TEMA 1.

BAZELE FINANŢELOR 
CORPORATIVE
 Plan
1. Întreprinderea şi ansamblul fluxurilor sale.
2. Scopurile şi sarcinile finanţelor corporative.
3. Funcția financiara şi principiile organizării
activităţii financiare.
4. Conexiuni ale activității financiare.
 Obiective de referinţă:

• să definească întreprinderea ca entitate organizatorică;

• să specifice strategiile şi politicile financiare a întreprinderii;
• să documenteze fluxurile financiare a întreprinderii;
• să identifice obiectivele şi sarcinile finanţelor manageriale;
• să puncteze conceptele aferente funcţiei financiare şi principiile
de organizare a activităţii financiare a întreprinderii;
• să cunoască problemele importante ale funcţiei financiare;
• să interpreteze si utilizeze situatii financiare in luarea de decizii;
• să descrie procesul de organizare a sistemului informaţional-
financiar;
• să caracterizeze deciziile financiare;
• să puncteze indicatorii expresivi necasari adoptării deciziilor
financiare;
• să expună factorii de organizare a finanţelor întreprinderii.
 Întreprinderea, ca entitate organizatorică cu triplu caracter: tehnico-
productiv, economic şi social, este locul de desfăşurare a fenomenelor şi
proceselor economice cu scopul de a produce bunuri sau presta servicii
solicitate de piaţă. Fiind dotată cu un potenţial tehnico-productiv, care
individualizează domeniul de activitate şi un potenţial uman necesar
derulării proceselor, întreprinderea apare ca un complex de relaţii:
- de natură internă, între structurile organizatorice şi funcţionale proprii
- de natură externă, cu mediul ambiant: furnizori, clienţi, bănci,
organisme publice - desfăşurate pentru atingerea obiectivului său.

Fenomenele şi procesele economice desfăşurate în întreprindere

sunt rezultatul unor acte conştiente, care urmăresc menţinerea şi
dezvoltarea:
- pieţelor de desfacere;
- a deciziilor privind dezvoltarea întreprinderii şi afectarea resurselor
care se concretizează în mărfuri, servicii şi bani ce penetrează
(pătrunde) spaţiul economic.
 Schimburile dintre agenţi economici se
efectuează pe bază de monedă sau de
înlocuitori ai acesteia.

Pentru realizarea obiectului său de activitate

(produse, servicii, comercializare) şi a
scopului propus (obţinere de profit),
întreprinderea realizează legături cu:
1.Piaţa factorilor de producţie;
2. Piaţa capitalurilor;
3. Piaţa consumatorilor;
4. Statul ca autoritatea publică
 Întreprinderea îşi constituie sau sporeşte capitalul
total prin:
-emiterea de acţiuni, obligaţiuni;
-contractarea de credite bancare;
-capitalizarea unei părţi din rezultatele obţinute;
- operaţiuni financiare pure.

Capitalul întreprinderii se formează prin:

- fluxuri financiare autonome din acumulări financiare
anterioare din afara întreprinderii sau din întreprindere;
- fluxuri care îşi au originea în operaţiuni independente
de cele de producţie şi care conduc la modificarea
cantitativă sau a naturii diferitelor active financiare.
 Obţinerea bunurilor economice presupune posesiunea factorilor de
producţie, care trebuie combinaţi în modalităţi şi proporţii specifice.
Aceasta presupune existenţa în acelaşi loc şi în acelaşi timp a tuturor
factorilor de producţie implicaţi, în cantităţile şi de calitatea
corespunzătoare.
În acest scop, producătorii, pentru a se putea manifesta, trebuie să
stabilească legături pe multiple planuri cu mediul lor extern (parteneri
de afaceri), care determină mişcări de bunuri, lucrări, servicii, precum şi
mişcări de resurse băneşti.
Întrucât mişcările respective au legătură directă sau indirectă, cu,
desfăşurarea vieţii economice ele poartă numele de fluxuri economice.
La baza formării şi derulării fluxurilor economice stau fluxurile
informaţionale.
Dacă mişcările se referă la bunuri, lucrări şi servicii acestea poartă
numele de fluxuri reale. De regulă, fluxurile reale sunt însoţite, în sens
contrar, de fluxuri monetare. În derularea vieţii economico-sociale au loc
însă şi mişcări de resurse băneşti ce au o anumită independenţă faţă de
fluxurile reale.
 Referitor la fluxuri Gheorghe Manolescu subliniază: "Măsurarea
fluxurilor reale este realizată pe baza unei evaluări în termeni monetari,
însă fluxurile nu se pot naşte decât dintr-o acumulare prealabilă de
bunuri, servicii sau monedă la fiecare agent economic şi fiecare flux
modifică volumul bunurilor economice acumulate. Cantitatea de bunuri
sau monedă acumulată la un moment dat constituie un stoc. Ansamblul
stocurilor deţinute de către o întreprindere, la un moment dat,
constituie capitalul economic al întreprinderii. Un stoc nu are
semnificaţie decât la un moment dat, în timp ce un flux nu poate fi
măsurat decât pe o perioadă dată. Relaţiile intre fluxuri şi stocuri
constituie fundamentele mecanismelor financiare"'.
Deciziile nasc numeroase fluxuri care pot avea o:
– substanţă materială reală concretizată în bunuri şi servicii supuse
schimbării juridice a apartenenţei;
– fluxuri monetare şi financiare - apărute în contrapartidă la fluxurile
reale - pentru constituirea capitalului întreprinderii şi onorarea
obligaţiilor faţă de terţi.
 În funcţie de natura lor şi modul cum se derulează în timp, fluxurile monetare şi
financiare pot fi: de contrapartidă, decalate, întârziate, multiple şi autonome.
Fluxurile de contrapartidă se referă la operaţiunea de schimb, ce are loc în acelaşi
moment. Constă în transformarea unui activ real în bani sau, invers. Asemenea fluxuri
au loc când se achiziţionează bunuri , servicii cu plata pe loc.
Fluxuri monetare decalate apar în situaţia în care fluxurilor fizice nu le corespund
imediat fluxuri monetare, într-o asemenea situaţie se produce un dezechilibru între
stocul fizic şi corespondentul său în bani. În această situaţie ia naştere un activ sau un
pasiv financiar concretizat într-o creanţă sau o datorie, care se va stinge la o dată
ulterioară .
Fluxurile monetare multiple apar atunci când deţinătorul unei creanţe doreşte să
intre în posesia valorii ei înainte de scadenţă şi, în care caz, el apelează la un
intermediar căruia i-o vinde, urmând ca acesta din urmă să procedeze la încasarea
efectivă a ei atunci când ea devine scadentă. Intermediarul, la rândul său, poate să
procedeze şi el la vânzarea creanţei cumpărate.
Fluxurile monetare autonome iau naştere din raporturile firmelor cu instituţiile
bancare, financiare, de asigurări etc. Pe linia acordării şi rambursării creditelor şi a
dobânzilor aferente, aplăţii primelor de asigurare, a plăţii către stat a unor contribuţii
obligatorii precum şi în alte situaţii în care nu intervin în mod efectiv fluxuri reale.
 În funcţie de modalitatea de plată compensatorie pentru fluxul real
primit, pot corespunde patru tipuri posibile de fluxuri monetar -
financiare în contrapartidă:
•a) Contrapartida imediată şi directă în monedă. La fluxul real (q)
corespunde un flux monetar (m) de sens invers, contrapartida
compensatorie şi directă având loc simultan cu schimbul fizic. Este cazul
vânzărilor sau cumpărărilor cu plată în numerar
q
A B
m
A B

•b) Contrapartida imediată şi indirectă, în titluri de credit.

Schimbările în monedă la scadenţă
În acest caz, pe lângă cele două părţi între care are loc fluxul real, A
şi B, apare şi a treia parte, C, în general un bancher, la care A schimbă
imediat contra monedă titlul de credit cu o anumită scadenţă primit de
la B, renunţând la dobânda convenită până la scadenţa titlului (un cec
sau alt efect de comerţ).
 Se pot remarca două aspecte:
- un singur flux real corespunde mai multor fluxuri financiare. Numărul
acestor fluxuri este determinat de comportamentul lui C, care la rândul
lui poate să schimbe creanţa sa contra monedă la D, ş.a.m.d;
- fluxurile financiare nu sunt niciodată de aceeaşi sumă, diferenţa fiind
determinată de rata dobânzii convenită în titluri de credit şi durata până
la scadenţă.
Dacă se notează cu "c", titlul de credit primit de A, fluxurile financiare
vor fi reprezentate astfel:
în momentul livrării bunului sau prestării serviciului:

q c c m
A B B A A C C A

la scadenţa titlului:
c m
C B B C
c) Contrapartida amânată şi indirectă în titluri de credit fără
piaţă
De această dată furnizorul bunului sau serviciului primeşte un
titlu de credit pe care însă nu-l poate valorifica înainte de
scadenţă, pentru că nu există piaţă. El trebuie să aştepte
scadenţa pentru a primi preţul produsului vândut, fluxurile
financiare fiind reprezentate astfel:
-în momentul livrării bunului sau prestării serviciului:
q c
A B B A

la scadenţa titlului:

c m
A B B A
 d) Contrapartida amânată şi indirectă în titluri de credit schimbările în
monedă
În acest caz, debitorul din actul de schimb comercial remite
furnizorului un titlu de credit recunoscut pe o anumită piaţă, dar
acesta nu-l schimbă imediat în monedă, ci la o dată până la scadenţă.
Fluxurile care iau naştere se reprezintă astfel :
• în momentul livrării bunului sau prestării serviciului (t0):

q c
A B B A

în momentul în care beneficiarul titlului îl schimbă în monedă înainte de

scadenţă (t1):
c m
A C C A

• la scadenţa titlului (t2):

c m
C B B C
În finanţe există o singură expresie: „finanţe ce
desemnează multiplele fenomene financiare, politici
şi strategii financiare, decizii financiare pe termen
scurt şi finanţe pe termen lung.
Există 2 concepte ale finanţelor corporative:
− În sens larg: se referă la finanţele organizaţiilor
financiare şi necomerciale
− În sens mai restrâns: se referă numai la finanţele
organizaţiilor comerciale pe acţiuni ale
întreprinderilor mari şi societăţi multinaţionale
Obiectul finanţelor corporative este de a alege una
sau mai multe surse de finanţare dintr/un ansamblu
de resurse financiare rare şi de a afecta la una sau mai
multe utilizări alese dintre mai multe posibilităţi.
Atunci când aleg
resursele, finanţele sunt în legătură cu sistemul financi
ar aleconomiei naţionale, iar când aleg alocările,
finanţele se referă la investiţiile întreprinderii şi la
strategia sa deoarece natura şi modalităţile de
investiţii alese pot determina conţinutul unei strategii.
Orice unitate corporativă prezintă aspecte financiare
şi conţine decizii financiare.
Tipuri de decizii financiare:
− Deciziile de finanţare sau de alegere a surselor de finanţare în
funcţie de posibilităţile oferite de mobilizare a
capitalurilor proprii şi împrumutate ale fiecărei unităţi
corporative.
− Deciziile de investiţii care determină natura activităţii,
dimensiunea şi strategia întreprinderii pe termen mediu şi lung.
Deciziile de investiţii trebuie să antreneze venituri viitoare care
trebuie comparate cu costurile generate de operaţiunile de
finanţare şi de asemenea se referă la deciziile referitoare la
distribuirea dividendelor sau a profitului:
∗ Decizii în legătură cu ciclul de exploatare din cadrul unităţilor
corporative
∗ Decizii în legătură cu riscul ratei dobânzii bancare
I. După orizontul de timp la care se referă,
deciziile financiare pot fi grupate în:

decizii strategice

decizii tactice
Deciziile financiare strategice vizează un orizont
de timp mai îndepărtat şi sunt cele care
prefigurează cadrul în care urmează să se
desfăşoare activitatea întreprinderii. Ele
urmăresc întărirea poziţiei întreprinderii pe
piaţă şi dezvoltarea întreprinderii.
În mod concret, deciziile financiare strategice
vizează volumul investiţiilor care se vor realiza,
creşterea randamentului activelor, accelerarea
vitezei de rotaţie a activelor circulante, politica
de preţuri a întreprinderii etc.
 Deciziile financiare tactice sunt decizii
de corecţie, prin care se urmăreşte
ajustarea influenţelor conjucturale,
pentru a se urma strategia fixată. În
mod evident, ele sunt adoptate în
cursul perioadei, în funcţie de condiţiile
noi care apar în procesul aprovizionării,
producţiei sau de desfacerii.
II. După natura lor, deciziile financiare se
grupează în:

Decizii de
investiţii

Decizii de
finanţare
 Deciziile de investiţii sunt decizii de repartizare a capitalului
care conduc la achiziţionarea sau construirea unui activ în
vederea obţinerii de fluxuri de lichidităţi viitoare.
Investiţiile cresc valoarea întreprinderii şi de aceea deciziile care
stau la baza lor sunt decizii strategice.
În urma deciziei de investiţii se obţin două componente ale
patrimoniului întreprinderii:
- componenta principală - activele imobilizate sub cele trei
forme : imobilizări necorporale, corporale şi financiare, care vor
reprezenta averea întreprinderii pe o perioadă relativ lungă de
timp;
- componenta complementară, accesorie - activele
circulante (stocuri, creanţe de exploatare, portofoliu de titluri de
valoare) necesare realizării ciclurilor operaţiunilor de exploatare
şi financiare.
În afara deciziilor de investire, în anumite momente, pot fi
adoptate şi decizii de dezinvestire care presupun hotărâri de
vânzare a unei părţi din activ, constituită din imobilizări corporale
disponibile, care nu-şi mai găsesc întrebuinţare şi care au ca scop
creşterea valorii firmei.

Decizia de finanţare înglobează trei tipuri majore de decizii:

- alegerea structurii de finanţare, respectiv stabilirea raportului
între capitalurile împrumutate şi cele proprii;
- politica de dividend, respectiv opţiunea pentru reinvestirea
rezultatului sau distribuirea sa;
- alegerea între finanţarea internă, respectiv autofinanţare şi cea
externă, din capitaluri provenite de la acţionari sau creditori
financiari.
 Sursele de finanţare sunt cerute în
principal de piaţă. Băncile care erau
furnizori tradiţionali de capitaluri au
fost obligate să adopte noi forme de
intermediere, în timp ce finanţele
unităţilor corporative se referă la
deciziile financiare în cadrul
întreprinderii, în principal ca decizii de
investiţii şi de finanţare.
 Finanţele de piaţă studiază mecanismele
pieţelor de capitaluri şi deciziile
luate de investitori pe diferite pieţe.

Finanţele corporative se referă la mecanismele financiare

în cadrul întreprinderii, pe când finanţele de piaţă pun
accentul pe compartimentul investitorilor şi pe evaluarea
Instrumentelor financiare care circulă pe aceste pieţe.
Printre preocupările comune ale finanţelor
unităţilor corporative şi ale finanţelor de piaţă sunt:
 tehnici comune: capitalizarea, actualizarea, rente
şi anuităţi
 domenii comune:
- organizarea pieţelor de capitaluri,
- studiul instrumentelor pe termen scurt şi al
instrumentelor pe termen lung
- evaluarea acţiunilor 
- evaluarea obligaţiunilor
- gestiunea obligatară şi rata dobânzii
- structura ratelor de dobândă
Finanţele unităţilor corporative cuprind: Finanţele de piaţă cuprind

decizia de investiţii în mediul cert şi incert eficienţa pieţelor de capital

rentabilitate şi risc atitudinea investitorului în fazariscului
de producţie şi comercială
costul capitalului utilizat teoria portofoliului de acţiunişi
obligaţiuni
structura de finanţare opţiuni şi evaluarea opţiunilor
relaţia investiţii – finanţare
 politicile de dividend
gestiunea pe termen scurt astocurilor de
exploatare şi a activelor  pe termen scurt

gestiunea trezoreriei
achiziţii, fuziuni, etc
evaluarea întreprinderi
 Obiectivul major al corporaţiilor înseamnă să se determine motivaţia
desfăşurării întregii sale activităţi.
De fapt, se urmăreşte identificarea unui indicator sintetic sau a unui complex
de indicatori de exprimare a performanţei în investiţia de capital.
Teoria economico-financiară a identificat ca obiectiv major maximizarea
valorii întreprinderii sau maximizarea averii proprietarilor. În forma iniţială
acest obiectiv era exprimat sub forma maximizării profiturilor ca sursă
principală pentru creşterea valorii întreprinderii.

Va – valoarea întreprinderii
CFDt – profitul net (activul final – activul iniţial)
VRt – valoarea rămasă a activului întreprinderii la sfârşitul
perioadei
K – rata de actualizare
 Maximizarea profitului trebuie urmărită pe termen lung în 
strânsă corelaţie cu creşterea economică a întreprinderii
autofinanţate din profitul net. Pentru corporaţiile care
cotează la bursă obiectivul fundamental se poate aprecia
prin maximizarea capitalizării bursiere 
(cursul bursier x numărul total de acţiuni).
Teoriile managementului privesc unităţile corporative ca un 
grup de indivizi cuobiective individuale specifice.
Pentru aceştia se caută o maximizare a funcţiei privind
creşterea economică a întreprinderii ca o creştere a cifrei de
afaceri sau o creştere a activului economic total al
întreprinderii.
Valoarea patrimonială a activului net a întreprinderii se
determină pe baza situaţiei drepturilor şi obligaţiilor
asumate de acţionar sau de către patron şi reflectate în
bilanţ. Astfel valoarea patrimonială este egală cu activul net,
respectiv cu diferenţa dintre activul total şi datoriile totale.
Valoarea financiară se determină, nu pe baza
activului economic existent, ci pe baza
speranţelor de câştig pe care-l va aduce
întreprinderii din exploatarea activelor sale.

VF – valoarea financiară
CFD – cash flow-ul disponibil viitor, dividende acţionari
t – durata de viaţă a întreprinderii
VRn – valoarea reziduală, respectiv valoarea de piaţă a
activului net a întreprinderii, valoarea ce rămâne după durata
de viaţă economică
K – rata de actualizare egală cu rata dobânzii fără risc + o
primă normală de risc economic şi financiar ce caracterizează
profitul industrial comercial în care funcţionează întreprinderea
 Dacă admitem ipoteza funcţionării 
constante a întreprinderii şi pe o durată
nedeterminată atunci valoarea financiară
se va determina ca raport între cash flow-
ul anului curent şi rata de actualizare. Iar
maximizarea acestei valori va avea loc
prin maximizarea cash-flow-ului şi
maximizarea costului mediu ponderat al
capitalului.