1. Presiunea fiscala-concept si modalitati de exprimare.

Rata presiunii fiscale sau rata prelevărilor obligatorii, în sens larg (la nivelul economiei naţionale), este raportul dintre totalul
impozitelor şi contribuţiilor sociale efectiv încasate de administraţia publică şi produsul intern brut (PIB). Presiunea fiscală, în sens
strict (tot la nivelul economiei naţionale), se referă la raportul (R) dintre mărimea impozitelor încasate (VT) şi produsul intern brut
(PIB). Rate presiunii fiscale este un indicator de comensurare a acelei părţi din veniturile care trec printr-un proces de distribuire
obligatorie şi publică, în loc să fie lăsată la libera dispoziţie a iniţiativei private (influenţa concurenţei).
Semnificaţia ratei presiunii fiscale se remarcă pe două planuri: -sub aspect contabil, rata presiunii fiscale nu ţine seama de faptul
că prelevările obligatorii finanţează alte prelevări obligatorii, adică fluxurile fiscale nu sunt consolidate; -din punct de vedere al
analizei economice, rata presiunii fiscale evidenţiază aspectul confiscatoriu al prelevărilor obligatorii, neglijând faptul că acestea
reintră în circuitul economic sub forma cheltuielilor publice.

2. Factori de influenta ai presiunii fiscale

Mărimea ratei presiunii fiscale este influenţată de numeroşi factori dintre care pot fi menţionaţi:

 performanţele economiei;
 structura şi formele proprietăţii;
 necesităţile publice stabilite de politica guvernamentală prin nivelul cheltuielilor publice;
 eficienţa cu care se utilizează cheltuielile publice finanţate prin impozite;
 gradul de adeziune a populaţiei la politica guvernului şi de consimţire la plata impozitelor;
 mărimea datoriei publice;
 stadiul democraţiei etc.
3. Repercursiunea impozitelor- tipologie
Din punct de vedere juridic, repercusiunea poate fi de două feluri1:

 repercusiune oficială (repercusiune în intenţia legiuitorului), caz în care însăşi legea face distincţie între plătitorul impozitului
(contribuabilul legal) şi suportatorul acestuia (contribuabilul de fapt). Cel mai adesea este cazul impozitelor indirecte
(T.V.A., de exemplu), dar şi al unor impozite directe, percepute prin stopaj la sursă;
 repercusiune neoficială, care se produce atunci când contribuabilul de drept transmite sarcina fiscală asupra altui subiect
economic, devenit contribuabil real, împotriva voinţei legiuitorului, care nu prevede, nu doreşte şi nici nu cunoaşte acest
lucru în momentul instituirii impozitului.
În funcţie de modul în care se realizează transpunerea sarcinii fiscale, putem distinge:

 repercusiune progresivă, când transpunerea se realizează de la producător la consumator;

 repercusiune regresivă, când transpunerea se realizează de la consumator la producător;
 repercusiune oblică, când transferarea impozitelor are loc asupra altor operaţiuni economice decât asupra celei care i-a dat
naştere iniţial (cum ar fi, de pildă, creşterea salariilor motivată de creşterea impozitelor pe consum).
Din punct de vedere al condiţiilor concrete, locul şi momentul când fenomenul se manifestă, repercusiunea impozitelor poate
fi parţială sau integrală, în funcţie de o serie de factori, cum sunt:

 gradul de concentrare a activităţilor producătoare de venituri impozabile;

 raportul, existent pe piaţă, între cererea şi oferta aferentă unor bunuri sau servicii impozabile (dacă cererea este mai mare
decât oferta, repercusiunea se poate realiza mai uşor);
 gradul de ocupare a forţei de muncă şi evoluţia consumului de bunuri şi servicii în legătură cu acesta;
 felul mărfurilor şi/sau serviciilor care fac obiectul vânzării-cumpărării (transpunerea este posibilă, într-o măsură mai mare, în
cazul mărfurilor şi/sau serviciilor cu cerere neelastică).
4. Cauzele evaziunii fiscale
Cauzele evaziunii fiscale sunt multiple, dintre care menţionăm pe cele mai importante:
 mărimea excesivă a sarcinilor fiscale. În comparaţiile internaţionale, eficienţa unui sistem fiscal nu se măsoară atât prin
importanţa venitului fiscal, cât prin gradul de consimţire la plata impozitelor;
 insuficienta educaţie a contribuabililor, pe de o parte, şi excesul de zel al organelor fiscale predispuse, uneori la exagerări, pe
de altă parte;
 lipsa unui control eficient, bine organizat, realizat cu personal foarte bine pregătit;
 existenţa unei legislaţii defectuoase, care, prin omisiunile ei, permite sustragerea de la plata unor impozite.
5. Efectele evaziunii fiscale
Evaziunea fiscală reprezintă sustragerea de la impunere a unei părţi mai mari sau mai mici din materia impozabilă. Ca
1
fenomen, evaziunea fiscală se întâlneşte deopotrivă atât pe plan naţional, cât şi internaţional. Impozitele şi taxele au o multitudine de
funcţii, începând cu funcţia de bază a alimentării bugetului de stat şi terminând cu funcţiile sociale şi politice .Analizând funcţiile
impozitelor şi taxelor, în interdependenţa cu fenomenul de evaziune fiscală, se pot constata mai multe tipuri de efecte, şi anume:

■ efecte asupra formării veniturilor statului,

■ efecte economice;
■ efecte sociale;
■ efecte politice.
6. Masuri de combatere a evaziunii fiscale
În domeniul legislativ, se urmăreşte elaborarea unei legislaţii fiscale cuprinzătoare, clare, concise, stabile şi coerente. Din
punct de vedere administrativ, măsurile vizează crearea unui sistem informaţional complex şi operativ, asigurarea
structurilor şi instrumentelor administrative adecvate combaterii eficiente a evaziunii fiscale, precum şi formarea
specialiştilor cu o modalitate şi un profesionalism impuse de formele şi dimensiunile evaziunii fiscale. Sub aspect
motivaţional, măsurile vizează asigurarea condiţiilor necesare cetăţenilor în sensul respectării legislaţiei fiscale şi chiar
motivarea contribuabililor în acest sens.

7. Definiti imprumutul de stat si prezentati caracteristicile acestuia

Împrumuturile de stat sunt o formă a capitalurilor de împrumut. Acestea exprimă creditul public. Relaţiile
economice se manifestă între stat, ca debitor, şi creditori interni sau externi, ca persoane fizice sau juridice. Împrumutul
de stat prezintă următoarele trăsături caracteristice:1. Împrumutul de stat are caracter contractual. Spre deosebire de
impozit, care constituie o prelevare obligatorie, stabilită în mod unilateral de către stat în sarcina unei persoane fizice
sau juridice, împrumutul exprimă acordul de voinţă al părţilor. 2. Împrumutul are un caracter rambursabil. Ca mijloc de
procurare a resurselor băneşti de care statul are nevoie, împrumutul se caracterizează prin aceea că se restituie, la
termenul fixat, persoanelor fizice şi juridice care l-au acordat, spre deosebire de impozit, care constituie o prelevare, la
dispoziţia statului, definitivă şi nerambursabilă.3. Împrumutul de stat asigură deţinătorilor de înscrisuri publice, pe lângă
rambursarea sumei împrumutate, şi o anumită contraprestaţie. Pentru a putea intra în posesia sumei de bani care îi
lipseşte şi a o folosi potrivit trebuinţelor sale, statul se angajează să achite sistematic, deţinătorilor de înscrisuri publice,
“preţul” acestei folosinţe.

8. Elementele tehnice ale imprumutului public

Elemente tehnice care îl definesc din punct de vedere juridic şi anume: denumirea împrumutului, împrumutatul,
împrumutătorii, valoarea împrumutului, termenul de rambursare, dobânda, alte avantaje şi facilităţi acordate
subscriitorilor etc. a) Denumirea împrumutului poate fi legată de destinaţia acestuia, caracterul excepţional sau
obiectivul urmărit fiind precizat în denumirea împrumutului. b) Împrumutatul este autoritatea publică solicitantă a
creditului şi care angajează creditul în condiţiile precizate în prospectul de emisiune. Prin angajarea creditului respectiva
autoritate devine subscris sau debitor dar poate fi numită şi emitent al unor înscrisuri care poartă o denumire specifică
(certificate de trezorerie, obligaţiuni, bonuri de tezaur, rentă de stat, etc) şi care atestă subscrierea la împrumut,
valoarea titlului de stat, dobânda şi/sau câştigul, termenul de rambursare, etc. c) Împrumutătorii (subscriitorii, creditorii
sau depunătorii) sunt persoane fizice şi/sau juridice . d) Valoarea împrumutului semnifică cuantumul total al sumei
împrumutate şi apare sub forma cuantumului aprobat de organul legislativ sau executiv şi sub forma cuantumului
realizat la încheierea operaţiunii de plasare a titlurilor de stat. e) Termenul de rambursare indică data când trebuie
rambursat împrumutul de stat. Din acest punct de vedere, împrumuturile publice pot fi cu termene precise de
rambursare sau fără asemenea termene. f) Dobânda şi alte forme de remunerare. Preţul plătit de stat creditorilor săi
pentru folosirea sumei împrumutate îmbracă fie forma dobânzii (venit fix), fie forma câştigului (venit diferenţiat), fie
combinaţia celor două. g) Alte avantaje şi facilităţi acordate de stat pentru a face împrumuturile mai atractive pot fi:
scutirea de impozite şi taxe a veniturilor realizate din împrumuturi publice subscrise sau a veniturilor provenite din
tranzacţii la bursă cu efecte publice negociabile; acceptarea de către stat a unor titluri de credit la valoarea nominală
drept plată în contul impozitelor datorate statului; acordarea privilegiului juridic ca titlurile de credit să nu fie supuse
executării silite atunci când deţinătorul a ajuns în stare de faliment; garantarea împotriva variaţiilor monetare etc.
 9. Modalitatile de plasare a imprumuturilor de stat
Plasarea împrumuturilor de stat se poate realiza în trei modalităţi: prin subscriere publică; prin intermediul
consorţiilor (sindicatelor) bancare; prin vânzarea la bursă. Plasarea prin subscripţie publică se realizează prin grija
Ministerului Finanţelor Publice (sau altă instituţie abilitată) şi presupune publicitatea scopului şi condiţiilor lansării
împrumutului, precum şi organizarea de ghişee la administraţiile financiare, percepţii, case de economii, bănci sau direct
prin funcţionari publici. Plasarea prin intermediul consorţiilor (sindicatelor) bancare se realizează şi ea în două variante:
a) preluarea în comision a obligaţiunilor, situaţie în care statul intră în posesia sumelor pe măsura plasării şi suportă
riscul obligaţiunilor neplasate şi comisionul perceput de bancă pentru serviciul prestat; b) cumpărarea efectivă de către
bănci a titlurilor de împrumut, când riscul plasării revine băncilor care încasează, în schimb, diferenţa între cursul la care
plasează înscrisurile şi cursul la care cumpără aceste înscrisuri de la stat. Vânzarea la bursă se practică, de obicei, în
cazurile unor noi împrumuturi, atunci când statul doreşte ca acestea să treacă neobservate.

10. Plasarea titlurilor de stat pe piața internă

a) Prin intermediul pieţei interbancare sunt plasate: certificatele de trezorerie denominate în lei, pe termen scurt,
vândute prin metoda licitaţiei şi lansate pe piaţa primară prin BNR care acţionează ca agent al statului. Ele pot fi
achiziţionate de intermediarii autorizaţi să tranzacţioneze titluri de stat pe piaţa primară; certificate de trezorerie
denominate în valută, pe termen scurt, vândute prin metoda subscripţiei publice. Titlurile pot fi cumpărate de către
intermediarii autorizaţi pe piaţa titlurilor de stat, care pot subscrie în nume şi în cont propriu sau în contul clienţilor,
persoane fizice sau juridice rezidente şi nerezidente, prin Banca Naţională a României; obligaţiuni de stat emise pe
termen mediu şi lung pentru finanţarea deficitului bugetar sau în baza unor legi speciale. Ele pot fi denominate în lei,
vândute prin licitaţie şi lansate pe piaţa primară prin BNR sau pot fi denominate în valută şi vândute prin subscripţie
publică prin BNR, care acţionează ca agent al statului.

b) Prin trezoreriile locale sunt plasate certificatele de trezorerie denominate în lei, adresate persoanelor fizice, pe
termen scurt, şi care sunt vândute prin metoda subscripţiei publice.

c) Prin Bursa de Valori sunt vândute intermediarilor pieţei bursiere obligaţiunile municipale emise, pe termen mediu, de
autorităţile administraţiei publice locale în vederea finanţării unor proiecte de investiţii.

11. Definiti operatiunile de conversiune, arozare si consolidarea a datoriei publice

Conversiunea este operaţiunea de preschimbare a înscrisurilor unui împrumut vechi cu cele ale unui nou
împrumut, emis cu o dobândă mai mică, statul dorind să câştige în cazul unor situaţii economice favorabile. Prin
conversiune, statul obţine un avantaj material, dar suferă un prejudiciu moral, pierzând credibilitatea în faţa
subscriitorilor. Arozarea este operaţiunea (inversă conversiunii) de majorare a ratei dobânzii la împrumuturile de stat, în
situaţia scăderii cursului înscrisurilor acestuia, pentru a conserva interesul subscriitorilor faţă de împrumuturile de stat,
dacă statul are intenţia de a contracta noi împrumuturi în perioadele viitoare. consolidarea datoriei sale ajunse la
scadenţă, preschimbarea înscrisurilor împrumuturilor exigibile imediat sau pe termen scurt (de pildă, bonurile de tezaur)
cu înscrisuri ale unor împrumuturi pe termen mediu sau lung (obligaţiuni, titluri de rentă) sau fără termen (cum sunt
titlurile de rentă perpetuă).
12. Avantajele si dezavantajele împrumuturilor publice
Contractarea împrumuturilor publice prezintă o serie de avantaje:

 ca şi opţiune la împrumuturi, majorarea impozitelor ar afecta standardul de viaţă al populaţiei, măsura fiind
în acelaşi timp nepopulară, dăunătoare imaginii puterii politice care a promovat-o şi sancţionabilă electoral
prin vot;
 oferă alternative de fructificare a unor capitaluri băneşti temporar libere în economie;
 constituie mijloace mai rapide de procurare a resurselor financiare decât impozitele (mai ales cele directe),
deoarece perioada aferentă construirii asietei fiscale este superioară celei necesare subscrierii
împrumutului şi efectuării vărsămintelor în contul acestuia;
 consolidează patrimoniul statului doar în măsura în care destinaţiile împrumuturilor vizează acoperirea unor
 cheltuieli cu caracter productiv.
Dezavantajele împrumuturilor publice se rezumă la faptul că:

 transferă temporal sarcina datoriei, angajând generaţiile viitoare să suporte cheltuielile de rambursare,
numai însă în măsura în care acestea la rândul lor nu „consimt să-l refinanţeze prin contractarea altor
împrumuturi”
 reduc masa creditului privat, descurajând în acest fel iniţiativa privată;
 descurajează plasarea capitalurilor, în vederea fructificării acestora, în instituţii financiar-bancare private;
 în perioadele de depresiune economică statul poate să preschimbe înscrisurile unui împrumut vechi cu o
dobânda ridicată, cu înscrisuri ale unui împrumut nou cu o dobândă mai mică;
 pe fondul eventualei deprecieri accelerate a monedei naţionale, statul poate diminua anumite avantaje
materiale oferite iniţial creditorilor.
13. Care sunt scopurile contractării imprumutului de stat
-finanţarea deficitului bugetului de stat;
-refinanţarea datoriei publice;
-susţinerea balanţei de plăţi şi consolidarea rezervei valutare a statului;
-finanţarea internă şi externă a proiectelor de investiţii pentru dezvoltarea sectoarelor prioritare ale economiei;
-finanţarea şi dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii, cu capital majoritar românesc;
-finanţarea achiziţionării de bunuri şi servicii, inclusiv importul de materii prime şi resurse energetice;
-îndeplinirea obligaţiunilor legate de garanţiile de stat pentru împrumuturi;
-amortizarea şi achitarea împrumuturilor guvernamentale şi răscumpărarea datoriei neachitate, incluzând capitalul,
dobânda şi alte costuri;
-finanţarea necesităţilor pe termen scurt ale bugetului de stat;
-finanţarea cheltuielilor legate de lichidarea consecinţelor dezastrelor naturale şi ale altor calamităţi;
-menţinerea în permanenţă a unui sold corespunzător în Contul General al Trezoreriei statului;
-alte necesităţi aprobate prin legi speciale.

14. Care sunt sursele de finanțare a datorie publice

a.Impozitele sunt folosite pentru plata datoriei „neproductive”, care nu finanteaza crearea de avutie generatoare de
venit, si a dobanzilor aferente acesteia.
b.Venitul obtinut din finantarea prin imprumutul de stat a unor investitii productive generatoare de venit folosit, la
randul lui, la finantarea datoriei. In practica sunt rare astfel de cazuri.
c.Noi imprumuturi este ultimul resort la care recurg guvernele atunci cand nu pot finanta serviciul datoriei publice
din celelalte doua surse aratate.
15. De ce este considerată mai impovărătoare datoria externa comparativ cu datoria internă?
a. Imprumuturile externe trebuiesc sa fie rambursate, in timp ce imprumuturile interne pot fi transformate
intr-o datorie publica permanenta (perpetua) sau rambursarea poate fi amanata printr-o conversie intr-
un imprumut pe termen mai lung.
b. Sarcinile privind dobanzile pentru imprumuturile externe sunt determinate de catre creditor si guvernul
nu poate avea control asupra acestuia.
c. O scadere a valorii valutei debitorului pe pietele monetare interne creste povara platilor de dobanzi si a
capitalului rambursat.
d. Platile trebuiesc facute la momentul stabilit de catre creditor si nu la momentul convenabil debitorului.
e. Lipsa posibilitatii platii, fie a dobanzii, fie a capitalului conduce la penalitati in sarcina tarii in
imposibilitate de plati, ceea ce creaza dificultati pentru obtinerea unor credite in viitor.
f. Resursele sunt pierdute de catre o tara din moment ce valuta straina va fi utilizata la plata dobanzii si
aceasta inseamna ca aceasta valuta nu este disponibila pentru a face importuri sau in alte scopuri.
g. Balanta de palti va fi influentata negativ daca sumele obtinute prin imprumut nu vor fi utilizate pentru
cresterea exporturilor sau pentru reducerea importurilor tarii debitoare.
h. Pierderea de suveranitate este un pret indirect al recurgerii la imprumuturi externe. In mod obisnuit,
existe conditii atasate imprumutului, in mod special daca el este obtinut de la institutii internationale,
 cum ar fi Fondul Monetar International, care pot cere unui guvern sa urmeze anumite politici
economice.
16. Definiti echilibrul financiar public și prezentati instrumentele de politică economică folosite pentru
restabilirea echilibrului financiar.
Echilibrul reprezintă starea către care tinde economia, în vederea alocării optime a resurselor, în condiţiile în care
acestea sunt limitate. Este vorba de un volum şi o structură de resurse, materiale, umane, financiare, monetare şi
valutare, care să corespundă nevoilor şi posibilităţilor economiei naţionale într-o perioadă de timp determinată. politica
monetară
 politica fiscală
 politica bugetară
 politica preţurilor
 politica veniturilor.
 politici sectoriale (pe domenii de activitate)

17. Prezentati domeniile de manifestare a politicii financiar bugetare

Principalele domenii de manifestare a politicii financiar-bugetare a statului sunt următoarele:

a) domeniul cheltuielilor publice

b) domeniul resurselor financiare publice
c) domeniul echilibrului economico-financiar
18. Principiile politicii fiscal-bugetare
1. Principiul transparenţei în ceea ce priveşte stabilirea obiectivelor fiscal bugetare şi derularea politicii fiscale şi
bugetare. 2. Principiul stabilităţii. Guvernul are obligaţia de a conduce politica fiscal-bugetară într-un mod care să
asigure predictibilitatea acesteia pe termen mediu în scopul menţinerii stabilităţii macroeconomice. 3. Principiul
responsabilităţii fiscale. Guvernul are obligaţia de a conduce politica-fiscal bugetară în mod prudent şi să gestioneze
resursele şi obligaţiile bugetare, precum şi riscurile fiscale de o manieră care să asigure sustenabilitatea poziţiei fiscale
pe termen mediu şi lung. 4. Principiul echităţii. Guvernul va derula politica fiscal-bugetară luând în calcul, impactul
financiar potenţial asupra generaţiilor viitoare, precum şi impactul asupra dezvoltării economice pe termen mediu şi
lung. 5. Principiul eficienţei. Politica fiscal-bugetară a Guvernului va avea la bază utilizarea eficientă a resurselor publice
limitate, politica fiscalbugetară va fi definită pe baza eficienţei economice iar deciziile de alocare a investiţiilor publice,
inclusiv cele finanţate din fonduri primite de la Uniunea Europeană, se vor baza pe evaluarea economică, precum şi pe
evaluarea capacităţii de absorbţie.6. Principiul gestionării eficiente a cheltuielilor de personal plătite din fonduri
publice. Politica salarială care vizează locurilor de muncă aferente instituţiilor, autorităţilor, entităţilor publice şi/sau de
utilitate publică trebuie să fie în conformitate cu ţintele fiscal-bugetare din Strategia fiscal-bugetară, cu scopul de a
eficientiza gestiunea eficientă a fondurilor cu această destinaţie.

19. Obiectivele politicii fiscal bugetare

a. menţinerea datoriei publice la un nivel sustenabil;
b. realizarea unei sold al bugetului general consolidat aproape de zero pe durata ciclului economic;
c. gestionarea prudentă a resurselor şi obligaţiilor asumate ale sectorului public şi a riscurilor fiscal-
bugetare;
d. menţinerea unui nivel adecvat al resurselor bugetare pentru plata serviciul datoriei publice;
e. asigurarea predictibilităţii nivelului cotelor şi bazelor de impozitare sau taxare.
20. Prezentati relația dintre politica fiscal-bugetară si politica monetară și de credit
Politica fiscal-bugetară se interferează cel mai strâns cu politica monetară şi de credit, astfel:

1. - orice plată provenind din sectorul public sporeşte oferta de monedă în sectorul privat;
2. - orice plată din sectorul privat către cel public reduce oferta de monedă în sectorul privat;

3. – finanţarea deficitului bugetar prin emisiune monetară, sporeşte cererea globală (prin moneda suplimentară
disponibilă) dar cu condiţia ca aceasta să aibă acoperire în bunuri reale, altfel aceasta are efect inflaţionist;

4. - finanţarea deficitului bugetar prin creditul (împrumutul) public, duce la creşterea cererii de credit, care
antrenează creşterea ratei dobânzii şi prin aceasta determină reducerea investiţiilor particulare.