Facultatea de Științe Economice și Administrație Publica

Specialitatea : Finanțe și Bănci ,Anul II,Grupa 1a

Autofinanțarea
Principalul criteriu de autonomie financiară a
întreprinderii
-proiect la disciplina Management financiar-

Studentă :David Elena

Coordonator: Lect. Univ. Dr. Moroșan-Dănila Lucia

Cuprins:
Capitolul I - Autofinanțarea
I.1 - Definirea termenului de „autofinanțare”......................................................................2
I.2 - Componentele autofinanțării.........................................................................................2
I.3 -Avantajele și dezavantajele autofinanțării..........................................................3

I.4.Măsurarea autofinanțării………………………………………………………………4
I.5. Legătură dintre autofinanțare amortizare, repartizarea profiturilor și împrumut.4

Capitolul II - Capacitatea de autofinanțare

II.1.Definirea conceptului de „capacitate de autofinanțare”........................................6

II.2. Determinarea capacităţii de autofinanţare.........................................................7

Capitolul I
Autofinanțarea

1
I.1.Definirea termenului de „autofinanțare”

Autofinanțarea constituie modul de finantare cel mai original si fundamental.Ea reprezinta

forma originala a finantarii, intrucat corespunde primelor forme istorice ale avansarii de
capital.Conform definitiei din dictionar,autofinantarea este definita ca fiind finantarea din fonduri
proprii.
 În sens economic,termenul de „autofinanțare” se referă la asigurarea desfășurării activității
agenților economici, satisfacerea nevoilor curente de producție, a celor de investiții și a altor necesități
din resurse proprii, fără a apela la resurse externe cum ar fi contractarea de credite bancare, emisiunea
de hârtii de valoare etc.

În structura surselor de finanţare a investiţiilor, efortul propriu (autofinanţarea) rămâne

permanent pe primul plan.
În principiu, pentru investitor, autofinanţarea pare a fi o sursă gratuită, deoarece nu presupune
nici un fel de plăţi. Dar, totuşi, că o parte a capitalului propriu, autofinanţarea are şi ea un cost sau , mai
degrabă, un cost de oportunitate, dat de limita ratei de rentabilitate cerute de acţionari (de proprietari).
Această pentru că ei renunţă la o remunerare suplimentară în scopul asigurării de resurse financiare
pentru dezvoltarea viitoare a întreprinderii .
Locul însemnat pe care îl  ocupă autofinanţarea printre celelalte căi de finanţare decurge din
faptul că creează avantaje atât pentru acţionari, cât şi pentru societatea comercială că persoană juridică.
Acţionarii sunt avantajaţi întrucât, capitalizând o parte a profitului, creşte valoarea bursieră a
întreprinderii, creşte cursul acţiunilor deţinute de ei, prin urmare, creşte avuţia lor. În afară de această,
profitul reinvestit este exonerat de la plata impozitului pe profit sau se aplică reduceri substanţiale de
impozit, ceea ce creează posibilităţi mai mari de reinvestire.
 Întreprinderea, că persoană juridică, este avantajată întrucât nu mai este nevoită să apeleze nici
la acţionari, nici la piaţa financiară pentru a obţine fondurile de care are nevoie pentru dezvoltare.
Totodată, creşte autonomia financiară a întreprinderii faţă de bănci.
 

I.2.Componentele autofinanțării

Autofinanțarea are două componente:

 autofinanțarea de menținere
 autofinanțarea netă

2
Autofinanțarea de menținere include sursele din care urmează să se realizeze în viitor cheltuielile pentru
menținerea potențialului productiv, respectiv pentru reînnoirea mijloacelor de producție și acoperirea
riscurilor de exploatare.

Principalele surse de formare a autofinanțării de menținere sunt:

 amortizările normale (ce corespund pierderii reale din valoarea imobilizarilor)
 provizioanele
     Autofinanțarea netă este partea din autofinanțarea brută din care se formează sursele proprii ale
întreprinderii peste necesarul cerut de refacerea capitalurilor investite având că efect o creștere
a patrimoniului.
Autofinanțarea netă se constituie în principal din profitul net repartizat pentru fonduri proprii, adică din
profitul care ramâne după participarea angajaților la profit și remunerarea asociaților sau acționarilor.
Partea din fondul de amortizare care depășește deprecierea reală a imobilizarilor poateconstitui de
asemenea o sursă a autofinanțării nete.
Trebuie precizat că amortizarea are o influență neutră asupra autofinanțării : mărind costurile cu
amortizarea se micșorează profitul și invers, astfel încât nu se poate conta pâna la urmă decât pe
resursele generate din exploatare.
În schimb, prin politică de amortizare practicată există posibilitatea întreruperii sau încetinirii
ritmului deamortizare, apare posibilitatea constituirii anuale a unui fond de amortizare mai mic sau mai
mare în funcție denevoile întreprinderii.
 

I.3.Avantajele și dezavantajele autofinanțării

Mulți antreprenori întâmpină o dilema atunci când au de ales modalitatea cea mai potrivită

pentru a-și finanța afacerea.
Având în vedere că în ziua de azi există atâtea modalități de finanțare,atât  clasice cât și noi, e
normal că antreprenorii să fie confuzi. Fiecare din aceste cai de finanțare a afacerii are însă
propriile avantaje și dezavantaje.
Principalele avantaje oferite de autofinanțare sunt:
 
 constituie un mijloc sigur de finanțare, o sursă independența și stabilă de fonduri în anumite situatii
conjuncturale nefavorabile pentru întreprindere;
 autonomia financiară asigurată prin autofinanțare permite întreprinderii independența de gestionare
față de organismele financiare și de credit;
 asigura întreprinderii un mare grad de libertate privind dezvoltarea investițiilor, cu condiția
realizării unor investiții utile, profitabile;
 permite frânarea îndatorarii și implicit reducerea cheltuielilor financiare;
 permite măsurarea randamentului capitalurilor proprii, respectiv a rentabilității financiare
(autofinantareaneta / capitalul propriu);
 reprezintă factorul hotarâtor în asigurarea accesului pe piață de capital și atragerea de noi capitaluri
din afară întreprinderii. 

            Cu toate aceste avantaje oferite de autofinanțare, nu trebuie exagerat în această direcție
deoarece în situația în care rentabilitatea economică a întreprinderii este superioară ratei dobânzii
practicată pe piață financiară, cu cât raportul dintre capitalul împrumutat și capitalul propriu este mai
mare, cu atât randamentul financiar al întreprinderii crește.
3
 Dezavantajele autofinanțării:

 aparent resursele proprii nu au costuri de finanțare; în fapt rentabilitatea așteptată de acționari

depășește costurile capitalurilor împrumutate;
 se pierde contactul cu piață financiară, ceea ce poate avea influențe negative asupra cursului
acțiunilor;
 dacă nu se apelează la împrumuturi în anumite perioade sau pentru anumite proiecte de investiții cu
o rentabilitate economică superioară, costului împrumuturilor se pierde efectul pozitiv de
îndatorare.
 fondurile proprii pot apărea în dezacord cu termenele pentru cheltuielile necesare realizării unei
investiții, ceea ce ar periclita punerea în funcțiune la momentul optim

 
Decizia de autofinanțare și nivelul acesteia sunt adesea influențate de factori externi cum ar fi:      
 restricțiile privind accesul pe piață de capital
 diverse constrângeri juridice.
 fiscalitatea
 

I.4.Măsurarea autofinanțării
Autofinanțarea corespunde nevoilor noi obținute din activitatea întreprinderii și destinate să
finanțeze activitatea viitoare, este vorba de profitul brut sau rezultatul brut reinvestit în întreprindere.
Este fără îndoiala mai clar dacă spunem că autofinanțarea corespunde unui surplus monetar degajat de
întreprindere din activitatea să și folosit pentru finanțarea dezvoltării viitoare.
Dar o definire mai tehnică a autofinanțării cere să fie precizate componentele sale și modul sau
de calcul. În această privința două puncte de vedere pot fi propuse. Primul prezintă autofinanțarea că
diferența între fluxul încasarilor și al plăților determinate de activitatea întreprinderii. Al doilea prezintă
autofinanțarea că o parte a surplusului monetar (cash-flow sau capacitate de autofinanțare) obținut de
întreprindere.
Caracterul fundamental al acestei resurse ține de faptul că această constituie elementul în baza
căruia finanțarea externă va putea fi solicitată și atrasă de către întreprindere. Acest statut al
autofinanțării ține de două rațiuni fundamentale.
Pe de o parte, mărimea să (în valoare absolută și în valoare relativă) furnizează indicații cu privire la
performanțele întreprinderii. O autofinanțare ridicată asigura pe investitorii financiari asupra
posibilităților de remunerare și de punere în valoare, de către întreprindere, a fondurilor pe care ei le
vor investi.
Pe de altă parte autofinanțarea crează capacitatea de rambursare a datoriilor întreprinderii și da o
măsură riscului pe care furnizorii de fonduri și-l asumă.
 

4
I.5. Legătură dintre autofinanțare amortizare, repartizarea profiturilor și împrumut
 
 Legătură dintre autofinanțare și amortizare
          Cheltuielile ocazionate de amortizarea activelor imobilizate măresc costurile, micșorează
beneficial și, prin urmare, impozitul pe profit datorat statului. Țînând seama că cheltuielile cu
amortizarea nu generează fluxuri financiare negative, rezultă că fondurile de amortizare obținute prin
recuperarea acestor cheltuieli poate fi utilizat pentru reinvestire și, alături de economia de impozit pe
profit că urmare a micșorări bazei impozabile, să mărească gradul de autofinanțare.
          În realitate, amortizarea are o influență neutră asupra autofinanțării: mărind costurile cu
amortizarea, se micșorează profitul și invers, așa încât nu se poate conta pe un alt cuantum al resurselor
de autofinanțare decât acela pe care-l poate genera exploatarea.
          În schimb, politică de amortizare poate permite modularea fluxurilor de autofinanțare, crescător
sau descrescător, în funcție de scopurile urmărite de întreprindere. Aplicarea diverselor metode de
amortizare, că și posibilitatea întreruperii sau încetinirii ritmului de amortizare creează posibilitatea
constituirii anuale a unui fond de amortizare mai mare sau mai mic.În cazul creșterii fondului de
amortizare, scad fluxurile negative reprezentând impozit pe profit și, prin urmare, cresc fluxurile de
autofinanțare.
          Spre exemplu, aplicarea metodei de amortizare regresive conduce la descreșterea de la un an la
altul a cheltuielilor cu amortizarea; că atare, în primii ani fluxurile de autofinanțare vor fi mai mari -
întemeiat  atât de volumul fondului de amortizare, cât și de economia de impozit pe profit - în timp ce,
către sfârșitul duratei de funcționare a activelor imobilizate, fluxurile de autofinanțare vor fi mai mici,
că urmare a scăderii fondului anual de amortizare și, totodată, a creșterilor vărsămintelor în contul
impozitului pe profit.
         
                   
 Legătură dintre autofinanțare și repartizarea profitului
          Între politică de autofinanțare și politică de repartizare a profitului există o strânsă legătură.
Acordarea de dividende mai mari sau mai mici influențează nemijlocit asupra mărimii fondului de
rezervă și, prin urmare, asupra autofinanțării. Acordarea de dividende mari acționarilor are drept efect
pozitiv păstrarea încrederii și fidelității lor față de societate, însă micșorează posibilitățile de
autofinanțare.
          Beneficiul unei societăți comerciale pe acțiuni, fie că se distribuie sub formă de dividende, fie că
se constituie fond de rezervă (posibilități de autofinanțare) este proprietatea acționarilor. De aceea,
politică față de repartizarea profiturilor este, în ultima instanța, o politică de lichiditate: dacă se
constituie fond de rezervă, cresc lichiditățile întreprinderii și deci posibilitățile de autofinanțare;
repartizări de dividende mai mari conduc la micșorarea lichidităților și deci a posibilităților de
autofinanțare.
          Din punct de vedere al repartizării profiturilor sub formă dividendelor,  se conturează două
curente: acționari care preferă dividendele sporite pentru consum imediat și care, practic, sunt în
dezacord cu politică conducerii societății comerciale de autofinanțare că mijloc de creștere economică;
în speranța unor profituri viitoare consistente, fără a pierde, totodată, posibilitatea obținerii unor
lichidități imediate, putând vinde la bursă acțiunile pe care le dețîn.
         
 În situația nerepartizarii de dividende, într-un an sau altul, pot apărea nemulțumiri din partea
acționarilor și care se pot concretiza în tendința de vânzări la bursă a acționarilor. Dacă procesul de
vânzare capătă amploare sau se generalizează, consecință este scăderea cursului acțiunilor la bursă. În
această situație se creează două aspecte neplăcute:

5
  imposibilitatea pentru societatea comercială de a efectua creșteri de capital prin emisiune de noi
acțiuni din cauza cursului bursier scăzut. Cum prețul de emisiuni al acțiunilor trebuie să se
situeaze între valoarea nominală și cursul zilei, un curs scăzut ar determina și un preț de
emisiune scăzut, ceea ce ar fi neconvenabil pentru societate.
Cu cât un curs este mai scăzut, cu atât mai multe acțiuni trebuie emise în vederea cifrei propuse
de creștere a capitalului social, însă numărul crescut al acționarilor atrage remunerație în viitor
sub formă dividendelor.
Prin urmare, dacă admitem că nivelul scăzut al cursului este o consecință a politicii de
autofinanțare, se poate spune că această face creștere de capital mai costisitoare;
 cursul scăzut al acțiunilor, determinat de politică de autofinanțare și de dividende, atrage atenția
investitorilor străini care, prin cumpărări masive la bursă în perioade optime, pot prelua
controlul asupra societății comerciale

 Legătură dintre autofinanțare și împrumut

           
            Obligațiile societăților decurgând din politică lor de îndatorare se traduc în plăti regulate de
dobânzi care, împreuna cu rambusarile anuale, constituie cheltuieli financiare. Cu cât structura
financiară este mai îndatorată cu atât cheltuielile financiare anuale sunt mai mari, reducând beneficiul
și, prin urmare, posibilitățile de autofinanțare.
          Sub aspect financiar legătură între autofinatare și îndatorare este mai complexă. Autofinanțarea
este aproape întotdeauna o condiție necesară în vederea obținerii unui împrumut; ea constituie, în
același timp, o garanție și un mijloc de rambursare. Pentru a aprobă creditele solicitate, băncile cer
întreprinderilor încadrarea în anumite limite de îndatorare.
          Cu cât crește capacitatea de autofinanțare, crește și posibilitatea apelării la credite. Întreprinderile
care folosesc credite speră să obțînă efecte de îndatorare pozitive, astfel încât să permită nu numai plăti
de principal și dobânda , dar să rămână și un profit care să poată fi utilizat, eventual, pentru finanțarea
unor noi proiecte, deci pentru sporirea posibilităților de autofinanțare. O asemenea perspectiva este
realizată în cazul în care rată rentabilității economice este mai mare decât rată dobânzii. Sub acest
aspect împrumutul apare că o autofinanțare anticipată.

Capitolul II

Capacitatea de autofinanțare

II.1.Definirea conceptului de „capacitate de autofinanțare”

Capacitatea de autofinanțare reprezintă potenţialul financiar degajat de activitatea rentabilă la

sfârşitul exerciţiului, destinat să finanţeze politică de investiţii din perioada viitoare şi să remunereze

6
acţionarii prin dividend.1 Capacitatea de autofinanțare mai poate reprezintă și  un surplus monetar care
se obține că rezultat al tuturor operațiunilor de încasari și plăti efectuate de întreprindere, într-o
perioada de timp, având în vedere și incidența fiscală.
Pentru determinarea capacității de autofinanțare, trebuie avute în vedere atât variabile
economice, cât și financiare.
Variabilele economice pornesc de la previziunile de vânzari (cantități x prețuri) și previziunile
asupra costurilor (materii prime, materiale, combustibili, salarii etc.), în timp ce variabilele financiare
au în vedere politică de împrumut, promovată de întreprindere, care ocazionează cheltuieli financiare,
politică de amortizare care poate încarca diferit costurile pentru anumiți ani și politică de repartizare a
profiturilor care dimensionează volumul dividendelor distribuite acționarilor, al participațiilor la
beneficii sau al majorării fondurilor de rezervă.
Capacitatea de autofinanțare este un indicator de mare expresivitate economică, reflectând
forță financiară a unei societăți comerciale, garanția securității și independența acesteia. Întreprinderile
cu o bună capacitate de autofinanțare își micșorează riscul financiar, fiind în măsură să surmonteze
greutățile în perioadele de criză economică, când accesul la credite este dificil din cauza dobânzilor
înalte.
          Totodată capacitatea de autofinanțare este și un indicator de lichiditate financiară și de
solvabilitate, care ridică gradul de bonitate al firmei, mărește încrederea partenerilor de afaceri, creând
condiții mai bune de negociere a contractelor economice. Putem adaugă, de asemenea, că o capacitate
de autofinatare bună exprimă și o capacitate de îndatorare bună, respectiv posibilitatea de a garanta mai
bine creditele bancare la care face apel întreprinderea.
Capacitatea de autofinantare reflecta potentialul financiar de crestere economică a întreprinderii,
respectiv sursa interna de finanţare generala de activitatea indsutriala şi comerciala a acesteia destinata
sa asigure:
 finanţarea unor nevoi ale gestiunii curente;
 cresterea fondului de rulment;
 finanţarea totala sau partiala a noilor investitii;
 rambursarea imprumuturilor contractate;
 remunerarea capitalurilor investite.

II.2. Determinarea capacităţii de autofinanţare

Pentru determinarea capacităţii de autofinanţare se porneşte de la separarea cheltuielilor şi
veniturilor în funcţie de incidenţa acestora asupra trezoreriei întreprinderii în două categorii:

Fluxuri realizabile

Fluxuri calculate
1
Conform Isfanescu A., Stanescu C., Baicusi A., Analiza economico-financiara, ed. II-a,

7
Capacitatea de autofinanţare se poate determina prin două metode:
a) Metoda deductivă permite determninarea capacităţii de autifinanţare ca diferenţă între veniturile
încasabile, corespunzătoare unor încasări efective sau viitoare, şi cheltuielile plătibile, corespunzătoare
unor plăţi efective sau viitoare. Este suficient sa analizăm caracterul monetar sau nemonetar al
veniturilor şi al cheltuielilor.Până la nivelul excedentului brut de exploatare, toate veniturile şi
cheltuielile sunt încasabile şi respectiv de plată.

CAF = = -
Veniturile încasabile - Cheltuieli plătibile

Având în vedere că excedentul brut de exploatare este în întregime constituit din venituri
încasabile şi cheltuieli plătibile, calculul capacităţii de autofinanţare poate avea ca punct de plecare
excedentul brut de exploatare. Putem pleca prin urmare de la excedentul brut de exploatare.
Transferurile de cheltuieli au un caracter încasabil; este vorba, de exemplu, de o rambursare a
indemnizaţiei de securitate socială sau de o rambursare a unei prime de asigurări. In cazul transferului
de cheltuieli pentru cheltuielile de repartizat, este vorba de o asimilare a cheltuielilor de exploatare în
investiţii.

Trecând prin cascada soldurilor intermediare de gestiune, relaţia de calcul devine:

Alte venituri din exploatare Alte cheltuieli din exploatare (cu

(cu excepţia ct. 7583 Venituri excepţia ct. 6583 cheltuieli privind
EBE + din vânzarea activelor şi alte _ activele cedate şi alte operaţii de
operaţii de capital şi ct. 7584 capital)
Venituri din subvenţii pentru

Cheltuieli financiare (cu

Rezultatul Impozit pe
+ Venituri _ excepţia Ajustări de valoare ± activităţii
_ profit
Financiar privind imobilizările financiare
extraordinare
e şi investiţiile deţinute ca active
circulante (ct.686-ct 786)

= CAF

8
b)Prin Metoda aditivă rezultatul exerciţiului fiind egal cu ansamblul veniturilor şi cheltuielilor
exerciţiului (monetare sau calculate), capacitatea de autofinanţare se poate calcula adăugând la
rezultatul exerciţiului ansamblul cheltuielilor calculate şi scăzând ansamblul veniturilor.
O eroare frecventă comisă în calculul capacităţii de autofinanţare prin metoda aditivă este
neluarea în calcul a provizioanelor şi a veniturilor din provizioane cu caracter financiar sau excepţional,
care sunt clasate în contul de profit şi pierdere în blocurile financiare sau excepţionale.
= = =PN + -
CAF Cheltuieli Venituri calculate
calculate

Pe baza capacitatii de autofinantare, se pot stabili o serie de indicatori utili înaprecierea

independentei financiare a întreprinderii:

a)Capacitatea potentiala de rambursare a cheltuielilor financiare care reflecta numarul de

ani necesari pentru a asigura rambursarea cheltuielilor financiare, pe baza capacitatii de autofinantare
anuale degajate de întreprindere.
Cheltuieli financiare 
  R =
CAF 
 
b)Rata de finantare a investitiilor anuale reflecta proportia în careîntreprinderea poate asigura finantarea
investitiilor anuale pe seama CAF, în situatia în care intreaga suma ar fi alocata în acest scop. 
CAF
 R =
 Investitii anuale

c)Rata de acoperire a excedentului brut reflecta participarea fluxului potential de lichiditati, din activitatea
de exploatare, la formarea fluxului total de disponibilitati al întreprinderii.
   CAF
R=
RBR
 
 

9
Bibliografie

1.Isfanescu A., Stănescu C., Baicusi A., “Analiză economico-financiară”, ed. II-a, Ed.Economic,
București, 1999.

2.Petrescu Silvia,”Diagnostic economic financiar” , Ed. Sedcom Libris, Iași, 2004

3.Petrescu  S., Mironiuc M.,”Analiza economico-financiară. Teorie și aplicații”,Editura Tiparul, Iași, 2002

4.https://www.scribd.com/document/79321533/Analiza-capacit%C4%83%C8%9Bii-de-autofinan
%C5%A3are-%C5%9Fi-a-autofinan%C8%9B%C4%83rii

10