea

mijloacelor şi a căilor de influență asupra problemelor de gestiune financiară a întreprinderilor din
Republica Moldova, măsuri concrete degajate din analiza financiară a SA „Supraten” privind
eficientizarea structurii financiare şi optimizarea gestiunii financiare a activității economic –financiare.

Annotation
To the master thesis with the theme:

3
 "Management of the financial circuit of the enterprise"
The need to restructure economic and financial activity has widened many centuries ago, dating
approximately to the very first commercial companies. In the process, the central place is determined by
the related financial management, because it is its task to identify the existing problems, to measure the
deficiencies and to analyze the opportunity of applying different managerial decisions. The fact that the
modern society tends towards a continuous development of the level and living conditions, which can only
be ensured by a steady growth of the economy of this society, is the reality of the theme. However, the
sustainable growth of the economy is not uniform, but it is permanently interrupted by unstable economic
times, called periods of crisis. These situations are moments of turning, passing, changing in the sequence
of processes that take place in an economic entity.
The purpose of the work determined its structure, consisting of three introductory chapters, conclusions,
bibliographies and annexes.
In Chapter I "Theoretical Aspects of the Financial Management of the Enterprise" is presented the essence
and the concept of financial management of the enterprise, the tasks and objectives of the financial
management of the enterprise are presented.
      Chapter II, entitled "Analysis of the financial situation within the Supraten SA", presents an analysis of
the financial condition of the company based on the financial ratios, the analysis of the structure and the
dynamics of the sources of financing, the analysis of the efficiency of the enterprise's use of the
undertaking's liabilities as well as the balance Financial position of the enterprise.
      Chapter III "Improvement of the financial management of the Supraten SA" comprises the treatment of
means and ways of influence over the financial management problems of the Republic of Moldova,
concrete measures emerged from the financial analysis of the "Supraten" JSC regarding the efficiency of
the financial structure and Optimizing the financial management of the economic-financial activity.

4
 Introducere
Necesitatea restructurării activităţii economico-financiare s-a conturat cu multe secole în urmă,
datând aproximativ cu primele societăţi comerciale propriu-zise. În cadrul respectivului proces, locul
central este determinat de gestiunea financiară aferentă, căci anume în sarcina acesteia îi revine
identificarea problemelor existente, măsurarea deficienţelor şi analiza oportunităţii aplicării diferitor
decizii manageriale. Astăzi, fără gestiunea financiară a proceselor de stabilizare, reorganizare şi lichidare
a întreprinderii este de neconceput procesul continuu de apariţie şi dispariţie a agenţilor economici, acest
proces fiind grevat de principiul selecţiei naturale. Rolul gestiunii financiare este deosebit în ţările în curs
de dezvoltare, care cunosc o amploare aparte în domeniul transformărilor din economia naţională.

Reieşind din cele prezentate mai sus, am optat pentru această temă în calitate de subiect al lucrării
respective. Scopul acestei lucrări este de a face o analiza a importanţei procesului de restructurare şi a
modalităţilor de fundamentare a deciziilor financiare aferente sub aspectul importanţei şi rolului acestora,
precum şi elucidarea specificului respectivului proces în Republica Moldova.

Actualitatea temei este redată de faptul că societatea modernă tinde spre o dezvoltare continuă a
nivelului şi condiţiilor de viaţă, ceea ce poate fi asigurat doar de o creştere stabilă a economiei acestei
societăţi. Creşterea durabilă a economiei, însă, nu este uniformă, ci este permanent întreruptă de perioade
economice instabile, numite perioade de criză. Aceste situaţii reprezintă nişte momente de cotitură,
trecere, schimbare în consecutivitatea proceselor ce se realizează într-o entitate economică.

Scopul lucrării a determinat structura acesteia, ea fiind compusă din introducere, trei capitole,
concluzie, bibliografie şi anexe.

În capitolul I „Aspecte teoretice ale gestiunii circuitului financiar al întreprinderii ”, se prezintă

esența şi conceptul gestiunii financiare a întreprinderii, se prezintă sarcinile şi obiectivele gestiunii
financiare a întreprinderii.

Capitolul II, intitulat „Analiza situației financiar în cadrul SA „Supraten”” prezintă o analiză a stării
financiare a societăţi în baza ratelor financiare, analiza structurii şi dinamicii surselor de finanţare, analiza
eficienţii utilizării în cadrul întreprinderii a pasivului întreprinderii, precum şi a echilibrului financiar al
întreprinderii.

Capitolul III „Căile de perfecționare a gestiunii financiare a SA „Supraten”” cuprinde tratarea

mijloacelor şi a căilor de influență asupra problemelor de gestiune financiară a întreprinderilor din

5
Republica Moldova, măsuri concrete degajate din analiza financiară a SA „Supraten” privind
eficientizarea structurii financiare şi optimizarea gestiunii financiare a activității economic –financiare.

În concluzii sunt generalizate rezultatele cercetării efectuate, sunt expuse principalele teze şi
recomandări practice, aplicarea cărora ar facilita soluționarea problemelor de gestiune cu care se
confruntă la momentul actual întreprinderea SA „Supraten”, precum şi toţi agenţii economici de pe
teritoriul Republicii Moldova.

Obiectivul principal al lucrării se anexează pe cercetarea şi prezentarea gestiunii financiare a

întreprinderii, a deciziilor financiare din cadrul întreprinderii, a performanţelor şi a potenţialului financiar
al firmei, precum şi determinarea alternativelor de gestiune financiară a agenţilor economici din
Republica Moldova.

Suportul teoretico-ştiinţific al tezei este constituit dintr-o serie de lucrări ale economiştilor din
Republica Moldovea, România precum şi ale savanţilor străini. De asemenea, pentru abordarea
problemelor relevate în teză au fost consultate diferite surse bibliografice consacrate: aspectelor teoretice
şi practice ale politicii financiare a întreprinderii şi a principalelor decizii ale acesteia.

Principale metode de cercetare în cadrul lucrării sunt: metoda statistico-matematică, metoda grafică,
metoda abstracţiei ştiinţifice, metoda unităţii dintre analiză şi sinteză, metoda logică.

6
 Capitolul I Aspecte teoretice ale gestiunii circuitului financiar al întreprinderii

1.1 Esenţa şi conceptul de gestiune financiară

Întreprinderea modernă își desfășoară activitatea într-un spațiu financiar care îi oferă instrumente
și poşibilități de acțiune specific, dare care o supune unor constrîngeri deosebite. Se poate define obiectul
gestiunii financiare sau al finanțelor întreprinderii prin raportarea la oportunitățile și constrîngerile
determinate de mediul financiar.
Această abordare a gestiunii financiare permite sublinierea unei orientări care va reieși din această
lucrare, aceea de a pune în evidență influența pe care o exercită asupra propriei activități financiare,
contextul intern și extern propriu fiecărei întreprinderi.
Gestiunea financiară cuprinde ansamblul acțiunilor de administrare a resurselor bănești ale
întreprinderii, aceasta foloşind în acest scop metode de analiză și instrumente operaționale care să-i
aşigure o integrare eficace în mediul financiar.
Gestiunea financiară a întreprinderii poate fi definite deci în raport cu cinci component ale mediului
său financiar, așa cum rezultă din figura de mai jos:

Instrumente de piață,
Instituții financiare
de finanțare și de
specializate
garantare

ÎNTREPRINDERE
Variabile de
regularizare
Plata activelor
financiare
Proceduri juridice de
regularizare

Figura 1.1.1 Componentele gestiunii financiare a întreprinderii

Sursa: [1, pag.371]
Gestiunea financiară este un mod de conducere şi organizare a activităţii întreprinderii care
urmăreşte gospodărirea judicioasă a resurselor de care dispune sau sunt atrase în circuit în vederea
obţinerii maximului de eficienţă din activitatea desfăşurată.

7
 Originea cuvântului gestiune provine de la franţuzescul gestion sau latinescul gestio. Conform
dicţionarului enciclopedic Le Petit Larousse (1995) prin gestiune se înţeleg:

acţiunea sau maniera de a gera (a administra în contul, în numele altora), administra sau conduce, de a
organiza ceva; perioada pe timpul căreia se gerează o afacere.
Din punct de vedere financiar, termenul gestiune desemnează un şistem de reguli constând în a
nu afecta bugetul unui an decât operaţiunile materiale executate în cursul acelui an. Cuvântul gestiune
este înţeles în două sensuri:
Gestiunea în sens restrâns presupune studiul deciziilor financiare care pot fi:
- pe termen lung: deciziile de investiţii, financiare şi de dividend (politica financiară);
- pe termen scurt: decizii referitoare la gestiunea ciclului de exploatare (gestiunea stocului,
creanţelor, a datoriilor de exploatare), gestiunea trezoreriei şi gestiunea riscurilor.
Deciziile financiare sunt completate cu expunerea metodelor de diagnostic şi de analiză financiară
care prin prisma evaluării întreprinderii (stabilirea valorii de piaţă a întreprinderii) permit un raţionament
al eficienţei deciziilor din ambele categorii.
Gestiunea în sens larg cuprinde mai multe etape:
- informarea, recenzarea diferitelor obiective şi cunoaşterea mijloacelor şi soluţiilor
care pot fi luate pentru atingerea obiectivelor;
- decizia - alegerea unei soluţii în funcţie de obiectivele de atins;
- punerea în aplicare a deciziilor - operaţiile întreprinse pentru aplicarea deciziilor în cadrul
organizatoric necesar pentru acţiune;
- controlul aplicării deciziilor - analiza rezultatelor obţinute prin aplicarea deciziei care pot
antrena revizuirea deciziei şi adoptarea de noi decizii.
Ca expreşie operaţională a finanţelor întreprinderii, gestiunea financiară cuprinde un ansamblu de decizii,
operaţiuni şi modalităţi de organizare a activităţii financiare în vederea procurării şi
utilizării capitalurilor în scopul obţinerii, repartizării şi utilizării rezultatului final, respectiv profitului.
Gestiunea financiară presupune aplicarea în activitatea întreprinderii a două criterii de bază: .[6, p. 65]
- autonomia funcţională a întreprinderii, respectiv libertatea în modul de procurare şi gestiune a
capitalului total;
- eficienţa, respectiv obţinerea maximului de rezultate în urma gospodăririi şi utilizării
capitalului.
Gestiunea financiară cuprinde trei componente de bază:

8
1. deciziile financiare;
2. operaţiunile financiare;
3. cadrul organizatoric al activităţii financiare.
Realizarea unei gestiuni financiare de întreprindere optimă, adică obţinerea maximului de rezultate în
urma alocării şi gospodăririi capitalului şi celorlalte categorii de resurse presupune respectarea
următoarelor reguli de bază:
1) selectarea şi desfăşurarea de activităţi sau realizarea de produse din gama de fabricaţie numai
dacă prezintă rentabilitate;
2) dezvoltarea şi diverşificarea întreprinderii prin investiţii noi, atâta timp cât rentabilitatea sperată
pentru acestea este superioară costului capitalului utilizat pentru finanţare; se are în vedere că
randamentul marginal al investiţiilor înregistrează tendinţă de scădere, iar costul capitalului creşte pe
măsura sporirii nevoii de resurse pentru finanţarea unor investiţii însemnate (costul capitalurilor proprii
prin pretinderea de către acţionari a unei rentabilităţi ce înglobează o cotă de risc în creştere pe măsura
investirii, iar costul capitalului împumutat datorită cererii de capital în creştere);
3) scadenţa sursei de finanţare să fie superioară sau cel puţin egală cu durata de existenţă a
activului creat pe seama acesteia; în acest fel, se aşigură solvabilitatea şi lichiditatea întreprinderii,
evitându-se falimentul;
4) întreprinderea să urmărească creşterea gradului de îndatorare atâta timp cât rentabilitatea
capitalului investit sau rentabilitatea economică este mai mare decât rata costului capitalului împrumutat,
întrucât sporeşte averea acţionarilor (efectul de levier financiar al îndatorării).
Conținutul și condițiile problemelor financiare la care trebuie să facă față întreprinderea, precum și
soluțiile care pot fi găşite, sînt legate în mod evident, de caracteristicile mediului său financiar, precum și
de propriile sale caracteristici. Gestiunea financiară va trebui să fie adaptată, sau cel puțin nuanțată în
funcție de şituațiile în care se aplică.
Astfel, problemele puse gestiunii financiare apar extreme de diferențiate, după cum e vorba, de exemplu:
[2]
- -de tratarea problemelor unei microîntreprinderi dintr-o țară în curs de dezvoltare, aproape
lipşită de orice suprastructură financiară;
- -de problemele de finanțare ale unei întreprinderi multinatională, care are acces la piețele
internationale de capital;

9
- -de problemele de investiții ale unei întreprinderi industrial mijlocii aflată pe o piață bogată în
lichidități și în instituții care o pot finanța.
1) În primul caz, Acela al microîntreprinderilor din țările in curs de dezvoltare, aspectele financiare ale
activității întreprinderii rămîn embrionare. Ele se limitează la realizarea unor tranzacții monetare pentru
cumpărarea utilajelor, instalațiilor, a materialelor și pentru vînzarea produselor. Domeniul gestiunii
financiare se limitează în acest caz la gestiunea plăților și încasărilor monetare, cel mai adesea în sarcvina
unei personae sau a unui grup familial.
Această concepție minimală asupra gestiunii financiare se întilnește în multe întreprinderi din țările în
curs de dezvoltare. Ea se înscrie în contextul unui şistem financiar puțin structurat și puțin diferențiat.
2) În cazul marilor întreprinderi cu activități larg internaționalozate,domeniul gestiunii financiare se
lăargește pentru a ăngloba ansamblul problemelor financiare ale întreprinderilor și cuprinde:
- -încasările și plățile efectuate în moneda națională sau în valută;
- -căutarea mijloacelor de finanțare pe piețele de capital și la bănci, în propria țară sau ăn
străinătate.
De asemenea, se au în vedere toate proiectele de investiții și de plasare a disponibilităților băne
țară și în străonătate, se aşigură urmărirea și controlul riscurilor financiare legate de toate operațiunile
efectuate pe piața națională sau pe piețele străine. Această ultima mişiune a gestiunii financiare e legată
de:
-riscurile referitoare la evoluția cursului valutar (în legătură cu operațiunile efectuate în monedă străină);
-riscurile referitoare la evoluția ratei dobînzilor(legate de împrumuturi, de plasamente sau participații
financiare);
-riscurile administrative și politice.
Ne aflăm în prezența unei concepții lărgite asupra gestiunii financiare care acoperă toate aspectele
finanțelor, fără limite tehnice sau geografice.

3) În sfârșit, în cazul întreprinderilor mijlocii aflate într-o țară cu sistem financiar dezvoltat, mediul
financiar oferă o gamă largă de instrumente financiare. Dar, în funcție de mărimea ei, întreprinderea poate
să fie interesată de anumite instrumente financiare, piețe sau circuite financiare. Astfel, ea nu poate lua în
considerare o finanțare directă pe piețele de capital și trebuie să se îndrepte în mod necesar către resursele
propuse de bănci sau alte instituții financiare.[8, p. 95]
Așa cum reiese din cele trei exemple caracteristice menționate, problematica gestiunii financiare și
conținutul său tehnic sânt în strânsă legătură cu contextul intern și cu cel extern. În aceste condiții apare

10
 necesară identificarea și evidențierea aspectelor universale descoperite de teoria și practica financiară, dar
și a aspectelor circumstanțiale și locale proprii unui tip de întreprindere și unui anumit context național
sau regional.

1.Obiectul gestiunii financiare

Stăpânirea raporturilor cu componentele
mediului financiar ale întreprinderii

GESTIUNE
FINANCIARĂ

2.Sarcinile gestiunii financiare Responsabilitățile operaționale ale gestiunii

financiare
Stăpânirea dificultăților financiare
fundamentale și urmărirea obiectivelor Diviziunea internă a muncii de gestiune financiară
financiare majore și diferențierea între specialitățile finanțelor
întreprinderii
Figura 1.1.2. Conținutul gestiunii financiare a întreprinderii
Sursa:[2, pag. 26]
Astfel, o întreprindere de orice fel, trebuie sa abordeze probleme de gestiune financiară
când efectuează sau are în vedere o operațiune care implică achiziționarea, deținerea sau cesionarea de
bani sau de titluri financiare. În consecință, orice întreprindere care face parte dintr-o economie în care
există o circulație a banilor sau a altor creanțe, e confruntată cu oportunități și constrângeri financiare și
trebuie să-și pună la punct proceduri adecvate de gestiune financiară.
Gestiunea financiară se integrează, alături de alte domenii funcționale- contabilitate generală și analitică,
informatica de gestiune etc.- în funcționalitate financiar contabila a întreprinderii.

11
 Gestiunea financiară
a întreprinderii

Domeniul Domeniul
operațional funcțional

-Credite -Planificarea
-Trezorerie financiară
Operațiuni
financiare -Analiza financiară
Fig.1.3. Domeniile gestiunii financiare - Studii de
Sursa:[1,p 372] rentabilitate

În schimb, anumite aspecte ale finanțelor prezintă un caracter specific. Pe de o parte, stadiul
dezvoltare ale sistemului financiar național sau internațional influențează natura și diversitatea
instrumentelor, instituțiilor și mecanismelor care influențează gestiunea financiară. Pe de altă parte,
puterea și orientările fiecărei întreprinderi determină și ele posibilitățile sale de acțiune în plan financiar.
În consecință, abordarea gestiunii financiare face necesară luarea în considerație a influențelor pe care
aceasta le suferă, datorită caracteristicelor proprii întreprinderii și caracteristicilor inerente sistemului
financiar. Aceste influențe privesc obiectivul general și scopurile recunoscute ale gestiunii financiare
precum și responsabilitățile operaționale care-i sânt atribuite Conținutul gestiunii financiare poate fi
abordat într-un mod riguros făcând referire la obiectul său, la sarcinile fundamentale care-i revin și la
răspunderile operaționale încredințate diferiților specialiști din domeniul finanțelor, aspecte ce vor fi
avute în vedere în continuare.

1.2. Sarcinile şi obiectul gestiunii financiare a intreprinderii

Obiectul gestiunii financiare a întreprinderii

12
 La o primă analiză, spațiul financiar în care își desfășoară activitatea întreprinderile constituie
ansamblu de procese legate de crearea,conservarea și circulația banilor și a altor active financiare. Cu
toate acestea, banii și celelalte active financiare nu constituie decât una din formele de manifestare ale
sistemelor financiare complexe care pun în mișcare, într-un plan amplu, cinci ansambluri de componente,
clar definite.

Astfel, gestiunea financiară a întreprinderii are drept scop esential asigurarea în mod regulat și la costul
cel mai redus a fondurilor necesare investițiilor și exploatării curente.

Principalele preocupări ale gestiunii financiare a întreprinderii sunt:

1) 1.Finanțarea investițiilor și a ciclului de exploatare;

2) 2.Prevederea pentru a putea cunoaște anticipat nevoile financiare și pentru a asigura regulat
întreprinderii fondurilor necesare;

3) 3.Studierea surselor de finanțare și, legat de aceasta, studierea rentabilității activităților de

exploatare, știut fiind că autofinanțarea este o metodă frecventă de acoperire a nevoilor financiare.

Obiectul gestiunii financiare poate fi definit și în funcție de relațiile între întreprinderi și sistemul
financiar global, reflectate de o serie de indicatori referitori la obiectivele sale fundamentale și la
responsabilitățile sale operaționale. Studiul obiectului gestiunii financiare a condus la recunoașterea unui
cîmp de responsabilități specific, distribuite pe trei faze ale unui ciclu fundamental, așa cum rezultă din
figura 1.2.1.

Reponsabilitățile operaționale ale gestiunii financiare revin în practică directorului economic, în

subordinea căruia funcționează compartimente și posturi de muncă specializate, așa cum rezultă din
schema prezentată în figura 1.2.1.

Având în vedere aceste responsabilități, gestiunea financiară ocupă un loc privilegiat în cadrul
funcțiunilor întreprinderii. Ea comportă o tehnică proprie și exigența unei înalte specializări.

13
 1.Diagnosticul financiar
Referitor la:
-punctele forte și slabe ale situației
financiare;
-activitatea și performanțele întreprinderii;

3.Controlul financiar

2.Decizii financiare
-Gestiunea riscurilor financiare;
-Gestiunea financiară pe termen lung și mediu:
-proiecte de finanțare
-proiecte de investiții
-Gestiunea financiară pe termen scurt: decizii de trezorerie

Fig.1.2.1 Schema responsabilității specifice

Sursa: [1,p.373]

Sarcinile gestiunii financiare

Înainte ca departamentul de conducere să ia decizie, trebuie stabilite obiectivele firmei. Deși

unele pot avea unele obiective specifice organizării lor, obiectivul principal majorității firmelor este

14
 maximizarea bogăției proprietarilor. Mai există și alte obiective importante dar acestea sânt in general
subordonate acestuia:

Obiectivele gestiunii financiare ale întreprinderii[4,p.4]

Principalele obiective ale gestiunii financiar-patrimoniale pot fi sintetizate astfel:

1) stabilirea patrimoniului net, ca formă de evaluare contabilă a averii acționarilor;

2) detectarea unor eventuale situații ale dezechilibrului financiar, care ar putea constitui o
amenințare pentru continuitatea exploatării;

3) stabilirea lichidității și solvabilității (bonitatea firmei), care interesează, în principal, instituțiile

financiare și de credit;

4) determinarea stării financiare;

5) caracterizarea eficienței elementelor patrimoniale etc.

Majoritatea lucrărilor moderne referitoare la gestiunea financiară desemnează acestei discipline un rol
fundamental: maximizarea avuției proprietarilor săi. Formulările propuse suferă uneori adaptări pentru a
ține seama de forma juridică a întreprinderii. Astfel, se va vorbi de maximizarea avuției acționarilor în
cazul societăților pe acțiuni și de maximizarea cursurilor, când titlurile reprezentative ale capitalului sunt
negociat la bursă. Dar, dincolo de aceste nuanțe, referirea la maximizarea valorii și avuției apare ca
element integrator al finanțelor moderne. Totuși, din cauza caracterului său general, această referire la
bogăție și valoare trebuie precizată în ceea ce privește trei din implicațiile sale majore, pentru a ajunge la
o formulare clară și distinctă a sarcinilor gestiunii financiare.

Maximizarea valorii necesită, mai întâi, ca patrimoniul să fie angajat în proiecte de investiții, care să-l
valorifice, grație rentabilității lor viitoare. În acest sens, gestiunea financiară trebuie să asigure calitatea și
nivelul performanțelor realizate de întreprindere în diversele sale proiecte și activități. În plus,
maximizarea valorii implică protejarea și conservarea sa. De aceea, gestiunea financiară are ca scop să
evite risipirea patrimoniului financiar al întreprinderii. Dar riscul falimentului nu constituie decât o formă
particulară a riscului financiar. Întreprinderea e supusă unor riscuri multiple legate de instabilitatea
mediului său financiar. Este deci sarcina gestiunii financiare să pună la punct instrumentele de acoperire
adecvate, pentru a asigura protecția necesară contra acestor riscuri.[9, p.165]

15
 Ne punem întrebarea dacă nu ar trebui ca principalul scop al firmei să fie atingerea unor obiective
cum ar fi: îmbunătățirea vieții angajaților, a comunității, a societății în general. Cu alte cuvinte, nu ar
trebui ca responsabilitatea socială să fie obiectivul principal? Pentru a pune aceste întrebări considerăm o
firmă care ignoră un număr de activități sociale. Costul acestora trebuie suportat de către cineva. El ar
putea fi suportat de clienții firmei prin intermediul unor prețuri mai mari la produsele oferite de firmă.

Într-un mediu competițional firmele ce ridică prețurile se pot confrunta cu o scădere a vânzărilor și o
micșorare a numărului angajaților firmei, o consecință socială inacceptabilă, consecință ce poate avea ca
efect falimentul dacă vânzările sunt afectate în mod serios.

Ca o alternativă, firma ar putea să mențină prețurile neschimbate și să opereze cu profituri mai

scăzute, caz în care costurile programelor sociale ar fi suportate de acționari. De obicei, orice investitor
care este dispus să obțină un profit mai mic va investi într-o asemenea firmă. Deși publicul este generos în
susținerea organizațiilor de caritate, cei mai mulți oameni caută să investească în firme cu profituri mari și
riscuri scăzute. Într-adevăr goana după profit face să funcționeze economia capitalistă atât de bine.

Discuția anterioară nu înseamnă că o afacere nu poate fi în același timp profitabilă și responsabilă

social. Majoritatea afacerilor demonstrează responsabilitate socială într-o mulțime de feluri și pentru
diverse motive.

În primul rând statul și autoritățile locale stabilesc un nivel minim de comportament social acceptabil.
Există legi, statute, ordonanțe care acoperă domenii ca siguranța socială, curățenia, protecția mediului,
etc. Acestea asigură cadrul necesar ca toate firmele să îndeplinească un minim de responsabilități sociale.

Al doilea aspect al responsabilității sociale constă în acțiuni voluntare de responsabilitate socială.

Aceste activități îmbracă numeroase forme:

- Programe de protejare a sănătății angajaților, programe ce depășesc limita impusă de lege sau
de contractul de muncă;

- Donații făcute organizațiilor de caritate;

- Sponsorizarea organizațiilor non-profit locale sau naționale;

- Sprijinirea artelor.

Firmele au de obicei două motive pentru a cheltui cu asemenea activități:

16
1. Unul dintre motive, recunoscut de către toată lumea, este nevoia de a contribui la îmbunătățirea
comunității și societății din are face parte.
2. Al doilea motiv ar fi acela de a îmbunătăți imaginea firmei în ochii clienților săi.
Sumele cheltuite cu activități sociale sunt uneori substanțiale. Câteva din numeroasele acțiuni
caritabile ce pot fi făcute de firme sunt: susținerea programelor privind nevoile femeilor, combaterea
sărăciei, susținerea învățământului superior, a sănătății, a culturii, susținerea organizațiilor civile și a
grupurilor de asistență socială.
Un alt aspect al responsabilității sociale privește activitatea normală (de bază) a firmei. Firmele de
succes produc și vând bunuri care satisfac nevoile societății. Dacă produsul este de calitate proastă, iar
prețul este prea mare sau produsul nu este cerut de public, firma nu va supraviețui. În activitatea de
producție, firma angajează personal, asigură angajaților salarii și alte beneficii, și în cele mai multe cazuri
asigură un mediu plăcut pentru angajați. Deși aceste contribuții aduse societății sunt adesea ignorante,
atunci când indiscrețiile și abuzurile pasagere ale diferitelor firme fac titlurile ziarelor, acestea sunt
importante și ar trebui apreciate de societate.
Maximizarea valorii întreprinderii
Gestiunea financiară se ocupă în primul rând de maximizarea valorii întreprinderii. Această
valoare nu poate fi apreciată numai în raport cu patrimoniul său cu bogățiile acumulate de întreprindere
până la un anumit moment. Ea trebuie analizată și în raport cu proiectele și activitățile viitoare în care va
fi angajat patrimoniul.
Bogăția acumulată de întreprindere la un moment dat nu constituie decât unul din elementele care permit
aprecierea valorii sale. Acestea trebuie să țină seama și de rezultatele în viitor, ca urmare a folosirii
patrimoniului acumulat. Cu alte cuvinte, valoarea întreprinderii este o valoare anticipată; ea ține seama de
valoarea actuală, pe care o corelăm cu veniturile preconizate, provenite din activitățile întreprinderii.
Acesta este motivul pentru care valoarea întreprinderii nu poate sa fie separată de calitatea proiectelor în
care este angajat patrimoniul acesteia.

Din acest motiv putem înțelege de ce două întreprinderi, care au patrimonii aproximativ echivalente, pot
fi evaluate diferit. Să luăm de exemplu două magazine care se situează în două locuri învecinate și dispun
la înființare de mărfuri și amenajări comparabile ca valoare. Activitatea unuia dintre magazine duce la
obținerea, încă din primele luni de activitate, a unei cifre de afaceri și a unor rezultate mai bune. În plus se
apreciază că în viitor diferența dintre cele două magazine se va accentua, ținând seama de mărfurile
vândute și de calitatea gestiunii realizată de responsabilii lor. Valoarea uneia dintre întreprinderi va fi, în

17
 consecință, mai mare decât valoarea celeilalte. Deși cele două afaceri au în prezent același patrimoniu, cel
care va prelua, eventual, una din cele două întreprinderi, va considera că rezultatele de perspectivă legate
de activitatea preconizată a uneia și celeilalte justifică diferența în evaluare. [3, p. 95]

Deci, valoarea unei întreprinderi nu poate fi asimilată valorii patrimoniului ei prezent. Chiar dacă
valoarea patrimoniului în prezent are o oarecare importanță, trebuie luate în considerare alte trei aspecte:
[2]
1) Valoarea întreprinderii este o valoare actualizată, adică echivalentul prezent al rezultatelor
viitoare preconizate.
2) În acest sens, valoarea nu este mărime fixată într-o bogăție statică, ci o mărime dinamică,
inseparabilă de procesul de valorificare a patrimoniului. Așa se explică sensibilitatea evaluării la
informațiile noi care orientează anticipările într-un sens favorabil sau nefavorabil. Astfel, cursul unei
acțiuni la bursă crește în mod constant odată cu anunțarea unui fapt susceptibil să amelioreze
perspectivele întreprinderii care a emis-o (descoperirea unui procedeu, succesul comercial al unui
eveniment care nu este sensul celor anticipate (mișcări sociale, litigii, dificultăți tehnice, catastrofe).

Rezultatele Mărimea patrimoniului

preconizate ale acumulat prezent
activităților și
proiectelor viitoare

VALOAREA ÎNTREPRINDERII

Riscuri induse de mediul Riscuri specifice întreprinderii

înconjurător

Fig.1.2.2 Factorii de influență asupra valorii întreprinderii

Sursa: [2]

18
 3) Evaluarea este sensibilă la toate riscurile percepute ca susceptibile să afecteze nivelul și
stabilitatea viitoare a rezultatelor preconizate. Aceste riscuri ar putea fi legate, fie de
caracteristicile proprii întreprinderii, fie de evoluțiile mediului înconjurător. Perceperea unei
agravări a riscului determină o depreciere a valorii întreprinderii respective. Astfel, o criză
socio – politică majoră atrage după sine anticipări mai pesimiste asupra perspectivelor
economice globale și deci o scădere a valorii ansamblului întreprinderilor respective. La fel,
perceperea unei agravări a riscurilor specifice la care se expune o întreprindere în mod deosebit
determină o degradare a evaluărilor al căror obiect îl constituie, îndeosebi pe piețele bursiere,
dacă este o întreprindere cotată la bursă. Dimpotrivă, o ameliorare a perspectivelor legate de
riscurile venind din partea mediului înconjurător sau specifice unor întreprinderi aduce după
sine o creștere a valorii acestora.

Putem spune că maximizarea valorii întreprinderii apare ca fiind dependentă de nivelul

performanțelor asigurate de activitățile și de stăpânirea riscului de faliment și a riscurilor financiare în
general.

În general, la firmele mici managerii și proprietarii sunt aceeași. La firmele de dimensiuni medii sau
mari, managerii se vor comporta, în general, ca ,agenți, ai proprietarilor firmei. Cu cât acțiunile firmei
sunt deținute de mai mulți acționari, cu cât contactul dintre manageri și proprietari este mai slab. Cu cât
proprietarii sunt mai îndepărtați de conducerea firmei, cu atât potențialul conflict de interese cu managerii
este mai mare. Acest conflict poate concretizat în luarea unor decizii manageriale care să avantajeze
managerii în detrimentul acționarilor. Asemenea decizii pot intra în conflict direct cu obiectivul de
maximizare a bogăției proprietarilor, cumpără toate acțiunile deținute de firmă pe stoc, și din manageri
devin proprietari ai firmei. Expresia ,,compania este preluată privat,, înseamnă că acțiunile nu se mai
tranzacționează în mod public. Obiectivul managerilor este obținerea unui profit din tranzacționarea
acțiunilor firmei la prețul curent de piață, acționând pentru a îmbunătăți perspectivele de profitabilitate ale
firmei și apoi revăzând acțiunile public la diferența dintre prețul plătit pe acțiunile din stocul comun al
firmei și prețul obținut din vânzarea acestor acțiuni, apare tentația ca managerii să încerce să cumpere
stocul comun de acțiuni la cel mai mic preț posibil. Drept rezultat, managerii pot fi tentați să ia decizii
care să reducă prețul stocului de acțiuni înainte de inițializarea procedurii de vânzare a acestor acțiuni.

Acționarii pot lua câteva măsuri într-un efort de a reduce ,,problema agenților,, (când managerii
acționează în favoarea lor și mai puțin în interesul proprietarilor). Una dintre cela mai comune măsuri este

19
,, amenințarea cu concedierea,,. Deși este dificil pentru acționarii unei firme cu o dispersare mare a
acțiunilor să adune suficiente voturi pentru înlocuirea managerilor, asemenea acțiuni au avut loc și tind să
se înmulțească ca număr în ultimii ani.

A doua posibilă strategie pe care proprietarii o pot folosi pentru a-i motiva pe manageri să
maximizeze bogăția acționarilor este să recompenseze o parte din munca managerilor cu venituri obținute
din performanța firmei. Acest lucru poate fi făcut cu ajutorul acțiunilor executive care oferă managerilor
posibilitatea să achiziționeze acțiunile firmei la un preț fix.

Peste 90% din marile corporații din SUA oferă această posibilitate angajaților lor. Dacă firma merge
bine și prețul de piață crește peste prețul fix, managerii pot cumpăra acțiunile cu un discount față de prețul
curent.

Tentația pentru acțiunile executive a scăzut mult din cauza slabelor performanțe ale bursei de
valori .Când bursa de valori are o evoluție scăzută chiar și acțiunile firmelor cu mari performanțe
economice sunt în situația de a nu înregistra o creștere a cursului. Ca urmare, managerii se pot găsi în
situația de a nu fi recompensați corespunzător în asemenea perioade.

Un dezavantaj al acestei metode este că managerii pot fi motivați să ia măsuri pe termen scurt pentru
a crește rentabilitatea firmei (pentru a obține acțiunile de performanță) în detrimentul atingerii unor
obiective pe termen lung.

O a treia metodă este plata managerilor cu ajutorul unor bonusuri lichide în cazul atingerii unor
obiective stabilite. Această compensație poate fi corelată cu valoarea de piață a acțiunilor, încercându-se
să se aproprie compensarea executivului de obiectivul de maximizare a bogăției proprietarilor. Multe aleg
variante de plată din cele arătate mai sus, în timp ce altele dezvoltă variante mai specializate care să le
acopere nevoile.[13, p. 79]
Menținerea nivelului performanțelor financiare

Gestiunea financiară trebuie să vegheze asupra menținerii performanțelor întreprinderii la un nivel

satisfăcător. Formulările teoretice ale finanțelor întreprinderii enunță chiar principiul maximizării
rezultatelor. Dar majoritatea formulărilor vorbesc de căutarea unui nivel satisfăcător al rezultatelor pe
termen mediu și lung, ca sarcină a gestiunii financiare.

20
 Căutarea unui anumit nivel al rezultatelor reflectă, pe de o parte , o constrângere majoră suferită de
întreprindere și pe de alta, alegerea deliberată a proprietarilor și conducătorilor săi.

Întreprinderea folosește resurse care implică un anumite cost. Ea trebuie să-și plătească diverșii
partenerii care furnizează aceste resurse, dobândind acești bani din veniturile obținute în activitatea sa.
Gestiunea financiară trebuie deci să verifice, mai întâi, dacă activitatea este destul de eficientă pentru a
obține veniturile care să permită plata furnizorilor de resurse și, dacă va fi cazul, să asigure restituirea
acestor resurse. Astfel, în cazul unui împrumut, responsabil financiar va trebui să asigure că resursele
financiare obținute vor fi utilizate în condiții suficient de eficiente pentru a permite plata de către
întreprindere a dobânzilor și rambursările la termenele convenite cu cel de la care a luat împrumutul.

Obținerea de către întreprindere a unor rezultate defavorabile sau insuficiente va reflecta o risipire
a resurselor dăunătoare, atât pentru întreprindere, cât și pentru furnizorii săi de fonduri și pentru economia
națională.

Stăpânirea riscurilor financiare

Stăpânirea riscurilor financiare constituie al treilea imperativ major al gestiunii financiare. În

general, riscul legat de un activ, de un ansamblu de active și deci de o întreprindere care folosește un
anumit volum de fonduri poate fi definiți în raport cu variabilitatea anticipată rezultatelor susceptibile a fi
obținute. Această noțiune generală de risc se bazează pe luarea în consecință a instabilității sau a
variabilității prevăzute a performanțelor financiare viitoare.

Totuși, gestiunea financiară completează această abordare generală a problematicii riscului,

propunând și abordări specifice. Astfel, ea studiază și caută să controleze instabilitatea legată de anumite
situații sau operațiuni (riscul în exploatare legat de structura costurilor, riscul îndatorării legat de efectul
structurii financiare a întreprinderii, riscul de faliment legat de o eventuală insolvabilitate). De asemenea,
gestiunea financiară caută să controleze influențele exercitate asupra întreprinderii de instabilitatea
inerentă a unor variabile ale mediului (riscul de schimb valutar, riscul ratei dobânzii), sau de unele
transformări deosebite care au loc în mediul instituțional (riscul administrativ și riscul politic).

1.3 Influența instabilității economice asupra gestiunii financiare a întreprinderii

21
 Stabilitatea financiară reprezintă un obiectiv major pentru statele lumii; în condițiile unei crize
financiare, expunerea este iminentă. În literatura de specialitate exista numeroase teorii cu privire la
cauzele instabilitații financiare, conturate pe fondul curentelor economice istorice, având ca baza
experiențele înregistrate în economiile reale. Acest subpunct al temei prezintă opinii cu privire la sursele
instabilității financiare,

Unele păreri referitor la definiția de instabilitate economică:

Andrew Crockett (1996) consideră instabilitatea financiară drept o situație în care performanța
economică prezintă un potențial dezechilibru generat de fluctuațiile prețurilor activelor financiare sau de
abilitatea intermediarilor financiari de a-și îndeplini obligațiile contractuale. Acesta susține faptul că
instabilitatea financiară trebuie să aibă un efect măsurabil asupra performanței economice; potențialul ex
ante al dislocării economice este cel care prezintă importanță și nu problemele ex post; se poate
manifesta ca fragilitate a intermediarilor financiari sau în volatilitatea excesivă a prețurilor activelor
financiare.

Frederic S. Mishkin (1999) definește instabilitatea financiară în lucrarea sa „Global Financial

Instability: Framework, Events, Issues” ca fiind acea situație care apare atunci când șocurile produse în
sistemul financiar interferează cu fluxul de informație astfel încât sistemul nu poate să direcționeze
fondurile spre cele mai productive investiții. Roger Ferguson (2003) descrie instabilitatea financiară drept
acea situație caracterizată prin trei elemente: unele categorii importante de prețuri ale activelor financiare
par a devia brusc de la principiile fundamentale și/sau funcționarea pieței și disponibilitatea creditului,
intern și internațional, au fost modificate semnificativ; având ca rezultat consumul agregat care deviază
semnificativ de la abilitatea economiei de a produce.

William Allen și Geoffrey Wood (2006) definesc instabilitatea financiară ca fiind episoade în care un
număr semnificativ de persoane, fie că sunt gospodării, companii sau guverne, întâmpină crize financiare
ce nu sunt asigurate de comportamentul lor anterior și în care aceste crize au serioase efecte
macroeconomice adverse. [7, p. 69]
În viziunea Băncii Centrale Europene (2010) instabilitatea financiară apare atunci când un sistem
financiar este incapabil de a înlătura șocurile, de a soluționa dezechilibrele financiare și de a reduce
probabilitatea de întârziere a proceselor de intermediere financiară cu efecte severe asupra alocării
fondurilor spre cele mai profitabile investiții.

22
 Dacă instabilitatea financiară este suficient de severă poate conduce la prăbușirea piețelor
financiare, situație clasificată drept o criză financiară. Crizele financiare diferă în detalii, fiind similare în
esență. În literatura de specialitate există numeroase teorii cu privire la instabilitatea financiară, care au
menirea de a clarifica și de a interpreta cauzele generatoare. Nesiguranța, în opoziție cu riscul (Knight,
1921) poate fi privită ca un factor cheie al instabilității financiare cu influență semnificativă asupra
crizelor financiare. Inovațiile financiare se lovesc de probleme similare atunci când produsele nu au fost
experimentate îndeajuns. Nesiguranța e legată strâns de conceptul de încredere și ajută la explicarea
răspunsurilor disproporționate din cadrul piețelor financiare în acord cu șocurile-modificarea deciziilor
investitorilor în raport cu percepțiile asupra riscurilor. Fisher (1933), Kindelberger(1978) și Minsky
(1977) aduc în discuție datoriile și fragilitatea financiară- o criză financiară urmează un ciclu al creditului
cu un șoc inițial pozitiv care produce datorii în creștere, stabilirea incorectă a prețului riscului de către
creditori, cât și bule speculative generatoare de șocuri negative cu precădere în sistemul bancar. Friedman
și Schwartz (1963) susțin faptul că impactul eșecului bancar în economie se traduce prin reducerea masei
monetare. Crizele tind să fie consecințele erorilor politicilor promovate de autoritățile monetare,
conducând la schimbări de regimuri care nu permit stabilirea în avans a prețului riscului.

În contextul incertitudinii, miopia dezastrului și raționalizarea creditului indică faptul că

mecanismele competitive, induse și psihologice, conduc la subestimarea riscului instabilității financiare,
cu acceptarea de riscuri concentrate în condițiile unor rate reduse de capital. Aceste elemente facilitează
creșterea raționalizării creditului în momentul apariției șocurilor (Guttentag, Herring, 1984; Herring,
Wachter, 1999). Informația asimetrică și costurile de agenție implică faptul că aspectele contractelor
responsabile de eșecurile pieței, în raport cu hazardul moral și selecția adversă, explică natura instabilității
financiare (Mishkin, 1997).

Factori tradiționali și moderni -surse ale instabilității financiare

Davis și Karim (2008) suşiîn faptul că inovația pe piața financiară, complexitatea și opacitatea
instrumentelor financiare au condus la creșterea incertitudinii și la apariția unui comportament haotic în
perioada de criză. Natura și structura produselor implică dificultăți în ceea ce privește stabilirea prețurilor,
amplificând riscurile asumate de investitori (cu precădere în direcția accentuării instabilității financiare).
Portes, Rogoff, Obstfeld (2009) apreciază că ratele scăzute ale dobânzilor au determinat „goana dupa
randamente” antrenând o extindere nerealistă, o distorşionare a pieței activelor, un consum ridicat pe piața
imobiliară..

23
 Brunnermeier (2009) definește patru mecanisme care au contribuit la creșterea vulnerabilităților în sistem:
1) efectele rezultatelor financiare ale debitorilor creează douăspirale de
lichiditate-atunci când prețurile activelor se reduc, capitalurile instituțiilor financiare se erodează, astfel,
standardele de creditare devin restrictive iar nevoia de finanțare se reduce temporar;
2) canalul creditului se poate îngusta atunci când băncile devin preocupate de
accesul pe piața de capital și încep sa-și creeze o rezervă de lichiditate-intervine monitorizarea hazardului
moral, întrevederea unor dificultăți legate de obținerea de finanțare externă și poşibilitatea producerii unor
șocuri;
3) retragerile maşive cu care se confruntă unele instituții financiare cauzează
eroziunea capitalului;
4) efectele de rețea-blocaje- pot să apară atunci când instituțiile financiare sunt
creditori și debitori în același timp, astfel, o manieră de a se proteja implică deținerea de fonduri
adiționale.
Claessens (2010) analizează situația economică globală anterioară apariției tensiunilor financiare. În
viziunea sa, factorii care au condus la creșterea instabilității și implicit la declanșarea actualei crize
internaționale pot fi clasificați în două categorii:
(1) factori tradiționali;
(2) factori mai puțin familiari.
O sursă a dezechilibrului a fost creșterea prețului activelor, în special în S.U.A, UK, Islanda, care, în
asociere cu o majorare rapidă a creditării a condus la extinderea levierului financiar. Expanşiunea
creditării a determinat fluctuații ciclice în activitatea economică pe partea de consum, investiții, curs de
schimb. Deasemenea calitatea standardelor de creditare s-a deteriorat, împrumuturile au devenit mai ușor
de obținut, implicațiile monedelor utilizate și a stabilității ratelor de schimb evidențiind o creștere a
riscului de țară. Cadrul de reglementare a susținut vulnerabilitatea, autoritățile evaluând gradul de
lichiditate și solvabilitate și nu rezistența întregului şistem financiar. [14, p. 36]
La nivel global, refacerea sanatății sistemului bancar reprezintă o provocare majoră.
Literatura de specialitate analizează existența unor rate de capital scăzute în cadrul instituțiilor
bancare, care angrenează slăbiciuni în fața șocurilor. În mod şimilar, transferul de produse financiare
implicând riscuri asociate diseminează poşibilitatea de a înregistra pierderi în şistem. Aceasta idee este
împartășita și completată de Goodhart (2010), care indică o prociclicitate în cadrul şistemului bancar, cu

24
efecte negative asupra calității portofoliului de credite și riscului de lichiditate generat de insuficiența
activelor lichide și deficiența structurii bilanțiere.
În Raportul de Stabilitate Financiară publicat de FMI (2010), specialiștii apreciază că stabilitatea
financiară este fragilă, tenşiunile din şistemul bancar reflectându-se în creșteri ale
costului creditului, constrângeri de finanțare și vulnerabilității pe partea de paşiv a bilanțurilor.
Progresul slab în ceea ce privește creșterea maturității datoriilor constituie un risc pentru normalizarea
condițiilor de creditare. Dificultățile accesului la finanțare suportate de instituțiile financiare afectează
piața imobiliară și creează incertitudine la nivelul activității economice.
Riscul fiscal ramâne ridicat cu precădere în economiile avansate. Deficiențele structurale se
reflectă în bilanțurile naționale, cu poşibilitatea răspândirii în şistemele financiare, având consecințe
asupra creșterii economice pe termen mediu și lung. Datoriile publice în creștere aduc în discuție riscul de
insolvență cu potențial de cristalizare în probleme privind finanțarea națională. Perspectivele neclare
asupra creșterii economice, asociate cu riscul involuției, pot submina sustenabilitatea fiscala și stabilitatea
financiară (FMI, 2010).

25
 Capitolul II Analiza situației financiare a SA „Supraten”
2.1 Prezentare generală a activității întreprinderii
Sectorul de construcții are un loc deosebit de important în cadrul economiei oricărui stat,
revenindu-i un rol deosebit în refacerea, renovarea şi modernizarea continuă a societăţii. Deasemenea
construcţiile prin complexa structură a tipurilor de lucrări abordate, cît şi prin modul de orientare
sectorială, constituie o ramură hotărîtoare în promovarea progresului tehnic şi în dezvoltarea ştiinţifică,
fenomene care şi ele potenţează dinamica modernizării şi dezvoltării economico-socială a fiecărei ţări.
Producerea şi comercializarea materialelor de construcţii are o mare însemnătate în structura
macroeconomică a Republicii Moldova, reeşind din faptul perioadei de trecere la economia de piaţă.
Apreciată ca una din ramurile principale, sectorul de construcţii se dezvoltă cu paşi rapizi manifestînd o
creştere esenţială. Modul în care se realizează diversele construcţii prezintă importanţă, întrucât contribuie
la structurarea cerinţelor de materiale, servicii şi forţă de muncă, la orientarea şi specializarea ofertei
firmelor de consrtucţii. Deasemenea acelaşi aspect îşi pune amprenta şi asupra dezvoltării orizontale a
diferitelor ramuri.

In ultimii ani s-a observat o creştere virtiginoasă a construirii noilor blocuri locative şi diferite unităţi
economice. Aici putem menţiona creşterea numărului de apartamente construite în Republica Moldova
conform Anuarului Statistic.

Din acest motiv cererea materialelor de construcţii a crescut considerabil. Totodată putem constata
că aceste materiale de construcţie pot fi produse şi la noi în ţară sau pot fi importate din diferite ţări.
Statistica demonstrează că în comparaţie cu alţi ani importul şi exportul nu a suferit modificări
considerabile, observându-se o menţinere echilibrată a acestora.

Sortimentul materialelor de construcții pentru finisare interioară este foarte variat, din acaeastă cauză,
lucrarea se axează anume pe cercetarea plăcilor ceramice pentru finisare interioară.

Compania SUPRATEN – este lider în producția de vopsele și amestecuri uscate pentru construcții
din Republica Moldova. SUPRATEN produce mai mult de 125 tipuri de amestecuri uscate pe bază de
ipsos și ciment, vopsele, grunduri, gleturi, adezivi și alte materiale de construcții. Dar gama de produse
SUPRATEN este mult mai largă - compania produce uși de înaltă calitate acoperite cu furnir, ferestre și
uși din PVC și mobilă. Produsele de calitate înaltă SUPRATEN sunt validate de certificatul sistemului de
management al calității internațional ISO 9001:2008, certificatul de conformitate CE și Agrementul
Tehnic European ETA.

26
 Societatea pe acțiuni SUPRATEN a fost fondată în anul 1997. Atunci personalul companiei a
constat din trei persoane, şi fabrica doar un singur tip de produs.
În prezent, fabricile SUPRATEN, echipate cu tehnologii germane de ultimă oră, produc anual, 10
000 tone de materiale de vopsit și 120 000 tone de amestecuri uscate. În cadrul companiei activează mai
mult de 960 de angajați.
Vopselele si amestecurile uscate SUPRATEN sunt fabricate dupa tehnologie germana. La cererea
SUPRATEN, colegii germani dezvolta formule pentru materiale, care apoi sunt testate în Germania.
Toate materiile prime sunt importate din - Rusia, Ucraina, Germania, Elveția, Italia, România, Polonia și
altele.
Parteneriatul de încredere SUPRATEN are o rețea de dealeri extinsa, care numără peste 490 de
companii din toată Moldova și este întotdeauna gata să coopereze cu noi parteneri. Printre cei mai mari
dealeri ai noștri se numara - Verix Grup SRL (or. Balti), Bomi Servis SRL (or. Drochia), Avan-Const
SRL (or. Soroca), Ghiocel SRL (or. Calarasi), Liusi-Susanu II (or. Cahul), Catadeni-Lux SRL (or.
Cimislia), Vamzid-Grup SRL (or. Ciadir-Lunga), Sticlamont SA (or. Chisinau), Romstal Trade SRL (or.
Chisinau), Keramin Grup SRL (or. Chisinau) și alții.
Compania SUPRATEN are multi clienti fideli printre companiile de constructii și întreprinderi de
renume din Republica Moldova, cum ar fi Basconslux, Exfactor Grup, Lagmar Impex, Varincom, Elat
Neocons, Franzeluţa, Mobiasbanca Groupe Societe Generale, Moldova-Agroindbank, Metro
Cash&Carry, Bucuria, Apă-Canal și alții.
În cadrul companie SUPRATEN funcționează centrul de instruire și demonstrare - unicul de acest
gen din Republica Moldova. În centrul de instruire și demonstrare sunt instruţi maiştri, arhitecţi,
designeri, constructori şi toți doritorii de a face cunostință teoretică şi practică cu utilizarea materialelor
de construcţie şi a tehnologiilor de ultimă oră, produse de compania SUPRATEN.
Instruirea este gratuită şi se face în limbile română şi rusă de către ingineri-pedagogi
experimentaţi.
Compania SUPRATEN, împreună cu Ministerul Educației al Republicii Moldova, elaborează și
implementează programe de instruire în domeniul construcțiilor pentru studenții de la universități, colegii
şi școli profesionale.
Sub patronajul Ministerului Educației al Republicii Moldova, specialiştii companiei SUPRATEN,
în colaborare cu Universitatea Tehnică din Moldova, au publicat cartea: Tehnologia lucrărilor de finisaj în
construcţii.

27
 Manualul conţine o analiza amplă, din punct de vedere al tehnologiilor de execuţie a lucrărilor de
finisare cu materiale SUPRATEN, precum şi a aspectelor şi efectelor negative în procesul execuţiei
lucrărilor şi în exploatarea ulterioară a obiectivelor.
Manualul este destinat elevilor şcolilor profesionale, colegiilor de profil şi studenţilor de la
facultăţile de construcţii, dar și celor cu puţină experienţă sau care nu au avut contact permanent cu
activităţile respective.
Compania SUPRATEN colaborează cu instituțiile de învățământ din Republica Moldova,
contribuind la pregătirea specialiștilor de înaltă calificare.
Mai mult, SUPRATEN – este o companie responsabilă social. Sub patronajul nostru este un centru
de reabilitare socială pentru copii Casa Gavroche, oferim asistență financiară pentru alte orfelinate, scoli-
internat, școli, organizații de veterani, persoane cu dizabilități și persoane fizice.
Dacă alegeți produsele SUPRATEN, veți obține produse de înaltă calitate, fiabile și durabile la un
preț accesibil. Compania SUPRATEN monitorizează în permanență evoluția pieței, ce ne permite să fim
cu un pas înaintea concurenților și sa oferim clienților cele mai bune produse.

2.2 Analiza situației patrimoniale a entității

Pentru desfăşurarea activităţii economico-financiare, întreprinderea îşi formează patrimoniul, care
reprezintă totalitatea resurselor economice controlate de agentul economic. În rapoarte financiare pentru
reflectarea acestui patrimoniu aflat la dispoziţia întreprinderii, se aplică noţiunea de „active”. Analiza
şituaţiei patrimoniale presupune examinarea activelor controlate de întreprindere, indiferent de sursele de
finanţare a acestora. Neceşitatea analizei şituaţiei patrimoniale rezultă din importanţa informaţiei obţinute
în urma analizei pentru elaborarea deciziilor de diferit gen din partea utilizatorilor numeroşi ai
Rapoartelor financiare. Analiza şituaţiei patrimoniale oferă poşibilitatea de a aprecia care este mărimea
totatlă a activelor controlată de către întreprindere, care este componenţa patrimoniului întreprinderii, care
este destinaţia activelor disponibele foloşite, aduc ori nu aduc venit activele controlate de întreprindere.
Pentru aprecierea şituaţiei patrimoniale este raţională, de asemenea, examinarea evoluţiei activelor
disponibile în concordanţă cu dinamica volumului activităţii întreprinderii. În acest scop se foloseşte aşa o
metodă de examinare a informaţiei din rapoartele financiare ca analiza pe orizontală, care presupune
compararea indicatorilor relativi de modificare a activelor şi volumului activităţii agentului economic.
Pentru studierea structurii patrimoniului întreprinderii pe larg se foloseşte o astfel de metodă de
examinare a informaţiei din rapoartele financiare ca analiza pe verticală, care cuprinde calcularea ponderii

28
fiecărui element component în totalul activelor. Pentru studierea structurii patrimoniului întreprinderii
poate fi foloşită cu succes şi altă metodă de analiză a informaţiei din rapoartele financiare, cum este
metoda ratelor, în acest caz se calculează şi se interpretează o varietate de coeficienţi, cu ajutorul cărora
se analizează structura patrimoniului după diferite criterii.
Analiza situaţiei patrimoniale începe, de regulă, cu analiza evoluţiei activelor în timp. Aprecierea
activelor însă se efectuează în raport cu evoluţia în dimanică a veniturilor din vînzări şi a rezultatului
financiar (profitului) pînă la impozitare. Se compară ritmurile de modificare a acestora în timp. Raportul
optimal dintre cei trei indicatori este considerat:

RPI >RVV > RA > 100% (2.2.1)

unde: RPI – ritmul de modificare a profitului pînă la impozitare, %

RVV - ritmul sporului veniturilor din vînzări, %

RA – rimtul de modificare a valorii activelor, %

În calitate de sursă informaţională pentru analiza situaţiei patrimoniale serveşte Bilanţul

şi Situația de profit şi pierdere (anexa 1).

Tabelul 2.2.1
Evoluţiei patrimoniului SA „Supraten”

Nr. Indicatori Anul 2016 %

crt. față de:

2014 2015 2016 2014 2015

1. Valoarea totală a activelor, lei 453239505 446476224 515317119 113,70 115,42
2. Venituri din vânzări, lei 954519061 1051775646 1082845838 113,44 102,95
3. Profitul până la impozitare, lei 10732936 13999526 15737515 146,63 112,41
Sursa: elaborat de autor în baza datelor din Situația financiară a entității.

Din datele tabelului 2.2.1 observăm că la întreprinderea analizată valoarea activului pe parcursul
perioadei analizate s-a majorat de la 453239505 lei în anul 2014 pînă la 515317119 lei în anul 2016,
această majorare se datorează creșterii venitului din vânzări cu 113,4 % în anul 2016 față de 2014. Se mai
observă şi creşterea profitului până la impozitare cu 146,63 % în anul 2016 față de 2014 și cu 112,41 față
de 2015. Aceste majorări se apreciază pozitiv și reprezintă un indicator ca la întreprindere se desfășoară

29
eficient activitatea, regula RPI >RVV > RA > 100% care este apropae respectată la entitatea analizată la fel
ne confirmă o situație a patromoniului eficientă.
Pentru a obţine o imagine mai amplă asupra patrimoniului, întreprinderii în continuare vom
analiza ratele de structură a activului.
Din tabelul 2.2.2 de mai sus observăm că partea cea mai mare a patrimoniului este formată din
active circulante. Astfel, activelor circulante constituie 79,53 % în 2016, ceea ce este cu 5,40% mai mult
decât în anul precedent şi cu 4,72% mai mult decât în 2014. Valoarea acestui indicator, conform normelor
autohtone, trebuie să depăşească 1/3 din total patrimoniul utilizat (33,33%). În caz contrar, întreprinderea
va întâmpina dificultăţi generate de lichiditatea scăzută. În cadrul „Supraten” SA, activele circulante
depăşesc cu mult această limită, ceea ce va avea un impact pozitiv asupra capacităţii firmei de a contracta
credite şi împrumuturi pe termen scurt.
Cea mai mare pondere în structura activolor circulante o au stocurile de 57,78 % în anul 2016 cu o
ușoară scădere de 0,89 % față de 2015 și 5,73 față de 2014. Micşorând valoarea acestui post bilanţiere,
putem presupune că managementul firmei nu îşi protejeze mijloacele contra inflaţiei, astfel nu le
investeşte în stocuri. Însă, pe de altă parte, o majorare trebuie făcută foarte atent deoarece stocurile
exagerate produc noi costuri de menţinere a acestor stocuri.
Tabelul 2.2.2
Structura activelor SA „Supraten”, %
Grupa activelor 2014 2015 2016 Modificarea ratei
2016-2014 2016-2015
Rata imobilizărilor 25,19 25,87 20,47 -4,72 -5,40
Rata imobilizărilor necorporale 0,37 0,43 0,27 -0,13 -0,16
Rata imobilizărilor corporale 24,82 25,44 20,20 -4,62 -5,24
Rata activelor circulante 74,81 74,13 79,53 +4,72 +5,40
Rata stocurilor 63,51 58,67 57,78 -5,73 -0,89
Rata creanțelor 2,25 3,77 19,81 +17,56 +16,04
Rata activelor perfecte lichide 1,94 1,14 1,91 -0,03 +0,77
Sursa: elaborat de autor în baza datelor din Situația financiară a entității.

Se observă o majorare a creanțelor care în anul 2016 au o pondere de 19,81 % cu 16,04 % mai mult
ca în anul 2015. Pe de o parte, putem privi majorare creanţelor drept una favorabilă deoarece ar putea fi
consecinţa creşterii numărului de clienţi, deci şi a venitului din vânzări. Pe de altă parte, însă, nu toţi
clienţii vor fi apţi la scadenţă să restituie sumele datorate, ceea ce va cauza pierderi pentru întreprinderea

30
analizată. Se recomandă o valoare optimă a creanţelor care să nu împiedice apariţia noilor clienţi, dar şi
să-i stimuleze spre achitarea mai rapidă a datoriilor.
Din tabelul 2.2.2 se observă o pondere mică a numerarului de numai 1,91 % ceea ce inevitabil va
influenţa negativ lichiditatea, însă pe de altă parte, presupunem că aceste mijloace ar putea fi investite în
activităţi generatoare de profit, ceea ce reprezintă o influenţă favorabilă asupra activităţii entității nalizate.
În ceea ce priveşte activele pe termen lung(imobilizate), acestea au o evoluţie inversă activelor
curente, astfel rata imobilizărilor scade faţă de 2014 cu 4,72 % şi cu 5,40 % faţă de 2015, în anul curent
de gestiune. Ponderea cea mai mare o au imobilizările corporale de 20,20 % în anul de gestiune 2016.
Deoarece activitatea de bază a firmei analizate este producerea şi comercializarea materialelor de
construcţie o astfel de structură o considerăm favorabilă.
Lipsa unei concordanţe rezonabile între valoarea activelor materiale pe termen lung şi a celor
curente poate contribui la crearea unor condiţii nefavorabile atît pentru structura patrimoniului
întreprinderii, cît şi pentru utilizarea lui eficientă în sfera de producţie. Este ştiut faptul că structura
patrimoniului unităţilor de producţie depinde în mare măsură de particularităţile activităţii, desfăşurată în
diferite ramuri ale economiei naţionale. În astfel de condiţii cerinţele dure de apreciere nu pot fi egale
pentru toţi, de aceea se va porni de la următoarea explicaţie: orice activitate de producţie profitabilă
trebuie să aşigure o bază tehnico-materială echilibrată. Aceasta înseamnă că în structura patrimoniului
trebuie să existe o astfel de concordanţă, care ar contribui la o desfăşurare continuă a procesului de
producţie prin investigaţii suplimentare atît în domeniul procurării activelor materiale pe termen lung, cît
şi a celor curente. De regulă, concordanţa favorabilă în structura patrimoniului de producţie apare la
nivelul unui echilibru de 50% la 50%. Concomitent, deoarece elementele de activ sînt aranjate în bilanţ
în ordinea inversă a lichidităţii, se poate constata că ponderea majoră a activelor curente în structura
patrimoniului întreprinderii poate servi drept o şansă semnificativă în domeniul utilizării eficiente a
acestui patrimoniu, de aceea fiecare întreprindere trebuie să formeze o structură financiară cea mai optimă
care să aşigure dezvoltarea şi creşterea valorii pe piaţă a întreprinderii.
Pentru a concluziona mai bine despre situați patrimoniului a întreprinderii se determină ratele care
caracterizează calitatea activelor întreprinderii.
Din tabelul 2.2.3 observăm că rata patrimoniului cu destinație de producție este de 86,81 % în anul
2016 cu 0,23 % mai mul ca în 2014 și cu 5,01 % mai mult ca în 2015. Deci rata sporită a
patrimoniului cu destinaţie de producţie atestă o situaţie pozitivă a structurii activelor. Astfel,
din totalul activelor controlate de întreprindere la sfirşitul anului 86, 81% pot fi folositedirect în

31
activitatea operaţională. Creşterea acestei rate se apreciază pozitiv, fiidcă contribuie la sporirea volumului
activităţii. Se observă o menținere a compoziţiei tehnice a activelor întreprinderii de aproximativ 23 % pe
parcursul perioadei analizate.

Tabelul 2.2.3
Analiza ratelor calității patrimoniului SA „Supraten”, %
Indicatorii Modificarea ratei
2016-2014 2016-2015
2014 2015 2016
Rata patrimoniului cu destinație de producție 86,58 81,80 86,81 +0,23 +5,01
Rata compoziției tehnice a activelor 23,06 23,13 23,92 +0,86 +0,79
Rata activelor ce au adus venituri 86,61 81,84 76,83 -9,78 -5,01
Sursa: elaborat de autor în baza datelor din Situația financiară a entității.

La nivel ridicat dar cu tendinţă negativă de diminuare, se situează rata activelor ce au adus venituri
de 76,83 % în 2016 cu 5,01 % mai puțin ca în 2015. Deci activitatea conducerii întreprinderii este
caracterizată pozitiv deoarece aproximativ 76% din activele disponibile aduc întreprinderii
venituri.
O importanţă deosebită prezintă şi analiza patrimoniului net al întreprinderii. Patrimoniul  net  se
defineşte ca valoare a activelor, diminuată cu mărimea datoriilor (pe termen lung
ş i s c u r t ) . Î n conformitate cu această, modalitate, valoarea patrimoniului net se calculează în felul
următor:
Patrimoniul net = Total active – (Datorii pe termen lung + Datorii pe termen scurt)

Tabelul analitic se întocmeşte în baza datelor bilanţului contabil şi se interpretează rezultatele

obţinute. Calculul şi analiza patrimoniului net sunt prezentate în tabelul ce urmează:
Tabelul 2.2.4
Determinarea valorii patrimoniului net al SA „Supraten”,lei
Indicatori Abaterea absolută anul
2014 2015 2016 2016 cu:
2014 2015
Total active 453239505 44647622 515317119 +62074614 +68840895
4
Datorii pe termen 63076209 64195936 80828826 +17752617 +16332890
lung
Datorii curente, lei 265953584 242615980 282112622 +16159038 +39496642

32
 Patrimoniul net 124209712 139664308 (311424329) -435634041 -451088637
Sursa: elaborat de autor în baza datelor din Situația financiară a entității.

Din calculele efectuate ruzultă că la sfîrşitul perioadei de gestiune entitatea dispunede un patrimoniu
net negative de 311424329 lei. Totodata se observă o tendinţă de descreştere a acestiu indicator datorită
majorării considerabile a datoriilor pe termen lung cu 16332890 lei, în anul curent faţăde anul precedent
și a celor curente cu 39496642 lei. Apariţia valorii negative a patrimoniului net confirmă o stare
de dependență finaciară deoarece dispune de active formate nu numai pe baza surselor proprii, dar si celor
împrumutate.

2.3 Analiza structurii financiare şi a capacității de plată a entității

Pentru luarea deciziilor managerul financiar are nevoie de informaţia privind activitatea
întreprinderii în perioadele precedente, care permite evaluarea posibilităţilor financiare pentru perioadele
viitoare şi alegerea surselor de finanţare care să aducă avantaje economice întreprinderea .
Această informaţie trebuie să conţină date necesare pentru evaluarea stării financiare curente a
întreprinderii, a activelor sale, datoriilor şi capitalului propriu, cît şi a modificărilor acestor articole timp
de o anumită perioadă, evaluarea fluxurilor mijloacelor băneşti ale întreprinderii, sumele lor, timpul
intrării şi ieşirii lor şi a factorului de risc legat de aceasta, luarea deciziilor investiţionale şi a deciziilor
privind alegerea surselor de finanţare.
Indicatorii de bază, care reflectă şituaţia financiară a întreprinderii, sunt prezentaţi în bilanţul
contabil. Bilanţul contabil caracterizează şituaţia financiară a întreprinderii la o anumită dată şi reflectă
resursele întreprinderii în unităţi băneşti, după conţinut şi direcţii de utilizare, pe de o parte (activul), şi pe
surse de finanţare – pe de alta (pasivul).
Analiza structurii surselor de formare a patrimoniului întreprinderii se efectuează în scopul aprecierii
stabilităţii financiare a întreprinderii sau, cu alte cuvinte a gradului de dependenţă a firmei de sursele atrase
şi împrumutate.
Analiza structurii surselor de finanţare a activităţii întreprinderii se efectuează în baza unui şir de
indicatori, care în literatura de specialitate se mai numesc coeficienţi ai structurii capitalului, de acoperire, de
solvabilitate, de îndatorare sau coeficienţi ai capacităţii de plată, pentru a deosebi aceşti coeficienţi de
indicatorii lichidităţii trebuie să ţinem cont de următorul moment, lichiditatea bilanţului contabil

33
caracterizează capacitatea întreprinderii de a achita datoriile curente, capacitatea de plată (solvabilitatea)
reflectă poşibilitatea întreprinderii de a achita toate datoriile, atât cele curente, cât şi cele pe termen lung,
paşivul reflectă deciziile întreprinderii în privinţa alegerii surselor de finanţare.
Trebuie de menţionat că structura surselor de constituire a patrimoniului întreprinderilor de
producţie depinde în mare măsură de particularităţile activităţii desfăşurate şi de starea relaţiilor
economico-financiare cu partenerii săi (furnizori şi consumatori) la un moment dat.
Formarea patrimoniului necesar pentru desfăşurarea activităţii economico – financiare a
întreprinderii se efectuează pe seama diferitelor surse de finanţare.
Din punct de vedere al conţinutului economic, sursele de finanţare a activelor reprezintă totalitatea
drepturilor proprietarilor şi obligaţiile agentului economic.
Componenţa surselor de finanţare a activelor, predominarea anumitor componente asupra altora,
evoluţia structurii paşivelor în mod direct determină stabilitatea şi independenţa financiară a
întreprinderii. De aici rezultă neceşitatea analizei paşivelor atît din partea conducerii întreprinderii pentru
stabilirea strategiei de dezvoltare şi dirijarea activităţii curente, cît şi din partea utilizatorilor externi ai
rapoartelor financiare pentru elaborarea deciziilor de diferi tip.
În practica analitică se consideră o şituaţie normală cînd raportul dintre sursele proprii şi
împrumutate e de 50 la 50 %. Această şituaţie îi satisface pe creditori, deoarece într-o oarecare măsură
garantează rambursarea acestor credite sau altor surse împrumutate. Componenţa surselor de finanţare,
predominarea anumitor componente asupra altora, evoluţia structurii pasivelor în mod direct determină
stabilitatea şi independenţa financiară a întreprinderii. De aici rezultă neceşitatea analizei paşivelor atât
din partea conducerii întreprinderii pentru stabilirea strategiei de dezvoltare şi dirijarea activităţii curente,
cât şi din partea utilizatorilor externi pentru elaborarea diferitor decizii.
Din datele tabelului 2.3.1 observăm că la întreprinderea analizată capitalul propriu are o tendinţă de
majorare constituind 139664308 lei în anul 2015 care crește pînă la 152375671 lei în anul 2016, acesta a
crescut pe seama profitului nerepartizat care constituie în 2016 89741467 lei cu 12797127 lei mai mult ca
în anul precedent. Observăm că la întreprindere datoriile pe termen lung au tendință de creștere,care poate
fi apreciat ca un factor negativ pentru întreprindere, în anul 2015 constituind 64195936 lei şi care cresc cu
16632890 lei în anul 2016, constituind 80828826 lei. Datoriile pe termen lung au crescut pe baza
majorării datoriilor fianciare care în anul 2016 constituie 80817826 lei mai mult cu 16321890 lei ca în
anul 2015.

34
 Tabelul 2.3.1
Evoluția valorii surselor de finanțare,lei
Abaterea absolută anul
Categorii de surse de
2016 cu:
finanţare 2014 2015 2016
2014 2015
Capital social şi suplimentar 6812354 6812354 6812354 0 0
Rezerve 41908088 41908088 41908088 0 0
Profit nerepartizat 75489270 76944340 89741467 +14252197 +12797127
Total capital propriu 124209712 139664308 152375671 +28116595 +12711363
9
Datorii financiare pe termen 61061 64195936 80817826 +19755919 +16321890
lung 907
Alte datorii pe termen lung 2014302 - 11000 -2003302 +11000
Total datorii pe termen 63076209 64195936 80828826 +17752617 +16632890
lung
Datorii comerciale curente 241848006 233058416 261627744 +19779738 +28569328
Datorii calculate curente 3417710 5531965 6044077 +2626367 +512112
Total datorii curente 265953584 242615980 282112622 +16159038 +39496672
TOTAL PASIV 453239505 446476224 515317119 +62074614 +68840895
Sursa: elaborat de autor în baza datelor din Situația financiară a entității.
Datoriile curente a întreprinderii se află în creştere de la 265953584 lei în anul 2014 pînă la
282112622 lei în anul 2016 şi au ponderea mare în pasivul întreprinderii. Creșterea acestora se datoreaza
majorării cu 28569328 lei a datoriilor comerciale în anul gestiune față de precedent și a datoriilor calculate cu
512112 lei.
Ratele de structură a capitalurilor exprimă factori calitativi de creştere a rentabilităţii capitalurilor.
Dar în timp ce ratele de rotaţie sunt reale ce exprimă profitabilitatea (capacitatea de a produce venituri),
ratele de structură a capitalurilor sunt ; indicatori de exprimare a riscului, ca întreprinderea să fie într-un
echilibru, mai stabil sau mai precar, între capitalurile atrase şi capacitatea ei de a face faţă obligaţiilor
asumate prin această finanţare (rambursări şi remunerări ale capitalurilor atrase). În cele din urmă, ratele
de structură a capitalurilor sunt rate de solvabilitate ce exprimă capacitatea întreprinderii de a face faţă
(sau nu) angajamentelor asumate faţă de furnizorii de capital. În mod concret, acestea sunt rate de
îndatorare calculate: fie ca pondere a datoriilor totale (sau numai a accelera pe termen mediu şi lung) în

35
total paşiv: Datorii/Paşiv,sau fie ca pondere a acestor datorii faţă de capitalurile proprii, Levierul =
Datorii/Capitaluri proprii.
Tabelul 2.3.2
Structura surselor de finanțare, lei
Abaterea relativă
Categorii de surse de
anul 2016 cu:
finanţare 2014 2015 2016
2014 2015
Capital social şi suplimentar 1,50 1,52 1,32 -0,18 -0,20
Rezerve 9,25 9,38 8,13 -1,12 -1,25
Profit nerepartizat 16,65 17,23 17,41 +0,76 +0,18
Total capital propriu 27,40 31,28 29,57 +2,17 -1,71
Datorii financiare pe termen 13,47 14,38 15,67 +2,2 +1,29
lung
Alte datorii pe termen lung 4,44 - 0,01 -4,43 +0,01
Total datorii pe termen 13,92 14,38 15,68 +1,76 +1,30
lung
Datorii comerciale curente 53,36 52,20 50,77 -2,59 -1,43
Datorii calculate curente 0,75 1,24 1,17 +0,42 -0,07
Total datorii curente 58,68 54,34 54,75 -3,93 +0,41
TOTAL PASIV 100 100 100 X X
Sursa: elaborat de autor în baza datelor din Situația financiară a entității.
Structura financiară a întreprinderii analizate este formată din surse proprii şi împrumutate pe
parcursul întregii perioade analizate. Astfel, în 2016 cota capitalului propriu este de 29,57% restul de
15,68% revenind datoriilor pe termen lung şi cea mai mare parte de 54,75% revin datoriilor curente.

36
 58.68
54.34 54.75
60.00

50.00
40.00 31.28 29.57
27.40
30.00
13.92 14.38 15.68
20.00

10.00

0.00
2014 2015 2016

Ponderea capitalului propriu în Pasiv Ponderea DTS în Pasiv

Ponderea DC în Pasiv

Figura 2.3.1 Evoluţia structurii surselor de finanţare(%) a SA „Supraten”

Sursa: elaborat de autor în baza datelor din Situația financiară a entității.

Structura financiară a „Supraten” SA urmează aceeaşi legitate ca şi a majorităţii întreprinderilor din

Republica Moldova, adică sursele proprii deţin o ponderea majoritară, dar şi cele pe termen scurt sun
prezente în proporţie la fel de mare . Aceasta se explica prin costul înalt al resurselor împrumutate şi prin
necesitatea deţinerii valorilor mari de active materiale pe termen lung pentru gajare. Pe de altă parte, însă,
o astfel de structură generează o mai mare autonomie şi un grad mai jos al riscului financiar.
„Supraten” SA dispune de datorii pe termen lung,însă după cum observăm din figura 2.2.1 cea mai
mare parte ocupă datorii pe termen scurt. Deoarece datoriile curente sunt mai ieftine decât cele pe termen
lung, nu vom considera această situaţie drept una negativă, însă, datoriile pe termen lung formează
capitalul permanent, care la rândul său, este o sursă proprie de finanţare a activelor curente. Astfel, lipsa
acestui tip de datorii influenţează negativ strategia de finanţare a activelor curente. Datoriile pe termen
scurt, după cum observăm din figura de mai sus, sunt în descreştere ca pondere.
Coeficientul de autonomie reflectă ponderea patrimoniului format pe contul mijloacelor proprii în
suma totală a activelor. În sistemul bancar naţional, pentru aprecierea solvabilităţii clientului se utilizează
nivelul recomandat al coeficientului de autonomie de 0,5. În aşa caz, jumătate din patrimoniul
întreprinderii care este format din sursele proprii serveşte drept garanţie pentru achitarea tuturor datoriilor
faţă de creditori. În cadrul firmei analizate, acest coeficient este sub limită costituind pe perioada analizată
în jur de 30%. Astfel, în anul 2016 valoarea sa este de 29,57 ceea ce denotă că aproximativ 30 % din
patrimoniu este format din contul surselor proprii. Pe de altă parte, capitalul împrumutat oferă şi unele
37
oportunităţi, cum ar fi cea de beneficiere a efectului de levier financiar şi lărgirea afacerii, deoarece sume
importante pot fi atrase mai mult din surse externe decât proprii.
Coeficientul de atragere a surselor împrumutate acesta ne arată nivelul de îndatorare, conform
normelor acesta trebuie să fie 0-0,5, la entitatea analizată acesta este în jur de 0,7, ceea ce ne denota un
nivel înalt de îndatorare a firmei.
Coeficientul corelației dintre sursele împrumutate și proprii reflectă suma mijloacelor atrase revenită
la 1 leu capital propriu. Acest coeficinet are valori ridicate pe parcursul perioadei analizate de la 2,65 în
2014 la 2,38 în anul 2016, se recomanda maxim sa fie 1. Deci situația finaciară a întreprinderii este
riscanta, deoarece are multe surse împrumutate.

Tabelul 2.3.3
Analiza coeficienţilor structurii surselor de finanţare a activelor
SA „Supraten” pentru anii 2014 – 2016
Indicatori Modificarea
2016- 2016-
2014 2015 2016 2014 2015
1. Coeficientul de autonomie (capital 27,40 31,28 29,57 +2,17 -1,71
propriu / total pasiv)
2. Coeficientul de atragere a surselor 0,73 0,68 0,70 -0,03 +0,02
împrumutate (total datorii / total pasiv)
3. Coeficientul corelației dintre sursele 2,65 2,20 2,38 -0,27 +0,18
împrumutate și proprii (total datorii/
capital propriu)
4. Rata solvabilității generale (total 1,38 1,46 1,42 +0,04 -0,04
pasiv / total datorii)
5. Rata generală de acoperire a capitalului 3,65 3,20 3,38 -0,24 +0,18
propriu (total pasiv / capital propriu)
Sursa: elaborat de autor în baza datelor din Situația financiară a entității

Rata solvabilităţii generale reflectă gradul de acoperire a surselor împrumutate cu activele totale
de care dispune întreprinderea. Mărimea acestui indicator trebuie să fie mai mare decât 200% sau ca 2. La
entitatea analizată acest indicator este mai mic ca norma fiind de 1,42 înanul 2016, deci are risc de
incapacitate de așăi achita datoriile.
Calculînd rata pîrghiei financiare (rata generală de acoperire a capitalului propriu), concluzionăm
următoarele, că primele 300% din activele întreprinderii se finanţează pe seama surselor proprii, iar

38
celelate 38% - prin atragerea mijloacelor împrumutate. Faptul că aceată rata este peste 200% reflectă
situația dificilă a întreprinderii privind independeța fiainciară.
Importanţa capitalului este greu de supraestimat, el reprezintă însăşi modalitatea de realizare a
obiectivelor activităţii de antreprenoriat, el reprezintă mijlocul de fructificare a energiei factorului uman
în aspiraţiile acestuia de a aşigura o dinamică a poşibilităţilor (rezultatele financiare) cât mai apropiată de
cea a dorinţelor. Una dintre cele mai importante surse de capital la care un agent economic poate recurge
în cazul unor nevoi legate de înfiinţarea unei firme sau de creştere a activităţii ei o reprezintă creşterea de
capital.
Politica de finanţare a activităţii întreprinderii este redată şi prin analiza capacităţii de plată,
această grupă de indicatori de performanţă economico-financiară şi de structură a capitalurilor
interesează în perspectiva acestei lucrări prin faptul că reflectă gestiunea întreprinderii în domeniul
resurselor lichide, şi implicit, şi capacitatea ei, de a-şi onora obligaţiile sale de plată pe termen scurt
prin transformarea în numerar a unor posturi bilanţiere de active curente.
Importanţa deosebită a lichidităţii decurge din natura economică a acestui indice. În cadrul
echilibrului financiar capacitatea de plată, lichiditatea solvabilitatea caracterizează poşibilitatea
întreprinderii de a-şi onora obligaţiile de plată la termenele de scadenţă.
Lichiditatea, reprezintă capacitatea întreprinderii de a face faţă datoriilor sale pe termen scurt prin
transformarea activelor sale în lichidităţi. Calculul lichidităţii se face cu ajutorul următorilor indicatori:
Lichiditatea totală, reflectă activele ce urmează a fi convertite în numerar pentru a se putea achita
datoriile pe termen scurt.
Lichiditatea intermediară, reprezintă un caz particular al lichidităţii curente, condiţionat de faptul
excluderii din componenţa activelor lichide a stocurilor de mărfuri şi materiale, precum şi a altor active
curente.
Acest coeficient reflectă cota datoriilor pe termen scurt pe care întreprinderea este capabilă să o
achite prin mobilizarea mijloacelor băneşti, investiţiilor pe termen scurt şi creanţelor pe termen scurt.
Cel mai strict şi dur criteriu de apreciere al lichidităţii îl reprezintă coeficientul lichidităţii absolute,
care caracterizează cota datoriilor pe termen scurt pe care întreprinderea este capabilă să o achite imediat
utilizând numai mijloacele disponibile la moment.
Din analiza indicatorilor de lichiditate, se pot desprinde o seamă de aspecte semnificative şi anume:

39
- dacă între lichiditatea totală şi lichiditatea imediată (rapidă) nu apar diferenţe semnificative, înseamnă
că întreprinderea are un specific preponderent bazat pe comerţ sau în cadrul ei viteza de rotaţie a
stocurilor este foarte mare;
- dacă între lichiditatea totală şi între cea imediată (rapidă) diferenţele sunt mari, cauza poate fi regăşită
într-o activitate productivă cu ciclu lung de fabricaţie, având o viteză mică de rotaţie a stocurilor de
producţie neterminată;
- când întreprinderea are o trezorerie netă activă se atestă o înclinaţie a managementului întreprinderii
spre autonomie financiară, dată de o valoare mare a lichidităţii, ca urmare a datoriilor reduse pe termen
scurt.
Întreprinderile care nu dispun de suficient numerar şi nici nu-şi pot converti imediat o parte din
active (în special este vorba despre stocuri) în monedă, pentru a-şi putea onora plăţile ajunse la scadenţă,
intră în starea de încetare a plăţilor, adică începutul etapei de prefaliment. Încetarea plăţilor poate fi
determinată de o creştere economică supradimenşionată, dar şi de un management defectuos şi o slabă
rentabilitate. Lipsa de lichiditate se concretizează în plăţi restante, impoşibilitatea rambursării la timp a
creditelor şi a dobânzilor datorate, dând naştere la blocaj în lanţ. Se va ţine seama totodată de: produse
greu de vândut; produse stocate (fără comenzi); creanţe litigioase; materiale aferente unor comenzi şistate.
Nivelul insuficient al lichidităţii poate fi cauzat de: blocarea în stocuri a unui volum conşiderabil din
cauza cererii reduse pe piaţă etc.; plasamentul neraţional al resurselor întreprinderii; utilizarea fondurilor
la reparaţii sau procurare de active pe termen lung (echipament, imobil, hârtii de valoare etc.);
deteriorarea echipamentului şi productivitatea joasă a muncii, calitatea managementului; deficit de
materie primă pentru finisarea producţiei; procurarea surplusului de materie primă în eventualitatea unei
inflaţii; insolvabilitatea debitorilor etc. În teoria economică se conşideră, că orice activitate trebuie să
„degajeze bani”, să rezulte un surplus de capital faţă de cel investit în afaceri. Dacă întreprinderea este
profitabilă, atunci veniturile trebuie să fie mai mari decât costurile iar intrările de numerar să depăşească
ieşirile, fapt ce aşigură solvabilitatea şi creşterea economică a întreprinderii.
Din tabelul 2.3.4 se observă că indicatorii de lichiditate pe parcursul perioadei analizate au tendinţă
de majorare. Lichiditatea totală care presupune comparaţia activelor curente cu datoriile pe termen scurt
arată dacă întreprinderea dispune de active curente suficiente pentru achitarea datoriilor pe termen scurt
însă neajuns este că nu ţine cont de structura activelor curente, la întreprinderea analizată acest indicator
este de 1,364 în anul 2015 iar în 2016 are o tendinţă de micşorare fiind de 1,453. Această evoluţie se

40
explică prin modificările activului curent şi anume a componentelor sale – mijloacde băneşti, stocuri care
au acelaşi trend.
Tabelul 2.3.4
Lichiditatea bilanțului contabil a SA „Supraten”
2014 2015 2016 Modificarea
Indicatori 2016-2014 2016-2015
Lichiditatea
absolută 0,03 0,02 0,34 +0,31 +0,32
Lichiditatea
intermediară 0,19 0,28 0,39 +0,20 +0,11
Lichiditatea
totală 1,27 1,36 1,45 +0,17 +0,08
Sursa: elaborat de autor în baza datelor din Situația financiară a entității.

Limitele normative ale acestui tip de lichiditate trebuie să se încadreze în [1-2,5]. Limita de jos
arată că activele curente trebuie să fie cel puţin egale cu datoriile pe termen scurt pentru ale acoperi
integral în caz de necesitate. În calculul acestui coeficient sunt cointeresaţi potenţialii investitori şi
creditori ai firmei. Astfel, o valoare subunitară înseamnă insolvabilitate, iar o valoare peste 2,5 ar însemna
o structură neraţională a activelor curente, mijloacele fiind îngheţate în stocuri, creanţe şi alte elemente de
activ curent.
Lichiditatea intermediară în anul 2015 este de 0,284 iar în anul 2016 crește pănă la 0,396. Acest
indicator nu se include în limitele stabilite de 0,7-0,8 este sub nivelul optim. În calculul acestei
lichidităţii sunt cointeresaţi în principal furnizorii, iar din analiza anterioară cunoaştem deja că majoritatea
acestora acordă marfa pe datorie,dar cu așa valori probil furnizorii vor renunta la vinzarea pe datorie.
Lichiditatea absolută creste de la 0,033 în anul 2014 la 0,384 în anul 2016, valoarea optimă a acestui
indicator trebuie să se încadreze în limitele (0,2-0,25) adică cel puţin 20% din datoriile pe termen scurt să
fie achitate din contul mijloacelor băneşti. În calculul acestui coeficient sunt cointeresate băncile
comerciale, iar valoarea actuală a acestui indicator va permite firmei analizate să obţină cu uşurinţă
credite pe termen scurt. În ceea ce priveşte creditele pe termen lung, atragerea acestora va fi mai
complicată deoarece o lichiditate înaltă vorbeşte despre un management ne judicios al mijloacelor libere,
ceea ce pe viitor ar putea cauza probleme financiare.

41
 2.4 Analiza performanței entității economice
Relevarea şi aprecierea diverselor variante de procurare a fondurilor în constituirea structurii
financiare optime a întreprinderii reprezintă numai o faţetă a obiectivului general al managementului
financiar. Cealaltă faţetă, care este cea mai relevantă şi care interesează cu precădere în managementul
întreprinderii, vizează eficienţa economică a utilizării capitalului. Numai prin valorificarea cît mai
eficientă a fiecărei unităţi băneşti se creează mijloace pentru refacerea factorilor de producţie consumaţi şi
pentru plata datoriilor către proprietari şi creditori, la nivelul obligaţiilor asumate, pentru că după cum
menţiona M. Levasseur în lucrarea sa – Finanţe, Economica, Paris – „Nu există niciodată într-o
întreprindere resurse gratuite, fie că este mai mare sau mai mică, cotată în bursă sau proprietate unei
familii. Problema este de a găşi o măsură a costului explicit al fiecărei surse de finanţare”. Esenţial este
ca eficienţa utilizării capitalului să fie suficient de înaltă, astfel încât, din profitul rămas după acoperirea
costului capitalului, să se aşigure dezvoltarea întreprinderii.
Rezultatul financiar al activităţii întreprinderii se caracterizează prin suma profitului (pierderilor)
şi a nivelului rentabilităţii obţinute. Profitul reprezintă depăşirea veniturilor cîştigate de întreprindere
asupra consumurilor şi cheltuielilor suportate de aceasta din activitatea de întreprinzător. Analiza
structurală a profitului (pierderii) pînă la impozitare permite aprecierea aportului fiecărui tip de activitate
în obţinerea profitului contabil.
Rezultatele financiare ale activităţii economice a întreprinderii se caracterizează prin suma
profitului şi a nivelului rentabilităţii obţinute. Profitul reprezintă depîşirea veniturilor cîştigate de
întreprindere asupra consumurilor şi cheltuielilor suportate de aceasta din activitatea de întreprinzător. Cu
cît este mai mare valoarea veniturilor cu atît va fi mai ridicată mărimea profitului, şi invers, creşterea
valorii consumurilor şi/sau cheltuielilor duce la diminuarea mărimii profitului.
În luarea deciziilor cu privire la activitatea întreprinderii trebuie analizate etapele de evoluţie şi
indicatorii care o caracterizează pentru a aprecia situaţia întreprinderii şi a lua deciziile corespunzătoare.
Analiza politicii financiare a întreprinderii este începută cu analiza rentabilităţii economice ale
întreprinderii, în calitatea sa de indicator general al eficienţei activităţii, şi indicator de comparare cu rata
dobânzii percepute de către organismele bancare care finanţează activitatea. De asemenea se analizează şi
rentabilitatea financiară pentru a determina eficienţa utilizării capitalului propriu.
Pentru a putea fi considerate raţionale, activităţile economice trebuie să fie aducătoare de profit, de
o anumită mărime, care să permită înfăptuirea unor scopuri individuale, de grup şi colective. Profitul este
văzut în general ca forţa care dirijează economia de piaţă şi constituie raţiunea de a fi a oricărui agent

42
 economic, fiind considerat un câştig ce remunerează factorii de bază, clasici ai producţiei: capitalul,
pământul, munca.
Se poate vorbi de profit atunci când veniturile totale ale activităţii unei firme depăşesc cheltuielile
totale, profitul reprezentând excedentul de venit peste cheltuielile efectuate de întreprindere.
Formula generală: Profitul (pierderea) = Venituri - Costuri (cheltuieli)

Profitul este frecvent utilizat ca o masură a performanţei sau ca bază de referinţă pentru alţi
indicatori, cum ar fi rentabilitatea (activităţii, investiţiei) sau rezultatul pe acţiune. Rentabilitatea reflectă
capacitatea firmei de a produce profit (rezultat pozitiv), oglindind într-o formă sintetică eficienţa întregii
activităţi economice a ei şi este una din formele de exprimare a eficienţei economice.

Tabelul 2.4.1

Rezultatele financiare ale entității economice

2014 2015 2016 Abaterea anul 2016 cu:

Indicatori Pon Pon Pon
Sumă, Sumă, Sumă, Sumei, lei Ponderii, %
dere, dere, dere,
lei lei lei
% % % 2014 2015 2014 2015

Rezultatul din
activitatea
operațională

10277197 105,75 (7820751) -55,86 (118048268) -750,11 -128325462 -110227517 -855,86 -694,25

Rezultatul din
alte activităț

(4557395) -5,75 21820277 155,86 133785783 850,11 +138343178 +111965506 +844,36 +694,25

Profit net
10732936
100 13999526 100 15737515 100 +5004579 +1737989 x x
Sursa: elaborat de autor în baza datelor din Situația financiară a entității.

Din datele tabelului 2.4.1 rezultă că întreprinderea analizată a obținut un rezultat financiar pozitiv
pe parcursul perioade analizate. Profitul perioadei de gestiune până la impozitare, la societatea analizată,
pe parcursul anilor 2014-2016, a cunoscut o evoluţie pozitivă, majorându-se: de la 10732936 lei în anul
2014 până la 157375015 în anul 2016. Chiar dacă rezultatul final este pozitiv se apreciază negativ faptul
că se obține pierdere din activitatea de bază a întreprinderii de – 118048268 lei în anul 2016. La obținerea

43
unui rezultat pozitiv a contribui in cea mai mare parte de 850,11 % rezultatul din alte activități care este în
anul 2016 de 133785783 lei. Evoluţia respectivă nu este benefică pentru “sănătatea financiară” a
întreprinderii şi atestă o politică managerială ineficientă, lucru pus în evidenţă în momentul determinării
factorului fundamental care a dus la descreşterea profitului, şi anume - descreşterea cifrei vânzărilor nete,
ceea ce demonstrează o descreştere a competitivităţii lucrului întreprinderii.
Analiza financiară are ca obiective măsurarea rentabilităţii capitalurilor întreprinderii şi aprecierea
condiţiilor de echilibru economic şi financiar, pentru a evalua gradul de risc (economic, financiar şi de
faliment) al întreprinderii.
Ratele de rentabilitate a capitalurilor se determină prin raportarea rezultatelor obţinute (diferite
marje şi solduri intermediare de gestiune, ca expreşie a efectelor) la capitalurile investite (totale sau
claşificate în surse proprii şi împrumutat, ele reprezentând expreşii ale eforturilor investitorilor de
capital). Prin descompunerea lor în factori cantitativi şi calitativi, aceste rate scot în evidenţă ratele de
marjă, cele de rotaţie şi cele de structură a capitalurilor, precum şi modul lor de intercorelare.
Calculul lor se face pe baza datelor din raportul privind rezultatele financiare (pentru rezultate) şi
din bilanţ (pentru capitalurile investite). În mod concret, calculul acestor rate ridică unele probleme
metodologice privind momentul de raportare. Asupra rezultatelor toţi analiştii finanţişti utilizează
rezultatele (efectele) de la sfârşitul exerciţiului financiar (aşa cum apar în contul de profit şi pierdere al
perioadei). În privinţa capitalurilor investite, nu există un consens general dacă să fie cele de la începutul
exerciţiului sau de la sfârşitul acestuia. Surprinzător este faptul că în practica financiară au căpătat o
răspândire mai mare ratele de rentabilitate a capitalurilor de la sfârşitul exerciţiului (şi care vor produce
efecte în exerciţiul următor). Puterea informativă a acestor rate rezidă doar în comparabilitatea lor în timp
şi în mediu concurenţial, nu şi în comparaţia cu rate de dobândă, de rentabilitate a pieţei de capital şi cu
rata inflaţiei.
Aceste rate măsoară eficienţa mijloacelor materiale şi financiare alocate întregii activităţi a
întreprinderii. Capitalurile asupra cărora se analizează profitabilitatea sunt cele angajate de întreprindere,
în cadrul exerciţiului, pentru creşterea averii proprietarilor şi remunerarea „furnizorilor” de capitaluri.
Rentabilitatea economică a acestor capitaluri investite ne apare ca o rentabilitate intrinsecă, ce nu ţine
seama de modalitatea de procurare a capitalurilor (proprii sau împrumutate). Este deci independentă de
politica de finanţare promovată de întreprindere.
În luare deciziilor cu privire la activitatea întreprinderii trebuie anlizate etapele de evoluţie şi
indicatorii care o caracterizează pentru a aprecia şituaţia întreprinderii şi a lua deciziile corespunzătoare.

44
Analiza politicii financiare a întreprinderiieste începută cu analiza rentabilităţii economice ale
întreprinderii, în calitatea sa de indicator general al eficienţei activităţii, şi indicator de comparare cu rata
dobânzii percepute de către organismele bancare care finanţează activitatea. De asemenea se analizează şi
rentabilitatea financiară pentru a determina eficienţa utilizării capitalului propriu şi efectul de levier
financiar. Analiza financiară are ca obiective măsurarea rentabilităţii capitalurilor întreprinderii şi
aprecierea condiţiilor de echilibru economic şi financiar, pentru a evalua gradul de risc (economic,
financiar şi de faliment) al întreprinderii.
Rentabilitatea vânzărilor exprimă relația care există între rezultatul financiar și veniturile din
vânzări. În practica analitică la numărător, pe lângă profitul brut, pot fi utilizați și alți indicatori de efect:
profitul (pierderea) din activitatea operațională; profitul (pierderea) până la impozitare profitul
(pierderea); profitul (pierderea netă) net. Însă cel mai frecvent se calculează în baza profitului brut.

Tabelul 2.4.2

Aprecierea dinamicii rentabilității vânzărilor a SA „Supraten” pentru anii 2014 – 2016

Indicatori 2014 2015 2016 Abaterea absolută (+,-)

2016-2014 2016-2015
Venituri din vânzări, lei 954519061 1051775646 1082845838 +128326777 -943491058
Profitul brut, lei 184433962 201207329 263910728 +79476766 +6270340
Profitul(pierdere) din
activitatea operațională, lei 10277197 -7820751 -118048268 -128325465 -110227517
Profitul până la
impozitare, lei 10732936 13999526 15737515 +5004579 +1737989
Profitul net, lei 8800825 13999526 13913762 +5112937 -85764
Rentabilitatea vânzărilor (%), calculată în baza:
Profitului brut 19,32 19,13 24,37 5,05 +5,24
Profitului din activitatea
operațională 1,08 x x -1,08 -1,08
Profitului până la
impozitare 11,25 1,33 1,45 -9,8 +0,12
Profitului net 0,92 1,33 1,28 +0,36 -0,05
Sursa: elaborat de autor în baza datelor din Situația financiară a entității.

Rentabilitatea veniturilor din vînzări reflectă capacitatea întreprinderii de a obţine profit înurma
vînzării produselor finite, mărfurilor şi prestării serviciilor, adică caracterizează marimea profitului
obţinut la un leu venituri din vînzări. Din calculel efectuate în tabelul 2.4.2 putem constata o majorare a
unor indicatori de rentabilitate faţă de nivelul anului precedent, dar și diminuarea altor. Dacă vom analiza

45
mai detaliat aceşti indicatori ai rentabilităţii vînzărilor putem spune că situţia care s-a creat în cadrul
întreprinderii este nefavorabilă, pe măsură ce din activitaea de bază se obține pierdere di acest motiv nici
nu am calculate pentru anul 2015-2016 acest indicator.Primul indicator al rentabilităţii veniturilor din
vînzări, calculat în baza profitului brut, ne arată că profitul brut generat de întreprindere la 1 leu venit din
vânzări a crescut cu 5,24 bani comparativ cu anul precedent,care poate fi îndreptat atît la acoperirea
chletuielilor perioadei, cît şi la formarea profitului din activitatea operaţională. Rentabilitatea vânzărilor
nu a fost calculată în baza pierderii din activitatea operațională. Aceasta ne arată că întreprinderea a
gestionat ineficient vînzările, astfel profitul obţinut din activitatea operaţională în anul 2014 a ajuns
pierdere in următorii 2 ani. Modificarea dată este cauzată de efectul negativ al majorării considerabile a
cheltuielilor legate de activitatea de bază a întreprinderii.

Rentabilitatea vânzărilor calculată în baza profitului până la
impozitare caracterizează corelaţia dintre mărimea profitului pînă la impozitare şi veniturile din vînzări.
Deci, profitul contabil cîştigat de întreprinderela 1 leu venit din vânzări a crescut cu aproximativ 0,12
bani. Ultimul indicator al rentabilităţii vînzărilor calculat în baza profitului net ne arată o descreştere de
0,05 bani a profit net generat de întreprindere la un leu venit din vânzări. De eficienţa utilizării activelor
depinde capacitatea întreprinderii de a supraveţui sub aspectfinanciar, de a atrage mijloace băneşti de
cumpărători şi a achita, în termenele stabilite, datoriileacesteia. Unul din cei mai importanţi indicatori
ai utilizării eficiente a activelor este rentabilitateaactivelor sau econimică. După conţinutul economic,
aceasta reflectă nivelul profitului obţinut de lafiecare leu al mijloacelor investite în circuitul întreprinderii,
indiferent de sursa de finanţare aacestora.Vom examina evoluţia nivelului rentabilităţii activelor la S.A.
„Supraten” în comparaţiecu realizările anului precedent. În baza datelor bilanţului contabil şi a raportului
privind rezultatele financiare vom construi tabelul analitic de mai jos.

Din datele tabelului 2.4.3 rezultă că rentabilitatea activelor SA Supraten are o tendință de reducere
față de nivelul anului precedent. Dacă în anul precedent rentabilitatea activelor a atins nivelul de 3,11%. În
anul de gestiune aceasta s-a redus cu 0,13% și are nivelul de numai 3,27%. Este de menționat că nivelul
rentabilității activelor în perioada analizată este foarte scăzut, ceea ce înseamnă că la fiecare leu active SA
Supraten în medie obține aproximativ 3 bani profit până la impozitare. Deci putem menționa că entitatea
utilizează neeficient activele sale. Nivelul rentabilității activelor poate crește sau descrește, fie prin majorarea
sau micșorării nivelului rentabilității vânzărilor, fie pe seama accelerării ori încetinirii rotației activelor.

46
 Tabelul 2.4.3

Aprecierea dinamicii rentabilității activelor a SA „Supraten” pentru anii 2014 – 2016

Abaterea absolută
Indicatori 2015 2016
2016-2015
Profit pînă la impozitare, lei 13999526 15737515 +1737989
Valoarea activelor la începutul 453239505 446476224 -6763281
anului, lei
Valoarea activelor la finele anului, 446476224 515317119 +68840895
lei
Valoarea medie anuală a activelor, 449857864 480896672 +31038808
lei
Rentabilitatea activelor 3,11 3,27 +0,13
(economică), %
Sursa: elaborat de autor în baza datelor din Situația financiară a entității.

În procesul desfăşurării activităţii economcie, întreprinderea consumă resurse financiare şi este

necesar a se stabili dacă aceste resurse sunt utilizate suficient de eficient. În acest scop se efectuează
analiza rentabilităţii capitalului propriu (financiară) şi a celui permanent. Rentabilitatea financiară este cea
mai importantă rată a unei întreprinderi, deoarece în funcţie de mărimea acesteia, acţionarii iau decizia de
a investi sau de a retrage dintr-o afacere. Ca urmare, majoritatea analizelor financiare studiază această
rată, în scopul de a găsi diverse căi de ameliorare a nivelului indicatorului.

Tabelul 2.4.4

Analiza dinamicii rentabilităţii capitalului propriu al SA „Supraten” pentru anii 2014 – 2016

Abaterea absolută
Indicatori
2014 2015 2016 2016-2014 2016-2015
Profit pînă la
impozitare, lei 10732936 13999526 15737515 +5004579 +1737989
Profit net, lei 88008 13999526 13913762 +5112937 -85764
25
Valoarea medie anuală 124209712 139664308 152375671 +28116595 +12711363
a capitalului propriu, 9
lei
Rentabilitatea financiară (%) calculată în baza:

Profitului pînă la 8,64 10,02 10,33 +1,69 +0,31

47
 impozitare
Profitului net 7,09 10,02 9,13 +2,04 -0,89
Sursa: elaborat de autor în baza datelor din Situația financiară a entității.
Rentabilitatea financiară măsoară randamentul utilizării capitalurilor proprii. Ea reflectă
capacitatea întreprinderii de a utiliza capitalul propriu în vederea obţinerii profitului, prine ea
înţelegem ,,capacitatea întreprinderii de a-şi îmbogăţi proprietarii’’. Din calculele efectuate rezultă că
rentabilitatea capitalului propriu a înregistrat o creştere faţă de anii precedenţi în anul 2015. Rentabilitatea
financiară calculată în baza profitului pînă la impozitare în anul 2014 a constituit 7,09%, iar în 2016 cu
2,04% mai mult atingând nivelul de 9,13%. Deşi întreprinderea utilizează eficient sursele proprii, totuşi
această eficienţă este prea mică, ceea ce cere o analiză mai detaliată a factorilor de influenţă asupra
rentabilităţii financiare.

48
 Capitolul III Căile de perfecționare a gestiunii financiare a
SA „Supraten”
3.1 Căi de soluționare a dificultăților gestiunii circuitului financiar în cadrul SA
„Supraten”
Strategia reprezintă un plan multilateral complex, destinat pentru asigurarea îndeplinirii misiunii şi
atingerii scopurilor organizației şi utilizarea ei ca instrument managerial capătă o răspândire crescândă ca
urmare a faptului că, în mod deosebit, după anii 1960, pe plan mondial s-au realizat mari progrese în
teoria şi tehnologia practică a managementului, privind definirea şi aplicarea unor concepte moderne şi
noi mutaţii pe piaţa internă şi externă.
Aceste modificări tot mai vertiginoase ale factorilor de influenţă asupra întreprinderii provin atât
din interiorul, cât şi din exteriorul ei, cum ar fi:
 accentuarea competiţiei între firme pe pieţele interne şi externe;
 creşterea calităţii produselor, reducerea costurilor şi la scurtarea termenelor de punere pe
piaţă a unor noi produse determinate de robotizarea proceselor de producţie;
 evoluţia tehnologiilor moderne de prelucrare a informaţiilor (inclusiv a celor manageriale)
cum sunt sistemele expert;
 creşterea exigenţelor consumatorilor în ceea ce priveşte calităţii, cuplată cu reducerea
accentuată duratei de viaţă a produselor îmbinată cu modificarea rapidă a preferinţelor acestora;
 extinderea folosirii calculatoarelor electronice în managementul producţiei, ceea ce a condus
la optimizarea deciziilor şi la creşterea performanţelor pe plan economic şi tehnic.
Pentru elaborarea strategiei a fost necesară realizarea următoarelor:
 Stabilirea locului întreprinderii în contextul în care îşi desfăşoară activitatea şi, în funcţie de
aceasta, s-au determinat principalele oportunităţi care-i sunt accesibile.
Pentru aceasta, s-au utilizat prognozele şi planurile de perspectivă la nivel microeconomic,
mezoeconomic şi, posibil macroeconomic. De asemenea, a fost necesară:
▫ diagnosticarea complexă a firmei în vederea stabilirii punctelor forte şi slabe. Cu alte cuvinte,
diagnosticul reprezintă o primă etapă a procesului de planificare managerială a activităţii viitoare a
oricărei societăţi. Este relevant faptul, diagnosticul efectuiază un control, o evaluare a îndeplinirii
obiectivelor propuse spre realizare de către echipa managerială pentru perioada anilor asupra cărora s-a
efectuat diagnosticul financiar, el venind să estimeze:
 eficienţa unor indicatori în a reflecta situaţia reală a întreprinderii;

49
  rezultativitatea unor procedee manageriale aplicate a căror menire era cel puţin să menţină sau chir
să majoreze eficienţa activităţii economico-financiare desfăşurată de întreprindere, eficienţă reflectată de
indicatorii diagnosticului performantelor, etc.
▫ identificarea principalelor oportunităţi tehnico-economico şi financiare care vor fi luate în
considerare. Stabilirea oportunităţilor de dezvoltare asigură fundamentul necesar pentru trecerea la etapa
următoare a formulării obiectivelor strategice. Acestea constau în precizarea principalelor schimbări
economice, tehnice, organizatorice etc. preconizate şi a principalelor restricţii economice sau de altă
natură care trebuie avute în vedere. Strategia vine astfel să corecteze, menţină sau să crească eficienţa
activităţii. Importanţa a acestui instrument rezidă în faptul că el orientează activitatea societăţii spre viitor,
ceea ce constituie un important atuu.
 în etapa a doua se stabilesc şi abordări majore prin care se asigură realizarea obiectivelor
strategice.
 în ultima etapă, elementele componente ale strategiei de conducere sunt cuprinse într-un
proiect de plan pe termen lung sau mediu. În mod evident, în urma efectuării diagnosticului financiar şi a
formării de concluzii pe marginea situaţiei actuale a lucrurilor (fundamentarea deciziilor strategice), se
impune necesitatea adoptării unui plan de măsuri care ar realiza obiectivele manageriale în raport cu
rezultatele constatate de diagnostic.
În domeniul elaborării de strategii se poate face alegerea între diferite nivele de “cuprindere” ale
acestora, fie pentru întreaga activitate, cu posibile detalieri pe domenii, fie doar pentru câteva activităţi,
celelalte rămânând în afara preocupărilor strategice. Însă indiferent de opţiunea care se face, este
primordial de important ca strategiile diferitor activităţi să fie îmbinate organic, şi odată însumate, să
rezulte într-o politică generală pentru întreaga activitate (în caz ideal), cu alte cuvinte între strategiile
respective să existe legături, prevederile unei strategii să nu intre în contradicţie cu ale celorlalte.
În funcţie de factorii, strategia are rolul de a defini, prin obiective cît mai precise direcţiile de
activitate ale întreprinderii, aceasta presupunând: precizarea conţinutului obiectivului, cuantificarea
nivelului acestuia şi fixarea orizontului.
Identificarea obiectivului fundamental al întreprinderii constă în determinarea motivaţiei
desfăşurării întregii activităţi a acesteia, în acest sens, atât teorii unicriteriale (maximizarea profitului), cît
şi teorii multicriteriale (optimizarea relaţiilor între participanţii la activitatea întreprinderii).
Criteriile de apreciere a unei bune strategii a întreprinderii constă în oportunităţile următoare:

50
 Perfecţionarea continuă a structurilor exigente, pentru o mai bună adaptabilitate în raport cu
noile exigenţe impuse de progresul tehnico-ştiinţifică, de modificările pieţelor de desfacere şi ale
cerinţelor consumatorilor;
 Compararea întreprinderii respective cu alte întreprinderi, într-un proces economic
concurenţial în permanentă evoluţie;
 Satisfacerea exigenţelor sporite ale consumatorilor faţă de raportul calitate-preţ.
Aşadar, stabilirea obiectivelor reprezintă o componentă de bază a strategiei.
Obiectivul stabileşte ce îşi propune să realizeze societatea, la un anumit nivel de atingere şi în
cadrul anumitui orizont de timp. Pentru aşi putea atinge scopul, un obiectiv trebuie să fie precis formulat,
cuantificabil şi măsurabil.
Pentru punerea în aplicare a unei strategii se stabilesc anumite politici economice sau linii de
conduită.
Valorificarea premiselor de activitate viitoare se va realiza prin efectuarea unui număr de
prognoze privind mediul în care operează firma şi realizarea unor studii de diagnosticare a situaţiei firmei,
pentru identificarea punctelor forte, punctelor slabe, oportunităţilor şi riscurilor care caracterizează
existenţa acesteia. Sinteza acestora poate fi realizată într-o matrice SWOT. Analiza pune în evidenţă, în
sinteză, punctele forte („strengths’’), punctele slabe („weaknesses”), oportunităţile („opportunities”) şi
riscurile, ameninţările („threats”) ce caracterizează firma .
Puncte tari:

 Existenţa unei strategii de dezvoltare pe termen scurt şi lung

 Calificare şi experienţă înaltă a personalului din sfera de producţie.
 Calitate înaltă a produselor fabricate.
 Evidenţa consumurilor şi cheltuielilor pe centre de cost şi pe purtători de cheltuieli.
 Analiza operativă a costurilor variabile şi fixe şi a marjei de contribuţie.
 Sistem de management al calităţii certificate conform standardului ISO 9001:2008, certificatul
de conformitate CE și Agrementul Tehnic European ETA.
 Forţă de muncă ieftină;
 Capacităţi teritoriale disponibile pentru extindere;
 Existenţa unui brand (nume) binecunoscut;
 Cel mai experimentat producător și furnizor de produse pentru construcții din ţară;

51
 Cea mai mare întreprindere de fabricare a produselor de vopsele și amestecuri uscate pentru
construcții din ţară.
Puncte slabe:
 Sensibilitate ridicată a materiei prime vis-a-vis de preţ;
 Departament de vânzări şi marketing slab dezvoltat.
Oportunităţi:
 Lărgirea gamei de produse;
 Iniţierea exportului;
 Mărirea reţelei de desfacere prin reprezentanţi oficiali pe întreg teritoriul Republicii Moldova.
Tabelul 3.1.1
Analiza SWOT
PUNCTE FORTE PUNCTE SLABE

Acele competenţe care conferă organizaţiei Acele caracteristici care generează

avantaje concurenţiale în faţa unor organizaţii dezavantaje competiţionale
similare
Exemplu: dependenţa faţă de un unic
Exemple: o poziţie geografică, un monopol, distribuitor de materii prime
caracteristici ale personalului etc.
OPORTUNITĂŢI RISCURI (AMENINŢĂRI)

O combinaţie a elementelor externe, care O combinaţie a elementelor externe, care

produce avantaje semnificative organizaţiei, în
condiţiile unui anumit curs al acţiunii acesteia
Exemplu: apariţia unei noi pieţe de
desfacere a propriilor produse, apariţia unei noi
tehnologii
Sursa:elaboratde autor
provoacă organizaţiei o pagubă
semnificativă, în condiţiile păstrării
cursului acţiunii acesteia, curs existent la
apariţia respective/or elemente
Exemplu: introducerea de către concurenţă a
unor produse superioare celei ale firmei
analizate

Ca şi în orice altă afacere, în cazul Free Fisheries există riscuri care ameninţă întreprinderea. În
primul rând, neîndeplinirea planului de vânzări. Pentru a elimina acest risc la Free Fisheries este necesar
(şi de inclus în bugetul cheltuielilor comerciale) angajarea forţei de vânzare adăugătoare – minimum 2
persoane, agenţi comerciali care vor lucra doar la contactarea clienţilor noi şi la creşterea vânzărilor pe
client existent. De asemenea va avea loc negocierea cu reţele de distribuţie (în special România, dar şi în

52
Germania, Franţa, şi alte ţări ale Uniunii Europene, prin corespunderea la Standardele ISO 9001, 9002)
pentru a iniţia exporturi.
Modificarea substanţială a preţurilor la materia primă de asemenea reprezintă unul din riscurile
majore. În acest sens trebuie de făcut negocieri cu principalii furnizori ai companiei pentru a stabili relaţii
de lungă durată şi de a conveni asupra modificării cât mai puţine a preţurilor în sensul creşterii lor.
Un alt risc destul de important poate fi înteţirea concurenţei prin intrarea pe piaţă a unor noi
participanţi cu resurse financiare mai ieftine şi posibilităţi mai mari. Deaceea întreprinderea trebuie să-şi
mărească continuu segmentul de piaţă ocupat, să câştige încrederea consumatorilor prin calitatea
excepţională a produselor sale.
Deasemenea trebuie concentrată atenţia asupra faptului de a nu permite creşterea costurilor fixe şi
semivariabile descrise mai sus, cele variabile se vor micşora ca procent din vânzări (ca urmare a creşterii
vânzărilor).
Ca o concluzie finală se poate de menţionat faptul că afacerea va rămîne atractivă şi va avea o
rentabilitate înaltă atîta timp cît se va îndeplini planul de vînzări şi se va asigura o creştere a lui. Pentru
aceasta întreprinderea trebuie să utilizeze intensiv cele mai moderne tehnici de marketing, să depună un
efort financiar pentru a convinge consumatorul de pericolul procurării producţiei falsificate şi nelegale. O
altă direcţie importantă către mărirea cifrei de afaceri este exploatarea activă a posibilităţilor de export
(piaţa României), care poate asigura o marjă de profit cu mult mai mare decît vînzările în interiorul ţării.

3.2 Direcții de gestiune a situație financiare a întreprinderilor din Republica

Moldova în condiții de instabilitate economică
Prin diagnosticul crizei, întreprinderea poate obţine o prognoză a şituaţiei sale în viitor, ceea ce-i permite
să identifice din timp dezvoltarea eronată a unor procese din cadrul activităţii, respectiv, permite
identificaraea factorilor problematici care, în final, pot genera criza la întreprindere. Prin urmare, firma
poate determina tipul crizei care, în viitorul apropiat, poate s-o afecteze, profunzimea şi consecinţele
poşibile ale acesteia.Obţinerea acestei prognoze a şituaţiei întreprinderii sau identificarea crizei potenţiale
este un obiectiv de bază al gestiunii anticriză. Totuşi, pentru conducerea întreprinderii, aceasta este doar
un obiectiv intermediar, deoarece mult mai importantă este nu prognozarea apariţiei poşibilelor fenomene
negative, ci evitarea acestora. În acest sens, obiectivul primar/final al primei direcţii de acţiune a gestiunii
anticriză constă anume în evitarea crizelor la întreprindere. Aceasta însemnă că, în baza informaţiei

53
 obţinute în urma diagnosticului efectuat, întreprinderea trebuie să adopte decizii, măsuri corecte ce ar
permite evitarea crizei sau, cel puţin, slăbirea ei în cazul în care evitarea este impoşibilă.

Elaborarea acestor decizii constituie nucleul primei direcţii de acţiuni a gestiunii anticriză. Aceste
măsuri, în principal, includ: creşterea flexibilităţii ciclului tehnologic, diverşificarea activităţii, orientarea
spre cele mai performante tehnologii, marketing performant, accent pe investiţii şi inovaţii, planificare
strategică, evitarea conflictelor de interese, nivel înalt al calităţii managementului financiar, stimularea
cadrelor şi creşterea permanentă a calităţii lui.Toate aceste măsuri sunt luate în funcţie de şituaţia
concretă, care s-a creat la întreprindere, în dependenţă de golurile şi problemele care neceşită urgent
soluţionate. Luând în conşideraţie problemele fundamentale ale întreprinderilor autohtone, cât şi ale
specificului mediului de afaceri autohton, toate aceste măsuri, în opinia autorului, trebuie să se bazeze pe
nişte principii, aşa-numiţii „piloni” – anticriză, piloni care au capacitatea să soluţioneze problemele
buşinessului autohton în vederea nu doar a evitării, dar şi a depăşirii şituaţiilor de criză. Anume, aceşti
piloni stau la baza unei afaceri de succes, fapt demonstrat de mai multe companii străine, precum Intel,
Samsung, AT&T Inc etc. Se evidenţiază următorii piloni:

1. Planificarea strategică;
2. Marketingul (dezvoltarea permanentă a serviciilor de marketing);
3. Investiţiile (dezvoltarea permanentă a procesului investiţional);
4. Inovaţiile (dezvoltarea permanentă a procesului inovaţional);
5. Diverşificarea activităţii.
Aceşti piloni formează, în ansamblu, Regula -5P, regulă pe care trebuie să se bazeze întreprinderile
din Republica Moldova în condiţiile mediului economic actual. Aceasta le va permite nu doar să evite
crizele, ci şi să asigure o dezvoltare a activităţii într-o perspectivă de lungă durată.

Pe lângă aceasta, autorul propune, pentru întreprinderile autohtone, utilizarea benchmarkingului ca

una din cele mai efective metode moderne de evitare a crizelor. În ultimul timp, pe plan mondial, tot mai
des, se utilizează această tehnică de analiză, conşiderată una din cele mai eficiente în direcţia evitării şi a
depăşirii crizei la întreprindere. În acelaşi timp, aplicarea acestei tehnici poate ridica activitatea
întreprinderii la un nou nivel de dezvoltare, făcând-o să funcţioneze în condiţii de maximă eficienţă.
Benchmarkingul reprezintă, de fapt, un nou mod de gândire, o nouă viziune în gestiunea afacerilor, cu
mare succes, este foloşită în practica întreprinderilor nipone, americane şi vest europene, cu ajutorul ei

54
multe dintre întreprinderi şi-au reînviat activitatea, realizând până la urmă mari succes. În esenţă,
benchmarkingul reprezintă un proces permanent de studiu şi evaluare a produselor, serviciilor şi a
experienţei în domeniul producerii şi al managementului concurenţilor, sau al acelor companii care sunt
conşiderate lideri în domeniile lor.

Scopul benchmarkingului constă în capacitatea întreprinderii de a se învăţa să aplice în activitatea sa

reuşitele şi realizările altora, atât ale celor din aceeaşi ramură, cât şi din afara acesteia. Benchmarkingul
este utilizat atunci, când întreprinderea conştientizează clar neceşitatea efectuării unor schimbări pentru a
corespunde mediului extern, cât şi în cazurile când factorii de criză deja încep să frâneze dezvoltarea
întreprinderii.

Exemplele companiilor străine inspiră curaj altor companii în vederea utilizării benchmarkingului.
Inspiră această încredere şi acel fapt că, pe plan mondial, benchmarkingul a devenit cea mai răspândită
tehnică de gestiune a buşinessului printre companiile mari.

O astfel de popularitate poate fi uşor explicată – benchmarkingul ajută, relativ repede, şi cu cheltuieli
minime la perfecţionarea activităţii întreprinderii, ridicând-o la un nou nivel de dezvoltare. Aceasta
permite de a înţelege, în ce manieră funcţionează cele mai bune întreprinderi, şi arată cum trebuie atinse
aceleaşi rezultate, poate chiar şi mai bune. Avantajele benchamarkingului sunt clare şi evidente, şi multe
întreprinderi autohtone ar dori să-l implementeze. Aici, însă, apar mai multe probleme. Pentru majoritatea
economiştilor din Republica Moldova, benchmarkingul este un cuvânt nou, în toate sensurile.

La baza benchmarkingului se află concepţia perfecţionării permanente a activităţii întreprinderii, care

presupune un ciclu neîntrerupt de planificare, organizare, motivare şi apreciere a acţiunilor firmei cu
scopul îmbunătăţirii activităţii şi a evitării şituaţiilor de criză.

Dezvoltarea benchmarkingului contribuie la transparenţa businessului, creşterea eficienţeiacestuia,

ceea ce este atât de necesar pentru întreprinderile autohtone la momentul actual. Utilizarea acestei metode
va aşigura întreprinderilor autohtone să treacă la o nouă etapă de dezvoltare, realizând performanţe
majore nu doar pe pieţele locale, dar şi pe cele europene. Datorită benchmarkingului, proprietarii,
managerii, precum şi angajaţii întreprinderilor, pot dispune de informaţia necesară pentru selectarea unor
orientări strategice, pentru distribuirea eficientă a resurselor de care dispune întreprinderea etc. Criza sub
orice formă de manifestare, întotdeauna, implică neceşitatea efectuării unor transformări la întreprindere,
care pot atinge toate procesele din cadrul activităţii acesteia. Schimbările economico-sociale, acutizarea

55
concurenţei, accelerarea schimbării tehnicii şi tehnologiilor etc., toate acestea neceşită, din partea
întreprinderii, o intenşificare a eforturilor orientate spre adaptarea la noile condiţii, altfel acestea pot
conduce la creşterea pericolului de apariţie a crizei la întreprindere. Ca acest lucru să nu se realizeze,
întreprinderea este obligată să utilizeze cele mai efective metode de cercetare şi analiză, una dintre
acestea fiind benchamarkingul.

În ultimul timp, pe plan mondial, tot mai frecvent,se utilizează această tehnică de analiză, conşiderată
una din cele mai eficiente metode orientate în direcţia evitării crizei la întreprindere,precum şi a depăşirii
acesteia. Concomitent, aplicarea ei poate ridica activitatea întreprinderii spre un nou nivel de dezvoltare,
făcând-o să funcţioneze în condiţii de maximă eficienţă. Benchmarkingul este o metodă relativ nouă şi
apariţia acesteia a fost legată de încercarea conducerii unei întreprinderi de a evita falimentul sau criza
financiară. În astfel de şituaţii, este evident că afacerea dusă are nevoie de nişte schimbări, modificări.

În majoritatea cazurilor, însă,managementul întreprinderii nu îşi dă seama clar ce anume trebuie

modificat, ce procese economice la întreprindere deja nu mai corespund realităţilor economice. Toate
aceste probleme şi întrebări pot fi soluţionate prin intermediul benchmarkingului.Benchmarkingul
reprezintă un nou mod de gândire, o nouă viziune în gestiunea afacerilor, este foloşit cu mare succes în
practica întreprinderilor nipone, americane şi vest-europene, cu ajutorul căruia multe dintre acestea şi-ai
reînviat activitatea, realizând până la urmă mari succese.

La momentul de faţă, bencmarkingul şi anume utilizarea principiului lui de bază „de la bun la cel mai
bun” nu doar scoate din criză dar şi aduce la mari succese financiare intreprinderi din SUA, Japonia şi
Europa de Vest.

Altfel zis, benchmarkingul este un proces de orientare – o modalitate de cercetare şi aplicare a unor
metode cu un efect de lungă durată privind dezvoltarea întreprinderii. Scopul benchmarkingului constă în
capacitatea întreprinderii de a învăţa să aplice în activitatea sa reuşitele şi realizările altora, atât ale
acelora din aceeaşi ramură, cât şi din afara ei. Sarcina principală a benchmarkingului constă în generarea
informaţiilor necesare pentru luarea deciziilor ce ţin de construirea unui model mai eficient de gestiune a
buşinessului, care va diminua esenţial pericolul de apariţie a crizei la întreprindere. În majoritatea
companiilor, utilizarea acestei tehnici se limitează la analiza concurenţială. Benchmarkingul, însă, este o
funcţie mult mai formalizată şi detalizată decât abordarea analizzi concurenţiale. Analiza competitivităţii
se limitează doar la analiza concurenţilor întreprinderii: a producţiei lor, a costurilor şi tehnologiilor
aplicate, a indicatorilor economico-financiari ai lor, a relaţiilor cu furnizorii şi clienţii. Respectiv, ea

56
 permite întreprinderii să identifice diferenţele între întreprindere şi concurenţii săi. Aceasta, însă, nu
explică cum aceste diferenţe pot fi înlăturate, astfel obţinând cele mai bune poziţii în buşinessul dat. La
aceste întrebări, poate răspunde doar benchmarkingul, anume acesta este îndreptat spre înţelegerea acestor
diferenţe dintre concurenţi, ca, în final, întreprinderea să fie capabilă să le elimine.

De regulă, benchmarkingul, la întreprindere, se petrece în corespundere cu o anumită metodologie,

întreprinderea trebuie să realizeze un şir de paşi, care, în final, vor conduce la obţinerea rezultatului dorit.
Numărul de paşi poate fi diferit, deoarece procesul poate fi împărţit în subetape; cu toate acestea
principiile benchmarkingului peste tot sunt aceleaşi şi anume:

1. Determinarea obiectului benchmarkingului. La această etapă, se stabileşte neceşitatea efectuării

schimbărilor şi îmbunătăţirilor la întreprindere, se identifică factorii-cheie care aşigură succesul activităţii
întreprinderii. Este foarte important de înţeles ce este cel mai important pentru consumatori în produsele
sau serviciile întreprinderii. De exemplu, dacă întreprinderea produce şi comercializează televizoare, aici
factorii-cheie ai succesului pot fi: calitatea, preţul mic şi nivelul deservirii. Apoi, trebuie evidenţiat
buşiness-procesul care are cea mai mare influenţă asupra acestor factori-cheie. Să presupunem că preţul şi
nivelul deservii sunt asemănătoare cu cele ale concurenţilor, însă, la calitate, există diferenţe. În acest caz,
atenţia benchmarkingului trebuie să fie îndreptată, în primul rând, asupra acestui parametru, şi anume în
direcţia creşterii calităţii;

2. Căutarea şi alegerea partenerilor privind realizarea benchmarkingului. La această etapă se

stabileşte ce tip de benchmarking se va realiza, intern sau extern; se caută şi se selectează companiile-
etalon (de succes, la care buşiness-procesul stabilit ca obiect al benchmarkingului este realizat mai
eficient decât la întreprindere, în cazul nostru, ne refeream la calitatea produselor); se formulează criteriile
după care va fi analizat şi evaluat parametrul ales. După aceasta,se trece la culegerea informaţiilor.
Sursele pot fi diferite: presă, date statistice, persoane care au experienţă de lucru în alte întreprinderi etc.
Deşigur, varianta ideală ar fi obţinerea informaţiei chiar de la firma-etalon. În practică, însă, aceasta se
întâmplă foarte rar. Întreprinderile autohtone nu sunt dispuse să-şi împartă informaţia nici chiar cu
companii din alte ramuri.Opţiunea cea mai potrivită pentru benchmarking, totuşi, o constituie partenerii
de afaceri, distribuitorii, furnizorii întreprinderii, deoarece anume aceştia, realmente, sunt cointeresaţi de
succesul întreprinderii.

57
3. Analiza informaţiilor. La această etapă, datele obţinute sunt analizate şi comparate cu cele ale
întreprinderii. De exemplu, în urma analizei, s-a identificat că procesul de producţie la întreprinderea-
etalon este mult mai bine organizat decât la întreprinderea în cauză. Apare imediat întrebarea, datorită
căror factori a apărut acest avantaj? Poşibil, personalul este mai calificat sau este mai bine motivat şi
stimulat. După care, în baza tuturor acestor informaţii, este necesarăformularea unor concluzii şi găşirea
soluţiilor privind eliminarea acestei diferenţe dintre firmaetalon şi întreprinderea în cauză. Una din soluţii,
pentru cazul nostru, ar fi creşterea calificării cadrelor sau stimularea mai accentuată a lor prin diverse
metode etc.

4. Implementarea schimbărilor/transformărilor. Ultima etapă a benchmarkingului include nu doar

implementarea schimbărilor stabilite, dar şi dezvoltarea de mai departe a întreprinderii, pentru a face faţă
viitoarelor provocări. Prin urmare, rezervele identificate de creştere trebbie realizate prin intermediul unor
măsuri concrete, şi nu este vorba de copierea şimplă a realizărilor altor întreprinderi, ci despre adaptarea
şi aplicarea, în cea mai bună formă şi structură, a acestor realizări, deoarece fiecare întreprindere are
trăsăturile şi specificul sau aparte. Obiectivul este unul – procesele schimbate să atingă eficienţa maximă.

58
 Concluzii și recomandări

În perspectiva intrării a Republicii Moldova în Uniunea Europeana în cadrul căreia întreprinderile

funcţioneaza pe baza mecanismelor şi a legilor economiei de piață şi unde principiul concurenţei este
afirmat cu putere, întreprinderele din Republica Moldova este necesar să îşi demonstreze viabilitatea şi
competitivitatea. În aceste condiţii conducerea întreprinderilor este necesar să cunoască în permanență
starea de sănătate economică a întreprinderii şi să adopte, după caz, acele modalităţi de acţiune care să
asigure dinamizarea activităţii, sau, în caz de regres economic, redresarea şi revitalizarea activităţii.

Pentru cunoaşterea stării de sănătatea economică a întreprinderii, diagnosticarea activităţii, pe

diferite domenii de activitate este necesar sa constitue o metodă de bază cu caracter permanent.

Redresarea activităţii întreprinderii şi revitalizarea acesteia impune pe lînga folosirea metodelor,

a tehnicilor şi a indicatorilor de diagnosticare care sa evidenţieze situaţia economică existentă şi
cunoaşterea acelor factori, căi şi măsuri care pot asigura redresarea şi avîntul viitor al activităţii
întreprinderii.

În realizarea procesului de redresare şi de dinamizare a activitatii nu exista solutii universale sau

metode standard, fiecare intreprindere avind particularitatile sale şi neceşitind masuri specifice care sa se
bazeze insa pe stretegii, orientari, politici şi masuri care se recomanda a fi adoptate, varificate de catre
teorie şi practica.

Conducerea moderna a întreprinderii, ieşirea din situația de dificultate sau de regrea şi intrarea
intr-un proces de revitalizare şi de dinamizarea activitatii necesita centrarea intreprinderii pe acele vocații
profesionale pe care le stăpînește foarte bine şi îi pot asigura rentabilitatea, renunțarea la activitățile
nerentabile sau care produc pierderi şi folosirea în procesul de conducere a principiilor moderne de
conducere şi organizare care previligiază flexibilitatea în acțiuni, lucrul în echipă, perfecționarea
comunicării interne, creativitatea, controlul de gestiune eficient s.a. care asigură o combinare optima a
factorilor capital cu factorul uman.

Pentru asigurarea unei dezvoltări social-economice a economiei naţionale este necesar ca

restructurarea să devină un instrument managerial de o importanţă deosebită, să se aplice studii speciale
de fezabilitate a întreprinderilor sau ramurilor aflate în dificultate în vederea determinării celei mai optime
alternative de restructurare.

59
 În această ordine de idei, Moldova are minimum trei motive de bază, pentru care ar urma să evite
utilizarea falimentului şi lichidări ca strategie de restructurare în masă:

1. Capacitatea întreprinderilor de a supravieţui nu poate fi determinată din datele de pe anii trecuţi sau a
datoriilor acumulate (inflaţia, criza economică). Multe din aceste întreprinderi sunt doar rău conduse din
cauza că nu toţi managerii sunt cointeresaţi în prosperarea întreprinderii, în cazul dat, lichidarea doar ar
înrăutăţi situaţia întreprinderii capabile să genereze profit cu o conducere respectiv stimulată. Astfel,
lichidarea ar aduce prejudiciu companiei şi angajaţilor săi, creditorilor şi statului care va suferi în urma
şomajului.
2. Falimentul în masa va duce nemijlocit la blocarea şistemului legislativ, care nu va fi capabil să examineze
în acelaşi timp sute de cazuri de faliment. Practica mondială arată că procedura de faliment poate dura ani
întregi.
3. Sectorul privat nu are suficiente mijloace financiare pentru a procura activele întreprinderilor lichidate şi a
investi în dezvoltarea acestor întreprinderi, în acelaşi timp, băncile nu doresc să acorde împrumuturi
acestui sector, deoarece întreprinzătorii de azi în primul rând nu au ce să depună gaj.
Una dintre principalele cauze care generează situaţia de criză la întreprinderile autohtone este
politica financiară inadecvată, care nu corespunde condiţiilor economice actuale,urmată de accesibilitatea
redusă la capital străin pentru finanţare, care ar permite întreprinderii demararea operaţiunilor de evitare
sau depăşire a crizei. \în acest sens utilizarea îngustă a metodelor moderne de gestiune a afacerilor face ca
întreprinderile autohtone să fie extrem de sensibile la variaţiile mediului economico-financiar; Problemele
şi dificultăţile activităţii întreprinderilor autohtone, în mare parte, sunt similare, multe dintre acestea fiind
moştenite încă de la vechiul sistem de conducere. Prin urmare, o bună parte a întreprinderilor autohtone
din industrie au o situaţie financiară nesatisfăcătoare, fiind în prag de faliment.Soluţionarea acestor
probleme necesită o implicare majoră a structurilorstatale şi conlucrarea acestora cu
întreprinderile.Utilizarea metodelor şi instrumentelor gestiunii anticriză la întreprinderile autohtone
poartă un caracter mai mult formal. Managerii financiari al întreprinderilor nu au încredere în metodele
cantitative de gestiune a crizei, ceea ce este un neajuns semnificativ în vederea diagnosticării şi
previziunii situaţiilor de criză financiară. O altă problemă, în acest sens, este insuficienţa specialiştilor şi
experţilor, care ar putea utiliza şi promova metodele şi tehnicile moderne de gestiune a situaţiilor de criză
financiară. În acelaşi timp, putem menţiona că, în situaţia actuală a mediului de afaceri prezenţa
sistemului de gestiune anticriză la întreprinderile autohtone este obligatorie.

60
 Bibliografie

1. Constantin Bărculescu, Tatiana Gavrilă. Economia și gestiunea întreprinderii/15.1Conținutul gestiunii

financiare a întreprinderii.București. Editura economică 1999 pp. 371-374.
2. Prof.univ.dr. Ilie Vasile. Gestiunea financiară a întreprinderii. Editura Meteora Press, Bucuresti, 2002,
320p.
3. Dănuț Tiberiu Epure, Economia Întreprinderii/Gestiunea financiară a întreprinderii. Editura
Economică. București, 2003. Pp.213-214.
4. Victoria Stoica, Daniela Niculescu. Gestiunea financiară a întreprinderii. Universitatea Hyperion. 114
p.
5. Allen, W., Wood, G. (2006), „Defining and achieving financial stability”, Journal of
6. Financial Stability, Volume 2, Issue 2, p. 152-172.
7. Barrell, R., Davis, E. P. (2008), „The Evolution of the Financial Crisis of 2007—8”,
8. National Institute Economic Review, Volume 206, No. 1, p.5-14.
9. Brunnermeier, M., K. (2009), „Deciphering the Liquidity and Credit Crunch 2007–2008”,Journal of
Economic Perspective, Volume 23, No. 1.
10. Claessens, S. (2010), „The Financial Crisis: Policy Challenges for Emerging Markets and Developing
Countries”, The Journal of Applied Economic Research, Volume 4, No.2, p.177-196.
11. Crockett, A. (1996), „The Theory and Practice of Financial Stability”, De Economist 144,No.4.
12. Ferguson, R. (2003),” Should Financial Stability Be an Explicit Central Bank Objective?”,BIS Paper
No. 18.
13. Goodhart, C., Schoenmaker, D.(2009), “Fiscal Burden Sharing in Cross-Border Banking Crises”,
International Journal of Central Banking.
14. Karim, D., Philip, D.E. (2008), „Could Early Warning Systems Have Helped To Predict the Sub-
Prime Crisis?”, National Institute Economic Review, Volume. 206, No. 1, p. 35-47.
15. Mishkin, S. F. (1999), „Global Financial Instability: Framework, Events, Issues”, TheJournal of
Economic Perspectives, Volume 13, No. 4.
16. Obstfeld, M., Rogoff, K. (2009), “Global Imbalances and the Financial Crisis: Products of Common
Causes,” UC Berkeley.
17. Perotti, E., Suarez, J. (2009), „Liquidity Risk Charges as a Macro-Prudential Tool”, CEPR Policy
Insight, No. 40.

61
18. Portes, R. (2009), “Global Imbalances In: Macroeconomic Stability and Financial Regulation: Key
Issues for the G20” Mathias Dewatripont Xavier Freixas and RichardPortes (eds). CEPR.
19. http://www.imf.org/external/ns/search.aspx?NewQuery=instability&submit.x=0&submit.y=0&col
20. http://www.ugb.ro/etc/etc2012no1/24fa.pdf

62
Anexe

63
 Declaraţie privind asumarea răspunderii

Subsemnatul (a),________________ declar pe răspundere

personală că materialele prezentate în teza de master sunt rezultatul
propriilor cercetări şi realizări ştiinţifice. Conştientizez că, în caz
contrar, urmează să suport consecinţele în conformitate cu legislaţia în
vigoare.

Numele de familie, prenumele_______________________

Semnătura______________
Data ______________

64