CAPITOLUL 1

DOMENIUL FINANŢELOR MANAGERIALE

1.1. Întreprinderea şi ansamblul fluxurile sale

Întreprinderea, ca entitate organizatorică cu triplu caracter: tehnico-productiv,

economic şi social, este locul de desfăşurare a fenomenelor şi proceselor economice cu
scopul de a produce bunuri sau presta servicii solicitate de piaţă.
Fiind dotată cu un potenţial tehnico-productiv, care individualizează profilul său de
activitate şi un potenţial uman necesar derulării proceselor economice, întreprinderea
apare ca un complex de relaţii de natură internă, între structurile organizatorice şi
funcţionale proprii şi de natură externă, cu mediul ambiant: furnizori, clienţi, bănci,
organisme publice - desfăşurate pentru atingerea obiectivului său.

Fenomenele şi procesele economice desfăşurate în întreprindere sunt rezultatul

unor acte conştiente care urmăresc, îndeosebi, menţinerea şi, mai apoi, dezvoltarea
pieţelor de desfacere, respectiv a deciziilor privind dezvoltarea întreprinderii şi
afectarea resurselor, şi se concretizează în mărfuri, servicii şi bani care penetrează
spaţiul economic al acesteia. Deci, deciziile nasc numeroase fluxuri care pot avea o
substanţă materială reală concretizată în bunuri şi servicii supuse schimbării juridice
a apartenenţei sau pot fi fluxuri monetare şi financiare apărute în contrapartidă la
fluxurile reale ori pentru constituirea capitalului întreprinderii şi onorarea obligaţiilor
faţă de stat.

Rezultă, deci, că fluxurile monetar - financiare ale întreprinderii, care

constituie obiectul principal al implicaţiilor financiare ale economiei întreprinderii pot
fi:
 fluxuri complementare fluxurilor reale (fluxuri induse sau fluxuri de
compensare);
 fluxuri independente (fluxuri autonome).
Pentru realizarea obiectului său de activitate (produse, servicii, comercializare)
şi a scopului propus (obţinerea de profit), întreprinderea realizează legături cu piaţa
factorilor de producţie, piaţa consumatorilor, piaţa capitalurilor şi cu statul ca
autoritate publică.

1
 Schema legăturilor şi fluxurilor realizate se prezintă astfel:
Fluxuri financiare complementare

Produse, lucrări, servicii

Încasare preţ sau tarif

Piaţa Utilaje şi echipamente Piaţa

factorilor de Plata preţ utilaje şi echip. consumatorilor
producţie
Materii prime şi mater. - agenţi
Fluxuri financiare autonome

- furnizori economici
- forţă de Plata mat. prime şi mat. - consumatori
muncă individuali
Forţa de muncă
Salariul

ÎNTREPRINDEREA

Piaţa
capitalurilor
Formarea Plata impozite,
capitalului taxe, contribuţii
- acţionari întreprinderii
- alte întrepr. STAT
- bănci Plata dividende, Subvenţii,
rambursare credite, scutiri impozite,
plata dobânzi prime de export

Fig. nr. 1.1.

Schema fluxurilor monetar-financiare ale întreprinderii

2
 Înfiinţarea şi începerea activităţii întreprinderii este legată de constituirea
capitalului acesteia, respectiv de legăturile ei cu piaţa financiară şi bancară. Prin
emiterea de acţiuni, obligaţiuni şi contractarea de credite bancare sau prin capitalizarea
unei părţi din rezultatele obţinute, operaţiuni financiare pure, întreprinderea îşi
constituie sau sporeşte capitalul total.
Deci, capitalul întreprinderii se formează prin fluxuri financiare autonome din
acumulări financiare anterioare din afara întreprinderii sau din întreprindere, fluxuri
care îşi au originea în operaţiuni independente de cele de producţie şi care conduc la
modificarea cantitativă sau a naturii diferitelor active financiare.
Aceste operaţiuni pot fi repartizate în trei categorii: de preţ, de aport de capital
şi de împrumut, cu consecinţe diferite.
Astfel, dacă întreprinderea hotărăşte să se împrumute sau să-şi ramburseze
datoriile, ea sporeşte, respectiv diminuează soldul de active (disponibilităţi băneşti) şi
îndatorarea. Deci, acest tip de operaţiuni are o influenţă directă asupra cantităţii de
active financiare de care dispune. Dacă, însă, transformă o parte din portofoliul său de
active financiare (acţiuni deţinute la capitalul social al altor societăţi comerciale în
scopul efectuării unor operaţiuni speculative pe piaţa financiară) în participaţiuni
(active deţinute pe termen îndelungat pentru controlul gestiunii altor societăţi
comerciale şi încasarea de dividende), această operaţiune modifică natura activelor
întreprinderii.
Fluxurile financiare autonome prin care se constituie capitalul întreprinderii
stau la baza fluxurilor monetar - financiare complementare fluxurilor reale.
Cea de-a doua categorie de fluxuri financiare autonome este legată de obţinerea
şi repartizare profitului întreprinderii. În acest caz, în principal, relaţia se stabileşte
între întreprindere şi stat pentru plata obligaţiei privind impozitul pe profit şi a
celorlalte forme ale venitului net al statului cuprinse în preţ (alte impozite, contribuţii,
taxe de consumaţie), dar şi în încasarea unor subvenţii de la buget sau beneficierea de
unele înlesniri sau scutiri la plata obligaţiilor faţă de stat.
Odată constituit, capitalul întreprinderii este utilizat prin intermediul fluxurilor
financiare induse. Astfel se creează, mai întâi, legătura cu piaţa factorilor de producţie.
Pe bază de contracte, furnizorii livrează întreprinderii utilaje, echipamente, materii
prime, energie şi, în schimb, la anumite date, primesc contravaloarea preţului sau
tarifului acestora. Are loc, aşadar, o dualitate de fluxuri: un flux real de produse şi
servicii spre întreprindere şi un flux monetar, financiar spre furnizori. Cele două
fluxuri de naturi diferite şi sens contrar se echilibrează valoric la nivelul preţului
negociat.
De asemenea, întreprinderea angajează forţă de muncă, aceasta, în schimbul
muncii manuale sau intelectuale prestate, primeşte salariul în bani. Se realizează

3
dualitatea flux real - flux financiar indus, de naturi diferite şi sens contrar, care se
echilibrează la nivelul salariului negociat.
În procesul de fabricaţie, după obţinerea produsului sau prestarea serviciului,
întreprinderea intră în relaţie cu piaţa consumatorilor. În acest caz, fluxul real de
produse sau servicii este dinspre întreprindere spre clienţi, iar fluxul monetar-financiar
complementar, reprezentând preţul sau tariful negociat încasat, apare de la clientelă
spre întreprindere.
În cadrul fluxurilor duale, deşi fluxul real determină fluxul monetar - financiar
complementar, totuşi fluxurile financiare sunt cele care, în final, determină mărimea
fluxurilor reale, fapt ilustrat de rolul activ al deciziei de finanţare în adoptarea deciziei de
investiţii. În practică există numeroase situaţii când fluxurile monetar - financiare preced pe
cele reale. Este cazul avansurilor acordate furnizorilor într-o anumită proporţie din preţ
pentru achiziţionarea de către aceştia de materii prime necesare lansării în fabricaţie a
produselor contractate cu clientul - creditor.
În realitate pot exista şi fluxuri reale care să nu fie urmate de fluxuri financiare
induse. Este cazul donaţiilor, acte juridice rare, de care beneficiază unii agenţi
economici, în special instituţii şi organizaţii cu caracter social.

În funcţie de modalitatea de plată compensatorie pentru fluxul real primit, pot

corespunde patru tipuri posibile de fluxuri monetar - financiare în contrapartidă:
a) Contrapartida imediată şi directă în monedă
La fluxul real (q) corespunde un flux monetar (m) de sens invers, contrapartida
compensatorie şi directă având loc simultan cu schimbul fizic. Este cazul vânzărilor
sau cumpărărilor cu plată în numerar.
q
A B
m
A B
b) Contrapartida imediată şi indirectă, în titluri de credit. Schimbările în
monedă la scadenţă
În acest caz, pe lângă cele două părţi între care are loc fluxul real, A şi B, apare
şi a treia parte, C, în general un bancher, la care A schimbă imediat contra monedă
titlul de credit cu o anumită scadenţă primit de la B, renunţând la dobânda convenită
până la scadenţa titlului (un cec sau alt efect de comerţ).
Dacă se notează cu "c", titlul de credit primit de A, fluxurile financiare vor fi
reprezentate astfel:
 în momentul livrării bunului sau prestării serviciului:
q c c m
A B B A A C C A
 la scadenţa titlului:
c m
C B B C

4
Se pot remarca două aspecte:
 un singur flux real corespunde mai multor fluxuri financiare. Numărul acestor
fluxuri este determinat de comportamentul lui C, care la rândul lui poate să schimbe
creanţa sa contra monedă la D, ş.a.m.d;
 fluxurile financiare nu sunt niciodată de aceeaşi sumă, diferenţa fiind
determinată de rata dobânzii convenită în titluri de credit şi durata până la scadenţă.
c) Contrapartida amânată şi indirectă în titluri de credit fără piaţă
De această dată furnizorul bunului sau serviciului primeşte un titlu de credit pe
care însă nu-l poate valorifica înainte de scadenţă, pentru că nu există piaţă. El trebuie
să aştepte scadenţa pentru a primi preţul produsului vândut, fluxurile financiare fiind
reprezentate astfel:
 în momentul livrării bunului sau prestării serviciului:
q c
A B B A
 la scadenţa titlului:
c m
A B B A

d) Contrapartida amânată şi indirectă în titluri de credit schimbabile în

monedă
În acest caz, debitorul din actul de schimb comercial remite furnizorului un titlu
de credit recunoscut pe o anumită piaţă, dar acesta nu-l schimbă imediat în monedă, ci
la o dată până la scadenţă. Fluxurile care iau naştere se reprezintă astfel :
 în momentul livrării bunului sau prestării serviciului (t0):
q c
A B B A

 în momentul în care beneficiarul titlului îl schimbă în monedă înainte de scadenţă (t 1):

c m
A C C A
 la scadenţa titlului (t2):
c m
C B B C

Schimbarea ulterioară actului comercial se efectuează numai cu condiţia ca

beneficiarul titlului (A) să nu aibă nevoie de disponibilităţi băneşti pentru activitatea sa
de exploatare care să-l facă să se împrumute, fiindcă, de obicei, costul împrumutului
este mai mare decât venitul financiar obţinut din păstrarea titlului de credit. În
definitiv, deci, tranzacţiile financiare legate de un flux real au la bază raţionamente pur
financiare care urmăresc creşterea eficienţei activităţii financiare a întreprinderii.

5
 Se poate concluziona că ansamblul fluxurilor realizate de întreprindere sunt
rezultatul relaţiilor de natură externă şi internă a întreprinderii şi a operaţiilor
presupuse de acestea, grupate pe cele trei cicluri: ciclul operaţiunilor de investiţii,
ciclul operaţiunilor de exploatare şi ciclul operaţiunilor financiare.
Natura acestor fluxuri este materială (reală) sau bănească. În cadrul fluxurilor
băneşti, însă, pot fi delimitate două categorii: fluxuri băneşti (monetare) pure şi fluxuri
financiare pornind de la criteriile generale de delimitare a relaţiilor financiare de cele
economice băneşti, în general. Astfel, fluxurile în contrapartidă directă la fluxurile
reale, ce presupun plata imediată pot fi considerate fluxuri băneşti, ce conduc numai la
transformarea valorii printr-un act de cumpărare (B-M) sau printr-un act de vânzare
(M-B), (B=bani; M=marfă), deşi prin preţ se poate antrena şi un transfer de produs
intern brut ca urmare a abaterii acestuia de la nivelul de echilibru. Fluxurile monetare
ce presupun plata amânată şi care dau naştere la "produse" sau "active" financiare,
precum şi fluxurile monetare determinate de formarea capitalului şi relaţia cu bugetul
statului sunt rezultatul unor operaţiuni de finanţare şi de repartiţie şi, ca atare, sunt
fluxuri financiare pure.
Evidenţiind marea masă a fluxurilor reale şi financiare angajate de şi în
întreprindere se poate concluziona că întreprinderea "se situează în centrul proceselor
economice", ca celulă de bază a economiei şi că este "principala verigă în asigurarea
unei circulaţii monetare sănătoase" mărind, prin calitatea şi preţul produselor şi
serviciilor realizate, viteza de circulaţie a masei monetare.

1.2. Conţinutul, funcţiile şi obiectivele

finanţelor întreprinderii

 Reafirmând caracterul istoric al finanţelor, precizăm că evoluţia şi

diversificarea lor a urmat cursul firesc al dezvoltării societăţii. S-au delimitat tipuri de
relaţii financiare distincte, care, în sens larg, formează aşa numitele verigi ale
sistemului financiar şi de credit, aşa cum sunt cunoscute în literatura de specialitate
românească:
 finanţele întreprinderilor;
 bugetul de stat;
 bugetul asigurărilor sociale de stat;
 asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă;
 relaţiile de credit.
 În această prezentare, finanţele întreprinderii reprezintă veriga primară
a sistemului financiar întrucât, la nivelul întreprinderii se derulează cea mai mare parte
a relaţiilor financiare în general. Prin intermediul întreprinderilor (înţelegând societăţi
comerciale, bancare şi de asigurări) se formează cea mai mare parte a veniturilor
bugetare şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat şi se derulează proporţia
covârşitoare a creditelor.
 Într-o altă prezentare, finanţele constau în 3 domenii interdependente:
 (1) pieţele monetare şi de capital sau finanţele la nivel macroeconomic, care
operează cu concepte macroeconomice;
 (2) investiţiile - se concentrează asupra deciziilor individuale sau ale
instituţiilor financiare (cum ar fi fondurile mutuale şi de pensii), de a alege dintre
diferite valori mobiliare din care să se formeze portofoliul;

6
  (3) finanţele manageriale sau corporaţionale - care implică managementul
firmelor.
 Dar, având în vedere scopul constituirii şi utilizării fondurilor pentru
satisfacerea unor nevoi generale ale societăţii sau în vederea obţinerii şi repartizării de
profit, finanţele, în general, cuprind 2 ramuri importante: finanţe publice şi finanţe
private.
Finanţele publice vizează aspectul mezo şi macroeconomic, sunt asociate cu
statul, unităţile sale administrativ-teritoriale, alte instituţii de drept public şi cuprind
relaţiile economice băneşti apărute în procesul repartizării PIB (produsului intern brut)
prin care se formează şi se utilizează resursele acestor entităţi în vederea satisfacerii
unor nevoi colective: acţiuni social-culturale (învăţământ, sănătate, artă, cultură,
sport), apărarea ordinii în statul de drept; apărarea naţională; investiţii economice în
ramuri de interes prioritar pentru securitate şi populaţie.
Finanţele private vizează aspectul microeconomic şi sunt asociate cu
întreprinderile economice, băncile comerciale, societăţile de asigurări şi alte forme
juridice de drept comercial şi cuprind relaţiile economice băneşti prin care se
constituie şi se utilizează capitalurile acestora în scopul creşterii valorii lor, obţinerii şi
repartizării de profit.
Conţinutul finanţelor private este analizat pe 3 planuri:
 practică financiară;
 politică financiară;
 teorie financiară.
 Deşi aspectele de practică şi politică financiară datează de la apariţie şi
au urmat cursul devenirii întreprinderii moderne, teoria financiară are o statutare
relativ mai apropiată în timp, fapt ce a condus la catalogarea finanţelor private ca
finanţe moderne.
 Clasificarea finanţelor în publice şi private se face în funcţie de natura
dreptului după care entităţile îşi conduc activităţile, public sau comercial. Această
delimitare este posibilă, în special, în ţările cu economie de piaţă, în care coexistă
proprietatea publică şi cea privată, ambele având contribuţia lor în realizarea PIB.
 În literatura de specialitate finanţele private sunt întâlnite sub diverse
titluri: "Finanţe", "Gestiunea financiară a întreprinderilor", "Finanţele întreprinderii",
"Finanţe de piaţă", "Teorie financiară", "Funcţia financiară", "Politica financiară a
întreprinderii", "Analiză şi diagnostic financiar", "Politica şi strategia financiară a
întreprinderii", "Decizii financiare pe termen lung", "Decizii financiare pe termen
scurt", "Finanţe pe termen lung" etc., fiecare titulatură acoperind mai mult sau mai
puţin cam acelaşi domeniu.
 În vocabularul anglo-saxon, o singură expresie "Finanţe" desemnează în
acelaşi timp fenomenele financiare şi doctrinele sau teoriile ce explică fenomenele
financiare din întreprindere. Totuşi, conţinutul acestei expresii prezintă două nuanţări:
în sens larg şi în sens restrâns.
 În sens larg, finanţele sunt definite ca alocări optimale de resurse
financiare limitate unor utilizări multiple, atât în societăţi comerciale cât şi
necomerciale, respectiv în entităţi având ca scop realizarea de profit sau numai
gestionarea de resurse pentru satisfacerea unor servicii generale. Această accepţiune
privilegiază componenta decizie în sensul selectării dintre nevoi, respectiv utilizări
multiple, pe acelea care să asigure obiectivul strategic al întreprinderilor, respectiv
consolidarea pieţelor şi creşterea valorii întreprinderilor. Atingerea obiectivului e

7
condiţionată de optimizarea acestei alocări. Deşi, nu rezultă în mod explicit, această
concepţie îşi propune să aibă în vedere riscul, ca o componentă a rentabilităţii
aşteptate, întrucât alocarea resurselor urmăreşte realizarea unor fluxuri viitoare cu grad
probabil de realizare.
 În sens restrâns, finanţele urmăresc alocarea optimă de resurse financiare
proceselor de producţie de bunuri şi servicii economice în vederea maximizării
întoarcerii de bani din vânzarea lor pe piaţă. Ca atare, sub acest aspect, sunt surprinse
numai finanţele societăţilor comerciale, fiind înnobilate cu denumirea de "Finanţele
întreprinderilor". Ca şi în cazul accepţiunii în sens larg, în accepţiunea în sens restrâns
finanţele întreprinderilor pun accentul pe noţiunile de decizie şi risc. Astfel, conţinutul
lor are în vedere, în primul rând, sfera deciziilor pe termen lung: decizia de investiţii şi
cea de finanţare. Ambele vizează strategia întreprinderii: decizia de finanţare prin
selectarea surselor antrenează un anumit cost pentru întreprindere şi un anumit gen de
risc (financiar, de faliment); decizia de investiţii determină profilul şi mărimea
întreprinderii. Aceasta determină mărimea veniturilor viitoare şi riscul de exploatare al
întreprinderii. În interdependenţă cu aceste decizii majore, în întreprindere este
adoptată decizia de dividend cu rol deosebit în imaginea şi valoarea de piaţă a
întreprinderii, pe de o parte, şi constituirea surselor de autofinanţare, pe de altă parte.
 În al doilea rând, domeniul finanţelor cuprinde sfera gestiunii financiare
pe termen scurt, referitoare la ciclul operaţiunilor de exploatare, dimensionând prin
acestea nevoia de fond de rulment şi prin comparaţie cu fondul de rulment, respectiv
excedentul capitalurilor permanente faţă de investiţia în active imobilizate, echilibrul
financiar al întreprinderii. Corelat cu acestea, este inclusă şi gestiunea trezoreriei şi
gestiunea riscurilor de curs de schimb şi de dobândă.
Urmare a avântului luat de dezvoltarea pieţelor financiare ca şi de operabilitatea
pe acestea a unor instrumente complexe menite să asigure investitorul contra riscurilor
financiare, între finanţele întreprinderii şi finanţele de piaţă s-a creat o strânsă legătură,
o parte din tehnicile, instrumentele financiare proprii pieţei financiare făcând obiectul
de studiu şi al finanţelor întreprinderii.
Cum deciziile financiare sunt aplicate prin operaţiuni corespunzătoare într-un
cadru organizat, ele dau naştere la multitudinea de fluxuri monetar-financiare care
formează, în fapt, conţinutul "finanţelor întreprinderii".
"Finanţele întreprinderii" pot fi definite, deci, ca "ramură a ştiinţei
economice care studiază ansamblul relaţiilor economice băneşti prin care se
constituie şi se utilizează capitalul întreprinderii în vederea obţinerii şi repartizării
rezultatului final, respectiv profitului întreprinderii."
Surprinderea conţinutului finanţelor întreprinderii se realizează prin prisma
teoriei financiare şi cel al practicii şi politicii financiare a întreprinderii.
Sub aspectul teoriei financiare, ştiinţa finanţelor întreprinderii are ca scop
emiterea principiilor şi legilor care determină şi guvernează fenomenul financiar la
nivel de întreprindere. Prin studierea practicii financiare şi interpretarea politicilor
financiare aplicate, ştiinţa financiară a elaborat modele şi tehnici noi menite să asigure
îndeplinirea obiectivului de bază al funcţiei financiare care a cunoscut şi el modalităţi
diferite de exprimare: maximizarea profitului şi, apoi, maximizarea valorii firmei.
 Sub aspectul practicii şi politicii financiare, finanţele întreprinderii
privilegiază aspectul gestiunii financiare a întreprinderii, ce va face obiectul
prezentării noastre în subcapitolul următor.

8
 Din conţinutul şi definiţia finanţelor întreprinderii se desprind şi funcţiile
acestora, şi anume:
 - funcţia de repartiţie - se manifestă cu ocazia formării capitalului şi a
fondurilor proprii ale întreprinderii, în primul rând, şi în al doilea rând, cu ocazia
stabilirii participării întreprinderii la constituirea fondurilor comunităţii locale sau a
bugetului central.
Prin intermediul acestei funcţii se realizează repartiţia unor acumulări anterioare
în procesul formării capitalului întreprinderii sau se realizează repartizarea rezultatelor
întreprinderii, pentru autofinanţare (formarea fondului surselor proprii de finanţare,
fondul de participare a salariaţilor la profit, de finanţare a unor activităţi sociale, etc.)
sau pentru formarea fondurilor bugetare (locale şi central);
- funcţia de control - se manifestă în procesul utilizării capitalului şi stabilirii
obligaţiilor bugetare. Prin intermediul funcţiei de control se urmăreşte eficienţa
formării capitalului sub raportul costului finanţării, precum şi eficienţa cheltuirii
capitalului, cu încadrarea în prevederile bugetului de venituri şi cheltuieli şi asigurarea
integrităţii patrimoniului. Controlul se exercită sub toate formele sale, preventiv,
concomitent şi ulterior pentru a se preîntâmpina cheltuielile neeconomicoase sau
nelegale sau pentru a se recupera de la cei vinovaţi de gestiune necorespunzătoare,
daunele aduse întreprinderii.
Văzând conţinutul şi funcţiile finanţelor întreprinderii, pentru stabilirea locului
funcţiei financiare a întreprinderii este necesară precizarea obiectivelor acesteia.
Numeroasele fluxuri şi relaţii care caracterizează întreprinderea modernă au
determinat abordarea sistemică a acesteia, fiind considerată ca sistem economico-
social ce corespunde mai multor subsisteme: de producţie, cercetare - dezvoltare,
comercial, financiar, al resurselor umane.
Privite ca subsisteme, funcţiile întreprinderii şi relaţiile dintre ele reprezintă
module de susţinere a structurii organizatorice şi de armonizare a tuturor activităţilor
pentru realizarea obiectivului acesteia. Având în vedere multiplele responsabilităţi pe
care le presupune funcţionarea întreprinderii în economia de piaţă, în condiţiile unei
autonomii depline, are loc o diversificare şi îmbogăţire a conţinutului funcţiilor,
precum şi o mai bună individualizare a acestora.
Urmărind evoluţia logică a activităţilor dintr-o întreprindere, se poate aprecia că
aceasta îndeplineşte cinci funcţii de bază, care reprezintă tot atâtea sectoare de
management în cadrul managementului acesteia, astfel:
 funcţia de cercetare - dezvoltare vizează înnoirea tehnologică şi a gamei de
produse şi servicii. Evoluţia progresului tehnic a determinat, la întreprinderile mari cu
obiect de activitate produse şi servicii complexe, individualizarea în cadrul acestei
funcţii a aceleia de mentenanţă, care urmăreşte menţinerea în stare optimă de
funcţionare a echipamentelor tot mai complexe cu care sunt dotate întreprinderile. De
asemenea, trecerea societăţii la epoca post - industrială şi creşterea conştientizării
oamenilor asupra efectelor nocive, dăunătoare societăţii şi vieţii, ale unor activităţi
poluante, au pus în faţa întreprinderilor problema protecţiei şi conservării mediului
înconjurător şi deci, individualizarea unei funcţii aparte ;
 funcţia comercială cu importanţă hotărâtoare în economia de piaţă urmăreşte
lărgirea şi diversificarea pieţelor pentru produsele şi serviciile întreprinderii. Prin
elaborarea studiilor de marketing, prin activităţile de promovare, ofertare şi reclamă,
funcţia comercială stă la baza fundamentării strategiei şi politicii de dezvoltare a
întreprinderii ;

9
  funcţia de producţie integrează activităţile prin care are loc transformarea
stocurilor de valori materiale în produs finit, conform prevederilor contractuale şi a
cerinţelor înscrise în documentaţia de execuţie şi în standardele de calitate ;
 funcţia de personal (managementul resurselor umane) concentrează
activităţile prin care se asigură resursele umane necesare din punct de vedere cantitativ,
ca număr - şi calitativ, pe meserii, niveluri de calificare şi profesii;
 funcţia financiară presupune informarea corectă şi sistematică privind
potenţialul de producţie şi desfacere al întreprinderii şi a modului de gestionare a
resurselor întreprinderii.
Fără îndoială, scopul final al activităţii întreprinderii, preocuparea primordială a
managerilor acesteia este maximizarea valorii întreprinderii şi, implicit, obţinerea
unei rentabilităţi cât mai ridicate. Acesta este obiectivul principal al funcţiei financiare
întrucât întreprinderea este în cele din urmă o sumă de investiţii, iar investitorii pretind
maximizarea valorii investiţiei.
Mult timp, funcţia financiară a avut ca sarcină de bază ţinerea evidenţei cu
scopul de a asigura "cea mai bună reglementare posibilă a plăţii datoriilor contractate
şi născute din activitatea de producţie" Dar evoluţia întreprinderii de la unitate de
producţie de mărime mică cu acţionar, în general, individual, la unitate mare, de formă
socială cu acţionari diverşi care folosesc munca unor categorii sociale diverse, a
transformat şi funcţia financiară dintr-o simplă tehnică derivată din contabilitate în,
"finanţele întreprinderii", ramură a ştiinţei economice care studiază ansamblul
relaţiilor economice băneşti prin care se constituie şi utilizează capitalul
întreprinderii în vederea obţinerii şi repartizării rezultatului final, respectiv
profitului întreprinderii.
Managerul financiar îşi menţine rolul său dublu în asigurarea finanţării fiecărei
acţiuni, operaţiuni şi în căutarea surselor de finanţare cele mai ieftine, dar orizontul său
s-a îmbogăţit prin multiplicarea posibilităţilor de opţiune pentru obţinerea resurselor.
Pe lângă finanţatorii tradiţionali, bănci şi instituţii de credit, a luat o deosebită
amploare piaţa financiară, iar instrumentele prin care se asigură capitalurile folosite de
aceasta, s-au diversificat.
Piaţa capitalurilor, cândva monopolul băncilor centrale, a altor bănci şi instituţii
financiare autorizate s-a scindat în: piaţa interbancară rezervată băncilor prin care se
acoperă nevoile de lichidităţi ale acestora şi o piaţă deschisă, piaţa financiară pe care
sunt negociate titluri de valoare şi prin care se formează cea mai mare parte a
capitalului întreprinderii. Mai mult, pe lângă instrumentele clasice ale pieţei financiare,
acţiuni şi obligaţiuni, se asistă la sfârşitul unei standardizări şi apariţia unor
instrumente hibride. De aceea, gestiunea resurselor financiare s-a modificat mai mult
pentru operaţiunile de finanţare şi de investiţii decât pentru operaţiunile specifice de
gestiune, determinate de modificarea conjuncturală a fluxurilor de trezorerie decalate,
care antrenează nevoia de fond de rulment, (de finanţare a activităţii de exploatare, sau
imediate), respectiv a încasărilor din realizarea producţiei.
Funcţia financiară trebuie deci să gireze într-un mediu turbulent, incert, riscurile de
capital, de dobândă şi ale cursurilor de schimb. Multiplicarea ratelor de referinţă şi
fluctuaţia lor, datorată mişcărilor de pe pieţele internaţionale, au determinat
întreprinderile să se asigure contra riscurilor majore: riscurile de dobândă prin
schimbarea finanţărilor contractate la anumite dobânzi contra altora, la dobânzi mai
favorabile şi riscurile de curs de schimb prin prevederea efectuării decontărilor
amânate la cursul zilei decontării, sau folosirea în decontările internaţionale de titluri

10
negociabile în mai multe valute, pentru a nu suporta şocul modificării drastice a
cursului unei singure valute.
Tendinţa de mondializare a producţiei, respectiv tendinţa întreprinderilor de a-şi
fabrica producţia în ţări străine, la cel mai mic cost, sau de a se finanţa pe piaţa
internaţională la cele mai mici cheltuieli, a creat noi sarcini pentru managerul
financiar. Întrucât rentabilitatea şi riscul evoluează în acelaşi sens, este evident că
riscul global pe un ansamblu de activităţi multinaţionale diversificate este inferior
sumei riscurilor pentru fiecare din activităţi luate separat şi de aceea are loc
dezvoltarea de activităţi tot mai complexe.

Rentabilitatea pentru investiţiile internaţionale trebuie să cuprindă o primă de

risc specifică care să ia în considerare următorii factori :
◘ stabilitatea sistemului politic şi deci şi legislativ al ţării în care se realizează
investiţia;
◘ dificultăţile inerente contextelor juridice diferite şi ale controlului societăţilor
străine;
◘ diferenţele de curs valutar între valuta ţării mamă, moneda de tranzacţie şi a
cea a ţării în care se investeşte.
De asemenea, în afara asocierilor internaţionale, tendinţa unor mari
întreprinderi de a-şi asigura controlul pe un anumit segment de piaţă, determină
realizarea de mari grupuri industriale, de holding-uri, caz în care finanţele devin un
factor de integrare. În acest caz, la nivel de grup, funcţiei financiare îi revin
următoarele sarcini pentru desfăşurarea unei politici unitare :
- organizarea evidenţei contabile şi fiscale, conform aceleiaşi metodologii,
pentru a armoniza la eşalon de grup procedurile contabile şi de control intern sau
extern;
- alocarea şi controlul folosirii resurselor financiare deoarece reprezintă decizii
strategice referitoare la dezvoltarea grupului.
Întrucât obiectivul de bază al funcţiei financiare este maximizarea valorii
întreprinderii, managerul financiar trebuie să aibă în permanenţă o viziune a mărimii
acesteia. Pe termen lung, obiectivul întreprinderii este de a obţine o rentabilitate
suficientă pentru capitalurile investite de acţionari. Dacă se are ca obiectiv creşterea,
dezvoltarea, întreprinderea capătă poziţie pe piaţă în momentul în care profiturile
anuale obţinute îi permit şi distribuirea îndestulătoare pentru acţionari, dar şi
capitalizarea care să sporească patrimoniul său mai rapid decât concurenţa. Finanţele,
evidenţiind o evaluare permanentă a diferitelor sectoare, stau la originea politicii de
diversificare a întreprinderii, validând sau sancţionând un anumit sau alt tip de
activitate.
Pe termen mediu, managerul financiar trebuie să urmărească respectarea
următoarelor cerinţe:
asigurarea unui nivel rezonabil de îndatorare în funcţie de specificul fiecărei
întreprinderi;
politica de distribuire a dividendelor să fie rezultatul unei strategii continue şi
coerente;
în perioada de inflaţie, întreprinderea să-şi limiteze sever suma lichidităţilor
care costă scump datorită erodării monetare şi să-şi sporească la maxim coeficientul de
îndatorare, deoarece rambursarea se face în monedă depreciată;

11
 să afecteze capacitatea de autofinanţare şi îndatorare sectoarelor de activitate
în plină dezvoltare, în detrimentul sectoarelor deja mature, care au atins optimul în ce
priveşte capacitatea de producţie şi nivelul de calitate;
strategia financiară să aibă drept vector călăuzitor "profitul net pe acţiune",
susţinut printr-o politică corespunzătoare de distribuire de dividende, o politică
chibzuită de îndatorare şi o politică de capitalizare argumentată acţionarilor, indicator
care să conducă la creşterea prestigiului întreprinderii.

Subordonate obiectivului principal, maximizarea valorii întreprinderii, funcţiei

financiare îi revin şi alte obiective, şi anume:
■ organizarea evidenţei contabil-financiare, care are drept scop înregistrarea şi
raportarea activelor, pasivelor, veniturilor şi cheltuielilor întreprinderii. Acestea se
finalizează în raportul financiar periodic, ce are drept scop comunicarea informaţiilor
financiare celor interesaţi, în special, acţionarilor întreprinderii, dar şi altor persoane
fizice şi juridice: furnizori şi beneficiari efectivi sau potenţiali, prin publicarea oficială
a bilanţului;
■ organizarea evidenţei fiscale pentru impozitele pe care trebuie să le plătească
întreprinderea. Este foarte importantă stabilirea reală a bazei impozabile prin
respectarea reglementărilor fiscale şi preîntâmpinarea evaziunii fiscale, rol deosebit în
această privinţă având exactitatea datelor din evidenţa contabilă;
■ asigurarea integrităţii patrimoniului întreprinderii prin efectuarea periodică
a inventarierii acestuia, ocazie cu care se constată starea lui, diferenţele cantitative şi
se urmăreşte recuperarea contravalorii acestora de la cei vinovaţi. Aceasta presupune
ţinerea corespunzătoare a contabilităţii de gestiune, a registrelor financiar-contabile şi
a contabilităţii analitice pe feluri de valori materiale, pe creanţe şi obligaţii faţă de
clienţi, debitori şi respectiv faţă de furnizori şi creditori. Legat de organizarea
evidenţei contabil-financiare şi de gestiune se poate vorbi şi de o contabilitate
managerială care asigură fluxul de informaţii către managerii întreprinderii, în
principal, în ceea ce priveşte analiza evoluţiei, dinamicii costului de producţie şi
eficienţei economice;
■ organizarea activităţii financiar-contabile prin întocmirea unei scheme
organizatorice a sistemului financiar-contabil care să asigure culegerea, prelucrarea şi
circulaţia informaţiilor financiar-contabile în mod operativ şi cu cele mai mici costuri.
Din analiza obiectivelor ce sunt atribuite managementului financiar, se poate
constata rolul său deosebit în cadrul funcţiilor întreprinderii şi mai ales în
perfecţionarea activităţii financiare prin alegerea celor mai potrivite metode de
înregistrare a datelor, prin perfecţionarea sistemului de indicatori economico-financiari
care să caracterizeze activitatea întreprinderii. Oportunitatea investiţiilor,
supravegherea indicatorilor de performanţă financiară, echilibrul bugetar în caz de
evenimente neprevăzute sunt atribuţii proprii funcţiei financiare. Toate planurile de
finanţare, bugetul de venituri şi cheltuieli, bugetul de trezorerie sunt de resortul
managementului financiar.
Scopul managementului financiar este acela de a apăra un acţionariat stabil, de
a nu determina disensiuni sau pierderi de putere, care prejudiciază mersul şi
dezvoltarea întreprinderii prin stabilirea unui raport adecvat între resursele
împrumutate externe şi cele interne create sau aduse de acţionari, raport ce
influenţează rentabilitatea capitalurilor proprii, dividendele pe acţiuni şi implicit cursul
acţiunilor.

12
 Prin gestionarea resurselor financiare, managerul financiar se implică şi în
gestiunea resurselor umane, contribuind la menţinerea unui climat sănătos de muncă,
la stabilitatea personalului şi, în principal, a specialiştilor întreprinderii.

1.3. Gestiunea financiară a întreprinderii

Realizarea obiectivului de bază al funcţiei financiare a întreprinderii este

determinată de "punerea în aplicare a unui sistem de metode de gestiune financiară".
Gestiunea financiară este un mod de conducere şi organizare a activităţii
întreprinderii care urmăreşte gospodărirea judicioasă a resurselor de care dispune sau
sunt atrase în circuit în vederea obţinerii maximului de eficienţă din activitatea
desfăşurată.
Din punct de vedere financiar, termenul gestiune desemnează un sistem de
reguli constând în a nu afecta bugetul unui an decât operaţiunile materiale executate în
cursul acelui an. Cuvântul gestiune este înţeles în două sensuri.
Gestiunea în sens restrâns presupune studiul deciziilor financiare care pot fi:
- pe termen lung: deciziile de investiţii, financiare şi de dividend (politica
financiară);
- pe termen scurt: decizii referitoare la gestiunea ciclului de exploatare
(gestiunea stocului, creanţelor, a datoriilor de exploatare), gestiunea trezoreriei şi
gestiunea riscurilor.
Deciziile financiare sunt completate cu expunerea metodelor de diagnostic şi de
analiză financiară care prin prisma evaluării întreprinderii (stabilirea valorii de piaţă a
întreprinderii) permit un raţionament al eficienţei deciziilor din ambele categorii.
Gestiunea în sens larg cuprinde mai multe etape:
◙ informarea, recenzarea diferitelor obiective şi cunoaşterea mijloacelor şi
soluţiilor care pot fi luate pentru atingerea obiectivelor;
◙ decizia - alegerea unei soluţii în funcţie de obiectivele de atins;
◙ punerea în aplicare a deciziilor - operaţiile întreprinse pentru aplicarea
deciziilor în cadrul organizatoric necesar pentru acţiune;
◙ controlul aplicării deciziilor - analiza rezultatelor obţinute prin aplicarea
deciziei care pot antrena revizuirea deciziei şi adoptarea de noi decizii.
Ca expresie operaţională a finanţelor întreprinderii, gestiunea financiară
cuprinde un ansamblu de decizii, operaţiuni şi modalităţi de organizare a activităţii
financiare în vederea procurării şi utilizării capitalurilor în scopul obţinerii, repartizării
şi utilizării rezultatului final, respectiv profitului.
Gestiunea financiară presupune aplicarea în activitatea întreprinderii a două
criterii de bază:
- autonomia funcţională a întreprinderii, respectiv libertatea în modul de
procurare şi gestiune a capitalului total;
- eficienţa, respectiv obţinerea maximului de rezultate în urma gestionării
capitalului.

13
 Gestiunea financiară cuprinde trei componente de bază:
 deciziile financiare;
 operaţiunile financiare;
 cadrul organizatoric al activităţii financiare.
Prima componentă a gestiunii financiare o reprezintă deciziile financiare. A
gestiona înseamnă, în primul rând, a conduce. Iar conducerea activităţii financiare se
realizează prin intermediul deciziilor financiare, definite ca acte conştiente prin care
se "hotărăsc anumite măsuri pentru soluţionarea unei probleme"1 sau care "implică
programarea evenimentelor viitoare". Din definiţie rezultă că timpul este criteriul de
bază în adoptarea deciziei în concordanţă cu dimensiunea riscului.
Deciziile financiare trebuie privite în interacţiune cu aşteptările diferiţilor agenţi
economici. Deoarece întreprinderea este în concurenţă pe piaţa capitalurilor, efectul
deciziilor financiare trebuie să satisfacă înainte de toate aşteptările ofertanţilor de
fonduri, acţionari şi creditori financiari. Aceste aşteptări sunt comensurate în termeni
de rentabilitate şi risc, noţiuni care reprezintă esenţa logicii deciziilor financiare.
Totodată, efectul deciziilor financiare trebuie să răspundă şi aşteptărilor personalului
întreprinderii, care pretinde în schimbul prestaţiei sale o remunerare adecvată şi o
stimulare în funcţie de rezultate.
I. După orizontul de timp la care se referă, deciziile financiare pot fi grupate în:
- decizii strategice;
- decizii tactice.
Deciziile financiare strategice vizează un orizont de timp mai îndepărtat şi
sunt cele care prefigurează cadrul în care urmează să se desfăşoare activitatea
întreprinderii. Ele urmăresc întărirea poziţiei întreprinderii pe piaţă şi dezvoltarea
întreprinderii. În mod concret, deciziile financiare strategice vizează volumul
investiţiilor care se vor realiza, creşterea randamentului activelor, accelerearea vitezei
de rotaţie a activelor circulante, politica de preţuri a întreprinderii etc.
Deciziile financiare tactice sunt decizii de corecţie, prin care se urmăreşte
ajustarea influenţelor conjucturale, pentru a se urma strategia fixată. În mod evident,
ele sunt adoptate în cursul perioadei, în funcţie de condiţiile noi care apar în procesul
aprovizionării, producţiei sau de desfacerii.
II. După natura lor, deciziile financiare se grupează în:
- decizii de investiţii;
- decizii de finanţare.
Deciziile de investiţii sunt decizii de cheltuire a capitalului care conduc la
achiziţionarea sau construirea unui activ în vederea obţinerii de fluxuri de lichidităţi
viitoare. Investiţiile cresc valoarea întreprinderii şi de aceea deciziile care stau la baza
lor sunt decizii strategice. De altfel, sporirea de valoare a întreprinderii denotă că
investiţia este rentabilă şi că rentabilitatea investiţiei este superioară costului său de
finanţare. În urma deciziei de investiţii se obţin două componente ale patrimoniului
întreprinderii :
- o componentă principală reprezentată de activele imobilizate sub cele trei
forme : imobilizări necorporale, corporale şi financiare, care vor reprezenta zestrea
întreprinderii pe o perioadă relativ lungă de timp ;
- o componentă complementară, accesorie, reprezentată de activele circulante
(stocuri, creanţe de exploatare, portofoliu de titluri de valoare) necesare realizării
1
Bistriceanu, Gh. şi colectiv, Lexicon de finanţe-credit, contabilitate şi informatică financiar-contabilă, vol.I,
EDP, Bucure]ti,1981, pag.257

14
ciclurilor operaţiunilor de exploatare şi financiare. Deşi sunt caracterizate printr-o
rotaţie rapidă, caracterul lor de permanenţă la un anumit nivel prezintă importanţă în
buna funcţionare a mecanismului financiar al întreprinderii şi imobilizează o parte
destul de însemnată din capitalul întreprinderii.
În afara deciziilor de investire, în întreprindere, în anumite momente, pot fi
adoptate şi decizii de dezinvestire.
Deciziile de dezinvestire presupun hotărâri de vânzare a unei părţi din activul
întreprinderii constituită din imobilizări în special corporale disponibile, care nu-şi mai
găsesc întrebuinţare în întreprindere. Logica care stă la baza deciziilor de dezinvestire
este aceeaşi ca şi la deciziile de investire, respectiv creşterea valorii întreprinderii.
Astfel, lichidităţile obţinute în urma deciziilor de dezinvestire trebuie plasate mai
rentabil, fie prin reinvestire în întreprindere, fie prin investire în afară, astfel încât să
sporească bogăţia acţionarilor întreprinderii.
Deciziile de finanţare vizează modul de finanţare a activului întreprinderii,
respectiv sursele de procurare a capitalurilor necesare. În fond decizia de finanţare
înglobează trei tipuri majore de decizii:
♦ alegerea structurii de finanţare, respectiv stabilirea raportului între capitalurile
împrumutate şi cele proprii;
♦ politica de dividend, respectiv opţiunea pentru reinvestirea rezultatului sau
distribuirea sa;
♦ alegerea între finanţarea internă, respectiv autofinanţare şi cea externă, din
capitaluri provenite de la acţionari sau creditori financiari.
De aceea, deciziile de finanţare sunt tot decizii strategice, deoarece influenţează
în mod direct valoarea întreprinderii, şi, implicit, eficienţa activităţii acesteia.
Între deciziile de investiţii şi cele de finanţare există o intercondiţionare în
sensul că opţiunea pentru investiţii determină nivelul capitalurilor de finanţare şi
necesitatea găsirii surselor de acoperire, dar şi nivelul surselor de finanţare este
hotărâtor în adoptarea deciziei de investiţii. O gestiune financiară optimă presupune o
corelare a duratei de exigibilitate a sursei cu durata de existenţă a activului procurat
cu aceasta, pentru a nu determina goluri de surse. Deciziile financiare la nivel
microeconomic şi modul lor de întrepătrundere pot fi reprezentate sub forma unui
circuit financiar, aşa cum reiese din fig.1.2.

DECIZIA DE DECIZIA DE
INVESTI| II FINAN| ARE

CAPITALURI
ACTIVE PROPRII
1.Finan\are
IMOBILIZATE 2a.Investire Ac\ionari
Opera\iuni de
investi\ii
CENTRU DE 4a.Autofinan\are
DATORII
2b.Dezinvestire DECIZII
FINANCIARE FINANCIARE
3.Flux de Manageri Creditori
NFRE financiari
trezorerie de
Opera\iuni de
exploatare
exploatare
4b. Fluxuri de
reparti\ie:
PORTOFOLIU -dob`nzi; STRUCTURA
-ramburs[ ri;
DE ACTIVE -dividende FINANCIAR{

Notă: NFRE= nevoia de fond de

rulment din exploatare

15
 Fig.1.2. Modelul circuitului financiar

Circuitul financiar pune în evidenţă fluxurile de lichidităţi ca rezultantă a

diverselor decizii financiare. Într-o primă fază, capitalul constituit prin confruntarea pe
piaţa financiară a cererii de capital cu oferta deţinătorilor de disponibilităţi (acţionari,
bănci, investitori individuali), este investit în active imobilizate şi stocuri de active
circulante necesare realizării ciclului de exploatare. Din vânzarea produselor sau
serviciilor rezultă lichidităţi prin care se achită obligaţiile faţă de aducătorii de capital.
Ceea ce rămâne, ca şi, eventual, sumele din operaţiile de dezinvestire, sunt reintegrate
în noi cicluri de operaţiuni de investiţii, de exploatare şi financiare, ceea ce asigură
continuitatea activităţii întreprinderii.
Cea de-a doua componentă a gestiunii financiare o reprezintă operaţiunile
financiare ca acţiuni concrete prin care se procură şi utilizează capitalurile, în vederea
obţinerii şi repartizării rezultatelor finale. În mod concret, sunt operaţiuni financiare
activităţile de întocmire a contractului şi statutului de societate prin care se constituie
capitalul social, operaţiunile de întocmire a prospectelor de emisiune pentru acţiuni şi
obligaţiuni, prin care se sporeşte capitalul, încheierea contractelor de credite,
operaţiunile de primire şi de vărsăminte de lichidităţi. Totodată, sunt considerate
operaţiuni financiare cele legate de stabilirea amortizării activelor imobilizate, de
dimensionare a necesarului de active circulante si operaţiunile de trezorerie menite să
asigure solvabilitatea şi capacitatea de plată a întreprinderii. Operaţiuni financiare
specifice sunt de asemenea cele de prognozare a profitului, de stabilire a profitului
impozabil, de onorare a obligaţiilor faţă de bugete si creditori şi de repartizare a
profitului net. Determinarea costului capitalului şi alegerea unei structuri financiare
optime sunt operaţiuni financiare calitative care contribuie la creşterea eficienţei
activităţii financiare.
Adoptarea deciziilor financiare şi efectuarea operaţiunilor financiare pentru
aplicarea deciziilor se pot realiza numai într-un cadru organizatoric adecvat
exercitării funcţiei financiare a întreprinderii, ce reprezintă a treia componentă a
gestiunii financiare.
Modul de organizare a activităţilor financiare a cunoscut şi cunoaşte forme
instituţionale diferite, în funcţie de mărimea întreprinderii, de complexitatea activităţii
financiare şi de perioada de dezvoltare pe care o traversează societatea.
În întreprinderile mici, de cele mai multe ori, nu există o diferenţiere netă a
funcţiei financiare, atribuţiile ei fiind exercitate, în multe cazuri, chiar de proprietar.
În întreprinderile medii şi mari, dar, mai ales, la cele cotate la bursă, funcţia
financiară este clar diferenţiată, fiind numit un responsabil specializat. La acestea,
activităţile financiare, pot fi organizate sub forma compartimentelor, birourilor,
serviciilor sau direcţiilor financiare pe grupe de operaţii omogene :
- operaţiuni de previziune financiară;
- operaţiuni de decontări cu şi fără numerar;
- operaţiuni de urmărire a costurilor şi a evoluţiei preţurilor;
- operaţiuni de analiză financiară şi fiscalitate;
- operaţiuni de control financiar intern şi de control de gestiune.

16
Un mod ipotetic de organizare a activităţilor financiare dintr-o întreprindere mare ar
putea fi reprezentat astfel (fig.1.3):

Direcţia
financiară

Compartimente Compartimente Compartimente

funcţionale operaţionale de control

Deconturi Control financiar

fără numerar preventiv
Planificare
financiar[
Casierie
Control de
gestiune (financiar
Finanţare Salarii şi alte intern)
Remuneraţii

Fiscalitate
Preţuri, analize şi
Situaţii financiare
Urmărire costuri

Fig.1.3. Organizarea activităţilor financiare într-o

întreprindere mare

În întreprinderile occidentale pot exista trei tipuri de organizare, în care

direcţia financiară să ocupe:
 un loc subordonat; aceasta este dependentă de direcţia administrativă care
înglobează o gamă largă de activităţi: juridice, fiscale, de contabilitate, control de
gestiune, gestiune financiară, sociale etc.;
 un loc mediu; aceasta are acelaşi rang (ocupă acelaşi nivel ierarhic) cu alte
direcţii: de producţie, de marketing, resurse umane, administrativă;
 un loc superior; aceasta este subordonată numai directorului general, dar
supervizează celelalte direcţii menţionate anterior.
Acest ultim mod de organizare adevereşte rolul crescând al managerului
financiar în cadrul echipei manageriale, pentru că "practic, toate deciziile au implicaţii
financiare", iar "inginerul şi expertul în producţie au devenit mai puţin importanţi în
echipa managerială, comparativ cu executivul financiar şi juristul."

17
 Realizarea unei gestiuni financiare de întreprindere optime, adică obţinerea
maximului de rezultate în urma alocării şi gospodăririi capitalului şi celorlalte
categorii de resurse presupune respectarea următoarelor reguli de bază:
1) selectarea şi desfăşurarea de activităţi sau realizarea de produse din gama de
fabricaţie numai dacă prezintă rentabilitate;
2) dezvoltarea şi diversificarea întreprinderii prin investiţii noi, atâta timp cât
rentabilitatea sperată pentru acestea este superioară costului capitalului utilizat pentru
finanţare; se are în vedere că randamentul marginal al investiţiilor înregistrează
tendinţă de scădere, iar costul capitalului creşte pe măsura sporirii nevoii de resurse
pentru finanţarea unor investiţii însemnate (costul capitalurilor proprii prin pretinderea
de către acţionari a unei rentabilităţi ce înglobează o cotă de risc în creştere pe măsura
investirii, iar costul capitalului împrumutat datorită cererii de capital în creştere);
3) scadenţa sursei de finanţare să fie superioară sau cel puţin egală cu durata de
existenţă a activului creat pe seama acesteia; în acest fel, se asigură solvabilitatea şi
lichiditatea întreprinderii, evitându-se falimentul;
4) întreprinderea să urmărească creşterea gradului de îndatorare atâta timp cât
rentabilitatea capitalului investit sau rentabilitatea economică (R e) este mai mare decât
rata costului capitalului împrumutat (rd), întrucât sporeşte averea acţionarilor (efectul
de levier financiar al îndatorării) .

18
19