BAZELE CONTABILITĂȚII I

CURS nr. 4
B. ACTIVELE CIRCULANTE (continuare)

B2. Creanţele mai sunt întâlnite şi sub numele de active circulante în curs de decontare.
Creanţele reprezintă valorile economice avansate temporar de către titularul de patrimoniu altor
persoane fizice sau juridice şi pentru care urmează să primească un echivalent valoric. Acest echivalent valoric
poate fi o sumă de bani, un bun, o lucrare sau serviciu pentru un avans în bani acordat furnizorilor.
Exemplu: pentru mărfurile vândute clienţilor, echivalentul valoric constă într-o sumă de bani egală cu
valoarea mărfurilor facturate. Pentru un avans în bani acordat furnizorilor, echivalentul valoric constă într-un
bun, o lucrare sau un serviciu. Pentru un avans în bani acordat salariaţilor care se deplasează în interes de
serviciu, echivalentul valoric primit constă din munca prestată în timpul deplasării care este evaluată prin
însumarea cheltuielilor privind transportul, cazarea şi diurna delegatului.
În categoria activelor circulante se includ numai creanţele a căror scadenţă este mai mică de un an.
(creanţele pe termen lung sunt incluse în categoria activelor imobilizate!!!). Acestea se împart în:
-creanţe comerciale;
-creanţe sociale;
-creanţe fiscale;
-creanţe legate de asociaţi şi de grup;
-creanţe diverse.
 Creanţele comerciale - acest tip de creanţe iau naştere fie din operaţiile de cumpărări de stocuri, fie din
operaţiile de vânzare de bunuri, lucrări sau servicii. În această grupă de creanţe se includ următoarele:
a) Avansuri acordate furnizorilor: reprezintă drepturile de creanţă ale unităţii patrimoniale faţă de
furnizorii de bunuri, lucrări şi servicii pentru avansurile şi aconturile acordate acestora.
Dacă aceste sume sunt acordate înaintea începerii execuţiei unei comenzi sau a unui contract ele sunt
denumite avansuri, iar dacă sunt acordate după executarea parţială a comenzilor sau contractelor sunt denumite
aconturi. Avansurile şi aconturile reprezintă de fapt nişte împrumuturi sau finanţări temporare, înainte ca datoria
faţă de furnizori să existe. Aceste avansuri generează drepturi de creanţă faţă de furnizori.
b) Clienţii - ocupă ponderea cea mai însemnată în cadrul creanţelor. Acest tip de creanţe apar în urma
procesului de desfacere datorită sistemului de încasări şi plăţi fără numerar. Bunurile livrate, serviciile şi
lucrările sunt facturate clienţilor, urmând a fi încasate ulterior. Până la încasarea acestor valori entitatea are
creanţe faţă de clienţii săi.
Clienţii reprezintă creanţele faţă de terţi determinate de vânzarea pe credit a bunurilor materiale, lucrărilor
şi serviciilor care fac obiectul activităţii entității economice.

Livrare de bunuri flux Primirea bunurilor

material

Creanţă asupra clientului flux Obligaţie faţă de furnizor

monetar
FURNIZOR (vânzător) amânat CLIENT (beneficiar)

Pentru asigurarea unei imagini fidele asupra poziţiei financiare şi a sincerităţii informaţiilor furnizate de
către contabilitate, clienţi neîncasaţi la scadenţă, aflaţi în imposibilitate de plată se evidenţiază distinct în
contabilitate, la poziţia clienţi incerţi sau în litigiu.
c) Efectele comerciale de primit: sunt asimilate clienţilor creanţele privind efectele comerciale de primit.
Acestea reprezintă titluri de valoare negociabile care atestă existeţa unei creanţe în cadrul relaţiilor comerciale

1
ce poate fi decontată imediat sau pe termen scurt. Ele circulă sub diferite denumiri, cum ar fii: înscrisuri, poliţe,
cambii, bilete la ordin.
Efectele de primit de la clienţi sunt drepturi de creanţă asupra clienţilor care au acceptat să îşi onoreze
obligaţiile pe baza unui credit cambial. Fiind negociabile, ele pot fi cedate, vândute ori transmise.
d) Clienţi-facturi de întocmit reflectă valoarea bunurilor livrate, a lucrărilor executate şi a serviciilor
prestate către clienţi pentru care nu s-au întocmit facturi până la sfârşitul lunii.

 Creanţele sociale provin din relaţiile de decontare ale entităţii economice cu salariaţii şi cu diverse
organisme de asigurări şi protecţie socială. Aici se includ :
-avansuri acordate personalului;
-alte creanţe în legătură cu personalul;
-contribuţia unităţii la asigurările sociale;
-alte creanţe sociale.
 Creanţele fiscale reprezintă drepturile entităţii economice faţă de stat pentru impozitele plătite în plus,
taxe, subvenţii. Aici se includ:
-impozitul pe profit plătit în plus;
-T.V.A-ul deductibil;
-T.V.A-ul de recuperat;
-T.V.A-ul neexigibil din cumpărări;
-subvenţiile;
-alte creanţe în legătură cu bugetul statului.
 Creanţele legate de asociaţi şi de grup - aici se includ următoarele categorii:
- decontările cu acţionarii sau ascociaţii privind capitalul- reprezentând drepturile entităţii economice
asupra acţionarilor sau asociaţilor care şi-au exprimat acordul de a contribui la capital;
- creanţele în cadrul grupului- reprezentând drepturile entităţii economice asupra altor entităţi,
componenete aceluiaşi grup, pentru bunurile și valorile transmise acestora.
 Creanţe diverse - în această categorie sunt incluse, în primul rând, creanţele entităţii economice faţă de
debitorii diverşi, rezultate din vânzări de imobilizări, vânzări de titluri de plasament, pagube materiale.
Tot în această categorie se mai includ şi :
-sumele în curs de clarificare;
-valorile şi dobânzile de încasat;
-avansurile pentru deplasare.
În categoria creanţelor diverse pot fi incluse şi creanţele din sume în curs de clarificare. Acestea nu pot fi
înregistrate la alte elemente de activ sau pe cheltuieli, fiind necesare cercetări sau lămuriri suplimentare.

B3. Investiţiile financiare pe termen scurt mai sunt întâlnite şi sub numele de plasamente sau titluri
de plasament. Se împart în: titluri de plasament și instrumente de trezorerie.
 Titlurile de plasament cuprind titlurile de valoare achiziţionate în vederea realizării unui câştig pe termen
scurt. Aici se cuprind acţiunile şi obligaţiunile, dobândite pe termen scurt în vederea realizării unui caştig
sau a unui plus de valoare în momentul vânzării lor. Câştigul sau plusul de valoare rezultă din diferenţa
dintre preţul de vânzare şi preţul la care au fost cumpărate.
Titlurile de plasament nu se confundă cu titlurile de participare. La titlurile de participare posesia se
face pe o perioada de timp mai mare de un an, în schimb la titlurile de plasament posesia este mai mică de un
an. Din categoria titlurilor de plasament fac parte:
- acţiunile proprii răscumpărate şi deţinute temporar în vederea atribuirii salariaţilor societăţii,
regularizării cursului la bursă sau reducerii capitalului social;
- acţiunile altor societăţi procurate în vederea efectuării de operaţiuni speculative prin revânzare;
- obligaţiuni emise şi răscumpărate ulterior, în vederea amortizării;
- obligaţiuni ale terţilor cumpărate pentru obţinerea de dobânzi sau în vederea revânzării.
 Instrumentele de trezorerie reprezintă titlurile de valoare achiziţionate în scopul protejării
disponibilităţilor băneşti sau al realizării unor operaţiuni speculative. Din această categorie fac parte
bonurile de tezaur şi certificatele substitutive de devize.
Bonurile de tezaur se folosesc în cadrul relaţiilor de credit dintre stat şi populaţie, banci, societăţi
comerciale. Statul emite aceste titluri pe baza cărora se împrumută pe termen scurt. Bonurile de tezaur obţinute

2
sunt purtătoare de dobânzi. Certificatele de devize se utilizează pentru deplasările în afara ţării ( certificat de
depozit sau de călătorie). Titularii acestor certificate beneficiează de valută când se află intr-o altă ţară

B4. Disponibilităţile băneşti cuprind valorile economice care îmbracă forma sau îndeplinesc funcţia
de bani. Aici se includ următoarele:
- numerarul în lei şi în valută aflat în casieria entităţii economice;
- disponibilităţile băneşti aflate în conturi curente sau în depozite la bănci, în lei şi în valută;
- acreditivele în lei și în valută;
- alte valori de trezorerie.
Cu ajutorul disponibilităţilor băneşti se efectuează operaţiuni de încasări şi plăti, care pot fi în numerar
şi prin decont bancar (fără numerar). Încasările şi plăţile în numerar se fac numai într-o anumită limită valorică
stabilită prin normele legale. Încasările şi plăţile fără numerar, adică prin deconturi bancare, generează un
ansamblu de operaţuini bancare prin intermediul cărora sumele se transferă din conturi de diponibilităţi la bancă
al entității plătitoare în conturi de disponibilităţi la bancă al entității încasatoare.
Decontările fără numerar prezintă următoarele avantaje:
-contribuie la reducerea necesarului de monedă în circulaţie;
-scad cheltuielile cu emiterea, transportul, manipularea şi paza banilor;
-asigură o eficienţă sporită măsurilor antiinflaţioniste pe care le ia statul;
-uşurează munca de control financiar.

1. Numerarul reprezintă mijloacele băneşti aflate în caseria proprie şi destinate unor plăţi mărunte şi
urgente.
2. Disponibilităţile bănești din conturi deschise la bănci reprezintă sumele deţinute la bancă în conturi
curente sau în depozite pe termen scurt (sub un an). Aceste sume se folosesc pentru efectuarea diferitelor plăţi
pentru alimentarea casieriilor cu numerar, pentru alimentarea acreditivelor. Reîntregirea acestor disponibilităţi
se face prin intermediul încasărilor de la clienţi, ale depunerilor de numerar din casierie, al creditelor contractate
de la bănci.
3. Acreditivele reprezintă mijloace băneşti ţinute la bancă în conturi destincte, deschise la dispoziţia
anumitor furnuzori. Acreditivele garantează furnizorilor că există bani din care să se facă plata datoriilor către
aceştia. Acreditive pot fi în lei şi în valută.
4. Alte valori de trezorerie- în această categorie se includ alte tipuri de valori, păstrate de regulă în
casieria entităţii economice ( timbre fiscale şi poştale şi bilete de călătorie, tichete de masă). Aceste valori sunt
achiziţionate de entitatea economică şi utilizate pentru necesităţile sale.
Din categoria disponibilităţilor băneşti fac parte şi avansurile de trezorerie. Acestea reprezintă
disponibilităţile băneşti repartizate şi folosite spre a fi girate de către administratorii sau angajaţii subordonaţi
din cadrul subunităţilor unităţii dispersate teritorial.

C. ACTIVELE DE REGULARIZARE

În această categorie se includ cheltuielile înregistrate în avans.

Sunt acele cheltuieli care nu pot fi încorporate în rezultatul exerciţiului curent şi de aceea ele se stochează
provizoriu în bilanţ, urmând a influenţa rezultatele exerciţiilor viitoare.
Principiul independenţei exerciţiului este cel care impune separarea acestor cheltuieli de celelalte tipuri
de cheltuieli pe care le efectuează o entitatea economică. În exerciţiul financiar în care se face plata, aceste tipuri
de cheltuieli sunt considerate active, iar în exerciţiile următoare ele devin o cheltuială a exerciţiilor respective.

D. ACTIVELE RECTIFICATIVE

Reprezintă poziţii bilanţiere care corectează (prin adunare sau scădere) valoarea activelor. Cu
ajutorul lor se determină valoarea reală a activelor. Activele rectificative reflectă pierderi de valoare datorate
unei deprecieri ireversibile, respectiv unei deprecieri reversibile (pierderi potenţiale). Aceste active rectificative
sunt impuse de folosirea unor valori de înregistrare în locul valorilor reale.
În categoria activelor rectificative se cuprind următoarele: amortizările, ajustările pentru depreciere și
diferenţele de preţ.

3
 1. Amortizările exprimă reducerile de valoare privind activele imobilizate ca rezultat al folosirii sau
nefolosirii acestora. Amortizarea este expresia deprecierii ireversibile pe care o suportă imobilizările corporale
şi necorporale
Imobilizările corporale şi necorporale au o folosinţă îndelungată. De aceea, cheltuielile ocazionate cu
procurarea lor nu sunt suportate numai în exerciţiul în care ele au fost procurate, ci pe toată durata probabilă de
utilizare a lor. Pentru entitatea economică amortizarea reprezintă o cheltuială, şi de aceea ea va influenţa
rezultatele financiare ale respectivei entităţi.
Amortizarea corectează prin scădere valoarea contabilă de intrare a imobilizărilor corporale si
necorporale.
Valoarea Contabilă de Intrare – Amortizare = Valoarea Contabilă Netă

Amortizarea se delimitează în mai multe ipostaze:

- constată deprecierea activelor imobilizate ca urmare a uzurii fizice şi morale, diminuând valoarea rămasă
a acestora;
- este o cheltuială cu imobilizările, influenţând rezultatele financiare;
- se include în costul producţiei, iar după vânzarea acesteia se recuperează, fiind o sursă de autofinanţare.
Amortizarea constituie o cale de reînoire a imobilizărilor.

2. Ajustările pentru depreciere reprezintă active rectificative care corectează prin scădere valoarea de
intrare a stocurilor, imobilizărilor, creanţelor şi titlurilor de plasament. Constituirea ajustărilor pentru depreciere
este impusă de aplicarea principiului prudenţei. O entitate economică işi constituie ajustări pentru depreciere
daca pierderea de valoare este sigură şi se poate estima credibil mărimea ei.
Ajustările pentru depreciere sunt expresia deprecierii reversibile pe care o pot suporta activele, ca
urmare a influenţei unor factori economici, sociali si politici.
Şi ajustările pentru depreciere reprezintă cheltuieli pentru entitatea economică şi influenţează
rezultatele financiare. În timp, ajustările se pot majora, micşora sau anula dacă au rămas fără obiect.
La sfârşitul fiecărui exerciţiu, ajustările pentru deprecierea activelor se corectează, majorându-se sau
micşorându-se, în raport cu valoarea activelor ce formează obiectul deprecierii:

Ajustări pentru depreciere = Valoarea contabilă – Valoarea realizabilă (sau valoarea recuperabilă)

La producerea pierderii sau la ieşirea activelor, ajustările pentru depreciere corespunzătoare se anulează,
virându-se la venituri.

3. Diferenţele de preţ corectează prin adunare sau scădere valoarea activelor circulante, mai precis a
stocurilor. Aceste diferenţe apar când entitatea economică foloseşte pentru înregistrarea stocurilor din
contabilitate alte valori decât cele reale. Prin urmare, apar cand entitatea economică foloseşte la înregistrare
costul standard sau preţul cu amănuntul.
Diferenţele care pot să apară, de exemplu, între costul de achiziţie şi costul standard, trebuie înregistrate
în contabilitate în conturi distincte, numite conturi de diferenţe de preţ.
Repartizarea diferenţelor de preţ asupra valorii bunurilor ieşite din stoc se face cu ajutorul unui
coeficient numit coeficient de reparizare care se calculează astfel:

Soldul iniţial al diferenţelor + Diferenţele de preţ aferente intrărilor

de preţ în cursul perioadei
Coeficient = * 100
de repartizare Soldul iniţial al stocurilor + Valoarea intrărilor în cursul perioadei
la preţ de înregistrare la preţ de înregistrare