CAP.6.

OPERAŢIUNI BANCARE DE TRANSFER AL FONDURILOR

Mijloacele băneşti ale economiei sunt supuse în permanenţă unor mişcări
determinate de complexitatea fenomenelor şi proceselor economice care generează
operaţii de încasări şi plăţi. Acestea au loc cu ajutorul:• numerarului şi • a banilor de
cont.
Deşi circulaţia numerarului ocupă o pondere relativ redusă (mai puţin de 15%) în
totalul circulaţiei băneşti din cadrul economiei noastre naţionale, operaţiile cu numerar
efectuate de către bănci prezintă importanţă deosebită, deoarece, prin respectarea strictă
a disciplinei operaţiilor bancare cu numerar se creează premisele asigurării echilibrului
bănesc şi a stabilitǎţii monetare.
Preluarea prin încasare a sumelor monetare aduse de clienţi şi eliberarea de sume
către aceştia reprezintă cele mai vechi operaţiuni efectuate de o bancă.
Numerarul aflat în circulaţie (bancnote şi monede metalice) se află la agenţii
economici (în casieriile proprii) şi la persoane fizice, în calitate de deţinători nonbancari.
Cantitatea de numerar în circulaţie sub formă de bancnote şi monede metalice
se restrânge la nivelul unei ţări atunci când populaţia şi agenţii economici utilizează
predominant conturile bancare, fie pentru încasarea anumitor sume sau efectuarea de
plăţi prin instrumente specifice, fie prin ghişee automate de eliberare a numerarului.
Băncile comerciale din România sunt abilitate prin lege, prin statutul propriu şi
prin autorizarea băncii centrale să efectueze operaţiuni de casă (casierie) la solicitarea
clienţilor.
Prin operaţiuni de casă se înţelege primirea, verificarea, numărarea, păstrarea
şi eliberarea numerarului şi a altor valori (metale preţioase, hârtii de valoare - acţiuni,
obligaţiuni -, imprimate cu regim special, certificate de depozit, carnete de cecuri,
efecte de comerţ aflate în custodia băncii), executate de compartimente specializate ale
băncilor denumite tezaur-casierie pentru operaţiunile iniţiate de clienţi, dar şi pentru
cele proprii ale băncilor.
Operaţiuni de decontare cu numerar sau operaţiuni de casierie
Realizarea operaţiunilor de casierie la nivelul băncilor comerciale impune
anumite cerinţe specifice, şi anume:
1. Respectarea reglementărilor bancare;
2. Securitate maximă în depozitarea numerarului şi a altor valori;
3. Limitarea riscului în manevrarea, transportul şi paza
valorilor;
4. Asigurarea integrităţii valorilor;
5. Valorificarea corespunzătoare a excedentului de numerar din casierie;
6. Existenţa unui personal calificat pentru astfel de operaţiuni.
Organizarea şi funcţionarea operaţiunilor de casierie se bazează pe principiul
maximei securităţi şi minimizării riscurilor (manevrare, falsificare, furt etc.) iar
acţiunea de control pe principiul prevenirii riscurilor şi independenţei echipei de
verificare a activităţii de casierie. În realizarea unei circulaţii băneşti normale, un rol
important îl au unităţile bancare operative, respectiv compartimentele tezaur şi
casierie din cadrul lor, prin intermediul cărora se efectuează încasările şi plăţile în
numerar.
Casieria bancară
Este principalul punct de intrare în sistemul bancar a bancnotelor fizice, aici se
identifică falsurile și monedele contrafăcute
Poate fi și “poarta de intrare” a numerarului dobândit pe căi ilicite care se dorește
a fi “spălat” și evidențiat ca fiind de proveniență legală
Circulația și păstrarea numerarului presupune:
 Organizarea și funcționarea tezaurului;
 Organizarea casei de circulație;
 Organizarea caselor operative și a caselor speciale.
 Organizarea și funcționarea tezaurului
Activitatea de tezaur-casierie este organizată şi funcţionează după norme riguros
elaborate, într-un spaţiu separat de celelalte servicii ale băncii, în încăperi special
amenajate, care să ofere condiţii de securitate deplină a operaţiunilor.
Tezaurul este un spațiu special amenajat la același nivel cu casieria sau în
subsolul băncii, cu acces restricționat și care prezintă un grad de siguranță ridicat de
păstrare a valorilor și banilor.
Un principiu de desfășurare a activității de casierie este legat de obligația băncii
de a păstra, la ghișeu, pe parcurusul zilei o cantitate mică de bani și valori în spațiul de
lucru curent, restul fiind păstrat în case de fier și tezaur, iar la sfârșitul unei zile bancare
toți banii trebuie obligatoriu depozitați în tezaure.
Organizarea şi funcţionarea casei de circulaţie
Casa de circulaţie reflectă operaţiunile cu numerar efectuate în cursul unei zile
de lucru de către o unitate bancară, respectiv totalul sumelor încasate şi plătite şi
soldul acestora, în structura pe cupiuri, care se înregistrează în aceeaşi zi în casă până la
sfârşitul programului de lucru.
Plafonul de numerar reprezintă sumele în numerar pe care casieria băncii le
poate deţine conform aprobării băncii centrale (excedent / deficit de numerar).
Excedentul de numerar reprezintă suma cu care s-a depăşit plafonul stabilit
pentru casa de circulaţie şi care se regăseşte în soldul operaţiunilor unei zile de lucru.
Redistribuirea excedentului de numerar pentru valorificare se recomandă să se
facă prin depunere la sucursalele băncii centrale, la unităţile aceleiaşi bănci sau la alte
instituţii de credit care au nevoi suplimentare de fonduri.
În cazul insuficienţei numerarului în casieria de circulaţie, unitatea bancară se
va putea alimenta din contul deschis la banca centrală, de la unităţile aceleiaşi societăţi
bancare sau de la alte bănci, respectând principiul operativităţii pentru a nu afecta
operaţiunile executate la cererea clientelei.
Cauzele care pot conduce la situaţii de asemenea natură sunt: proasta
administrare şi planificare a necesarului de numerar din casierie şi subdimenisonarea
plafonului de casă; urgenţa unor plăţi de valori mari neplanificate, solicitate cel mai
adesea de agenţii economici; retrageri masive de numerar, atunci când banca are
probleme serioase de lichiditate şi solvabilitate.
 Organizarea şi funcţionarea caselor operative şi speciale
Case operative. În funcţie de activitatea desfăşurată în spaţiul afectat, casele
operative pot fi la rândul lor:
o de încasări;
o de plăţi;
o de încasări şi plăţi;
o de vânzare şi răscumpărare a certificatelor de depozit şi a hârtiilor de
valoare;
o de vânzare a imprimatelor cu regim special;
o case de valori pentru primirea de la clienţi a genţilor sigilate.
Casele speciale (valutare) oglindesc operaţiunile cu valută sub formă de
numerar pe care clienţii băncii le solicită la ghişee. Natura operaţiunii delimitează două
tipuri de casierii speciale în valută: de operaţiuni valutare cu însemne monetare străine
(încasări, plăţi în/din contul curent în valută, depuneri/retrageri de valută în/din
conturile de depozit, achiziţionarea/răscumpărarea certificatelor de depozit şi a
certificatelor de trezorerie în valută etc); case de schimb valutar organizate în interiorul
băncii sau amplasate în afara sediului băncii (puncte de trecere a frontierei, aeroporturi,
gări, zone turistice de mare interes etc), cu respectarea condiţiilor impuse de normele şi
regulamentele băncii centrale.
În practică, băncile comerciale asociază activitatea de casierie, organizând o
singură casă operativă de încasări/plăţi în monedă naţională şi o casă valutară,
respectându-se astfel principiul evidenţierii separate a operaţiunilor cu valută.
Organizarea activităţii după acest principiu, regăsit la nivelul tuturor băncilor,
este cu atât mai mult justificată cu cât se manifestă o tendinţă evidentă de reducere a
operaţiunilor cu numerar în monedă naţională şi valută şi o reorientare către
instrumentele fără numerar (cecuri simple, de călătorie, ordine de plată, cărţi de plată de
debit etc).
Controlul operaţiunilor de casierie
Normele de funcţionare bancară prevăd controlul operaţiunilor cu numerar
înregistrate într-o zi pe cele trei segmente: la tezaur, la casa de circulaţie şi la casele
operative de către persoanele acreditate sau casierul şef. Acest control se realizează de
regulă prin sondaj, fie la deschiderea, fie la închiderea zilei operative.
Principalul obiectiv al controlului este verificarea corectitudinii şi realităţii
înregistrării sumelor deţinute şi a efectuării sincronizate a acestora.
De asemenea, se verifică derularea în timp optim a celorlalte valori, cecuri,
ordine de plată, cambii, certificate de depozit etc. şi îndreptarea lor pe circuitele
specifice bancare, direct sau în corelaţie cu alte compartimente ale băncii, astfel ca să se
asigure operativitatea şi eficienţa operaţiunilor.
Spre ilustrare sunt prezentate câteva obiective specifice ale controlului: păstrarea
în tezaur şi a altor valori decât cele prevăzute de norme; respectarea instrucţiunilor de
închidere, deschidere şi sigilare a tezaurului; modul de păstrare a cheilor şi sigiliilor
deţinătorilor; modul şi frecvenţa completării registrelor; instalarea şi funcţionarea
mijloacelor tehnice de pază şi alarmare sonoră, realizarea legăturii cu cea mai
apropiată unitate de poliţie; verificarea numerarului şi a celorlalte valori existente în
tezaur, a genţilor sigilate cu numerar etc.
4. Operaţiunile de casierie
Se disting două categorii de operaţiuni cu numerar indiferent de moneda utilizată
şi de programul de ghişeu, şi anume: operaţiuni de încasări şi operaţiuni de plăţi.
Verificarea, împachetarea şi păstrarea activelor financiare în casieriile
băncilor trebuie să respecte reglementările în vigoare.
Numerarul în monedă naţională din casa de circulaţie se păstrează pe cupiuri
Numerarul în valută se păstrează în pachete a 100, 500 şi 1000 bilete
(bancnotele) sau în săculeţi, fişicuri şi plicuri (monedele metalice), pe feluri de valută şi
pe cupiuri.
Celelalte mijloace de plată străine se păstrează separat în plicuri, pe tipuri de
instrumente de plată.
Operaţiunile de încasări şi plăţi în monedă naţională
Potrivit atribuţiilor lor, casierii primesc, în mod obişnuit, numerar şi cecuri de
la titularii de cont sau împuterniciţii acestora, precum şi sume de încasat în favoarea
unor clienţi cu conturi deschise la aceeaşi bancă sau la o altă societate bancară.
Primirea numerarului se face numai după verificarea acestuia şi înregistrarea
sumei în registrul de casă, concomitent cu reflectarea sumei în contul curent al
titularului.
În cazul depunerii numerarului după terminarea programului operativ de lucru,
prin genţi sigilate, înregistrarea în contul clientului se face cu data următoarei zile
lucrătoare.
Depunerile de sume în monedă naţională se fac în baza unor documente. care
în funcţie de particularităţile operaţiunii de încasare pot fi: (a) chitanţa;(b) ordinul de
încasare;(c) borderoul însoţitor în cazul genţilor sigilate.
Operaţiunile de retragere de numerar pentru diverse utilizări atât de
persoane fizice, cât şi juridice se efectuează prin casele de plăţi, în timpul programului
normal şi prelungit de lucru, pe baza cecurilor simple (de numerar) şi a ordinului de
plată.
Casierul plătitor primeşte un avans din tezaur la începutul zilei operative ţinând
seama de plăţile programate pentru acea zi.
În cazul în care avansul nu este suficient, casierul poate solicita alimentare, dar
respectând principiul eficienţei financiare de a nu rămâne cu sume mari neutilizate
la închiderea zilei operative.
Operaţiunile de încasări şi plăţi în valută
Operaţiunile de încasări şi plăţi în valută efectivă şi alte mijloace de plată
străină se fac potrivit Regulamentului BNR nr. 4/2005 privind efectuarea operaţiunilor
valutare, folosindu-se ca documente: Chitanţa valută pentru depuneri de valută şi
Ordinul de plată pentru retrageri de sume în valută.
Aceste documente se pun la dispoziţia clientului de către bancă şi se completează
de către administratorul de cont în 3 exemplare, pentru fiecare tip de valută, fiind
destinate următoarelor tipuri de operaţiuni: încasări şi plăţi în conturi curente şi de
depozit în valută ale persoanelor fizice şi juridice; schimb de valute pentru
persoane fizice; încasări şi transferuri de cecuri de călătorie şi
comerciale; încasări din ordine de plată şi mandate poştale externe etc
Operaţiunile zilnice se înregistrează în registrul de încasări şi plăţi în valută. O
atenţie sporită în preluarea valutei de către casierii bancari este necesară deoarece
frecvenţa falsurilor este mult mai mare decât în cazul monedei naţionale.
În acest sens, casieriile sunt dotate cu aparatura şi documentaţia de specialitate
necesare pentru depistarea falsurilor (lămpi cu lumină ultravioletă şi detectoare de
cerneală magnetică, albume cu specimene de bancnote, buletine informative de falsuri şi
noi emisiuni de valută etc).
Operaţiunile de schimb valutar se pot efectua şi prin casele de schimb
valutar care pot fi organizate la nivelul unei unităţi bancare.
Conform Normei BNR nr. 4/2005 privind efectuarea operaţiunilor de schimb
valutar, pentru fiecare tranzacţie se întocmesc buletine de schimb valutar sau bonuri
fiscale valutare, care trebuie să conţină cel puţin următoarele elemente:
 denumirea şi adresa emitentului;
 codul statistic al punctului de schimb valutar;
 data emiterii; seria şi numărul buletinului de schimb valutar/bonului fiscal;
 numele şi prenumele clientului;
 ţara clientului;
 categoria rezident/nerezident;
 documentul de identitate al clientului: tip, serie, număr;
 suma încasată de la client (valute cotate/moneda naţională); cursul de schimb
valutar;
 suma plătită clientului (valute cotate/moneda naţională);
 semnătura casierului; ştampila punctului de schimb valutar.
Buletinele de schimb valutar sunt documente cu regim special care se
întocmesc în 2 exemplare, un exemplar fiind înmânat clientului iar celălalt fiind ataşat la
registrul zilnic al tranzacţiilor. În acest registru se evidenţiază cumpărările şi
vânzările de valute cotate, pe feluri de valute şi sumele în moneda naţională
plătite/încasate sau, după caz, transferate.
Închiderea zilnică a operaţiunilor de casierie
La închiderea zilei de lucru, fiecare casier desfăşoară în ordine următoarele
procedee: adună operaţiunile de încasări şi plăţi şi stabileşte
totalurile; adaugă la total încasări, "soldul de casă al zilei precedente" cu care de fapt a
început ziua de lucru, stabilind astfel poziţia "total intrări"; • scade din "total intrări"
"total plăţi" şi determină astfel "soldul de închidere" al zilei de lucru; întocmeşte
monetarul, al cărui total trebuie să corespundă mărimii "soldului de închidere"; depune
registrul de casă, monetarul şi alte documente însoţitoare.
 Alte operaţiuni de casierie
a. Răscumpărarea certificatelor de depozit cu parolă. Certificatele de
depozit reprezintă hârtii de valoare la purtător cu parolă. Ele atestă depunerea în bancă a
unei sume de bani egală cu valoarea nominală înscrisă pe certificat.
• b.Vânzarea imprimatelor cu regim special
Pentru procurarea imprimatelor cu regim special, clientul va completa o cerere
tip, achitând contravaloarea acestora în numerar sau prin virament.
Imprimatele cu regim special se păstrează în tezaur, şeful compartimentului
casierie predând sub formă de avans imprimatele în cantităţile necesare, casierului
desemnat cu vânzarea lor, contra semnătură de primire pe fişele de evidenţă a acestora.
La sfârşitul fiecărei zile operative, casierul efectuează punctajul scriptic cu grupa de
evidenţă contabilă, prin verificarea numărului imprimatelor vândute şi a stocului
rămas.
c. Depunerea spre păstrare a diverselor valori
Pentru depozitarea în siguranţă a diverselor valori (bijuterii din metale şi pietre
preţioase, bilete de bancă şi valută efectivă, colecţii de monede, obiecte istorice vechi,
documente de valoare, testamente, acţiuni, obligaţiuni, certificate de proprietate,
certificate de depozit etc.) care se aduc spre păstrare de către persoane juridice sau
fizice, în cadrul unităţilor bancare se poate organiza un tezaur destinat acestei
activităţi, separat de cel în care se păstrează numerarul şi celelalte valori.
Tezaurul trebuie dotat cu dulapuri speciale compartimentate cu casete de
diverse mărimi. Dulapurile şi casetele sunt prevăzute cu încuietori cu chei distincte.
Cheia fiecărei casete repartizate va fi deţinută de deponent, iar cheile de la dulapuri de
către casierul tezaurului cu casete.
Introducerea şi scoaterea valorilor în şi din casete se face de către
deponenţi, după care aceştia încuie casetele, păstrând cheia.
CAP.7.OperaŢiunile de decontare fĂrĂ numerar
Plăţile fără numerar se concretizează, din punct de vedere al tehnicii şi
evidenţei bancare, în virări de sume dintr-un cont în altul, ca urmare a livrărilor de
mărfuri, executărilor de lucrări, prestărilor de servicii sau stingerea altor drepturi de
creanţă. În cadrul acestor transferuri de sume intervine pe de o parte plătitorul, iar pe de
altă parte beneficiarul (cel ce încasează creanţa). Încasările şi plăţile fără numerar, în
practica bancară operează sub denumirea de operaţiuni de viramente sau decontări.
În mod direct, în organizarea operaţiunilor de încasări şi plăţi fără numerar
este implicată Banca Naţională a României căreia îi revine sarcina de a elabora cadrul
normativ şi de a facilita operaţiunile de viramente ale celorlalte bănci comerciale prin
intermediul decontărilor interbancare. Prin aceste atribuţii, Banca Naţională se
situează în ipostaza de centru unic de decontare la nivelul întregii ţări.
În principal în sistemul bancar se folosesc următoarele procedee de decontări:
viramentul, cecul, acreditivul, incassoul, procesul cambial şi compensarea
interbancară. Fiecare procedeu foloseşte unul sau mai multe instrumente de plată,
astfel:
a) viramentul - ordinul de plată;
 b) acreditivul - ordinul de plată;
c) incassoul - dispoziţia de încasare;
d) cecul - cecul pentru numerar, cecul virament, cecul barat, cecul circular, cecul de
de călătorie, giro-cecul;
e) procesul cambial - cambia şi biletul la ordin;
f) compensarea interbancară - ordinul de plata, cecul barat, cecul virament,
cambia şi biletul la ordin.
În practica bancară se utilizează patru modalităţi principale privind plăţile
fără numerar. Acestea sunt:
Acceptarea se caracterizează prin aceea că plata, la cererea furnizorului, nu
poate avea loc decât cu consimţământul expres al debitorului (cumpărătorului) sau al
băncii sale;
Ordinul de transfer presupune că plăţile se efectuează de către bancă din contul
titularului, din iniţiativa şi potrivit dispoziţiilor acestuia;
În cazul acreditivului, plata are loc în momentul prezentării documentelor de
către furnizor la banca unde este domiciliat acreditivul. De regulă, banca la care se
deschide acreditivul este banca unde are deschis cont furnizorul. Avantajul esenţial al
acreditivului, ca modalitate de plată, constă în aceea că, suma fiind virată în prealabil,
decontarea este garantată.
Prin compensare, sumele care fac obiectul operaţiunilor de încasări şi plăţi se
lichidează reciproc şi numai diferenţa rezultată se înregistrează în conturile
participanţilor. Acest gen de operaţiuni se practică, de regulă, în cadrul operaţiunilor
interbancare în care sunt implicate băncile comerciale.
În prezent, majoritatea operaţiunilor de decontare se realizează, folosind ca
instrumente de decontare cele fără numerar. In România, instrumentele de plată fără
numerar utilizate ca suport în baza căruia se efectuează transferul fondurilor (al banilor
scripturali) sunt: cambia, biletul la ordin, cecul şi ordinul de plată. Emiterea şi
utilizarea lor sunt reglementate prin legi şi norme emise de Banca Naţională a României.
Din punctul de vedere al părţii care iniţiază plata: plătitorul sau beneficiarul
plăţii, instrumentele de decontare se grupează astfel:
a. instrumente de debit, în care sunt grupate cambia, cecul şi biletul la ordin,
denumite şi debit transfer (lb. engleză); operaţiunea de transfer este iniţiată de
beneficiarul plăţii, respectiv de cel în favoarea căruia a fost emis respectivul document.
b. instrumente de credit, în care se include ordinul de plată.
Ordinul de plată în sine, respectiv iniţierea plăţii este realizată de plătitor
(emitentul ordinului de plată), el fiind cel care solicită băncii ca din contul său să
transfere fonduri în contul beneficiarului plăţii. Instrumentele de credit, prin preluare din
practica internaţională (lb. engleză) sunt denumite şi ordin transfer credit sau giro.
Operaţiunile de încasări şi plăţi fără numerar prin intermediul ordinului de
plată (OP)
Ordinul de plată este o dispoziţie necondiţionată, dată în orice formă de către
emitentul acesteia (ordonatorul) unei instituţii de credit receptoare, în mod direct sau
prin intermediul unui sistem de plăţi, de a pune la dispoziţia unui beneficiar o anumită
sumă de bani la o anumită dată, în vederea stingerii unei obligaţii băneşti, provenind
dintr-o relaţie directă existentă între ordonator şi beneficiar.
O astfel de dispoziţie este considerată ordin de plată dacă:
a. instituţia receptoare dispune de fondurile corespunzătoare sumei de bani
prevăzute în ordinul de plată fie prin debitarea unui cont al emitentului, fie prin
încasarea în numerar a sumei respective de la emitent;
b. nu prevede că plata trebuie să fie făcută la cererea beneficiarului.
Ordinele de plata se emit pe suport hârtie sau electronic având structuri
diferite, respectiv cele pe suport hârtie au un format standard tipărit (formular), in timp
ce modelele electronice se prezintă sub forma unor mesaje codificate.
Tehnic, ordinul de plată pe suport hârtie se întocmeşte în 2 exemplare, pe
hârtie autocopiantă, având următoarele destinaţii: exemplarul 1– rămâne la banca
plătitoare; exemplarul 2 – se restituie plătitorului împreună cu extrasul de cont
Pe plan naţional, în materie de ordin de plată sunt aplicabile următoarele
reglementări şi norme emise de BNR:
Circulara nr. 22/21.09.2002, care modifică Regulamentul nr. 8/19.08.1994
privind ordinul de plată, Normele cadru nr. 15/19.08.1994 privind ordinul de plată pe
suport hârtie şi Normele tehnice nr. 16/19.08.1994 privind ordinul de plată pe suport
hârtie; Regulamentul nr. 2/23.02.2005 privind ordinul de plată utilizat în operaţiuni de
transfer-credit, care se aplică începând din aprilie 2005.
Conform legii, orice ordin de plată trebuie să conţină obligatoriu următoarele
elemente esenţiale:
1. Denumirea de Ordin de plată înscrisă în clar şi la vedere.
2. Ordinul necondiţionat de a plăti o anumită sumă de bani, exprimat clar şi
precis.
3. Suma înscrisă în cifre şi în litere, cu specificarea monedei în care se face
plata.
4. Numele/denumirea şi contul plătitorului (codul IBAN al contului acestuia
deschis la instituţia iniţiatoare). • Numele/denumirea şi contul beneficiarului
(codul IBAN al contului acestuia deschis la instituţia destinatară).
5. Denumirea instituţiei iniţiatoare.
6. Denumirea instituţiei receptoare.
7. Data emiterii, care trebuie să fie unică, posibilă şi certă.
8. Elementul sau elementele care să permită autentificarea emitentului de către
instituţia iniţiatoare, respectiv semnătura şi ştampila acestuia.
Participanţii la circuitul ordinului de plată sunt:
Emitentul - persoana care emite un ordin de plată pe cont propriu; poate fi
plătitorul sau orice instituţie emitentă, inclusiv instituţia iniţiatoare;
Plătitorul - prima persoană care emite, în nume şi pe cont propriu, ordinul de
plată în cadrul unui transfercredit; poate fi un client al instituţiei iniţiatoare sau instituţia
iniţiatoare;
 Beneficiarul - persoana desemnată prin ordinul de plată de către plătitor să
primească o anumită sumă de bani; poate fi un client al instituţiei destinatare sau
instituţia destinatară;
Instituţia iniţiatoare - prima instituţie care emite un ordin de plată pe cont
propriu în cadrul unui transfercredit;
Instituţia destinatară - ultima instituţie din lanţul transferului-credit, care
recepţionează şi acceptă un ordin de plată fie în nume propriu, fie pentru a pune la
dispoziţia beneficiarului o anumită sumă de bani, prin creditarea contului beneficiarului
sau prin eliberarea sumei respective în numerar;
Instituţia emitentă - orice instituţie, cu excepţia instituţiei destinatare, care emite
un ordin de plată, inclusiv instituţia iniţiatoare;
Instituţia receptoare - instituţia care recepţionează un ordin de plată în vederea
executării acestuia, inclusiv instituţiile iniţiatoare şi destinatară;
Instituţia intermediară - orice instituţie emitentă sau receptoare, alta decât cea a
emitentului sau a beneficiarului, care participă la executarea unui transfer-credit.
Pe "drumul" parcurs de ordinul de plată de la plătitor la beneficiar se pot
interpune mai multe instituţii de credit, acestea efectuând succesiv operaţiuni de
recepţie, autentificare, acceptare şi executare a ordinului de plată. Toată această serie de
operaţiuni poartă denumirea de transfer-credit.
În România, prin instituţie care participă în cadrul unui transfer-credit se
înţelege oricare dintre următoarele entităţi: o instituţie de credit, Trezoreria statului,
BNR.
Recepţia este procedura prin care o instituţie recunoaşte că a primit un
ordin de plată în vederea verificării autenticităţii acestuia printr-o procedură de
securitate, a acceptării şi executării ordinului de plată.
Autentificarea constituie operaţiunea prin care banca stabileşte dacă ordinul de
plată a fost emis de persoana indicată în conţinutul acestui instrument de decontare;
Acceptarea este operaţiunea prin care banca recunoaşte ca fiind valabil ordinul
de plată recepţionat, în vederea executării, obligându-se totodată să execute serviciul de
transfer al sumei la termenul şi în condiţiile dispuse de emitent
Executarea este procedura de emitere a unui ordin de plată de către o instituţie
emitentă cu scopul de a pune în aplicare un ordin de plată acceptat anterior sau, în cazul
instituţiei destinatare, punerea la dispoziţia beneficiarului a sumei indicate în ordinul de
plată.
Perioada de executare este perioada de o zi sau două zile bancare consecutive
în care un ordin de plată poate fi executat, care începe cu ziua bancară în care ordinul de
plată a fost acceptat.
Ziua bancară este acea parte a unei zile lucrătoare pe parcursul căreia o
instituţie recepţionează, acceptă sau refuză executarea ordinelor de plată, a modificărilor
şi revocărilor acestora.
Procesarea directă reprezintă o procesare automată a ordinelor de plată de către
instituţii, inclusiv în ceea ce priveşte acceptarea şi executarea acestora.
 Revocarea este anularea unui ordin de plată dat de un emitent unei instituţii
receptoare, la solicitarea emitentului, până cel mai târziu în momentul acceptării
acestuia de către instituţia receptoare.
Înregistrarea operaţiunii de transfer a unei sume, prin intermediul ordinului de
plată, în evidenţa contabilă se concretizează în debitarea contului plătitorului şi
creditarea, după caz:
- a contului beneficiarului, când acesta are deschis cont la aceeaşi bancă cu cea a
plătitorului;
- a unui cont privind decontările cu instituţiile de credit , când beneficiarul este
titular de cont la o altă bancă comercială, situaţie în care operează
compensarea multilaterală a plăţilor interbancare, sau,
- a unui cont privind decontările intrabancare, atunci când beneficiarul sumei
este client al aceleaşi bănci comerciale localizată prin sedii diferite.
Potrivit normelor bancii centrale, ordinul de plata se execută în aceași zi in
cazul in care ambii parteneri au conturi la aceiasi banca si cel mai tarziu a doua zi
bancara lucratoare daca sunt la banci diferite.
Circuitul ordinului de plată
1. Intre Firma A (plătitor) şi Firma B (beneficiar) se încheie un contract
comercial, pe baza căruia Firma B livrează marfa sau prestează serviciile, devenind
beneficiarul contravalorii acestora.
2. Firma A (în calitate de plătitor) emite un ordin de plată în favoarea firmei B
(în calitate de beneficiar) pe care îl remite băncii sale, Banca X (instituţie iniţiatoare).
3. Banca X, din ordinul clientului său Firma A, debitează contul acestuia cu
suma reprezentând valoarea ordinului de plată.
4. Banca X remite mesajul de plată către Centrala sa.
5. Centrala Băncii X transferă fişierul conţinând informaţia de plată către Casa
automată de compensaţii, unde au loc validarea şi compensarea.
6. Casa automată de compensaţii transferă fişierul către Centrala Băncii Y.
confirmând decontarea finală printr-un raport decontare.
7. Centrala Băncii Y transferă fondurile Băncii Y.
8. Banca Y (a beneficiarului) creditează contul Firmei B cu suma reprezentând
contravaloarea bunurilor livrate sau a serviciilor prestate.
9. Stingerea obligaţiilor plătitorului.

Operaţiunile de decontare fără numerar prin intermediul cambiei

Cambia reprezintă un înscris prin care o persoană, denumită trăgător, dă ordin
unei alte persoane, denumită tras, de a plăti, la vedere sau la termen, o sumă de bani
unei a treia persoane, denumită beneficiar sau, la ordinul acestuia, unei alte persoane
indicate de beneficiar.
În relaţia cambială sunt angajate iniţial trei persoane: trăgătorul, trasul şi
beneficiarul. Relaţia principală este între trăgător şi beneficiar deoarece trăgătorul,
emiţând o cambie în favoarea beneficiarului, recunoaşte astfel obligaţia pe care o are
faţă de acesta, inclusiv angajamentul că înscrisul va fi onorat la termen.
Prin emiterea cambiei, trăgătorul, în acelaşi timp, se obligă faţă de beneficiar să-l
determine pe tras să plătească suma înscrisă pe titlu.
Înscrisurile cambiale menţionate sunt valabile numai dacă conţin obligatoriu
următoarele elemente:
denumirea; obligatoriu să se regăsească în textul înscrisului în scopul de a
avertiza pe toţi semnatarii asupra obligaţiilor, drepturilor şi consecinţelor ce decurg
prin angajarea lor în relaţia cambială.
ordinul necondiţionat de plată. Ordinul de plată trebuie să fie clar, precis,
exprimând voinţa celui ce emite cambia, care dă un ordin celui ce urmează să
plătească, respectiv trasului: "veţi plăti", "vă rog să plătiţi", "plătiţi".
suma, în cifre şi litere, cu menţionarea monedei;
numele celui care trebuie să plătească; Numele trasului trebuie indicat pe
cambie deoarece el este cel ce urmează să plătească şi va deveni debitor cambial
principal din momentul acceptării cambiei.
Scadenţa este data la care cambia devine exigibilă, respectiv trebuie plătită.;
Locul unde trebuie făcută plata, menţionat pe cambie de regulă sub numele
trasului, este localitatea în care trebuie să se efectueze plata. Menţionarea acestui loc
este necesară pentru a se şti: unde se obţine plata din partea trasului, unde să se iniţieze
acţiunea cambială în caz de refuz de plată etc. Dacă sunt indicate mai multe locuri de
plată, posesorul cambiei se poate prezenta la oricare dintre ele.
numele sau denumirea beneficiarului; Beneficiarul este persoana căreia sau la
ordinul căreia urmează să se plătească suma de bani. Beneficiar este cel în favoarea
căruia este emisă cambia, cel care urmează să încaseze banii şi în acelaşi timp primul
posesor al cambiei. Ca atare, numele lui trebuie trecut corect spre a putea fi identificat
data şi locul emiterii; Data şi locul emiterii trebuie să cuprindă întotdeauna ziua,
luna şi anul emiterii. Data trebuie să fie unică şi certă. Datele imposibile sau în
contradicţie cu scadenţa (data emiterii să fie după data scadenţei) atrag nulitatea
cambiei.
semnătura autografă a emitentului. Semnătura emitentului (trăgătorului)
trebuie să fie autografa şi să cuprindă numele şi prenumele sau denumirea firmei celui
care emite cambia. Semnătura emitentului figurează de regulă la sfârşitul textului
cambial.
Legea cambială acceptă posibilitatea ca în momentul emiterii o cambie să
cuprindă numai unele elemente sau chiar să nu cuprindă nici unul, cu excepţia
semnăturii trăgătorului.
O astfel de cambie este o cambie în alb. Referitor la cambia în alb sunt de
reţinut următoarele: nu poate lipsi semnătura trăgătorului; dacă în momentul emiterii
poate fi incompletă, în momentul prezentării la plată trebuie să fie completată,
cuprinzând toate elementele esenţiale; omisiunea unor elemente la emitere
trebuie să fie voluntară; este necesar să existe autorizarea prealabilă pe care trăgătorul o
dă beneficiarului cambiei sau unui terţ posesor de a completa cambia în anumite condiţii
convenite; completarea abuzivă, contrar înţelegerii prealabile dintre părţi, dă dreptul
debitorului cambial să invoce excepţia de completare abuzivă şi reaua credinţă a celui
care a completat înscrisul.
Principalele operaţiuni cambiale sunt:
1. Acceptarea cambiei. In principiu, o cambie care cuprinde corect toate
elementele esenţiale constituie un document perfect pentru îndeplinirea obligaţiei de
către tras, fără să existe necesitatea ca acesta să accepte într-un fel oarecare obligaţia.
Cu toate acestea, deşi trasul are ordin din partea trăgătorului să plătească,
acest ordin nu-l obligă la nimic. El devine obligat cambial în momentul în care acceptă
cambia. Ca regulă generală, prezentarea cambiei spre acceptare este facultativă,
posesorul cambiei putând aştepta scadenţa pentru a solicita plata ei.
Prezentarea cambiei spre acceptare se face la domiciliul trasului în orice
moment până la data scadenţei, când nu se mai poate solicita acceptarea, ci doar plata.
Acceptarea nu poate fi condiţionată. Orice modificare a celor cuprinse în cambie se
consideră refuz de acceptare. Este permisă acceptarea parţială a sumei. Acceptarea se
scrie direct pe cambie, de regulă, într-un spaţiu special afectat prin formula "acceptat" şi
semnătura trasului.
2. Avalul reprezintă un act prin care o persoană garantează plata cambiei, el
constituind astfel o garanţie.
Deoarece în relaţia cambială pot exista mai mulţi debitori - trasul acceptant ca
debitor principal, giranţii şi trăgătorul ca debitori prin regres - avalul poate fi dat
pentru fiecare dintre debitori în parte.
Cel ce dă avalul se numeşte avalist, iar cel pentru care se dă avalul se numeşte
avalizat. Atunci când se acordă avalul se precizează pentru care dintre debitori se dă iar
în cazul în care nu se face o menţiune expresă în acest sens, avalul se consideră dat în
favoarea trăgătorului.
Prin aval, avalistul îşi asumă obligaţia pură şi necondiţionată de a plăti în
locul celui avalizat.
3. Protestul constituie un act autentic prin care se face dovada că în urma
prezentării cambiei spre acceptare sau spre plată, aceasta a fost refuzată.
Refuzul de acceptare se constată prin act autentic, numit protest de neacceptare
şi se întocmeşte în interval de o zi din momentul refuzului de acceptare, iar refuzul de
plată se constată printr-un document numit protest de neplată şi se întocmeşte în
interval de două zile din momentul refuzului de plată. Protestul se înregistrează la
notariat sau judecătorie.
4. Girul (andosarea) constituie modalitatea tipică de circulaţie a cambiei "din
mână în mână". Transmiterea cambiei prin gir presupune menţionarea, scrisă de regulă
pe spatele (de aceea se mai numeşte şi andosare) inscrisului simplu şi necondiţionat,
"plătiţi lui..." sau "plătiţi la ordinul lui..."şi iscălitura celui ce transmite mai departe
cambia.
Cel ce transmite cambia prin gir se numeşte girant iar noul posesor, giratar.
Girul poate fi în alb (gir alb) când numele noului beneficiar nu este trecut. Noul titular al
cambiei transmise prin gir devine beneficiarul drepturilor rezultate din titlu, iar girantul
devine şi el un obligat cambial solidar cu trăgătorul, trasul şi ceilalţi giranţi. Girul
trebuie să fie întotdeauna urmat de predarea efectivă a cambiei către noul titular.
Circulaţia prin gir a cambiei relevă cel mai elocvent funcţia sa de mijloc de plată.
Transmiterea cambiei prin gir se poate face neîntrerupt până la data
scadenţei, când ultimul posesor al titlului va cere plata.
5. Cesiunea de creanţă este un mijloc specific de transmitere a obligaţiilor
cambiale, constând în acordul de voinţă prin care creditorul (cedent) transmite în mod
voluntar, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, dreptul său de creanţă unei alte persoane
(cesionar), care va deveni astfel creditor în locul său şi care va putea încasa de la
debitor creanţa cedată.
6. Plata este momentul final al vieţii unei cambii, stingându-se astfel obligaţiile
tuturor părţilor angajate în relaţia cambială. Plata cambiei se face la scadenţă, la
domiciliul trasului sau al persoanei desemnate de acesta, în favoarea beneficiarului de
drept al cambiei legitimat prin şirul neîntrerupt de giruri.
In momentul plăţii, contra sumei achitate, trasul poate solicita predarea cambiei
cu menţiunea "achitat".
7. Scontarea. In cazul în care posesorul cambiei doreşte obţinerea sumei înscrise
pe titlu înainte de scadenţă o poate sconta la o bancă comercială. Prin scontare,
posesorul cambiei obţine valoarea nominală a cambiei minus dobânda (scontul) pentru
suma plătită, calculată din momentul scontării până la data scadenţei, la care se adaugă
şi anumite cheltuieli legate de încasarea cambiei la scadenţă.
Scontul se calculează după formula:

iar valoarea reală a cambiei este:

în care: S reprezintă scontul; Ts - taxa scontului; Nz numărul de zile din

momentul scontării până la scadenţă; Vr - valoarea reală a cambiei; Vn - valoarea
nominală a cambiei.
8. Rescontarea este operaţiunea prin care băncile comerciale revând titlurile
obţinute prin scontare, băncii centrale sau unei alte bănci comerciale.Rescontarea se face
prin plata taxei de reescont denumită şi taxa oficială a scontului.
9. Forfetarea este operaţiunea prin care deţinătorii titlurilor de credit le pot
vinde unor instituţii specializate de forfetare.
Deşi, în principiu, forfetarea se aseamănă cu scontarea, deosebirea
fundamentală între aceste operaţiuni este dată de faptul că, prin forfetare, instituţia de
forfetare preia asupra sa toate riscurile de neplată izvorâte din reaua credinţă sau
falimentul debitorului sau garanţilor lui, risc care în cazul scontării nu este preluat de
bancă,
 De aceea, taxa de forfetare este mai mare decât taxa scontului. Deşi taxa de
forfetare este mai mare, forfetarea este totuşi avantajoasă pentru deţinătorii de titluri
deoarece permite reîntregirea fondurilor înainte de scadenţă, eliberarea de riscurile de
neplată etc.
Riscuri şi avantaje pentru părţile implicate în operaţiunile cambiale
Riscurile trăgătorului (emitentului) sunt generate de faptul că în cazul
neacceptării de către tras a cambiei, acesta este obligat să onoreze cambia. Avantajele
sale decurg din esenţa procesului cambial, trăgătorul stingându-şi simultan obligaţia sa
de plată (faţă de beneficiarul cambiei) cu dreptul său de a încasa suma respectivă (de la
tras).
Avantajele trasului (plătitorului) derivă din poziţia sa în circuitul cambial, el
beneficiind de avantajele creditului comercial pe care îl restituie la scadenţă.
Riscul beneficiarului este acela de a nu-şi încasa la termen creanţa exprimată
prin cambie, fapt care determină iniţierea de către acesta a unei proceduri specifice de
recuperare a creanţei. Avantajul decurge din poziţia sa de posesor al cambiei pe care o
poate transmite prin gir, stingându-şi astfel o datorie asumată faţă de un alt creditor al
său. Prin scontare el poate încasa înainte de scadenţă suma prevăzută, asumându-şi
totodată costul acestei operaţiuni.
Circuitul cambiei (conform reglementărilor naţionale)
Circuitul cambiei, conform prevederilor Legii nr. 58/1934 asupra cambiei
şi biletului la ordin, modificată prin Legea nr. 83/1994 este următorul:
1. In baza unui contract comercial încheiat între Firma X şi Firma Y, aceasta din
urmă devine debitor faţă de Firma X.
2. In acelaşi timp, pe baza unui contract comercial încheiat între Firma X şi
Firma Z, aceasta din urmă devine creditor al Firmei X.
3. Pentru a-şi achita datoria faţă de Firma Z (beneficiarul cambiei), Firma X
{emitentul, trăgătorul) emite o cambie, prin care dă ordin Firmei Y (trasul) să plătească
beneficiarului o sumă de bani determinată.
4. Beneficiarul remite cambia spre încasare băncii sale.
5. Banca beneficiarului prezintă cambia la plată la o casă de compensaţii, băncii
plătitorului.
6. Banca trasului debitează contul trasului cu suma înscrisă pe cambie.
7.Banca trasului introduce cambia în compensare.
8.Banca beneficiarului creditează contul beneficiarului cu suma înscrisă pe
cambie.
9.Stingerea creanţelor asumate de participanţii la circuitul cambial.
Biletul la ordin
Biletul la ordin este un înscris prin care o persoană, denumită emitent, se
angajează să plătească unei alte persoane, denumită beneficiar - sau la ordinul
acestuia o sumă de bani, la un anumit termen sau la prezentare.
Astfel, în cazul biletului la ordin intervin două persoane: emitentul, care este
debitorul şi beneficiarul, care este creditor al debitorului emitent.
 Biletul la ordin este o promisiune, o obligaţie scrisă a emitentului de a plăti o
sumă de bani beneficiarului Ia un anumit termen (scadenţă) sau la prezentarea sa.
Ca şi cambia, biletul la ordin este un act scris şi trebuie să cuprindă anumite
elemente esenţiale stipulate în lege, a căror absenţă sau completare necorespunzătoare
atrage nulitatea titlului.
Biletului la ordin îi sunt aplicabile, ca în cazul cambiei, toate prevederile
referitoare la cambie privind: girul, avalul, scadenţa, plata, acţiunea cambială, regresul,
protestul, cambia în alb etc.
Emitentul biletului la ordin este obligat la plată în acelaşi mod ca şi trasul
acceptant în cazul cambiei. Neexistând tras, în cazul biletului la ordin nu apare
problema acceptării. Pentru un bilet la ordin plătibil la un anumit termen de la emitere,
înscrisul trebuie prezentat la viză emitentului în termenul legal.
Refuzul de a viza al emitentului se constată prin protest, a cărui dată serveşte
ca moment de referinţă pentru stabilirea termenului de plată.
Avalul, dacă nu se specifică pentru cine a fost dat, se consideră dat în favoarea
emitentului. Biletul la ordin poate fi transmis de către beneficiar în două moduri: prin
cesiune de creanţă ordinară sau prin gir. El poate fi scontat, rescontat şi forfetat,
procedura fiind asemănătoare cu a cambiei.
1.În baza unui contract comercial încheiat între Firma X şi Firma Y, aceasta din
urmă devine creditor al Firmei X.
2. Pentru a-şi achita datoria faţă de Firma Y (beneficiarul biletului la ordin),
Firma X (emitentul) emite un bilet la ordin pe care îl transmite
beneficiarului.
3. Beneficiarul remite biletul la ordin spre încasare băncii sale.
4. Banca beneficiarului prezintă biletul la ordin la o casă de compensaţii băncii
plătitorului (emitentului).
5. Banca emitentului debitează contul acestuia cu suma înscrisă pe biletul la
ordin.
6. Banca emitentului introduce în compensare biletul la ordin.
7. Banca beneficiarului creditează contul beneficiarului cu suma înscrisă pe
biletul la ordin.
8. Stingerea creanţelor asumate de către participanţii la circuitul biletului la
ordin.
Operaţiunile de decontare fără numerar prin intermediul cecului
Cecul este un instrument de plată clasic şi totodată modern, utilizat de acei
clienţi ai băncilor care dispun de mijloace băneşti proprii ce se găsesc în conturi curente
sau în conturi de disponibilităţi, fie în depozite bancare, fie în operaţiuni de încasări, în
condiţiile unei trezorerii pozitive sau prin atragerea de mijloace de plată ca urmare a
angajării unui credit bancar curent. Disponibilul trebuie să fie constituit prealabil
emiterii cecului şi de valoare mai mare sau egală cu cea a cecului.
Emiterea unui cec fără a fi îndeplinite condiţiile de lichiditate ale celui care l-a
eliberat presupune sancţiuni civile şi penale.
 Cecul emis în aceste condiţii va putea, totuşi, să fie onorat dacă în intervalul de
timp între emitere şi prezentare, se constituie la dispoziţia emitentului mijloacele băneşti
necesare pentru acoperirea valorii acestuia.
În utilizarea cecului ca instrument de plată sunt implicate, cel puţin, trei
persoane:
trăgătorul - este cel care emite (completează) cecul în baza unui disponibil
constituit la o societate bancară, fiind titularul unui cont bancar din care se va plăti
cecul;
trasul - este societatea bancară care primeşte un ordin necondiţionat de la
trăgător de a plăti cecul la prezentare. Banca respectivă va onora cecul la prezentare
numai dacă trăgătorul are suficient disponibil în contul său;
beneficiarul - reprezintă o terţă persoană sau însăşi trăgătorul care are dreptul să
încaseze suma înscrisă în cec. De regulă, trăgătorul foloseşte cecul atunci când are
nevoie să ridice numerar de la bancă.
Banca, în calitate de tras, eliberează trăgătorului mai multe formulare
necompletate, pe care acesta le va activa în cecuri, în limitele disponibilităţilor din
conturile sale. Pentru ca un client să poată cumpăra formulare de cec de la bancă trebuie
să îndeplinească anumite condiţii: să nu figureze în interdicţie bancară la Centrala
Incidentelor de Plăţi; să fie un client cunoscut de către bancă; contul de disponibil din
care se vor face plăţile să reflecte o situaţie de relativă stabilitate a soldului; nivelul
soldului să fie comparabil cu media plăţilor ce se efectuează în mod curent.
Filele de cec se cumpără de la ghişeele unităţilor bancare unde clienţii îşi au
deschise conturile, plata făcându-se din contul de disponibilităţi ale solicitantului sau
prin achitarea cu numerar.
Concret cecul este un înscris prin care o persoană (trăgător, emitent) dă ordin
unei bănci (tras) să plătească în favoarea unui terţ (beneficiar) o sumă de bani, de care
trăgătorul dispune.
Deşi apar trei persoane implicate, ca şi în cazul cambiei, cecul se deosebeşte
esenţial de aceasta.
In primul rând, trasul nu poate fi decât o bancă la care trăgătorul are un
disponibil, iar banca nu plăteşte din acest cont decât dacă a primit ordin să elibereze o
sumă.
In al doilea rând, emiterea cecului de către trăgător (clientul băncii) presupune,
pe de o parte, existenţa unei convenţii, înţelegeri, între trăgător şi bancă privind
disponibilul din care aceasta să facă plata, iar pe de altă parte, existenţa unui disponibil
(provizion), respectiv o sumă de bani suficient de mare ca să poată acoperi valoarea
cecului emis.
Ca şi celelalte instrumente de plată şi credit, cecul este un înscris care cuprinde
anumite elemente esenţiale. Conform legislaţiei în vigoare, acestea sunt:
1. denumirea de cec înscrisă în text şi exprimată în limba în care a fost redactat
înscrisul;
2. ordinul pur şi simplu, necondiţionat de a plăti o sumă de bani determinată,
scrisă în cifre şi în litere, specificându-se şi moneda;
 3. numele trasului, respectiv al băncii care trebuie să efectueze plata;
4. locul plăţii, deci banca, localitatea unde trebuie să se facă plata;
5. locul şi data emiterii cecului (ziua, luna, anul), cecul fără dată considerându-
se emis anterior termenului de prezentare;
6. semnătura celui ce emite cecul (autografă), deci a
trăgătorului;
7. numele trăgătorului, respectiv numele şi prenumele, în clar, ale persoanei
fizice sau denumirea persoanei juridice ori a entităţii care se obligă;
8. codul trăgătorului, respectiv numărul unic de identificare.
Din punct de vedere al modului în care este indicat beneficiarul, cel ce
urmează să încaseze suma, cecurile pot fi:
Cec nominativ care are inscris in textul său numele beneficiarului si dupa
dispozitia pe care o cuprinde este de doua feluri: (a) cec platibil unei anumite persoane
cu sau fara clauza “la ordin” (girabil), ceea ce inseamna ca cecul poate fi transmis
altei persoane, prin gir, cu toate drepturile care decurg din aceasta; clauza “la ordin” nu
este obligatorie sa fie mentionata pe cec intrucat simpla inscriere a cuvantului “cec”
implica prin ea insasi posibilitatea transmiterii prin gir; (b) cec platibil unei anumite
persoane cu clauza “nu la ordin”, inseamna ca cecul nu poate fi transmis prin gir, ci
numai prin cesiune ordinara de creante.
Cec la purtator care in momentul emiterii nu se indica expres beneficiarul
sau se mentioneaza “la purtator”, “platiti purtatorului”; acest cec este platit
purtatorului instrumentului care se prezinta la banca; un astfel de cec prezinta un risc
mare de pierdere sau furt ceea ce il face mai putin atractiv.
Cecul postdatat este o varianta a cecului nominativ care are inscrisa ca dată a
emiterii o dată ulterioară a prezentării sale la plată si este platibil in ziua prezentării, data
de emitere considerandu-se ca si cum nu ar fi fost scrisa (se foloseste in cazul unor
livrari in mai multe partizi, cecul avand rol de garantare a platii).
B. Dupa modalitatea de plată, cecurile pot fi: cec pentru numerar; cec barat; cec
circular; cec certificat; cec de călătorie.
Cecul pentru numerar se foloseste pentru obtinerea de numerar de la bancă pe
baza disponibilului din contul curent al titularului.
Cecul barat este tipul de cec care are doua linii paralele, verticale sau oblice,
intre care se inscrie banca catre care se va face plata. Bararea se face de trăgător la
emiterea cecului sau pe parcursul circulatiei acestuia de catre oricare din posesori. Cecul
barat este de doua feluri: cec cu barare generala si cec cu barare speciala.
Cecul circular este un titlu de credit la ordin emis de o banca asupra unitatilor
sale bancare sau asupra altei banci. Cecul circular se foloseste in cazul unor plati in
numerar in alte localitati decat cea a clientului.
Pentru a se evita transportul personal de bani, care reprezinta un risc destul de
mare, clientul obtine de la banca unde are contul un cec circular de o anumita valoare cu
care se prezinta in localitatea de destinatie la o unitate a aceleiasi banci sau daca nu
exista la o banca corespondenta aflata in relatii cu banca clientului si incaseaza cecul.
 Prin cecul circular, banca emitenta se obliga sa plateasca cecul in favoarea
beneficiarului care este si clientul sau. Plata se poate efectua la oricare din locurile
indicate pe cec de catre banca emitenta. Sursa de fonduri o constituie disponibilitatile
aflate in contul beneficiarului la banca emitenta.
De cele mai multe ori, in cecul circular, banca emitenta este atat tragator cat si
tras, iar in cazul in care sunt banci diferite intre acestea trebuie sa existe o conventie de
plati.
Cecul certificat este un cec obişnuit în esenţa sa (barat sau nebarat), achitat la
prezentare, dar pe care banca la care se află contul certifică în prealabil existenţa unui
disponibil suficient pentru efectuarea plăţii, suma certificată putând sau nu fi blocată.
Cel mai adesea se blochează suma în cont pentru plată. Certificarea se face prin
menţiunea "văzut", "bun" sau "certificat pentru suma..." etc.;
Cecul de calatorie este tipul de cec care are inscrisa o anumita suma care se
poate ridica in numerar de la o banca sau o agentie de turism ca mandatară a unei banci.
Cecul de calatorie, asa cum arata si numele, se foloseste in activitatea de turism si
inlocuieste transportul banilor, fiind un instrument de transformare a banilor scripturali
in bani efectivi, respectiv numerar.
Cecul de calatorie se poate emite in moneda locala sau valuta si poate fi pe
durata determinata sau nedeterminata. Aceste cecuri sunt emise de bănci sau agenţii de
turism şi vândute clienţilor lor pentru a înlocui banii lichizi în efectuarea cheltuielilor de
călătorie.
La scadenţa, cecurile vor fi depuse de către beneficiari la băncile ai căror clienţi
sunt. Cecurile depuse pentru încasare vor fi plătite de banca respectivă, dacă aceasta se
găseşte în ipostaza de tras sau vor fi trase asupra altor bănci, trasferul sumelor făcând
obiectul decontărilor intra sau interbancare.
Pentru încasarea unui cec prin cont, acesta se depune la bancă însoţit de un
borderou de încasare, întocmit în trei exemplare: primul exemplar se reţine la banca
plătitoare; al doilea exemplar se remite băncii beneficiarului; – al treilea exemplar se
restituie beneficiarului.
Referentului de ghişeu ce primeşte cecul spre încasare îi revin următoarele
obligaţii: să verifice dacă trăgătorul are sau nu interdicţie bancară; să verifice fişierul
Centralei Incidentelor de Plăţi cu privire la pierderea, furtul sau distrugerea filelor de
cec; să verifice autenticitatea cecului; să urmărească dacă cecul îndeplineşte condiţiile
de fond şi formă; să confrunte semnăturile şi amprenta ştampilei cu specimenele; să
constate dacă cecul este prezentat la plată în termen legal; să vadă dacă cecul este sau nu
revocat; să verifice existenţa disponibilităţilor în cont în vederea efectuării plăţii.
Cecurile care nu îndeplinesc condiţiile obligatorii vor fi refuzate, sub
semnătură şi restituite posesorilor împreună cu exemplarul doi al borderoului. Acestea
vor fi comunicate la Centrala Incidentelor de Plăţi.
Schema de circulaţie a cecului:
1. In baza unui disponibil constituit la tras, trăgătorul primeşte de Ia banca sa
(trasul) un carnet de cecuri.
 2. In baza unui contract comercial încheiat între trăgător şi beneficiar, acesta din
urmă devine creditor al primului.
3. Trăgătorul emite un cec prin care dă ordin băncii sale să plătească la
prezentare posesorului său suma înscrisă pe cec.
4. Beneficiarul cecului îl remite spre încasare băncii sale.
5. Banca beneficiarului prezintă cecul la plată, printr-o casă de compensaţii,
băncii plătitorului (trasului).
6. Trasul debitează contul trăgătorului cu suma înscrisă pe cec.
7. Trasul introduce în compensare cecul.
8. Banca beneficiarului creditează contul beneficiarului cu suma înscrisă pe cec.
9. Stingerea creanţelor beneficiarului.
Cap.8.Viramentul - procedeu tehnic bancar Şi instrument de platĂ
Viramentul este un procedeu bancar special de plată fără numerar, efectuat
prin transferul unei sume de bani în monedă naţională sau în valută, din contul celui
care dispune plata (ordonatorul) în contul beneficiarului care încasează, acest lucru
însemnând debitarea contului primului şi creditarea contului celuilalt.
În România, utilizarea viramentului ca procedeu de plată este reglementată de:
Regulamentul BNR nr. 4/1996 privind plata prin ordin de plată la cererea directă
a beneficiarului prin debitarea cu consimţământ a contului plătitorului (direct debit) şi
Normele-cadru nr. 9/1996 privind executarea ordinelor de plată programată (standing
order).
În practica bancară, ordonatorul este în situaţia de cumpărător, debitor,
importator, beneficiar al unei prestaţii de servicii etc.
iar beneficiarul poate fi: vânzătorul, creditorul, exportatorul, prestatorul de
servicii etc.
Viramentul presupune în primul rând, existenţa unui cont la bancă din partea
persoanei fizice sau juridice, iar în al doilea rând, existenţa unor disponibilităţi în
acest cont, disponibilităţi create prin depuneri anterioare, încasări, credite acordate de
bancă etc.
Viramentul se poate realiza fie la nivelul aceleiaşi societăţi
bancare (intrabancar), fie între două societăţi bancare diferite (interbancar). Atunci
când viramentul se efectuează între două conturi ale aceleiaşi bănci, se produce doar o
schimbare de titular şi nu o mişcare de fonduri la nivelul băncii.
În funcţie de locul unde sunt deschise conturile între care se transferă moneda
scripturală pe plan intern se disting: viramentul intern (intrabancar), atunci când este
efectuat între două conturi deschise la aceeaşi bancă. Aceasta reprezintă executarea
ordinului dat băncii de către titularul contului care va fi debitat. În absenţa unui
imprimat special se utilizează formularul pentru ordinul de plată. viramentul extern
(interbancar) apare în cazul în care este efectuat între două conturi deschise la bănci
diferite.
Viramentele sunt tratate diferenţiat în funcţie de ordonatorul operaţiunii:
viramentele clientelei, ca termen generic cuprinzând toate ordinele de virament
ordonate băncii de clientela bancară. Acestea se pot concretiza într-un ordin dat de un
client de a se efectua un transfer de bani, prin debitarea contului său, către unul sau
mai mulţi beneficiari. Ordinul dat poate fi: simplu - pentru o singură operaţiune;
permanent - pentru mai multe plăţi către acelaşi destinatar, la anumite termene.
viramentul BNR - folosit în relaţiile interbancare. Băncile titulare ale unui cont
BNR pot da acesteia ordinul de a efectua viramente, prin debitarea contului deschis
Ia BNR (de exemplu, viramentele rezultate din operaţiuni pe piaţa monetară). Anumite
viramente sunt destinate echilibrării trezoreriei băncilor de pe o zi pe alta sau pot exista
viramente în favoarea clienţilor unei alte bănci.
În funcţie de sensul din care se dispune şi se efectuează plata se disting două
tipuri de transferuri denumite:
Transferul de credit (engl. credit transfer) reprezintă un procedeu de transfer al
banilor dintr-un cont în altul, prin intermediul băncilor şi al unor instrumente specifice,
din dispoziţia debitorului-cumpărător în favoarea creditorului-vânzător. Pentru
realizarea transferului de credit, debitorul trebuie să dispună de depozite bancare la
vedere sau la termen.
Transferul de debit (engl. debit transfer) este ca, şi cel de credit, tot o plată
amânată şi un transfer de creanţă asupra băncii, cu deosebirea că, de data aceasta,
creditorul este acela care iniţiază plata şi numai depinde de voinţa debitorului.
Transferul de debit îmbracă forma debitului direct, plăţilor programate (standing
order ), cecului şi biletului la ordin.
Debitul direct (engl. direct debit) este tipul de transfer de debit prin care băncile
sunt autorizate de clienţii plătitori să efectueze automat decontarea serviciilor din
conturile lor la simpla cerere a furnizorilor şi de transfer a sumelor la băncile
acestora.
Pentru efectuarea acestor plăţi este necesar să se asigure un cadru juridic între
participanţii la tranzacţii şi între aceştia şi băncile lor privind derularea operaţiunilor,
astfel:
1. între furnizor şi debitor se încheie o convenţie privind dreptul furnizorului de
a iniţia plata fără acordul prealabil al debitorului;
2. între banca plătitoare şi debitor se încheie o convenţie de mandat privind
acceptul debitorului pentru plata din cont fără ordinul expres al acestuia; şi
3. intre banca colectoare (furnizorului) şi furnizor se încheie un angajament
privind debitarea directă.
În acest fel, banca plătitoare devine mandatarul debitorului de a executa
instrucţiunile de plată primite de la furnizor în favoarea acestuia.
Mandatul devine un act juridic întrucât se transferă anumite drepturi de
dispoziţie altei persoane decât proprietarul fondurilor şi care are caracter permanent
până la revocarea acestuia de către debitor.
Un asemenea procedeu se foloseşte în special pentru plata serviciilor cu
caracter de repetabilitate ca: energia electrică, telefon, gaze, apa etc.
Din punct de vedere operaţional, relaţiile de decontare se stabilesc între banca
colectoare (banca furnizorului) şi băncile plătitoare unde debitorii au conturile.
 Banca colectare transmite fişierele electronice cu debitorii, conturile şi sumele
de plată fiecărei bănci plătitoare şi primeşte de la acestea fondurile, prin intermediul
casei de compensare, pe care le înregistrează in contul furnizorului.
Indiferent dacă partenerii au conturile la aceiaşi bancă sau la bănci diferite,
operaţiunea de plată nu se poate efectua la banca debitorului decât numai după
autentificarea părţii care a solicitat plata (verificarea semnăturii electronice) şi
autorizarea plăţii (verificarea disponibilului din cont şi eventual a altor instrucţiuni).
Dacă debitorul nu are disponil în contul curent, plata se refuză de bancă şi se
informează furnizorul.
Clienţii care au dificultăţi repetate în asigurarea fondurilor se exclud din
acest procedeu întrucat produc întârzieri la plată.
Etapele derulării plăţii prin direct debit : încheierea unui contract comercial
între plătitor şi beneficiar având stipulată clauza de plată prin rambursarea datoriilor în
sume variabile şi în mod regulat (lunar, trimestrial, semestrial, anual etc); încheierea
unui contract de direct debit prin care plătitorul mandatează banca sa să-i debiteze
contul, având consimţământul său prealabil, la primirea unei înştiinţări de plată din
partea beneficiarului; beneficiarul iniţiază plata prin avizul de prelevare directă
(APD), care nu este un instrumentde plată, ci o solicitare de plată pentru executarea de
către banca plătitorului a ordinului de plată în acest sens; la recepţia unui aviz de
prelevare directă, banca plătitorului cere consimţământul plătitorului privind debitarea
contului iar, după primirea consimţământului plătitorului, banca plătitorului emite un
ordin de plată, în suma consimţită de către plătitor, în favoarea beneficiarului; banca
plătitorului debitează contul plătitorului cu suma înscrisă pe ordinul de plată;
soldurile nete ale conturilor unităţilor bancare participante în compensare sunt
înregistrate în conturile curente deschise de către băncile respective la banca centrală,
rezultând soldurile nete ale compensării; banca beneficiarului creditează contul
clientului beneficiar cu suma aferentă ordinului de plată acceptat; stingerea creanţelor
beneficiarului.
Riscuri şi avantaje
Avantajele plătitorului constau în faptul că îşi poate organiza eficient derularea
operaţiunilor de plăţi: prin clauze contractuale, plătitorul autorizează banca să execute,
întocmai şi la termen, obligaţiile de plată faţă de un anumit beneficiar. Banca plătitorului
nu poate efectua plăţi generate prin direct debit decât cu consimţământul prealabil al
titularului de cont.
Riscurile beneficiarului sunt acelea de a nu încasa creanţa, ceea ce îi poate
genera criză monetară de lichidităţi.
Avantajul beneficiarului, prin calitatea sa de colector de plăţi, constă în faptul
că el este cel care iniţiază această modalitate de plată, având posibilitatea gestionării
eficiente a activităţilor.
Plata programată (standing order)
Plata programată (engl.standing order) este o variantă a viramentului de debit în
care banca plătitorului acceptă să plătească, la anumite date (decadal, chenzinal etc) o
sumă fixă în favoarea unui furnizor, potrivit contractului încheiat de parteneri, fără a
mai fi necesare instrucţiuni de plată exprese.
În acest sens între banca şi debitor se încheie un contract de mandat în
vederea executării unor instrucţiuni date în prealabil de debitor.
Prin mandat, banca este autorizată să constituie disponibilităţile necesare de
fonduri sau să asigure creditele care se impun pentru satisfacerea volumului de plăţi,
ceea ce echivalează cu un management de trezorerie (cash management).
Deosebirea faţă de debitul direct o constituie faptul că plata este iniţiată de
debitor fără intervenţia furnizorului, urmând ca la finele lunii să se facă regularizarea
între cei doi parteneri.
Un astfel de procedeu se practică, de regulă, în cazurile în care sunt livrări
zilnice de materii prime şi într-un volum relativ constant, plăţile având un carcter
de repetabilitate.
Etapele derulării plăţii prin standing-order încheierea unui contract
comercial între plătitor şi beneficiar având stipulate clauza de plată prin rambursarea
datoriilor în sume şi la date fixe; încheierea unui contract de standing-order prin care
plătitorul mandatează banca să execute ordine de plată, la datele şi în sumele convenite
în contract; banca plătitorului emite un ordin de plată astfel încât termenul de decontare
şi data plăţii (creditării contului beneficiarului) să fie cele planificate prin contract;
banca plătitorului debitează contul plătitorului cu suma aferentă ordinului de
plată;soldurile nete ale conturilor unităţilor bancare participante în compensare sunt
înregistrate în conturile curente deschise de către băncile respective la banca centrală,
rezultând soldurile nete ale compensării;banca beneficiarului creditează contul
acestuia cu suma aferentă ordinului de plată acceptat; stingerea creanţelor
beneficiarului.
Avantajele plătitorului constau în faptul că îşi poate organiza eficient
trezoreria şi deţinerile de numerar, inclusiv prin aceea că se elimină procedura de
emitere succesivă a unor ordine de plată în favoarea aceluiaşi beneficiar, această
responsabilitate fiind preluată de către bancă pe baze comerciale.
Periodicitatea efectuării plăţilor, precum şi cunoaşterea în avans a sumelor ce
trebuie onorate, reprezintă criterii ce stau la baza fundamentării unor decizii corecte de
management financiar.
Avantajele beneficiarului decurg din executarea întocmai şi la timp a plăţilor
prevăzute în contractul de standing order. Astfel, beneficiarul are posibilitatea eliminării
riscului generat de lipsa de lichiditate.
Cap.9.Decontările electronice
Aparitia banilor electronici a reprezentat un pas decisiv in perfectionarea
sistemelor de plati care a adus importante avantaje clientilor bancari prin facilitatile
create de transmitere rapida a fondurilor si reducere substantiala a costurilor
tranzactiilor, precum si autoritatilor monetare prin posibilitatile de reglare si
supraveghere a sistemului monetar si in special al celui bancar.
 Plăţile electronice sunt definite ca o formă electronică, complet informatizată şi
automatizată, de organizare a relaţiilor de plăţi între participanţii la o tranzacţie, pe
baza unui set de reguli şi proceduri.
Dezvoltarea tehnologiei informaţiei şi convergenţa pieţelor IT&C şi financiar-
bancară au creat un cadru favorabil dezvoltării pieţei serviciilor din categoria bancă la
distanţă, care permite contactul clienţilor cu banca de la distanţă, respectiv sediul firmei
sau domiciliul clientului.
Într-o varianta mai pragmatica, specialistii de la Banca Mondiala, considera ca
operatiunile financiare electronice reprezinta utilizarea mijloacelor electronice in
scopul schimbului de informatii, al transferului de simboluri sau reprezentari ale valorii
si a executarii de tranzactii intr-un mediu comercial.
Acest concept cuprinde patru canale: transferul electronic de fonduri,
interschimbul de date electronice, transfe rul de instructiuni de plata si confirmarea
platii.
Legislatia romanesca (Regulamentul BNR nr. 4/2002), bazata pe cea comunitara,
considera ca o plata electronica reprezinta orice operatiune de plata initiata prin
inermediul instrumentelor de plata electronica prin care se pot retrage sume in
numerar, efectua plati pentru achizitionarea de bunuri sau servicii, plata obligatiilor catre
autoritatile administratiei publice si transferuri de fonduri intre conturi.
Instrumentele de plata electronica sunt de doua feluri:
 instrumente de plata la distanta (cardul, ordinul de plata electronic,
cecul electronic);
 instrumente de plata de tip moneda electronica (portofelul electronic)
Instrumentele de plata la distanță permit detinatorului sa aiba acces la fondurile
aflate in contul sau bancar si mijlocesc efectuarea de plati catre un beneficiar sau alt gen
de transfer de fonduri si care necesita un nume de utilizator si un cod personal de
identificare, asa cum este cardul de debit sau de credit. In aceasta categorie se includ si
aplicatiile de tip internetbanking si home-banking bazate pe cardurile clasice.
Instrumentele de plata de tip moneda electronica permit accesul numai la
un depozit electronic (deci nu direct la contul bancar) constituit in prealabil si
instrumentul poate fi sau nu reincarcabil cu o anumita valoare (unitati valorice de
moneda electronica).
Instrumente de plata de tip moneda electronica pot fi chip-cardul, memoria
unui calculator (portofelul electronic) sau alt dispozitiv electronic pe care sunt
stocate unitati valorice de moneda din care se pot face plati catre alta entitate care
accepta aceasta modalitate de plata.
In ansamblu, platile electronice cuprind totalitatea entitatilor, echipamentelor si
procedurilor de lucru care conlucreaza penrtu efectuarea platii tranzactiilor.
In general, intru-un procedeu electronic de plata de sunt implicate:
(a) trei entitati care interactioneaza, respectiv o banca, un vanzator si un
cumparator;
 (b) mai multe echipamente hardware, software, o retea de transmisie (cu unul sau
mai multe centre de receptie, validare si retransmisie), punct de vanzare (POS),
distribuitor de bani electronici (cont-bani, credit bani, numerar-bani);
(c) un set de protocoale de plata (instructiuni de lucru). Sistemele de plati
electronice opereaza pe baza unor module de codificare/decodificare a operatiunilor de
plati si folosesc chei publice si chei private pentru a asigura integritatea si securitatea
platilor.
Platile electronice au o arie foarte mare de aplicabilitate de la tranzactiile
economice si financiare pana la compensari si decontarile finale. Platile electronice au
evoluat destul de rapid si s-au diversificat intru-un interval relativ scurt de timp, in
special dupa anul 1990. In prezent, se cunosc mai multe modalitati de plata diferentiate
din punct de vedere al tehnologiei folosite si a segmentelor de piata caraora se
adreseaza.
Clasificarea platilor electronice Platile electronice se pot clasifica dupa mai
multe criterii astfel:
Dupa tipul de tehnologie:
- plati bazate pe carduri;
- plati bazate pe aplicatii modem – in special pentru persoanele juridice care
efectueaza plati de valori mai mari;
- plati bazate pe aplicatii internet- in special pentru persoanele fizice;
- plati bazate pe telefonia mobila – in special persoane fizice.
Dupa volumul tranzactiei:
- microplati (mycro payments), plati pentru produse si servicii oferite pe web si
de valori de pana la 5 euro/$;
- plata de tip consumator (consumer payment) intre 5-500 euro/$ reprezentand
cumparaturile de zi cu zi a bunurilor si serviciilor care poseda o valoare mai mare decat
a microplatilor;
- plata de tip afaceri (business payment) peste 500 euro/$ pentru cumpararea
unor cantitati mai mari de bunuri si servicii, plati comerciant catre comerciant.
Dupa natura informatiei:
- plati bazate pe valoare – se transfera efectiv valoare in format electronic;
- plati bazate pe informatie – numai informatia circula prin internt, iar
tranzactia efectiva are loc in afara conexiunii.
Dupa natura monedei electronice:
- palti bazate pe bani electronici de cont – implica inregistrarea in conturile
bancare ale utilizatorului si comerciantului;
- plati bazate pe bani elctronici semn – valoarea este incorporata intr-un soft
existent pe un dispozitiv electronic, valoarea circuland de la un dispozitiv la altul fara
nici o referinta la un cont bancar.
Dupa instrumentele de plata oferite:
- plati cu carduri bancare;
- plati on-line (internet);
- microplati;
 - plati prin cecuri electronice;
o preferinta certa o reprezinta instrumentarea platilor electronice prin
carduri care detine ponderea cea mai mare in volumul platilor electronice. Canalul de
comunicare specializandu-se, au aparut alte categorii de plati, de asemenea
dezinstrumentate, ca internetul bancar, telefonia mobila bancara si altele.
INSTRUMENTE ELECTRONICE DE PLATA
Instrumentele de plata folosite in sistemele de plati electronice sunt identice in
ce priveste informatilile pe care le contin cu cele pe suport hartie, dar adaptate
transmisiei electronice si au acelasi rol de a transmite informatia-bani de la partenerul
platitor catre cel beneficiar prin intermediul sistemului bancar.
Adapatrea la sistemul electronic consta in transpunerea informatiilor intr-
un mesaj electronic care se poate cripta si decripta automat si semna electronic.
Instrumentele de plata electronica validate pana in preznt de practica sunt
ordinul de plata electronic si cecul electronic.
ORDINUL DE PLATA ELECTRONIC
Ordinul de plata electronic este o versiune a ordinului de plata pe suport hartie
cu deosebirea ca se dematerializeaza atunci cand intra in sistemul de plati electronice.
Mesajul electronic se editeaza de emitent daca dispune de infrastructura
necesara (PC, echipament de transmisie, echipamente automate de criptare/ decriptare si
cheile private si publice pentru semnatura elctronica), iar in cazul in care emitentul nu
dispune de aceste echipamente se poate emite un instrument de plata pe suport
hartie care se transfoma in mesaj electronic de catre banca emitentului.
La banca emitenta, ordinul de plata electronic se valideaza (verificarea
autenticitatii semnaturii si a disponibilului in contul curent de catre administratorul de
cont) si se supervizeaza de o alta persoana (seful de serviciu sau contabilul sef),
conform principiului bancar al “celor patru ochi”, dupa care se transmite centralei
bancii comerciale pentru lansarea in sistemul de plati interbancare.
Circuitul ordinului de plata electronic este similar cu cel al ordinului de
plata pe suport hartie cu deosebirea ca este mai rapid, datorita posibilitatii tehnologice
de transfer si procesare automata si apoi de decontare in timp real.
CECUL ELECTRONIC
Cecul electronic (eCheck) este un instrument care se prezinta sub forma unui
mesaj electronic semnat electronic si are aceleasi functii ca si cecul pe suport hartie.
Cecul electronic a aparut dupa legiferarea semnaturii electronice (1998-2000)
si este folosit in special in SUA in relatiile cu Trezoreria Statului. Circuitul cecului
electronic este similar cu circuitul traditional al cecului pe suport hartie.
Astfel, debitorul genereaza un cec electronic (un mesaj electronic specific pentru
cec) folosind un smart card dupa care il semneaza electronic si il transmite
beneficiarului prin internet (e-mail).
Beneficiarul primeste eCheckul, verifica semnatura debitorului, andoseaza cecul
pe numele bancii lui, il semneaza electronic si il trimite bancii lui pentru constituirea
unui depozit. Banca beneficiarului verifica semnatura acestuia si il introduce in
compensare.
 Banca debitorului verifica semnatura acestiua, debiteaza contul si confirma casei
de compensatii acordul de plata. Dupa compensare, banca beneficiarului intra in posesia
sumei si crediteaza contul acestuia.
Avantajele acestui sistem constau in: validarea automata, decontarea rapida,
eliminarea riscului pierderii atat pentru client cat si pentru banci, eliminarea riscului
uman de procesare, folosirea standardelor internetului de transmisie si securitate.
Dezavantajele ar fi costurile pentru investitii in echipamente, tipice internetului
si o perioada de timp de acomodare a utilizatorilor si a bancilor.
SEMNATURA ELECTRONICA
In Romania, cadrul juridic este asigurat prin Legea nr. 455/2001 privind
semnatura electronica si prin Hotararea de Guvern nr. 1259/2001 privind Normele
tehnice si metodologice de aplicare a dispozitiilor legale. Aceste reglementari au fost
elaborate in spiritul Directivei UE/98/98 privind semnatura electronica si Directicvei
UE/51/96 privind comertul electronic.
Legea romana are acelasi scop ca si reglementarile internationale, adica sa
consacre forta juridica a semnaturii electronice, similara cu cea olografa, si sa
creeze premisele necesare pentru desfasurarea comertului electronic si a
tranzactiilor bancare.
Potrivit legii, semnatura electronica este rezultaul imaterial al asocierii intre
mai multe elemente tehnice si dispozitive hardware si software, coroborate cu
exercitarea atributiilor furnizorului de servicii de certificare. Semnatura electronica
poate fi asemanata cu un “cod personal” care se ataseaza la un e-mail sau alt
document trimis electronic de la un calculator la altul, fie prin internet, fie printr-o retea
de calculatoare. “Codul” este emis de furnizorul de servicii de certificare si poate fi
folosit de catre o singura persoana.
Avantajele pe care le confera semnatura electronica in domeniul bancar se
refera la comunicarea rapida cu clientii, asigurarea confidentialitatii datelor,
siguranta si usurinta in utilizare, precum si o mai buna circulatie a informatiilor
intre centrala si unitatile bancare
CARDUL – instrument modern de plată
Prin Regulamentul nr. 4/2002 al BNR, cardul este definit ca un instrument de
plata electronica, respectiv un suport de informatie standardizat, securizat si
individualizat, care permite detinatorului sau sa utilizeze disponibilitatile banesti
proprii dintr-un cont deschis pe numele sau la emitentul cardului ori sa utilizeze o linie
de credit, in limita unui plafon stabilit in prealabil, deschisa de emitent in favoarea
detinatorului cardului, in vederea efectuarii, cumulativ sau nu, a urmatoarelor
operatiuni:
(a) retragerea de numerar, respectiv incarcarea si descarcarea unitatilor
valorice in cazul unui instrument de plata de tip moneda electronica, de la terminale
precum distribuitoarele de numerar si ATM, de la ghiseele emitentului/bancii
acceptante sau de la sediul unei institutii obligata prin contract sa accepte instrumentul
de plata electronica;
 (b) plata bunurilor sau a serviciilor achizitionate de la comerciantii acceptanti
si plata obligatiilor catre autoritatile administratiei publice, reprezentand impozite, taxe,
amenzi, penalitati etc., prin intermediul imprinterilor, terminalelor POS sau prin
alte medii electronice;
(c) transferurile de fonduri intre conturi, altele decat cele ordonate si
executate de institutiile financiare, efectuate prin intermediul instrumentului de plata
electronica
Ca si cecul, cardul nu este insa moneda, respectiv moneda electronica, ci
numai un instrument de plata care mijloceste transferul de moneda da la debitor la
creditor, bazat pe un anumit tip de tehnologie. Cardul este un instrument de plata care
permite efectuarea unui numar nelimitat de tranzactii spre deosebire de
instrumentele de plata pe suport hartie care erau legate de o singura tranzactie, iar
transmiterea informatiei-bani este electronica si nu prin posta. Ca suport fizic, cardul
este realizat din material plastic, comparabil ca formă şi dimensiune cu o carte de vizită,
având înglobate componente electronice speciale pentru decodificarea diferitelor
operaţiuni pentru care a fost concepută: în principal, accesul deţinătorului la contul său
bancar şi la efectuarea electronică a plăţii, de unde şi denumirea monedă electronică
sau bani electronici.
Clasificarea cardurilor
1. In raport de functiile specifice se disting urmatoarele tipuri de carduri:
Cardul de credit, un instrument prin care platile se fac dintr-un credit acordat de
banca emitenta sub forma unei linii de credit revolving. Limita de creditare se
stabileste la emiterea cardului in functie de solvabilitatea clientului si de istoricul pe care
acesta il are in relatiile cu banca, pe baza unei fise scoring. Cardul de credit este
destinat cu prioritate pentru plata marfurilor si serviciilor.
Cardul de debit este un instrument prin care plata se face in limita
disponibilului existent in contul de card si se foloseste atat la efectuarea platilor
pentru bunuri si servicii, cat si la retragerile de numerar. In cont trebuie pastrat un sold
minim intangibil care se majoreaza prin transfer din contul curent. Pentru disponibilitati,
posesorul primeste dobanda la vedere iar pentru operatiunile de plati si retrageri de
numerar se percep comisioane si taxe pentru diverse servicii (utilizare card, inlocuire,
magnetizarea benzii, eliberare extras cont etc).
Cardurile de debit se emit atat in lei pentru tranzactii locale, cat si in valuta
pentru tranzactii in strainatate, dar sunt si unele carduri in lei valabile si in strainatate,
conversia leu/valuta facandu-se automat la centrele de procesare (VISA). Cardurile de
debit sunt cele mai des utilizate, mai ales in tarile in care rata dobanzii la credite
este ridicata.
Cardul de debit cu descoperit de cont (engl. overdraft) permite efectuarea
platilor peste disponibilitatile banesti din contul de card, intr-o anumita suma
asimilata creditului. Se foloseste in cazul cardurilor pentru salarii care se alimenteaza
direct cu sumele virate periodic de firmele angajatoare. Descoperitul de cont pentru
salarii se limiteaza la cca. 75% din salariu si se ramburseaza la virarea salariului in luna
urmatoare. Garantia rambursarii este asigurata de firma angajatoare.
 Carduri de numerar. Acestea sunt carti de debit care se folosesc numai pentru
retrageri de numerar dintr-un aparat automatizat si cu un program informatic de casierie,
numit automat de distribuire de numerar (engl. ATM, cash dispencer). Retragerile se fac
dintr-un cont de card care trebuie sa se alimenteze periodic de catre titular.
Carduri multifunctionale sunt acele carduri de debit care se folosesc la plati,
retrageri de numerar, garantare si alte operatiuni de debit.
2. Din punct de vedere al emitentului, cardurile sunt de urmatoarele tipuri:
Carduri emise de banci (carduri bancare). Bancile emit o gama larga de
carduri si intra in competitie pentru castigarea unui segment cat mai mare de piata.
Pentru a facilita accesul clientilor, bancile incheie intre ele conventii de plati prin
carduri, astfel ca un client al unei banci poate apela la bancomatele altor banci cu care
banca sa are incheiata o conventie.
Carduri emise de comercianti (carti private). Marile firme comerciale emit
propriile carti de plata clientilor sai pentru a permite sau facilita plati in vederea
achizitionarii de bunuri sau servicii exclusiv de la comerciantii emitenti fara a acorda
accesul la un cont bancar. Aceste carduri sunt insa valabile numai in magazinele sau
lantul de magazine ale comerciantului sau a unui grup de comercianti. Pentru a atrage
clientii, cardurile private trebuie sa fie mai atractive decat cele bancare si in acest scop
se ofera unele facilitati si servicii financiare (discount la vanzare, neaplicarea de
comisioane, livrari pe credit, asigurarea gratuita a bunurilor vandute etc). Cardul
se emite de comerciant, gratuit, pe baza unei conventii incheiate de acesta cu clientul.
Plata se face fie din disponibilitatile clientului existente in contul de card la banca,
fie din credit acordat de comerciant pe o perioada de pana la un an.
Cardul hibrid (engl. dual card) este cardul care contine atat banda magnetica,
cat si microprocesor si care permite efectuarea unor operatiuni combinate, specifice
fiecarui tip de card.
Cardul co-branded este emis de o banca impreuna cu o entitate care, de regula,
are ca obiect principal de activitate comertul sau prestarile de servicii.
Carduri emise de alte institutii sau organizatii. Deosebit de banci si
comercianti sunt numeroase alte institutii care emit carduri, ca de exemplu: institutii
internationale specializate in carduri, institutii de credit, companii de transporturi, in
special cele aeriene, agentii de turism, cluburi etc. Acestea emit carduri cu
aceptablitate redusa, specifice domeniului lor de ativitate, cu exceptia institutiilor
internationale de specialitate si a institutiilor de credit care emit carduri cu
acceptabilitate larga.
3. Din punct de vedere a circulaţie se disting: carduri internaţionale, a căror
circulaţie depăşeşte graniţele ţării, unde este amplasată compania emitentă; pe baza lor
se pot efectua plăţi în orice monedă indiferent de valuta în care este exprimat contul
deţinătorului şi carduri naţionale, exprimate în moneda naţională a ţării unde se afla
amplasată compania emitentă, ele putând fi utilizate numai în ţara respectivă.
Practica bancara cu carduri a aratat ca frauda se produce de cele mai mule ori
in activitatea de acceptare, determinata de posesorii cardurilor sau de terte
persoane.
 Fraude determinate de posesorii cardurilor:
(a) utilizarea cardului de catre posesor fara existenta disponibilului in cont
pentru mai multe operatiuni care nu sunt supuse autorizarii (sub limita de
autorizare), speculand faptul ca operatiunea nu se verifica; banca emitenta refuza plata,
urmand ca banca acceptanta sa se indrepte impotriva comerciantului; solutia este
impunerea autorizarii in toate cazurile in care se opereaza in mediu de risc;
(b) utilizarea cardului pentru tranzactii pe care ulterior posesorul nu le mai
recunoaste, din rea intentie sau alte motive (folosirea cardului de catre un alt membru
al familiei fara stirea posesorului);
(c) transmiterea cardului altor persoane care efectueaza tranzactii (de regula
in strainatate) fara ca detinatorul sa le recunoasca;
Fraude determinate de terte persoane: aflarea numarului cardului de catre
o terta persoana in diverse imprejurari si folosirea acestuia in operatiuni
frauduloase, ca de exemplu, folosirea cardului la un magazin, restaurant, hotel, cazinou
pentru tranzactii pe care le recunoaste, insa numarul cardului a fost furnizat de un
angajat al firmei unor persoane care utilizeaza aceste informatii in tranzactii
frauduloase copierea benzii magnetice a unui card valid al carui cont atasat este
alimentat cu un alt card pentru tranzactii comerciale, procedura care se numeste
“skiming’’ si este foarte greu de depistat ; folosirea unor carduri pierdute/furate sau
contrafacute, profitand de ignoranta comerciantului sau de complicitatea acestuia cu
infractorul;
Decontările electronice prin home banking
Instrumentele de plată cu acces la distanţă sunt soluţii informatice care permit
deţinătorului să aibă acces la distanţă, prin intermediul unui mediu de comunicaţie, a
unei aplicaţii informatice şi a unei metode de autentificare, la fondurile aflate în contul
său, având astfel posibilitatea să efectueze plăţi către un beneficiar sau alt gen de
operaţiuni, cum ar fi transferul de fonduri, schimb valutar, constituirea de depozite,
obţinerea de informaţii privind situaţia conturilor şi a operaţiunilor efectuate.
Pentru a se apropia mai mult de clienţi, băncile au dezvoltat unele sisteme ce
permit oferirea unor servicii personalizate în timp real, la domiciliul clientului, între care
o poziţie privilegiată o ocupă „home-banking”-ul (banca la domiciliu).
Home-banking-ul oferă clientului posibilitatea de a se conecta la centrul de
calcul al băncii, prin intermediul telefonului, televizorului sau calculatorului, ca
mijloace de comunicaţie.
Clientul trebuie să se identifice printr-o parolă, pentru a avea acces la sistemul
băncii .După validarea accesului, el poate solicita şi obţine informaţii privind conturile
sau operaţiunile sale, sau poate cere efectuarea de operaţiuni de debitare/creditare a
conturilor sale. În urma efectuării acestor operaţiuni, banca îi va remite acestuia
extrasele de cont, care confirmă executarea ordinelor de debit/credit.
Serviciul bancar Telephone Banking
Tehnologia home-banking şi-a găsit calea spre cea mai largă răspândire prin
intermediul serviciilor bancare prin telefon, prin ceea ce numim „telephone Banking”.
 Astfel, prin telefon, clienţii pot consulta soldurile conturilor şi pot realiza
transferuri între conturi. Pentru accesarea acestui serviciu, de la un telefon cu tastatură,
se formează numărul serviciului bancar telefonic şi, după audierea mesajului robotului
telefonic, prin intermediul unui centru de apel, se tastează codul numeric personal (PIN)
şi apoi, după confirmarea accesului, codul operaţiunii ce se doreşte a fi efectuată în
contul titularului.
După obţinerea detaliilor privind operaţiunea de decontare, calculatorul pe care
este instalată aplicaţia de telephone Banking va comanda operarea decontării unui
calculator specializat. Rezultatele operaţiunii de decontare automată, vor fi reflectate în
baza de date a băncii şi vor fi transmise şi clientului prin intermediul centrului telefonic
al băncii.
Principalele avantaje oferite clienţilor sunt:
1. independenţa geografică şi temporală în derularea operaţiunilor bancare:
printr-un simplu apel telefonic, clientul poate să îşi consulte soldul contului
de card şi să efectueze un transfer în numai câteva minute;
2. scutirea timpului necesar deplasării la ghişeele băncii şi a eventualelor
inconveniente;
3. satisfacerea nevoii de realizare a acestor tipuri de transferuri în afara
programului de lucru cu publicul al băncii, în general pentru acest tip de
serviciu programul de funcţionare este mai extins decât cel la ghişee.
M-banking sau mobile-banking
Ideea implementării soluţiei de m-banking a apărut pornind de la faptul că
modalitatea cea mai simplă de punere în legătură a clienţilor cu un sistem bancar o
reprezintă telefonul.
Băncile profită de faptul că telefonul mobil devine tot mai funcţional,
transformându-l în ghişeu bancar pentru o serie de operaţiuni bancare.
Astfel, prin intermediul unui SMS, clienţii băncilor îşi pot afla situaţia conturilor
sau a creditelor, pot face transferuri de bani între conturi curente sau de card, îşi pot plăti
facturile de telefon. Accesul la funcţii tranzacţionale este restrâns iar tehnologia utilizată
are la bază transmiterea de mesaje preformatate la un număr de telefon prestabilit
Prin intermediul telefonului mobil, clientul poate accesa sistemul băncii, dacă se
identifică printro cheie sau parolă validă.
O dată ce a fost acceptat, el poate introduce, de la tastatura telefonului, codul şi
detaliile operaţiunii pe care o doreşte a fi efectuată de către bancă.
După executarea operaţiunii, rezultatele acesteia îi sunt comunicate de
bancă, pe ecranul telefonului mobil.
Principalele avantaje de care beneficiază clienţii băncilor care au aderat la un
astfel de serviciu de bancă la distanţă sunt următoarele:
Clientul se află într-o permanentă legătură cu banca de oriunde s-ar afla, se
derulează operaţiunile cotidiene şi se recepţionează informaţii utile din orice locaţie
aflată pe teritoriul României sau din străinătate. De asemenea se scuteşte timpul necesar
deplasării la unităţile băncii.
 Clientul nu mai depinde de orarul de funcţionare al băncii, 24 de ore din 24,
7 zile din 7, beneficiază de posibilitatea de a transmite informaţii băncii sau de a obţine
informaţii utile desfăşurării activităţilor curente prin intermediul telefonului mobil.
Serviciul îi asigură clientului o deplină securitate a operaţiunilor efectuate.
Accesul la meniul mobile banking şi autorizarea operaţiunilor bancare se realizează
printr-un sistem de coduri care protejează clientul împotriva oricărei utilizări
frauduloase a serviciului.
De obicei, serviciul de mobile banking este uşor de utilizat. Accesul la
funcţionalităţile serviciului este la îndemâna oricui fiind facilitat de existenţa unui meniu
simplu care conduce clientul direct către operaţiunea dorită.
eBanking-ul
O altă componentă a sistemului plăţilor electronice este eBanking-ul. Sistemul
permite clienţilor introducerea tuturor ordinelor de plată pe care le au de făcut
partenerilor de afaceri, apoi le transmite automat către banca unde sunt verificate
şi prelucrate, eliminând necesitatea deplasării clientului la bancă pentru a aduce fizic
aceste documente.
După prelucrare, la următoarea conectare între client şi bancă sunt transmise
înapoi clientului confirmările operaţiilor făcute împreună cu celelalte operaţii
(încasări, dobânzi, comisioane etc.) efectuate de bancă în contul curent.
Sistemul oferă clientului posibilitatea de a obţine în orice moment extrasul de
cont pe ziua curentă sau pe o perioadă specificată de acesta. În paralel, clienţii primesc
din sistem informaţii la zi privind situaţia tuturor conturilor proprii (depozite, linii de
credit, scrisori-garanţii etc.), precum şi informaţii privind serviciile oferite de bancă
(cursuri valutare, ratele dobânzilor etc.).
Serviciile eBank oferă date referitoare la: ordinele de plată şi extrasele de cont
informaţiile bancare; schimbul valutar; situaţia conturilor.
În sistem pot fi adăugate şi alte noi module în funcţie de necesităţile specifice ale
beneficiarilor.
Internet banking
Tehnologia „Internet banking” constituie etapa imediat următoare
electronic banking-ului şi aduce cu sine apariţia unor noi produse şi servicii financiar-
bancare pe piaţa românească. Dacă la e-banking, serviciul nu se putea accesa decât de la
calculatorul aflat în companie, internet-banking-ul poate fi accesat de la orice calculator
conectat la internet, indiferent unde se află acesta.
Internet-banking-ul se integrează, simplu, în sistemul de management bancar
existent, permiţând clienţilor aflaţi la distanţă să realizeze operaţiuni precum cele cu
ordine de plată, vânzări - cumpărări de valută, creare, alimentare sau retragere de
depozite, autorizări sau verificări ale operaţiunilor efectuate etc.
Un asemenea produs, de tip Internet-banking, permite conectarea unuia sau mai
multor servere Web cu serverul principal al băncii, printr-un modul de backoffice
responsabil de transferul bidirecţional al informaţiei, definirea schemelor de validare a
operaţiunilor pentru client şi bancă, configurarea fluxului de date şi obţinerea
documentelor specifice tranzacţiilor efectuate de clienţi.
 Internetul oferă societăţilor bancare avantaje strategice, cum ar fi: costuri
generale scăzute pentru bancă, comunicaţii îmbunătăţite în interiorul băncii şi în relaţia
cu clienţii, pătrunderea pe noi pieţe şi facilitarea proceselor de fuziune şi achiziţie.
Băncile care implementează această tehnologie îşi câştigă o mai bună imagine pe
piaţă, pot avea un răspuns rapid la cerinţele pieţei, prin dezvoltarea şi livrarea mai rapidă
de noi produse către clienţi şi, în cele din urmă atrag un număr mai ridicat de clienţi
graţie avantajelor oferite acestora.
Cap.10. Intrumente de plăți utilizate în decontările internaționale
Modalitatile de plata
Stingerea obligatiilor dintre parteneri se realizeaza printr-o anumita
modalitate de plata (decontare) prevazuta in contract sau aleasa de persoanele fizice.
Modalitatile de plata sunt urmatoarele:
(a) Plata marfa contra marfa (troc) - o modalitate nepecuniara folosita in
antichitate dar care a revenit odata cu criza econmica din 1929-1933 si criza datoriilor
externe din 19801985; in prezent este folosita ca o tehnica de deblocare a relatiilor
comerciale cu tari sau firme ale caror disponibilitati financiare sunt modeste sau
inexistente.
b) Plata in numerar care se practica pe scara redusa si in anumite situatii
specifice, ca de exemplu: in tarile cu restrictii valutare privind detineriile si miscarea
devizelor sau care practica sisteme de impozitare severa, plata in numerar devenind o
metoda de evaziune fiscala sau de evitare a restrictiilor valutare, in spatiile geografice
izolate, fara unitati bancare, pentru achizitionarea de produse sau in rezervatiile
naturale, in achizitionarea de animale pe cale de disparitie sau obiecte arheologice care
altfel ar deveni obiecte de contrabanda; in activitatea de turism si transport
international, in special in tarile care nu au sisteme de carduri.
(c) Plata prin cec, care este cea mai apropiata de numerar, a luat o amploare
deosebita dupa anii ‘ 60, fiind folosita in spatiul platilor necomerciale.
(d) Plata prin titluri de credit, cambie si bilet la ordin, se foloseste in afara de
circulatia singulara si asociate cu alte tehnici de plata ca acreditivul documentar,
incasoul (cu valoare de instrument de garantare).
(e) Plata prin ordin de plata este legata de aparitia bancilor si a dezvoltarii
relatiilor internationale intre acestea, in practica internationala fiind cunoscuta si prin
expresia “plata direct din cont”.
(f) Plata documentara pentru operatiunile in care plata se face de banci numai
contra documente (acreditivul documentar si incasoul documentar), asigurand
partenerilor un grad de securitate mai ridicat.
Operaţiunile de virament prin acreditiv documentar (credit documentar)
extern
Prima reglementare internationala a acreditivului a avut loc in 1933 cu
ocazia Conferintei de la Viena a Camerei de Comert International (CCI) care a adoptat
documentul “Reguli si uzante uniforme privitoare la acreditivul documentar”.
Cu ocazia revizuirii acestor reguli in 1962, aproape toate bancile mai
importante din lume au aderat la aceste norme internationale.
 forma actuala a acestor reguli fiind cunoscute sub denumirea Reguli uniforme si
practica acreditivelor documentare, este Publicatia 500 a Camerei de Comert
International de la Paris, care au intrat in vigoare la 1 ianuarie 1994 si care au fost
adoptate de peste 170 de tari, inclusiv Romania.
Acreditivul documentar (AD) este un angajament ferm asumat de o bancă de
a asigura plata contravalorii unui export contra documentelor prezentate de
exportator în condiţiile şi termenele stabilite de ordonatorul acreditivului documentar.
Acreditivul documentar ocupă un loc predominant (peste 70%) în decontarea
tranzacţiilor internaţionale, larga sa utilizare fiind determinată de avantajele pe care le
prezintă atât pentru importator, cât şi pentru exportator.
Părţile implicate
În derularea unui acreditiv documentar apar mai multe părţi implicate, între care
există relaţii obligaţionale directe, şi anume:
ordonatorul (importatorul) este cel care iniţiază relaţia de acreditiv
documentar prin instrucţiunile pe care le dă băncii sale de a efectua plata numai pe baza
documentelor întocmite de beneficiar în strictă concordanţă cu clauzele acreditivului;
banca emitentă (banca importatorului) care la solicitarea ordonatorului îşi
asumă angajamentul de plată pe bază de documente în favoarea unei terţe persoane -
exportatorul beneficiarul acreditivului. Prin angajamentul de plată asumat în scris, banca
emitentă este principala angajată în relaţia de AD. Acest angajament de plată poate fi
realizat: direct, în sensul că ea însăşi efectuează plata, îndeplinind atât rolul de bancă
emitentă, cât şi de bancă plătitoare; indirect, în sensul că desemnează o altă bancă să
efectueze plata în numele ei (bancă plătitoare sau după caz, negociatoare)
beneficiarul acreditivului (exportatorul) este cel în favoarea căruia a fost
deschis acreditivul şi care, prezentând documentele la bancă, poate încasa
contravaloarea mărfii exportate;
O altă bancă care deserveşte beneficiarul acreditivului În funcţie de rolul pe
care îl are banca exportatorului în derularea plăţilor prin acreditiv, ea poate fi:
Bancă notificatoare sau avizatoare. In cazul în care plata documentelor are loc
la banca emitentă sau plata este domiciliată la o terţă bancă, banca notificatoare
îndeplineşte rolul unui simplu intermediar, manipulator de documente. Ea anunţă
exportatorul de deschiderea AD, primeşte de la exportator documentele şi le transmite
băncii plătitoare.
Bancă plătitoare. In cazul în care plata este făcută de o altă bancă decât
banca emitentă, banca plătitoare poate fi situată în ţara exportatorului sau într-o ţară
terţă. Prin instrucţiunile primite de la banca emitentă, ea este autorizată să plătească
exportatorului documentele prezentate, în strictă concordanţă cu termenele şi
condiţiile din AD şi să remită documentele băncii emitente, iar aceasta să-i ramburseze
suma plătită.
Bancă negociatoare. Dacă o altă bancă decât cea emitentă este însărcinată cu
negocierea, aceasta înseamnă că banca negociatoare este autorizată să preia
documentele de la exportator şi să i le achite, contra unui comision de negociere şi să le
remită apoi băncii emitente.
 Bancă confirmatoare este banca care, la angajamentul de plată asumat de
banca emitentă, adaugă propriul ei angajament, egal ca valoare şi condiţii. In cazul
în care banca emitentă nu îşi onorează angajamentul de plată, banca confirmatoare va
efectua plata. Banca confirmatoare poate fi banca din ţara exportatorului respectiv,
banca plătitoare sau o bancă dintr-o terţă ţară.
Mecanismul derulării plăţii prin acreditiv documentar
Prin mecanismul derulării unui acreditiv documentar se înţelege succesiunea
etapelor de valabilitate ale angajamentului bancar şi acţiunile ce trebuie întreprinse de
părţile implicate în relaţia de acreditiv documentar pe parcursul fiecărei etape.
1. Contractul comercial internaţional prin care partenerii au convenit plata
prin AD.
2. Dispoziţia/ordinul de deschidere AD este dat de importator băncii sale,
bancă emitentă şi cuprinde toate condiţiile de termene şi documente pe care trebuie să le
îndeplinească exportatorul pentru a i se face plata.
3. Deschiderea AD constă în elaborarea unui înscris, însuşi AD, prin care banca
emitentă se angajează ferm la plată în favoarea beneficiarului AD, exportatorul, în
condiţiile de termene şi documente potrivit instrucţiunilor primite de la ordonator. Acest
document este transmis băncii exportatorului.
4.Notificarea beneficiarului AD.Banca exportatorului anunţă exportatorul de
deschiderea AD şi îi remite documentul AD.
5. Livrarea mărfii. Exportatorul studiază cu atenţie AD şi, după caz, începe
producerea mărfii sau o preia din stoc. Marfa este expediată cu respectarea tuturor
termenelor din AD, exportatorul/beneficiarul AD întocmind şi setul de documente cerut
prin acreditiv. În cazul în care nu poate îndeplini condiţiile din AD, nu expediază marfa,
ci cere modificarea AD.
6/7. Utilizarea AD. În posesia documentelor ce atestă livrarea mărfii în
termenele şi condiţiile din AD, exportatorul le prezintă la bancă. Banca verifică
concordanţa documentelor cu cerinţele AD şi efectuează plata. În esenţă, această etapă
semnifică documente contra bani.
8/9. Remiterea documentelor/rambursarea sumei. Banca plătitoare, după
efectuarea plăţii, remite documentele băncii emitente. Aceasta, după un nou control al
documentelor, în funcţie de condiţiile din AD, rambursează băncii plătitoare banii. În
caz contrar, nu rambursează banii pe documente neconforme cu termenii AD.
10/11. Notificarea importatorului/plata documentelor. Banca emitentă deţine
documentele privitoare la marfă şi pe care le eliberează importatorului contra plată.
Importatorul, la rândul său, verifică documentele şi concordanţa acestora cu
instrucţiunile pe care le-a dat prin cererea de deschidere a AD.
12. Eliberarea/ridicarea mărfii. Importatorul, în posesia documentelor, îşi
ridică marfa. Cărăuşul eliberează marfa contra documentului de transport.
Privit în ansamblu, mecanismul derulării acreditivului documentar comportă
două momente esenţiale: • deschiderea; • utilizarea.
În esenţă, deschiderea acreditivului documentar se referă la ansamblul
operaţiunilor prin care ordonatorul (importatorul), iniţiază derularea plăţilor prin
acreditiv documentar, iar utilizarea se referă la acţiunile pe care trebuie să le realizeze
beneficiarul AD (exportatorul) pentru a putea încasa contravaloarea mărfurilor livrate.
Orice deschidere de acreditiv trebuie să conţină anumite menţiuni şi, în
principal, acestea sunt: părţile implicate (banca emitentă, banca exportatorului,
ordonatorul AD - importatorul, beneficiarul acreditivului exportatorul); natura
angajamentului bancar (revocabil, irevocabil. şi irevocabil confirmat); domicilierea
acreditivului documentar (ţara exportatorului, ţara importatorului sau într-o terţă ţară);
valoarea acreditivului documentar; utilizarea acreditivului documentar şi alte precizări
privind plăţile; valabilitatea acreditivului documentar şi alte limite de timp fixate
pentru prezentarea documentelor; natura, cantitatea şi starea mărfurilor; condiţia de
livrare şi alte precizări privind expedierea şi transportul mărfurilor; costul plăţii prin
acreditiv documentar; documente şi alte precizări (principale: factura comercială,
documente de transport, documente de asigurare; secundare: certificatul de origine al
mărfii, cambia şi biletul la ordin,certificatul de calitate, certificatul fitosanitar etc.)
Utilizarea acreditivului documentar se face prin depunerea de către exportator
a documentelor stipulate în deschiderea acreditivului documentar la ghişeele băncii
plătitoare, negociatoare sau acceptante. Aceasta se face, de regulă, pe canal bancar.
În cazul în care documentele prezentate la banca plătitoare sunt în bună regulă şi
toate condiţiile din deschiderea acreditivului documentar au fost respectate întocmai,
exportatorul remite documentele şi încasează banii.
Controlul asupra documentelor este realizat atât de exportator, de importator, cât
şi de băncile acestora (controlul bancar).
In cazul oricărui acreditiv sunt menţionate o serie de documente, care se
stabilesc în prealabil între părţile participante. Responsabilitatea băncilor este de a
verifica conformitatea documentelor prezentate cu cerinţele din acreditiv şi în caz
afirmativ de a efectua plata.
Documentele solicitate frecvent sunt:
Documente comerciale:Factura comercială externă (lb. engleză Invoice);
Factura proformă;Factura consulară.
Documente de transport, diferenţiate pe tipuri de transport:
Conosamentul maritim (lb. engleză Bill of Lading, B/L); Scrisoarea de trăsură
rutieră (lb. engleză Waybill), feroviară (lb. engleză Rail Waybill), aeriană (lb.
engleză Air Waybill).
Documente de asigurare: Poliţa/Certificatul de asigurare
Alte documente: Cambia; Certificatul de calitate; Certificatul de inspecţie;
Certificatul fitosanitar; Certificatul de greutate.
Clasificarea AD
În funcţie de angajamentele asumate de banca importatorului (emitentă)
avem:
acreditiv documentar revocabil Dacă acreditivul este revocabil, el poate fi
modificat sau revocat (adică retras) ori de către banca emitentă, ori de către importator,
fără acordul prealabil al exportatorului. Pentru protecţia exportatorului şi siguranţa
plăţii, se convine emiterea unui acreditiv irevocabil. Articolul 6 al Regulilor uniforme
stabileşte că, dacă nu este stipulat altfel în textul unul acreditiv, se presupune că este
irevocabil.
acreditiv documentar irevocabil. Un acreditiv irevocabil este un acreditiv ale
cărui condiţii şi termene nu pot fi schimbate fără acordul tuturor părţilor implicate,
inclusiv al băncilor.
După modul de utilizare, acreditivele pot fi:
Acreditivul documentar cu plata la vedere permite exportatorului încasarea
contravalorii mărfurilor imediat după livrarea lor. Relaţia de credit apare indirect, prin
faptul ca angajamentul de plată fiind al băncii, exportatorul - nu mai aşteaptă plata
documentelor de către importator (circuit care poate dura până la 40 de zile sau mai
mult), interval scurtat şi mai mult în cazul domicilierii plăţii la banca lui (a
exportatorului).
Acreditivul cu plata diferată este utilizat adesea de exportatori şi ca formă de
creditare a importatorilor. Ca urmare a unei precizări anterior convenite între parteneri şi
preluate în acreditiv, plata documentelor nu are loc în momentul prezentării lor la bancă
de către exportator, ci la un anumit interval, de regulă, la 30-60 de zile din momentul
depunerii lor.
În cazul acreditivului de acceptare, care se particularizează prin acceptul dat de
bancă (accept bancar) pentru cambia care însoţeşte documentele, în vederea unei plăţi la
termen, exportatorul poate sconta cambia şi astfel să încaseze contravaloarea
mărfurilor exportate, înainte de scadenţă, mai puţin scontul reţinut de bancă.
Acreditivele de acceptare au, de regulă, o durată de 60-180 de zile.
Acreditivul cu plata prin negociere este utilizat cu precădere în ţările de drept
bancar anglo-saxon. Acest acreditiv se caracterizează prin faptul că este deschis de
banca emitentă, cel mai adesea în moneda locală a propriei ţări. Utilizarea sa
presupune întotdeauna o cambie trasă de beneficiar asupra băncii emitente sau
asupra unui alt tras (altă bancă) indicat în textul acreditivului, plata cambiei fiind
garantată de banca emitentă. Acreditivul cu plată prin negociere este întotdeauna
domiciliat Ia banca emitentă. Deoarece domicilierea acestui acreditiv la banca
importatorului constituie un dezavantaj pentru exportator, în practică, banca emitentă
autorizează alte bănci să "negocieze" documentele.
In funcţie de clauzele pe care le conţin, acreditivele pot fi: transferabile;
reînnoibile; cu clauză roşie; de compensaţie (reciproce şi stand-by).
Utilizat cu precădere în operaţiunile de intermediere, acreditivul documentar
transferabil este un acreditiv în virtutea căruia beneficiarul (primul beneficiar) are
dreptul să solicite băncii însărcinate cu plata / acceptarea / negocierea, să îl facă
utilizabil, în totalitate sau parţial, pentru unul sau mai mulţi beneficiari secunzi.
Acreditivul documentar reînnoibil (revolving), utilizat în cazul contractelor de
valori mari şi care presupun mai multe livrări de valori egale, în timp, permite
exportatorului ca, pe măsură ce livrează loturile conform condiţiilor convenite, să
încaseze imediat contravaloarea lor de la bancă.
In cazul acreditivului cu clauză roşie (red clause), importatorul, prin
menţiunile inserate în acreditiv, dă dreptul băncii să efectueze plata în totalitate
sau parţial în favoarea exportatorului, înainte de prezentarea documentelor. Suma
încasată de exportator în avans permite acestuia procurarea mărfurilor şi livrarea lor. în
momentul prezentării documentelor la bancă, după expediţia mărfurilor are loc reglarea
avansului şi încasarea contravalorii acreditivului (diminuat cu plata făcută în avans).
Avantajul acreditivului cu clauză roşie este că permite exportatorului să
primească un avans în raport ca momentul expedierii mărfii. Dezavantajul principal
este al importatorului. Deşi plata în avans este făcută de banca exportatorului,
angajamentul de plată este al băncii emitente. In cazul în care exportatorul nu livrează
marfa, deşi a încasat avansul, banca emitentă trebuie să ramburseze banii băncii
plătitoare. La rândul ei, banca emitentă cere restituirea plăţii în avans ordonatorului
(importatorului).
Acreditive de compensaţie (reciproce şi stand-by).
Tranzacţiile derulate prin acreditive documentare reciproce presupun ca cei
doi parteneri să îşi deschidă reciproc câte un acreditiv documentar. Astfel, fiecare
dintre ei este în acelaşi timp ordonator şi beneficiar, această dublă calitate rezultând din
însăşi esenţa compensaţiei, fiecare partener având dubla ipostază de exportator /
importator. Partenerui care acceptă plata mărfurilor sale prin alte mărfuri şi nu în bani
este cel care dictează condiţiile operaţiunii de compensaţie şi ale derulării acreditivelor
reciproce.
Acreditivele documentare "stand - by" au o funcţie diferită şi anume aceea de
garantare a efectuării plăţii de către partenerul extern. Banca emite un acreditiv
"stand-by" Ia solicitarea unui client (ordonatorul), care trebuie să ofere partenerului de
contract (beneficiarul), o garanţie că dacă el nu-şi va îndeplini obligaţia asumată prin
contractul comercial, banca îl va plăti, despăgubindu-l băneşte.
Avantaje şi dezavantaje ale AD
Avantaje •
Acreditivul oferă protecţie • atât exportatorului cât şi importatorului
Exportatorul ştie că angajamentul de plată este al unei bănci, ceea ce îi oferă •
siguranţă, comparativ cu un importator necunoscut (mai ales financiar).
Importatorul, prin condiţiile din acreditiv este sigur că banca nu va plăti
exportatorului decât dacă documentele prezentate sunt conforme cu cele precizate în
acreditiv.
Dezavantaje
Acreditivele presupun comisioane bancare ridicate, comparativ cu alte
modalităţi de decontare (incasso, de exemplu) iar mecanismul derulării este
mai complicat.
Prin natura lor, acreditivele documentare sunt tranzacţii separate de
contractele de vânzarecumpărare care stau la baza lor. Băncile nu pot fi obligate sau
implicate juridic prin asemenea contracte.
Băncile iau în considerare numai documentele şi nu marfa la care acestea se
referă. Dacă mărfurile prezintă deficienţe şi, cu toate acestea, acreditivul este plătit de
către bancă în baza unor documente în bună ordine, banca nu are nici o responsabilitate.
 In scopul de a se proteja, băncile nu efectuează plata unul acreditiv în cazul în
care este descoperită cea mai mică eroare în documente sau dacă acestea nu sunt
conforme cu clauzele din acreditiv. Dacă sunt descoperite erori în urma verificării
documentelor, banca notificatoare sau plătitoare solicită băncii emitente să se
pronunţe dacă discrepanţele semnalate sunt acceptate sau nu.
Nu există nici o obligaţie din partea băncii de a se asigura că marfa livrată
este corespunzătoare şi în conformitate cu cele specificate în acreditiv. Dacă marfa
livrată este, într-un fel sau altul, necorespunzătoare, problema se rezolvă direct între cei
doi parteneri
Operaţiunile de virament prin incasso-ul documentar extern
Incassoul este cea mai simpla modalitate de plata care se bazeaza numai pe
prevederile contractului comercial si nu angajeaza in nici un fel bancile participante la
derlurea platii.
Prin incasou se intelege tratarea de catre banci, potrivit instructiunilor primite, a
documentelor comerciale si financiare in vederea acceptarii sau platii acestora.
Decontarea prin incasou este reglementata de Publicatia nr. 522 a Camerei de Comert
International de la Paris in vigoare din 1966.
Incasso-ul documentar, spre deosebire de acreditiv, este o instrucţiune trimisă
de către exportator băncii importatorului, instrucţiune însoţită de un set de documente,
spre a fi transmise importatorului, pentru plată sau acceptare (daca în setul de
documente este şi o cambie).
Incasso-ul documentar este un serviciu bancar de transmitere, pe canal
bancar, a documentelor privind livrarea mărfurilor de la exportator la importator şi a
banilor în sens invers. Spre deosebire de acreditiv, în cazul incasso-ului nu avem de-a
face cu plata garantată. Controlul asupra mărfurilor rămâne în sarcina exportatorului
până în momentul în care este încasata plata sau acceptată cambia însoţitoare. Dacă
mărfurile au fost livrate şi nu au fost achitate, acest lucru implică costuri determinate fie
de readucerea mărfurilor în ţară, fie de depozitarea acestora, până în momentul în care
este efectuată plata.
Elementele esenţiale care sunt specifice incassoului, sunt următoarele:
operaţiunea este o simplă vehiculare a documentelor, ca atare, obligaţia băncilor
ce intervin se rezumă la prestarea unui serviciu în anumite condiţii impuse de
instrucţiunile primite de la exportator;
documentele vehiculate de bănci pot fi de două feluri: comerciale (factura,
documentele de transport, de proprietate etc.) şi financiare (cambii, bilet la ordin, cec,
chitanţe etc.), utilizate pentru a obţine sume de bani. În funcţie de documentele
vehiculate, se disting două tipuri de incasso-uri: documentar şi simplu.
scopul operaţiunii este transmiterea documentelor comerciale sau financiare, de
la beneficiarul plăţii la plătitor, contra plată, acceptare sau în alte condiţii.
Pǎrţi implicate în derularea incasso-ului
În derularea unui incasso-ului intervin urmǎtoarele pǎrţi;
 1.Ordonatorul (exportatorul) - clientul care încredinţează operaţiunea de
incasso băncii sale.
EI este cel care iniţiază operaţiunea, şi după expedierea mărfii, într-un interval de
timp optim (documentele să ajungă în termen cât mai scurt la cumpărător, înaintea
sosirii mărfii la destinaţie), depune la banca ce îl deserveşte setul de documente prin
care atestă expedierea mărfii în concordanţă cu condiţiile contractuale.
Exportatorul, fiind iniţiatorul operaţiunii de incasso, este acela care
stabileşte condiţiile concrete de derulare a acesteia, considerându-se că întreaga
operaţiune se desfăşoară din ordinul său, pe riscurile şi răspunderea sa. Din acest motiv,
documentele la incasso trebuie să fie însoţite de instrucţiuni de încasare, pe care
exportatorul, pentru protejarea propriilor sale interese, trebuie să le dea cât mai clar,
concret şi precis.
2.Banca remitentă primeşte de la ordonator documentele însoţite de instrucţiuni
privind încasarea şi are rolul de a remite documentele unei alte bănci, dându-i
totodată dispoziţii de lucru conform instrucţiunii ordonatorului şi practicii bancare.
3.Banca însărcinată cu încasarea, este cea care primeşte documentele cu
dispoziţiile de încasare de la banca remitentă şi care îşi asumǎ obligaţia de a
asigura prezentarea documentelor importatorului în vederea obţinerii încasarii
(acceptarea, îndeplinirea altor condiţii), transmiţând apoi în sens invers, conform
instrucţiunilor primite, rezultatele incasso-ului (sume de bani, efecte de comerţ acceptate
etc.).
4.Banca prezentatoare, este banca însărcinată cu încasarea, efectuând
prezentarea documentelor trasului. Băncile îndeplinesc rolul de prestator de servicii
la ordinul exportatorului, percepând pentru aceasta comisioane bancare. Singura
obligaţie fermă a băncilor este ca, în caz de neacceptare sau neplată în cel mai scurt
timp, să anunţe ordonatorul, dacă nu s-au dat alte instrucţiuni, şi să-i ţină
documentele la dispoziţie.
5.Trasul (importatorul), este destinatarul documentelor vehiculate prin
incasso, căruia, conform instrucţiunilor exportatorului, banca îi solicită să îndeplinească
o anumită condiţie (plată, acceptare, alte condiţii) în schimbul eliberării documentelor.
În practica activităţii de comerţ exterior există tendinţa, din partea importatorilor,
de a amâna cât mai mult plata.
Mecanismul derulării incasou-lui documentar
1. Contractul comercial internaţional prin care partenerii au convenit plata
prin incasso, care este documentul de referinţă pentru exportator în îndeplinirea
obligaţiilor sale.
2. Livrarea mărfii, realizată în strictă concordanţă cu termenele de livrare şi
condiţiile privind marfa convenite prin contract. În urma livrării mărfii, exportatorul este
în posesia documentelor prin care atestă îndeplinirea obligaţiilor contractuale.
3. Setul de documente însoţit de ordinul de plată la incasso este prezentat la
banca exportatorului - banca emitentă. În ordinul de plată la incasso, exportatorul
solicită în mod expres plata la incasso şi prezintă clar şi precis condiţiile în care vor fi
înmânate documentele importatorului şi denumirea documentelor şi a numărului de
exemplare ce vor fi remise acestuia.
4. Banca remitentă, acţionând la ordinul clientului ei, emite propriul ei
document - incasso documentar - în cadrul căruia preia întocmai instrucţiunile primite
de la ordonator, pe care îl remite băncii importatorului însoţit de setul de documente
depus de exportator atestând livrarea mărfii.
5. Notificarea importatorului - banca prezentatoare avizează importatorul de
sosirea documentelor.
6,7. Documentele contra plată sau contra acceptare - în funcţie de
instrucţiunile primite, banca prezentatoare eliberează importatorului documentele,
fie contra plată, fie contra acceptare a cambiei.
8. Importatorul, aflat în posesia documentelor, ridică marfa.
9. După încasarea contravalorii documentelor de la importator, banca
importatorului remite banii (sau în cazul documentelor contra acceptare - remite
cambia) băncii remitente.
10. La primirea banilor, banca remitentă notifică exportatorul de încasarea
exportului. În cazul în care prin instrucţiunile date au fost documente contra acceptare,
îi remite cambia acceptată, exportatorul aşteptând scadenţa pentru a încasa cambia.
Incasoul documentar este un instrument de plata care avantajeaza
importatorul. Incasoul nu prezinta nici o garantie pentru exportator ca importatorul
va achita imediat marfa livrata, singura obligatie scrisa fiind contractul dintre
parteneri. Intreaga tranzactie se desfasoara din ordinul si pe raspunderea
exportatorului.
Documentele trebuie sa ajunga la importator inaintea sosirii marfurilor, in
caz contrar exportatorul va plati taxele de contrastalii, magazinaj, intrucat imporatatorul
in lipsa conosamentului nu poate prelua marfa de la caraus. Din aceasta cauza, incasoul
este utilizat numai in proportie de 10%-15% in relatiile de plati comerciale si numai in
cazurile in care exista suficienta incredere intre parteneri.
Avantaje şi dezavantaje ale utilizării incasso-ului
Avantaje: decontarea prin incasso este relativ simplă şi mai ieftină decât în
cazul acreditivului;cumpărătorul, văzând documentele înainte de a le onora, are
siguranţa că efectuează plata numai după ce exportatorul şi-a îndeplinit obligaţiile
asumate şi a livrat marfa; vânzătorul are siguranţa că importatorul nu va intra în posesia
documentelor pentru a-şi ridica marfa decât după ce va achita.
Dezavantaje: operaţiunea de incasso nu comportă nici un angajament de plată
din partea băncilor implicate în derularea ei; • exportatorul riscă creşterea costurilor în
cazul protestului cambial sau costuri suplimentare în cazul în care cambia este refuzată
la plată sau acceptare, cum ar fi cele determinate de depozitarea sau returnarea
mărfurilor; incasso-ul nu prezintă nici o garanţie pentru exportator că importatorul va
achita de îndată documentele; singura obligaţie de plată a importatorului fiind cea
asumată prin contractul comercial, riscurile de neîncasare sunt cele specifice unei astfel
de obligaţii.
 Exportatorul livrează marfa fără a avea garanţia că importatorul va onora
documentele. El se asigură în principiu de un singur risc: acela ca importatorul să obţină
titlul de proprietate asupra mărfurilor, fără să efectueze plata.
Capitolul 11. OPERAŢIUNILE DE UTILIZARE(VALORIFICARE) A
RESURSELOR ATRASE DE INSTITUŢIILE DE CREDIT
1.Rolul creditării bancare
Creditarea este o activitate de bază într-o bancă, putând genera profituri
importante dacă este practicată corect, dar şi pierderi. Prin urmare, ea trebuie abordată
într-o manieră structurată şi logică.
Procesul de creditare joacă un rol esenţial în economie. Încasând sume mici
de bani de la deponenţi şi agregând aceste fonduri pentru a le împrumuta
solicitanţilor, băncile pun la dispoziţie banii necesari dezvoltării economice.
În acest proces, băncile protejează deponenţii, prin analizarea riguroasă a
cererilor de creditare. Creditarea, în condiţii prin care se asigură rambursarea, permite
băncii să obţină un câştig pentru deponenţii ei, reducând semnificativ nivelul de risc.
Creditarea poate fi privită şi ca un serviciu bancar pe care banca îl oferă
clienţilor care-l solicită. În economiile competitive, activităţile specifice sectorului
terţiar trebuie să se concentreze asupra nevoilor clienţilor şi să dezvolte produse şi
servicii pentru satisfacerea noilor cerinţe ale acestora.
O activitate bancară sigură şi profitabilă presupune, pe de o parte, protecţia
disponibilităţilor din conturile deponenţilor şi a investiţiilor acţionarilor băncii
prin reducerea riscului, dar şi permanenta fructificare a posibilităţilor oferite de
piaţă.
2. Principii de creditare bancară
Creditarea nu este o ştiinţă exactă. Nu este posibil ca prin utilizarea unei formule
sau aplicarea unei teorii să se garanteze că suma acordată unui client va fi rambursată cu
dobânda aferentă. Există, totuşi, principii generale de creditare care, dacă sunt aplicate
consecvent, permit reducerea gradului de incertitudine şi, prin urmare, a riscului
implicat în creditare.
Aceste principii se referă la: solicitantul creditului (debitorul); cererea de
creditare (obiectivele urmărite); rambursarea creditului (rate şi termene);
remunerarea creditului (dobânzi şi comisioane bancare); destinaţia creditului;
garantarea (modalităţi de asigurare şi recuperare).
Solicitantul creditului (debitorul);
Banca trebuie să ia în considerare măsura în care îl cunoaşte pe client, analiza
făcându-se diferenţiat pentru un client nou şi pentru un client tradiţional.Dacă
solicitantul este deja un client al băncii, banca va lua în considerare evidenţele sale
referitoare la acesta. De exemplu, referitor la creditele anterioare, interesează dacă a
fost respectat graficul de rambursare a ratelor şi dobânzilor. Orice solicitare de
reînnoire a unui credit se bazează pe relaţiile anterioare cu clientul.
Solicitările noilor clienţi trebuie tratate diferit. Dacă cel care solicită un credit
nu este clientul băncii, în primul rând trebuie să se obţină referinţe satisfăcătoare despre
integritatea şi situaţia financiară a persoanelor care conduc afacerea şi apoi
informaţii financiare relevante de care are nevoie banca. În practica românească, analiza
împrumutatului este cunoscută şi sub denumirea de caracterul şi capacitatea de
rambursare a clientului.
Cererea de creditare (obiectivele urmărite)
Aspectele determinante care sunt luate în considerare atunci când se analizează
cererea de creditare sunt: competenţa legală a solicitantului (de exemplu, dacă are vârsta
permisă de lege pentru a încheia un contract legal sau dacă este autorizat/împuternicit de
firmă să angajeze fonduri în numele ei); destinaţia sau obiectul creditului; valoarea
creditului; durata creditării; eşalonarea ratelor scadente; garantarea creditului solicitat;
marja de profit pe care o va încasa banca din credit (dobânda percepută pentru creditul
acordat, în corelaţie cu politica băncii în ceea ce priveşte dobânda la depozite).
Cheltuielile pe care le presupune pentru bancă procesul complex al
analizării cererii de creditare (inclusiv cele cu personalul) trebuie, la rândul lor, să
fie recuperate. De cele mai multe ori se obişnuieşte ca instituţiile de credit să perceapă
clienţilor un "comision de analiză a dosarului" pentru acoperirea costurilor de
instrumentare a creditului. Orice instituţie de credit trebuie să se asigure că percepe o
rată a dobânzii şi impune comisioane care fac profitabilă fiecare acţiune de creditare.
In acelaşi timp, pentru a fi competitivă, ea trebuie să urmărească în permanenţă
nivelul dobânzilor şi comisioanelor practicate pe piaţă de alte instituţii de credit.
Rambursarea creditului (rate şi termene)
Prognoza fluxului de fonduri disponibile (cash flow-ul) indică durata realistă a
rambursării creditului. Pentru ca o afacere să aibă succes, ea trebuie să aibă suficiente
lichidităţi. Dacă persoana juridică încearcă să ramburseze creditul prea repede, s-ar
putea să rămână fără lichidităţi şi să nu poată să-şi desfăşoare corespunzător activitatea
în continuare sau chiar să dea faliment.
Este preferabil ca rambursarea creditului să se realizeze în rate mici, eşalonate
valoric pe o perioadă mai mare, dar pe care afacerea le poate acoperi într-un mod
realist, decât să fie efectuată într-o perioada mai scurtă, în rate mari. Banca nu va dori ca
împrumutul să rămână nerambursat pentru o perioadă mai mare decât consideră ea
necesar sau prudent, deoarece cu cât creşte durata rambursării, cu atât creşte şi
posibilitatea apariţiei situaţiilor care pot împiedica rambursarea creditului.
În ceea ce priveşte perioada de rambursare a creditului, se impune asigurarea
unui echilibru între fondurile de care dispune clientul în timp şi reducerea perioadei de
eşalonare a ratelor. Perioada de rambursare a creditului este, de asemenea, legată de
durata de viaţă a obiectului creditului.
Remunerarea creditului
Remunerarea creditului este foarte importantă, deoarece constituie una dintre
modalităţile principale prin care banca realizează profit. Banca atrage bani de la
diferiţi clienţi cu o rată a dobânzii mai mică şi împrumută alţi clienţi, cu o rată a
dobânzii mai mare. Ca banca să rămână în activitate, este esenţial ca marja dintre cele
două rate să fie suficient de mare pentru a permite realizarea profitului. Acesta nu
este, totuşi, singurul factor care trebuie luat în considerare.
 Destinaţia creditului
Destinaţia creditului trebuie clar definită şi înţeleasă, atât de client cât şi de
bancă. Dacă se acordă un credit unei persoane juridice pentru o afacere ilegală,
documentaţia creditului şi orice garanţie în sprijinul ei sunt lovite de nulitate. Dacă
destinaţia creditului nu corespunde cu activităţile curente ale clientului, un astfel
de credit presupune un risc de creditare important.
Pe de altă parte, este esenţial ca banca şi clientul să cunoască valoarea
creditului. Riscul de nerambursare a unui credit există atât în situaţia în care se
solicită un credit prea mic, cât şi atunci când un client împrumută prea mulţi bani.
Uneori, clienţii solicită cea mai mare sumă pe care, din punctul lor de vedere, o poate
împrumuta o bancă, chiar dacă această sumă este mai mică decât cea de care au ei
nevoie pentru scopul propus.
Garantarea (modalităţi de asigurare şi recuperare)
Datorită mediului competitiv în care operează, instituţiile de credit nu pot stabili
întotdeauna rate ale dobânzii care să reflecte, realist, riscul inerent unei situaţii date.
Dacă o bancă solicită o rată de dobândă prea mare, clientul se poate adresa concurenţei
şi, prin urmare, banca pierde un client. Pentru a putea stabili o rată de dobândă mai
mică, o bancă poate solicita drept garanţie active de o anumită valoare, cu dreptul de a le
vinde în cazul în care clientul nu reuşeşte să ramburseze creditul.
Orice decizie privind creditarea unui client trebuie să ia în considerare
capacitatea prezentă şi viitoare a clientului de a rambursa creditul din resurse proprii. Cu
alte cuvinte, decizia de creditare trebuie să fie luată înainte de a se aduce în discuţie
garanţia.
3. Categoriile de credite
Categoriile de credite de care beneficiază clienţii unei bănci pot fi structurate
astfel:
a. creanţele comerciale: a.1. credite de scont, prin care banca preia un efect de
comerţ şi în schimbul acestuia pune la dispoziţia clienţilor valoarea actuală, exprimată
ca diferenţă între valoarea nominală şi agio. Creditele de scont se garantează cu titlurile
respective, pentru care prin scontare, pe calea girului, drepturile de creanţă izvorâte
din acestea, revin direct băncii care le-a scontat. a.2. factoring, prin care clientul,
numit aderent, transferă proprietatea creanţelor băncii comerciale denumită factor, care
plăteşte aderentului diferenţa dintre valoarea nominală şi agio, imediat sau la scadenţă.
b. creditele de trezorerie (de cont curent) sunt creditele acordate clientelei, pe
termen scurt, pentru acoperirea necesarului de lichiditate privind acoperirea
necesităţilor de exploatare curentă. Ele pot fi obţinute imediat şi pe baza unui grad
mai mare de libertate. În această categorie se includ: creditele privind vânzarea în rate.
creditele acordate persoanelor fizice, creditele acordate prin cărţile de plată, creditele de
finanţare a stocurilor, avansurile pentru importuri, avansurile temporare garantate cu
certificate de depozit.
c. creditele pentru prefinanţarea exporturilor au ca destinaţie satisfacerea
necesităţilor curente sau excepţionale ale clienţilor, ocazionate de fabricarea
produselor destinate exportului, cu condiţia existenţei contractelor de export sau
comenzilor ferme încheiate direct cu partenerii externi sau prin intermediul unor
comisionari, care fac obiectul creditului solicitat, din care să rezulte: cantiatea şi felul
mărfii, condiţiile şi graficul de livrare, modaliatea şi termenele de plată, preţul
mărfii în valută la valoarea CIF sau FOB, după caz.
Creditele se pot acorda numai după prezentarea comunicării de la o societate
bancară din ţară sau străinătate, agreată de bancă, a deschiderii acreditivului de export
irevocabil, în favoarea beneficiarului de credit, sau alte forme de plată garantate bancar
(scrisoare de garanţie bancară, efecte de comerţ avalizate de alte societăţi bancare
agreate de bancă).
d. creditele de echipament sunt creditele care se acordă beneficiarilor interni pe
termen mediu şi lung, pentru finanţarea investiţiilor productive efectuate de clienţi.
e.creditele acordate pentru achiziţionarea de bunuri imobiliare:
credite investitor, acordate investitorului pentru scopul propriu -achiziţii şi
vânzări de achiziţii, reparaţii de bunuri imobiliare.
credite promotor, acordate celui care dezvoltă activităţi de achiziţii şi vânzări de
terenuri, construcţii, amenajări, organizate sub formă de antrepriză.
f. creditele pe descoperit de cont (overdraft) se pot acorda de către bancă
agenţilor economici solicitanţi pe perioade scurte de timp, pentru achitarea unor
obligaţii stringente privind aprovizionări cu materii prime, materiale, combustibili,
energie, manoperă, impozite, taxe şi alte obligaţii curente.
Acesta categorie de credite este destinată, în principal, marilor companii cu un
prestigiu recunoscut în mediul de afaceri, al căror flux de lichidităţi este cesionat în
favoarea băncii şi se derulează prin aceasta.
g. liniile de credit reprezintă o modalitate de creditare care funcţionează după
sistemul revolving, în baza unui contract de credit prin care banca se angajează ca pe
o anumită perioadă de timp să împrumute clientelei fonduri utilizabile în mod
fracţionat, în funcţie de nevoile acesteia, în limita unui nivel global de credit, cu
condiţia ca soldul zilnic al angajamentelor să nu depăşească volumul liniei de
credit aprobate, cu posibilitatea prelungirii în mod repetat pe noi perioade de creditare
dacă sunt îndeplinite condiţiile stabilite.
h. operaţiunile de pensiune reprezintă o formă de credit care se derulează pe
baza considerării şi depunerii la bancă a titlurilor, în primul rând a valorilor mobiliare
sau a titlurilor de creanţă negociabile (certificate de depozit, bonuri de tezaur).
i. creditele consorţiale au la bază asocierea băncilor atunci când dimensiunea
creditului este foarte mare şi impun divizarea riscurilor.
Conform clasificării Institutului Bancar Român,
creditele bancare se diferenţiază în funcţie de:
• perioada de acordare: credite pe termen scurt, până la 1 an, pentru
suplimentarea mijloacelor circulante; credite pe termen mediu, între 1-5 ani, pentru
operaţiuni de export-import sau investiţii; credite pe termen lung, peste 5 ani, pentru
investiţii de amploare, retehnologizare.
 • beneficiarul creditului: credite acordate persoanelor fizice, pentru construcţia
de locuinţe, achiziţionarea de autoturisme, cărţi de credit; credite acordate persoanelor
juridice.
• destinaţie: credite pentru producţie: credite pentru activitatea curentă;
credite pentru investiţii; credite pentru export; credite de consum.
• calitatea lor: credite performante - angajamente de plată faţă de bancă
onorate la scadenţă; credite neperformante - angajamente de plată faţă de bancă care
nu se respectă, generând credite restante şi dobânzi neachitate cu consecinţe asupra
activului, solvabilităţii şi a cheltuielilor prin constituirea ,de provizioane într-un volum
mai mare.
4. Organizarea operaţiunilor de creditare bancară
Procesul de creditare bancară, din punct de vedere organizatoric, presupune
două abordări distincte:
A. pe de-o parte, relaţia cu clienţii,
B. pe de altă parte, gestionarea resurselor şi plasamentelor la nivel de bancă, ca
unitate de intermediere.
În relaţia cu clienţii, adesea se începe prin realizarea unei discuţii cu caracter
informativ. Urmare a acestei investigări trebuie să se contureze răspunsul la câteva
întrebări de referinţă pentru iniţierea, continuarea sau sistarea relaţiei de creditare.
Relaţia cu clienţii
În această etapă, de regulă, nu se completează documente şi formulare specifice,
ci se realizează doar o imagine de ansamblu asupra clientului ce solicită un împrumut.
Trebuie să rezulte cu claritate intenţiile clientului, dacă întruneşte condiţiile
minimale de creditare impuse de bancă.
Odată convinşi că aceste criterii sunt îndeplinite, se va solicita clientului
întocmirea şi depunerea cererii de creditare însoţită de o documentaţie de susţinere.
Documentaţia respectivă are menirea să probeze, pe de o parte, legalitatea operaţiunii de
creditare, iar pe de altă parte, necesitatea şi oportunitatea contractării împrumutului,
eficienţa şi profitabilitatea afacerii creditate. Conţinutul documentaţiei, ca de altfel şi
complexitatea acesteia diferă funcţie de categoria de clienţi, dar şi de natura şi
complexitatea afacerii creditate.
Pentru agenţii economici, majoritatea băncilor din România solicită:
 certificatul de înmatriculare la Registrul Comerţului şi codul fiscal;
 statutul şi contractul de asociere cu modificările la zi;
 situaţiile financiare pe ultimii doi ani vizat la Administraţia financiară;
 balanţa de verificare aferentă ultimelor două luni de activitate;
 devize estimative, facturi proforme, oferte, contracte/comenzi etc. care să
justifice nivelul şi natura creditului;
 studiu de fezabilitate sau plan de afaceri (în cazul creditelor pentru imobilizări
corporale);
 situaţia creditelor angajate la alte bănci;
 fluxul de lichidităţi nete (cash-flow-ul) din care să rezulte necesarul de credite;
 contractele de aprovizionare şi desfacere; aprobarea Consiliului de Administraţie
sau a Adunării Generale a Acţionarilor pentru angajarea creditului;
 acordul de consultare a bazei de date a Centralei Riscurilor Bancare;
Atunci când solicitantul este o persoană fizică,
documentaţia de credit se rezumă la:
 cererea de credite semnată;
 adeverinţa de venit lunar pentru titular şi soţul/soţia acestuia;
 adeverinţă de venit lunar pentru giranţi (de regulă doi);
 fişa fiscală;
 acte de vânzare-cumpărare, deviz de lucrări sau acte de proprietate
autentificate prin notariat;
 autorizaţia de construcţii, avize şi alte acorduri specifice;
 facturi sau contracte de vânzare-cumpărare pentru bunuri de folosinţă
îndelungată;
 situaţia garanţiilor propuse.
Gestionarea resurselor şi plasamentelor
Asigurarea unei bune gestionări a resurselor şi plasamentelor, atât la nivelul
fiecărei unităţi bancare operative, cât şi pe ansamblul băncii, presupune o atentă
analiză /evidenţiere a calităţii portofoliului de credit.
Trimestrial sau chiar lunar unităţile bancare efectuează analiza calităţii
patrimoniului de credite angajate de agenţii economici, utilizând următoarea schemă
matricială construită pornind de la două criterii, respectiv performanţele economico-
financiare ale solicitanţilor de credite şi serviciul datoriei.
Performanţele economico-financiare ale solicitanţilor de credite
Încadrarea agenţilor economici într-o categorie sau alta de performanţă
economico-financiare ale acestora, se face în baza unor criterii care au fost elaborate
pornind de la termenii de referinţă stabiliţi de Banca Mondială pentru analiza
portofoliului băncilor comerciale din România. În funcţie de importanţa lor în aprecierea
calităţii creditelor şi de aportul propriu al agenţilor economici la realizarea acestora,
acestor criterii propuse li se atribuie un număr de puncte.
În funcţie de punctajul total obţinut şi de scara valorică, se procedează la
încadrarea agenţilor economici într-o categorie sau alta (A, B, C, D sau E) care exprimă
capacitatea acestora de a asigura rambursarea la termen a împrumutului şi plata
dobânzii.
Categoria A - cuprinde împrumutaţii care desfăşoară o activitate
economico-financiară rentabilă, având asigurate toate condiţiile de aprovizionare
desfacere, tehnologice, organizatorice şi de personal care să-i permită rambursarea la
termen a ratelor scadente din credite şi plata dobânzilor bancare;
Categoria B - împrumutaţii care au o situaţie economicofinanciară bună în
prezent, îşi realizează indicatorii de bonitate, dar pentru perioada următoare nu sunt
perspective privind menţinerea performanţelor financiare la acelaşi nivel, existând
probleme legate de natura şi obiectul activităţii;
 Categoria C - împrumutaţii care au în prezent o situaţie economico-financiară
satisfăcătoare, existând tendinţa de înrăutăţire a indicatorilor de producţie, a
eficienţei activităţii organizatorice şi de personal;
Categoria D - împrumutaţii care înregistrează o situaţie economico
financiară caracterizată prin indicatori de producţie, tehnologici, organizatorici şi de
personal inferiori, oscilând în perioade scurte de timp între o activitate
nesatisfăcătoare şi una satistăcătoare;
Categoria E - împrumutaţii care desfăşoară o activitate nerentabilă,
înregistrând pierderi, de unde şi incertitudinea cu privire la capacitatea acestora de
a rambursa creditele acordate şi dobânda aferentă.
Serviciul datoriei
Pentru stabilirea calităţii portofoliului de credite, pe lângă încadrarea în grupele
de bonitate (A, B, C, D, E) este necesar să se stabilească şi serviciul datoriei.
Concluziile analizei serviciului datoriei pot fi următoarele:
a) bun - când ratele de credite s-au rambursat la scadenţă, iar dobânzile datorate
au fost plătite la termenele stabilite;
b) slab - când una sau mai multe rate sau dobânzi datorate nu au fost rambursate,
respectiv plătite la termen;
c) necorespunzător – când, fie ratele de credit, fie dobânzile datorate nu au fost
rambursate, respectiv plătite pe o perioadă mai mare de 30 zile calendaristice,
indiferent de volumul şi ponderea lor.
Serviciul
SLAB
datoriei BUN NECORESPUNZĂTOR
(împrumut
Performanţa (împru (împrumut restant peste 30
restant până la 30
financiară a mut curent) zile)
zile)
împrumutatului
Credit
Împrumutat Credite în
e cu risc Credite substandard
categoria A observaţie
minim
Împrumutat Credit Credite
Credite incerte
categoria B e în observaţie substandard
Împrumutat Credit Credite Credite cu risc
categoria C e substandard incerte major
Împrumutat Credit Credite cu Credite cu risc
categoria D e incerte risc major major
Credit
Împrumutat Credite cu Credite cu risc
e cu risc
categoria E risc major major
major

Calitatea portofoliului de împrumuturi

a) Credite cu risc minim, sunt acele plasamente ce nu implică deficienţe şi
riscuri care ar putea periclita administrarea datoriei, în maniera convenită prin
contractul de credit la acordarea împrumutului. În cazul acestor împrumuturi,
rambursarea se efectuează în timpul şi la termenele prevăzute;
b) Credite în observaţie, sunt acele plasamente acordate unor clienţi cu
rezultate economico-financiare foarte bune dar care, în anumite perioade scurte de
timp întâmpină greutăţi în rambursarea ratelor scadente şi a dobânzilor aferente;
c) Credite substandard, sunt acele plasamente ce prezintă deficienţe şi riscuri
care periclitează lichidarea datoriei, fiind insuficient protejate de valoarea netă a
capitalului şi/sau capacităţii de plată a beneficiarului de împrumut. Aceste credite
sunt caracterizate prin posibilitatea reală ca banca să preia parţial unele pierderi,
dacă deficienţele creditului nu sunt corectate pe parcurs, ca urmare a imposibilităţii
recuperării integrale a împrumutului;
d) Credite incerte, sunt acele împrumuturi în cazul cărora rambursarea sau
lichidarea pe baza condiţiilor, valorilor şi garanţiilor existente este incertă;
e) Credite cu risc major, sunt considerate cele care nu pot fi restituite băncii,
ceea ce face ca înregistrarea lor în continuare ca active bancare să nu fie garantată.
5. Analiza cererii de credit şi evaluarea creditului prin punctaj
Evaluarea creditului prin punctaj este un mijloc statistic de evaluare a
clienţilor, în încercarea de a adopta un demers standardizat pentru determinarea
bonităţii lor. Pentru a dezvolta un sistem eficient de evaluare a creditului prin
punctaj sunt necesare mai multe informaţii semnificative despre clienţi. Deşi
evaluarea creditului prin punctaj poate părea arbitrară, experienţa a dovedit că este o
cale rapidă şi credibilă de luare a deciziilor în procesul de creditare.
Pentru ca evaluarea creditului prin punctaj să fie eficientă, banca trebuie să
evalueze şi să-şi actualizeze în permanenţă sistemele de acordare a punctelor în
concordanţă cu mutaţiile economice şi sociale.
Evaluarea solicitantului de credit persoană fizică
Acordarea creditelor persoanelor fizice se face în condiţii de prudenţialitate şi
în acest scop se va realiza o analiză care va avea în vedere cel puţin următoarele
elemente : nivelul şi perspectiva stabilităţii veniturilor realizate ,capacitatea de
rambursare ,garantarea creditelor în condiţiile stabilite prin normele interne ale băncii
,istoria relaţiilor sale cu Banca (dacă există) sau cu alte instituţii de credit
Pentru a evita posibilitatea manifestării riscului de nerambursare a creditelor
acordate persoanelor fizice, în general băncile clasifică clientela ţintă pe următoarele
categorii de risc de nerambursare, ce reflecta probabilitatea de nerambursare pe
fiecare clasa de risc, astfel:
Clasificarea clientelei ţintă

Clasa Defin
de risc ire clasa
5* Risc
minor
4* Risc
minor/mediu
 3* Risc
mediu
2* Risc
mediu/major
1* Risc
major

Clasificarea de mai sus se face în baza următoarelor criterii, coroborate,

criterii care evaluează si ele, fiecare din punctul sau de vedere, probabilitatea de
nerambursare, pe categorii specifice:
1) Scoringul obţinut de client în momentul solicitării creditului, pe tipuri de
credite, reflectă riscul de nerambursare pe categorii A - E;
2) Comportamentul de plată în baza istoricului de creditare (BC/CRB),
reflectă riscul de nerambursare pe categorii I - V.
Profilul de risc al clientului
Categoria de clientelă în Explicitarea categoriei
funcţie de scoring
A Excelent – risc minor, stabilitate
maximă
B Foarte bun – risc minor, stabilitate
foarte bună
C Bun – risc minor/mediu, stabilitate
bună
D Satisfacator – risc mediu, stabilitate
medie
E Acceptabil – risc mediu/major,
stabilitate acceptabilă

Comportamentul de plată în baza istoricului de creditare

Băncile stabilesc de asemenea următoarele clase de comportament de plată: I -
comportament bun, II- comportament acceptabil, III- comportament satisfăcător, IV -
comportament slab, V rău platnic
 Încadrarea finală a clientului din punct de vedere al riscului de nerambursare

Activitatea de creditare a persoanelor fizice

Pentru prevenirea riscului în activitatea de creditare a persoanelor fizice,
banca trebuie să-şi asigure o baza de informaţii pentru fiecare client. Principalele
surse de informaţii în măsura în care sunt disponibile pot fi:
a) informaţii obţinute de la client din:Cererea de deschidere a contului, cererea
de credit, formulare de aplicaţie pentru credite;Discuţiile cu clientul privind situaţia sa
financiară, veniturile şi cheltuielile familiei;Documentele prezentate care atestă
veniturile.
b) informaţii din evidenţele băncii privind: Centrala Riscurilor Bancare (CRB)
Biroul de Credit (BC) Fişa istorică a clientului în relaţia sa cu alte bănci
Consultarea bazei CRB şi BC se realizează pentru solicitantul creditului,
soţul/soţia solicitantului de credit, codebitori, garanţi.
c) informaţii din surse exterioare care pot fi obţinute de la :Locul de muncă al
clientului;Instituţiile publice şi din comunitatea socială a clientului;Alte surse
publice de informare;
Evaluarea solicitantului de credit persoană juridică
In vederea contractării de împrumuturi, agenţii economici trebuie să prezinte
instituţiei de credit cererea de creditare, la care vor anexa o serie de alte documente.
a1.Extras electronic de la ONRC/Certificatul constatator de la ORC sau alt
registru legal eliberat cu maxim 30 zile inainte de data depunerii cererii de credit la
banca cu exceptia societatilor
infiintate sub 30 de zile , certificatul de inregistrare al imprumutatului (C.U.I.),
statutul şi contractul de societate cu modificãrile ulterioare (în cazul în care acestea nu
exista actualizate la dosarul de deschidere de cont);
 a2.Bilantul contabil pentru ultimul an sau ultimii 2 ani de activitate cu anexele –
dupa caz, inregistrate la administratia financiara, inclusiv balanta de verificare
aferenta;
a3.Balanta de verificare incheiata (in principiu pana la data de 25 a lunii
urmatoare) nu mai veche de doua luni de la data solicitarii;
a4.Documente care sa justifice volumul si destinatia creditului – daca exista la
momentul analizei;
a5.Fluxul de numerar, conform modelelor din manualul de utilizare a modelelor
de analiza;
a6.Acte privind garantiile propuse ( tipul garantiei, denumirea bunului
propus, anul de fabricatie/construire al acestuia, valoarea contabila/ sau inscrisa in
actele de proprietate; Actele de proprietate si cele privind situatia juridica a
terenurilor si a celorlalte active propuse drept garantie pentru creditul solicitat,
Raportul de evaluare / reevaluare, contracte, etc );
a7.Aprobarea organelor statutare, daca este cazul, conform prevederilor Legii
31/1990 modificata si a prevederilor actului constitutiv al societatii, pentru reprezentarea
societatii si contractarea creditului cu specificarea cuantumului, perioadei, destinatiei, a
garantiilor, precum şi a persoanelor imputernicite sã contracteze creditul (în cazul în
care aceasta nu este prevazuta în mod expres în actele constitutive);
a8.Acordul de consultare a bazei de date a
Centralei Riscurilor Bancare (se excepteaza cazul cand solicitantul este debitor
raportat de banca pentru luna anterioara solicitarii);
a9.Declaraţia de apartenenta la grup cu persoane fizice/juridice in cazul in care
nu exista la dosarul deschiderii de cont sau daca exista modificari fata de cea existenta la
dosar;
a10.Avize, acorduri, licente necesare desfasurarii activitatii;
a11.Contracte comerciale (daca exista si sunt relevante);
a12.Alte acte, documente sau situatii solicitate de analistii de risc din centrala in
functie de tipul de credit si modelul de afacere al clientului.
Cererile de credite primite de la agenţii economici, persoane juridice, se
evidenţiază într-un registru special, după care se repartizează spre analiză
compartimentelor de creditare. Aceste cereri sunt tip pe anumite categorii de agenţi
economici, în funcţie de specificul activităţii şi diferă de la o bancă comercială la alta.
Pentru fiecare solicitare de credit în parte, se va intocmi Dosarul de analiza a
creditului, care in final, dupa caz va cuprinde ( daca nu se precizeaza altfel in normele
specifice) :
1.Cererea de credit –original- ;
2.Avize, autorizatii, acorduri-copie- ;
3.Alte documente solicitate clientului (fluxul de numerar, acordul CRB,
declaratia de apartenenta la grupuri de debitori, extrase de carte funciara, etc.);
4.Referatul de credit;
5.Raportul de evaluare/Nota de opinie/Nota de
avizare a evaluatorului;
 6.Opinia legala a consilierului juridic;
7.Aprobarea/avizarea creditului
8.Rezultatul consultarii CRB, CIP
Dupa aprobarea creditului, atasat Dosarului de analiza a creditului, se
intocmeste Dosarul de acordare a creditului conform prevederilor din Normele interne
de administrare credite.
Dosarul de analiza a creditului se pastreaza de catre analistul de credite.
Dosarul de acordare a creditului se pastreaza de catre administratorul de
credite. Acestui dosar i se ataseaza ulterior bilanturi, balante, solicitari diverse ale
clientului sau bancii in legatura cu creditul acordat.
Dupa inchiderea creditelor si eliberarea adreselor de radiere garantii dosarele
de credite amintite mai sus vor fi arhivate conform normelor de arhivare si pastrare a
documentelor.
Procesul de analiză propriu-zisă a cererii de credit cuprinde două faze: analiza
formală şi analiza de fond.
Analiza formală urmăreşte inventarierea tuturor documentelor care însoţesc
cererea de credite, verificarea conţinutului acestora şi a corelaţiilor dintre diferiţi
indicatori. De asemenea, se va urmări şi concordanţa datelor cuprinse în documentele
prezentate cu evidenţa unităţii şi cu raportările efectuate către organele fiscale,
precum şi modul de organizare şi conducere a evidenţei contabile.
Analiza de fond constă în verificarea şi interpretarea unor indicatori
economici şi financiari pe baza datelor din cererea de credite şi situaţiile financiare din
dosarul de credite.
Pentru o bună analiză de risc a clientului, banca, prin analistul de credit,
trebuie să realizeze o cât mai completă analiză non-financiară şi o cât mai precisă
analiză financiară.
I. Analiza non-fînanciară a agentului economic constă în analiza unor
factori de risc care pot influenţa negativ activitatea firmei. Ea trebuie să
cuprindă: A. Analiza factorilor de risc din mediul extern; B. Analiza
factorilor de risc interni ai firmei; C. Analiza pieţei.
II.Analiza financiară a agentului economic Analiza financiară are ca punct
de plecare bilanţul contabil, care oferă o imagine contabilă asupra
patrimoniului, situaţiei financiare şi rezultatelor obţinute, pe baza unor acte
administrative emise la un moment dat. De asemenea, o importanţă deosebită
prezintă informaţiile furnizate de contul de profit şi pierdere.
Un instrument foarte important în analiza capacităţii de rambursare îl
reprezintă fluxul de numerar prognozat pe durata acordării creditului, din care trebuie
să rezulte posibilitatea rambursării integrale a creditului şi a dobânzilor aferente,
în volumul şi la termenele stabilite.
Principalii indicatori de analiză a bonităţii

1. Lichiditatea.Studiul lichidităţii are drept scop aprecierea capacităţii unei

întreprinderi de a face faţă datoriilor sale pe termen scurt prin transformarea continuă şi
progresivă a activelor sale circulante în trezorerie. Indicatorii de lichiditate reflectă, la
un moment dat, posibilităţile agentului economic de a-şi acoperi toate obligaţiile într-un
termen cât mai scurt şi se calculează ca lichiditate imediată (absolută şi relativă) şi
lichiditate la o anumită dată, astfel:
Lichiditatea imediată în mărime absolută şi relativă

2. Solvabilitatea reprezintă gradul în care agentul economic poate face faţă

obligaţiilor de plată (bancă, furnizori, buget etc.) îndeosebi din surse proprii (prin
valorificarea tuturor activelor sale). Indicatorii de solvabilitate se exprimă adesea prin
solvabilitatea patrimonială, astfel:

3. Gradul de îndatorare arată raportul între sursele împrumutate şi

capitalurile proprii ale proprietarilor. Acest indicator este un indicator de echilibru ce
arată limita până la care agentul economic este finanţat din alte surse decât
fondurile sale proprii.

PE-plăţi exigibile care cuprind obligaţiile, creditele bancare şi

împrumuturile;∑Ap - total active.
Acest indicator trebuie să fie subunitar. Cu cât raportul între plăţile exigibile
şi total active este mai mic (sub 30%), cu atât este mai redus şi gradul de îndatorare
al agentului economic.
4. Rentabilitatea exprimă eficienţa activităţii unui agent economic, în sensul
capacităţii acestuia de a obţine profit din activitatea desfăşurată. Indicatorii de
rentabilitate utilizaţi sunt: rentabilitatea capitalului social, rentabilitatea în funcţie de
costuri, rentabilitate economică, rentabilitate financiară.
•Rentabilitatea economică - exprimă capacitatea unei societăţi de a obţine profit
din întreaga sa activitate economico-financiară.
Re=Profit brut/Capital prorpiu*100
Rentabilitatea financiară - exprimă capacitatea capitalului investit de a aduce
profit.
Rf=Profit net/Capital prorpiu*100
În funcţie de punctajul obţinut, fiecare agent economic cu personalitate juridică
va fi încadrat într-una din următoarele categorii de bonitate:
Categoria A - performanţele financiare sunt foarte bune ce permit achitarea
la scadenţă a dobânzii şi a ratei. Totodată se prefigurează menţinerea şi în perspectivă
a performanţelor financiare la nivel ridicat;
 Categoria B - performanţele financiare sunt bune sau foarte bune, cu
posibilităţi de degradare într-o perspectivă mai îndelungă;
Categoria C - performanţele sunt satisfăcătoare, dar au o evidentă tendinţă de
înrăutăţire;
Categoria D - performanţele financiare sunt scăzute şi cu o evidentă
ciclicitate la intervale scurte de timp;
Categoria E - rezultatele financiare arată pierderi ceea ce denotă perspective
clare că nu vor fi plătite nici ratele scadente, nici dobânda.
6.Garantarea creditelor
Pentru asigurarea creditelor şi în situaţia în care împrumutatul nu-şi
execută obligaţiile contractuale de rambursare a ratelor scadente, plata dobânzilor şi
celorlalte obligaţii rezultate din contract, din cauze care nu au putut fi prevăzute la
acordarea creditului, precum şi pentru crearea unui privilegiu faţă de alţi creditori,
banca va solicita împrumutaţilor garanţii asiguratorii, care pot fi oferite de debitori,
cât şi de terţe persoane fizice sau juridice, numite garanţi.
Valoarea minimă a garanţiilor acceptate de bancă va fi în toate cazurile cel
puţin egală cu datoria cea mai mare a debitorului, formată din creditul aprobat plus
dobânda până la rambursarea primei rate din împrumut.
Garanţiile reale
Garanţiile reale sunt acele garanţii ce constau în afectarea specială a unor
bunuri individualizate pentru garantarea creditului şi sunt formate din ipoteci şi gajuri.
a) Ipoteca este o garanţie imobiliară care nu comportă deposedarea celui ce o
constituie de bunul adus în garanţie.
Ipoteca practicată de bancă în relaţia cu clienţii săi este o ipotecă convenţională,
întrucât are la bază înţelegerea intervenită între bancă şi constitutorul ipotecii, care poate
fi debitorul sau un garant persoană fizică sau juridică. Obiectul ipotecii îl constituie
numai bunurile imobile actuale, nu cele viitoare, aflate în proprietatea constitutorilor
şi în circuitul civil.
b) Gajul este un contract accesoriu contractului de credit, prin care debitorul
sau garantul, după caz, remite băncii un bun mobil pentru garantarea creditului.
În temeiul prevederilor codului civil şi codului comercial, gajul este de două feluri:
gajul cu deposedare, numit şi "amanet", care presupune deposedarea de bunul
mobil al constitutorului şi, depunerea acestuia la bancă. Această formă de gaj se
materializează printr-un contract care se întocmeşte în două exemplare, dintre care
unul se păstrează la bancă şi unul se înmânează constitutorului. Obiectul gajului cu
deposedare îl constituie bunurile mobile cu volum mic şi valoare ridicată, cum ar fi
metalele şi pietrele preţioase, tablourile, sculpturile, bijuteriile şi altele asemenea;
gajul fără deposedare, prevăzut de art. 480 alin. 4 Cod Comercial, nu presupune
deposedarea de bunurile mobile aduse în garanţie, el fiind posibil de aplicat numai
asupra produselor solului prinse în rădăcini sau deja culese, precum şi asupra materiilor
prime industriale, în stare de fabricaţie sau deja fabricate şi aflate în unităţi sau depozite.
În înţelesul prevederii legale sus menţionate, produsele ce pot constitui obiect al
contractului de gaj fără deposedare sunt numai produsele cerealiere, plantele
tehnice şi oleaginoase, leguminoasele boabe, legumele, cartofii, pepenii, strugurii,
fructele şi plantaţiile furajere.
Pentru ca produsele menţionate să poată fi luate în garanţie este necesar să se
îndeplinească următoarele condiţii: să existe o posibilitate reală în obţinerea produselor
menţionate, să existe o piaţă sigură pentru valorificarea respectivelor produse.
Pentru valabilitate, în afara condiţiilor specifice menţionate anterior, cele două
forme de gaj trebuie să mai îndeplinească şi următoarele condiţii: constitutorul,
persoană fizică sau juridică, împrumutat sau garantat, trebuie să fie proprietarul
bunului gajat şi să aibă deplină capacitate de exerciţiu, bunurile gajate să se afle în
circuitul civil, adică să facă obiectul vânzării cumpărării; bunurile gajate să fie
asigurate la o societate de asigurări pe toată durata contractului de credit, iar
drepturile rezultate din despăgubiri să fie cesionate băncii; în contractul de gaj,
indiferent de forma acestuia, să se menţioneze creditul pentru care se constituie
gajul,
Garanţii personale.
Garanţia personală este angajamentul asumat de o persoană fizică sau
juridică, după caz, prin care aceasta se obligă să execute obligaţia debitorului
(împrumutatului), în cazul neexecutării ei de către împrumutat. Garanţia personală mai
poartă şi denumirea de fidejusiune sau cauţiune.
Condiţiile de validitate ale acestei garanţii sunt următoarele:
-existenţa unui contract distinct, faţă de contractul de credit prin care o
persoană fizică sau juridică, după caz, se obligă să garanteze obligaţiile împrumutatului
cu întregul său patrimoniu
-garantul (fidejusorul) să fie o persoană cu deplină capacitate, respectiv
persoana fizică să aibă 18 ani împliniţi, iar persoana juridică să fie legal constituită, să
fie o persoană solvabilă, cu un patrimoniu îndestulător pentru bancă în cazul trecerii la
executare silită, garantul să domicilieze sau să aibă sediul în raza teritorială a judeţului
unde funcţionează unitatea băncii ce acordă creditul.
Alte garanţii.
a) Gajul general. Acesta reprezintă în fapt cea mai generală garanţie, ea
fiind în acelaşi timp un gaj comun la dispoziţia tuturor creditorilor, care au cu toţii
o poziţie egală faţă de bunurile debitorului împotriva căruia s-a pornit executarea
silită. Din această egalitate decurge consecinţa că, în caz de insuficienţă a sumelor
obţinute prin executarea silită, sumele realizate efectiv se împart între bancă şi ceilalţi
eventuali creditori, proporţional cu valoarea creanţelor fiecăruia.
b) Depozite în lei şi în valută. Disponibilităţile băneşti existente în conturile
împrumutaţilor sau altor persoane fizice şi juridice cu cont la unităţile bancare pot
constitui garanţii la creditele solicitate, dacă acestea se constituie în depozite distincte,
create în scopul exclusiv al garantării creditelor. Depozitele create în scopul
garantării unui credit se pot constitui atât de împrumutat, cât şi de o terţă persoană fizică
sau juridică care garantează pe împrumutat.
 Controlul utilizării şi garanţiei creditelor
Potrivit legii şi statutului propriu de organizare şi funcţionare, banca are
dreptul să verifice la agenţii economici, beneficiari de credite, modul în care aceştia
utilizează creditele acordate în conformitate cu destinaţiile pentru care s-au aprobat, îşi
constituie şi păstrează garanţiile creditelor, respectă normele de lucru ale băncilor
şi clauzele din contractele de credit în vederea asigurării rambursării la scadenţă a
creditelor şi plata dobânzilor datorate. Controlul utilizării şi garanţiei creditelor
cuprinde două componente distincte: controlul faptic şi analiza financiară (controlul
scriptic).
Controlul faptic constituie principala formă de control a utilizării şi garanţiei
creditelor, se execută trimestrial sau la perioade mai scurte, hotărâte de comitetele de
credite în funcţie de rezultatele financiare obţinute de agenţii economici creditaţi.
Controlul faptic se exercită la sediul beneficiarilor de credite şi are ca principale
obiective următoarele:
a) respectarea graficului de acordare şi rambursare a creditului;
b) analiza realizării fluxului de lichiditǎţi nete comparativ cu cel estimat
la aprobarea creditelor;
c) utilizarea creditelor potrivit destinaţiei pentru care au fost aprobate;
d) modul de folosire a capacităţilor de producţie, a spaţiilor comerciale,
modul de realizare a programelor de producţie, depozitarea şi
conservarea produselor realizate;
e) concordanţa datelor din documentele prezentate băncii cu cele din
evidenţa contabilă şi existenţa faptică a acestora;
f) concordanţa datelor din documentele depuse la bancă pentru
justificarea creditelor eliberate în numerar şi cele din evidenţele
băncii.
Controlul faptic al garanţiei creditelor se face prin sondaj, iar rezultatele
controlului se consemnează în procese verbale de control în care se înscriu constatările
făcute şi măsurile luate pentru îmbunătăţirea activităţii.
În cazul constatării lipsei de garanţie sau a nerespectării destinaţiei creditului se
va proceda la rambursarea de egală valoare a creditului, iar în cazul lipsei de
disponibil se trece la restanţă urmărindu-se recuperarea cu prioritate.
Analiza financiară se efectuează la sediul băncii pe baza documentelor
prezentate de agenţii economici beneficiari de credite şi constă în următoarele:
a) Analiza graficului de acordare şi rambursare a creditelor se face lunar şi
constă în compararea acordărilor şi rambursărilor efective de credite cu cele
prevăzute în graficele anexă la contractul de credite. În cazul în care nu se constată
deficienţe în utilizarea creditelor analiza nu se extinde. În caz contrar, la agenţii
economici cu personalitate juridică se procedează la analiza echilibrului financiar, iar
la agenţii economici fără personalitate juridică şi la persoanele fizice se va efectua
controlul faptic conform celor prezentate mai sus.
b) Analiza echilibrului financiar se efectuează lunar, până la sfârşitul lunii
următoare pentru luna expirată şi se face prin verificarea garanţiei creditelor. Pentru
întocmirea situaţiei privind garanţia creditelor, datele se extrag din balanţele de
verificare, din situaţia patrimoniului şi din bilanţul contabil.
Pentru determinarea plusului sau minusului de garanţie sunt necesare
următoarele elemente:
 Active circulante totale;
 Active circulante excluse de la creditare;
 Active circulante creditabile (1-2);
 Datorii pe termen scurt;
 Garanţii pentru credite (3-4);
 Credite pe termen scurt;
 Plus de garanţie (5-6);
 Minus de garanţie (6-7).
Pentru suma rezultată ca plus de garanţie nu se acordă automat noi credite, dar
acest rezultat va fi avut în vedere la soluţionarea unei eventuale cereri de credite
suplimentare din partea agentului economic respectiv. În cazul în care agentul economic
are credite restante provenite din minus de garanţie constatat în lunile anterioare, acestea
vor fi reactivate în limita plusului de garanţie şi a volumului creditului aprobat, numai
dacă au fost înlăturate cauzele care au determinat trecerea la restanţă. Indiferent de
mărimea plusului de garanţie, nu vor fi reactivate creditele trecute la restanţă la
expirarea scadenţelor prevăzute în graficul de acordare şi rambursare, anexă la
contractul de credite.
Minusul de garanţie fiind determinat de pierderi de active circulante,
deturnări de fonduri, stocuri nevandabile, clienţi neîncasaţi şi alte deficienţe în
activitatea agentului economic, va implica măsuri pentru rambursarea imediată a
creditelor de egală valoare sau trecerea la restanţă şi recuperarea cu prioritate a acestora.
Pentru agenţii economici care înregistrează minus de garanţie, banca va stabili măsuri
deosebite, inclusiv intensificarea controlului faptic şi determinarea bonităţii pe baza
ultimilor indicatori financiari.
Determinarea bonităţii agenţilor economici se face, de regulă, trimestrial.
Pentru aceasta se calculează următorii indicatori financiari: lichiditatea generală,
solvabilitatea patrimonială, rata profitului brut, rata rentabilităţii financiare şi gradul de
îndatorare.
În funcţie de punctajul obţinut, la fel ca şi în cazul solicitǎrii creditului, fiecare
agent economic va fi încadrat în una din categorii de bonitate specificate.
Agenţii economici cu un nivel inferior de bonitate vor fi monitorizaţi de
cǎtre bǎnci cu privire la rambursarea creditelor la scadenţǎ. Dacǎ situaţia se
înrǎutǎţeşte, bǎncile pot decide revocarea contractului de credite şi lichidarea
debitorului.

Capitolul 12. OPERAŢIUNILE CU TITLURI FINANCIARE ALE

BĂNCILOR COMERCIALE
 Operaţiuni active
1. creditele acordate clienţilor, pe diferite termene, al căror obiect de creditare este
foarte variat şi diferă de la o bancă la alta, pentru care încasează dobânzi şi
comisioane;
2. depozitele plasate - ca orice entitate care are fonduri temporar disponibile, o bancă
comercială le poate plasa la alte bănci pe piaţa naţională sau internaţională, de regulă
pe termen scurt, încasând dobândă;
3. participaţiile - se referă la investirea fondurilor băncii în acţiuni la diferite
companii. Aceste acţiuni, ca investiţii financiare pe termen lung, aduc băncii un
venit anual sub formă de dividende;
4. investiţiile financiare în alte titluri financiare - se referă la plasamente atât în
titluri financiare pe termen scurt cât şi pe termen lung, un loc important deţinându-l
titlurile emise de stat (certificate de trezorerie, obligaţiuni guvernamentale). • Toate
dobânzile încasate de bănci din plasarea fondurilor sunt denumite dobânzi active
Rolul plasamentelor bancare în titluri financiare
Principalul motiv pentru care băncile îşi constituie portofoliul de titluri
financiare este reprezentat de lichiditatea ridicată pe care acesta o asigură. De altfel,
legile bancare din majoritatea ţărilor stipulează ca procedeu obligatoriu de asigurare
a lichidităţii deţinerea de active care pot fi transformate uşor în numerar,
Portofoliul de titluri al unei bănci este format din active financiare care aduc
venituri, de regulă limitate, sub forma dobânzilor sau a dividendelor.
Pentru a înţelege mai bine motivul plasării fondurilor de către bănci în această
categorie de active este necesară prezentarea etapelor succesive pe care băncile le
parcurg în procesul plasării fondurilor disponibile: Constituirea rezervelor
obligatorii; Constituirea necesarului de numerar şi alte active lichide; Constituirea
portofoliului de credite în conformitate cu solicitările de credite şi cu politica de
creditare practicată de bancă; Fondurile rămase disponibile după parcurgerea
acestor etape pot fi folosite pentru constituirea portofoliului de titluri.
Investiţia în titluri reprezintă o modalitate foarte convenabilă de utilizare a
unor resurse de care băncile dispun la un moment dat, cu atât mai mult dacă luăm în
considerare caracterul lor negociabil şi gradul ridicat de lichiditate pe care îl
conferă.
Dimensiunea investiţiei pe care banca o face la un moment dat în portofoliul de
titluri variază în concordanţă cu starea economiei.
În perioadele de avânt economic, băncile orientează mai multe fonduri către
satisfacerea nevoilor crescânde de creditare. Din contră, în perioadele de recesiune
economică sau de criză, caracterizate prin reducerea solicitărilor de credite datorate
lipsei unor perspective viabile, băncile alocă o mai mare parte din resurse portofoliului
de titluri, în special în cele emise de stat pentru finanţarea deficitului bugetar.
Prin realizarea de investiţii financiare, banca are ca obiective:
-obţinerea unui venit sub diferite forme (dividende, cupon etc);
-realizarea unui portofoliu de investiţii financiare de calitate, sigure şi
profitabile;
 -utilizarea completă a fondurilor proprii;
-posibilitatea utilizării titlurilor drept gajuri în momente dificile pentru bancă;
-asigurarea lichidităţii prin corelarea scadenţelor titlurilor cu nevoia de
lichiditate a băncii.
Pentru atingerea acestor obiective, este necesară parcurgerea următoarelor
etape:
coordonarea portofoliului de investiţii financiare cu mediul extern. Evident,
este greu să se prevadă evoluţia variabilelor mediului extern, motiv pentru care deciziile
trebuie luate cu o oarecare prudenţă pentru a feri banca în cazul unor previziuni
incorecte.
coordonarea portofoliului de investiţii financiare cu planul de lichidităţi al
băncii. Se poate obţine în condiţiile în care administrarea portofoliului de investiţii
financiare nu este considerată o funcţie separată, ci este integrată în procesul de
gestionare active-pasive al băncii.
evaluarea posibilităţilor de gajare oferite de titlurile financiare. Titlurile
financiare mai puţin riscante pot constitui garanţii în vederea obţinerii unor împrumuturi
de către bancă.
evaluarea riscului pe care îl presupune fiecare tip de activ. Titlurile de stat
emise de Ministerul Finanţelor şi titlurile de valoare emise de instituţii străine garantate
de guvernele ţărilor respective sunt lipsite de risc. Titlurile de valoare emise de
instituţii din ţară şi străine negarantate de stat prezintă risc. Acţiunile deţinute de
bancă la alte societăţi bancare şi nebancare din ţară şi străinătate prezintă risc pentru
bancă.
evaluarea venitului net fără impozit. Cotele de impozit sau facilităţile fiscale pe
categorii de titluri pot fi elemente restrictive în procesul de achiziţionare a titlurilor
financiare.
diversificarea portofoliului de investiţii financiare. Achiziţionarea mai multor
categorii de titluri financiare de la cât mai mulţi emitenţi va determina ca perceperea
riscurilor financiare să fie cât mai difuză pentru bancă.
anticiparea evoluţiei dobânzii Dacă rata dobânzii va scădea, atunci cererea de
credite va fi mai mare, deci banca va trebui să investească în titluri pe termen scurt
cu grad ridicat de lichiditate. Dacă se aşteaptă la o creştere a ratei dobânzii, cererea
de credite va fi mică, banca trebuie să-şi plaseze fondurile în titluri pe termen mediu şi
lung în scopul obţinerii unor avantaje.
determinarea mărimii portofoliului de investiţii financiare în funcţie de: gradul
de profitabilitate al investiţiilor în titluri financiare; volumul fondurilor rămase
neutilizate după constituirea fondurilor pentru nevoilor de rezerve, lichidităţi şi de credit
al băncii.
evaluarea experienţei manageriale. Băncile care nu au experienţă în
tranzacţionarea titlurilor financiare trebuie să se limiteze la achiziţionarea titlurilor
de stat şi obligaţiunilor garantate de guvernele statelor emitente.
 Clasificarea titlurilor financiare
1. În funcţie de piaţa pe care se emit: titluri ale pielei de capital - obligaţiuni,
acţiuni; titluri ale pieţei monetare - sunt emise de bănci şi sunt negociabile doar pe
piaţa interbancară.
2. În funcţie de termenul pentru care sunt emise: titluri pe termen scurt -
efectele de comerţ, care iau forma titlurilor de credit negarantate; certificatele de
depozit, ca instrumente negociabile frecvent utilizate pe piaţa plasamentelor pe termen
scurt; titlurile emise de stat pe termen scurt (certificatele de trezorerie, bonurile de
tezaur); titluri pe termen lung - obligaţiunile (valori mobiliare care atestă calitatea de
creditor asupra emitentului lor); acţiunile (valori mobiliare care atestă un drept de
proprietate asupra capitalului emitentului, nu au scadenţă, fiind emise pe o perioadă
nedeterminată).
3. În funcţie de tipul venitului pe care îl aduc: titluri cu venit fix - venitul pe
care îl aduc nu depinde de rezultatul financiar al emitentului (acţiunile preferenţiale,
obligaţiunile); titluri cu venit variabil - venitul lor depinde de rezultatul financiar al
emitentului.
4. În funcţie de persoana emitentului: titluri emise de stat (organe ale
administraţiei publice centrale şi locale) titluri emise de întreprinderi publice şi
private fără profil financiar; titluri emise de bănci comerciale şi alte instituţii de
credit.
5.În funcţie de caracteristicile lor: valori mobiliare primare - sunt emise
pentru a mobiliza capitaluri proprii (acţiunile) sau pentru a obţine capitaluri sub forma
împrumuturilor pe termen lung (obligaţiunile); valori mobiliare derivate - combină
avantajele conferite de acţiuni cu cele oferite de obligaţiuni; îmbracă forma unor
contracte care dau dreptul cumpărătorului asupra unor active ale emitentului, la o
anumită scadenţă viitoare, în condiţiile stabilite prin contract (contracte forward sau
contracte standardizate futures şi options); valori mobiliare sintetice - rezultă din
combinarea mai multor titluri financiare şi crearea pe această bază a unor instrumente
standardizate noi (contractele pe indici bursieri).
6. În funcţie de voinţa de deţinere exprimată în momentul achiziţiei: titluri
de tranzacţionare - sunt deţinute cu intenţia de revânzare într-un termen de până la 6
luni; scopul principal este de a asigura o lichiditate corespunzătoare şi de a specula
eventualele evoluţii favorabile ale cursului bursier; titluri de plasament - sunt deţinute
în portofoliu pentru perioade mai mari de 6 luni; motivul pentru care banca deţine în
portofoliu aceste titluri este de a obţine un venit sub forma dividendului (în cazul
acţiunilor) sau dobânzilor (în cazul obligaţiunilor); titluri de investiţii - sunt cumpărate
în scopul păstrării for până la scadenţă, cele mai uzitate fiind obligaţiunile şi efectele
publice; deţinerea acestor titluri permite băncii să obţină venituri fixe, la anumite
intervale de timp; titluri ale activităţii de portofoliu - nu presupun intervenţia băncii în
managementul societăţilor emitente; titluri de participare - dau băncii posibilitatea
unei implicări active în gestiunea emitentului.
Un loc aparte în cadrul portofoliului de titluri deţinut de o bancă este
reprezentat de titlurile de stat. Acestea sunt emise de organele administraţiei publice
centrale şi locale - pe termen scurt, mediu sau lung - cu scopul finanţării deficitului
bugetar sau a unor proiecte de investiţii. În practică, aceste titluri îmbracă denumiri şi
caracteristici diferite în funcţie de termenul pentru care sunt emise:
Obligaţiuni publice ("T - Bonds") - sunt emise pe termene cuprinse între 10- 30
ani cu scopul obţinerii resurselor necesare finanţării unor investiţii de interes naţional.
Bonuri de tezaur ("T - Notes") - sunt emise pe termene cuprinse între 1-10 ani
cu scopul acoperirii deficitului bugetar.
Certificate de trezorerie ("T - Bills") - au scadenţa mai mică de 1 an şi sunt
destinate acoperirii golurilor de trezorerie.
În cazul SUA, Trezoreria emite două tipuri de titluri financiare cu venit fix,
cu scadenţa mai mare de un an: note de tezaur (cu o scadenţă de la 1 la 10 ani);
obligaţiuni de tezaur (cu scadenţa mai mare de 10 ani).
În România, titlurile de stat emise pe piaţa internă de către Ministerul
Finanţelor sunt instrumente pe termen scurt. Emisiunea se face la anumite intervale de
către Trezoreria statului iar distribuţia este realizată de Banca Naţională a
României în calitate de agent.
Plasamentul se realizează pe piaţa interbancară, având la bază principiul
licitaţiei. Cel mai popular tip de titlu cu venit fix pentru bănci este reprezentat de
obligaţiunile de stat. Acestea sunt emise de Guvern prin intermediul Trezoreriei
statului şi prezintă un înalt grad de credibilitate, fiind întotdeauna solvabile deoarece
sunt susţinute de garanţia şi creditul statului. Trebuie subliniat faptul că titlurile
emise de stat sunt cele mai sigure deoarece plata principalului şi a dobânzii sunt
garantate.
Titlurile de stat sunt de două categorii: cu discount, respectiv titluri de stat
nepurtătoare de dobândă, vândute la un preţ iniţial mai mic decât valoarea nominală,
diferenţa dintre preţul iniţial şi valoarea nominală fiind discountul şi reprezentând
beneficiul cumpărătorului; purtătoare de dobândă, respectiv titluri de stat vândute la
valoarea nominală sau cu primă şi pentru care emitentul plăteşte periodic dobânzi
conform condiţiilor cuprinse în prospectul de emisiune.
Certificatele de trezorerie pot fi plasate prin licitaţie, subscripţie publică sau
subscripţie publică garantată. Titlurile de stat sunt emise în formă dematerializată şi
cu valori nominale, conform prevederilor prospectului seriei respective.
Metode de constituire şi modificare a unui portofoliu de titluri financiare
Băncile comerciale dispun de mai multe tehnici de constituire a unui
portofoliu de titluri, fie în relaţie cu banca centrală, fie cu alte bănci: prin intermediul
operaţiunilor de scontare; prin intermediul convenţiilor de răscumpărare; * prin
intermediul operaţiunilor de lombardare; * prin cumpărare (achiziţie) directă.
1. Scontarea este unul din cele mai vechi procedee de constituire a unui
portofoliu de titluri.
Prin scontare, creditul comercial concretizat într-un înscris (cambie, bilet la
ordin) se transformă într-un credit bancar, astfel că operaţiunea comportă două
aspecte: pe de o parte în portofoliul băncii intră un efect de comerţ, purtător al unui
anumit risc de plată; pe de altă parte, în schimbul respectivului titlu, banca acordă
posesorului un credit cambial.
2. Convenţia de răscumpărare este operaţiunea prin care banca cumpără
titluri, cu condiţia încheierii unui acord prin care partenerul se obligă să le
răscumpere peste o anumită perioadă de timp, plătind băncii în preţul de răscumpărare
şi dobânda aferentă.
3. Lombardarea este o tehnică larg utilizată în Anglia, SUA, Germania şi
constă în acordarea de împrumuturi de către bancă prin preluarea în gaj a
titlurilor.
4. Cumpărarea directă a titlurilor fie prin subscriere (acţiuni, obligaţiuni),
prin licitaţie (titluri de stat), fie prin intermediul bursei. Prin cumpărare directă de
titluri, băncile îşi plasează o parte a resurselor în scopul obţinerii de câştiguri potenţiale.
Băncile constituie portofoliul de titluri în vederea fructificării unor resurse
disponibile. Câştigul se va regăsi fie din diferenţa între preţul de vânzare şi cel de
cumpărare, fie din veniturile generate de titluri pe parcursul deţinerii lor în
portofoliu.
Astfel, în raport de acest aspect vom avea un portofoliu comercial (în primul
caz) şi un portofoliu de investiţii (în al doilea caz).
Modificarea portofoliului de titluri operează de regulă asupra portofoliului
comercial şi doar sporadic asupra portofoliului de investiţii, acesta din urmă păstrându-şi
structura perioade însemnate de timp.Structurarea portofoliului poate fi realizată de către
bănci prin operaţiuni de vânzare - cumpărare.
Trading-ul şi switching-ul sunt două tipuri de strategii active de modificare a
structurii unui portofoliu de titluri.
Trading-ul constă în modificarea structurii portofoliului de titluri
la un interval redus de timp, de regulă zilnic, prin operaţiuni de vânzare-cumpărare
de titluri.
Pentru a derula o astfel de strategie e necesară existenţa unei pieţe de capital
bine consolidată şi extrem de lichidă.
În plus, trading-ul presupune urmărirea foarte atentă a evoluţiei titlurilor,
necesitând un aparat de personal şi logistic extrem de specializat, cu costuri nu din cele
mai reduse.
Switching-ul este o strategie de gestiune a portofoliului de titluri mult mai la
îndemâna băncilor decât trading-ul. Frecvenţa apariţiei băncii pe piaţă este mult mai
redusă, ea fiind de regulă impusă de modificarea condiţiilor economice, a ratelor
dobânzii etc. Switching-ul antrenează costuri mai reduse, în schimb mobilitatea
portofoliului este diminuată în comparaţie cu trading-ul.
Băncile care nu au experienţă în tranzacţionarea titlurilor preferă să-şi
limiteze propriul portofoliu la titlurile de stat şi alte efecte publice garantate de
guvernul ţării emitente.
In schimb, băncile cu experienţă în tranzacţionarea titlurilor îşi orientează
propriul portofoliu spre acele titluri ce oferă oportunităţi de tranzacţionare pentru a-
şi maximiza profitul.
 Piaţa titlurilor în România nu este dezvoltată, astfel că băncile preferă să-şi
constituie un portofoliu de titluri emise de stat, care nu pune probleme de gestiune a
riscului aşa cum ar pune un portofoliu de titluri emise de entităţi private.
Implicarea bancară în emisiunea de titluri financiare
1. Băncile, fiind organizate ca societăţi comerciale pe acţiuni, pot recurge la
emisiuni proprii de titluri financiare, în măsura în care legislaţia financiar-bancară din
ţara unde îşi desfăşoară activitatea le permite acest lucru.
O primă categorie de titluri financiare care pot fi emise o constituie titlurile
care afectează capitalul băncii, respectiv acţiunile şi obligaţiunile.
A doua categorie de titluri este reprezentată de titlurile de creanţă negociabile.
Pentru asigurarea necesităţilor de lichidităţi, băncile pot emite titluri pe termen scurt,
mediu sau lung (cele mai întâlnite sunt bonurile de tezaur şi certificatele de depozit).
2. Pe de altă parte, băncile pot interveni în acordarea de facilităţi privind
emisiunea de titluri.
Agenţii economici care sunt interesaţi să obţină capitaluri suplimentare prin
emisiunea de titluri negociabile pe piaţa monetară sau de capital se adresează băncilor
pentru sprijinirea acestor operaţiuni.
Recurgerea la sprijinul bancar înseamnă intermediere bancară şi implică o
serie de cheltuieli suplimentare de emisiune şi de utilizare a acestor titluri.
Facilităţile de emisiune de titluri acordate de bănci au în fapt o sferă largă de
servicii, putând implica: acordarea de credite, cumpărarea pe cont propriu a unor
titluri, intermedierea vânzării de titluri, acordarea de garanţii.
Facilităţile au ca obiect principal sprijinirea emisiunii de titluri pe termen
scurt reînnoibile, în monedă naţională sau în valută.
Titlurile financiare emise pot fi mai ales bonuri de tezaur şi efecte de comerţ.
3. Facilităţile implică şi sprijinirea plasării titlurilor respective.
Pe de o parte, băncile cumpără titlurile pentru a le revinde.
Pe de altă parte, în lipsa deţinătorilor de resurse dispuşi la plasament, băncile se
angajează să preia aceste titluri. In fapt, se garantează astfel plasarea integrală a
emisiunii.
Facilităţile reprezintă izvorul unei serii de comisioane percepute de către
bănci, în funcţie de momentele acţiunii bancare de angajare sau de confirmare, de
utilizare şi de garantare.