Curs Finante Publice 2019 FB

UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA
Facultatea de Ştiinţe Economice și Administrație Publică
FINANŢE PUBLICE
Semestrul II
SUCEAVA, 2019
MOTTO:
Impozitele sunt ceea ce plătim pentru o societate civilizată.
OBIECTIVELE CURSULUI
Disciplina Finanţe publice tratează o serie de aspecte legate de teoria şi practica

financiară privind procesul de constituire, repartizare şi utilizare a resurselor financiare publice
ale statului (impozitele directe şi impozitele indirecte) şi a chletuielilor publice. De asemenea
cursul abordează şi problemeatica referitoare la organizarea bugetară în România.
Conţinutul cursului vizează:

 studierea funcţiilor şi rolului finanţelor;
 studierea componentelor mecanismului financiar;
 explicarea mecanismului de formare a surselor de finanţare a cheltuielilor publice;
 cunoaşterea structurii şi destinaţiilor chletuielilor publice;
 cunoaşterea structurii şi surselor de formare a veniturilor publice;
 studierea tipologiei impozitelor directe;
 studierea tipologiei impozitelor indirecte;
 cunoaşterea elementelor principale a prelevărilor fiscale;
 însuşirea modului de aşezare şi percepere a veniturilor bugetului public;
 cunoaşterea modului de organizare şi geastionare a bugetelor în economie;
 studierea principiilor bugetare;
 întelegerea procedurii de derulare a procesului bugetar.
Acest curs asigură, în egală măsură, fondul de cunoştinţe necesar tuturor studenţilor
economişti, fiind un îndreptar util şi specialiştilor care desfăşoară activitate în domeniul
economic şi financiar, şi nu în ultimul rând funcţionarilor publici, reprezentând un punct de
plecare în înţelegerea importanţei fondurilor publice şi sistemului bugetar prin care se colectează
şi utilizează resursele financiare publice.
2
CUPRINS
MODULUL I..................................................................................................................................7
ORGANIZAREA FINANŢELOR PUBLICE............................................................................7
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1....................................................................................................7
CONŢINUTUL ECONOMIC, FUNCŢIILE ŞI ROLUL FINANŢELOR PUBLICE............7
1.1. Conţinutul economic al finanţelor.........................................................................................8
1.2. Funcţiile finanţelor...............................................................................................................11
1.3. Rolul finanţelor publice........................................................................................................18
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2 SISTEMUL FINANCIAR PUBLIC.....................................20
2.1. Conceptul de sistem financiar şi accepţiunile sale în sfera finanţelor publice................20
2.2. Sistemul de relaţii financiare publice..................................................................................22
2.3. Sistemul de instituţii sau structuri organizaţionale publice cu atribuţiuni financiare. .23
2.4. Sistemul de fonduri financiare publice...............................................................................25
2.5. Sistemul de planuri financiare publice...............................................................................26
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3..................................................................................................27
SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE.............................................................................27
3.1. Conţinutul cheltuielilor publice...........................................................................................27
3.2. Criterii de grupare a cheltuielilor publice..........................................................................29
3.3. Factorii care influenţează creşterea cheltuielilor publice.................................................34
3.4. Nivelul, structura şi dinamica cheltuielilor publice...........................................................37
CARACTERIZAREA PRINCIPALELOR CHELTUIELI PUBLICE.................................46
4.1. Cheltuielile publice pentru acţiuni social-culturale...........................................................46
4.1.1. Cheltuielile publice pentru învăţământ...............................................................................48
4.1.2. Cheltuielile publice pentru sănătate...................................................................................49
4.1.3 Cheltuielile publice pentru cultură......................................................................................50
4.2. Cheltuieli publice pentru acţiuni economice......................................................................51
4.3. Cheltuielile pentru servicii publice generale, apărare, ordine publică şi siguranţă
naţională.......................................................................................................................................53
CHELTUIELI PUBLICE PRIVIND ASIGURĂRILE SOCIALE.........................................55
5.1. Asigurările sociale de stat....................................................................................................55
5.2. Asigurările sociale pentru sănătate.....................................................................................65
SISTEMUL RESURSELOR FINANCIARE PUBLICE.........................................................67
6.1. Conţinutul resurselor financiare publice şi alocarea acestora.........................................67
6.2. Structura resurselor financiare publice.............................................................................68
6.3. Indicatorii de apreciere ai resurselor financiare publice..................................................71
IMPOZITELE: NOŢIUNI GENERALE..................................................................................79
7.1. Conţinutul şi rolul impozitelor............................................................................................79
7.2. Elementele tehnice ale impozitelor sau ale prelevărilor fiscale........................................80
7.3. Principiile impunerii.............................................................................................................82
7.3.1. Principii de echitate fiscală.................................................................................................83
7.3.2. Principii de politică financiară...........................................................................................83
7.4. Aşezarea şi perceperea impozitelor.....................................................................................84
7.4.1. Stabilirea obiectului impozabil...........................................................................................84
7.4.2. Determinarea cuantumului impozitului..............................................................................85
7.4.3. Perceperea impozitelor.......................................................................................................86
7.5. Clasificarea impozitelor.......................................................................................................87
3
IMPOZITELE DIRECTE..........................................................................................................89
8.1. Caracterizare generală a impozitelor directe.....................................................................89
8.2. Impozitele reale sau obiective..............................................................................................90
8.3. Impozitele personale sau subiective....................................................................................90
8.3.1. Impozitele pe venit...............................................................................................................90
8.3.2. Impozitele pe avere............................................................................................................104
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 9................................................................................................107
IMPOZITELE INDIRECTE....................................................................................................107
9.1. Caracterizarea generală a impozitelor indirecte.............................................................107
9.2. Taxele de consumaţie..........................................................................................................108
9.3. Monopolurile fiscale...........................................................................................................115
9.4. Taxele vamale......................................................................................................................116
9.4.1. Caracterizare generală a taxelor vamale..........................................................................116
9.4.2. Stabilirea regimului vamal al mărfurilor..........................................................................117
9.4.3. Plata taxelor vamale şi controlul vamal............................................................................120
9.5. Taxele...................................................................................................................................121
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 10..............................................................................................123
PRESIUNEA FISCALĂ, REPERCUSIUNEA IMPOZITELOR.........................................123
ŞI EVAZIUNEA FISCALĂ......................................................................................................123
10.1. Concept, limite, modalităţi de exprimare a presiunii fiscale........................................123
10.1.1. Conceptul de prezsiune fiscală........................................................................................123
10.1.2. Limitele presiunii fiscale. Curba Laffer..........................................................................123
10.1.3. Modalităţile de exprimare a presiunii fiscale şi factorii de influenţă.............................124
10.1.4. Efectele provocate de creşterea presiunii fiscale............................................................125
10.2. Repercusiunea impozitelor..............................................................................................125
10.3. Caracterizarea şi formele evaziunii fiscale.....................................................................126
10.3.1. Formele evaziunii fiscale.................................................................................................126
10.3.2. Cauzele evaziunii fiscale.................................................................................................128
10.3. 3. Efecte şi măsuri de combatere a evaziunii fiscale..........................................................128
10.3.4. Combaterea şi prevenirea evaziunii fiscale.....................................................................130
10.4. Evaziunea fiscală în România..........................................................................................132
10.5. Evaziunea fiscală internațională - „Paradisurile fiscale”.............................................133
ÎMPRUMUTURILE DE STAT. DATORIA PUBLICĂ........................................................135
11.1. Conţinutul economic al creditului public.......................................................................135
Tipologia împrumuturilor publice...............................................................................................138
11.2. Operaţiuni privind împrumuturile de stat.....................................................................140
11.3. Datoria publică.................................................................................................................143
11.4. Particularităţile împrumuturilor externe. Datoria externă..........................................146
MODULUL II............................................................................................................................148
SISTEMUL BUGETAR. ECHILIBRUL FINANCIAR PUBLIC........................................148
ECHILIBRUL FINANCIAR. POLITICA FISCAL-BUGETARĂ......................................148
12.1. Aspecte generale privind echilibrul financiar: concept, conţinut, obiective,
instrumente.................................................................................................................................149
12.2. Politica fiscal-bugetară.....................................................................................................150
12.2.1. Coordonatele politicii fiscal-bugetare.............................................................................151
12.2.2. Principiile politicii fiscal-bugetare.................................................................................151
12.2.3. Interdependenţele politicii fiscal-bugetare cu celelalte politici......................................153
BUGETUL DE STAT................................................................................................................154
13.1. Conţinutul şi caracteristicile bugetului de stat..............................................................154
4
13.2. Principii bugetare.............................................................................................................155
13.2.1. Anualitatea bugetului......................................................................................................155
13.2.2. Universalitatea bugetului................................................................................................156
13.2.3. Unitatea bugetară............................................................................................................157
13.2.4. Neafectarea veniturilor bugetare....................................................................................158
13.2.5. Specializarea bugetară....................................................................................................158
13.2.6. Echilibrul bugetar............................................................................................................159
13.2.7. Publicitatea bugetului......................................................................................................160
13.2.8. Principiul unităţii monetare............................................................................................160
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 14................................................................................................161
PROCESUL BUGETAR...........................................................................................................161
14.1. Conţinutul, etapele şi caracteristicile procesului bugetar.............................................161
14.1.1. Elaborarea proiectului de buget......................................................................................161
14.1.2. Aprobarea bugetului........................................................................................................162
14.1.3. Execuţia bugetului...........................................................................................................163
14.1.4. Încheierea execuţiei bugetare..........................................................................................165
14.1.5. Aprobarea execuţiei bugetare..........................................................................................166
BUGETUL ASIGURĂRILOR SOCIALE DE STAT............................................................167
15.1. Conţinutul economic al bugetului asigurărilor sociale de stat.....................................167
15.2. Executarea bugetului asigurărilor sociale de stat..........................................................168
BUGETELE LOCALE.............................................................................................................169
16.1. Autonomia finanţelor publice locale...............................................................................169
16.2. Organizarea finanţelor publice locale.............................................................................169
BIBLIOGRAFIE.......................................................................................................................175
5
MODULUL I
ORGANIZAREA FINANŢELOR PUBLICE
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1
CONŢINUTUL ECONOMIC, FUNCŢIILE ŞI ROLUL FINANŢELOR PUBLICE
În cadrul acestei secţiuni sunt reliefate o serie de concepte generale privind conţinutul,
necesitatea şi funcţiile finanţelor în cadrul mecanismului economiei de piaţă. Impactul
finanţelor asupra economiei este determinat nu numai de proporţiile redistribuirii produsului
intern brut pe care o generează, dar şi de modul cum se realizează acest proces.
Cuvinte cheie:
relaţii financiare;
relaţii băneşri;
rolul finanţelor.
Finanţe publice,
funcţia de repartiţie,
funcţia de control
În vorbirea curentă, ca şi în literatura de specialitate, se folosesc mai multe expresii
făcând parte din familia cuvântului finanţe, în sensuri apropiate sau diferite, după caz: finanţe,
finanţe publice, finanţe private, finanţe socialiste.
Cuvântul finanţe îşi are originea în limba latină. În secolele al XIII-lea - al XIV-lea se
foloseau expresiile finatio, financias şi financia pecuniaria, în sensul de “plată în bani”. Se
presupune că aceste expresii derivă de la cuvântul finis, utilizat adesea în sensul de “termen de
plată1.
Urmărind etimologia cuvântului şi determinările sale semantice se pot desprinde două
concluzii preliminare:
a) cuvântul finanţe este strâns legat de acela de bani (în vorbirea curentă adesea
substituindu-se) dar mai ales de expresia - plată în bani -, deci nu bani pur şi simplu, ci
bani angajaţi în efectuarea unei plăţi;
b) cuvântul finanţe are însă, încă de la începuturile sale, o strânsă legătură cu statul, mai
exact spus, cu veniturile şi cheltuielile băneşti ale acestuia2.
În sensul său cel mai general, spune un autor francez, acest termen desemnează tot ceea
ce are legătură cu banii. O precizare se impune din nou: finanţele îşi leagă apariţia şi evoluţia lor
de aceea a banilor, dar nu înseamnă pur şi simplu bani şi nici măcar nu se referă la toate plăţile
efectuate cu ajutorul acestora.
Procurarea şi distribuirea resurselor financiare ale statului se realizează în procesul
repartizării produsului intern brut cu ajutorul unor metode şi instrumente specifice, într-un cadru
juridic adecvat, în scopul satisfacerii nevoilor sociale şi al influenţării activităţii economice.
Aceste prelevări şi redistribuiri de resurse băneşti au loc între persoane fizice şi juridice, prin
intermediul autorităţilor publice şi afectează, direct sau indirect, întreaga economie naţională şi
pe toţi membrii societăţii. De aici, concluzia, pe care o împărtăşim, că finanţele exprimă relaţii
sociale, de natură economică, în expresie bănească, ce apar într-un anumit proces şi cu un scop
bine determinat.
Alături de finanţele statului, devenite cu timpul finanţe publice, funcţionează finanţele
private. Ele se deosebesc mai întâi prin obiectivele urmărite. Primele asigură suportul financiar
1
Văcărel, I., Anghelache, G., Bistriceanu, G., Moşteanu, T., Bercea, F., Bodnar, M., Georgescu, F., Finanţe
publice, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A. , Bucureşti, 2000
2
Tulai, C., Finanţe, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj Napoca, 2007, p. 7
6
pentru susţinerea acţiunilor publice, iar celelalte capitalul necesar afacerilor private. Primele
vizează satisfacerea interesului general, iar celelalte obţinerea şi maximizarea profitului.
Dintr-o altă perspectivă privite, finanţele reprezintă, în opinia noastră, operaţiile băneşti
ce intervin între participanţii la formarea şi repartizarea fondurilor băneşti destinate susţinerii
acţiunilor publice şi afacerilor private.
1.1. Conţinutul economic al finanţelor

Pentru satisfacerea nevoilor generale ale societăţii este necesară constituirea unor
importante fonduri băneşti la dispoziţia autorităţilor publice. Aceste fonduri se formează pe
seama unei părţi din produsul intern brut şi sunt utilizate pentru finanţarea nevoilor sociale atât
de interes naţional, cât şi local.
Fondurile la care ne referim se constituie pe seama transferului de valoare, de putere de
cumpărare de la diverse persoane fizice şi juridice la dispoziţia organelor administraţiei de stat,
centrale şi locale. De la aceste fonduri se efectuează transferuri de putere de cumpărare către
diverşi beneficiari - persoane fizice şi juridice. Au loc, aşadar, fluxuri de resurse băneşti în dublu
sens - către şi de la fondurile publice - ceea ce generează anumite relaţii (raporturi) sociale între
participanţii la acest proces.
Este vorba de:
relaţiile care apar între participanţii la procesul de constituire a fondurilor de resurse
financiare, şi anume: - agenţii economici, indiferent de forma de proprietate, care
desfăşoară activitate cu scop lucrativ şi membrii societăţii luaţi în mod individual, ca
cetăţeni ai statului care realizează venituri -, pe de o parte, şi colectivitate,
reprezentată prin stat, pe de altă parte;
relaţiile care apar între colectivitate, reprezentată prin stat, pe de o parte, şi
beneficiarii fondurilor băneşti ce se constituie în economie: întreprinderi, instituţii
publice, membri ai societăţii luaţi în mod individual, ca cetăţeni care încasează pensii,
alocaţii pentru copii, ajutoare, burse şi alte indemnizaţii, pe de altă parte.
Relaţiile sociale la care ne referim, apărute în procesul constituirii şi dirijării fondurilor de
resurse băneşti din economie sunt, prin natura lor, relaţii economice, legate indisolubil de
repartiţia produsului intern brut.
În condiţiile existenţei producţiei de mărfuri şi ale acţiunii legii valorii, repartiţia celei
mai mari părţi a produsului creat în economia naţională se face prin intermediul banilor, iar
relaţiile economice analizate mai sus îmbracă formă bănească.
Aceste relaţii economice, exprimate valoric, care apar în procesul repartiţiei produsului
intern brut în legătură cu satisfacerea nevoilor colective ale societăţii, constituie relaţii
financiare sau, pe scurt, finanţe.
În legătură cu aceasta, trebuie precizat că nu toate relaţiile băneşti care apar în procesul
repartiţiei şi circulaţiei produsului intern brut sunt, în acelaşi timp, relaţii financiare. Sfera
finanţelor, mai îngustă decât aceea a relaţiilor băneşti, cuprinde numai relaţiile băneşti care
exprimă un transfer de valoare, nu şi pe cele care reflectă o schimbare a formelor valorii.
Relaţii băneşti Schimbare a formelor valorii Marfă → bani

Bani → marfă
Relaţii financiare Transfer de valoare: persoane Fonduri băneşti

fizice şi juridice ale statului
Figura nr. 1.1. Deosebirea dintre relaţiile băneşti şi relaţiile financiare
7
În legătură cu transferul de valoare care generează relaţii financiare, se impun câteva
precizări3:
În primul rând, apariţia relaţiilor financiare este determinată de transferul, în
formă bănească, de valoare de la persoane juridice (întreprinderi, cooperative,
instituţii) sau persoane fizice (salariaţi, ţărani, liber-profesionişti, cooperatori etc.)
la fondurile ce se constituie în economie sau de la aceste fonduri la dispoziţia
persoanelor juridice sau fizice beneficiare. Transferul de valoare are de la bun
început caracterul unui transfer de putere de cumpărare, în cazul în care transferul
se face în natură, acesta exprimă relaţii de repartiţie, dar nu dă naştere la relaţii
financiare. Numai după valorificarea produselor respective, contra bani, poate
avea loc transferul de valoare la fondul de resurse financiare.
În al doilea rând, transferul de valoare la fondurile ce se constituie în economie se
efectuează, de regulă, fără contraprestaţie directă. Astfel, societatea comercială
care a vărsat la bugetul de stat o sumă de bani cu titlu de impozit pe profit nu are
dreptul să solicite statului nici rambursarea acestuia şi nici o altă prestaţie de egală
valoare; un liber-profesionist care a vărsat la buget o sumă de bani cu titlu de
impozit pe venit, nu dobândeşte prin aceasta un drept de creanţă asupra statului.
Impozitul pe teren, impozitul pe clădiri, taxa asupra mijloacelor de transport ori
impozitul pe veniturile din chirii, vărsat la buget de o persoană fizică, este, de asemenea, fără
contraprestaţie directă. Sumele primite de la buget de persoana în cauză, cu titlu de alocaţie de
stat pentru copii, pensie de asigurări sociale etc., nu are o legătură directă cu impozitul plătit de
aceasta.
Transferul de valoare care se realizează prin actul de vânzare-cumpărare a unor bunuri,
reflectă o schimbare a formelor valorii din forma marfă în forma bani sau invers, iar nu o cedare
definitivă şi fără contraprestaţie de putere de cumpărare. Retribuirea muncii presupune, de
asemenea, un schimb de echivalente, iar nu un transfer de putere de cumpărare fără
contraprestaţie, în asemenea cazuri, transferul de produs social dă naştere la relaţii băneşti, dar
acestea nu constituie relaţii financiare.
Între relaţiile financiare şi relaţiile băneşti legate de schimbarea formelor

valorii există o legătură strânsă, cele dintâi fiind condiţionate de înfăptuirea celor din urmă.
Astfel, plata salariului constituie o premisă a prelevării la buget a unei părţi din venitul unui
muncitor ori funcţionar sub formă de impozit pe venit.
De la fondurile bugetare se efectuează plăti cu titlu nerambursabil către unele regii
autonome (subvenţii), sau către instituţiile publice din sfera nematerială care prestează servicii
pentru populaţie. Acelaşi caracter nerambursabil poartă şi transferurile efectuate către populaţie
sub formă de pensii, burse, alocaţii de stat şi alte ajutoare pentru copii etc.
În al treilea rând, transferul de valoare la şi de la fondurile ce se constituie în
economie se realizează, parţial, în condiţii de rambursabilitate. Un asemenea
caracter, rambursabil, poartă, spre exemplu, sumele de bani vărsate de persoane
fizice şi juridice în contul împrumuturilor contractate de stat pe piaţa internă;
garanţiile depuse de administratorii şi cenzorii societăţilor comerciale, ca şi de
persoanele care gestionează bani sau alte valori publice.
De la fondurile publice se fac transferuri, în condiţii de rambursabilitate, către unele
întreprinderi şi către populaţie. Transferurile către unităţile economice se efectuează cu ajutorul
mecanismului bugetar sau al celui de credit, după caz.
3
8
Aşadar, relaţiile financiare apar ca urmare a transferului de valoare la
fondurile ce se constituie în economie sau de la acestea către diverşi
beneficiari, efectuat prin intermediul banilor, fără echivalent şi cu titlu
nerambursabil ori în condiţii de rambursabilitate, după caz, în scopul
satisfacerii nevoilor obşteşti.
Întregul proces de constituire şi repartizare a fondurilor publice este subordonat

satisfacerii nevoilor generale ale societăţii, dar se realizează cu instrumente diferite în funcţie de
provenienţa sau de destinaţia resurselor. Acest lucru face ca relaţiile financiare să se diferenţieze
datorită condiţiilor specifice în care apar. Astfel, în cadrul relaţiilor financiare, la care ne-am
referit mai sus, se particularizează:
relaţiile care exprimă un transfer de resurse băneşti fără echivalent şi cu titlu
nerambursabil; acestea sunt relaţii financiare clasice, care îşi găsesc reflectarea
în bugetul de stat, în bugetul asigurărilor sociale de stat, în bugetele locale sau în
anumite fonduri publice extrabugetare;
relaţiile care exprimă un împrumut de resurse băneşti pe o perioadă de timp
determinată, pentru care se percepe dobândă; acestea sunt relaţii de credit,
mijlocite de bănci sau de alte instituţii specializate;
relaţiile care exprimă, după caz, un transfer facultativ sau obligatoriu de
resurse băneşti, în schimbul unei constraprestaţii care depinde de producerea unui
fenomen (eveniment) aleatoriu. În unele împrejurări, de contraprestaţii
beneficiază toţi participanţii la constituire, fondului, în altele numai unii dintre
aceştia. Aceste relaţii apar în procesul constituirii şi repartizării fondurilor de
asigurări de bunuri, de persoane şi de răspundere civilă, a fondului pentru pensia
suplimentară, a fondului pentru ajutor de şomaj etc.
Asemenea operaţiuni se derulează prin societăţi de asigurări şi reasigurări, prin
intermediari de asigurări (comisionari, brokeri), prin organizaţii mutuale de asigurări sau prin
cluburi de protecţie şi indemnizare. Unele operaţiuni legate de asigurările sociale se realizează
prin intermediul caselor de pensii.
relaţiile care apar în procesul formării şi repartizării fondurilor băneşti la dispoziţia
întreprinderilor în vederea desfăşurării activităţii economice şi a dezvoltării acestora, pe
seama veniturilor realizate, a creditelor bancare, a vânzării de acţiuni (părţi sociale), a
emiterii de obligaţiuni sau pe alte căi, sunt denumite finanţe ale întreprinderilor.
1.2. Funcţiile finanţelor
A. Funcţia de repartiţie a finanţelor publice

În privinţa modului de manifestare a funcţiei de repartiţie, de cele mai multe ori, aceasta
este prezentată, şi pe bună dreptate, ca o funcţie unitară. Această unitate decurge din
interacţiunea celor două laturi ale sale şi anume: latura de mobilizare a resurselor băneşti în
vederea alimentării fondurilor de natură financiară şi latura repartizării acestor fonduri în vederea
cheltuirii lor pentru realizarea acţiunilor publice şi a afacerilor private.
Funcţia de repartiţie a finanţelor publice cunoaşte două faze distincte, însă organic legate
între ele: constituirea fondurilor şi distribuirea acestora4.
Prima fază constă în formarea fondurilor de resurse financiare publice. La constituirea
acestora participă:
 întreprinderile, indiferent de forma de proprietate asupra capitalului social şi de forma
juridică, de organizare a acestora;
 instituţiile publice şi unităţile din subordinea acestora;
4
9
 populaţia;
 persoane juridice şi fizice rezidente în străinătate.
Participarea la constituirea fondurilor publice de resurse financiare îmbracă forme diferite
şi anume: impozite, taxe, contribuţii pentru asigurări sociale, amenzi, penalităţi, vărsăminte din
veniturile instituţiilor şi chirii din concesiuni şi închirieri de terenuri şi alte bunuri proprietate de
stat; venituri din valorificarea unor bunuri proprietate de stat şi a bunurilor fără stăpân;
împrumuturi de stat primite de la persoane juridice şi fizice; rambursări ale împrumuturilor de
stat acordate; dobânzi aferente împrumuturilor acordate; donaţii, ajutoare şi alte transferuri
primite; alte venituri.
Resursele care alimentează fondurile publice, în majoritatea lor covârşitoare îşi au izvorul
în produsul intern brut şi într-o mai mică măsură în avuţia naţională sau în transferuri primite din
străinătate. Aceste resurse provin din toate ramurile economiei naţionale, însă în proporţii
diferite, în funcţie de gradul de dezvoltare a acestora.
Cea de-a doua fază a funcţiei de repartiţie a finanţelor publice constă în distribuirea
fondurilor de resurse financiare publice pe beneficiari - persoane juridice şi fizice. Repartiţia
propriu-zisă este precedată de inventarierea nevoilor sociale existente în anul (perioada) de
referinţă, cuantificarea acestora în expresie bănească şi ierarhizarea lor în funcţie de acuitatea şi
importanţa pe care o prezintă, unele în raport cu celelalte. Cum nevoile sociale, care exprimă
cererea de resurse financiare de la fondurile publice, întrec cu mult resursele posibile de procurat
pe plan naţional, adică oferta de resurse financiare, este necesar ca autorităţile publice
competente să trieze cererile formulare de organele centrale şi locale abilitate şi să stabilească
opţiunile lor în funcţie de anumite criterii.
Distribuirea resurselor financiare reprezintă, de fapt, dimensionarea volumului
cheltuielilor publice pe destinaţii, şi anume pentru: a) învăţământ, sănătate, cultură; b) asigurări
sociale şi protecţie socială; c) gospodărie comunală şi locuinţe; d) apărare naţională; e) ordine
publică; f) acţiuni economice; g) alte acţiuni; h) datorie publică. În cadrul fiecărei destinaţii,
resursele se defalcă pe beneficiari, obiective şi acţiuni.
Prin urmare, constituirea şi dirijarea fondurilor publice de resurse financiare constituie un
proces unitar şi neîntrerupt care se realizează cu ajutorul funcţiei de repartiţie a finanţelor şi
joacă un rol important în înfăptuirea reproducţiei sociale lărgite.
Distribuirea şi redistribuirea produsului intern brut, mijlocite de finanţe, se înfăptuiesc în
cadrul aceleiaşi forme de proprietate (prelevări de resurse de la unităţi de stat la fondurile publice
şi, respectiv, transferuri de resurse de la aceste fonduri la unităţi de stat) sau cu schimbarea
formei de proprietate (prelevări de resurse de la unităţi economice private) ori mixte şi de la
populaţie la fondurile publice, şi, respectiv, transferuri de resurse de la aceste fonduri către
beneficiari din alte sectoare sociale şi populaţie.
Cele arătate până aici se referă la redistribuirea, cu ajutorul finanţelor, a produsului intern
brut pe plan intern. Deosebit de aceasta, adesea se produce o redistribuire a resurselor
financiare pe plan internaţional. Este vorba de:
primirea de împrumuturi externe care, pe de o parte, completează resursele financiare
publice ale ţării considerate, iar pe de alta, antrenează cheltuieli publice cu rambursarea
ratelor scadente şi plata dobânzilor şi comisioanelor aferente;
acordarea de împrumuturi externe care, pe de o parte, antrenează plăţi din resursele
financiare publice ale ţării considerate, iar pe de alta, generează încasări de resurse la
rambursarea de către debitori a ratelor scadente şi la plata dobânzilor aferente;
achitarea cotizaţiilor şi a contribuţiilor datorate organismelor internaţionale de către stat
sau de alte entităţi de drept public;
primirea sau acordarea, după caz, de ajutoare externe de către stat, pentru înlăturarea
consecinţelor grave provocate de calamităţi naturale, accidente, războaie, revoluţii etc.
10
Redistribuirile de resurse financiare care au loc între state se efectuează în baza unor
acorduri şi convenţii bi şi/sau multilaterale ori a unor decizii unilaterale, în condiţii de
rambursabilitate sau cu titlu definitiv cu sau fără contraprestaţie directă.
Necesitatea constituirii unor fonduri de resurse financiare la dispoziţia statului, în vederea
îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor sale, se resimte în toate ţările, indiferent de gradul lor de
dezvoltare economică, de structura de ramură, de orânduirea socială sau de alţi factori, ceea ce
demonstrează că funcţia de repartiţie are un caracter obiectiv.
În schimb, procesul propriu-zis de redistribuire a acestor resurse, mijlocit de finanţe, are
un caracter subiectiv el depinde de capacitatea factorilor de răspundere de a percepe corect
nevoile sociale la un moment dat; de gradul de dezvoltare economică şi socială a ţării; de politica
promovată de partidele politice aflate la putere. Toate acestea influenţează volumul resurselor
financiare ce pot fi mobilizate la dispoziţia statului şi cererea de resurse pentru satisfacerea
nevoilor sociale. În funcţie de aceşti factori, organele de decizie politică stabilesc sursele de
alimentare a fondurilor financiare, metodele de mobilizare a resurselor financiare şi de dirijare a
acestora către diverşi beneficiari.
Procesul de constituire şi dirijare a fondurilor de resurse financiare publice dă naştere la
multiple fluxuri, dintre care unele pornesc de la locurile de creare a resurselor financiare către
cele în care se constituie fondurile publice, iar altele pornesc de la aceste din urmă fonduri către
beneficiarii resurselor respective.
Fondurile de resurse financiare publice sunt în continuă modificare ca dimensiune,
provenienţă şi destinaţie. Astfel, mărimea fondurilor publice este influenţată de volumul
produsului intern brut, de rata acumulării şi, respectiv, a consumului, de raportul dintre consumul
individual şi cel social, de regimul amortizării capitalului fix, ca şi de alţi factori.
Provenienţa fondurilor de resurse financiare publice se modifică în funcţie de gradul de
dezvoltare a sectoarelor sociale, de politica de stat faţă de acestea, de raportul dintre resursele
interne şi atrase din afară, de raportul dintre creditele externe primite şi cele acordate etc.
În concluzie, constituirea fondurilor publice şi private de natură

financiară nu reprezintă un scop în sine, ci ea se face în vederea repartizării şi
cheltuirii acestora pentru susţinerea acţiunilor publice şi a afacerilor private.
Tocmai de aceea prima latură a funcţiei de repartiţie este însoţită, în mod
obligatoriu, de cea de a doua, care asigură repartizarea fondurilor constituite.
Această latură se manifestă însă diferit la cele două grupe de fonduri şi chiar
de la un fond la altul în cadrul aceleiaşi grupe.
B. Funcţia de control a finanţelor publice

Finanţele publice se manifestă şi ca mijlocitor al exercitării controlului prin bani asupra
diverselor aspecte ale vieţii economico-sociale. Or, capacitatea finanţelor publice de a mijloci
efectuarea controlului financiar asupra modului de înfăptuire şi rezultatelor obţinute în diferitele
activităţi economice şi sociale exprimă esenţa funcţiei de control ce revine acestora.
În principiu, administrarea resurselor, în general, şi a celor financiare, în special, necesită
evidenţe cât mai exacte, asupra existenţei şi mişcării acestora, cunoaşterea şi urmărirea modului
de formare şi utilizare a lor, asigurând rezultate pozitive maxime, inclusiv respectarea anumitor
principii de gestiune şi a reglementărilor privind activitatea financiară la nivelul fiecărei entităţi
sau structuri funcţionale.
În acest context, finanţele publice au şi menirea de a mijloci exercitarea controlului
bănesc asupra unor domenii ale activităţii economice şi sociale îndeplinind funcţia de control.
Recunoaşterea funcţiei de control a finanţelor publice are suport obiectiv în faptul că
manifestarea fenomenelor financiare creează cadrul necesar pentru executarea controlului
financiar. Prin comparaţie, munca de control financiar efectuată de către anumite persoane care
îndeplinesc, în cadrul juridic creat, funcţii administrative ce conferă atribuţiuni de controlori
11
financiari imprimă acestui control şi o componentă subiectivă. Latura obiectivă a controlului prin
finanţele publice rezidă în faptul că acesta se poate executa de către persoane numite să presteze
o asemenea muncă de control acolo unde, în prim plan, se derulează procese şi relaţii financiare
în care sunt implicate direct sau indirect autorităţi sau entităţi publice, respectiv resurse publice.
Exercitarea controlului prin finanţele publice presupune deci în plan obiectiv existenţa, ca
suport al său, a relaţiilor financiare publice, inclusiv derularea unor activităţi bazate pe folosirea
banilor cu impact asupra formării şi utilizării resurselor băneşti publice, presupunând în mod
implicit manifestarea funcţiei de repartiţie cu cele două faze ale sale. În mod firesc controlul
financiar considerat ca expresie a îndeplinirii acestei funcţii de control, se grefează pe
operaţiunile şi relaţiile băneşti referitoare la constituirea şi distribuirea fondurilor financiare
publice.
Aşadar, între cele două funcţii ale finanţelor publice se manifestă

anumite raporturi de determinare, evidenţiind în prim plan faptul că
activitatea financiară ce concretizează funcţia de repartiţie oferă terenul
pentru executarea controlului financiar. Pe de altă parte, îndeplinirea funcţiei
de control financiar favorizează manifestarea funcţiei de repartiţie, inclusiv în
sensul generării unor noi procese de j constituire sau distribuire de fonduri
băneşti publice5.
Necesitatea funcţiei de control a finanţelor publice decurge din faptul că fondurile de

resurse financiare publice constituite la dispoziţia statului aparţin întregii societăţi. Aceasta este
interesată în: asigurarea resurselor financiare necesare satisfacerii nevoilor sociale; dirijarea
resurselor respective cu luarea în considerare a priorităţilor stabilite de autorităţile abilitate;
utilizarea resurselor financiare în condiţii de maximă eficientă economică, eficacitate socială şi
de altă natură; armonizarea intereselor imediate ale societăţii cu cele de perspectivă la
dimensionarea resurselor financiare puse la dispoziţia statului şi, respectiv, a colectivităţilor
locale şi la orientarea acestora către diferite destinaţii6.
Faptul că fondurile de resurse financiare publice materializează bună parte din produsul
intern brut constituie un argument în plus ce pledează pentru organizarea unui control riguros
asupra modului de constituire, repartizare şi utilizare a fondurilor de resurse financiare publice,
asupra păstrării integrităţii şi a bunei gospodăriri a bunurilor proprietate de stat, asupra încasării
integrale şi la timp a creanţelor statului şi a onorării plăţilor datorate de acesta terţilor.
În ţara noastră organelor specializate de control le revine sarcina de a verifica integritatea
avutului public, eficienţa folosirii fondurilor de producţie şi de circulaţie aflate la dispoziţia
unităţilor economice cu capital de stat, legalitatea, necesitatea şi oportunitatea cheltuielilor
efectuate de instituţiile publice, respectarea obligaţiilor contractuale, a obligaţiilor faţă de buget,
de creditori, de furnizori etc.
Controlul financiar constituie o manifestare a funcţiei de control a finanţelor publice.
Această din urmă funcţie se referă la modul de constituire a fondurilor în economie, la
repartizarea acestora pe beneficiari şi la eficienţa (eficacitatea) cu care unităţile economice cu
capital de stat şi instituţiile publice utilizează resursele de care dispun, indiferent dacă acestea
sunt proprii sau împrumutate.
Funcţia de control a finanţelor publice este strâns legată de funcţia de
repartiţie, dar are o sferă de manifestare mai largă decât aceasta, deoarece
vizează, pe lângă constituirea şi repartizarea fondurilor din economie, şi
modul de utilizare a resurselor. Între cele două funcţii ale finanţelor publice
există raporturi de intercondiţionare: funcţia de repartiţie oferă câmp de
manifestare funcţiei de control, iar funcţia de control, la rândul său,
5
Filip, Gh., Finanţe publice, Editura Junimea, 2010, pp.45-47
6
Bistriceanu, Gh.D., Adochiţei, M., Negrea, E., Finanţele agenţilor economici, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti,1995.
12
generează uneori forme de manifestare a funcţiei de repartiţie.
În ţara noastră, controlul financiar se exercită de: organe ale Curţii de Conturi, ale
Ministerului Finanţelor, organe specializate ale ministerelor, departamentelor, întreprinderilor de
stat şi instituţiilor publice; direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene şi ale controlului
financiar, garda financiară. Atribuţii de control în domeniul finanţelor au şi parlamentul şi
guvernul ţării, precum şi alte organe.
În raport cu apartenenţa organelor şi instituţiilor care exercită controlul distingem7:
1) controlul din exterior, exercitat de către organele şi instituţiile statului, inclusiv cele
specializate, iar în cadrul lui avem:
a) controlul financiar al parlamentului efectuat, în principal, asupra bugetului de stat de către
comisiile specializate ale camerelor şi de către parlament în ansamblul lui cu prilejul
analizei, dezbaterii şi aprobării solicitărilor prealabile şi a proiectului bugetului de stat, a
verificărilor pe parcursul execuţiei, a analizei şi aprobării contului de încheiere a exerciţiului
bugetar.
Parlamentul exercită controlul său bugetar şi prin organul său specializat: Curtea de
Conturi şi unităţile sale teritoriale, care verifică gestiunile la toate persoanele publice şi
desfăşoară activitate jurisdicţională.
b) controlul financiar al executivului exercitat mai ales de către Ministerul Finanţelor
(Direcţia generală a controlului financiar de stat, Garda Financiară militarizată) şi
unităţile sale teritoriale (Direcţiile generale ale finanţelor publice şi controlului financiar
de stat la nivelul judeţelor, administraţiile financiare de la nivelul municipiilor şi
circumscripţiilor financiare la nivelul oraşelor).
c) controlul financiar exercitat de către ministere, instituţii centrale şi consiliile locale
asupra unităţilor din subordine;
b) controlul exercitat de către bănci la clienţii lor.
2) controlul din interiorul unităţii (controlul propriu sau autocontrolul) care cuprinde la
rândul lui:
a) controlul financiar preventiv exercitat de către şeful compartimentului financiar-
contabil, contabilul şef sau o altă persoană împuternicită. El este un control prealabil, având ca
obiectiv principal prevenirea unor neajunsuri prin verificarea legalităţii, oportunităţii şi
economicităţii tuturor operaţiunilor din care derivă drepturi sau obligaţii patrimoniale. Viza de
control financiar preventiv se dă numai după verificarea documentelor prezentate cu avizarea
prealabilă sau consultarea, atunci când se consideră necesar, a juristului unităţii.
b) controlul financiar (auditul) intern al gestiunilor proprii şi cel exercitat de către
organele CFI din unitatea ierarhic superioară, fiind un control gestionar de fond, cu caracter
ulterior, urmărind respectarea legilor şi normelor legale privind gospodărirea patrimoniului
public.
Din punct de vedere al momentului în care se efectuează controlul financiar poate fi:
1) control financiar preventiv;
2) control financiar concomitent;
3) control financiar ulterior sau postoperativ.
Din punct de vedere al gradului de cuprindere:
1) control prin sondaj sau complet;
2) control tematic sau complex;
3) control parţial sau total.
După baza de referinţă:
1) controlul conceperii strategiilor şi programelor firmei;
2) controlul execuţiei strategiilor şi programelor firmei.
După obiectivele finale urmărite:
7
Tulai, C., Finanţe, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj Napoca , 2007, p. 23
13
1)analiza diagnostic;
2)controlul de gestiune.
După modul de execuţie:
1) control direct;
2) control indirect;
3) încrucişat.
Metodele de control sunt de asemenea diferite:
1) cercetări prin anchete şi discuţii;
2) verificări documentare;
3) controlul faptic;
4) analizele complexe economico-financiare.
Îndeplinirea funcţiei de control ce revine finanţelor publice vizează obiective dintre care se
pot distinge8:
asigurarea oportunităţii şi legalităţii operaţiunilor financiare care afectează
patrimoniul public;
administrarea eficientă a resurselor publice;
determinarea judicioasă a nevoilor de resurse şi asigurarea constituirii şi cheltuirii
raţionale a fondurilor băneşti publice etc.
În mod deosebit, prin controlul financiar trebuie să se identifice fenomenele care
determină dereglări ale fluxurilor financiare de alimentare, alocare şi utilizare a resurselor
publice, să se stabilească responsabilităţile celor implicaţi şi posibilităţile de îmbunătăţire a
acestora.
Indiferent de organul care îl exercită, forma pe care o îmbracă şi metodele care se
folosesc importantă este eficacitatea controlului, contribuţia sa la respectarea legalităţii şi a
disciplinei financiare, la buna gospodărire a banului public.
Gravele disfuncţionalităţi din economie, blocajul financiar înlănţuit şi de durată, volumul
îngrijorător al arieratelor, amploarea actelor de evaziune fiscală sunt tot atâtea dovezi ale slabei
eficacităţi a controlului în general şi a celui financiar în special, cu toate că există nenumărate
organe şi instituţii specializate dar şi grave şi deranjante paralelisme în activitatea acestora9.
C. Funcţia finanţelor publice de reglare/stabilizare a economiei

Existenţa unei asemenea funcţii a finanţelor publice se înscrie în contextul asumării de
către stat şi, în genere, de organismele publice a unui rol activ în economie,
 fie prin implicare directă în acţiuni economice,
 fie în mod indirect, prin influenţarea activităţilor economice private.
In ambele ipostaze, însă, această funcţie conturează manifestarea finanţelor publice ca
mijloc de influenţare asupra vieţii economice şi sociale şi, mai ales, a economiei, în
concordanţă cu obiectivele de politică generală promovate de autorităţi publice. Prin îndeplinirea
acesteia, finanţele publice pot mijloci contracararea unor fenomene cu caracter destabilizator
(recesiunea, criza etc), pentru procesele economice şi sociale, pe de o parte, respectiv stimularea
evoluţiei pozitive a acestor procese, pe de altă parte.
Funcţia finanţelor publice de reglare/stabilizare a economiei exprimă capacitatea

acestora de a mijloci reglarea diverselor procese economice, mai ales, prin stimularea unora
sau inhibarea altora, pentru stabilizarea şi asigurarea evoluţiei sale ascendente.
Funcţia de reglare (stabilizare) a economiei s-a fundamentat teoretic prin doctrina

intervenţionist-statală în viaţa economică şi socială, găsind teren prielnic în condiţiile
manifestării tot mai intense a dereglărilor mecanismelor pieţei, în societatea modernă, odată cu
apariţia ciclicităţii acesteia.
8
Filip, Gh., Finanţe publice, Editura Junimea, 2010, pp.45-47
9
Tulai, C., Finanţe, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj Napoca , 2007, p. 24
14
Înfăptuirea acţiunii reglatoare/stabilizatoare a finanţelor publice asupra activităţilor
economice şi sociale poate fi sintetizată sub următoarele aspecte principale:
 reglarea/stabilizarea anticiclică;
 stimularea expansiunii (creşterii) economice;
 modernizarea, restructurarea şi adaptarea economiei la cerinţele pieţei interne şi
externe.
Sub primul aspect, manifestarea acestei funcţii constă în utilizarea tehnicilor şi
instrumentelor financiare publice ca mijloace pentru contracararea crizei economice ca
fenomen real sau posibil a se produce, şi a şomajului care o însoţeşte, urmărind asigurarea unei
anumite stabilizări a activităţii de producţiei şi a ocupării forţei de muncă, respectiv atenuarea
oscilaţiilor ciclice, determinate de alternarea perioadelor de prosperitate cu cele de declin
economic. Ea presupune facilităţi sau restricţii financiare menite să favorizeze evitarea
sincopelor majore.
Sub al doilea aspect, acţiunea exercitată prin finanţele publice presupune folosirea
tehnicilor şi instrumentelor financiare ca factori propulsori ai activităţilor economice, prin
stimularea investiţiilor şi impulsionarea ritmului de creştere a producţiei asigurând, nu numai
relansarea economiei sau combaterea tendinţelor de încetinire a ritmului creşterii, ci şi o
expansiune a acesteia.
Sub cel de al treilea aspect menţionat, se are în vedere implicarea finanţelor publice
prin tehnici şi instrumente specifice pentru realizarea proceselor de modernizare şi
restructurare a economiilor naţionale, fie susţinând eforturile agenţilor economici privaţi sau
dezvoltând direct în cadrul sectorului public, anumite segmente, ramuri sau subramuri
economice, fie restricţionând alta şi asigurând adaptarea la evoluţia cererii pe pieţele interne şi
externe.
Impactul reglator al finanţelor publice, bazat pe interacţiunea proceselor materiale cu cele
financiare, îşi găseşte reflectarea în variabile economice şi financiare ale căror dimensiuni
condiţionează atingerea obiectivelor urmărite, iar principalele instrumente folosite în acest scop
sunt impozitele, cheltuielile publice, bugetul public.
Aşa, de pildă, ca premise obiective ale reglării economiei prin finanţele publice trebuie
considerate interrelaţiile dependente venitului total, compus din venit disponibil şi impozit pe
de o parte, cu mărimea consumului (cheltuielilor) total, structurat în consum personal şi
investiţii, pe de altă parte, conform relaţiilor următoare:
Vt = Vd + T (2.1.);
Ct = Cp + I (2.2.).
în care: Vt = venit total; Vd = venit disponibil; T = impozite, taxe, contribuţii; Ct = consum total;
Cp = consum personal; I = investiţii.
Din egalizarea celor două relaţii, sub forma Vt = Ct, decurge şi corelarea variabilelor
structurale, care implică manifestarea unor interacţiuni specifice, atât între cele două relaţii, cât şi
între variabile cuprinse în cadrul acestora. Între acestea apare evidentă condiţionarea indirectă
dintre variabilele de tipul impozitului şi investiţiilor în sensul că modificarea mărimii celei dintâi
favorizează modificarea în sens invers a celei din urmă.
În consecinţă, reglarea economiei prin impozite presupune adaptarea

dimensiunii impozitului faţă de venitul total cu impactul său asupra
venitului disponibil şi prin acesta asupra volumului investiţiilor.
Astfel, în cazul în care se înregistrează o tendinţă de stagnare sau recesiune, relansarea

economiei este posibilă prin diminuarea proporţiei impozitelor, care va antrena creşterea
venitului disponibil, din care o bună parte poate deveni sursă de finanţare pentru investiţii.
Această redimensionare a mărimii impozitelor devine o premisă a creşterii investiţiilor şi
15
capacităţilor de producţie, inclusiv a creării unui număr mare de locuri de muncă şi a reducerii
semnificative a şomajului. O asemenea intervenţie prin mijloace financiare este specifică
situaţiei când se manifestă un declin al activităţilor economice, însoţit de restrângerea
investiţiilor private şi creşterea numărului şomerilor în totalul populaţiei active.
Dimpotrivă, admiţând că se constată un ritm prea accelerat al producţiei (căruia îi
corespunde un număr redus de şomeri), care ameninţă cu supraîncălzirea economiei şi crearea
premiselor pentru intrarea acesteia în declin, devine posibilă intervenţia reglatoare în sens invers
prin mărirea impozitelor, diminuarea veniturilor disponibile, a investiţiilor private şi a producţiei
şi temperând astfel ritmul prea înalt de creştere economică.
Similar, dar adaptată conţinutului proceselor specifice, are loc şi intervenţia reglatoare
prin cheltuielile publice, considerată o variabilă financiară cu impact asupra mărimii
consumului total, al cererii agregate şi prin aceasta asupra ofertei. Ea se concretizează prin
adaptări ale dimensiunii şi structurii acestora, în funcţie de cerinţele asigurării unei evoluţii
continuu ascendente a economiei. Producerea impactului reglator decurge din faptul că o creştere
a cheltuielilor bugetare, semnificând o sporire a cererii de consum final şi a investiţiilor publice,
poate antrena o creştere a investiţiilor,a producţiei şi deci a economiei în perioadele când se
înregistrează scăderi de proporţii mai mari ale acesteia. Spre deosebire, opţiunea pentru
reducerea cheltuielilor publice are ca efect încetinirea ritmului activităţilor economice şi,
implicit, atenuarea oscilaţiei ciclice de sens invers.
În acelaşi context, se înscrie şi acţiunea reglatoare promovată prin finanţele publice,
implicând folosirea bugetului public, în sensul acceptării deficitului bugetar şi finanţării
sale din resurse extraordinare, pentru impulsionarea economiei în fazele de declin.
1.3. Rolul finanţelor publice
Extensia intervenţiei statului şi a rolului finanţelor publice în viaţa economică şi socială

s-a concretizat, pe plan analitic, prin dezvoltarea studiilor relative la principalele aspecte
economice şi sociale ale cheltuielilor şi încasărilor administraţiilor publice. Prin aceste studii,
care constituie economia finanţelor publice, unii autori încearcă să justifice, să explice sau să
constate acelaşi principiu sau amploarea acestor intervenţii.
Indiferent de concepţiile care s-au exprimat, de locul şi timpul în care ele s-au manifestat,
putem spune că rolul finanţelor publice se manifestă, în principal, în două direcţii şi anume10:
 în redistribuirea produsului intern brut (P.I.B.);
 în intervenţia statului pentru reglarea vieţii economico-sociale.
Redistribuirea P.I.B. se concretizează în faptul că statul, pe seama veniturilor sale
băneşti, sprijină unii agenţi economici, creează o piaţă de stat pentru desfacerea produselor
agenţilor economici, dezvoltă forme noi de cooperare cum ar fi societăţile mixte cu capital de
stat şi privat etc. Destinaţiile primite de fondurile băneşti ale statului facilitează influenţarea
procesului reproducţiei sociale.
În ceea ce priveşte intervenţia statului pentru reglarea vieţii economico-sociale cu
ajutorul unor măsuri de natură financiară menţionăm că baza de pornire în susţinerea acestei
concepţii a constituit-o teoria keynesistă. Dintre instrumentele financiare care pot fi folosite de
către stat în intervenţia sa în viaţa social-economică fac parte: cheltuielile publice, impozitele,
împrumuturile ş.a.
Rolul finanţelor publice derivă din funcţiile acestora şi se manifestă în plan financiar,
economic şi psiho-social11.
a) Rolul financiar derivă din faptul că mecanismul finanţelor publice constituie
modalitatea principală de atragere a resurselor financiare ale statului, necesare realizării unor
obiective de interes general (acoperirea cheltuielilor ocazionate de funcţionarea sectorului
public), dar şi mijloc prin care se redistribuie veniturile şi averile între membrii societăţii.
10
Matei, G., Drăcea, M., Drăcea, R., Mitu, N., Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Sitech, Craiova, 2007, p. 19
11
Mutaşcu, I., M., Finanţe publice, Ed. Mirton, Timişoara, 2008, p. 83
16
Aplicarea unui tratament fiscal diferenţiat de la un contribuabil la altul, şi acordarea unor
transferuri financiare, contribuie la transpunerea în practică a principiilor de echitate fiscală şi de
justiţie socială.
Ca urmare a tendinţei mondiale de expansiune economică, când resursele financiare la
dispoziţia autorităţilor publice cunosc o creştere permanentă, acest rol al finanţelor publice
dobândeşte o importanţă din ce în ce mai mare.
b) Rolul economic se evidenţiază în condiţiile în care finanţele publice, prin cele două
etape ale funcţiei fiscale, reprezintă un important instrument de politică economică folosit de
către autorităţile publice în vederea influenţării fenomenelor şi proceselor economice, corectării
ciclurilor economice şi înlăturării dezechilibrelor economice.
Autorităţile publice apelează frecvent pentru atingerea acestor deziderate:
 pe de o parte, la diferite procedee de impunere (folosirea unor cote de impozitare
proporţionale, progresive, regresive sau degresive), la practicarea sau retragerea unor
facilităţi fiscale, precum şi la extinderea sau restrângerea bazei de impozitare,
 iar pe de altă parte, la acordarea de transferuri financiare unor categorii socio-economice
bine definite.
Toate aceste aranjamente ale statului aplicate în corelaţie cu politicile monetare, valutare
şi de credit ale băncii centrale, permit realizarea unei dezvoltări economice şi sociale echilibrate.
c) Rolul psiho-social rezidă, pe de o parte, din orientarea şi modelarea comportamentelor
indivizilor în prezenţa prelevărilor fiscale şi a transferurilor financiare, iar pe de altă parte, din
necesitatea asigurării de către autorităţile publice a unor programe de protecţie socială, în
vederea sprijinirii categoriilor sociale defavorizate (pensionari, şomeri, persoane cu handicap,
etc).
Manifestarea rolului financiar, economic şi psiho-social al finanţelor publice, aşa cum
bine aprecia academicianul român Iulian Văcărel, determină o „modificare a raporturilor sociale,
care influenţează procesul reproducţiei sociale, potenţialul economic al întreprinderilor,
veniturile şi averile cetăţenilor, nivelul de trai al populaţiei, calitatea vieţii în general”12.
12
Văcărel I., Anghelache, G., Bistriceanu G., Moşteanu T., Bercea F., Bodnar M, Georgescu F., Finanţe publice, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000, pag.75
17
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2 SISTEMUL FINANCIAR PUBLIC
Obiective: cunoaşterea conceptului de sistem financiar şi sistem

financiar public;
Cunoaşterea componentelor sistemului financiar public
Cunoaşterea instituţiile sau structurile funcţionale din
sectorul public implicate în activităţi cu caracter
financiar participă direct sau indirect la procesele ce
concretizează funcţionarea sistemului financiar public
Cuvinte cheie:
sistem financiar public;
relaţii financiare;
structurile funcţionale
fonduri financiare.
planuri financiare,
2.1. Conceptul de sistem financiar şi accepţiunile sale în sfera finanţelor publice
Asemănător altor sisteme, sistemul financiar (conceput în integralitatea sa) reprezintă un

ansamblu al elementelor de esenţă financiară (corespunzătoare activităţilor derulate, atât în
sectorul public, cât şi în cel privat), între care există legături organice, de interdependenţă, ce
conferă acestuia caracterul unitar, necesar oricărui sistem
Dar, dacă avem în vedere cele două mari componente ale sferei de manifestare a
finanţelor (publice şi private), apare implicită şi constituirea sistemului financiar (global), prin
asamblarea a două subsisteme financiare (unul public şi altul privat), ceea ce implică şi
manifestarea distinctivă a sistemului financiar public.
Atât în teorie, cât şi în practică, adesea, conceptul de sistem financiar este folosit, într-
un mod limitativ, cu referire numai la domeniul activităţii financiare publice, atribuindu-i-se
mai multe sensuri sau accepţiuni, ce decurg din raportarea la tipuri diferite de elemente
constitutive.
Astfel, sistemul financiar este conceput, cel mai frecvent, ca ansambluri de:
 relaţii financiare;
 instituţii (structurile funcţionale) implicate în organizarea şi derularea activităţilor
financiare;
 fonduri financiare constituite şi utilizate;
 planuri financiare, inclusiv instrumentele, metodele şi tehnicile de conducere şi
efectuare a operaţiunilor financiare etc. Din această perspectivă, se poate admite
că, în raport cu specificitatea elementelor din care este concepută constituirea
sistemului financiar public, devine posibilă şi utilă o diversificare a accepţiunilor
date acestuia, în sensurile corespunzătoare conţinutului fiecărui tip de elemente
constitutive (sistem de relaţii; sistem de fonduri; sistem de instituţii etc).
Pe de altă parte, se remarcă şi faptul că deoarece activitatea financiară corespunzătoare
sferei de manifestare a finanţelor publice se diferenţiază sensibil de cea aferentă finanţelor
private, este posibilă şi necesară o abordare separată a celor două subsisteme, respectiv a
(sub)sistemului financiar public şi a (sub)sistemului financiar privat.
Delimitările între cele două subsisteme, nu exclud nici existenţa unor zone de interferenţă
în cadrul sistemului financiar considerat global, acestea având la bază particularităţile imprimate
18
fiecărui subsistem, mai ales, de tipurile de interese ce se satisfac şi, implicit, de formele de
proprietate pe care se fundamentează administrarea resurselor financiare.
Prin urmare, în oricare dintre accepţiunile date conceptului de sistem financiar, pentru
specificitatea elementelor constitutive şi modul de funcţionare a subsistemului financiar public
sunt determinante proprietatea publică şi caracterul colectiv (public) al intereselor sau nevoilor
satisfăcute, ca şi implicarea diverselor autorităţi sau entităţi publice în organizarea, conducerea şi
realizarea activităţilor financiare aferente.
SUBSISTEMULUI FINANCIAR PRIVAT SUBSISTEMULUI FINANCIAR PUBLIC

elementele componente şi modul de elementele componente şi modul de
funcţionare a acestuia reflectă natura funcţionare a acestuia reflectă natura colectivă
individuală a intereselor (nevoilor) ce se a intereselor (nevoilor)
satisfac şi caracteristicile imprimate de
proprietatea privată, implicând participarea
directă a entităţilor (persoanelor) private în
organizarea şi desfăşurarea de activităţi
financiare.
în activitatea aferentă subsistemului financiar pentru funţionarea subsistemului financiar
privat operează norme juridice de drept privat, public sunt operante reglementările şi normele
care au la bază deplina independenţă a părţilor juridice de drept public privind organizarea şi
implicate în angajarea relaţiilor şi realizarea derularea activităţii financiare, în timp ce
operaţiunilor financiare corespunzătoare.
funcţionarea sistemului financiar privat,
asigură furnizarea de resurse indispensabile
finanţării cheltuielilor publice, mai ales, sub
formele impozitelor şi taxelor, contribuţiilor
pentru asigurări sociale de stat etc, care sunt
administrate de autorităţi sau entităţi publice
prin bugetul de stat, bugetele locale, bugetele
asigurărilor sociale de stat etc.
pe un plan mai larg, se admite că sistemul
financiar privat stă la baza întregului sistem
financiar, pornindu-se de la considerentul că
înfăptuirea celei mai mari părţi a proceselor de
repartiţie prin finanţele publice depinde direct
de activitatea economico-financiară creatoare
de valoare nouă din sectorul privat şi, implicit,
de funcţionarea sistemului financiar privat
Raporturile dintre cele două subsisteme se manifestă şi în sensul invers, evidenţiind
dependenţa, într-o anumită măsură, a funcţionării subsistemului finanţelor private de cel
al finanţelor publice.
atunci când activitatea economico-financiară sectorul privat (persoane fizice şi juridice
privată, respectiv subsistemul financiar privat, private) beneficiază de bunuri şi servicii
se confruntă cu disfuncţionalităţi generate de furnizate de către entităţi publice în mod gratuit
manifestarea unor fenomene dereglatoare sau la preţuri inferioare celor de piaţă, inclusiv
(crize, şomaj), se poate apela la de sume de bani primite ca subvenţii
redimensionarea şi restructurarea proceselor de nerambursabile, care sunt oferite prin
distribuţie financiară publică şi de realocare a funcţionarea adecvată a sistemului financiar
resurselor vehiculate prin (sub)sistemul public.
financiar public, în scopul revigorării
economiei (private) şi al restabilirii
funcţionalităţii întregului sistem financiar,
19
inclusiv a celui privat.
În literatura de specialitate pentru (sub)sistemul financiar public sunt conturate, ca forme

obişnuite de reprezentare:
 subsistemul de relaţii financiare publice;
 subsistemul de instituţii/structuri funcţionale (cu atribuţiuni financiare) publice;
 subsistemul de fonduri financiare publice;
 subsistemul de planuri financiare publice.
2.2. Sistemul de relaţii financiare publice

Considerat în accepţiunea de ansamblu a relaţiilor financiare (finanţelor) publice generate de
procurarea, alocarea şi utilizarea resurselor băneşti pentru satisfacerea de nevoi publice,
sistemului financiar public înglobează diverse categorii de relaţii financiare, ce se
diferenţiază prin prisma existenţei anumitor particularităţi de manifestare, dând naştere unor
componente specifice, pe care se structurează acest sistem. Abordat sub acest aspect, dar prin
raportarea la caracterul general sau local al nevoilor ce se satisfac şi la autorităţile publice
implicate în relaţiile respective, sistemul financiar public se structurează pe două mari
subsisteme (tratate ca sisteme distinctive), şi anume:
(sub)sistemul financiar al statului, denumit şi (sub)sistem al finanţelor statului;
(sub)sistemul financiar al entităţilor administrativ-teritoriale, denumit şi (sub)sistem al
finanţelor locale.
Sistemul finanţelor statului se defineşte prin totalitatea relaţiilor financiare la care participă
statul în cadrul proceselor de constituire, distribuire şi utilizare a fondurilor băneşti destinate
satisfacerii nevoilor publice considerate de interes general, naţional. Acest sistem cuprinde, în
mod obişnuit, alte componente caracteristice, cum sunt:
 bugetul de stat;
 finanţele instituţiilor publice, care funcţionează în sfera activităţilor nemateriale şi
sunt în subordinea autorităţilor de stat centrale;
 finanţele întreprinderilor cu capital de stat din sfera activităţilor materiale, inclusiv
instituţii financiar-bancare ale statului etc. Fiecare dintre aceste componente se
individualizează prin anumite particularităţi de manifestare, dar în acelaşi timp
interacţionează în cadrul sistemului financiar al statului.
Bugetul de stat desemnează,în această accepţiune, relaţiile financiare la care participă
autorităţile centrale de stat, pe de o parte şi persoane fizice sau juridice, pe de altă parte, în
procesele de procurare, distribuire şi utilizare a resurselor financiare (publice) bugetare,
administrate în cadrul principalului fond financiar al statului, respectiv fondul bugetar.
Finanţele întreprinderilor cu capital de stat cuprind acele relaţii financiare prin care se
constituie, distribuie şi utilizează capitalul sau fondurile băneşti de care dispune fiecare
întreprindere sau instituţie financiar-bancară a statului în baza autonomiei funcţionale şi la care
ele participă direct în raporturile cu alte persoane fizice şi juridice inclusiv cu statul, cele din
urmă aflate, fie în ipostaza de a contribui la constituirea fondurilor respective, fie în aceea de
beneficiari ai cheltuirii lor.
La rândul lor, finanţele instituţiilor publice înglobează relaţiile financiare la care una
dintre părţile participante este o instituţie publică, având calitatea de persoană juridică (dar cu un
grad mai redus de autonomie funcţională). Ceilalţi participanţi la acest grup de relaţii financiare
sunt alte persoane fizice sau juridice, inclusiv autorităţi publice.
Sistemul finanţelor locale înglobează ansamblul relaţiilor financiare la care participă
autorităţile publice locale, pe de o parte şi persoane fizice sau juridice, în ipostaza de
contribuabili sau beneficiari, pe de altă parte, privind procesele de constituire, distribuire şi
utilizare a fondurilor băneşti administrate, în principiu, prin bugetele locale. Prin asemenea relaţii
financiare publice se vehiculează resursele destinate satisfacerii unor nevoi tipice colectivităţilor
20
umane din perimetrul fiecărei entităţi administrativ-teritoriale, caracterul local al intereselor fiind
considerat drept criteriu fundamental al delimitării acestui sistem faţă de cel al statului.
În raporturile dintre sistemul financiar al statului şi cel al finanţelor locale există,
totodată, o puternică interacţiune, ce evidenţiază rolul important al primului sistem în
crearea unor premise indispensabile bunei funcţionări a celui de al doilea.
Prin prisma bugetelor în care se concentrează relaţiile financiare publice, sistemul

financiar public se structurează pe mai multe componente: bugetul de stat; bugetele locale;
bugetul asigurărilor sociale; bugetele altor fonduri speciale; bugetele întreprinderilor sau ale
instituţiilor de stat etc.
2.3. Sistemul de instituţii sau structuri organizaţionale publice cu atribuţiuni financiare

La soluţionarea problemelor financiare participă o multitudine de organe, care fac parte
din sistemul democraţiei reprezentative, din autoritatea administrativă sau constituie organe
specializate ale puterii executive ori compartimente financiare în întreprinderi şi instituţii, după
caz. Prin prisma cadrului organizatoric-funcţional, sistemul financiar public este conceput ca
expresie a totalităţii instituţiilor, organismelor sau structurilor politico-administrative implicate
în organizarea şi derularea activităţilor financiare (considerate la scară naţională), între care
există, în mod necesar, anumite raporturi de interdependenţă, caracteristice funcţionării lor ca un
sistem.
Din acest unghi de abordare, se pot distinge două categorii de instituţii sau structuri
funcţionale implicate în întreaga activitate fmanciar-bancară (publică şi privată). Dintre acestea,
unele îndeplinesc atribuţiuni diverse (politice, administrative etc), acţionând şi în
plan financiar ca structuri nespecializate,
iar altele care acţionează numai în sfera finanţelor, fiind constituite ca structuri
specializate şi denumite, adesea, aparat fînanciar-bancar. Cele două categorii pot
fi considerate şi ca două componente ale unui sistem format din instituţii
(structuri) financiare, iar în măsura în care aparţin sectorului public, structurile
respective funcţionează ca un (sub)sistem financiar public.
În accepţiunea din urmă, din prima componentă, a structurilor nespecializate, fac
parte, în prim plan, organele democraţiei reprezentative ale puterii de stat centrale sau a celei
locale, care, în condiţiile actuale din România, sunt reprezentate de: Parlament, Consilii judeţene,
Consilii locale (municipale, orăşeneşti şi comunale). De asemenea.în aceiaşi componentă se
încadrează şi organele administraţiei publice centrale şi locale, care, în general, se concretizează
prin: Guvern, ministere (profilate pe alte domenii decât cel al finanţelor), alte organe ale
administraţiei publice între care şi prefecturile, primăriile etc.
Din cea de a doua componentă a sistemului, formată din instituţii sau structuri
financiare specializate fac parte, în mod obişnuit, Ministerul Finanţelor, Banca centrală (de
emisiune), băncile comerciale sau societăţile de asigurări şi reasigurări cu capital de stat etc,
direcţii şi administraţii locale ale finanţelor publice, compartimente financiare din structurile
entităţilor publice centrale şi locale, inclusiv din întreprinderi cu capital de stat.
În raport cu atribuţiile financiare ce le revin prin lege, toate instituţiile sau structurile
funcţionale din sectorul public implicate în activităţi cu caracter financiar participă direct sau
indirect la procesele ce concretizează funcţionarea sistemului financiar public şi a celui
financiar-monetar, în ansamblu. Dar, este de admis că între cele mai reprezentative instituţii de
acest tip pot fi considerate Parlamentul şi Guvernul (din prima componentă), respectiv Ministerul
Finanţelor, Curtea de Conturi, Banca Naţională şi băncile comerciale cu capital de stat (din cea
de a doua componentă).
PARLAMENTUL Parlamentul, ca autoritate legislativă, adoptă legi referitoare la

problematica financiar-monetară a ţării. În acest sens, o importanţă
deosebită prezintă conţinutul legilor privind finanţele publice, inclusiv
21
bugetul de stat, impozitele şi taxele suportate de persoane fizice şi
juridice, asigurările sociale de stat, organizarea şi funcţionarea băncilor,
a Guvernului, a ministerelor, a Curţii de Conturi şi a altor instituţii
publice etc.
GUVERNUL Guvernul, ca autoritate executivă centrală, asigură promovarea politicii
financiare a statului, în conformitate cu reglementările şi programul de
guvernare acceptat de Parlament, purtând răspunderea directă pentru
elaborarea şi prezentarea anuală spre adoptare a proiectelor bugetului de
stat, bugetului asigurărilor sociale de stat etc., inclusiv a propunerilor
privind eventuale rectificări, dar şi realizarea prevederilor bugetare cu
întocmirea conturilor generale anuale de execuţie a bugetului, ce se
supun aprobării Parlamentului.
MINISTERUL Ministerul Finanţelor Publice, în calitatea de principal organ financiar
FINANŢELOR specializat, coordonează întreaga activitate financiară, fiind implicat în
PUBLICE elaborarea şi aplicarea, sub aspect financiar, a strategiilor şi programelor
de guvernare, asigurând administrarea generală a activităţii financiare a
statului, inclusiv prin prisma folosirii pârghiilor financiare pentru
influenţarea evoluţiei proceselor economice şi sociale.
CURTEA DE Curtea de Conturi funcţionează ca organ suprem de control financiar şi
CONTURI de jurisdicţie în activitatea financiară publică, fiind subordonată direct
Parlamentului ţării şi îndeplineşte atribuţiuni specifice de control asupra
activităţilor financiar publice, în plan teritorial, prin Camerele de
Conturi
BANCA Banca Naţională a României, ca bancă centrală, joacă un rol major în
NAŢIONALĂ A funcţionarea sistemului financiar public, având ca obiectiv fundamental
ROMÂNIEI asigurarea echilibrului monetar şi menţinerea puterii de cumpărare,
respectiv a stabilităţii monedei naţionale. ea îndeplineşte şi alte
atribuţiuni în relaţiile cu statul, inclusiv cu Trezoreria publică şi îl poate
reprezenta pe acesta la tratative sau negocieri externe referitoare la
probleme financiare, valutare, de credit şi de plăţi, inclusiv la cele
privind autorizarea şi supravegherea bancară.
Alături de instituţiile la care ne-am referit, în derularea activităţii financiare publice sunt
implicate şi celelalte structuri organizatoric-funcţionale, reprezentând componente ale sistemului
de instituţii financiare publice, de nivel macro, mediu sau micro. Între acestea, în cazul
României, se pot menţiona:
 Agenţia naţională de administrare fiscală,
 Comisia naţională a valorilor mobiliare,
 Bursa de valori,
 direcţiile judeţene ale finanţelor publice, administraţiile (locale) ale finanţelor
publice, compartimentele financiare ale entităţilor publice operative etc, care
desfăşoară activităţi financiare de interes public, cu impact puternic asupra
funcţionalităţii întregului sistem financiar public.
22
2.4. Sistemul de fonduri financiare publice
Din perspectiva concretizării finanţelor publice prin diversele fonduri băneşti
administrate în scopuri publice, se constată manifestarea fondurilor respective şi ca elemente
tipice de sistem, ce conturează, în altă accepţiune, sistemul financiar public
A. Dacă avem în vedere structura sistemului de fonduri financiare publice prin prisma
clasificării acestora după nivelul organizatoric la care ele se administrează pot fi delimitate
trei mari componente ale sale, şi anume: fonduri centralizate; fonduri de nivel mediu
(administrativ); fonduri descentralizate.
Fondurile centralizate (administrate la nivel central) se constituie şi distribuie cu
participarea directă a autorităţilor sau instituţiilor centrale, având ca finalitate, în principiu,
finanţarea realizării de obiective sau acţiuni de interes general, în plan economic şi social. Dintre
acestea, cel mai reprezentativ este fondul bugetar al statului, alături de care se mai pot menţiona:
fondulrile de asigurare; fondurile de creditare etc.
Fondurile de nivel administrativ mediu sunt cele constituite şi distribuite în activităţi ale
structurilor funcţionale create la nivel mediu de organizare a vieţii economice şi sociale
(ministere, agenţii guvernamentale, entităţi administrativ-teritoriale etc), fiind destinate
funcţionării acestora şi, cu deosebire, înfăptuirii anumitor obiective sau acţiuni cu un conţinut
specific, care le imprimă multora şi un caracter de fonduri speciale.
Fondurile descentralizate sunt cele administrate la nivel micro (economic şi social), care
se constituie şi distribuie/utilizează în contextul derulării activităţilor din întreprinderi şi instituţii
publice operative, asigurând, atât satisfacerea nevoilor de funcţionare sau dezvoltare a acestor
entităţi, cât şi realizarea anumitor acţiuni sau obiective de interes public.
B. Pe de altă parte, dacă luăm în considerare un alt criteriu de clasificare a aceloraşi
fonduri, şi anume, după destinaţia dată resurselor acumulate la fondurile financiare publice,
se pot distinge alte componente ale sistemului respectiv cum sunt : fonduri de înlocuire şi
dezvoltare; fonduri de consum; fonduri de asigurare; fonduri de rezervă.
Fondurile de înlocuire şi dezvoltare sunt constituite atât din sume alocate (transferuri) din
fondul bugetar (al statului) pentru crearea şi dezvoltarea entităţilor publice, cât şi din resurse
proprii (amortizarea capitalului fix, părţi din profit sau venituri din propria activitate etc), cu
deosebire, în cazul întreprinderilor cu capital de stat. Ele sunt destinate susţinerii şi dezvoltării
activităţilor de prestări servicii publice, producţie, comerţ etc, în primul rând, finanţării
investiţiilor, fiind cunoscute şi ca fonduri de investiţii, de care pot beneficia entităţile publice, în
bună măsură, pe seama alocaţiilor din fonduri bugetare, dar şi din cele speciale, sau din resurse
extrabugetare.
Fondurile de consum se regăsesc, cel mai adesea, constituite în cadrul fondurilor
bugetare, ca părţi din acestea destinate satistacerii nevoilor de consum final, sub diverse forme
ale cheltuielilor curente, între care se disting, în mod deosebit, fondurile de asigurări sociale şi de
protecţie socială. În aceiaşi categorie, se înscriu şi acele părţi din fondurile entităţilor publice,
denumite fonduri de salarii, folosite pentru remunerarea muncii lucrătorilor sau finanţarea de
acţiuni cu caracter social-cultural, respectiv partea din resursele băneşti obţinute de populaţie din
sectorul public şi destinate consumului curent.
Fondurile de asigurare se constituie şi utilizează, în principiu, pentru combaterea
anumitor efecte generate de producerea unor fenomene (riscuri) şi vizează satisfacerea nevoilor
corespunzătoare (de consum sau investiţii), fiind considerate tipice cele administrate de către
instituţii (societăţi) de asigurarări de bunuri, persoane şi răspundere civilă (cu capital de stat),
precum şi cele aferente asigurărilor sociale de stat.
Fondurile de rezervă se pot constitui la dispoziţia, atât a Guvernului, cât şi a entităţilor
administrativ-teritoriale sau economice din sectorul public, fiind destinate finanţării unor nevoi
imprevizibile (mai ales, cu caracter de investiţii), inclusiv acoperirii unor goluri temporare de
resurse băneşti în activităţile financiare publice.
.
23
2.5. Sistemul de planuri financiare publice
Desfăşurarea normală a activităţilor economice şi sociale, implicând derularea fluxurilor
financiar-monetare, chiar în condiţiile economiei de piaţă bazată pe autoreglare, nu exclude, ci
presupune programarea şi conducerea diverselor activităţi, inclusiv a celor financiare, apelându-
se şi la instrumente cum sunt planurile sau prognozele financiare.
În sfera finanţelor publice balanţele şi planurile financiare, sunt menite să servească
evaluărilor şi fundamentării deciziilor privitoare la procurarea şi alocarea resurselor băneşti în
scopul realizării obiectivelor de ordin economic şi social, având în vedere şi orizontul de timp
luat în considerare pentru elaborarea acestora pe termen lung, mediu sau scurt.
Forma cea mai generală sub care se prezintă planurile financiare este cea a balanţelor
financiare), care sintetizează, de regulă, pe surse de provenienţă şi destinaţii, resursele băneşti ce
pot fi procurate şi utilizate la nivelul diverselor entităţi, inclusiv al autorităţilor centrale de stat,
iar între acestea, un loc central revine bugetelor. Dar, dacă bugetele se întocmesc, cel mai adesea,
anual şi cu defalcare pe perioade mai scurte, având fie un rol operaţional, fie unul orientativ
(pentru conducerea curentă a activităţii financiare), balanţele şi prognozele se elaborează pe
perioade mai îndelungate, iar prin conţinutul lor au, mai ales, menirea de a servi fundamentării
unor decizii pe termene medii şi lungi, fără a se ignora utilitatea lor şi în elaborarea deciziilor pe
durate mai scurte de timp.
În general, scopul imediat urmărit prin elaborarea acestor balanţe este determinarea
mărimii şi corelarea celor două părţi ale fiecărei balanţe (resurse şi destinaţii) şi găsirea de soluţii
pentru echilibrarea acestora, respectiv asigurarea stării de echilibru financiar la nivelul fiecărei
entităţi, iar o premisă esenţială pentru îndeplinirea rolului lor o reprezintă fundamentarea realistă,
atât a resurselor, denumite şi venituri, cât şi a destinaţiilor, concretizate prin cheltuieli.
Balanţele financiare se elaborează, de regulă, la nivel administraţiilor centrale de stat,
fiind concepute şi utilizate în scop informativ, şi servind ca suport în fundamentarea deciziilor la
acest nivel. Ele reflectă, în principiu, estimările privind resursele financiare şi destinaţiile
acestora (consum, investiţii, rezerve etc), cel mai des întâlnite, mai ales, în condiţiile ţării
noastre, fiind: balanţa financiară a economiei naţionale; balanţa financiară a statului; balanţa de
plăţi externe; balanţa veniturilor şi cheltuielilor băneşti ale populaţiei; balanţa formării
capitalurilor etc.
Totodată, din perspectiva sistemului financiar public, conceput ca ansamblu de planuri
financiare de nivel macro, mediu şi microeconomic, sunt folosite pe scară largă bugetele, care
au structură şi formă generală asemănătoare celor ale balanţelor financiare, dar prevederile
lor au, principial, un caracter imperativ, acestea reprezentând valori limită obligatorii de
respectat în execuţia financiară. În acest sens, cifrele prevăzute şi aprobate în cadrul acestora
sunt considerate niveluri minime la resurse sau venituri, respectiv niveluri maxime la destinaţii
sau cheltuieli.
Utilizarea lor este de natură să permită factorilor de decizie alegeri raţionale între
alternativele de realizare şi finanţare a diferitelor obiective sau acţiuni de interes public, ceea ce
imprimă planificării financiare prin bugete şi un rol activ în conducerea de ansamblu a activităţii
economice şi sociale.
Principalele componente ale sistemului financiar public, conceput ca sistem de planuri
financiare, pot fi considerate următoarele tipuri de bugete publice: bugetul de stat; bugetele
locale; bugetul asigurărilor sociale de stat; bugetele entităţilor publice operative.
24
SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE
Obiective: Cunoaşterea conceptului de cheltuieli publice

Cunoaşterea Tipologiei cheltuielilor publice
Cunoaşterea factorilor care influenţează creşterea
cheltuielilor publice
Aplicarea indicatorilor de analiză a cheltuielilor publice
Cuvinte cheie:
Cheltuieli publice;
Cheltuieli bugetare;
Clasificaţie bugetară
Cheltuielile publice concretizează cea de-a doua fază a funcţiei de repartiţie a finanţelor
publice, şi anume aceea a repartizării resurselor financiare publice pe destinaţii. Utilizarea
propriu-zisă a acestor resurse pentru înfăptuirea obiectivelor cuprinse în programele
guvernamentale privind activitatea socială, economică şi de altă natură, desfăşurată de acestea, se
reflectă în cheltuielile publice. Prin cheltuieli publice, statul acoperă necesităţi publice de bunuri
şi servicii considerate prioritare în fiecare perioadă.
3.1. Conţinutul cheltuielilor publice

Cheltuiala publică apare în literatură drept „etapa următoare constituirii fondurilor
publice şi se referă la distribuirea acestor resurse băneşti către diferite obiective sociale sau
economice”13 şi exprimă relaţii economico-sociale în formă bănească, care se manifestă între
stat, pe de o parte, şi persoane fizice şi juridice, pe de altă parte, cu ocazia repartizării şi utilizării
resurselor financiare ale statului, în scopul îndeplinirii funcţiilor acestuia14.
Cheltuielile publice reprezintă consumurile de resurse financiare
efectuate de autorităţile publice, potrivit opţiunilor politice ale forţelor aflate
la putere, în vederea furnizării de bunuri publice, acordării de transferuri
financiare unor categorii socio-economice definite şi asigurării stabilităţii
macroeconomice15.
Din definiţia prezentată se pot desprinde câteva trăsături esenţiale ale cheltuielilor
publice16:
 reprezintă un consum final sau un avans de PIB;
 aparţin sectorului public;
 asigură funcţionarea autorităţilor publice în vederea exercitării de către acestea a
funcţiilor de alocare, de distribuţie şi de stabilizare;
13
Marinescu, P., Managementul instituţiilor publice, Ed. Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2003, p. 291
14
publice, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A. , Bucureşti, 200, p. 147
15
Mutaşcu, M., I., Finanţe publice, Ediţia a II-a , Ed. Mirton, Timişoara, 2008, p. 86
16
25
 volumul şi finalitatea consumului de resurse financiare publice sunt statuate prin lege;
 exprimă optica şi doctrina politică a forţelor politice aflate la putere;
 nivelul şi structura acestora depind de o multitudine de factori.
Cheltuielile publice se materializează în plăţi efectuate de stat din resurse mobilizate pe
diferite căi, pentru achiziţii de bunuri sau prestări de servicii necesare pentru îndeplinirea
diferitelor obiective ale politicii statului: servicii publice generale, acţiuni social-culturale,
întreţinerea armatei şi a întregii activităţi desfăşurate în domeniul militar, acţiuni economice etc.
Conţinutul economic al cheltuielilor publice se află în strânsă legătură cu destinaţia lor.
Astfel, unele cheltuieli exprimă un consum definitiv de produs intern brut, reprezentând valoarea
plăţilor pe care le efectuează instituţiile publice în formele specifice ale cheltuielilor curente, iar
alte cheltuieli publice exprimă o avansare de produs intern brut, reprezentând participarea
statului la finanţarea formării brute de capital atât în sfera producţiei materiale, cât şi în sfera
nematerială.
În prezent, cheltuielile publice sunt extrem de diversificate. Unele se manifestă direct,
prin finanţarea de către stat a instituţiilor publice pentru a putea funcţiona. Altele influenţează
direct mediul economic şi social şi constituie astfel instrumente ale unei politici de transformare
a mediului respectiv pentru a-l ameliora. Fiind folosite ca instrumente de intervenţie, cheltuielile
publice trebuie analizate nu numai prin prisma domeniului în care sunt efectuate, ci şi din
punctul de vedere al influenţei pe care o pot avea asupra procesului general al repartiţiei sociale.
Cheltuielile publice înglobează: cheltuielile publice efectuate de administraţiile publice
centrale de stat, din fondurile bugetare şi extrabugetare. La statele cu structură federală se iau în
considerare şi cheltuielile autorităţilor publice ale statelor, ale provinciilor şi regiunilor membre
ale federaţiei; cheltuielile colectivităţilor locale (ale unităţilor administrativ-teritoriale);
cheltuielile finanţate din fondurile asigurărilor sociale de stat; cheltuielile organismelor
(administraţiilor) internaţionale finanţate din resursele publice prelevate de la membrii acestora.
Cheltuielile publice totale se obţin prin însumarea cheltuielilor diferitelor categorii de
administraţii publice, din care s-au dedus sumele reprezentând transferuri de resurse financiare
între administraţiile publice.
Trebuie făcută distincţie între noţiunile de cheltuieli publice şi cheltuieli bugetare.
Cheltuielile publice se referă la totalitatea cheltuielilor efectuate prin intermediul instituţiilor
publice (aparat de stat, instituţii de armată, ordine internă şi siguranţă naţională, cercetare ş.a.),
care se acoperă fie de la buget (pe plan central sau local), fie din fonduri extrabugetare sau de la
bugetele proprii ale instituţiilor sau din veniturile obţinute de acestea.
Cheltuielile bugetare se referă la acele cheltuieli care se acoperă de la bugetul de stat, din
locale, din bugetul asigurărilor sociale de stat. Deci, cheltuielile bugetare au o sferă mai restrânsă
decât cheltuielile publice, în cadrul cărora sunt cuprinse.
Cheltuielile bugetare sunt cheltuieli publice, dar nu toate cheltuielile publice

sunt cheltuieli bugetare
Cheltuielile bugetare sunt cuprinse în bugetele definite în cadrul sistemului de bugete,

aprobate de organul legislativ sub forma creditelor bugetare.
Delimitarea cheltuielilor bugetare în cadrul celor publice se bazează pe câteva
principii:
 efectuarea cheltuielilor bugetare este condiţionată de prevederea expresă şi aprobarea
nivelului acestora de către Parlament sau de consiliile locale, după caz, în
conformitate cu legile în vigoare;
 nerambursabilitatea sumelor alocate şi cheltuite conform destinaţiilor pentru care s-au
aprobat aceste sume;
26
 efectuarea cheltuielilor este determinată de îndeplinirea condiţiilor legale şi nu numai
de constituirea (existenţa) resurselor băneşti;
 finanţarea se efectuează în funcţie de gradul de subordonare a instituţiilor sau
activităţilor cu caracter bugetar din bugetul de stat, din bugetul asigurărilor sociale de
stat, din bugetele locale sau din bugetele fondurilor speciale;
 exercitarea controlului financiar cu caracter preventiv şi acordarea vizei cu ocazia
operaţiunilor de deschidere a finanţării, de alocare şi utilizare a resurselor financiare
publice.
3.2. Criterii de grupare a cheltuielilor publice
Abordarea structurii cheltuielilor publice necesită utilizarea mai multor criterii de
grupare. În literatura şi practica financiară şi statistică a statelor şi a organismelor internaţionale,
se folosesc următoarele tipuri de clasificaţii: a) administrativă; b) economică; c) funcţională; d)
financiară; e) în funcţie de rolul lor în procesul reproducţiei sociale; f) gruparea folosită de
organismele O.N.U. şi clasificaţii mixte sau combinate17.
a) Clasificaţia administrativă. Această clasificaţie are la bază criteriul instituţiilor prin
care se efectuează cheltuielile publice: ministere (departamente, agenţii guvernamentale),
instituţii publice autonome, unităţi administrativ-teritoriale etc. Gruparea cheltuielilor pe criterii
administrative este utilă, deoarece alocaţiile bugetare se stabilesc pe beneficiari: ministere şi alte
instituţii centrale, judeţe, oraşe, comune etc. Ea însă suferă prin faptul că un minister,
departament, agenţie guvernamentală, judeţ, municipiu sau oraş reuneşte cheltuieli cu destinaţii
variate şi, în plus, structura ministerelor şi, respectiv, subordonarea instituţiilor publice se
modifică periodic, ceea ce face cheltuielile publice necomparabile în timp.
Acest criteriu este folosit la repartizarea cheltuielilor publice pe ordonatorii de credite
bugetare.
b) Clasificaţia economică. În cadrul acesteia se folosesc două criterii de grupare: primul,
conform căruia cheltuielile se împart în: cheltuieli curente (de funcţionare), şi cheltuieli de
capital (cu caracter de investiţii); al doilea, care împarte cheltuielile în cheltuieli ale serviciilor
publice sau administrative şi cheltuieli de transfer (de redistribuire).
Cheltuielile curente asigură întreţinerea şi buna funcţionare a instituţiilor publice,
finanţarea satisfacerii acţiunilor publice, transferarea unor sume de bani anumitor categorii de
persoane, lipsite de remuneraţie or având venituri insuficiente sau pentru onorarea unor
angajamente speciale ale statului (împrumuturi). Ele reprezintă un consum definitiv de produs
intern brut şi trebuie să se reînnoiască anual. În cea mai mare parte a lor, cheltuielile publice sunt
cheltuieli curente.
Cheltuielile de capital (de investiţii) se concretizează în achiziţionarea de bunuri de
folosinţă îndelungată, destinate sferei producţiei materiale sau sferei nemateriale (şcoli, spitale,
aşezăminte de cultură, administraţie etc.), după caz. Ele duc la dezvoltarea şi modernizarea
patrimoniului public.
Cheltuielile privind serviciile publice sau administrative se deosebesc de cheltuielile de
transfer, după cum au sau nu la bază o contraprestaţie, în momentul şi în măsura în care acestea
se efectuează de către stat. Cheltuielile privind serviciile publice cuprind, în general,
remunerarea serviciilor, a prestaţiilor şi a furniturilor necesare bunei funcţionări a instituţiilor
publice sau achiziţionării de mobilier, aparatură şi echipamente.
Cheltuielile de transfer reprezintă trecerea unor sume de bani de la buget la dispoziţia
unor persoane juridice (instituţii cu activităţi autofinanţate, întreprinderi productive), unor
persoane fizice (pensionari, şomeri, studenţi, elevi etc.), sau a unor bugete ale administraţiilor
locale. Ele pot avea, deci, caracter economic (subvenţii acordate agenţilor economici pentru
acoperirea unor cheltuieli de producţie, stimularea exportului, redresarea financiară, restrângerea
unor activităţi economice etc.) sau sociale (burse, pensii, ajutoare şi alte indemnizaţii definitive
17
27
şi fără contraprestaţie), finanţarea unor acţiuni de importantă majoră efectuate prin intermediul
administraţiilor publice locale.
Transferurile sunt consolidabile şi neconsolidabile, în funcţie de conţinutul lor şi de
legăturile pe care le implică între diferitele verigi ale sistemului bugetar.
Combinarea grupării cheltuielilor publice în cheltuieli de capital (investiţii) şi cheltuieli
curente (de funcţionare), cu gruparea lor în cheltuieli privind serviciile publice şi cheltuieli de
transfer permite definirea unei alte grupări: a) cheltuieli ale serviciilor publice, care cuprind
cheltuieli curente şi cheltuieli de capital; b) cheltuieli de transfer, care cuprind cheltuieli privind
crearea de venituri în bani (alocaţii, asistenţă socială) şi subvenţii acordate întreprinderilor
productive sau instituţiilor pentru activităţile autofinanţate în vederea acoperirii cheltuielilor care
devansează veniturile obţinute pe seama preturilor sau tarifelor.
c) Clasificaţia funcţională foloseşte drept criteriu domeniile, ramurile, sectoarele de
activitate, spre care sunt dirijate resursele financiare publice sau alte destinaţii ale cheltuielilor
legate de efectuarea unor transferuri între diferitele niveluri ale administraţiilor publice, plata
dobânzilor la datoria publică sau constituirea de rezerve la dispoziţia autorităţii executive. Ele
reflectă obiectivele politicii financiare a statului.
Acest criteriu este important pentru repartizarea resurselor financiare publice pe domenii
de activitate şi obiective care definesc nevoile publice şi reprezintă obiectivul principal urmărit la
examinarea şi aprobarea prevederilor bugetare de către Parlament. Instituţiile care funcţionează
în diferite domenii de activitate constituie consumatorii de resurse bugetare, iar conducătorii lor
sunt ordonatori de credite bugetare.
În România, aceste domenii sunt definite în Legea privind finanţele publice astfel: “La
determinarea cheltuielilor publice se vor avea în vedere politica financiară a statului, numărul de
salariaţi, reţeaua de instituţii publice în funcţiune, cele care urmează a se înfiinţa în noul exerciţiu
bugetar, folosirea bazei tehnice existente cu maximă eficacitate, precum şi următoarele: a) în
domeniul social - utilizarea resurselor financiare ale statului pentru învăţământ, sănătate, ocrotiri
sociale, cultură, artă, tineret şi sport, refacere şi ocrotire a mediului înconjurător, menţinerea
echilibrului ecologic şi altele, în condiţiile stabilite de lege; b) susţinerea unor programe
prioritare de cercetare, îndeosebi fundamentală; c) în domeniul economic - realizarea unor
investiţii şi a altor acţiuni economice de interes public, acordarea de subvenţii, facilităţi şi alte
mijloace stabilite potrivit legii; d) asigurarea cerinţelor de apărare a jării, ordinii publice şi
siguranţa naţională; e) finanţarea administraţiei publice centrale şi locale şi a altor cheltuieli
prevăzute de lege; f) dobânzile aferente datoriei publice şi cheltuielile determinate de emisiunea
şi plasarea valorilor mobiliare necesare finanţării acestei datorii, precum şi de riscul garanţiilor
de stat în condiţiile legii”.
d) Clasificaţia financiară.
În funcţie de momentul în care se efectuează şi de modul în care afectează resursele
financiare publice, cheltuielile publice se grupează în: cheltuieli definitive; cheltuieli temporare
şi/sau operaţiuni de trezorerie şi cheltuieli virtuale sau posibile.
Cheltuielile definitive finalizează distribuirea resurselor financiare. Ele cuprind atât
cheltuieli curente, cât şi cheltuieli de capital. Majoritatea cheltuielilor publice efectuate au
caracter definitiv, finalizându-se cu plăţi la scadenţe certe şi atestă lichidarea completă a
angajării statului pentru a efectua cheltuielile prevăzute în buget. Cheltuielile definitive sunt
cuprinse, deci, ca posturi distincte în bugetele publice.
Cheltuielile temporare sunt urmate de finalizarea prin plăţi cu scadenţe certe. Majoritatea
dintre acestea reprezintă operaţiuni de trezorerie şi sunt evidenţiate în conturile speciale ale
trezoreriei (de exemplu, finanţarea rambursării împrumuturilor şi avansurilor anterior
consimţite). Cheltuielile temporare nu figurează în bugetele publice, ci se gestionează separat
prin trezoreria publică.
Cheltuielile virtuale sau posibile reprezintă cheltuieli pe care statul se angajează să le
efectueze în anumite condiţii. De exemplu, garanţiile acordate de stat pentru împrumuturi pot
conduce la cheltuieli publice numai dacă rambursarea lor din resursele special constituite sau de
28
către debitorii giraţi nu poate fi înfăptuită; cheltuielile ce se vor efectua pentru acţiuni sau
obiective neprevăzute, pe seama rezervelor la dispoziţia guvernului, aprobate în legea bugetară
anuală.
După forma de manifestare, cheltuielile publice pot fi: cu sau fără contraprestaţie;
definitive şi provizorii; speciale şi globale.
Cheltuielile fără contraprestaţie au caracter de alocaţii bugetare, reprezentând finanţare
definitivă, fără un contraserviciu din partea colectivităţi beneficiare de resurse publice (alocaţii
familiale, indemnizaţii de şomaj, burse ş.a.).
Cheltuielile cu contraprestaţie se referă la încasarea unor sume de bani de către stat,
conform condiţiilor în care se efectuează aceste cheltuieli: dobânzi la împrumuturi acordate,
comisioane la garanţiile guvernamentale ale împrumuturilor şi altele.
Cheltuielile definitive nu presupun restituirea sumelor băneşti alocate de stat, în timp ce
cheltuielile provizorii (împrumuturi şi avansuri) sunt urmate de rambursarea sau lichidarea
obligaţiei de furnizare de produse sau servicii instituţiilor statului.
e) Clasificaţia după rolul cheltuielilor publice în procesul reproducţiei sociale. În
cadrul acesteia, cheltuielile publice se împart în cheltuieli reale (negative) şi cheltuieli economice
(pozitive).
În categoria cheltuielilor reale intră cheltuielile cu întreţinerea aparatului de stat, plata
anuităţilor, dobânzilor şi a comisioanelor la împrumuturile de stat, întreţinerea şi dotarea armatei
cu armament şi tehnică militară etc. Acestea reprezintă un consum definitiv de produs intern
brut.
În categoria cheltuielilor economice se cuprind investiţiile efectuate de stat pentru
înfiinţarea de unităţi economice, dezvoltarea şi modernizarea celor existente, construirea de
drumuri, poduri etc. Aceste cheltuieli au ca efect crearea de valoare adăugată şi reprezintă o
avansare de produs intern brut.
f) Clasificaţia folosită de instituţiile specializate ale O.N.U. Aceasta are la baza două
criterii principale: clasificaţia funcţională şi clasificaţia economică.
Clasificaţia funcţională O.N.U. a cheltuielilor publice cuprinde cheltuielile pentru:
servicii publice generale; apărare; educaţie; sănătate; securitate socială; locuinţe şi servicii
comunale; recreaţie, cultură şi religie; acţiuni economice; alte scopuri.
Clasificaţia economică O.N.U. a cheltuielilor publice cuprinde: cheltuieli care reprezintă
consum final: dobânzi aferente datoriei publice; subvenţii de exploatare şi alte transferuri
curente; formarea brută de capital (investirii brute şi creşterea stocurilor materiale); achiziţii de
terenuri şi active necorporale; transferuri de capital
Autorul Mutaşcu Mihai Ioan prezintă în lucrarea sa Finanţe publice, clasificarea
Fondului Monetar Internaţional (F.M.I.) a cheltuielilor publice care este foarte asemănătoare
cu cea a O.N.U.
Potrivit „Manualului de Statistică Financiară Guvernamentală” (Government Finance
Statistics Manual), din anul 2001, cheltuielile publice sunt structurate şi în acest caz după criteriul
funcţional şi cel economic.
După criteriul economic cheltuielile publice pot fi18:
 cheltuieli de personal (retribuţiile salariaţilor din sectorul public şi contribuţiile sociale
aferente);
 cheltuieli cu producerea de bunuri şi servicii adresate pieţei şi non-pieţei (excepţie cele
pentru formarea brută de capital);
 cheltuieli pentru capitalul fix (ieşiri aferente formării şi acumulării de capital fix);
 cheltuieli cu dobânzile (plăţi efectuate către creditorii nerezidenţi şi rezidenţi);
 cheltuieli de transfer (ieşiri efectuate către entităţile publice de rang inferior,
organizaţiile internaţionale sau guvernele altor state);
 cheltuieli pentru beneficii sociale (transferuri pentru securitate şi asistenţă socială);
 alte cheltuieli (dividende plătite în contul firmelor cu capital de stat sau mixte, ieşiri
18
29
ocazionate de crearea rezervelor tehnice în cazul firmelor de asigurări de stat, diverse
rente).
 cheltuieli pentru protecţie socială (pensii, ajutore pentru şomeri şi persoane cu
disabilităţi, indemnizaţii pentru copii, etc).
Importanţa ultimelor două variante de grupare a cheltuielilor publice - clasificarea O.N.U.
şi taxonomia F.M.I. - rezidă din standardizarea internaţională a categoriilor de cheltuieli publice.
Acest fapt permite uşurarea derulării unor acorduri financiare internaţionale, dar şi realizarea de
analize sau comparaţii între state diferit poziţionate geografic şi cu economii inegale ca nivel de
dezvoltare.
Pe plan naţional, gruparea cheltuielilor publice din punct de vedere funcţional şi
economic este reglementată prin clasificaţia indicatorilor privind finanţele publice 19, elaborată de
Ministerul Finanţelor Publice.
Astfel, din punct de vedere funcţional, cheltuielile publice ale bugetului de stat se
clasifică în:
Partea I. Servicii publice generale
a) Autorităţi publice şi acţiuni externe;
b) Cercetare fundamentală şi cercetare dezvoltare;
c) Alte servicii publice generale (programe de informare şi prezentare a imaginii
României; fond de intervenţie la dispoziţia Guvernului etc);
d) Tranzacţii privind datoria publică şi împrumuturi;
e) Transferuri cu caracter general între diferite nivele ale administraţiei.
Partea a II-a. Apărare, ordine publică şi siguranţă naţională
a) Apărare;
b) Ordinea publică şi siguranţa naţională.
Partea a III-a. Cheltuieli social-culturale
a) învăţământ;
b) Sănătate;
c) Cultură, recreere şi religie;
d) Asigurări şi asistenţă socială.
Partea a IV-a. Servicii şi dezvoltare publică, locuinţe, mediu şi ape
a) Locuinţe, servicii şi dezvoltare publică;
b) Protecţia mediului.
Partea a V-a. Acţiuni economice
a) Acţiuni generale economice, comerciale şi de muncă;
b) Combustibili şi energie;
c) Industria extractivă, prelucrătoare şi construcţii;
d) Agricultură, silvicultură, piscicultura şi vânătoare;
e) Transporturi
f) Comunicaţii;
g) Cercetare şi dezvoltare în domeniul economic;
h) Alte acţiuni economice
Partea a VI-a. – Alte acţiuni
Din punct de vedere al conţinutului economic, cheltuielile publice finanţate prin bugetul
de stat se prezintă astfel:
I. CHELTUIELI CURENTE
Titlul I Cheltuieli de personal
Titlul II Bunuri şi servicii
Titlul III Dobânzi
Titlul IV Subvenţii: pentru instituţii publice, subvenţiile pe produse şi activităţi; subvenţii pentru
acoperirea diferenţelor de preţ.
19
OMFP nr. 1954/2005 publicat în M. Of. Nr. 1176/decembrie 2005
30
Titlul V Fonduri de rezervă
Titlul VI Transferuri: transferuri consolidabile (transferuri de la bugetul de stat către bugetele
locale şi fondurile speciale; contribuţiile persoanelor asigurate pentru finanţarea ocrotirii
sănătăţii);
Titlul VII Alte transferuri
Titlul VIII Asistenţă socială
Titlul IX Alte cheltuieli
II. CHELTUIELI DE CAPITAL
Titlul X Active nefinanciare
Titlul XI Active financiare
III. OPERAŢIUNI FINANCIARE
Titlul XII Împrumuturi
Titlul XIII Rambursări de credite
Titlul XIV Rezerve, excedent/deficit
În România, în Legea bugetului de stat, în cadrul clasificaţiei economice, cheltuielile

publice se grupează astfel:
CHELTUIELI – TOTALE din care:

1. Cheltuieli curente din acestea:
a) Cheltuieli de personal
b) Bunuri şi servicii
c) Dobânzi
d) Subvenţii
e) Fonduri de rezervă
f) Transferuri între unităţi ale administraţiei publice
g) Alte transferuri
h) Asistenţă socială
i) Alte cheltuieli
2. Cheltuieli de capital
3. Împrumuturi
4. Rambursări de credite
Clasificaţia economică arată natura cheltuielilor finanţate pe seama resurselor financiare

publice. În acest fel se poate stabili: ce ponderi deţin cheltuielile curente, incluzând şi
subvenţiile, transferurile, dobânzile la datoria publică şi rezervele, în totalul cheltuielilor publice;
ce ponderi deţin cheltuielile de capital; care este ponderea împrumuturilor acordate; cât
reprezintă rambursările de credite, dobânzile şi comisioanele aferente: Parlamentul poate
interpreta raţionalitatea deciziilor guvernamentale privind repartizarea resurselor financiare
publice pe destinaţiile economice.
Clasificaţia economică este primul criteriu folosit în prezentarea generală a cheltuielilor
publice. Ea este folosită apoi în structura specifică a clasificării funcţionale, pe care o detaliază,
cu scopul de a evidenţia conţinutul economic al fiecărei subdiviziuni definite din punct de vedere
funcţional. Astfel, fiecare parte a cheltuielilor funcţionale cuprinde repartizarea acestora pe
criterii economice (cheltuieli curente, cu subdiviziunile lor, cheltuieli de capital, cu
subdiviziunile lor, rambursări de credite externe, cu dobânzile şi comisioanele aferente). De
asemenea, clasificaţia economică serveşte la detalierea cheltuielilor pe capitole, subcapitole,
articole de cheltuieli şi aliniate. Pe structura clasificaţiei economice se definesc şi conturile în
contabilitatea publică, care reflectă rezultatele execuţiei bugetare.
În cadrul clasificaţiei funcţionale, cheltuielile publice se grupează astfel:
PARTEA I: SERVICII PUBLICE GENERALE:
31
Autorităţi publice: Preşedinţia României; Autorităţi legislative; Autorităţi judecătoreşti;
Alte organe ale autorităţilor publice; Autorităţi executive
PARTEA A-II-A: APĂRARE, ORDINE PUBLICĂ Şl SIGURANŢĂ NAŢIONALĂ:
Apărare naţională: Administraţie. centrală; Apărare naţională şi operaţiuni de menţinere a
păcii; Acţiuni de integrare euroatlantică; Plăţi efectuate în cadrul programului de redistribuire a
forţei de muncă;
Ordine publică: Administraţie centrală; Politie; Protecţie şi pază contra incendiilor;
Jandarmerie; Siguranţă naţională; Alte instituţii şi acţiuni;
PARTEA A-III-A: CHELTUIELI SOCIAL - CULTURALE:
Învăţământ: Administraţie centrală; Învăţământ preşcolar; Învăţământ primar şi
gimnazial; Învăţământ liceal; Învăţământ profesional; Învăţământ postliceal. Învăţământ special;
Învăţământ superior; Biblioteci centrale universitare; Internate, cămine, cantine; Servicii publice
descentralizate; Alte instituţii şi acţiuni de învăţământ .
Sănătate: Administraţie centrală; Dispensare medicale; Spitale; Sanatorii şi preventorii;
Creşe; Centre de transfuzii sanguine; Servicii de ambulanţă; Centre de sănătate, diagnostic şi
tratament; Alte instituţii şi acţiuni; Cultură, religie şi acţiuni privind activitatea sportivă şi de
tineret.
Asistenţă socială: Alocaţii; Pensii; Ajutoare şi indemnizaţii.
PARTEA A-IV-A: SERVICII Şl DEZVOLTARE PUBLICĂ, LOCUINŢE, MEDIU Şl
APE: Servicii şi dezvoltare publică; Mediu şi ape.
PARTEA A-V-A: ACŢIUNI ECONOMICE: Industrie; Agricultură şi silvicultură;
Transporturi şi comunicaţii; Alte acţiuni economice.
PARTEA A-VI-A: ALTE ACŢIUNI: Cercetare ştiinţifică; Alte acţiuni.
PARTEA A-VII-A: TRANSFERURI: Transferuri din bugetul de stat.
PARTEA A-VIII-A: ÎMPRUMUTURI ACORDATE
PARTEA A-IX-A: PLĂŢI DE DOBÂNZI Şl ALTE CHELTUIELI AFERENTE
DATORIEI PUBLICE
PARTEA A-X-A: FONDURI DE REZERVĂ: Fonduri de rezervă; Fond de rezervă
bugetară la dispoziţia guvernului; Fond de intervenţie la dispoziţia guvernului; Fond la dispoziţia
Guvernului României pentru relaţiile cu Republica Moldova; Fond la dispoziţia Guvernului
constituit din vărsăminte din privatizare.
EXCEDENT / DEFICIT
3.3. Factorii care influenţează creşterea cheltuielilor publice

Tratarea la modul general a factorilor care conduc la creşterea cheltuielilor publice
impune o delimitare a acestora în următoarele categorii:
a) Factori demografici, care se referă la creşterea populaţiei şi la modificarea structurii
acesteia pe vârste şi categorii socio-profesionale. O astfel de evoluţie determină creşterea
cheltuielilor publice pentru învăţământ, sănătate, securitate socială, ordine publică etc., precum şi
a celor legate de sporirea numărului de locuri de muncă în sectorul public;
b) Factori economici, referitori la dezvoltarea economiei şi la modernizarea acesteia pe
baza cercetării ştiinţifice, a noilor cerinţe ale utilizării resurselor şi a creării de bunuri materiale
şi servicii. Pe lângă faptul că pe seama bugetului de stat se asigură finanţarea unor acţiuni
economice costisitoare, redistribuirea resurselor financiare publice ajută la repararea prejudiciilor
create de repartiţia concurenţială în economia de piaţă. Astfel, bugetul joacă rol de filtru şi
asigură redistribuirea pe principii mai echilibrate şi bazate pe eficientă;
c) Factori sociali. Creşterea venitului mediu pe locuitor în societate antrenează
preocuparea statului ca, prin efort financiar, să aloce resurse pentru armonizarea veniturilor
categoriilor sociale cuprinse în sectorul public, inclusiv a persoanelor în vârstă sau care necesită
asistenţă socială;
32
d) Urbanizarea. Aceasta reprezintă un factor de creştere a cheltuielilor publice, antrenând
resurse financiare atât pentru crearea şi dezvoltarea centrelor urbane, cât şi pentru finanţarea
unor utilităţi publice caracteristice mediului respectiv;
e) Factori militari, care prin pregătirea sau purtarea de războaie, conduc la creşterea
cheltuielilor legate de apariţia unor conflicte armate sau de eliminarea efectelor nefavorabile ale
acestora pe plan economic şi social;
f) Factori de ordin istoric, care acţionează prin transmiterea de la o perioadă la alta a
nevoilor sporite de cheltuieli şi de suportare a poverii celor făcute în anii anteriori, prin
împrumuturi publice. La fel se explică şi propagarea în timp şi spaţiu a fenomenului inflaţionist
sau preluarea, de către noul regim, instalat în urma revoluţiei a datoriilor contractate în vechiul
regim;
g) Factori politici, care se referă la creşterea considerabilă a complexităţii sarcinilor
statului contemporan, la transformarea concepţiei politice cu privire la funcţiile statului, pentru
îndeplinirea cărora este necesară sporirea cheltuielilor publice.
Factorii prezentaţi nu acţionează în mod separat asupra cheltuielilor publice, ci într-o
manieră concertată, intensitatea de acţiune a acestora fiind diferită de la o perioadă la alta , dar şi
de la un stat la altul.
Efectuarea cheltuielilor publice din fondurile financiare ale statului, poate avea loc
numai dacă sunt respectate anumite principii, cum ar fi20:
 orice cheltuială publică poate fi realizată numai dacă este prevăzută într-un act
normativ. În acest sens trebuie respectate prevederile legii finanţelor publice care
reglementează, în principiu, regimul cheltuielilor publice şi a legii privind adoptarea
bugetului de stat prin care se stabileşte pentru un an financiar mărimea creditelor
bugetare alocate pentru fiecare destinaţie. Este de menţionat faptul că fără o
autorizare expresă nicio cheltuială nu poate fi realizată chiar dacă a fost prevăzută
într-un act normativ;
 cheltuielile publice pot fi efectuate numai în condiţiile exercitării unui control
financiar riguros privind oportunitatea şi necesitatea cheltuielilor. Fiind vorba de
cheltuirea unor resurse publice, trebuie respectat şi un regim sever de economii în
procesul angajării banilor publici;
 cheltuielile publice nu se pot efectua în mod automat, chiar dacă au fost prevăzute, în
mod expres, într-un act normativ, ci pe măsura justificării sumelor acordate anterior
în condiţiile realizării indicatorilor specifici;
 orice cheltuială publică se poate realiza, în principiu, numai din bugetul administraţiei
centrale de stat sau din bugetele locale în funcţie de subordonarea instituţiei publice
sau a beneficiarului de alocaţie bugetară;
 sumele alocate pentru efectuarea cheltuielilor publice se caracterizează prin
nerambursabilitate.
Factori de influență și consecințele creșterii cheltuielilor publice

Pe termen lung s-a constatat tendința de crestere a cheltuielilor publice, atât în valori
absolute, cât si ca pondere din produsul intern brut. Cauzele cresterii cheltuielilor publice sunt de
ordin economic si politic, la care se adaugă cele sociale, care determină, în special, cresterea
grupei cheltuielilor de transfer.
Pentru interpretarea datelor statistice privitoare la cheltuielile publice, au fost construite modele
analitice care iau în considerare acțiunea concomitentă a cauzelor economice, politice si sociale
care determină cheltuielile publice.
O primă grupă a acestor modele o constituie asa-numitele “modele macroeconomice”
care explică modificarea în timp a cheltuielilor publice în funcție de varuabilele macroeconomice
cum ar fi produsul intern brut sau rata inflației.
20
Matei, G., Drăcea, M., Drăcea, R., Mitu, N., Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Sitech, Craiova, 2007, p.112
33
A doua grupă de modele este considerată cea care încearcă să explice fundamentele
microeconomice de bază ale procesului decizional, care, în ultimă instanță, generează cresterea
cheltuielilor publice.
Modelele macroeconomice privind cresterea cheltuielilor publice
Principalele modele macroeconomice din literatura de specialitate sunt:
 legea lui Wagner a extinderii activității statului;
 modelele dezvoltării privind cresterea cheltuielilor publice;
 studiile clasice ale lui Peacock si Wiseman privind cresterea cheltuielilor publice.
Analiza lui Peacock si Wiseman are la bază faptul că, în perioadele dificile, se schimbă
concepția cetățenilor despre fiscalitate, în sensul acceptării unor impozite ridicate care vor
permite cheltuieli publice superioare chiar si după depăsirea perioadelor de criză.
Legea lui Wagner se concentrează, în speciel, pe elasticitatea cererii în funcție de venit
pentru bunuri si servicii publice, punând în evidență totodată esecul pieței în furnizarea unor
astfel de activități.
Modelele dezvoltării ale lui Musgrave si Rostow sustin că sporirea cheltuielilor publice
reflectă cresterea rolului statului în procesul dezvoltării, ca furnizor de capital necesar
infrastructurii si de investiții sociale, precum si în încercarea de a acoperi esecurile pieței.
Factori microeconomici ai cresterii cheltuielilor publice
Analiza cauzelor care generează cresterea cheltuielilor publice se poate realiza si pornind
de la studierea factorilor microeconomici care determină modificări în nevoile economico-
sociale si preferințele consumatorilor pentru bunuri si servicii publice.
Corespunzător factorilor microeconomici, cresterea cheltuielilor publice este dependentă
de modificări în: cererea de bunuri si servicii publice; ansamblul activităților de producție
utilizate pentru realizarea bunurilor si serviciilor; numărul si structura populației; calitatea
bunurilor si serviciilor publice; prețurile intrărilor; regionalizarea si globalizarea economiei;
capacitatea de a plăti impozite; factori politici si sociali.
Consecințele cresterii cheltuielilor publice

În vederea cuantificării nivelului optim al cheltuielilor publice, pe lângă factorii obiectivi
care contribuie la modificarea acestora, trebuie să se țină seama si de consecințele cresterii
cheltuielilor publice. Aceste efecte pot fi apreciate ca favorabile sau nefavorabile, în funcție de
specificul fiecărei țări si de modul concret în care sunt efectuate cheltuielile publice. Dintre
consecințele nefavorabile ale cresterii cheltuielilor publice enumerăm:
 extinderea sectorului public si, implicit a puterii statului;
 atenuarea temerilor provocate de perspectiva somajului, îmbolnăvirii, bătrâneții;
 dezvoltarea unei mentalități a bunăstării pe seama cresterii dependenței cetățenilor de
sprijinul statului;
 cresterea fiscalității si a împrumuturilor de stat pentru finanȚarea cheltuielilor publice în
crestere;
 inhibarea stimulentului pentru muncă, inițiativă si economisire, ca efect al cresterii rate
fiscalității;
 cresterea datoriei publice pe seama împrumutării statului, ceea ce se repercutează asupra
nivelului ratei dobânzii si ofertei de capital în economie (apariția efectului de evicțiune);
 afectarea nefavorabilă a cresterii economice prin transferul de resurse din sectorul
particular spre cel public, pentru furnizarea de servicii sociale;
 reducerea capacității productive si a potențialului de export al unei economii, deoarece
bunurile si serviciile publice (inclusiv transferurile) nu sunt exportabile si nu aduc valută din
exterior;
 afectarea negativă a balanței de plăți prin reducerea exporturilor atunci când guvernul
trebuie să achite serviciul datoriei externe (rambursarea împrumuturilor si a dobânzilor aferente);
34
 inflația rezultată din injectarea cheltuielilor publice în fluxul de venituri ale unei Țări
afectează negativ atât standardul de viață, cât si economia în ansamblu; etc.
Ca urmare a cresterii cheltuielilor publice se pot manifesta si unele consecințe favorabile,
printre care:
 cresterea prosperității unei țări, în condițiile în care cheltuielile publice finanțează într-o
proporție ridicată proiecte de dezvoltare economică;
 sporirea standardului de viață al cetățenilor, în general si al anumitor grupuri, în special,
prin furnizarea de bunuri si servicii publice;
 posibilitatea de utilizare a cheltuielilor publice la stabilizarea economiei prin contractarea
inflației;
 cresterea eficienței în furnizarea bunurilor publice ca urmare a utilizării mai eficiente a
banului public, în încercarea de a ține sub control cheltuielile publice;
 reducerea diferențelor accentuate în nivelul consumului dintre membrii societății, prin
intermediul avantajelor acordate celor defavorizați, concomitent cu aplicarea unei fiscalități
progresive;
 posibilitatea sporirii nivelului ocupării forței de muncă pe seama cresterii cheltuielilor
publice; (dacă însă, ca urmare a cresterii cheltuielilor publice are loc o accentuare a inflației,
gradul de ocupare a forței de muncă se poate reduce).
3.4. Nivelul, structura şi dinamica cheltuielilor publice

Analiza cheltuielilor publice este importantă datorită faptului că este esenţială pentru
politica fiscală, iar dezideratele demersului măsurării acestora au determinat identificarea unei
multitudini de modalităţi de cuantificare a nivelului, structurii şi dinamicii cheltuielilor.
1. Nivelul cheltuielilor publice constituie mărimea absolută a acestora (volumul în
expresie valorică la un moment dat), calculul efectuându-se prin multiplicarea cantităţii totale de
utilităţi publice oferite de autorităţile publice cu preţul unitar aferent.
Volumul cheltuielilor publice reflectă astfel mărimea absolută a cheltuielilor publice la un
moment dat, fie în expresie nominală (preţuri curente), fie în expresie reală (preţuri constante)21.
Nivelul cheltuielilor se poate modifica şi fără acţiunea voluntară a statului, de exemplu în
funcţie de modificarea preferinţelor indivizilor, schimbări în contextul geopolitic intern şi/sau
internaţional sau în funcţie de nivelul inflaţie. În concluzie, valoarea absolută permite exprimarea
unor aprecieri numai de ordin cantitativ şi mai puţin de ordin calitativ.
Cheltuielile publice pot fi exprimate în valoare nominală şi valoare reală. care reprezintă
volumul cheltuielilor publice în:
 Preţuri curente, în cazul valorilor nominale;
 Preţuri constante, în cazul valorilor reale.
Calculul cheltuielilor publice exprimate în valoare reală se realizează prin împărţirea
cheltuielilor în valoare nominală la indicele preţurilor din anul respectiv exprimat în preţuri
constante.
În practica financiară, pentru exprimarea nivelului cheltuielilor publice, sunt des folosiţi şi
indicatorii specifici, precum: ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut (P.I.B.) sau
cheltuiala publică medie pe locuitor.
Ponderea cheltuielilor publice în P.I.B. se calculează după relaţia:
CPT
CPT / PIB   100
PIB
unde: CPT/PIB – ponderea cheltuielilor publice totale în produsul, intern brut în anul n
CPT – cheltuielile publice totale din anul n
PIB – produsul intern brut din anul n
21
35
Cheltuiala publică medie pe un locuitor are forma:
CPT
CPT / loc 
Nr. populatiei
unde: CPT/loc reprezintă volumul cheltuielilor publice pe locuitor

CPT cheltuielile publice totale din anul n
2. Structura cheltuielilor publice constă în abordarea alcătuirii interne a cheltuielilor

publice, cu intenţia relevării raporturilor de intercorelare în care se află diferitele categorii de
cheltuieli, prin raportare la volumul total al acestora la un moment dat. Exprimarea cantitativă a
structurii cheltuielilor publice se face cu ajutorul indicatorului sintetic numit greutatea specifică
a cheltuielii „g”.
Greutatea specifică a cheltuielii se calculează potrivit relaţiei de mai jos:
CPi
g(%)=  100
CPT
unde: g – ponderea cheltuielii publice “i” în total cheltuieli publice
Cpi – volumul cheltuielii publice “i”;
CPT – cheltuielile publice totale.
Ponderile exprimă dimensiunea în procente a fiecărei cheltuieli în total şi arată

importanţa fiecărei categorii de cheltuieli în politica de alocare a resurselor.
Cunoaşterea structurii cheltuielilor publice permite analizarea comparată a diferitelor
tipuri de cheltuieli, evidenţierea obiectivelor economico-sociale prioritare ce stau în atenţia
autorităţilor publice în fiecare etapă, precum şi efectuarea de comparaţii între state cu diferite
nivele de dezvoltare.
3. Dinamica cheltuielilor publice rezidă din faptul că analiza temporală a cheltuielilor
publice reprezintă punctul de plecare în elaborarea politicilor publice în acest domeniu.
Surprinderea comportamentului cheltuielilor publice în timp oferă decidenţilor publici informaţii
ample despre: forma dinamicii, factorii de influenţă, precum şi raportul în care se află evoluţia
acestora cu dinamica produsului naţional.
Dinamica cheltuielilor publice poate fi exprimată cantitativ atât în mărime absolută
(variaţia cheltuielilor publice de la o perioadă la alta), cât şi în mărime relativă (raportul dintre
nivelurile cheltuielilor publice la două date diferite).
Relaţiile de calcul pentru modificarea absolută şi relativă sunt următoarele:
Modificarea sau creşterea nominală absolută şi în mărime reală :
 în expresie nominală
CPTn  CPTnn  CPTnn 1
 în expresie reală
CPTnn CPTnn 1
CPTr  CPTrn  CPTrn 1  
I pn I Pn1
unde: ∆ CPTn, ∆CPTr reprezintă creşterea absolută în expresie nominală şi respectiv în expresie
reală;
CPTn, CPTn-1 reprezintă volumul cheltuielilor publice totale în expresie nominală în anul n
şi n-1;
CPT r, CPTrn-1 reprezintă volumul cheltuielilor publice totale în expresie reală în anul n şi
n-1
Ipn, Ipn-1 reprezintă indicele de preţ în anul n şi n-1.
36
Modificarea sau creşterea relativă în expresie nominală şi reală:
CPTn  CPTnn 1
 în expresie nominală CPTn  %    100
CPTnn 1
CPTrn  CPTrn 1
 în expresie reală CPTr  %    100
CPTrn 1
unde: ∆ CPTn (%), ∆CPTr (%) reprezintă creşterea relativă în expresie nominală şi respectiv în
expresie reală;
CPTn, CPTnn-1 reprezintă volumul cheltuielilor publice totale în expresie nominală în anul
n şi n-1;
CPT r, CPTrn-1 reprezintă volumul cheltuielilor publice totale în expresie reală în anul n şi
n-1
Pentru a analiza modificarea sau variaţia cheltuielilor publice la modificarea (creşterea

sau reducerea) produsului intern brut se calculează indicatorul elasticitatea cheltuielilor publice
în raport cu PIB care se determină cu relaţia următoare:
CPTn  CPTn 1
CPTn 1
Coeficientul de elasticitate: e=
PIBn  PIBn 1
PIBn 1
unde: CPTn, CPTn-1 reprezintă volumul cheltuielilor publice totale în expresie nominală în anul n
şi n-1;
PIBn, PIBn-1 reprezintă nivelul produsul intern brut în anul n şi n-1
Se observă că în momentul în care valoarea coeficientului de elasticitate este:

 e > 1, tendinţa de utilizare a P.I.B. pentru finanţarea cheltuielilor publice este ridicată
(autoritatea publică se implică în viaţa economico-socială cu precădere pe seama
cheltuielilor publice).
 e = 1 atunci amplitudinea creşterii cheltuielilor publice este aceeaşi cu cea a P.I.B. (efect
neutral),
 e < 1, are loc o restrângere a cheltuielilor publice în P.I.B. (autoritatea publică uzitează
mai puţin pârghia cheltuielilor publice în dirijarea mediului economico-social).
Aplicaţia 1: Să se calculeze nivelul, dinamica şi structura cheltuielilor

bugetului de stat al României ţinând cont de structura funcţională a acestora.
- milioane lei -
Indicatorul Valoarea în g(%) Valoarea în g(%)
2008 2009
1. Servicii publice 8.064,6 10,23 10.537,2 11,12
generale
2. Cercetare 2.521,9 3,2 1.433,4 1,51
fundamentală
3. Alte servicii publice 1.098,4 1,52 3.013,5 3,18
4. Tranzacţii privind 2.686,6 3,41 7.410,4 7,82
datoria publică
37
5.Transferuri între 1.366,3 1,73 - -
diferite nivele ale
administraţiei
6. Apărare 5.737,6 7,27 4.695,9 4,95
7.Ordine publică şi 9.259,8 11,74 11.106,6 11,72
siguranţă naţională
8. Învăţământ 9.688,9 12,28 6.346,7 6,7
9. Sănătate 2.909,5 3,69 2.403,3 2,54
10. Cultură, recreere şi 1.766,8 2,24 2.313,9 2,44
religie
11. Asigurări şi asistenţă 15.625,4 19,81 20.383,9 21,51
socială
12. Locuinţe şi 1.683,1 2,13 3.225,5 3,4
dezvoltarea publică
13. Protecţia mediului 457,8 0,58 632,3 0,67
14. Acţiuni generale 1.429,3 1,81 1.931,9 2,04
economice
15. Combustibili şi 806,4 1,02 1.057,6 1,12
energie
16. Industrie 475 0,6 360 0,38
17. Agricultură 6.331,9 8,03 8.392,7 8,86
18. Transporturi 7.011,2 8,89 8.712,4 9,19
19. Comunicaţii 27,3 0,03 310,4 0,33
20. Cercetare-dezvoltare 117,6 0,14 104 0,11
în domeniul economic
21. Alte acţiuni 52,5 0,07 396,1 0,42
economice
Cheltuieli totale 78.867,9 ~100% 94.767,5 ~100%
Sursa: Ministerul Finanţelor Publice www.mfinante.ro
CPi
 Structura cheltuielilor publice (g) g(%)=  100
CPT
 Volumul cheltuielilor publice totale:
21
CPT2008 =  CPi = 78.867,9 mil lei
i 1
21
CPT2009=  CPi = 94.767,5 mil lei
i 1
 Creşterea (modificarea) absolută:
- cheltuieli pentru învăţământ:

CPTn  CPTn 2009  CPTn 2008 =6.346,7-9.688,9= -3.342,2 mil lei
- cheltuieli pentru agricultură:
CPTn  CPTn 2009  CPTn 2008 =8.392,7-6.331,9=2.060,8 mil lei
- cheltuieli pentru cercetare în domeniul economic:
CPTn  CPTn 2009  CPTn 2008 =104-117,6= -13,6 mil lei
- cheltuieli pentru sănătate
CPTn  CPTn 2009  CPTn 2008 =2.403,3-2.909,5= -506,2 mil lei
38
- cheltuieli totale
CPT  CPT2009  CPT2008 =94.767,5-78.867,9=15.899,6 mil lei
 Creşterea (modificarea) relativă:

CPTn 2009  CPTn 2008
CPTn  %    100
CPTn 2008
- cheltuieli pentru învăţământ:

6.346,7  9.688,9
CPTn  %    100 = -34,5%
9.688,9
- cheltuieli pentru agricultură:
8.392,7  6.331,9
CPTn  %    100 =32,55%
6.331,9
- cheltuieli pentru cercetare :
104  117 ,6
CPTn  %    100 = -11,56%
117 ,6
- cheltuieli pentru sănătate:
2.403,3  2.909,5
CPTn  %    100 = -17,4%
2.909,5
- cheltuieli totale:
94.767,5  78.867,9
CPTn  %    100 =20,16%
78.867,9
Interpretarea rezultatelor obţinute: în perioada curentă se constată o creştere a

cheltuielilor publice totale cu valoarea de 15.899,6 mil lei, respectiv o creştere de 20,16%;
cheltuielile pentru învăţământ s-au diminuat faţă de perioada de bază cu 3.342,2 mil lei, adică cu
un procent de 34,5%; cheltuielile pentru agricultură au crescut cu valoarea de 2.060,8 mil lei,
adică cu un procent de 32,55%.
Pentru cercetarea în domeniul economic se observă o diminuare a cheltuielilor cu 13,6
mil lei, adică cu un procent de 11,56% faţă de perioada de bază, iar pentru sănătate se constată,
de asemenea, o diminuare a cheltuielilor cu valoarea de 506,2 mil lei, adică cu un procent de
17,4%.
Aplicaţia 2: Se cunosc următoarele date referitoare la situaţia cheltuielilor

publice ale României:
Indicatorul Valoarea în Valoarea în

anul 2007 anul 2008
Cheltuieli pentru învăţământ (mil lei) 8.220,5 9.688,9
Cheltuieli pentru sănătate (mil lei) 2.124,3 2.909,5
Cheltuieli pentru apărare (mil lei) 5.388,4 5.737,6
Cheltuieli pentru agricultură (mil lei) 3.729,8 6.331,9
Cheltuieli totale (mil lei) 64.630,37 78.867,95
PIB (mil lei) 404.700 503.900
Indicele preţurilor (%) 103,6 105,2
Numărul populaţiei (mil loc) 21,53 21,5
Sursa: Ministerului Finanţelor Publice www.mfinante.ro şi Institutul Naţional de Statistică
www.insse.ro
39
Să se determine:
a) indicatorii de nivel;
b) ponderea cheltuielilor pentru învăţământ, sănătate, apărare, agricultură în
cheltuieli totale şi în PIB;
c) elasticitatea principalelor cheltuieli publice în raport cu PIB.
a)
 Volumul cheltuielilor publice totale:
- în expresie nominală CPTn2007=64.630,37 mil lei

CPTn2008=78.867,95 mil lei
- în expresie reală
CPTn 2007 64.630,37
CPTr2007=  =62.384,5 mil lei
Ip 103,6
CPTn 2008 78.867,95

CPTr2008=  =74.969,5 mil lei
Ip 105,2
 Ponderea cheltuielilor publice totale în PIB:

CPT
CPT / PIB   100
PIB
64.630,37
CPT / PIB2007   100 =15,97%
404.700
78.867,95
CPT / PIB2008   100 =15,65%
503.900
Interpretarea rezultatelor: cheltuielile publice înregistrează un procent de 15,97% în PIB,

în anul 2007, respectiv 15,65% în anul 2008.
 Cheltuielile publice medii pe locuitor

CPT
CPT / loc 
Nr. populatiei
64.630,37
CPT / loc 2007  =3.001,88 lei/loc
21,53
78.867,95
CPT / loc 2008  =3.668,3 lei/loc
21,5
b) Ponderea cheltuielilor pentru învăţământ în cheltuieli totale şi în PIB
- anul 2007:
Chelt. invatamant 8.220,5
 100   100 =12,72%
Chelt. totale 64.630,37

 100   100 =2,03%
PIB 404.700

- anul 2008:  100   100 =12,28%
40
 100   100 =1,92%
PIB 503.900
Interpretarea rezultatelor: în anul 2007 cheltuielile pentru învăţământ înregistrează un

procent de 12,72% în total cheltuieli şi un procent de 2,03% în PIB, iar în anul 2008
înregistrează un procent de 12,28% în total cheltuieli şi un procent de 1,92% în PIB.
Ponderea cheltuielilor pentru sănătate în cheltuieli totale şi în PIB
- anul 2007:
Chelt . pt. sanatate 2.124,3
 100   100 =3,29%
Chelt . totale 64.630,37
Chelt. pt. sanatate 2.124,3

 100   100 =0,5%
PIB 404.700
- anul 2008:
 100   100 =3,69%

 100   100 =0,58%
PIB 503.900
Interpretarea rezultatelor: în anul 2007 cheltuielile pentru sănătate înregistrează un

procent de 3,29% în total cheltuieli şi un procent de 0,5% în PIB, iar în anul 2008 înregistrează
un procent de 3,69% în total cheltuieli şi un procent de 0,58% în PIB.
Ponderea cheltuielilor pentru apărare în cheltuieli totale şi în PIB
Chelt. pt. aparare 5.388,4

- anul 2007:  100   100 =8,26%
Chelt . pt. aparare 5.388,4

 100   100 =1,32%
PIB 404.700

- anul 2008:  100   100 =7,27%

 100   100 =1,14%
PIB 503.900
Interpretarea rezultatelor: în anul 2007 cheltuielile pentru apărare înregistrează un

Ponderea cheltuielilor pentru agricultură în cheltuieli totale şi în PIB
Chelt . pt. agricultur a 3.729,8

- anul 2007:  100   100 =5,77%
Chelt . totale 64.630,37
41
Chelt. pt. agricultura 3.729,8
 100   100 =0,92%
PIB 404.700
Chelt. pt . agricultura 6.331,9

- anul 2008:  100   100 =8,03%
Chelt. pt. agricultura 6.331,9

 100   100 =1,26%
PIB 503.900
Interpretarea rezultatelor: în anul 2007 cheltuielile pentru agricultură înregistrează un

CPT2008  CPT2007
 100
CPT2007
c) Coeficientul de elasticitate: e=
PIB2008  PIB2007
 100
PIB2007
Cheltuieli pentru învăţământ:

9.668,9  8.220,5
 100
8.220,5 17,62
e=  =0,72
503.900  404.700 24,51
 100
404.700
Interpretarea rezultatului: valoarea subunitară de 0,72 a coeficientului de elasticitate ne

indică faptul că o parte mai mică din produsul intern brut este utilizată pentru finanţarea
cheltuielilor pentru învăţământ, cheltuielile pentru învăţământ fiind inelastice faţă de produsul
intern brut.
Cheltuieli pentru sănătate:

2.909,5  2.124,3
 100
2.124,3 36,96
e=  =1,51
503.900  404.700 24,51
 100
404.700
Interpretarea rezultatului: valoarea supraunitară de 1,51 a coeficientului de elasticitate ne

indică faptul că o parte mai mare din produsul intern brut este utilizată pentru finanţarea
cheltuielilor pentru sănătate, cheltuielile pentru sănătate fiind elastice faţă de produsul intern
brut.
Cheltuieli pentru apărare:

5.737,6  5.388,4
 100
5.338,4 6,54
e=  =0,27
503.900  404.700 24,51
 100
404.700
42
Interpretarea rezultatului: valoarea subunitară de 0,27 a coeficientului elasticitate ne
indică faptul că o parte mai mică din produsul intern brut este utilizată pentru finanţarea
cheltuielilor pentru apărare, cheltuielile pentru apărare fiind inelastice faţă de produsul intern
brut.
Cheltuieli pentru agricultură:

6.331,9  3.729,8
 100
3.729,8 69,77
e=  =2,85
503.900  404.700 24,51
 100
404.700
Interpretarea rezultatului: valoarea supraunitară de 2,85 a coeficientului de elasticitate ne

indică faptul că o parte mai mare din produsul intern brut este utilizată pentru finanţarea
cheltuielilor pentru agricultură, cheltuielile pentru agricultură fiind elastice faţă de produsul
intern brut.
43
CARACTERIZAREA PRINCIPALELOR CHELTUIELI PUBLICE
Obiective: Cunoaşterea şi caracteizarea principalelor categorii de

cheltuieli publice care includ cheltuieli privind: acţiuni
social-culturale, asigurările sociale, asigurările sociale
pentru sănătate, acţiuni economice şi servicii publice
(generale, apărare, siguranţa naţională, ordine publică
Cuvinte cheie:
Cheltuieli pentru acţiuni social-culturale;
Cheltuieli privind asigurările sociale;
Cheltuieli pentru sănătate
Cheltuieli pentru acţiuni economice
Cheltuieli pentru servicii publice generale, apărare, siguranţa
naţională, ordine publică
Principalele categorii de cheltuieli publice includ cheltuieli privind: acţiuni social-

culturale, asigurările sociale, asigurările sociale pentru sănătate, acţiuni economice şi servicii
publice (generale, apărare, siguranţa naţională, ordine publică)22.
4.1. Cheltuielile publice pentru acţiuni social-culturale

În epoca contemporană (după 1950), efectuarea acestor cheltuieli se bazează pe concepţia
“statului bunăstării” (welfare state) ale cărui principii sunt:
garantarea unui venit minim, independent de forma de proprietate;
creşterea securităţii sociale în special pentru categoriile defavorizate (bolnavi, bătrâni,
handicapaţi, orfani, şomeri ş.a.);
asigurarea unui standard de viaţă evoluând pozitiv, pe baza unor servicii sociale
predeterminate de regimul politico-statal, de tradiţii, de nivelul de cultură şi civilizaţie
deja atins ş.a.
Realizarea acestei concepţii generează cheltuieli social-culturale, reprezentând servicii
gratuite sau parţial gratuite, de care beneficiază întreaga populaţie sau o parte a ei. Importanţa
acestor eforturi sociale rezidă în faptul că ele se finalizează într-un nou nivel, mai ridicat, al
culturii şi civilizaţiei ce caracterizează societatea / statul în cauză şi care, la rândul lor, contribuie
la dezvoltarea economică a statului respectiv.
În cadrul acestei concepţii s-au individualizat acţiuni vizând securitatea socială şi acţiuni
vizând protecţia socială.
Securitatea socială se referă la acţiuni cu adresă, directe, de care beneficiază cei stabiliţi
prin lege.
Protecţia socială se referă la acţiuni de orice natură, directe sau indirecte, specifice sau
generale, iniţiate de stat faţă de fenomene sau activităţi cu efect negativ asupra populaţiei.
De exemplu, cheltuielile în infrastructura şcolară (şcoli noi, clase noi, dotări etc.) sunt
incluse în protecţia socială deoarece au un caracter general-vag, neidentificabil pe un anumit
beneficiar, dar cu posibil efect favorabil pentru oricare cetăţean al ţării: copil - pentru că este sau
va fi elev, tânăr - pentru că ar putea deveni student, adult - pentru că ar putea beneficia pentru
copiii săi sau chiar pentru sine însuşi în contextul educaţiei continue. Cheltuielile de învăţământ
22
Bucureşti,1995.
44
pentru burse sunt incluse în securitatea socială pentru că au ca adresă directă numai pe cei care
îndeplinesc anumite condiţii legale: sunt elevi / studenţi, au anumite rezultate în pregătire, au un
anumit statut social etc.
Principalele surse utilizate pentru finanţarea cheltuielilor social - culturale sunt:
fondurile bugetare, care constituie în multe cazuri sursa principală şi care, în
România, includ bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele
locale şi unele fonduri speciale;
cotizaţii sau contribuţii ale persoanelor fizice sau juridice şi care alimentează
unele fonduri predestinate cum sunt fondul de asigurări sociale, fondul pentru
ajutor de şomaj, fondul pentru sănătate ş.a.
fondurile proprii ale întreprinderilor publice sau private, pentru acţiuni privind
protecţia muncii, perfecţionarea pregătirii profesionale a angajaţilor, acţiuni
sociale iniţiate de respectivele firme;
venituri ale unor instituţii social-culturale din propria lor activitate;
veniturile populaţiei, din care aceasta suportă prin tarife / preţuri etc., costul unor
servicii / bunuri de factură social - culturală;
fondurile organizaţiilor nelucrative (fundaţii, aşezăminte, societăţi filantropice,
organizaţii neguvernamentale, instituţii de cult ş.a)
surse externe din partea unor organizaţii internaţionale (Banca Mondială,
Organizaţia mondială a sănătăţii, UNICEF), organisme regionale (UNESCO,
Uniunea Europeană) sau state.
Între cheltuielile social-culturale şi dezvoltarea economică există o relaţie de tip feed-
back: dezvoltarea economică asigură crearea de resurse (materiale şi financiare) pentru
susţinerea sau amplificarea susţinerii cheltuielilor social-culturale; aceste cheltuieli asigură un
nivel de educaţie / instrucţie şi de sănătate în creştere, care măreşte capacitatea creativa a
populaţiei şi prin aceasta perpetuează dezvoltarea economică.
În această relaţie, cheltuielile social-culturale pot fi interpretate ca o investiţie pe termen
lung şi foarte lung pe care societatea o face pentru a-şi asigura dezvoltarea viitoare; de aceea,
aceste cheltuieli sunt denumite investiţii în resurse umane. Termenul a fost introdus de Gary S.
Becker (SUA, Premiul Nobel pentru economie, 1992) care a dezvoltat analiza economică la
comportamentul şi relaţiile umane, după care alţi mari economişti (Philipe Solomon, Milton
Friedman s.a) au completat cu propriile contribuţii acest nou domeniu al cercetării economice 23.
În prezent, investiţiile în resurse umane sunt definite a fi orice cheltuieli care conduc la creşterea
aptitudinilor fizice şi intelectuale ale indivizilor, consideraţi ca agenţi producători actuali şi/sau
viitori. În structura acestor investiţii se regăsesc trei componente principale: investiţia
intelectuală, investiţia de sănătate şi investiţia culturală.
Ulterior deschiderii acestui domeniu nou al cercetării economice, a fost introdus un
concept care îl circumscrie şi îl defineşte ca dezvoltare umană, pentru care PNUD (Programul
Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare) a introdus un indicator complex de evaluare: indicatorul
dezvoltării umane (IDU):
3
IDU =
R j1
j
3
unde Rj este rangul indicatorului specializat al dezvoltării umane.
PNUD defineşte trei astfel de indicatori specializaţi:
1. longevitatea;
2. nivelul de educaţie, exprimat prin:
2.1. gradul de alfabetizare;
2.2. gradul de cuprindere în învăţământ;
23
45
3. standardul (nivelul) de viaţă.
Longevitatea este speranţa de viaţă la naştere exprimată în ani, cu alte cuvinte durata
medie de viaţă la care poate spera un nou-născut. Determinarea acesteia se face pe baza statisticii
demografice, dar şi a unor estimări privind evoluţia mediului economico social.
Nivelul de educaţie este exprimat prin gradul de alfabetizare (ponderea cunoscătorilor de
carte în total populaţie) şi prin gradul de cuprindere în învăţământ (ponderea celor ce urmează
cursuri de educaţie / instruire / formare profesională în total populaţie, într-un interval de timp
dat (de regulă un an). Nivelul de educaţie este, aşadar, un indicator compus pe baza celor doi
menţionaţi.
Standardul (nivelul) de viaţă este exprimat prin produsul intern brut (PIB) pe locuitor,
exprimat în USD şi corectat anual cu puterea de cumpărare (rata inflaţiei pe care o suportă USD).
Rangul indicatorului specializat este determinat după o relaţie care permite exprimarea
mărimii respectivului indicator într-o scară cuprinsă între zero şi unu.
4.1.1. Cheltuielile publice pentru învăţământ
Cheltuielile publice pentru învăţământ reflectă politica educaţională a statului.

Dimensiunea acestor cheltuieli este determinată de trei categorii de factori:
a) demografici, cu impact preponderent direct proporţional; în această categorie de factori
se include şi structura pe vârste a populaţiei, care atenuează impactul direct al numărului
populaţiei; pe de altă parte, în multe ţări s-a iniţiat şi extins sistemul de educaţie/învăţare numit
“al formării continue” care atenuează impactul invers al acelor structuri demografice în care
predomina contingentele “în vârsta”;
b) economici, cu impact preponderent direct proporţional; dezvoltarea economică şi
progresul tehnic necesită muncă bine calificată şi prin aceasta generează cerere pentru activitatea
educaţională; în acelaşi timp, creează şi posibilităţi financiare sporite pentru susţinerea
învăţământului;
c) sociali şi politici, incluzând politica educaţională, legislaţia referitoare la învăţământ
(durata învăţământului obligatoriu, gradul de cuprindere a populaţie de vârstă şcolară, crearea
resurselor de finanţare etc.), normele de dotare pentru învăţământ etc.
Dimensiunea finanţării şi sursele de provenienţă au specificitate în raport cu nivelul şi
tipul de învăţământ. Clasificaţia UNESCO prevede următoarele categorii de învăţământ:
preşcolar, primar, secundar (general, tehnic, profesional, pedagogic şi postliceal), superior şi alte
tipuri. Practic, în multe state, la toate aceste categorii de învăţământ se întâlnesc atât sectorul
public (învăţământul public) cât şi sectorul privat (învăţământul privat)24.
Finanţarea învăţământului privat se face din taxe de şcolarizare suportate de beneficiari,
respectiv de familiile lor, dar nu sunt excluse sursele alternative (donaţii, sponsorizări,
contravaloarea unor prestaţii efectuate de respectivele unităţi).
Finanţarea învăţământului public se face, pentru nivelele preuniversitare, în principal din
bani publici: bugetul de stat şi bugetele locale, precum şi, în mai mică măsură, din surse
alternative de gradul celor menţionate mai sus.
Finanţarea învăţământului public universitar este mai diversificată: surse bugetare, credite
bancare pentru studii, surse extrabugetare (contravaloarea unor servicii de cercetare ştiinţifică,
expertiză, consultanţă ş.a.), sponsorizări, donaţii, burse acordate de unele instituţii, fundaţii etc.
Diversitatea finanţării este determinată în principal de caracterul opţional (în toate ţările) pe care
îl are pregătirea de acest nivel, astfel încât statul se implică în mai mică măsură şi numai prin
bugetul central, nu şi prin cele locale.
În organizarea învăţământului universitar acţionează două principii care au impact
inclusiv asupra finanţării:
24
46
 egalitatea de şansă, adică toţi aspiranţii să aibă şansa reuşitei şi toţi studenţii să aibă
şansa absolvirii, ambele independent de statutul lor etnic, rasial, religios, familial etc.;
 echitatea, adică toţi studenţii să se bucure de efecte similare decurgând din alocaţiile
bugetare.
Principalele categorii de cheltuieli sunt cele curente (de personal, pentru servicii şi pentru
materiale generale, dar şi specific didactice, burse, subvenţii) şi cele de capital (investiţii).
Pentru determinarea cuantumului cheltuielilor se folosesc indicatori specifici cum sunt:
contingentul şcolar, costul unitar de şcolarizare, norme de învăţământ etc., precum şi indicatori
comuni cum sunt: normele de întreţinere şi funcţionare, cheltuielile anilor precedenţi etc. În ţările
dezvoltate, cheltuielile unitare de şcolarizare la nivelul învăţământului superior sunt de circa
1500 USD / an student (la nivelul anului 1996).
Eficienţa acestor cheltuieli poate fi evidenţiată prin indicatori de mare sinteză, cum sunt:
gradul de cuprindere a populaţiei şcolare, numărul de studenţi la 100.000 de locuitori, durata
medie a instrucţiei şcolare ş.a. Sunt utilizaţi şi indicatori de natură financiară, cum sunt: costul
formării profesionale (suma actualizată a costurilor unitare, anuale de şcolarizare), sporul de PIB
sau venit naţional la o unitate monetară de cost ş.a.
4.1.2. Cheltuielile publice pentru sănătate
Cheltuielile publice pentru sănătate reflectă politica sanitară a statului.

Dimensiunea acestor cheltuieli este determinată în principal de factori cu acţiune directă
între care cei mai importanţi sunt:
a) factorii demografici, respectiv numărul populaţiei şi structura ei pe vârste; tendinţa
creşterii numerice este quasigenerală şi este însoţită de o creştere a ponderii populaţiei de vârsta
a III - a; între aceste tendinţe şi calitatea actului medical (atât preventiv, cât şi curativ) există o
relaţie pozitivă, al cărui efect, în plan financiar, este creşterea cheltuielilor publice pentru
sănătate;
b) factori sociali, în primul rând nivelul de trai şi gradul de instruire, care determină o
preocupare mai intensă a individului pentru conservarea propriei sănătăţi, dar şi exigenţe sporite
faţă de actul medical şi de modul în care statul se implică în problemele de sănătate;
c) creşterea preocupărilor privind prevenirea;
d) creşterea costurilor atât în faza preventivă, cât şi în cea curativă, datorită perfecţionării
şi modernizării asistenţei medicale şi a tratamentelor, a amplificării caracterului sofisticat al
analizelor medicale, a aparaturii şi a medicamentelor.
Sistemul de ocrotire a sănătăţii include un sector public (majoritar sau puternic majoritar
în cele mai multe state) şi un sector privat. Finanţarea diferă între cele două sectoare, pentru cel
de-al doilea fiind quasiexclusiv din tarifele percepute de la beneficiarii serviciilor, dar şi din
valorificarea brevetelor de cercetare, de tehnici medicale etc. ca şi din donaţii sau subvenţii.
Finanţarea sectorului public se face din următoarele surse: fonduri alocate din buget,
cotizaţii de asigurări de sănătate (plătite atât de persoane fizice, cât şi de persoane juridice),
resursele populaţiei (în special de la cei neasiguraţi) şi ajutoare externe (Organizaţia Mondială a
Sănătăţii, Crucea Roşie Internaţională, Semiluna Roşie Internaţională, Banca Mondială ş.a.)
Finanţarea acţiunilor privind sănătatea prezintă o mare varietate de forme/sisteme, dintre
care trei sunt mai frecvente25:
a) sistemul Bismark, practicat în mai multe ţări din Uniunea Europeană, în care finanţarea
publică este secundară şi cea prin cotizaţii este predominantă. Cotizaţiile sunt plătite şi de
salariaţi şi de întreprinderi şi sunt gestionate de case de asigurări de boală. Acestea suportă toate
cheltuielile de îngrijiri medicale indiferent că sunt prestate de unităţi sau medici din sectorul
privat sau din cel public, statul suportând salariile personalului medical angajat în cadrul celui
25
47
din urmă. Exterior sistemului funcţionează asigurările private de sănătate, a căror pondere în
finanţare este redusă.
b) sistemul Beveridge, practicat în Anglia, în care finanţarea se face din impozite, iar
gestionarea banilor este în sarcina Ministerului Sănătăţii. Finanţarea din sursele bugetare este
puternic predominantă, completările făcându-se din plăţi efectuate de bolnavi în special pentru o
cotă din contravaloarea medicamentelor.
c) sistemul american, practicat în SUA, bazat în principal pe asigurările private de
sănătate. Statul finanţează asistenţa medicală pentru persoanele de vârsta a III - a (peste 65 de
ani) şi pentru cele cu venituri sub pragul sărăciei (în principiu, sub 9000 USD/an).
În România, sistemul de finanţare a ocrotirii sănătăţii a intrat, începând cu anul 1998,
într-un proces de reformă prin instituirea asigurărilor sociale de sănătate (un sistem asemănător
celui german). Cotizaţiile sunt suportate, de către salariaţi (printr-o cotă din venitul salarial lunar
brut) şi de către persoanele juridice (printr-o cotă calculată la fondul lunar de salarii plătit
angajaţilor săi). Din acestea se acoperă plata medicamentelor, a serviciilor medicale şi
cheltuielile administrative şi de funcţionare a prestatorilor de servicii medicale. Gestionarea
acestui fond revine Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate şi unităţilor similare judeţene şi a
municipiului Bucureşti. Din bugetul de stat sunt finanţate: funcţionarea unităţilor sanitare
publice, a instituţiilor administrative de sănătate, a unităţilor sanitare speciale (TBC, psihiatrie
ş.a.), a instituţiilor de cercetare pentru sănătate, precum şi investiţiile în sectorul sanitar public.
Cheltuielile publice pentru sănătate includ două mari categorii de destinaţii: organizarea,
întreţinerea şi funcţionarea instituţiilor sanitare (atât cheltuieli generale, cât şi cheltuieli
medicale); prevenirea şi educaţia sanitară.
Eficienţa acestor cheltuieli se determină pornind de la principalele categorii de efecte pe
care acestea le generează:
 efecte medicale, cu caracter individual, extrem de importante deoarece vizează
refacerea sănătăţii, esenţială şi mai presus de orice pentru persoanele bolnave şi
pentru familiile lor;
 efecte sociale, care reflectă starea generală de sănătate a întregii populaţii, cum sunt:
speranţa medie de viaţă, morbiditatea, mortalitatea generală şi cea infantilă, gradul de
asistenţă medicală a populaţiei (număr de locuitori la un medic, la un pat de spital,
arondaţi unei unităţi sanitare etc.);
 efecte economice, care reflectă în general “neproducţia” datorată stării
nesatisfăcătoare a sănătăţii: perioada medie de incapacitate de muncă, eradicarea unor
boli, creşterea duratei medii a vieţii active ş.a.
4.1.3 Cheltuielile publice pentru cultură
Cheltuielile publice pentru cultură au în vedere organizarea, funcţionarea şi întreţinerea

instituţiilor culturale legate de orice artă (biblioteci, muzee, teatre, filarmonici, operă - operetă,
patrimoniul cultural), dar şi presa, edituri, case de film ş.a. Aceste cheltuieli reflectă politica
culturală a statului.
Principalele surse de finanţare sunt fondurile bugetare, încasările proprii ale instituţiilor
respective, donaţii, sponsorizări.
Specificul finanţării este legat de modul în care se finalizează activitatea acestor
instituţii26:
 în cazul finalizării în bunuri (cărţi, librete, partituri, filme, picturi, sculpturi ş.a.),
acestea presupun vânzarea în condiţii economice, adică astfel încât preturile
practicate să acopere costurile şi să rezulte chiar un profit. În acest caz finanţarea este
de tipul autofinanţării, iar bugetul intervine numai în măsura în care preţul nu acoperă
26
48
costul sau când doreşte să subvenţioneze astfel de bunuri pentru a încuraja consumul
lor.
 în cazul finalizării prin servicii (audiţii, vizionari, concrete, spectacole ş.a.) acestea se
fac adesea cu titlu gratuit (vizite la muzee, concerte pentru copii) sau cu tarife
modice. În acest caz finanţarea se face preponderent prin buget în completarea
încasărilor proprii respectivelor instituţii sau prin constituirea acestor încasări în
venituri extrabugetare.
Finanţarea acestor activităţi se face în cea mai mare parte din bugetele locale. Principala
destinaţie a lor o reprezintă activităţile curente (salarii, materiale, servicii şi utilităţi generale) şi
investiţii în infrastructură (construcţii), iar ca excepţie investiţii în opere de artă.
În multe ţări (inclusiv România) în categoria acestor cheltuieli se includ şi cele pentru
culte, activitatea sportivă, acţiuni pentru tineret şi recreare / divertisment.
Finanţarea prin sponsorizare, în ţara noastră, este stimulată prin faptul că sponsorul poate
beneficia de reducerea bazei impozabile a impozitului pe profit, în funcţie de tipul de activitate
(culturală, de culte, sportivă, pentru tineret, pentru recreare) pe care a sponsorizat-o.
4.2. Cheltuieli publice pentru acţiuni economice
În cadrul acestei categorii de cheltuieli se includ, în mod frecvent, şi cheltuielile pentru

protecţia mediului şi cele pentru cercetare - dezvoltare.
1. Cheltuielile publice pentru acţiuni economice, sunt efectuate de stat în contextul
funcţiei sale de reglare a proceselor economice. Intervenţia statului prin astfel de cheltuieli are
efecte preponderente asupra echilibrului intern, deoarece măreşte cererea pe piaţa internă prin
cererea / consumul public, sperând că prin aceasta să se producă o relansare economică ce va
avea efecte ulterioare în echilibrul bugetului (prin creşterea veniturilor fiscale).
Beneficiarul principal al acestor cheltuieli este sectorul economic public şi, în mai mică
măsură, sectorul economic mixt şi cel privat. Dimensiunea sectorului public este, de aceea, unul
din factorii ce determina mărimea acestor cheltuieli, la care se adaugă orientarea politică a
legislativului şi executivului privind necesitatea şi eficienţă unui sector public.
Teoria economică, în marea ei măsură, consideră, în general, neeficientă funcţionarea
sectorului economic public, deoarece tendinţa de a-l susţine prin buget este o capcană în care
guvernanţii cad adesea încercând să evite nemulţumirile sociale consecutive unei atitudini
neintervenţioniste din partea guvernului. J. K. Galbrith atrăgea atenţia asupra efectelor negative
ale acestei modalităţi de intervenţie, care modifică nefast mecanismul “mâinii invizibile” (piaţa
şi concurenţa), deoarece creează un regim inechitabil în tratamentul agentului economic privat în
comparaţie cu cel public, atâta timp cât apartenenţa la un sector de proprietate nu trebuie să
devină criteriu de preferenţialitate sau discriminare.
În ţările dezvoltate europene ponderea sectorului economic public nu depăşeşte 25% din
producţia ramurilor neagricole, iar în cele din America de Nord, Oceania şi Asia de sud-est
(inclusiv Japonia) este până la 10 - 15 %. În toate aceste ţări nu există practic sector economic
public agricol, întrucât proprietatea publică asupra pământului, este de foarte mică întindere. În
timp, în toate aceste ţări, dimensiunea sectorului public a oscilat, urmare a unor legiferări privind
etatizarea sau, respectiv, privatizarea, ulterioare unor conjuncturi din care, parlamentele sau
guvernele, au tras concluzii privind oportunitatea unei sporiri / diminuări a respectivului sector.
Din punct de vedere al conţinutului economic, cheltuielile publice pentru acţiuni
economice includ cheltuieli curente (de întreţinere şi funcţionare, subvenţii, avansuri
rambursabile, dobânzi subvenţionate, cheltuieli financiare) şi cheltuieli de capital (investiţii
pentru înfiinţare, restructurare, modernizare, amenajări ş.a.).
Din punctul de vedere al formei pe care le îmbracă, aceste cheltuieli se constituie în cea
mai mare parte în ajutoare financiare: directe sau indirecte.
Ajutoarele financiare directe sunt: subvenţii, investiţii, avansuri rambursabile, finanţarea
informării / publicităţii.
49
Ajutoarele financiare indirecte sunt: avantaje fiscale, garanţii.
A. Subvenţiile reprezintă ajutoare financiare acordate de stat pentru agenţi economici în
dificultate (activitate economică ineficientă). Subvenţiile sunt de trei mari categorii:
a) subvenţii de funcţionare / exploatare care au în vedere acoperirea diferenţei între preţul
de vânzare al unui produs / serviciu (mai mic) şi costul acestuia (mai mare). Dacă preţul de
vânzare (mai mic) este rezultatul unei masuri administrative a statului, atunci de astfel de
subvenţii pot beneficia şi agenţii economici privaţi;
b) subvenţii pentru export care iau cel mai adesea forma primei de export şi au ca scop
susţinerea puterii competitive a agenţilor economici naţionali pe pieţe străine. Cuantumul primei
este stabilit astfel:
PE = pimax – pemin
unde: pimax = preţul cel mai mare pe piaţa internă;

pemin = preţul cel mai mic pe piaţa externă.
Subvenţiile pentru export pot apare şi sub alte forme: restituirea unor impozite plătite de
exportatori (restituirea TVA pentru produsele exportate este generalizată în ţările ce practică
această taxa de consum), facilităţi la transport, avantaje valutare.
c) Subvenţii pentru dobânzi care au în vedere diminuarea costurilor presupuse de apelul la
credit al agenţilor economici. Acest lucru se poate realiza printr-o convenţie cu o bancă
comercială sau un consorţiu / grup de bănci comerciale privind stabilirea unei dobânzi sub
nivelul pieţei, urmând ca diferenţa să o suporte statul din buget. Accesul la credite cu dobânzi
subvenţionate poate fi plafonat sau nu, condiţionat sau nu, pentru toţi agenţii economici sau
numai pentru cei publici. Pe de altă parte, se mai poate realiza prin deschiderea de către stat a
unor linii de credit cu dobânzi sub nivelul pieţei, prin constituirea în buget sau într-un fond
special a unor surse financiare dedicate acestui scop.
B. Investiţiile reprezintă ajutoare financiare acordate de stat pentru dezvoltarea sectorului
public în general sau, mai ales, în ramuri sau zone (regiuni) defavorizate. Obiectivele de
investiţii pot fi crearea de noi unităţi economice, extinderea unora existente, modernizări,
restructurai, infrastructură (căi de comunicaţie şi utilităţi).
C. Avansurile rambursabile reprezintă ajutoare financiare pentru finanţarea în
coparticipare cu agentul economic organizator a unor acţiuni externe de prospectare a pieţei sau
de prezentare de produse. Aceste avansuri sunt restituite de agentul organizator din vânzările
rezultate în urma respectivelor acţiuni.
D. Finanţarea informării / publicităţii reprezintă ajutoare financiare destinate difuzării de
informaţii, studiilor de marketing sau de fezabilitate, organizării de participări la expoziţii,
târguri, saloane etc. de prezentare.
E. Avantajele fiscale reprezintă obligaţii fiscale pe care agenţii economici (publici sau
privaţi) le au faţă de stat şi la care acesta renunţă în beneficiul lor. Cele mai uzuale forme sunt:
amortizarea accelerată, reducerea impozitului pe profitul reinvestit, creditul fiscal, diminuarea
sau scutirea de unele impozite / taxe pentru investiţii şi obiectivele realizate în ramuri de interes
major sau în zone considerate defavorizate ş.a.
F. Garanţiile reprezintă obligaţii de plată pe care şi le asumă statul faţă de creditori şi în
beneficiul unui agent economic ce a solicitat acestora un împrumut, în cazul în care acesta din
urmă nu poate onora sarcinile de rambursare convenite cu creditorii.
Sursa de finanţare a tuturor acestor cheltuieli o reprezintă bugetul de stat. În bugetul
României, aceste cheltuieli se regăsesc în partea V-a “Acţiuni economice”, defalcat pe ramuri şi
în partea IV-a pentru servicii şi dezvoltare publică şi locuinţe.
2. Cheltuielile publice pentru protecţia mediului reflectă politica ecologică a statului şi
sunt efectuate de acesta pentru menţinerea parametrilor ecologici în contextul efectelor negative
pe care dezvoltarea economică le-ar putea avea asupra mediului natural. Această concepţie,
50
apărută la începutul anilor ‘70 şi menţionată în lucrarea “Limitele dezvoltării” (Clubul de la
Roma 1972), este cunoscută azi ca dezvoltare durabilă şi presupune concomitenţa dezvoltării
economice cu, cel puţin, păstrarea parametrilor de mediu.
Intervenţia statului în această chestiune este determinată de caracterul public al mediului
înconjurător şi de faptul că alterarea lui afectează întreaga comunitate. Statul intervine, dar nu
este echitabil şi nici raţional ca eforturile de refacere / păstrare a caracteristicilor de mediu
natural să fie suportate de întreaga societate în mod solidar. De aceea, în finanţarea acestor
acţiuni, primează principiul “poluatorul plăteşte”.
Sursele financiare pentru astfel de cheltuieli sunt: fonduri provenite de la / cheltuite de
agenţii economici (penalităţi pentru pagube produse mediului, investiţii pentru protejarea
mediului / combaterea poluării, impozite / taxe / redevenţe pentru consumul factorilor de mediu),
fonduri ale bugetului, fonduri speciale pentru protecţia mediului / combaterea poluării, credite /
ajutoare de la organisme internaţionale.
Principalele cheltuieli suportate din buget sunt: investiţii în mediu, avantaje fiscale şi
subvenţii pentru agenţii economici care se implică în protecţia mediului, finanţarea cercetării
ştiinţifice efectuate în beneficiul mediului.
3. Cheltuielile publice pentru cercetare - dezvoltare reflectă politica statului în domeniul
ştiinţei şi sunt efectuate de acesta pentru a susţine şi încuraja inovarea.
Finanţarea acestui domeniu se face cu anumite diferenţieri în raport cu forma pe care o
îmbracă cercetarea:
 cercetarea fundamentală, al cărui scop este inovarea teoretică, extinderea limitelor
cunoaşterii şi care este finanţată în mare măsură de către stat;
 cercetare aplicativă, al cărui scop este inovarea practică, respectiv crearea de produse
/ servicii / tehnologii / tehnici / reţete noi sau îmbunătăţiri şi care este finanţată în
mare măsură de agenţii economici;
 cercetare de dezvoltare, al cărui scop este aplicarea cercetării şi / sau transferul ei în
economie şi societate şi care este finanţată în mare măsură de agenţii economici.
Principalele surse de finanţare sunt: bugetul de stat, fondurile de cercetare - dezvoltare ale
agenţilor economici, sursele externe.
O poziţie aparte şi un rol deosebit în acest domeniu revine universităţilor, care efectuează
cercetări pe baza de contract (cu statul sau cu agenţi economici) şi care îşi constituie fonduri
proprii pe care, în mare măsură, le folosesc pentru finanţarea infrastructurii cercetării
universitare (laboratoare, dotări, echipamente, aparatură etc.), pentru întreţinerea unui mediu de
documentare, de comunicare şi de schimb de informaţii de înaltă operativitate, ca şi pentru
formarea resursei umane de cea mai înaltă calificare pentru desfăşurarea cercetării ştiinţifice.
Finanţarea bugetară (si nu numai) a cercetării are la bază principiul selecţiei, al
competitivităţii între oferte de cercetare similare sau apropiate, din care este aleasă una pe baza
programului de cercetare propus finanţatorului.
4.3. Cheltuielile pentru servicii publice generale, apărare, ordine publică şi siguranţă
naţională
Cheltuielile de acest tip sunt ocazionate de necesitatea existenţei unor organe specializate
rezultate din însăşi existenţa statului. Acestea sunt:
a) organe ale puterii şi administraţiei publice, în care se includ:
 instituţia prezidenţială;
 organele puterii legislative centrale sau locale (parlamentul şi camerele sale, consilii
locale);
 organele puterii judecătoreşti. În ţara noastră aici se includ Ministerul Justiţiei şi
structura sa de tribunale, judecătorii şi curţi de apel, Curtea Supremă de Justiţie şi
Ministerul Public;
51
 organele executive centrale sau locale (guvern, ministere, prefecturi, primării); în ţara
noastră, aici se include Curtea de Conturi, Curtea Constituţională, Comisia Naţională
a Valorilor Mobiliare, Avocatul poporului, alte agenţii şi oficii guvernamentale.
b) organele şi organismele militare de apărare;
c) organele de ordine publică, în care se includ:
 poliţia;
 jandarmeria;
 siguranţa;
 servicii de informaţii;
 servicii speciale de pază şi protecţie;
 în ţara noastră, aici se mai includ grănicerii, paza şi apărarea contra incendiilor,
penitenciarele, arhivele statului ş.a.
Factorii de care depind aceste cheltuieli sunt: mărimea şi structura aparatului de stat (în
care un rol important revine birocraţiei, regimului politic, aderării la organisme supranaţionale
sau cu vocaţie internaţională sau mondială), nivelul salarizării funcţiilor publice, factorii sociali
(crima organizată, terorismul, corupţia, tensiunile sociale, urbanizarea etc.), înzestrarea tehnică
ş.a.
Finanţarea cheltuielilor se face din buget, din venituri proprii, din donaţii şi din credite
externe. Principalele categorii de cheltuieli sunt cele curente (pondere puternic majoritară),
incluzând salarii şi cheltuieli administrative şi gospodăreşti, şi cele de capital (pondere mică,
efectuate şi din credite externe), incluzând construcţii, dotări informatice, mijloace de transport
ş.a.
În ce priveşte cheltuielile de apărare se face distincţia între:
 cele directe, referitoare la întreţinerea forţelor de apărare, dotarea lor, drepturile de
personal, hrana şi echipament / cazarmament, cercetarea ştiinţifică militară şi / sau
pentru apărare. Cheltuielile acestea se prevăd pentru şi sunt gestionate de Ministerul
Apărării;
 cele indirecte, referitoare la iniţierea unor acţiuni militare de forţă sau lichidarea
urmărilor acestora şi care sunt prevăzute distinct, din buget sau din fonduri speciale,
gestionate direct de Guvern sau de alte ministere şi organisme guvernamentale.
52
CHELTUIELI PUBLICE PRIVIND ASIGURĂRILE SOCIALE
Obiective: Cunoaşterea sistemului asigurărilor sociale de stat

Formele de protecţie socială;
Asigurările sociale de stat
Cuvinte cheie:
Cheltuieli pentru acţiuni social-culturale;
Cheltuieli privind asigurările sociale;
Asigurările sociale sunt o formă de protecţie şi sprijin, organizată de societate, pentru

cazul în care membrii ei sunt în incapacitate temporară sau permanentă de a-şi câştigă prin
muncă existenţa lor şi a familiilor lor27.
În noţiunea de “societate” se includ: statul, companiile naţionale, regiile autonome,
societăţile comerciale, unităţile şi organizaţiile cooperatiste, asociaţiile, întreprinzătorii
particulari şi înseşi persoanele fizice, care, toate, apar în calitate de contribuabili pentru fondurile
de asigurări sociale.
Beneficiarii asigurărilor sociale sunt salariaţii şi pensionarii, membrii cooperaţiei şi
asociaţiilor agricole, agricultorii, întreprinzătorii particulari şi meşteşugarii cu ateliere proprii,
slujitorii cultelor, avocaţii, personalul casnic sau de serviciu al persoanelor fizice şi asociaţiilor
de locatari ş.a., unii dintre ei automat, în virtutea legii, alţii în măsura în care au fost şi / sau sunt
contribuabili. În afara lor, beneficiari sunt şi membrii familiilor lor, ca şi copiii orfani, persoanele
fără nici un sprijin, familiile cu mulţi copii ş.a.
Riscurile de incapacitate de muncă includ o paletă foarte largă cum sunt: accidentările,
bolile, maternitatea, invaliditatea, vârsta sub sau peste limita legală de muncă, lipsa susţinătorilor
legali, alte situaţii deosebite.
Mulţimea şi diversitatea contribuabililor, beneficiarilor, riscurilor, surselor de finanţare
conferă asigurărilor sociale caracterul de sistem. În ţara noastră, sistemul asigurărilor sociale
cuprinde următoarele componente:
1) asigurările sociale de stat cu caracter general, gestionate în principal de Ministerul
Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale şi de Casa Naţională a Asigurărilor Sociale;
2) asigurările sociale pentru sănătate dedicate exclusiv acestui scop şi care sunt gestionate
de Casa Naţională de Asigurări pentru Sănătate şi de casele judeţene şi a municipiului Bucureşti.
5.1. Asigurările sociale de stat
Organizarea acestei componente a sistemului asigurărilor sociale este realizată pe baza

unor principii care exprimă caracterul legal, general, garantat de stat, echitabil al acestora:
27
Bucureşti,1995.
53
a) principiul unicităţii, potrivit căruia sistemul naţional de asigurări sociale generale este
unic, expresie a solidarităţii sociale generale şi între generaţii, dar şi al minimizării
riscurilor pe care le incumbă organizarea unor sisteme private sau facultative sau
delimitate, pe care totuşi nu le respinge;
b) principiul obligativităţii, potrivit căruia obligaţiile contribuabililor şi drepturile
beneficiarilor nu sunt facultative, fiind stabilite prin lege;
c) principiul generalităţii, potrivit căruia sistemul are drept contribuabili pe toţi realizatorii
de venituri din propria activitate şi drept beneficiari întreaga populaţie activă a ţării,
inclusiv membrii familiilor fiecărui cetăţean activ, pentru toate riscurile şi situaţiile
deosebite ce pot genera incapacitate de muncă şi de asigurare a existenţei;
d) garantarea de către stat, ceea ce înseamnă că, în condiţiile legii, deficitele fondurilor de
asigurări sociale sunt acoperite din bugetul de stat;
e) echitatea socială, potrivit căreia sunt contribuabili toţi cei ce au posibilitatea să
contribuie şi sunt beneficiari toate persoanele fizice care au contribuit şi / sau suferă unul
de riscurile menţionate de lege;
f) scutirea de taxe şi impozite, aplicabilă petiţionării pentru dobândirea drepturilor de
asigurări sociale, dar şi unora dintre veniturile dobândite în acest context (pensii,
ajutoare, unele indemnizaţii);
g) principiul imprescriptibilităţii, potrivit căruia, dreptul de asistenţă prin sistem nu se
pierde în timp, indiferent când s-a produs riscul acceptat prin lege;
h) principiul incesibilităţii, potrivit căruia drepturile dobândite prin sistem sunt considerate
drepturi personale ce nu pot constitui obiect de tranzacţie sau cedare, nici măcar parţial;
i) principiul autonomiei şi descentralizării, potrivit căruia asigurările sociale se realizează
de către asiguraţi prin organizaţii proprii, competente.
Constituirea surselor financiare în sistemul asigurărilor sociale de stat se face din
venituri dedicate (afectate) şi anume:
CONTRIBUŢII
Guvernul a redus, la 1 ianuarie 2018, numărul de contribuții sociale obligatorii pe care
trebuie să le plătească angajatorii pentru propriii salariați, conform unui act normativ publicat în
noiembrie 2017 în Monitorul Oficial. Concret, au rămas contribuția la pensii (CAS) și contribuția
la sănătate (CASS), ce sunt suportate în totalitate de salariat, plus contribuția asiguratorie pentru
muncă (CAM), ce este suportată doar de angajator.
I) contribuţia la pensii pentru asigurările sociale se plăteşte de persoanele juridice şi
fizice care au salariaţi, de regulă diferenţiat după mai multe criterii, cum sunt grupa de muncă,
numărul angajaţilor ş.a. Contribuţia se calculează după relaţia:
CAS = TFSB×c
unde: CAS = contribuţia pentru asigurări sociale;

TFSB = total fond de salarii brut/venitul brut;
c = cota de asigurări sociale.
În TFSB se includ: fond salarii brut, drepturi de concedii, sporuri de salarii (vechime, ore
suplimentare, munca de noapte, periculozitate, toxicitate etc.), indemnizaţii de conducere,
participarea salariaţilor la profit, prime.
În prezent cotele de contribuții de asigurări sociale sunt următoarele:
a) 25% datorată de către persoanele fizice care au calitatea de angajați sau pentru care
există obligația plății contribuției de asigurări sociale, potrivit legii;
b) 4% datorată în cazul condițiilor deosebite de muncă, astfel cum sunt prevăzute în
Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările și completările
ulterioare, de către persoanele fizice și juridice care au calitatea de angajatori sau sunt asimilate
acestora;
54
c) 8% datorată în cazul condițiilor speciale de muncă, astfel cum sunt prevăzute în Legea
nr. 263/2010, de către persoanele fizice și juridice care au calitatea de angajatori sau sunt
asimilate acestora.
Cota de contribuție de asigurări sociale de sănătate este de 10% și se datorează de către
persoanele fizice care au calitatea de angajați sau pentru care există obligația plății contribuției
de asigurări sociale de sănătate, potrivit prezentei legi.
Contribuţia pentru asigurări sociale pe grupe de muncă este:
 grupa I – condiţii speciale de muncă – 33%;
 grupa II – condiţii deosebite de muncă de muncă – 29 %;
 grupa III – condiţii normale de muncă – 25%.
În cota de contribuţie individuală de asigurări sociale este inclusă şi cota de contribuţie
aferentă fondurilor de pensii administrate privat, prevăzută de Legea nr. 411/2004 privind
fondurile de pensii administrate privat, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Grupele de muncă I (condiţii foarte vătămătoare şi foarte grele) şi II (condiţii grele sau
vătămătoare) includ activităţi pentru care riscurile muncii sunt mai mari (accidente, îmbolnăviri
etc.) şi care conferă unele avantaje la pensionare (vârsta de pensie mai mică, vechimea în muncă
minimă necesară pensionarii mai redusa, cota pensiei din salariu mai mare).
Din anul 2018 există doar trei contribuții sociale obligatorii, față de șase, câte erau
până la finele anului 2017, reiese din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 79/2017 pentru
modificarea și completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal. Documentul a fost publicat
în noiembrie 2017 în Monitorul Oficial, astfel că se aplică de la 1 ianuarie 2018.
Mai exact, este vorba de următoarele contribuții obligatorii:
contribuția la pensii pentru condiții normale de muncă, în cotă de 25%, ce este în
totalitate în sarcina salariatului;
o dacă este vorba de condiții deosebite de muncă, angajatorul are în sarcină o cotă
suplimentară de 4%(deci 29% în total, salariat + angajator);
o dacă este vorba de condiții speciale de muncă, angajatorul are în sarcină o cotă
suplimentară de8% (deci 33% în total, salariat + angajator);
contribuția la sănătate, în cotă de 10%, ce este în totalitate în sarcina salariatului;
contribuția asiguratorie pentru muncă, în cotă de 2,25%, ce este în totalitate în
sarcina angajatorului.
Concret, pentru salariații care lucrează în condiții normale, se datorează CAS de 25%,
însă dacă este vorba de condiții mai grele de muncă, se datorează CAS de 29% sau 33%. Cu
alte cuvinte, angajatorul datorează CAS, împreună cu salariatul, numai când vine vorba de
condiții mai grele de muncă.
II. Contribuția asiguratorie pentru muncă.
Referitor la CAM, aceasta înglobează celelalte patru contribuții sociale existente până
în decembrie 2017. Mai precis, contribuția asiguratorie pentru muncă este formată din fostele
contribuții pentru șomaj, concedii medicale, riscuri profesionale și creanțe salariale. Banii
strânși din contribuția asiguratorie pentru muncă (2,25%) sunt împărțiți după cum urmează:
15% se duce la Fondul de garantare pentru plata creanțelor salariale;
20% se duce la bugetul pentru șomaj;
5% se duce la Sistemul de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale;
40% se duce la Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate pentru plata
concediilor medicale;
20% se duce la bugetul de stat, într-un cont distinct.
În esență, asta înseamnă că, în mod normal, doar salariatul datorează CAS și CASS,
dar că angajatorul se ocupă de calcularea, reținerea și plata lor către stat. Apoi, contribuția
asiguratorie pentru muncă este exclusiv în sarcina angajatorilor. Până în 2018, în afară de
contribuția la șomaj, ce era suportată în mod egal de salariat și angajator, contribuțiile pentru
concedii medicale, riscuri profesionale și creanțe salariale cădeau numai în sarcina angajatorului.
55
Din 2018, angajatorul datorează pentru un salariat un total minim de 37,25% (condiții
normale de muncă), față de 39,25%, cât era totalul minim până la finele lui 2017. Pentru condiții
mai grele de muncă, totalul ajunge la 41,25% sau la 45,25%.
Până la 31 decembrie 2017, totalul contribuțiilor sociale ajungea, mai precis, cel puțin
la 39,25%, însă, în funcție de condițiile de muncă ale unui salariat, totalul putea ajunge chiar și
la 49,95%. Vechiul tablou al contribuțiilor sociale arăta cam așa:
contribuția la sănătate: cotă totală de plată de 10,7% (salariat + angajator);
contribuția pentru concedii medicale: cotă totală de plată de 0,85% (doar angajatorul);
contribuția pentru accidente de muncă și boli profesionale: cotă totală de plată
între 0,15% și 0,85% (doar angajatorul);
contribuția la pensii: cotă totală de plată între 26,3% și 36,3% (salariat + angajator);
contribuția la șomaj: cotă totală de plată de 1% (salariat + angajator);
contribuția pentru creanțe salariale: cotă totală de plată de 0,25% (doar angajatorul).
Calcularea, reținerea și plata CAS (cotele noi), CASS (cota nouă) și CAM s-a făcut
efectiv din luna februarie 2018, pentru veniturile aferente lunii ianuarie 2018. Astfel, pentru
veniturile aferente lunii decembrie 2017 (pentru care s-au plătit contribuții în ianuarie 2018), s-
au aplicat vechile șase contribuții sociale și cotele aferente.
Contribuabilii obligați la plata contribuției asiguratorii pentru muncă sunt, după caz:
a) persoanele fizice și juridice care au calitatea de angajatori sau sunt asimilate acestora,
pentru cetățenii români, cetățeni ai altor state sau apatrizii, pe perioada în care au, conform legii,
domiciliul sau reședința în România, cu respectarea prevederilor legislației europene aplicabile
în domeniul securității sociale, precum și a acordurilor privind sistemele de securitate socială la
care România este parte;
b) persoanele fizice cetățeni români, cetățenii altor state sau apatrizii, pe perioada în care
au, conform legii, domiciliul sau reședința în România, și care realizează în România venituri din
salarii sau asimilate salariilor de la angajatori din state care nu intră sub incidența legislației
europene aplicabile în domeniul securității sociale, precum și a acordurilor privind sistemele de
securitate socială la care România este parte.
Contribuția asiguratorie pentru muncă se datorează pentru veniturile din salarii și
asimilate salariilor, acordate de către contribuabili, respectiv realizate de către persoanele fizice
prevăzute la art. 2201 lit. b).
Cota contribuției asiguratorie pentru muncă este de 2,25%.
Baza lunară de calcul al contribuției asiguratorii pentru muncă o reprezintă suma
câștigurilor brute realizate din salarii și venituri asimilate salariilor, în țară și în străinătate, cu
respectarea prevederilor legislației europene aplicabile în domeniul securității sociale, precum și
a acordurilor privind sistemele de securitate socială la care România este parte, care include:
a) veniturile din salarii, în bani și/sau în natură, obținute în baza unui contract individual
de muncă, a unui raport de serviciu sau a unui statut special prevăzut de lege. În situația
personalului român trimis în misiune permanentă în străinătate, veniturile din salarii cuprind
salariile de bază sau, după caz, soldele de funcție/salariile de funcție corespunzătoare funcțiilor
în care persoanele respective sunt încadrate în țară, la care se adaugă, după caz, sporurile și
adaosurile care se acordă potrivit legii;
b) indemnizațiile din activități desfășurate ca urmare a unei funcții de demnitate publică,
stabilite potrivit legii;
c) indemnizațiile din activități desfășurate ca urmare a unei funcții alese în cadrul
persoanelor juridice fără scop patrimonial;
d) remunerația administratorilor societăților, companiilor/societăților naționale și regiilor
autonome, desemnați/numiți în condițiile legii;
e) remunerația obținută de directorii cu contract de mandat și de membrii directoratului
de la societățile administrate în sistem dualist și ai consiliului de supraveghere, potrivit legii,
precum și drepturile cuvenite managerilor, în baza contractului de management prevăzut de lege;
f) sumele reprezentând participarea salariaților la profit, potrivit legii;
56
g) sume reprezentând salarii, stabilite în baza unor hotărâri judecătorești rămase
definitive și irevocabile/hotărâri judecătorești definitive și executorii;
h) indemnizațiile și orice alte sume de aceeași natură, altele decât cele acordate pentru
acoperirea cheltuielilor de transport și cazare, primite de salariați, potrivit legii, pe perioada
delegării/detașării, după caz, în altă localitate, în țară și în străinătate, în interesul serviciului,
pentru partea care depășește plafonul neimpozabil stabilit
i) indemnizațiile și orice alte sume de aceeași natură, altele decât cele acordate pentru
acoperirea cheltuielilor de transport și cazare, primite de salariații care au stabilite raporturi de
muncă cu angajatori din străinătate, pe perioada delegării/detașării, după caz, în România, în
interesul serviciului, pentru partea care depășește plafonul neimpozabil stabilit la nivelul legal
pentru diurna acordată personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni
cu caracter temporar, prin hotărâre a Guvernului, corespunzător țării de rezidență a angajatorului,
de care ar beneficia personalul din instituțiile publice din România dacă s-ar deplasa în țara
respectivă, cu respectarea prevederilor legislației europene aplicabile în domeniul securității
sociale, precum și a acordurilor privind sistemele de securitate socială la care România este
parte;
j) indemnizațiile și orice alte sume de aceeași natură, altele decât cele acordate pentru
acoperirea cheltuielilor de transport și cazare, primite pe perioada deplasării, în altă localitate, în
țară și în străinătate, în interesul desfășurării activității, astfel cum este prevăzut în raportul
juridic, de către administratorii stabiliți potrivit actului constitutiv, contractului de
administrare/mandat, de către directorii care își desfășoară activitatea în baza contractului de
mandat potrivit legii, de către membrii directoratului de la societățile administrate în sistem
dualist și ai consiliului de supraveghere, potrivit legii, precum și de către manageri, în baza
contractului de management prevăzut de lege, pentru partea care depășește plafonul neimpozabil
stabilit
k) indemnizațiile și orice alte sume de aceeași natură, altele decât cele acordate pentru
acoperirea cheltuielilor de transport și cazare, primite pe perioada deplasării în România, în
interesul desfășurării activității, de către administratori sau directori, care au raporturi juridice
stabilite cu entități din străinătate, astfel cum este prevăzut în raporturile juridice respective,
pentru partea care depășește plafonul neimpozabil stabilit la nivelul legal pentru diurna acordată
personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar,
prin hotărâre a Guvernului, corespunzător țării de rezidență a entității, de care ar beneficia
personalul din instituțiile publice din România dacă s-ar deplasa în țara respectivă.
Contribuția asiguratorie pentru muncă nu se datorează pentru prestațiile suportate din
bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul asigurărilor pentru șomaj, precum și din Fondul
național unic de asigurări sociale de sănătate.
Persoanele fizice și juridice au obligația de a calcula contribuția asiguratorie pentru
muncă și de a o plăti la bugetul de stat, într-un cont distinct, până la data de 25 inclusiv a lunii
următoare celei pentru care se plătesc veniturile sau până la data de 25 inclusiv a lunii următoare
trimestrului pentru care se plătesc veniturile, după caz.
Calculul contribuției asiguratorie pentru muncă se realizează prin aplicarea cotei
prevăzute la asupra bazei de calcul.
Din contribuția asiguratorie pentru muncă încasată la bugetul de stat se distribuie lunar,
până la sfârșitul lunii în curs, o cotă de:
a) 15%, care se face venit la Fondul de garantare pentru plata creanțelor salariale
constituit în baza Legii nr. 200/2006 privind constituirea și utilizarea Fondului de garantare
pentru plata creanțelor salariale, cu modificările ulterioare;
b) 20%, care se face venit la Bugetul asigurărilor pentru șomaj;
c) 5%, care se face venit la Sistemul de asigurare pentru accidente de muncă și boli
profesionale;
d) 40%, care se face venit la bugetul Fondului național unic de asigurări sociale de
sănătate pentru plata concediilor medicale;
57
e) 20%, care se face venit la bugetul de stat într-un cont distinct.
Aprobarea metodologiei de distribuire a sumelor plătite de contribuabili în contul distinct
și de stingere a obligațiilor fiscale înregistrate de către aceștia se va stabili prin ordin al
președintelui A.N.A.F.
Cotele prevăzute se pot modifica prin legea anuală a bugetului de stat.
III) contribuţia asiguraţilor pentru tratament balnear şi odihnă se plăteşte de către cei
ce beneficiază de trimiteri la tratament balnear şi odihnă prin sistemul asigurărilor sociale.
Contribuţia se stabileşte diferenţiat pe tip de trimitere, staţiune, sezon, durata sejurului, categoria
de confort, mărimea salariului tarifar / pensie, costul trimiterii.
IV) alte venituri în care se includ lichidări de debite, dobânzi, majorări sau amenzi
pentru neonorarea la timp a obligaţiei de contribuabil, excedentul anului bugetar anterior,
transferuri din bugetul de stat.
Drepturile de asigurări sociale

Drepturile de asigurări sociale ale beneficiarilor sunt de mai multe feluri28.
A. Pensia este cea mai importantă prestaţie de asigurări sociale acordată în sistemul
public de pensii.Pensia este o prestaţie de natură contributivă şi reprezintă venit de
înlocuire în cazul asigurării împotriva următoarelor riscuri:
bătrâneţe;
pierderea totală sau parţială a capacităţii de muncă;
deces.
În sistemul public de pensii se acordă următoarele categorii de pensii:
a) pensia pentru limită de vârstă;
b) pensia anticipată;
c) pensia anticipată parţială;
d) pensia de invaliditate;
e) pensia de urmaş.
1. Pensii se plătesc, pe toată durata vieţii de după pensionare, persoanelor care îşi
încetează activitatea datorită atingerii limitei de vârstă, persoanelor invalide şi soţului
supravieţuitor al pensionarului (începând de la o anumită vârstă şi dacă nu are alt venit), precum
şi, până la o anumită vârstă, copiilor urmaşi ai salariatului sau pensionarului decedat.
1.1. Pensia pentru munca depusă şi limită de vârstă se acordă persoanelor care, salariate
fiind, au atins vârsta de pensionare şi au o vechime minimă în muncă. Derogări de la vârsta şi
vechimea în muncă sunt prevăzute pentru grupele de muncă I şi II, personal didactic universitar
şi de cercetare, maternitate (mame ce au cel puţin 3 copii şi i-au crescut până la cel puţin vârsta
de 10 ani), anumite handicapuri fizice (nevăzători), anumite funcţii (personal navigant din aviaţia
civilă, dansatori, acrobaţi, balerini, unii salariaţi din căile ferate ş.a.). Pensionarea se face la
cerere sau din oficiu.Pentru obţinerea unei pensii pentru limită de vârstă este necesară
îndeplinirea cumulativă a două condiţii:
 împlinirea vârstei-standard de pensionare;
 realizarea stagiului minim de cotizare.
Potrivit prevederilor art. 53 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii
publice, vârsta standard de pensionare este 63 de ani pentru femei şi de 65 de ani pentru bărbaţi.
Totodată, este reglementat stagiului minim de cotizare la 15 ani, atât pentru femei, cât şi pentru
bărbaţi.
1.2. Pensia de invaliditate se acordă pentru pierderea capacităţii de muncă din cauza de
accident de muncă sau de boală profesională, precum şi celor ce şi-au pierdut capacitatea de
muncă din cauza unor boli/accidente nelegate de muncă, însă condiţionat de faptul că au o
28
58
anumită vechime în muncă şi o anumită vârstă. Cuantumul pensiei se stabileşte în raport cu
salariul, dar şi cu gradul de invaliditate, care poate fi:
 I când capacitatea de muncă este pierdută în totalitate şi este necesară îngrijirea şi
supravegherea invalidului de către o altă persoană;
 II când capacitatea de muncă este total sau în cea mai mare măsură pierdută, dar
invalidul nu necesită îngrijirea din partea altei persoane;
 III când capacitatea de muncă este pierdută cel puţin 50%, dar invalidul poate presta
aceiaşi muncă sau o muncă mai uşoară.
Gradul de invaliditate se stabileşte şi se confirmă periodic, până la împlinirea vârstei
legale de pensionare, de către o comisie de expertiză de pe lângă serviciul judeţean de expertiză
medicală. Beneficiază de pensie de invaliditate, în condiţiile menţionate anterior, şi
următoarele categorii de persoane29:
 a satisfăcut serviciul militar ca militar în termen sau militar cu termen redus, pe durata
legal stabilită, a fost concentrat, mobilizat sau în prizonierat;
 a fost elev al unei şcoli militare/şcoli de agenţi de poliţie sau student al unei instituţii de
învăţământ din sistemul de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională pentru
formarea cadrelor militare, poliţiştilor şi funcţionarilor publici cu statut special din
sistemul administraţiei penitenciare, cu excepţia liceului militar;
 elevii, ucenicii şi studenţii care şi-au pierdut total sau cel puţin jumătate din capacitatea
de muncă, ca urmare a accidentelor de muncă sau bolilor profesionale survenite în timpul
şi din cauza practicii profesionale;
 persoanele care şi-au pierdut total sau cel puţin jumătate din capacitatea de muncă şi
marii mutilaţi, ca urmare a participării la lupta pentru victoria Revoluţiei din Decembrie
1989 ori în legătură cu evenimentele revoluţionare din decembrie 1989, care erau
cuprinşi într-un sistem de asigurări sociale anterior datei ivirii invalidităţii din această
cauză, au dreptul la pensie de invaliditate în aceleaşi condiţii în care se acordă pensia de
invaliditate persoanelor care au suferit accidente de muncă.
Pensia de invaliditate dobândită din riscuri nelegate de muncă se acordă ca şi precedenta,
numai că pentru gradul I de invaliditate cota de pensie este, între 27 şi 70% din salariul luat de
bază la pensionare.
Pensionarii încadraţi în gradul I de invaliditate au dreptul în afara pensiei, la o
indemnizaţie pentru însoţitor în cuantum fix. Cuantumul indemnizaţiei pentru însoţitor reprezintă
80% din valoarea unui punct de pensie, stabilită în condiţiile legii. Pensia de invaliditate se
acordă de la data încetării plăţii indemnizaţiei pentru incapacitate temporară de muncă sau, după
caz, de la data încetării calităţii de asigurat, dacă cererea a fost înregistrată în termen de 30 de
zile de la data emiterii deciziei medicale de încadrare într-un grad de invaliditate, în situaţia
pensiei de invaliditate.
1.3. Pensia de urmaş se acordă copiilor şi şotului supravieţuitor.
Copiii au dreptul la pensie de urmaşi până la împlinirea vârstei de 16 ani sau până la
terminarea studiilor, dar nu peste vârsta de 26 de ani (dacă durata studiilor superioare este de
peste 5 ani).
Soţia supravieţuitoare are dreptul la pensie de urmaş, începând de la 55 de ani şi dacă a
convieţuit cu soţul minim 15 ani (între 10 şi 15 ani pensia se calculează proporţional cu numărul
de ani de convieţuire).
Cuantumul pensiei de urmaş se calculează la pensia de care ar fi beneficiat decedatul, în
cotă de 50% în cazul unui singur urmaş, 75% în cazul a doi urmaşi şi 100% în cazul a trei sau
mai mulţi urmaşi.
În Uniunea Europeană cât şi în România se aplică un sistem de asigurare a pensiilor bazat
pe trei piloni respectiv30:
29
http://www.mmuncii.ro/ro/articole/0000-00-00/pensia-de-invaliditate-988-articol.html
30
Anghelache, G., Finanţele publice ale României, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, p. 210
59
Pilonul I: Sistemul public de asigurări de pensii, în care sunt cuprinşi toţi angajaţii
inclusiv, rezidenţi, pe baza contribuţiilor angajatorilor şi angajaţilor, devenit sistemul bazat pe
principiul “Pay as you go” respectiv, „generaţia activă suportă pensiile pentru generaţia
inactivă”.
Pilonul II: sistem de pensii private, finanţate de angajatori şi angajaţi, până la producerea
evenimentului de ieşire la pensie a angajaţilor, fondurile sunt folosite pentru investiţii,
respectându-se regulile şi tendinţa care funcţionează pe piaţa de capital. Pe baza acestui sistem
de ieşire la pensie, cel în cauză beneficiază de o pensie aflată în corelaţie directă cu mărimea
contribuţiilor sale la acest fond.
Pilonul III: sistem individual de pensii bazat pe contracte bilaterale, încheiate de angajaţi
cu societăţi private de asigurări de viaţă.
1.4. Pensia anticipată se acordă cu cel mult 5 ani înainte de împlinirea vârstei standard de
pensionare, cu condiţia ca asiguratul să depăşească stagiul complet de cotizare cu cel puţin 8 ani.
Persoanele asigurate care au realizat stagiile complete de cotizare prevăzute de lege,
precum şi cele care au depăşit stagiul complet de cotizare cu până la 8 ani pot solicita pensie
anticipată, cu reducerea vârstelor-standard de pensionare cu cel mult 5 ani. Cuantumul (valoarea)
pensiei anticipate parţiale se stabileşte din cuantumul pensiei pentru limită de vârstă care s-ar fi
cuvenit, prin diminuarea acestuia cu 0,75% pentru fiecare lună de anticipare, până la îndeplinirea
condiţiilor pentru obţinerea pensiei pentru limită de vârstă. La data îndeplinirii condiţiilor pentru
acordarea pensiei pentru limită de vârstă, pensia anticipată parţială se transformă în pensie pentru
limită de vârstă şi se recalculează prin eliminarea diminuării şi prin adăugarea perioadelor
asimilate şi a eventualelor stagii de cotizare realizate în perioada de suspendare a plăţii pensiei
anticipate parţiale. Transformarea pensiei anticipate în pensie pentru limită de vârstă se face din
oficiu.
2. Trimiterile la tratament balnear şi odihnă sunt drepturi pe care le primesc

beneficiarii sub forma unor servicii de tratament balnear şi odihnă, ale căror costuri sunt
suportate în proporţie de 70% (în medie) de către asigurările sociale, restul fiind suportat de
beneficiar. La aceste costuri se adaugă şi cele rezultate din reducerile de care se bucură unii
beneficiari. Trimiterile se fac pe baza unor prescripţii medicale, cu prioritate pentru cei încadraţi
în grupele de muncă I şi II, suferinzii de boli cronice sau profesionale, invalizii, familiile cu
mulţi copii.
3. Indemnizaţii şi ajutoare sunt drepturi pe care le primesc beneficiarii pentru mai multe
tipuri de împrejurări / riscuri care le afectează într-un fel sau altul capacitatea de muncă,
punându-i temporar în situaţia de a nu-şi putea câştiga existenţa prin activitatea pe care o
desfăşoară în mod obişnuit. Aceste indemnizaţii şi ajutoare pot fi grupate după obiectul lor astfel:
 privind sănătatea;
 privind maternitatea;
 privind locul de muncă;
 altele.
3.1. Indemnizaţiile privind sănătatea sunt drepturi care se acordă fie în scopul prevenirii,
fie în scopul refacerii sănătăţii.
a) indemnizaţii pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi refacerea / întărirea sănătăţii sunt
acordate salariaţilor angajaţi cu contract pe durată nedeterminată şi sunt suportate parţial de către
cel care a angajat (primele 10 zile) şi parţial de către asigurările sociale de stat. Sunt utilizate
astfel următoarele forme: trecerea temporară în altă muncă (mai uşoară) sau reducerea
programului de lucru, trimiterea la tratament balnear, trimiterea în carantină, acordarea unor
materiale ajutătoare (proteze, aparate, centuri ş.a.).
Pentru prima formă menţionată, indemnizaţia o constituie diferenţa între salariul anterior
trimiterii / reducerii şi cel ce ar trebui plătit după aceasta. Indemnizaţia nu poate fi acordată mai
mult de 90 de zile, iar mărimea ei nu poate depăşi 25% din salariul anterior.
60
Pentru a doua formă menţionată, indemnizaţia o constituie plata zilelor de tratament ce
depăşesc durata concediului de odihnă şi a celor 2-3 zile necesare pentru transport ulterior
tratamentului şi readaptare. Trimiterea la tratament se poate face şi în cazul în care angajatul este
deja în incapacitate de muncă (boala, urmarea unui accident). În acest caz indemnizaţia o
constituie o cotă de 50-85% din salariul tarifar şi sporurile legale de care a beneficiat angajatul
anterior îmbolnăvirii / accidentului şi se acordă pe toată durata tratamentului balnear.
Pentru a treia formă menţionată, indemnizaţia se acordă tuturor angajaţilor (inclusiv celor
temporari) pentru care organele medicale autorizate instituie carantina. Indemnizaţia este de 90%
din salariul tarifar şi se acorda pe toată durata carantinei.
Pentru a patra formă menţionată, se acordă ca indemnizaţie costul sau o parte din costul
materialului recomandat de organul medical competent. În cazul materialelor necesare ulterior
unei boli profesionale sau accident de muncă indemnizaţia este de 100% din costul respectivului
material. În cazul celor necesare ulterior unei boli neprofesionale sau accident în afara muncii,
indemnizaţia se acordă în funcţie de mărimea salariului în cotă de 50-100% din costul
respectivului material.
În toate aceste cazuri, participarea celui ce a angajat este motivată prin stimulentul pe
care aceasta îl creează privind îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi asigurarea protecţiei muncii.
b) indemnizaţia de concediu medical se acordă celor ce primesc un concediu medical în
vederea însănătoşirii în urma îmbolnăvirii sau accidentării. Durata acordării este de 180 de zile,
eventual majorată cu avizul Ministerului Sănătăţii cu încă 90 de zile. La trecerea intervalului de
180 / 270 de zile şi în caz că nu a fost refăcută capacitatea de muncă se recomandă şi se avizează
pensionarea de invaliditate.
Indemnizaţia se acordă tuturor angajaţilor (inclusiv cei temporari) şi cu condiţia (pentru
cei cu contract pe durată nedeterminată) să fi contribuit la asigurările sociale cel puţin 4 luni în
ultimele 12 anterioare îmbolnăvirii / accidentării sau cel puţin 10 luni în ultimele 24 anterioare
îmbolnăvirii / accidentării.
Plata acestor indemnizaţii este în sarcina celui la care este angajat salariatul şi numai
pentru unele excepţii ea revine asigurărilor sociale.
Cuantumul indemnizaţiei se stabileşte ca o cotă din salariul tarifar plus sporurile legale
ale beneficiarului (avute anterior îmbolnăvirii / accidentării) şi diferenţiat după vechimea în
muncă: 50% pentru o vechime până la inclusiv 2 ani; 65% între 2 şi inclusiv 5 ani; 75% între 5 şi
inclusiv 8 ani şi 85% peste 8 ani. Pentru primele 3 zile de concediu medical acordat pentru
îmbolnăviri / accidentări nelegate de muncă, indemnizaţia este de 50% din cea cuvenită conform
diferenţierilor menţionate mai sus. Pentru toate cazurile de îmbolnăviri / accidente legate de
muncă şi pentru bolile infectocontagioase indemnizaţia este de 100% din chiar prima zi a
concediului medical şi pentru toate categoriile de salariaţi.
3.2. Indemnizaţiile pentru maternitate sunt drepturi care se acordă mamelor sau
viitoarelor mame sub forma indemnizaţiei de maternitate, indemnizaţiei pentru îngrijirea
copilului, indemnizaţiei pentru creşterea copilului până la vârsta de 2 ani şi indemnizaţiei de
naştere.
a) indemnizaţia de maternitate se acorda femeilor însărcinate salariate. Cele care
beneficiază prin lege de un concediu de maternitate de 126 zile, în principiu 63 de zile prenatal şi
63 de zile postnatal, cu posibilitatea opţiunii viitoarei mame de a scurta prenatalul în favoarea
postnatalului. De asemenea, se poate acorda, până la vârsta de 9 luni a copilului, un program de
muncă redus cu 2 ore şi fără diminuarea salariului. În acest din urmă caz, indemnizaţia este egală
cu suma cu care s-ar diminua salariul pentru cele 2 ore libere acordate salariatei.
În cazul concediului de maternitate indemnizaţia se stabileşte ca o cotă din salariul tarifar
plus sporurile legale ale angajatei sau în sumă fixă.
b) indemnizaţie pentru îngrijirea copilului se acordă mamelor al cărui copil în vârstă de
până la 3 ani s-a îmbolnăvit. Mama beneficiază de un concediu medical pe durata bolii copilului
şi de o indemnizaţie de 50-85% din salariul ei tarifar plus sporurile legale. Această indemnizaţie
se acordă mamelor ce nu mai beneficiază de indemnizaţia de maternitate (conform a) de mai sus)
61
şi nu au optat pentru indemnizaţia de creştere a copilului (conform c) de mai jos). Plata cade în
sarcina celui ce a angajat.
c) indemnizaţia pentru creşterea copilului până la vârsta de 2 ani se acordă la cerere,
după expirarea postnatalului. În acest context, o formă de sprijin este şi posibilitatea mamelor de
a lucra în scopul creşterii şi îngrijirii copilului.
3.3. Ajutorul pentru lipsa locului de muncă se acordă persoanelor care şi-au pierdut locul
de muncă sau celor ce nu au avut încă un loc de muncă. Sunt uzuale următoarele forme de ajutor:
Ajutorul de şomaj se acordă persoanelor care şi-au pierdut locul de muncă, dar nu din
iniţiativa lor, şi celor ce, terminând studiile, nu-si pot găsi loc de muncă. De la prima condiţie fac
excepţie cazurile în care întreruperea activităţii din proprie iniţiativă este cauzată de un motiv
care nu întrerupe vechimea în muncă la momentul reangajării (îngrijirea copilului sub 7 ani etc.).
Alături de aceste condiţii de cauzalitate a lipsei locului de muncă se mai adaugă condiţii de
evidenţă (înregistrarea la oficiile forţei de muncă şi protecţiei sociale din raza judeţului de
domiciliu, confirmarea medicală a unei stări de sănătate care să-i permită să muncească), condiţii
de inexistenţă a unor surse alternative de venit şi condiţia de refuz nejustificat a unor propuneri
de loc de muncă sau recalificare făcute de oficiul de muncă.
Ajutorul de şomaj se acordă la cerere, după caz, de la data:
 încetării contractului individual de muncă;
 încetării contractului de asigurare pentru şomaj;
 încetării concediului pentru creşterea copilului până la împlinirea vârstei de doi ani,
respectiv trei ani;
 absolvirii, în cazul absolvenţilor unei instituţii de învăţământ.
Indemnizaţia de şomaj se acordă şomerilor pe perioade stabilite diferenţiat în funcţie de
stagiul de cotizare. Cuantumul indemnizaţiei de şomaj, este o sumă fixă, neimpozabilă, lunară
reprezentând 50% din salariul de bază minim brut pe ţară, în vigoare la data stabilirii acestuia.
Persoanele care beneficiază de indemnizaţie de şomaj au următoarele obligaţii:
 să se prezinte lunar la agenţia pentru ocupare a forţei de muncă la care sunt
înregistrate pentru a primi sprijin în vederea încadrării în muncă;
 să participe la serviciile pentru stimularea ocupării şi de formare profesională oferite
de agenţia pentru ocuparea forţei de muncă;
 să caute activ un loc de muncă.
Nu beneficiază de indemnizaţie de şomaj persoanele care, la data solicitării dreptului,
refuză un loc de muncă potrivit pregătirii sau nivelului studiilor sau refuză participarea la servicii
pentru stimularea ocupării si de formare profesională oferite de agenţiile pentru ocuparea forţei
de muncă. De asemenea, nu beneficiază de indemnizaţie de şomaj absolvenţii care, la data
solicitării dreptului, urmează o formă de invăţământ.
3.4. Ajutor de deces se acordă în caz de deces al salariatului, pensionarului sau
membrului cooperator, precum şi în caz de deces al unuia din membrii familiei sale. Legea
stabileşte o varietate de cazuri de acordare a acestui ajutor în raport cu gradul de rudenie, cu
faptul că beneficiarii acestui ajutor erau sau nu în întreţinerea celui dispărut, cu venitul acestuia
sau al beneficiarilor de ajutor, cu existenţa sau nu a unor descendenţi copii în întreţinerea
dispărutului, cu vechimea în muncă ş.a.
Cuantumul ajutorului de deces se stabileşte anual prin legea bugetului asigurărilor sociale
de stat şi nu poate fi mai mic decât valoarea salariului mediu brut pe economie prognozat.
Ajutorul de deces se acordă la cerere pe baza certificatului de deces. Ajutorul de deces se acordă
în cuantumul prevăzut de Legea bugetului asigurărilor sociale de stat şi făcut public de CNPAS,
valabil la data decesului.
În cazul decesului unui membru de familie, cuantumul ajutorului de deces reprezintă
jumatate din cuantumul ajutorului de deces cuvenit unui asigurat sau pensionar. Ajutorul de
deces se suportă integral din bugetul asigurărilor sociale de stat. Legea asigurarilor sociale de stat
pe anul 2018 (Legea nr. 3/2018) stabileşte cuantumul ajutorului de deces astfel:
 în cazul asiguratului sau pensionarului,cuantumului acestui ajutor este de 4,162lei;
62
 în cazul unui membru de familie al asiguratului sau al pensionarului, ajutorul de
deces este de 2081 lei.
În sistemul public de pensii, în afara pensiilor, se mai pot acorda, în condiţiile legii,
următoarele prestaţii:
a) tratament balnear, altul decât cel care, potrivit legii, se suportă de la bugetul fondului
naţional unic de asigurări sociale de sănătate, pentru asiguraţi şi pensionari;
b) bilete de odihnă, pentru asiguraţi;
c) ajutor de deces, în cazul decesului asiguratului, pensionarului sau unui membru al
familiei unuia dintre aceştia.
Casa Naţională de Pensii Publice acordă şi o serie de indemnizaţii cu caracter reparatoriu,
stabilite prin legi speciale.
Bilete de tratament și odihnă
Potrivit prevederilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu
completările şi modificările ulterioare, Casa Naţională de Pensii Publice contractează locuri la
tratament balnear, la începutul fiecărui an, în limita fondurilor aprobate prin bugetul asigurărilor
sociale de stat şi repartizează numărul total de bilete de tratament pentru fiecare casă judeţeană
de pensii în funcţie de numărul total de potenţiali beneficiari şi în funcţie de valorificările din
anii precedenţi.
Deoarece fondurile necesare pentru achiziţia de bilete de tratament balnear sunt aprobate
prin legea anuală a bugetului asigurărilor sociale de stat, licitaţia de achiziţie publică de locuri la
tratament nu se poate organiza până la data publicării în Monitorul Oficial, a acestei legi.
După aprobarea anuală a bugetului asigurărilor sociale de stat va putea fi demarată
procedura privind achiziţia publică de servicii hoteliere, de restaurant şi tratament balnear, şi în
funcţie de tarifele ofertate de prestatori, vor fi contractate un număr de locuri la tratament balnear
şi se va realiza repartiţia pe judeţe a biletelor.
Conform prevederilor Legii nr. 263/2010, locurile de tratament balnear se asigură în
unităţile de tratament din proprietatea CNPP (T.B.R.C.M. – S.A), în număr de 13 la nivelul ţării
şi, în completare, prin contracte încheiate, potrivit legii, cu alte unităţi de profil. La încheierea
contractelor se va ţine seama de gradul de solicitare al staţiunii şi de categoria de confort oferită,
precum şi de nivelul maxim al tarifelor, stabilit de CNPP şi casele de pensii sectoriale, ce poate fi
suportat din bugetul asigurărilor sociale de stat.
Criteriile pe baza cărora se acordă bilete pentru tratament balnear, precum şi nivelul
contribuţiei băneşti individuale a asiguraţilor şi a pensionarilor se aprobă anual.
5.2. Asigurările sociale pentru sănătate
Organizarea acestei componente a sistemului asigurărilor sociale are caracter obligatoriu

şi funcţionează descentralizat. În paralel se pot practica alte forme de asigurări facultative de
sănătate şi se pot organiza şi societăţi private pentru asigurarea sănătăţii.
Asigurările sociale de stat pentru sănătate sunt organizate pe baza următoarelor
principii31:
 cuprinderea exhaustivă a tuturor cetăţenilor ca beneficiari;
 solidaritatea socială, care înseamnă că toţi cetăţenii contribuie conform salariului /
venitului şi beneficiază în măsura în care au nevoie de asistenţă / îngrijire / tratament
în caz de îmbolnăvire / accident; contribuie, totodată, toate persoanele juridice;
 subsidiaritatea, adică sursele financiare constituite prin contribuţia cetăţenilor sunt în
completarea celor pe care le alocă statul pentru sănătate şi a celor pe care cetăţenii
asiguraţi înşişi le cheltuiesc pentru sănătate din propria lor voinţă;
31
63
 definirea strictă a serviciilor ce pot fi prestate în limitele sistemului atunci când se
produce riscul îmbolnăvirii / accidentării; aceste servicii sunt angajate cu furnizori din
sectorul public sau privat;
 finanţarea autonomă, care presupune că sumele din contribuţii ale cetăţenilor şi ale
persoanelor juridice sunt folosite quasiexclusiv pentru finanţarea serviciilor medico-
sanitare; sunt posibile alocaţii bugetare sub formă de subvenţii din partea statului, al
căror obiect îl formează realizarea unor programe guvernamentale pentru protecţia
sănătăţii, cercetare medicală ş.a. sau pentru investiţii de anvergura;
 conducere autonomă, ceea ce înseamnă că există organe proprii de conducere a
activităţii şi de gestionare a fondurilor, care au caracter nonprofit, sunt independente,
au surse proprii de finanţare, au contabilitate proprie şi cont la bancă. Aceste organe
pot colabora cu organe ale statului şi aplică masurile stabilite de Ministerul Sănătăţii.
Calitatea de asigurat revine oricărui cetăţean român cu domiciliul în ţară, din momentul
în care s-a angajat sau a început să plătească contribuţia, precum şi tuturor membrilor familiei
sale, care nu au venituri proprii şi care se află în întreţinerea sa. Legea prevede în ce măsură pot
beneficia de această calitate unii cetăţeni străini sau apatrizi, precum şi cetăţeni români care nu
plătesc contribuţia (cei ce satisfac serviciul militar obligatoriu, cei ce suferă pedepse privative de
libertate, beneficiarii de ajutor social ş.a.).
Contribuţia beneficiarilor se stabileşte la o cotă de 10% din salariul / venitul brut lunar, se
deduce din venitul brut în vederea determinării venitului impozabil şi se varsă la casa de
asigurări pentru sănătate.
Destinaţia fondurilor de asigurări sociale pentru sănătate este stabilită prin lege:
 plata medicamentelor şi serviciilor medicale angajate în beneficiul asiguraţilor;
 cheltuieli de administrare şi funcţionare;
 fond de rezervă, în cotă de 5% din încasări.
Drepturile asiguraţilor se stabilesc printr-un contract-cadru elaborat de Casa Naţională de
Asigurări pentru Sănătate şi Colegiul Medicilor din România, cu avizul Ministerului Sănătăţii şi
aprobat prin hotărâre de Guvern.
Casa Naţională a Asigurărilor pentru Sănătate funcţionează pe baza unui statut propriu în
care se prevăd ca organe de conducere: adunarea generală a reprezentanţilor şi consiliul de
administraţie (preşedinte, vicepreşedinte şi membrii); de asemenea, se prevăd limita competenţei
teritoriale, organizarea activităţii generale şi de specialitate (tehnică, financiar - contabilă,
administrativă etc.), atribuţiile corpului de experţi medicali ş.a. Casa se supune controlului de
gestiune al Curţii de Conturi şi exercită, împreună cu Colegiul Medicilor din România, controlul
activităţii medicale şi a calităţii acesteia.
64
SISTEMUL RESURSELOR FINANCIARE PUBLICE
Obiective: Cunoaşterea conceptului sistemului resurselor

financiare publice
Clasificarea resurselor financiare publice
factorii care influenţează nivelul resurselor financiare
publice;
indicatorii de analiză a resurselor financiare publice;
Cuvinte cheie:
resursele financiare publice;
Resursele financiare reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti necesare

realizării obiectivelor economice şi sociale într-un interval de timp determinat.
Impozitele, taxele, contribuţiile şi împrumuturile de stat, alocaţiile, subvenţiile şi

transferurile bugetare constituie nu numai metode de prelevare şi de repartizare a resurselor
financiare publice, dar şi instrumente cu ajutorul cărora organele de decizie caută să orienteze
dezvoltarea economică şi socială a ţării în direcţia dorită de acestea.
6.1. Conţinutul resurselor financiare publice şi alocarea acestora
Resursele financiare, la nivel naţional, cuprind ansamblul resurselor financiare ale

autorităţilor şi instituţiilor publice, resursele întreprinderilor publice şi private, resursele
organismelor fără scop lucrativ, precum şi resursele populaţiei. Volumul resurselor financiare ale
unei societăţi depinde de mărimea produsului intern brut, precum şi de posibilitatea apelării la
resurse financiare externe (împrumuturi, ajutoare, donaţii etc.).
Resursele financiare publice includ resursele administraţiei de stat
centrale şi locale, resursele asigurărilor sociale de stat şi resursele instituţiilor
publice cu caracter autonom.
Resursele financiare publice includ resursele administraţiei de stat centrale şi locale,

resursele asigurărilor sociale de stat şi resursele instituţiilor publice cu caracter autonom.
Resursele financiare publice împreună cu resursele financiare private constituie, aşadar,
resursele financiare ale societăţii.
65
Dat fiind caracterul limitat al resurselor financiare, se pune problema alocării resurselor
necesare producerii tuturor categoriilor de bunuri: publice, private şi mixte. Producţia de bunuri
publice şi raportul dintre acestea şi bunurile private sunt determinate de decizia privind alocarea
resurselor între sectorul public şi cel privat.
În teoria finanţelor publice, se consideră că alocarea efectivă a resurselor între sectorul
public şi cel privat determină o anumită proporţie între acestea, putându-se accepta că alocarea
resurselor este optimă dacă cerinţele consumatorilor sunt satisfăcute la nivel maxim, prin
intermediul sectorului privat şi a celui public.
6.2. Structura resurselor financiare publice
Cererea de resurse financiare publice este determinată de nivelul şi evoluţia cheltuielilor

publice. Posibilitatea acoperirii cererii de resurse, la un moment dat, este influenţată de un
ansamblu de factori, printre care pot fi menţionaţi:
 factori economici, care imprimă o anumită evoluţie a produsului intern brut, ceea ce
poate să determine sporirea veniturilor impozabile;
 factori monetari (dobândă, credit, masă monetară), care îşi transmit influenţa prin preţ.
Creşterea preţurilor, accentuarea fenomenelor inflaţioniste generează sporirea resurselor
din impozite şi taxe;
 factori sociali, care presupun redistribuirea resurselor în scopul asigurării nevoilor de
educaţie, protecţie şi asigurări sociale, sănătate etc.;
 factori demografici, care în anumite condiţii pot influenţa numărul populaţiei active şi
sporirea numărului contribuabililor;
 factori politici şi militari care, prin măsurile de politică economică, socială sau
financiară pe care le implică, pot avea ca efect sporirea producţiei şi a veniturilor,
creşterea contribuţiilor pentru asigurările sociale, sporirea fiscalităţii, presiuni asupra
bugetului general consolidat, influenţând, în acelaşi timp, nivelul resurselor financiare
publice;
 factori de natură financiară, ce sintetizează influenţa celorlalţi factori prin dimensiunea
cheltuielilor publice. Totodată, volumul cheltuielilor influenţează mărimea deficitului
bugetar, a cărui acoperire necesită resurse publice suplimentare.
Privite din punct de vedere al conţinutului lor economic, principalele categorii de resurse
sunt32:
Prelevările cu caracter obligatoriu sunt constituite în cea mai mare parte din veniturile
cu caracter fiscal (impozite şi taxe de la agenţii economici cu capital privat şi de la populaţie).
Resursele de trezorerie sunt constituite din împrumuturi pe termen scurt, de regulă până
la un an, contractate de stat prin punerea în circulaţie a unor bonuri de tezaur. Resursele astfel
mobilizate constituie un important mijloc de finanţare ce poate fi utilizat pentru acoperirea
golurilor temporare de casă ale bugetului administraţiei centrale de stat, fie pentru acordarea unui
sprijin financiar întreprinderilor publice sau colectivităţilor locale care nu reuşesc să-şi asigure
echilibrul financiar pe seama resurselor proprii. Resursele de trezorerie sunt mobilizate numai
temporar, iar după o anumită perioadă de timp, prin retragerea din circulaţie a bonurilor de
tezaur, are loc restituirea sumelor împrumutate de către stat, de la tezaurul public, pe termen
scurt.
Resursele mobilizate prin intermediul împrumuturilor publice sunt reprezentate de
datoria publica a unui stat pe termen mediu şi lung. Recurgerea la împrumuturi nu poate depăşi
anumite limite, datorită efectelor pe termen lung pe care acestea le au asupra statului debitor.
32
66
În perioada contemporană este posibilă şi finanţarea pe calea emisiunilor monetare fără
acoperire, ca un mijloc de procurare a unor resurse financiare necesare statului.
Structura organizatorică a statelor33 reprezintă un alt criteriu de grupare a resurselor
publice. Astfel, în statele de tip federal, resursele publice se împart în:
 resurse ale bugetului federal;
 resurse ale bugetelor statelor, regiunilor sau provinciilor membre;
 resurse ale bugetelor locale.
În statele de tip unitar, resursele publice se împart în:
 resurse publice ale bugetului central;
 resurse ale bugetelor locale.
 Resursele mobilizate pe linia asigurărilor sociale (contribuţii pentru asigurări sociale)
figurează în bugetul general (central) care se întocmeşte ca un buget consolidat prin
cumularea tuturor categoriilor de resurse pe structura sistemului bugetar (cu
eliminarea transferurilor). În statele de tip federal, aceste resurse se regăsesc ca venit
atât în bugetul general consolidat, cât şi în bugetele statelor, regiunilor sau
provinciilor.
Luând în considerare regularitatea cu care se încasează la bugetul public naţional,
avem34:
Resurse ordinare (curente) care sunt considerate normale constituite din acele venituri la
care statul apelează în mod obişnuit, în condiţii şi care se încasează la buget cu o anumită
regularitate. În categoria resurselor ordinare (curente) se cuprind: veniturile fiscale, contribuţia
pentru asigurările sociale de stat, contribuţiile ce alimentează fondurile speciale şi veniturile
nefiscale.
Veniturile fiscale provin din impozite directe aşezate asupra veniturilor şi averii
persoanelor fizice şi juridice particulare şi din impozite indirecte (taxe de consumaţie sau
accize, taxe vamale, monopoluri fiscale, taxe de înregistrare şi de timbru).
Veniturile nefiscale cuprind prelevările la buget cu titlu de dividend, redevenţe, chirii,
amenzi etc. de la întreprinderile şi proprietăţile de stat şi de la instituţiile publice.
Resursele extraordinare (incidentale) sunt constituite din acele venituri la care statul
recurge în situaţii excepţionale, când resursele curente nu sunt suficiente pentru acoperirea
cheltuielilor publice. În categoria resurselor extraordinare se cuprind: emisiunea de bani de
hârtie peste necesităţile reale ale circulaţiei monetare, împrumuturile contractate pe plan intern
şi în exterior, ajutoarele şi alte transferuri primite din străinătate, ş.a.
Privite din punct de vedere al provenienţei lor resursele financiare publice se grupează
în35:
Resurse interne, alcătuite din: impozite, taxe, veniturile de la întreprinderile şi
proprietăţile de stat, donaţiile interne, emisiunile de bani de hârtie, împrumuturile contractate pe
piaţă internă.
Resurse externe, ce cuprind: împrumuturile de stat externe, transferurile externe primite
sub formă de ajutoare nerambursabile etc. Împrumuturile de stat externe pot fi contractate de la
guvernele altor ţări, de la instituţii financiar-bancare internaţionale, de la bănci private sau la alţi
deţinători de capitaluri băneşti.
Autorul Mutaşcu Mihai prezintă în lucrarea sa şi alte criterii de clasificare a veniturilor
publice sau a resurselor publice pe lângă cele menţionate şi anume36:
După natura juridică se identifică:
33
34
Idem.
35
36
Mutaşcu, I., M., Finanţe publice, Ed. Mirton, Timişoara, 2008, p. 101
67
 veniturile de drept privat, procurate de pe piaţă prin concurenţă cu subiecţii
economici privaţi şi reglementate de dreptul comercial (ansamblul veniturilor
patrimoniale);
 veniturile de drept public, atrase în mod legiferat din sectorul privat pe calea
prelevărilor fiscale şi statuate de normele dreptului public.
Clasificarea Fondului Monetar Internaţional. În viziunea acestui organism internaţional
veniturile publice sunt compuse din:
 veniturile din impozite şi taxe (toate prelevările fiscale mai puţin contribuţiile
sociale);
 contribuţiile sociale (contribuţiile angajatorilor şi angajaţilor, precum şi alte
contribuţii cu caracter social);
 veniturile din transferuri financiare (transferuri financiare primite de la guverne
străine, organizaţii internaţionale sau autorităţi publice de rang inferior);
 alte venituri (venituri din închiriere de proprietăţi ale statului, dividende şi alte rente,
amenzi şi penalităţi, transferuri altele decât cele anterioare, împrumuturi de stat, alte
venituri).
În România, resursele financiare publice sunt structurate pe criterii economice, în
conformitate cu structura Sistemului bugetar. Potrivit prevederilor Legii privind finanţele
publice, resursele financiare publice se constituie şi se gestionează printr-un sistem unitar de
bugete, şi anume: bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale, bugetele
fondurilor speciale, bugetul trezoreriei statului şi bugetele altor instituţii cu caracter autonom, în
condiţiile asigurării echilibrului financiar.
Principalele categorii de resurse publice sunt37:
I. Resursele bugetului de stat:
* Venituri curente
A. Venituri fiscale
A.1. Impozite directe
A.2. Impozite indirecte
B. Venituri nefiscale
* Venituri din capital
II. Resursele bugetului asigurărilor sociale de stat:
A. Venituri fiscale
A.1. Contribuţia pentru asigurările sociale
A.2. Alte contribuţii.
B. Venituri nefiscale
III. Resursele bugetelor locale.
1. Venituri proprii (fiscale şi nefiscale)
2. Cote şi sume defalcate din venituri ale bugetului de stat
3. Cote adiţionale la unele venituri ale bugetului de stat şi ale bugetelor locale
4. Transferuri cu destinaţie specială de la bugetul de stat
IV. Resursele fondurilor speciale
Fondurile speciale se constituie pe seama unor venituri fiscale de tipul contribuţiilor şi
impozitelor indirecte cu afectaţie specială (contribuţia pentru pensia suplimentară, contribuţia la
fondul pentru plata ajutorului de şomaj, taxa pentru drumuri, încasări din comisionul vamal)
precum şi din venituri nefiscale stabilite în raport de destinaţia fiecărui fond (de exemplu,
venituri din aplicarea unei cote asupra volumului de prime brute în cazul fondului special pentru
protejarea asiguraţilor).
Fondurile speciale răspund unor nevoi temporare, specifice fiecărui program de guvernare
şi, de aceea, ele diferă ca număr şi destinaţie, de la o perioadă la alta.
37
Moşteanu, T. şi colectiv, Buget şi trezorerie publică, Ed. Universitară, Bucureşti, 2004.
68
În categoria resurselor financiare publice se includ şi veniturile instituţiilor publice cu
caracter de venituri curente.
6.3. Indicatorii de apreciere ai resurselor financiare publice
Pentru cuantificarea resurselor financiare publice, precum şi pentru a realiza analiza şi

previzionarea acestora se folosesc trei categorii de indicatori:
- indicatori privind nivelul resurselor financiare;
- indicatori privind structura resurselor financiare;
- indicatori privind dinamica resurselor financiare
1. Indicatorii privind nivelul veniturilor publice

a) Un prim indicator privind nivelul veniturilor încasate este valoarea totală a veniturilor
publice (VT) care reprezintă o însumare a veniturilor publice şi se poate exprima atât în mărime
nominală, cât şi în mărime reală.
n
VT   vi
i 1
VT reprezintă veniturile publice totale;
Vi reprezintă valoarea veniturilor fiecărui buget component al bugetului general
consolidat;
i reprezintă numărul bugetelor componente ale bugetului general consolidat.
b) în comparaţii internaţionale se foloseşte, ca indicator privind nivelul veniturilor publice,

ponderea veniturilor publice în produsul intern brut.
VT
VT / PIB   100
PIB
VT reprezintă veniturile publice totale;
PIB reprezintă nivelul produsului intern brut într-o anumită perioadă de timp.
În perioada actuală, la nivelul majorităţii statelor, se remarcă o accentuare a procesului de

redistribuire a veniturilor prin intermediul instrumentelor financiare, ceea ce înseamnă o creştere
a ponderii veniturilor publice în PIB .
c) Un alt indicator folosit în comparaţii internaţionale îl reprezintă veniturile publice
medii pe locuitor exprimate în EURO
VT lei / loc
VT Euro / loc 
Curs lei / Euro
2. Indicatorii privind structura veniturilor publice
Aceşti indicatori exprimă ponderea fiecărei categorii de venituri publice în total venituri
sau într-o anumită grupă de venituri. Indicatorii privind structura veniturilor publice se
calculează pe baza clasificării veniturilor publice.
gi(%)= V i
 100
VT
unde:
gi(%) reprezintă ponderea venitului i în total venituri sau într-o anumită grupă de venituri;
Vi reprezintă venitul a cărui pondere se calculează;
VT reprezintă venitul total sau volumul veniturilor unei anumite grupe de venituri.
69
3. Indicatorii privind dinamica veniturilor publice
Pentru a cuantifica modificările survenite în timp se folosesc o serie de indicatori:
 modificarea nominală şi reală, în mărime absolută şi relativă a veniturilor publice;
 modificarea ponderii veniturilor publice în produsul intern brut;
 modificarea veniturilor publice medii pe locuitor, exprimate în USD/EUR;
 modificarea ponderii veniturilor publice;
 coeficientul de concordanţă a veniturilor publice în raport cu produsul intern brut;
 elasticitatea veniturilor publice în raport cu produsul intern brut.
a) Modificarea nominală şi reală a veniturilor publice, exprimată în mărime absolută şi

relativă, permite comparaţii între veniturile publice ale mai multor ani.
Pentru a determina modificarea nominală a veniturilor publice vom folosi mărimea
veniturilor publice exprimate în preţuri curente. Această modificare poate fi determinată atât în
mărime absolută, cât şi relativă.
VTn / n 1  VTn  VTn 17
unde VTn, VTn-1 reprezintă veniturile publice exprimate în preţuri curente pentru anul O şi
anul 1.
VTn  VTn  1
VTn / n 1  %    100
VTn 1
VTr reprezintă veniturile publice în expresie reală.
Pentru obţinerea unor informaţii cât mai aproape de realitate cu privire la modificarea
veniturilor publice, vom folosi veniturile publice exprimate în preţuri constante.
Modificarea în mărime reală a volumului veniturilor publice se determină prin
următoarele formule:
 modificarea în mărime absolută:
VTnn Vnn 1
VTr  
Ip n I pn 1
 modificarea relativă în expresie reală:

VTrn  Vrn 1
VTr (%)   100
Vrn 1
b) Modificarea ponderii veniturilor publice în PIB se determină astfel:

VTn VTn 1
VT / PIB(%)   100   100
PIBn PIBn 1
c) Modificarea veniturilor publice medii pe locuitor exprimate în EURO/DOLAR se
determină astfel:
VT Euro / loc  VTEuro / loc n  VT Euro / loc n 1
d) Coeficientul de corelare dintre veniturilor publice şi produsul intern brut se determină

după următoarea formulă:
70
VTn
 100
VTn 1
k=
PIBn
 100
PIBn 1
e) Elasticitatea veniturilor în raport cu PIB
VTn  VTn 1
 100
VTn 1
e=
PIBn  PIBn 1
 100
PIBn 1
O elasticitate supraunitară ne indică o creştere a ponderii veniturilor publice în PIB. Dacă

elasticitatea este subunitară se reflectă o tendinţă de restrângere a ponderii veniturilor publice în
PIB. Dacă elasticitatea este unitară are loc o menţinere în timp a ponderii veniturilor publice în
PIB.
Aplicaţia 1: Se dau următoarele date referitoare la veniturile bugetului de

stat al României.:
Indicatorul Valoarea
(milioane lei)
1) Impozitul pe profit 39.396.000
2) Impozitul pe venit datorat de persoanele fizice 59.154.000
3) Cote şi sume defalcate din impozitul pe venit -56.552.200
4) Contribuţii 2.300.000
5) Alte impozite directe 5.942.000
6) TVA 124.574.000
7) Sume defalcate din TVA pentru bugetele locale -34.348.400
8) Accize 45.880.000
9) Taxe vamale 8.163.000
10) Alte impozite indirecte 28.816.000
11) Vărsăminte din profitul net al regiilor autonome 2.000.000
12) Vărsăminte de la alte instituţii publice 6.777.200
13) Venituri diverse 8.100.000
14) Venituri din valorificarea unor bunuri ale statului 551.000
15) Încasări din rambursările împrumuturilor acordate 238.000
Sursa: Ministerului Finanţelor Publice www.mfinanţe.ro
Să se determine:
a) veniturile curente şi veniturile din capital;
b) structura veniturilor curente (fiscale şi nefiscale);
c) veniturile totale şi structura lor pe principalele categorii ale acestora.
a) Veniturile curente=Veniturile fiscale+Venituri nefiscale

Veniturile fiscale=Impozite directe+Impozite indirecte
71
Impozite directe = 39.396.000 + 59.154.000 - 56.552.200 + 2.300.000 + 5.942.000 =
50.239.800
Impozite indirecte = 124.574.000 - 34.348.400 + 45.880.000 + 8.163.000 + 28.816.000
Impozite indirecte=173.084.600
Veniturile fiscale=50.239.800+173.084.600=223.324.400 mil lei

Veniturile nefiscale=2.000.000+6.777.200+8.100.000=16.877.200 mil lei
Veniturile curente=223.324.400+16.877.200=240.201.600 mil lei

Veniturile din capital=551.000
Im pozite directe 50.239.800

 g(%)= Venituri curente  100  240.201.600  100 =20,92%
Im pozite indirecte 173.084.600

Venituri nefiscale 16.877.200

Im pozitul pe profit 39.396.000

 g(%)= Venituri curente  100  240.201.600  100 =16,4%
Im pozitul pe venit 59.154.000

 g(%)= Venituri curente  100  240.201.600  100 =24,63%
Interpretarea rezultatelor: ponderea cea mai mare în veniturile curente o au impozitele

indirecte, având un procent de 72,06%, urmate de impozitele directe cu un procent de 20,92% şi
de veniturile nefiscale cu un procent de 7,03%.
c)Veniturile totale=Venituri curente+Venituri din capital+Încasări din rambursare
Veniturile totale=240.201.600+551.000+238.000=240.990.600 mil lei
Venituri curente 240.201.600

g1(%)= Venituri totale  100  240.990.600  100 =99,67%
Venituri din capital 551.000

g2(%)=  100   100 =0,23%
Venituri totale 240.990.600
Venituri din incasari 238.000

g3(%)=  100   100 =0,1%
Venituri totale 240.990.600
Interpretarea rezultatelor: ponderea cea mai mare în veniturile totale o au veniturile

curente care deţin un procent de 99,67%, urmate de veniturile din capital cu un procent de 0,23%
şi de veniturile din încasări cu un procent de 0,1%.
Aplicaţia 2: Se dau următoarele informaţii referitoare la veniturile publice ale

României:
72
Indicatorul Valoarea în Valoarea în
2007 2008
Veniturile curente (mil lei) 55.496,3 66.888,5
Veniturile din capital (mil lei) 74,3 112
Încasări din rambursările 4,9 4,2
împrumuturilor acordate (mil lei)
Cheltuieli totale (mil lei) 64.630,37 78.867,95
PIB (mil lei) 404.700 503.900
Sursa: Ministerului Finanţelor Publice www.mfinanţe.ro şi a Institutului Naţional de
Statistică www.insse.ro
Să se calculeze:
a) valoarea veniturilor totale şi ponderea acestora în PIB;
b) creşterea nominală absolută şi relativă a cheltuielilor totale şi a veniturilor totale;
c) elasticitatea veniturilor totale în raport cu PIB;
d) coeficientul de concordanţă dintre venituri şi PIB.
a) Veniturile totale=Venituri curente+Venituri din capital+Încasări din rambursare

Anul 2007: Veniturile totale=55.496,3+74,3+4,9=55.575,5 mil lei
Anul 2008: Veniturile totale=66.888,5+112+4,2=67.004,7 mil lei
Ponderea veniturilor totale în produsul intern brut:

VT 55.575,5
VT / PIB2007   100   100 =13,73%
PIB 404.700
VT 67.004,7
VT / PIB2008   100   100 =13,3%
PIB 503.900
Interpretare: veniturile totale deţin în PIB în anul 2007 un procent de 13,73%,

respectiv13,3% în anul 2008.
b) Creşterea absolută şi relativă a cheltuielilor publice totale:
CPT2008 / 2007  CPT2008  CPT2007 =78.867,95-64.630,37=14.237,58 mil lei
CPT2008  CPT2007 78.867,95  64.630,37

CPT2008 / 2007  %    100 =  100 =22,03%
CPT2007 64.630,37
Creşterea absolută şi relativă a veniturilor totale:
VT2008 / 2007  VT2008  VT2007 =67.004,7-55.575,5=11.429,2 mil lei
VT2008  VT2007 67.004,7  55.575,5

VT2008 / 2007  %    100 =  100 =20,57%
VT2007 55.575,5
Interpretarea rezultatelor: în perioada curentă se constată o creştere a cheltuielilor

publice totale cu valoarea de 14.237,58 mil lei, respectiv o creştere de 22,03%, iar veniturile
totale au crescut cu suma de 11.429,2 mil lei, adică cu un procent de 20,57%.
73
c) Coeficientul de elasticitate: e=
VT2008  VT2007 67.004,7  55.575,5
 100  100
VT2007 55.575,5
 =0,84
PIB2008  PIB2007 503.900  404.700
 100  100
PIB2007 404.700
Interpretarea rezultatului: valoarea subunitară a coeficientului ne indică faptul că

veniturile totale sunt inelastice în raport cu produsul intern brut, respectiv modificarea veniturilor
totale este mai lentă decât modificarea produsului intern brut.
d) Coeficientul de concordanţă:
VT2008 67.004,7
 100  100
VT2007 55.575,5 120,57
k=   =0,97
PIB2008 503.900 124,51
 100  100
PIB2007 404.700
Interpretarea rezultatului: valoarea subunitară a coeficientului ne arată că ritmul de

creştere al produsului intern brut devansează ritmul de creştere al veniturilor totale.
Aplicaţia 3: Se dau următoarele date privind execuţia bugetară pentru doi ani în
România:
-mil lei-
Indicatorul Valoarea în 2002 Valoarea în 2003
Veniturile bugetului de stat 178.422,03 241.268,57
Veniturile bugetelor locale 52.364 94.534,2
Veniturile bugetelor asigurărilor 89.211,1 125.822,88
sociale de stat
Produsul intern brut 1.267.561 1.430.428
Populaţia (mii loc) 22.324 22.315
Cursul de schimb lei/dolar 23.405,8 24.567,2
Sursa: Ministerului Finanţelor Publice www.mfinanţe.ro
Să se calculeze:
a) modificarea nominală relativă a veniturile bugetare;
b) modificarea ponderii în PIB a veniturilor totale;
c) veniturile bugetare publice medii pe locuitor exprimate în monedă naţională şi în
dolari;
d) modificarea reală absolută şi relativă, cunoscând indicele preţurilor din 2002
IP=105 %, respectiv IP=108% în 2003.
V BS 2003  V BS 2002 241.268,57  178.422,03

a) V BS (%)   100   100 =35,22%
V BS 2002 178.422,03
V  V BL 2002 94.534,2  52.364
V BL (%)  BL 2003  100   100 =80,53%
VBL 2002 52.364
74
V BASS 2003  VBASS 2002 125.822,88  89.211,1
VBASS (%)   100   100 =41,04%
V BASS 2002 89.211,1
Interpretarea rezultatelor: în anul 2003, faţă de anul 2002, se constată o creştere (în
expresie nominală) a veniturilor bugetului de stat cu un procent de 35,22%, a veniturilor
bugetelor locale cu un procent de 80,53% şi a veniturilor bugetelor asigurărilor sociale de stat cu
un procent de 41,04%.
VT2003 VT2002 461.625,65
VT / PIB(%)   100   100   100
PIB2003 PIB2002 1.430.428
b)
319.997,13
  100  2,2%
1.267.561
VTP2002=319.997,13 milioane lei

VTP2003=461.625,65 milioane lei
c) VT / loc  VT / loc 2003  VT / loc 2002 =2.068,68-1.433,42=635,26 mil lei
VT2002 319.997.130
VT / loc 2002   =1.433,42 mil lei/loc
Populatia 22,324
VT200.3 461.625.650
VT / loc 2003   =2.068,68 mil lei/loc
Populatia 22,315
VT $ / loc  VT$ / loc 2003  VT $ / loc 2002 =0,08-0,06=0,02 $
VT lei / loc2002 1.433,42

VT $ / loc 2002   =0,06 $
Curs lei / $ 23.405,8
VT lei / loc 2003 2.068,68
VT $ / loc 2003   =0,08 $
Curs lei / $ 24.567,2
d) Modificarea absolută în expresie reală:
V BS 2003 V BS 2002 241.268,57 178.422,03

VBS     =223.396,82-169.925,74=53.471,08
Ip 2003 I p 2002 108% 105%
mld lei
V BL 2003 V BL 2002 94.534,2 52.364

VBL     =87.531,67-49.870,48=37.661,19 mld lei
Ip 2003 I p 2002 108% 105%
V BASS 2003 V BASS 2002 125.822,88 89.211,1

V BASS     =116.502,67-84.962,95=31.539,72
Ip 2003 I p 2002 108% 105%
mld lei
Modificarea relativă în expresie reală:
75
V BS 2003  V BS 2002 223.396,82  169.925,74
V BS (%)   100   100 = 31,47%
V BS 2002 169.925,74
V BL 2003  V BL 2002 87.531,67  49.870,48

VBL (%)   100   100 =71,51%
VBL 2002 49.870,48
V BASS 2003  VBASS 2002 116.502,67  84.962,95

V BASS (%)   100   100 =37,12%
VBASS 2002 84.962,95
Interpretarea rezultatelor: în anul 2003, faţă de anul 2002, se constată o creştere, în

expresie reală, a veniturilor bugetului de stat cu valoarea de 53.471,08 mld lei, respectiv o
creştere de 31,47%, a veniturilor bugetelor locale cu suma de 37.661,19 mld lei, adică cu un
procent de 71,51% şi a veniturilor bugetelor asigurărilor sociale de stat cu suma de 31.539,72
mld lei, adică cu un procent de 37,12%.
76
IMPOZITELE: NOŢIUNI GENERALE
Obiective: Cunoaşterea conceptului de impozit;

Clasificarea impozitelor
Elementele impozitelor
Asezarea şi perceperea impozitelor
Cuvinte cheie:
Impozit şi taxă;
Asietă, subiect, obiectul impunerii, cota de impozite, termenul de
plată, aşezarea impozitului, materia impozabilă,
Impozite drecte şi indirecte
7.1. Conţinutul şi rolul impozitelor
Impozitele reprezintă o formă de prelevare a unei părţi din veniturile

şi/sau averea persoanelor fizice şi juridice la dispoziţia statului în vederea
acoperirii cheltuielilor publice. Această prelevare se face în mod obligatoriu,
cu titlu nerambursabil şi fără contraprestaţie directă din partea statului38.
Caracterul obligatoriu al impozitelor trebuie înţeles în sensul că plata acestora către stat
este o sarcină impusă tuturor persoanelor fizice şi/sau juridice care realizează venit dintr-o
anumită sursă sau posedă un anumit gen de avere pentru care, conform legii, datorează impozit.
Dreptul de a introduce impozite îl are statul şi el se exercită, de cele mai multe ori, prin
intermediul puterii legislative (Parlamentul), iar uneori şi, în anumite condiţii, prin organele de
stat locale
Impozitele sunt plăţi care se fac către stat cu titlu definitiv şi nerambursabil. În schimbul
acestora, plătitorii impozitelor nu pot statului un contraserviciu de valoare egală sau apropiată.
Sarcina achitării impozitului pe venit revine tuturor persoanelor fizice şi/sau juridice care
realizează venit dintr-o anumită sursă prevăzută de lege. Această sursă este, pentru muncitori şi
funcţionari - salariul, pentru agenţii economici - profitul, pentru proprietarii funciari - renta,
pentru deţinătorii de hârtii de valoare (acţiuni, obligaţiuni etc.) - venitul produs de acestea
(dividende, dobânzi ş.a.). Micii meseriaşi şi liber-profesioniştii suportă impozitele din venitul
realizat de pe urma activităţii desfăşurate.
Rolul cei mai important al impozitelor se manifestă pe plan financiar, deoarece acestea
constituie mijlocul principal de procurare a resurselor financiare necesare pentru acoperirea
38
77
7.2. Elementele tehnice ale impozitelor sau ale prelevărilor fiscale
Pentru ca prin impozite să se poată realiza obiectivele financiare, economice şi sociale

urmărite de către stat la introducerea lor, este necesar ca reglementările fiscale să fie cunoscute şi
respectate atât de organele fiscale, cât şi de contribuabili. Drept urmare, în legile prin care se
instituie impozite se precizează persoanele în sarcina cărora cade plata impozitelor, materia
supusă impunerii, mărimea relativă a impozitului, termenele de plată, sancţiunile ce se aplică
persoanelor fizice şi/sau juridice care nu-şi onorează obligaţiile fiscale la termenele stabilite,
sustrag materia impozabilă de la impunere şi încalcă alte dispoziţii ale reglementărilor fiscale.
Printre elementele impozitului se numără: subiectul (plătitorul), suportătorul, obiectul
impunerii, sursa impozitului, unitatea de impunere, cota (cotele) impozitului, asieta, termenele de
plată după cum se poate observa în figura următoare39.
ELEMENTELE IMPOZITULUI
Subiectul Unitatea de impunere
Suportătorul Cota impozitului
Obiectul impunerii Asieta
Sursa Termenul de plată
Figura nr. 7.1. Elementele impozitului
Subiectul impozitului este persoana fizică sau juridică obligată prin lege la plata acestuia.
Astfel, de exemplu, la impozitul pe salariu, subiect al impozitului este muncitorul sau
funcţionarul, la impozitul pe profit - agentul economic, la impozitul pe succesiuni - moştenitorul
(moştenitorii) etc. în reglementările fiscale, ca şi în vorbirea curentă, subiectul impozitului este
denumit contribuabil.
Uneori impozitul datorat de o persoană este vărsat la buget de către o altă persoană, de
exemplu: impozitul pe venitul din salarii, datorat statului de un muncitor sau funcţionar, este
reţinut de către persoana care îl plăteşte drepturile salariale şi apoi este vărsat la buget; la fel
procedează o bancă, o editură, o publicaţie sau o altă persoană care, din venitul cuvenit unei
persoane (dobândă, drept de autor, colaborare etc.), reţine impozitul datorat statului şi-l varsă la
buget. În aceste cazuri, subiect al impozitului este salariatul, beneficiarul dobânzii, al dreptului
de autor sau ai colaborării, iar nu cel care a reţinut de la acesta impozitul datorat statului şi i-a
vărsat efectiv la buget, prin plata în numerar sau prin virament. Mutaşcu Mihai Ioan, autorul
lucrării Finanţe publice face distincţie între subiectul activ40 (beneficiarul) şi subiectul pasiv41
(contribuabilul).
39
40
Subiectul activ reprezintă subiectul îndreptăţit prin lege să încaseze cuantumul impozitului, acesta fiind autoritatea
statului
41
Subiectul pasiv este persoana fizică sau juridică obligată prin lege să plătească statului cuantumul prelevării
fiscale, transferul de valoare efectuându-se în relaţia directă cu statul.
78
Suportătorul (destinatarul) impozitului este persoana care suportă efectiv impozitul. În
mod normal, subiectul impozitului ar trebui să fie şi suportătorul real al acestuia. În realitate,
sunt frecvente cazurile în care suportătorul impozitului este o altă persoană decât subiectul.
Acest lucru este posibil, deoarece sunt diverse căi şi mijloace pentru a transpune, într-o măsură
mai mare sau mai mică, impozitele plătite de unele persoane fizice sau juridice în sarcina altora.
Obiectul impunerii îl reprezintă materia supusă impunerii. La impozitele directe, obiect al
impunerii poate fi, după caz, venitul sau averea. Astfel, în cazul impozitului pe profit, obiectul
impunerii îl constituie profitul, la impozitul pe salarii - salariul şi alte drepturi de personal, la
impozitul pe donaţiuni - bunurile mobile şi imobile care fac obiectul donaţiei, deci, cu alte
cuvinte, averea donată etc. În cazul impozitelor indirecte, materia supusă impunerii poate fi
produsul care face obiectul vânzării, serviciul prestat, bunul importat sau uneori cel exportat etc.
Sursa impozitului arată din ce anume se plăteşte impozitul: din venit sau din avere. În
cazul impozitelor pe venit, obiectul impunerii coincide în toate cazurile cu sursa. În schimb, la
impozitele pe avere, nu întotdeauna există o asemenea coincidenţă, deoarece, de regulă,
impozitul se plăteşte din venitul realizat de pe urma averii respective şi numai arareori acesta
diminuează substanţa averii propriu-zise.
Pentru exprimarea dimensiunii obiectului impozabil se foloseşte o anumită unitate de
măsură, care poartă denumirea de unitate de impunere. Drept unitate de impunere putem întâlni:
unitatea monetară în cazul impozitului pe venit, metrul pătrat de suprafaţă utilă la impozitul pe
clădiri, hectarul de teren la impozitul funciar, bucata, kg, litrul etc. la unele taxe de consumaţie.
Cota impozitului sau cota de impunere reprezintă impozitul aferent unei unităţi de
impunere. Impozitul poate fi stabilit în sumă fixă sau în cote procentuale (proporţionale,
progresive sau regresive).
Cotele procentuale pot fi, de asemenea42:
1. proporţionale, în situaţia în care procentul de impozit din venit rămâne constant
(nemodificat), indiferent de mărimea venitului impozabil. Această metodă de impunere respectă
principiul: la venituri egale-impozite egale, şi este specifică perioadei de început a
capitalismului, dar ea este folosită des şi în prezent în multe ţări ale lumii printre care şi ţara
noastră (impozitul pe profit, pe dividende etc).
2. progresive, care cresc pe măsura sporirii venitului (materiei impozabile). Aceste cote
progresive au două variante:
a) cresc într-un ritm constant - cote progresive simple;
b) cresc într-un ritm variabil - cote progresive compuse.
a) Cote/e progresive simple, sau globale, sunt acelea în care procentul de impunere
aferent unei tranşe a venitului impozabil se aplică întregului venit realizat de contribuabil şi care
se încadrează în aceea tranşă. Această metodă dezavantajează pe cei care au veniturile
impozabile situate la limita imediat superioară celei până la care acţionează o anumită cotă de
impozit mai mică, deoarece în această situaţie un contribuabil cu un câştig impozabil mai mic,
care se încadrează într-o tranşă cu o cotă de impozit mai mică, poate să obţină o sumă mai mare
după plata impozitului decât un contribuabil cu un câştig impozabil mai mare, dar care se
situează cu acesta în tranşa imediat următoare în care funcţionează o cotă de impozit mai mare.
Din acest punct de vedere ele sunt deci inechitabile.
b) Cotele progresive compuse (pe tranşe de venituri) presupun diferenţierea acestora pe
tranşe de venit impozabil, impozitul rezultând prin calcularea impozitului aferent fiecărei tranşe,
prin însumare obţinându-se impozitul total de plată. Această tehnică de impunere este mai
echitabilă din punct de vedere al egalizării veniturilor şi se aplică, de obicei, la impunerea
persoanelor fizice (impozitul pe salarii, pe activităţi independente, a veniturilor din cedarea
folosinţei bunurilor etc.) deci şi la calculul impozitului anual global.
3. regresive, care nu sunt altceva decât consecinţa impozitelor indirecte, deoarece
impozitul plătit la cumpărarea unei mărfi sau la utilizarea unui serviciu este rezultatul aplicării
42
Anghelache, G., Finanţele publice ale Românie, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, p. 102i
79
aceleiaşi cote procentuale, indiferent de mărimea veniturilor cumpărătorilor sau beneficiarilor de
servicii.
4. degresive, în această situaţie cotele de impozite cresc până la un nivel al bazei de
impozitare, de la care descresc (pe măsura creşterii bazei de impozitare).
Prin asietă (mod de aşezare a impozitului) se înţelege totalitatea măsurilor care se iau de
organele fiscale în legătură cu fiecare subiect impozabil, pentru identificarea obiectului
impozabil, stabilirea mărimii materiei impozabile şi determinarea impozitului datorat statului.
Termenul de plată indică data până la care impozitul trebuie achitat statului. Neachitarea
impozitului până la termenul stabilit prin lege, atrage după sine obligaţia contribuabilului de a
plăti şi majorări de întârziere. De altfel, prin lege sunt prevăzute şi alte sancţiuni care se aplică
contribuabililor răi platnici, cum sunt: popriri (de exemplu, pe salarii), sechestrarea unor bunuri
de valoare identică cu suma impozitului neachitat la termen etc.
7.3. Principiile impunerii
Impunerea reprezintă un complex de măsuri şi operaţiuni, efectuate în baza legii, care au

drept scop final stabilirea impozitului ce revine în sarcina unei persoane fizice sau juridice.
Impunerea are atât o latură de natură politică, cât şi una de ordin tehnic (concretizată în metodele
şi tehnicile utilizate pentru determinarea mărimii obiectului impozabil şi a cuantumului
impozitului).
Principiile impunerii reprezintă toate acele norme sau proceduri tehnico-administrative
care trebuie urmate de administraţiile financiare privind instituirea şi acceptarea prelevărilor
fiscale semnificând în fapt „dreptate” socială în materie de impunere43.
După părerea lui A. Smith, la baza politicii fiscale a statului ar trebui să stea mai multe
principii sau maxime, după cum urmează44:
1. Principiul justeţii impunerii (echităţii fiscale) constă în aceea ca supuşii fiecărui stat să
contribuie, pe cât posibil, cu impozite în funcţie de veniturile pe care le obţin. Prin promovarea
acestui principiu, se urmărea anularea privilegiilor de care se bucurau nobilii şi clerul în ceea ce
priveşte impozitele directe şi participarea tuturor supuşilor statului acoperirea cheltuielilor
publice pe măsura veniturilor obţinute;
2. Principiul certitudinii impunerii presupune ca mărimea impozitelor datorate de fiecare
persoană să fie certă şi nu arbitrară, termenele, modalitatea şi locul de plată să fie stabilite fără
echivoc, pentru a fi cunoscute şi respectate de fiecare plătitor. Prin promovarea acestui principiu,
se urmărea să se pună capăt domniei bunului plac în stabilirea şi încasarea impozitelor. A. Smith
considera că un mic grad de nesiguranţă este un defect mai mare decât un considerabil grad de
nedreptate.
3. Principiul comodităţii perceperii impozitelor cere ca impozitele să fie percepute la
termenele şi în modul cel mai convenabil pentru contribuabil.
4. Principiul randamentului impozitelor urmărea ca sistemul fiscal să asigure încasarea
impozitelor cu un minim de cheltuieli şi să fie cât mai puţin apăsător pentru plătitori. Acest
principiu este o reflectare a tezei “guvernului ieftin”, conform căreia aparatul pentru stabilirea şi
perceperea impozitelor, la fel ca întregul aparat de stat, nu trebuie să fie costisitor. Totodată,
acest aparat nu trebuie să stingherească într-un fel activitatea economică a plătitorilor şi nici să-i
îndepărteze de la ocupaţiile lor.
Aceste principii au avut indiscutabil un caracter progresist, fiind îndreptate împotriva
arbitrariului ce domnea în materie de impozite în perioada de trecere de la feudalism la
capitalism şi în primele stadii de dezvoltare a capitalismului.
Fiecare impozit nou introdus trebuie să corespundă cerinţelor principiilor de echitate, de
politică financiară, de politică economică şi socială. Aceste principii însă sunt interpretate de pe
43
44
80
poziţiile celor care deţin puterea politică şi drept urmare sunt aplicate în concordanţă cu
interesele acestora.
7.3.1. Principii de echitate fiscală
Ca noţiune, echitatea fiscală înseamnă dreptate socială în materie de impozite.

Pentru a putea fi vorba de echitate fiscală sunt necesare: impunerea diferenţiată a
veniturilor şi a averii în funcţie de puterea contributivă a subiectului impozitului şi scutirea de
plata impozitului a persoanelor cu venituri mici, adică stabilirea unui minim neimpozabil.
Când se apelează la spiritul de justiţie în repartizarea sarcinilor fiscale între membrii
societăţii, trebuie să se facă distincţie între egalitatea în faţa impozitului şi egalitate prin
impozit45.
Egalitatea în faţa impozitului presupune ca impunerea să se facă în acelaşi mod, pentru
toate persoanele fizice şi juridice, indiferent de locul unde domiciliază sau îşi au sediul, adică să
nu existe deosebiri de tratament fiscal de la o zonă la alta a ţării.
Egalitatea prin impozit presupune diferenţierea sarcinii fiscale de la o persoană la alta, în
funcţie de o serie de criterii economice şi sociale, printre care pot fi menţionate: mărimea
absolută a materiei impozabile, situaţia personală a subiectului impozabil, natura şi provenienţa
veniturilor etc.
Respectarea echităţii fiscale presupune îndeplinirea cumulativă a mai multor condiţii, şi
anume:
1. Stabilirea minimului neimpozabil, adică legiferarea scutirii de impozit a unui venit
minim care să permită satisfacerea nevoilor de trai strict necesare. Minimul neimpozabil însă
poate fi stabilit ca atare numai în cazul impozitelor directe (mai ales la impozitele pe venit),
neavând aplicabilitate în materie de impozite indirecte;
2. Sarcina fiscală să fie stabilită în funcţie de puterea contributivă a fiecărui plătitor, adică
cu luarea în considerare a mărimii venitului sau averii care face obiectul impunerii, precum şi a
situaţiei personale a acestuia (singur, căsătorit, numărul persoanelor aflate în întreţinerea sa etc.);
3. La o anumită putere contributivă, sarcina fiscală a unei categorii sociale să fie stabilită în
comparaţie cu sarcina fiscală a altei categorii sociale, respectiv sarcina fiscală a unei persoane să
fie stabilită în comparaţie cu sarcina altei persoane din aceeaşi categorie socială;
4. Impunerea să fie generală, adică să cuprindă toate categoriile sociale, respectiv toate
persoanele care realizează venituri sau care posedă un anumit gen de avere, cu excepţia
persoanelor ale căror venituri se situează sub un anumit nivel (minimul neimpozabil).
7.3.2. Principii de politică financiară
La introducerea unui impozit se cere ca acesta să îndeplinească şi cerinţe de ordin

financiar. Astfel, acesta trebuie să aibă un randament ridicat, să fie stabil şi elastic.
Pentru ca un impozit să aibă un randament fiscal ridicat, se cer a fi îndeplinite mai multe
condiţii46:
1. Impozitul să aibă un caracter universal, adică să fie plătit de persoanele (fizice sau
juridice) care obţin venituri din aceeaşi sursă posedă acelaşi gen de avere sau îşi apropie (prin
cumpărare, etc.) aceeaşi categorie de bunuri. Universalitatea impozitului în aceeaşi măsură,
presupune ca întreaga materie impozabilă aparţinând unei persoane să fie supusă la impunere;
2. Să nu existe posibilităţi de sustragere de la impunere (pe căi licite sau ilicite) a unei
părţi din materia impozabilă;
45
46
81
3. Volumul cheltuielilor privind stabilirea materiei impozabile, calcularea şi perceperea
impozitelor să fie cât mai redus posibil.
Un impozit este considerat stabil daca nu este influenţat într-un sens sau altul, de
mutaţiile de ordin conjunctural ale ciclului economic. Un impozit este stabil dacă randamentul
său fiscal nu se modifică în funcţie de evoluţiile conjuncturale din economie, adică volumul său
nu creşte în faza de prosperitate şi nu scade în faza de recesiune. Impozitele asupra averii sunt,
de pildă, mai stabile decât cele asupra veniturilor sau asupra cheltuielilor.
Elasticitatea impozitului presupune ca impozitul să poată fi adaptat în permanenţă
necesităţilor de venituri ale statului. Practica fiscală a demonstrat că elasticitatea impozitului
acţionează în special în sensul majorării încasărilor din impozite. Elasticitatea poate fi legală sau
economică47.
Un impozit este elastic din punct de vedere legal atunci când modificarea cotei sale duce la
modificarea volumului încasărilor.
Un impozit este elastic în raport cu conjunctura din economie atunci când încasările cresc
în faza de prosperitate şi se reduc în faza de recesiune.
7.4. Aşezarea şi perceperea impozitelor
Aşezarea impozitelor presupune efectuarea mai multor operaţiuni succesive, constând în

stabilirea mărimii obiectului impozabil, determinarea cuantumului impozitului şi perceperea
(încasarea) impozitului48.
7.4.1. Stabilirea obiectului impozabil
Această operaţiune are drept scop constatarea şi evaluarea materiei impozabile. Pentru ca
veniturile sau averea să poată fi supuse impunerii, este necesar mai întâi ca organele fiscale să
constate existenţa de fapt a acestora, iar apoi să procedeze la evaluarea lor.
Evaluarea materiei impozabile îşi propune să determine dimensiunea acesteia, ceea ce se
poate realiza apelând fie la metoda evaluării indirecte bazate pe prezumţie, fie la metoda
evaluării directe, bazată pe probe.
Metoda evaluării indirecte49 cunoaşte trei variante de realizare: evaluarea pe baza unor
semne exterioare ale obiectului impozabil, evaluarea forfetară şi evaluarea administrativă.
Evaluarea pe baza semnelor exterioare ale obiectului impozabil, specifică impozitelor de
tip real, permite stabilirea doar cu aproximaţie a mărimii obiectului impozabil, fără să se ia în
consideraţie situaţia persoanei care deţine obiectul respectiv.
Evaluarea forfetară constă în aceea că organele fiscale, cu acordul subiectului impozabil,
atribuie o anumită valoare obiectului impozabil. Evident, nici în acest caz nu sunt create
premisele necesare pentru stabilirea cu exactitate a valorii obiectului impozabil.
Evaluarea forfetară nu-şi propune să stabilească cu exactitate nivelul materiei impozabile
ci se mulţumeşte cu o valoare medie a acesteia. Tehnica forfetară de evaluare poate fi una legală
sau una convenţională50.
1) În cazul forfetarii legale, se pleacă de la datele fixate cu anticipaţie de către
legiuitor şi strâns legate de materia impozabilă. El stabileşte o prezumţie legală cu privire la
unele elemente indispensabile pentru existenţa materiei impozabile.
2) Evaluarea forfetară convenţională presupune existenţa unui acord între
contribuabil şi reprezentantul fiscului, aceştia convenind în privinţa volumului materiei
47
Tulai, C., Finanţe, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2007, p. 133
48
49
Bistriceanu, G., Popescu, G., Bugetul de stat al României, Editura Universitară, Bucureşti, 2007, p. 40
50
82
impozabile pentru o perioadă de timp determinată.
Evaluarea forfetară prezintă avantajul că este extrem de simplă, ea fiind preferată în
cazurile în care materia impozabilă nu poate fi stabilită cu exactitate. Ea nu deranjează
contribuabilul, iar pentru fisc metoda este puţin costisitoare.
Evaluarea administrativă are caracteristic faptul că organele fiscale stabilesc valoarea
materiei impozabile pe baza elementelor (datelor) pe care le au la dispoziţie. În măsura în care
subiectul impozitului nu este de acord cu evaluarea făcută de organul fiscal, el are dreptul să o
conteste, prezentând argumentele de rigoare.
Metoda evaluării directe51, la rândul ei, cunoaşte două variante de realizare: evaluarea pe
baza declaraţiei unei terţe persoane şi evaluarea pe baza declaraţiei plătitorului de impozit.
Evaluarea pe baza declaraţiei unei terţe persoane constă în aceea că mărimea obiectului
impozabil se stabileşte pe baza declaraţiei scrise pe care o terţă persoană, care cunoaşte această
mărime, este obligată prin lege să o depună la organele fiscale.
Evaluarea pe baza declaraţiei contribuabilului (plătitorului) se realizează cu participarea
directă a subiectului impozitului. Contribuabilul este obligat să ţină o evidenţă strictă privind
veniturile şi cheltuielile ocazionate de activitatea pe care o desfăşoară, să încheie un bilanţ fiscal,
să întocmească şi să înainteze organelor fiscale o declaraţie care să rezulte veniturile pe care le
realizează şi cheltuielile care au fost efectuate pentru obţinerea acestora, respectiv averea pe care
o posedă. Pe baza acestei declaraţii, organele fiscale procedează la stabilirea mărimii materiei
impozabile.
7.4.2. Determinarea cuantumului impozitului
După stabilirea obiectului impozabil, se trece la calcularea impozitului propriu-zis. În

funcţie de modul de stabilire, distingem impozite de repartiţie şi impozite de cotitate.
Impozitele de repartiţie s-au practicat în perioada feudalismului şi în primele stadii de
dezvoltare a capitalismului şi s-au caracterizat prin faptul că statul, în funcţie de nevoile sale de
venituri, proceda la stabilirea sumei globale a impozitelor ce urma să fie încasată pe întreg
teritoriul ţării. Această sumă era apoi repartizată pe unităţi administrativ-teritoriale, iar la
unitatea de bază (de exemplu, comuna) avea loc defalcarea, pe subiecte sau obiecte impozabile, a
sumei atribuite.
În cazul impozitului de repartiţie legiuitorul nu stabileşte mai întâi cotele legale ale
impozitului, ci volumul lui total la nivelul întregii ţări. Acesta se determină pornind de la
contingentul impozitului, stabilit de lege la nivel naţional, repartizat apoi pe zone ale ţării şi pe
unităţi administrativ - teritoriale, până la nivelul fiecărei comune.
Impozitul de repartiţie prezintă cel puţin două avantaje52:
 primul avantaj pentru stat este acela că el are siguranţa că impozitul de care are nevoie va
fi încasat, deoarece fiecare comună va stabili o astfel de cotă încât contingentul comunal
să fie atins;
 al doilea avantaj este acela că impozitul de repartiţie elimină tentativele de fraudă
deoarece disimularea unei părţi a materiei impozabile de către un plătitor este rapid
desconspirată de către vecinii săi care altfel vor plăti ei un impozit mai ridicat.
Impozitul de repartiţie prezintă însă şi două neajunsuri53:
 primul inconvenient este acela că soluţia face ca impozitul să fie lipsit de elasticitate
deoarece tentativa de creştere a contingentului naţional se izbeşte de opoziţia consiliilor
locale;
51
Bistriceanu, G., Popescu, G., Bugetul de stat al României, Editura Universitară, Bucureşti, 2007, p. 40
52
53
83
al doilea inconvenient este cel legat de inegalitatea cotei pe care o antrenează
contigentarea impozitului astfel că povara fiscală va fi foarte diferită de la o localitate la
alta deoarece diferită este şi capacitatea contributivă a acestora.
Datorită neajunsurilor sale, impozitul de repartiţie a fost înlocuit cu cel de cotitate.
Impozitele de cotitate se stabilesc, pornind de jos în sus, prin aplicarea unor cote
procentuale asupra obiectului impozabil determinat pentru fiecare plătitor în parte. În aceste
condiţii, impozitele de cotitate înlătură, în cea mai mare parte, neajunsurile specifice impozitelor
de repartiţie, deoarece ele se stabilesc, de regulă, în funcţie de mărimea obiectului impozabil şi
ţinându-se cont de situaţia personală a plătitorului impozitului.
7.4.3. Perceperea impozitelor
Odată stabilită mărimea impozitului, organele fiscale trebuie să aducă la cunoştinţă

contribuabililor cuantumul impozitului datorat statului şi termenele de plată a acestuia. După
aceasta se trece la perceperea (încasarea) impozitelor. Încasarea impozitelor printr-un aparat
fiscal propriu s-a generalizat în perioada capitalismului ascendent şi se utilizează şi în prezent. În
condiţiile existenţei unui asemenea aparat, perceperea impozitelor se realizează prin următoarele
metode54:
a) metoda plăţii directe care presupune încasarea impozitelor direct de către organele
fiscale de la plătitori;
b) metoda impunerii de către organele fiscale, după care se emite înştiinţarea de plată
pentru încasare, contribuabilul fiind obligat apoi ca într-un anumit termen să-şi achite
obligaţiile menţionate în acea înştiinţare de plată
c) prin stopaj la sursă ;
d) aplicarea de timbre fiscale.
Încasarea impozitelor de către organele fiscale direct de la plătitori cunoaşte două variante
de realizare:
 când plătitorul este obligat să se deplaseze la sediul organelor fiscale a achita impozitul
datorat statului (în acest caz avem de-a face cu aşa-numitul impozit portabil);
 când organul fiscal are obligaţia de a se deplasa la domiciliul plătitorilor pentru a le
solicita să achite impozitul (este vorba aici de impozitul cherabil).
Stopajul la sursă constă în aceea că impozitul se reţine şi se varsă la stat de către o terţă
persoană (Ex. Impozitul pe salarii, impozitul pe dividende etc).
Perceperea prin aplicarea de timbre fiscale se practică în cazul taxelor datorate statului
pentru acţiunile în justiţie şi, de asemenea, pentru taxele privind actele, certificatele şi diferitele
documente elaborate de notariate publice şi de organe ale administraţiei de stat.
54
Anghelache, G., Finanţele publice ale României, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 105
84
7.5. Clasificarea impozitelor
După trăsăturile de fond şi de formă, impozitele pot fi grupate în impozite directe şi

indirecte.
Impozitele directe au caracteristic faptul că se stabilesc nominal în sarcina unor persoane
fizice sau juridice, în funcţie de veniturile sau averea acestora, pe baza cotelor de impozit
prevăzute în lege. Ele se încasează direct de la subiectul impozitului la anumite termene dinainte
stabilite. În cazul acestor impozite, subiectul şi suportătorul impozitului sunt, în intenţia
legiuitorului, una şi aceeaşi persoană, deşi, practic, uneori acestea nu coincid.
Dacă ţinem cont de criteriile care stau la baza aşezării impozitelor directe, atunci acestea
pot fi grupate în impozite reale şi impozite personale.
Impozitele reale se stabilesc în legătură cu anumite obiecte materiale (pământul, clădirile,
fabricile, magazinele etc.), făcându-se abstracţie de situaţia personală a subiectului impozitului.
Ele mai sunt cunoscute şi sub denumirea de impozite obiective sau pe produs, deoarece se aşează
asupra produsului brut al obiectului impozabil, fără a se face nici o legătură cu situaţia
subiectului impozitului.
Impozitele personale se aşează asupra veniturilor sau averii, în strânsă legătură cu situaţia
personală a subiectului impozitului, motiv pentru care sunt cunoscute şi sub denumirea de
impozite subiective.
Impozitele indirecte se percep cu prilejul vânzării unor bunuri şi al prestării unor servicii
(transport, spectacole, activităţi hoteliere etc.), al importului, ori exportului etc. ceea ce înseamnă
că ele vizează cheltuielile, respectiv cheltuirea unor venituri. În cazul impozitelor indirecte, chiar
prin lege se atribuie calitatea de subiect al impozitului altei persoane fizice sau juridice decât
suportătorului acestora.
După forma pe care o îmbracă, impozitele indirecte pot fi grupate în:
 taxe de consumaţie;
 venituri de la monopolurile fiscale;
 taxe vamale;
 taxe de timbru şi de înregistrare.
Dacă avem în vedere obiectul impunerii, atunci impozitele pot fi clasificate în impozite
pe venit, impozite pe avere şi impozite pe consum (pe cheltuieli).
În funcţie de scopul urmărit de stat la introducerea lor, impozitele pot fi grupate în
impozite financiare şi impozite de ordine.
Impozitele financiare sunt instituite în scopul realizării de venituri necesare acoperirii
cheltuielilor statului. Astfel de impozite sunt, în primul rând, impozitele pe venit, taxele de
consumaţie ş.a.
Impozitele de ordine sunt introduse mai ales pentru limitarea unei anumite acţiuni sau în
vederea atingerii unui ţel ce nu are caracter fiscal.
De exemplu, prin instituirea unor taxe ridicate la vânzarea băuturilor alcoolice şi a
tutunului se urmăreşte limitarea consumului acestora, având în vedere efectul lor nociv asupra
sănătăţii persoanelor care le consumă.
După frecvenţa realizării lor, impozitele se pot grupa în impozite permanente şi impozite
incidentale.
Impozitele permanente se încasează periodic (de regulă, anual), iar impozitele incidentale
se introduc şi se încasează o singură dată (de exemplu, impozitul pe averea sau pe profiturile
excepţionale de război).
Impozitele mai pot fi grupate şi după instituţia care le administrează.
Din acest punct de vedere, în statele cu structură federală, distingem impozite federale,
impozite ale statelor, provinciilor sau regiunilor membre ale federaţiei şi impozite locale, iar în
statele de tip unitar se întâlnesc impozite ale administraţiei centrale de stat şi impozite ale
organelor administraţiei de sfat locale.
85
Conform Fondului Monetar Internaţional (F.M.I.) impozitele pot fi clasificate astfel55:
1) Impozitul pe venit, beneficii, câştiguri din capital - pentru persoanele fizice
îmbracă forma impozitului pe venit net, iar pentru persoanele juridice, impozitul pe venitul
persoanelor juridice. Alte impozite pentru beneficii şi câştiguri: impozitul pe chirii, impozitul pe
dobândă, dividende.
2) Impozitul pe salarii şi mâna de lucru - impozitul pe salariu, pe venitul asociaţilor
unici sau liber-profesioniştilor.
3) Impozitul asupra patrimoniului - impozitul asupra patrimoniului net, pe tranzacţii
mobiliare şi imobiliare, pe proprietatea imobiliară, pe succesiuni, alte impozite periodice de
patrimoniu.
4) Impozite interioare pe bunuri şi servicii - se referă la impunerea bunurilor şi
serviciilor în stadiul producţiei sau comercializării, impozitele cumulative în cascadă, aferente
vânzării cu ridicata sau cu amănuntul, TVA, accize, taxe pentru utilizarea vehiculelor cu motor,
pentru exercitarea anumitor activităţi, impozitele asupra extracţiei sau a prelucrării produselor
extractive.
5) Impozitul pe comerţ exterior şi tranzacţii internaţionale:
■ taxe de export;
■ taxe de import;
■ beneficii din schimb;
■ beneficii din monopolul de import-export;
■ taxe pe operaţiuni de schimb;
■ alte impozite pe comerţ exterior şi tranzacţii internaţionale.
6) Alte încasări fiscale:
■ taxe de timbru;
■ alte impozite.
55
Moraru, D., Nedelescu, M., Stănescu, C., Preda, O., Finanţe publice, Ed. Economică, Bucureşti, 2007, p. 121
86
IMPOZITELE DIRECTE
Obiective: Cunoaşterea conceptului de impozit direct

Trăsăturile impozitelor directe
Tipologia impozitelor directe
Modalitatea de determinare a impozitelor directe
Cuvinte cheie:
impozite directe
impozite reale
impozite personale
impozite pe avere
impozit pe teren
impozit pe clădiri
impozit pe venit/profit
8.1. Caracterizare generală a impozitelor directe

Impozitele directe constituie forma cea mai veche şi mai simplă de impunere.
Impozitele directe reprezintă prelevări fiscale care au incidenţă imediată
asupra capacităţii contributive şi se stabilesc nominal în sarcina unor persoane
fizice şi juridice în funcţie de veniturile sau averea acestora.
Impozitele directe prezintă următoarele trăsături distinctive56:

 sunt impozite nominative, ce cad în sarcina unei anumite persoane fizice sau juridice;
 se stabilesc în funcţie de veniturile sau averea contribuabililor, pe baza cotelor de
impozit prevăzute de lege;
 au un cuantum şi termene de plată precis stabilite, acestea fiind aduse din timp la
cunoştinţa plătitorilor;
 subiectul şi suportatorul sunt, în intenţia legiuitorului, una şi aceeaşi persoană;
 tehnica de percepere a celor mai multe impozite directe este cea a rolului „nominativ”.
 sunt transparente deoarece elementele care privesc asieta fiscală pot fi uşor identificate
de contribuabili;
 sunt pretabile la dublă impunere;
 sunt pasibile de reacţii psihologice.
Impozitele directe fiind nominative şi având un cuantum şi termene de plată precis
stabilite, fiind aduse din timp la cunoştinţa plătitorilor, sunt considerate mai echitabile şi deci
mai de preferat decât impozitele indirecte, deoarece la acestea din urmă consumatorii diferitelor
56
87
mărfuri şi servicii, de regulă, nu ştiu cu anticipaţie când şi mai ales cât vor plăti statului, sub
forma taxelor de consumaţie şi a altor impozite indirecte57.
Istoria şi practica fiscală relevă existenţa a două categorii de impozite directe: impozitele
reale fundamentate fără a se ţine cont de situaţia personală a contribuabilului şi impozitele
personale stabilite în strânsă legătură cu situaţia economico-socială a subiectului impozabil.
8.2. Impozitele reale sau obiective
Impozitele reale s-au întâlnit în perioada descompunerii feudalismului şi în primele

stadii de dezvoltare a capitalismului şi s-au prezentat, în principal, sub următoarele forme:
 impozitul funciar;
 impozitul pe clădiri;
 impozitul pe activităţi industriale, comerciale şi profesii libere;
 impozitul pe capitaluri băneşti.
Impozite de tip real se practică şi în zilele noastre. Astfel, într-o serie de ţări în curs de
dezvoltare, exploataţiile agricole sunt supuse unor impozite de tip real. În cazul acestor impozite,
sarcina fiscală este dimensionată în funcţie de suprafaţa de teren, de numărul animalelor, de
cantitatea de îngrăşăminte folosite, de valoarea materialelor procurate pentru lucrările de irigaţii
sau de alţi factori.
Rezultă că, în cazul impozitelor reale, la impunere nu se ia în considerare produsul net
(venitul) real al obiectelor impozabile, ci produsul brut sau cel mediu prezumat, ceea ce îi
dezavantajează pe micii producători şi îi avantajează pe marii producători care au condiţii pentru
a realiza un venit mai mare decât cel mediu.
Actualmente, în practica fiscală internaţională există foarte puţine impozite reale,
majoritatea statelor lumii efectuând de-a lungul timpului operaţiuni de „cosmetizare” a
impozitelor reale prin „personalizarea acestora.”58
8.3. Impozitele personale sau subiective
Trecerea de la impozitele de tip real la cele de tip personal s-a făcut treptat, începând cu a
doua jumătate a secolului al XIX-lea. Creşterea cheltuielilor publice, impozitele indirecte
apăsătoare pentru cei cu venituri mici, introducerea si stabilirea minimului neimpozabil, precum
şi acordarea de înlesniri familiilor care se confruntau cu dificultăţi financiare reprezintă câteva
dintre cauzele care au condus la înlocuirea impunerii reale cu impunerea personală. Impozitele
personale se întâlnesc sub forma impozitelor pe venit şi, respectiv, a impozitelor pe avere.
8.3.1. Impozitele pe venit
Ca formă de bază a impozitelor personale, impozitele pe venit au putut fi introduse atunci

când s-a înregistrat o suficientă diferenţiere a veniturilor realizate de diferite categorii sociale.
Impozitele pe venit sunt prelevări fiscale directe aplicate asupra tuturor categoriilor de venituri
obţinute atât de persoanele fizice, cât şi de persoanele juridice.
Impozitul pe veniturile persoanelor fizice
Plătitorii acestui impozit sunt persoanele fizice care au domiciliul sau rezidenţa într-un
anumit stat, precum şi cele nerezidente, care realizează venituri din surse aflate pe teritoriul
acelui stat, cu unele excepţii prevăzute de lege.
57
58
88
De la plata impozitului pe venit se acordă unele scutiri. Astfel, în mod frecvent sunt
scutiţi de plata impozitului pe venit suveranii şi familiile regale, diplomaţii străini acreditaţi în
tara respectivă (cu condiţia reciprocităţii), uneori militarii, instituţiile publice şi persoanele fizice
care realizează venituri sub nivelul minimului neimpozabil.
Obiectul impunerii îl formează veniturile obţinute din: industrie, comerţ, agricultură,
bănci, asigurări, profesii libere etc., de către capitaliştii întreprinzători, proprietari, mici
meşteşugari, muncitori, funcţionari, liber-profesionişti şi care pot îmbrăca următoarele forme:
salariul pentru angajaţi, profitul agenţilor economici, dividendele repartizate acţionarilor,
venituiri din închirieri
Venitul impozabil este cel care rămâne din venitul brut, după ce se fac anumite
scăzăminte, cum sunt: cheltuielile de producţie, dobânzile plătite pentru creditele primite, sumele
prelevate la fondul de amortizare şi la fondul de rezervă, primele de asigurare plătite, cotizaţiile
la asigurările de boală, de accidente şi de şomaj, precum şi la casele de pensii, pierderile din
activitatea anilor precedenţi, pierderile provocate de calamităţi naturale etc.
În majoritatea cazurilor, impozitul pe venit se aşează pe fiecare persoană care a realizat
venituri, fiind deci o impunere individuală.
În practica fiscală se întâlnesc două sisteme de aşezare a impozitelor pe veniturile
persoanelor fizice. Este vorba mai întâi de sistemul impunerii separate a fiecărui venit provenit
dintr-o anumită sursă şi apoi de sistemul impunerii globale a veniturilor, indiferent de sursa de
provenienţă.
Sistemul impunerii separate poate fi întâlnit fie sub forma unui impozit unic pe venit,
care permite totuşi o impunere diferenţiată pentru fiecare categorie de venit (în funcţie de natura
acestuia), fie prin instituirea mai multor impozite, care vizează fiecare în parte venitul obţinut
dintr-o anumită sursă.
Acest sistem prezintă avantajul simplităţii, preciziei şi lejerităţii constrângerii în cazul
progresivităţii fiscale, însă comportă şi o serie de impedimente, cauzate în special de faptul că
are un randament fiscal scăzut, generează costuri ridicate de aplicare şi dezavantajează
persoanele care au o singură sursă de venit59.
Sistemul impunerii globale presupune cumularea tuturor veniturilor realizate de o
persoană fizică, indiferent de sursa de provenienţă, şi supunerea venitului cumulat unui singur
impozit. Impunerea globală a veniturilor realizate de persoanele fizice este cea mai frecvent
întâlnită, ea practicându-se în ţări ca SUA, Germania, Franţa, Italia, Belgia, Marea Britanie,
Ungaria etc.
Avantajul sistemului de impunere globală oferă posibilitatea aplicării progresivităţii
impozitării, asigură individualizarea fiscală a persoanelor fizice, reduce numărul tentativelor de
sustragere de la plată şi conferă un randament fiscal ridicat, iar impedimentele acestuia se referă
la imposibilitatea diferenţierii sarcinii fiscale pe surse de venit, volumul mare de muncă şi
inechitatea pricinuită persoanelor care obţin venituri din mai multe surse60.
Din compararea celor două sisteme de impunere, rezultă că impunerea separată permite
tratarea diferenţiată a veniturilor, în ceea ce priveşte modul de aşezare şi nivelul cotelor de
impozit, deoarece, practic, acestea din urmă diferă în funcţie de sursa de provenienţă a
veniturilor (din salarii, din afaceri, din profesii libere etc.).
Persoanele care realizează venituri din mai multe surse sunt avantajate deoarece nu mai
sunt afectate de consecinţele progresivităţii impunerii, care se fac simţite prin cumularea
veniturilor practicată în sistemul impunerii globale.
În România, în perioada 2000-2004 s-a trecut de la impunerea separată la

impunerea globală, după care începând cu anul 2005 se practică impunerea cu cotă unuică
de impozitare.
59
60
89
Pentru calcularea impozitului pe veniturile persoanelor fizice pot fi utilizate cote
proporţionale sau progresive. În unele ţări, venitul impozabil este supus mai întâi impunerii în
cote proporţionale şi apoi impunerii în cote progresive. Cea mai frecvent utilizată este impunerea
în cote progresive pe tranşe de venit.
Principalele categorii de venituri impozabile sunt:
– venituri din salarii;
– venituri din activităţi independente;
– venituri din cedarea folosinţei bunurilor;
– venituri din investiţii;
– venituri din pensii;
– venituri din activităţi agricole;
– venituri din premii şi din jocuri de noroc;
– venituri din transferul proprietăţilor imobiliare;
– venituri din alte surse.
De menţionat că nu sunt supuse impozitării: pensiile de orice fel şi ajutoarele primite în
cadrul sistemului asigurărilor sociale (dacă nu depăşesc cuantumul legal), alocaţiile de stat
pentru copii, pensiile de întreţinere, bursele acordate elevilor, studenţilor şi doctoranzilor,
dobânzile acordate pentru titlurile de stat, precum şi cele aferente depunerilor la vedere în conturi
la societăţi bancare, sumele sau bunurile primite ca ajutor, donaţie, moştenire sau sponsorizare,
potrivit legii, sumele primite de asiguraţi în baza contractelor de asigurare de bunuri sau
persoane, veniturile obţinute din tranzacţionarea valorilor mobiliare etc.
În România, în perioada de tranziţie spre economia de piaţă, cel mai important impozit
perceput de la persoanele fizice îl reprezintă, în continuare, impozitul pe salariile individuale,
care de la 1 ianuarie 1991 a înlocuit impozitul pe fondul total de salarii.
a) Impozitul pe veniturile din salarii şi asimilate salariilor
Sunt considerate venituri din salarii toate veniturile în bani şi/sau în natură obţinute de o
persoană fizică rezidentă ori nerezidentă ce desfăşoară o activitate în baza unui contract
individual de muncă, a unui raport de serviciu, act de detaşare sau a unui statut special prevăzut
de lege, indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor ori de forma sub care
ele se acordă, inclusiv indemnizaţiile pentru incapacitate temporară de muncă.
Venitul net din salarii al unui contribuabil se stabileşte prin deducerea din venitul salarial
brut a următoarelor cheltuieli:
a) contribuţiile obligatorii datorate de contribuabil (contribuţia pentru asigurările sociale
de stat 25%; contribuţia pentru asigurările sociale de sănătate 10%;);
b) deducerea personală de bază.
Deducerea personală se acordă pentru persoanele fizice care au un venit lunar brut de
până la 1.950 lei inclusiv, astfel:
pentru contribuabilii care nu au persoane în întreținere - 510 lei;
pentru contribuabilii care au o persoană în întreținere - 670 lei;
pentru contribuabilii care au două persoane în întreținere - 830 lei;
pentru contribuabilii care au trei persoane în întreținere - 990 lei;
pentru contribuabilii care au patru sau mai multe persoane în întreținere -
1.310 lei.
Beneficiarii de venituri din salarii datorează un impozit lunar, final, care se calculează şi
se reţine la sursă de către plătitorii de venituri.
Impozitul lunar la locul unde se află funcţia de bază, se determină prin aplicarea cotei de
10% asupra venitului net din salarii, calculat prin deducerea din venitul brut a contribuţiilor
obligatorii aferente unei luni, şi următoarele: deducerea personală acordată pentru luna
respectivă, cotizaţia sindicală plătită în luna respectivă, contribuţiile la fondurile de pensii
facultative, astfel încât la nivelul anului să nu se depăşească echivalentul în lei a 400 euro,
90
primele de asigurare voluntară de sănătate conform Legii nr. 95/2006, republicată, suportate de
angajaţi, până la echivalentul în lei al sumei de 400 euro;
Pentru veniturile obţinute în celelalte cazuri, prin aplicarea cotei de 10% asupra bazei de
calcul determinate ca diferenţă între venitul brut şi contribuţiile obligatorii pe fiecare loc de
realizare a acestora.
Plătitorii de salarii şi de venituri asimilate salariilor au obligaţia de a calcula şi de a reţine
impozitul aferent veniturilor fiecărei luni la data efectuării plăţii acestor venituri, precum şi de a-l
vira la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se plătesc
aceste venituri.
b) Impozitul pe veniturile din activităţi independente
Veniturile din activităţi independente cuprind: veniturile comerciale, veniturile din
profesii liberale şi veniturile din drepturi de proprietate intelectuală, realizate în mod individual
şi/sau într-o formă de asociere, inclusiv din activităţi adiacente.
Constituie venituri din profesii liberale veniturile obținute din prestarea de servicii cu
caracter profesional, potrivit actelor normative speciale care reglementează organizarea și
exercitarea profesiei respective.
Veniturile din valorificarea sub orice formă a drepturilor de proprietate intelectuală
provin din drepturi de autor și drepturi conexe dreptului de autor, brevete de invenție, desene și
modele, mărci și indicații geografice, topografii pentru produse semiconductoare și altele
asemenea
Venitul net din activităţi independente se determină ca diferenţă între venitul brut şi
cheltuielile aferente realizării de venituri, deductibile pe baza datelor din contabilitatea în partidă
simplă.
Venitul net din drepturile de proprietate intelectuală, inclusiv din crearea unor lucrăride
artă monumentală se stabileşte prin scăderea din venitul brut a cheltuielilor determinate prin
aplicarea cotei de 40% asupra venitului brut.
Venitul net anual dintr-o activitate independentă stabilit pe baza normei de venit nu poate
fi mai mic decât salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată, în vigoare la momentul
stabilirii normei de venit, înmulţit cu 12.
Contribuabilii care obţin venituri din activităţi independente, impuşi pe bază de norme de
venit, precum şi cei care obţin venituri din drepturi de proprietate intelectuală au dreptul să
opteze pentru determinarea venitului net în sistem real.
Opţiunea de a determina venitul net pe baza datelor din contabilitatea în partidă simplă
este obligatorie pentru contribuabil pe o perioadă de 2 ani fiscali consecutivi şi se consideră
reînnoită pentru o nouă perioadă dacă contribuabilul nu solicită determinarea venitului net anual
pe baza normelor de venit, prin completarea corespunzătoare a declaraţiei de venit estimat şi
depunerea formularului la organul fiscal competent până la data de 31 ianuarie inclusiv.
Contribuabilii pentru care venitul net se determină pe bază de norme de venit şi care în
anul fiscal anterior au înregistrat un venit brut anual mai mare decât echivalentul în lei a sumei
de 100.000 Euro, începând cu anul fiscal următor au obligaţia determinării venitului net anual
în sistem real.
Opţiunea pentru determinarea venitului net în sistem real se exercită prin completarea
„Declaraţiei de venit estimat ” cu informaţii privind determinarea venitului net anual în sistem
real şi depunerea formularului la organul fiscal competent până la data de 31 ianuarie inclusiv, în
cazul contribuabililor care au desfăşurat activitate în anul precedent, respectiv în termen de 30
zile de la începerea activităţii, în cazul contribuabililor care încep activitatea în cursul anului
fiscal.
Contribuabilii pentru care determinarea venitului anual se efectuează în sistem real au
obligaţia să completeze Registrul de evidenţă fiscală, în vederea stabilirii venitului net anual.
Un contribuabil care desfăşoară o activitate independentă are obligaţia să efectueze plăţi
anticipate în contul impozitului anual datorat la bugetul de stat, cu excepţia veniturilor pentru
91
care plata anticipată se efectuează prin reţinere la sursă. Plăţile anticipate se efectuează în 4 rate
egale, până la data de 25 inclusiv, a ultimei luni din fiecare trimestru.
In cazul veniturilor din drepturi de proprietate intelectuală, plăţile anticipate se determină
prin aplicarea unei cote de impunere de 10% la venitul brut.
Impozitul ce trebuie reţinut se virează la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii
următoare celei în care a fost plătit venitul.
Fac excepţie de la plăţile anticipate, veniturile din arendare, pentru care contribuabilul
stabileşte impozitul, pe baza declaraţiei de impunere. Contribuabilii care determină venitul net
din activităţi agricole, datorează plăţi anticipate către bugetul de stat pentru impozitul aferent
acestui venit, în două rate egale, astfel: 50% din impozit până la data de 25 septembrie, inclusiv
şi 50% din impozit până la data de 25 noiembrie, inclusiv.
Pentru stabilirea plăţilor anticipate, organul fiscal va lua ca bază de calcul venitul anual
estimat, în toate situaţiile în care a fost depusă o declaraţie privind venitul estimat pentru anul
curent, sau venitul net din declaraţia de impunere pentru anul fiscal precedent, după caz. La
stabilirea plăţilor anticipate se utilizează cota de impozit de 10%.
Contribuabilii care realizează, individual sau într-o formă de asociere, venituri din
activităţi independente, venituri din cedarea folosinţei bunurilor, venituri din activităţi agricole,
determinate în sistem real, au obligaţia de a depune o declaraţie de impunere la organul fiscal
competent, pentru fiecare an fiscal, până la data de 25 mai inclusiv a anului următor celui de
realizare a venitului. Declaraţia de impunere se completează pentru fiecare sursă şi categorie de
venit. Pentru veniturile realizate într-o formă de asociere, venitul declarat va fi venitul
net/pierderea distribuită din asociere.
Organul fiscal competent are obligaţia recalculării venitului net anual/pierderii nete
anuale, determinat în sistem real, pe baza datelor din contabilitate, stabilit potrivit Declaraţiei
privind venitul realizat, prin deducerea din venitul net anual a contribuţiilor sociale obligatorii
datorat.
Data de 25 mai, inclusiv, a fiecărui an fiscal se constituie atât termen de declarare, cât şi
termen de plată a impozitului pe venit.
Contribuabilii pot dispune asupra destinaţiei unei sume, reprezentând până la 2% din
impozitul datorat pe venitul net anual impozabil, pentru susţinerea entităţilor nonprofit care se
înfiinţează şi funcţionează în condiţiile legii, unităţilor de cult, precum şi pentru acordarea de
burse private.Organul fiscal competent are obligaţia calculării, reţinerii şi virării sumei
reprezentând până la 2% din impozitul datorat.
c) Impozitul pe veniturile din cedarea folosinţei bunurilor
Veniturile din cedarea folosinţei bunurilor (închiriere, arendare) sunt veniturile, în bani
şi/sau în natură, provenind din cedarea folosinţei bunurilor mobile şi imobile, obţinute de către
proprietar, uzufructuar sau alt deţinător legal. Persoanele fizice care realizează venituri din
cedarea folosinţei bunurilor din derularea unui număr mai mare de 5 contracte de închiriere la
sfârşitul anului fiscal sau obţine venituri din închirierea în scop turistic a 5 camere situate în
locuinţa proprietate personală, începând cu anul fiscal următor califică aceste venituri în
categoria venituri din activităţi independente şi le supun regulilor de stabilire a venitului net
pentru această categorie.
Contribuabilii care realizează venituri din închirierea în scop turistic a camerelor situate
în locuinţe proprietate personală, având o capacitate de cazare cuprinsă între una şi 5 camere
inclusiv, datorează un impozit pe venitul stabilit ca normă anuală de venit.
Norma anuală de venit corespunzătoare unei camere de închiriat se determină de
Direcţiile generale regionale ale finanţelor publice, pe baza criteriilor stabilite prin ordin comun
al ministrului economiei, comerţului şi turismului şi al ministrului finanţelor publice şi a
propunerilor Ministerului Economiei, Comerţului şi Turismului privind nivelul normelor anuale
de venit.
Impozitul anual datorat se calculează prin aplicarea cotei de 10% asupra normei anuale de
venit, impozitul fiind final.
92
Plata impozitului se efectuează în cursul anului către bugetul de stat, în contul
impozitului anual datorat, în două rate egale, astfel: 50% din impozit până la data de 25 iulie şi
50% din impozit până la data de 25 noiembrie.
Venitul brut din cedarea folosinţei bunurilor din patrimoniul personal, altele decât
veniturile din arendarea bunurilor agricole, reprezintă totalitatea sumelor în bani şi/sau
echivalentul în lei al veniturilor în natură şi se stabileşte pe baza chiriei sau a arendei prevăzute
în contractul încheiat între părţi pentru fiecare an fiscal, indiferent de momentul încasării chiriei
sau arendei.
Venitul net din cedarea folosinţei bunurilor se stabileşte prin deducerea din venitul brut a
cheltuielilor determinate prin aplicarea cotei de 40% asupra venitului brut.
În cazul veniturilor obţinute din arendarea bunurilor agricole din patrimoniul personal,
venitul brut se stabileşte pe baza raportului juridic/contractului încheiat între părţi şi reprezintă
totalitatea sumelor în bani încasate şi/sau echivalentul în lei al veniturilor în natură primite.
In cazul în care arenda se exprimă în natură, evaluarea în lei se face pe baza preţurilor
medii ale produselor agricole, stabilite prin hotărâri ale consiliilor judeţene şi, respectiv, ale
Consiliului General al Municipiului Bucureşti.
Venitul net din arendă se stabileşte la fiecare plată prin deducerea din venitul brut a
cheltuielilor determinate prin aplicarea cotei de 40% asupra venitului brut.
Impozitul pe veniturile din arendă se calculează prin reţinere la sursă de către plătitorii de
venit la momentul plăţii venitului, prin aplicarea cotei de 10% asupra venitului net, impozitul
fiind final.
Impozitul astfel calculat şi reţinut pentru veniturile din arendă se plăteşte la bugetul de
stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a fost reţinut.
Un contribuabil care realizează venituri din cedarea folosinţei bunurilor pe parcursul unui
an, cu excepţia veniturilor din arendare, datorează plăţi anticipate în contul impozitului pe venit
către bugetul de stat. Plăţile anticipate se efectuează în 4 rate egale, până la data de 25 inclusiv a
ultimei luni din fiecare trimestru.
Impozitul pe venitul net anual datorat, este calculat de organul fiscal, pe baza declaraţiei
privind venitul realizat, prin aplicarea cotei de 10% asupra venitului net anual impozabil din anul
fiscal respectiv.
Contribuabilii care realizează, individual sau într-o formă de asociere, venituri din
cedarea folosinţei bunurilor, au obligaţia de a depune o declaraţie privind venitul realizat la
organul fiscal competent, pentru fiecare an fiscal, până la data de 25 mai inclusiv a anului
următor celui de realizare a venitului. Declaraţia privind venitul realizat se completează pentru
fiecare sursă şi categorie de venit. Pentru veniturile realizate într-o formă de asociere, venitul
declarat va fi venitul net/pierderea distribuită din asociere.
Pentru veniturile realizate începând cu anul 2016, organul fiscal competent are obligaţia
determinării, pe categoria de venituri din cedarea folosinţei bunurilor, a venitului anual realizat,
sumă de venituri nete anuale, în vederea aplicării prevederilor referitoare la verificarea încadrării
în plafonul corespunzător anului fiscal respectiv pentru contribuţia de asigurări sociale de
sănătate, in sensul că nu poate fi mai mare decât valoarea a de 5 ori câştigul salarial mediu brut
pe ţară, în vigoare în anul pentru care se stabileşte contribuţia.
Persoanele fizice care realizează venituri din cedarea folosinţei bunurilor, sunt obligate să
efectueze în cursul anului plăţi anticipate cu titlu de contribuţii de asigurări sociale de sănătate
care se stabilesc de organul fiscal competent, prin decizie de impunere, în 4 rate egale, până la
data de 25 inclusiv a ultimei luni din fiecare trimestru.
93
d) Impozitul pe veniturile din investiţii
Veniturile din investiţii cuprind: dividende, venituri impozabile din dobânzi, câştiguri din
transferul titlurilor de valoare şi orice alte operaţiuni cu instrumente financiare, câştiguri din
transferul aurului financiar, definit potrivit legii, venituri din lichidarea unei persoane juridice.
Pentru tranzacţiile din anul fiscal, fiecare intermediar sau plătitor de venit, după caz, are
următoarele obligaţii:
- calcularea câştigului anual/pierderii anuale pentru tranzacţiile efectuate în cursul anului
pentru fiecare contribuabil;
- transmiterea către fiecare contribuabil a informaţiilor privind câştigul annual/pierderea
anuală, în formă scrisă către acesta, până la data de 28 februarie a anului următor celui pentru
care se face calculul.
- să depună anual, până în ultima zi a lunii februarie a anului curent, pentru anul anterior,
la organul fiscal competent o declaraţie informativă privind totalul câştigurilor/pierderilor, pentru
fiecare contribuabil.
Începând cu 1 ianuarie 2018, veniturile sub formă de dividende, inclusiv sumele primite
ca urmare a deţinerii de titluri de participare, se impun cu o cotă de 10% din suma acestora.
Obligaţia calculării şi reţinerii impozitului pe veniturile sub formă de dividende revine
persoanelor juridice, odată cu plata dividendelor către acţionari sau asociaţi. Termenul de virare
a impozitului este până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care se face plata. In
cazul dividendelor distribuite, dar care nu au fost plătite acţionarilor sau asociaţilor până la
sfârşitul anului în care s-au aprobat situaţiile financiare anuale, impozitul pe dividende se
plăteşte până la data de 25 ianuarie inclusiv a anului următor.
Veniturile sub formă de dobânzi pentru depozitele la vedere/conturi curente, precum şi

cele la depozitele clienţilor, constituite în baza legislaţiei privind economisirea şi creditarea în
sistem colectiv pentru domeniul locativ, realizate începând cu 1 iulie 2010, se impun cu o cotă de
10% din suma acestora, impozitul fiind final, indiferent de data constituirii raportului juridic.
Impozitul se calculează şi se reţine de către plătitorii de astfel de venituri la momentul
înregistrării în contul curent sau în contul de depozit al titularului. Virarea impozitului se face
lunar, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare înregistrării în cont.
Veniturile sub formă de dobânzi realizate începând cu 1 iulie 2010 pentru depozitele la
termen constituite, instrumentele de economisire dobândite, contractele civile încheiate se impun
cu o cotă de 10% din suma acestora, impozitul fiind final, indiferent de data constituirii
raportului juridic. Pentru veniturile sub formă de dobânzi, impozitul se calculează şi se reţine de
către plătitorii de astfel de venituri la momentul înregistrării în contul curent sau în contul de
depozit al titularului, respectiv la momentul răscumpărării, în cazul unor instrumente de
economisire. In situaţia sumelor primite sub formă de dobândă pentru împrumuturile acordate pe
baza contractelor civile, calculul impozitului datorat de către plătitorii de venit se efectuează la
momentul plăţii dobânzii. Virarea impozitului pentru veniturile din dobânzi se face lunar, până la
data de 25 inclusiv a lunii următoare înregistrării/răscumpărării, în cazul unor instrumente de
economisire, respectiv la momentul plăţii dobânzii, pentru venituri de această natură, pe baza
contractelor civile.
e) Impozitul pe veniturile din pensii
Veniturile din pensii reprezintă sume primite ca pensii de la fondurile înfiinţate din
contribuţiile sociale obligatorii făcute către un sistem de asigurări sociale, inclusiv cele din
fonduri de pensii facultative şi cele finanţate de la bugetul de stat, diferenţe de venituri din
pensii, precum şi sume reprezentând actualizarea acestora cu indicele de inflaţie.
Venitul impozabil lunar din pensii se stabileşte prin deducerea din venitul din pensie a
unei sume neimpozabile lunare de 2000 lei şi a contribuţiilor obligatorii calculate, reţinute şi
suportate de persoana fizică.
Impozitul se calculează prin aplicarea cotei de impunere de 10% asupra venitului
impozabil lunar din pensii. Impozitul calculat se reţine la data efectuării plăţii pensiei şi se
94
virează la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se face
plata pensiei.
f) Impozitul pe veniturile din activităţi agricole silvicultură şi piscicultură
Veniturile din activităţi agricole cuprind veniturile obţinute individual sau într-o formă de
asociere, fără personalitate juridică, din: cultivarea produselor agricole vegetale, exploatarea
plantaţiilor viticole, pomicole, arbuştilor fructiferi şi altele asemenea şi creşterea şi exploatarea
animalelor, inclusiv din valorificarea produselor de origine animală, în stare naturală.
Veniturile din silvicultură şi piscicultura reprezintă veniturile obţinute din recoltarea şi
valorificarea produselor specifice fondului forestier naţional, respectiv a produselor lemnoase şi
nelemnoase, precum şi cele obţinute din exploatarea amenajărilor piscicole.
Veniturile obţinute din valorificarea produselor agricole în altă modalitate decât în stare
naturală reprezintă venituri din activităţi independente şi se supun regulilor de impunere proprii
categoriei respective.
Veniturile din silvicultură şi piscicultură se supun impunerii potrivit prevederilor de la
capitolul „Venituri din activităţi independente", venitul net anual fiind determinat în sistem real,
pe baza datelor din contabilitate, contribuabilii având obligaţia de a completa Registrul de
evidenţă fiscală.
Veniturile din activităţi agricole pentru care nu au fost stabilite norme de venit sunt
venituri impozabile şi se supun impunerii potrivit prevederilor de la „Venituri din activităţi
independente”, venitul net anual fiind determinat în sistem real, pe baza datelor din contabilitatea
în partidă simplă. Pentru aceste venituri sunt aplicabile regulile de impunere proprii veniturilor
din activităţi independente pentru care venitul net anual se determină în sistem real.
Venitul dintr-o activitate agricolă se stabileşte pe bază de norme de venit.Normele de
venit se stabilesc pe unitatea de suprafaţă (ha)/cap de animal/familie de albine.
Normele de venit se propun de către entităţile publice mandatate de Ministerul
Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, pe baza metodologiei stabilite prin hotărâre a Guvernului, se
aprobă şi se publică de către Direcţiile Generale Regionale ale Finanţelor Publice, până cel târziu
la data de 15 februarie a anului pentru care se aplică aceste norme de venit.
Impozitul pe venitul net din activităţi agricole se calculează prin aplicarea unei cote de
10% asupra venitului net. Orice contribuabil care desfăşoară o activitate agricolă pentru care
venitul se determină pe bază de normă de venit are obligaţia de a depune anual o declaraţie la
organul fiscal competent, până la data de 25 mai inclusiv a anului fiscal, pentru anul în curs.
Plata impozitului anual stabilit conform deciziei de impunere anuale se efectuează către
bugetul de stat în două rate egale, astfel: 50% din impozit până la data de 25 octombrie inclusiv
şi 50% din impozit până la data de 15 decembrie inclusiv.Impozitul se virează la bugetul de stat
şi din acesta nu se distribuie cote defalcate către bugetele locale.
g) Impozitul pe veniturile din premii şi din jocuri de noroc
Veniturile din premii cuprind veniturile din concursuri, sumele primite ca urmare a
participării la Loteria bonurilor fiscale, precum şi cele din promovarea produselor/serviciilor ca
urmare a practicilor comerciale. Nu sunt venituri impozabile materialele publicitare, pliantele,
mostrele, punctele bonus acordate cu scopul stimulării vânzărilor.
Veniturile din jocuri de noroc cuprind toate sumele încasate, bunurile şi serviciile primite,
ca urmare a participării la jocuri de noroc, indiferent de denumirea venitului sau de forma în care
se acordă, inclusiv cele de tip jack - pot, definite conform normelor metodologice.
Veniturile sub formă de premii se impun, prin reţinerea la sursă, cu o cotă de 10%
aplicată asupra venitului net realizat din fiecare premiu.
Veniturile din jocuri de noroc se impun prin reţinere la sursă. Impozitul datorat se
determină la fiecare plată, prin aplicarea următorului barem de impunere asupra fiecărui venit
brut primit de un participant, de la un organizator sau plătitor de venituri din jocuri de noroc:
- până la 66.750 lei, inclusiv 1%,
- peste 66.750 - 445.000 lei, inclusiv, impozitul este 667,5 + 1% pentru ceea ce depăşeşte
suma de 66.750 lei,
95
- peste 445.000 impozitul este 61.187,5 + 25% pentru ceea ce depăşeşte suma de 445.000
lei.
Nu sunt impozabile veniturile obţinute din premii şi din jocuri de noroc, în bani şi/sau în
natură, astfel:
- sub valoarea sumei neimpozabile stabilită în sumă de 600 lei, realizate de contribuabil
pentru fiecare premiu,
- veniturile obţinute ca urmare a participării la jocurile de noroc caracteristice
cazinourilor, cluburilor de poker, slot - machine şi lozuri sub valoarea sumei neimpozabile de
66.750 lei, inclusiv, realizate de contribuabil pentru fiecare venit brut primit.
Impozitul calculat şi reţinut în momentul plăţii este impozit final.
Obligaţia calculării, reţinerii şi virării impozitului revine plătitorilor de venituri.
Impozitul pe venitul calculat şi reţinut se virează la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a
lunii următoare celei în care a fost reţinut.
Pentru veniturile din jocuri de noroc, fiecare organizator/plătitor de venituri are
următoarele obligaţii:
- transmiterea către fiecare contribuabil a informaţiilor referitoare la fiecare venit brut,
primit în cursul anului fiscal, până în ultima zi a lunii februarie a anului curent pentru anul
precedent, în formă scrisă;
- să depună anual, până în ultima zi a lunii februarie a anului curent, pentru anul anterior,
la organul fiscal competent o declaraţie informativă referitoare la fiecare venit brut, pentru
fiecare contribuabil.
h) Impozitul pe veniturile din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul
personal
La transferul dreptului de proprietate şi al dezmembrămintelor acestuia, prin acte juridice
între vii asupra construcţiilor de orice fel şi a terenurilor aferente acestora, precum şi asupra
terenurilor de orice fel fără construcţii, contribuabilii datorează un impozit care se calculează
prin aplicarea cotei de 3% asupra venitului impozabil. Venitul impozabil se stabileşte prin
deducerea din valoarea tranzacţiei a sumei neimpozabile de 450.000 lei.
Nu se datorează impozit în următoarele cazuri:
- la dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor şi construcţiilor de orice fel,
prin reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul legilor speciale;
- la dobândirea dreptului de proprietate cu titlul de donaţie între rude şi afini până la
gradul al III-lea inclusiv, precum şi între soţi.
- în cazul actelor de desfiinţare cu efect retroactiv pentru actele de transfer al dreptului de
proprietate asupra proprietăţilor imobiliare;
- constatarea în condiţiile art. 13 din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr.
7/1996;
- în cazul transferului dreptului de proprietate imobiliară din patrimoniul personal, în
condiţiile prevederilor Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea
stingerii obligaţiilor asumate prin credite, pentru o singură operaţiune de dare în plată.
Pentru transmiterea dreptului de proprietate şi a dezmembrămintelor acestuia cu titlul de
moştenire, nu se datorează impozit, dacă succesiunea este dezbătută şi finalizată în termen de doi
ani de la data decesului autorului succesiunii. În cazul nefinalizării procedurii succesorale în
termenul prevăzut mai sus, moştenitorii datorează un impozit de 1% calculat la valoarea masei
succesorale.
Pentru transmiterea dreptului de proprietate şi a dezmembrămintelor acestuia, impozitul
se calculează la valoarea declarată de părţi în actul prin care se transferă dreptul de proprietate
sau dezmembrămintele sale. In cazul în care valoarea declarată este inferioară valorii orientative
stabilite prin studiul de piaţă realizat de către camerele notarilor publici, notarul public notifică
organelor fiscale respectiva tranzacţie.
96
Camerele Notarilor Publici actualizează, cel dată pe an, studiile de piaţă care trebuie să
conţină informaţii privind valorile minime consemnate pe piaţa imobiliară specifică în anul
precedent şi le comunică direcţiilor generale regionale ale finanţelor publice din cadrul A.N.A.F.
Impozitul se calculează şi se încasează de notarul public înainte de autentificarea actului
sau, după caz, întocmirea încheierii de finalizare a succesiunii. Impozitul calculat şi încasat se
virează până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a fost încasat.
Notarii publici au obligaţia să depună semestrial la organul fiscal teritorial o declaraţie
informativă privind transferurile de proprietăţi imobiliare, cuprinzând următoarele elemente
pentru fiecare tranzacţie: părţile contractante, valoarea înscrisă în documentul de transfer,
impozitul pe venitul din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal, taxele
notariale aferente transferului.
Impozitul stabilit se distribuie astfel: o cotă de 50% se face venit la bugetul consolidat şi
o cotă de 50% se face venit la bugetul unităţilor administrativ-teritoriale pe teritoriul cărora se
află bunurile imobile ce au făcut obiectul înstrăinării.
Impozitele pe veniturile persoanelor fizice se stabilesc, de regulă, pe baza declaraţiei de

impunere a contribuabilului sau pe baza elementelor de care dispun organele fiscale. Impozitul
astfel determinat se înscrie în debitul contribuabilului, în registrul de rol.
Impozitul pe profitul persoanelor juridice
Pentru stabilirea impozitului pe profitul realizat de persoanele juridice, (societăţile de

capital) în unele ţări se foloseşte acelaşi sistem de impunere ca în cazul persoanelor fizice, iar în
altele se practică un sistem distinct.
În România, conform legii, societăţile comerciale se pot constitui ca: societăţi în nume
colectiv, societăţi în comandită simplă, societăţi în comandită pe acţiuni, societăţi pe acţiuni şi
societăţi cu răspundere limitată. Cel mai des întâlnite sunt societăţile pe acţiuni, ale căror
obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social, iar acţionarii răspund numai în limita
capitalului pe care îl deţin.
Profitul obţinut de o societate de capital se repartizează atât acţionarilor sub formă de
dividende - proporţional cu participarea lor de capital, cât şi la dispoziţia societăţii pentru
constituirea unor fonduri. Prin urmare, în cazul societăţilor de capital putem vorbi de profitul
societăţii înainte de repartizare, de profitul repartizat acţionarilor sub formă de dividende şi de
profitul rămas la dispoziţia societăţii61.
În România, în perioada de după decembrie 1989, sistemul de impozitare a persoanelor
juridice care realizează profit a cunoscut o evoluţie continuă, în strânsă legătură cu schimbările
intervenite în derularea reformei economice şi sociale.
Contribuabilii impozitului pe profit.
Desfăşurarea unei activităţi economice îndreptată spre obţinerea de profit duce la
impunerea profitului obţinut cu impozitul pe profit.
Contribuabilii care plătesc impozitul pe profit sunt:
a) persoanele juridice române;
b) persoanele juridice străine care desfăşoară activitate prin intermediul unui sediu
permanent/mai multor sedii permanente în România;
c) persoanele juridice străine care obţin venituri din transferul proprietăţilor imobiliare
situate în România sau al oricăror drepturi legate de aceste proprietăţi, inclusiv închirierea sau
cedarea folosinţei bunurilor proprietăţii imobiliare situate în România, veniturile din exploatarea
resurselor naturale situate în România, precum şi veniturile din vânzarea - cesionarea titlurilor de
participare deţinute la o persoană juridică română;
61
Bistriceanu, Gh. D., Adochiţei, M., Negrea, E. Finanţele agenţilor economici, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti,1995.
97
d) persoanele juridice străine care au locul de exercitare a conducerii efective în
România;
e) persoanele juridice cu sediul social în România, înfiinţate potrivit legislaţiei europene.
Cotele de impozitare
Conform Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal cota de impozit pe profit se aplică
asupra profitului impozabil şi este de 16%.
Cotele de impozitare
Cota 16%
generală
5% în cazul contribuabililor care obţin venituri din activităţile
desfăşurate de natura barurilor de noapte;
Contribuabilii care desfășoară activități de natura barurilor de noapte, cluburilor de

noapte, discotecilor sau cazinourilor, inclusiv persoanele juridice care realizează aceste venituri
în baza unui contract de asociere, și în cazul cărora impozitul pe profit datorat pentru aceste
activități este mai mic decât 5% din veniturile respective, sunt obligați la plata impozitului în
cotă de 5% aplicat acestor venituri înregistrate.
În acest caz avem două moduri de calcul a impozitului pe profit:
Impozit = profit impozabil × 16%, dacă Impozit = 5% × veniturile aferente barurilor
impozitul > 5% din veniturile aferente de noapte, a cluburilor de noapte, a
barurilor de noapte, a cluburilor de noapte, discotecilor, a cazinourilor, dacă profitul
a discotecilor, a cazinourilor impozabil × 16% < 5% × veniturile aferente
barurilor de' noapte, a cluburilor de noapte, a
discotecilor, a cazinourilor
Determinarea profitului impozabil

Profitul impozabil se determină ca diferenţă între veniturile realizate din orice sursă şi
cheltuielile efectuate pentru realizarea acestora, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile
neimpozabile şi se adaugă cheltuielile nedeductibile.
profit impozabil = venituri realizate – cheltuieli efectuate – venituri neimpozabile +

cheltuieli nedeductibile
Pentru calculul profitului impozabil trebuie să ţinem cont de toate veniturile şi toate
cheltuielile care sunt aferente unui an fiscal.
Sunt considerate venituri neimpozabile pentru calculul impozitului pe profit:
- dividendele primite de la o persoană juridică română;
- dividendele primite de la o persoană juridică străină plătitoare de impozit pe profit cu
care România are încheiată o convenţie de evitare a dublei impuneri, dacă persoana juridică
română care primeşte dividendele deţine la persoana juridică străină din statul terţ, la data
înregistrării acestora, pe o perioadă neîntreruptă de un an, minimum 10% din capitalul social al
persoanei juridice care distribuie dividende;
- veniturile din anularea, recuperarea, inclusiv refacturarea cheltuielilor pentru care nu s-a
acordat deducere;
-veniturile reprezentând creşteri de valoare rezultate din reevaluarea mijloacelor fixe,
terenurilor, imobilizărilor necorporale, după caz, care compensează cheltuielile cu descreşterile
anterioare aferente aceleiaşi imobilizări; -sumele colectate, potrivit legii, pentru îndeplinirea
98
responsabilităţilor de finanţare a gestionării deşeurilor; -despăgubirile primite în baza hotărârilor
Curţii Europene a Drepturilor Omului;
- sumele primite ca urmare a restituirii cotei - părţi din aporturile acţionarilor/asociaţilor,
cu ocazia reducerii capitalului social, potrivit legii.
La calculul profitului impozabil cheltuielile sunt considerate deductibile numai dacă
sunt aferente veniturilor impozabile.
În ceea ce priveşte cheltuielile nedeductibile la calculul profitului impozabil, ele pot fi
nedeductibile sau pot fi deductibile limitat.
Din cele deductibile limitat, exemplificăm:
- cheltuielile de protocol în limita unei cote de 2% aplicată asupra profitului contabil la
care se adaugă cheltuielile cu impozitul pe profit şi cheltuielile de protocol;
- cheltuielile sociale, în limita unei cote de până la 5%, aplicată asupra valorii
cheltuielilor cu salariile personalului;
- cheltuielile reprezentând tichetele de masă şi vouchere de vacanţă acordate de
angajatori;
- pierderile tehnologice care sunt cuprinse în norma de consum proprie necesară pentru
fabricarea unui produs sau prestarea unui serviciu,
- scăzămintele, perisabilităţile, pierderile rezultate din manipulare/depozitare, potrivit
legii;
- cheltuielile cu dobânda şi diferenţele de curs valutar;
- amortizarea.
Printre cheltuielile nedeductibile, se numără:
- cheltuielile proprii ale contribuabilului cu impozitul pe profit datorat;
- dobânzile/majorările de întârziere, amenzile, confiscările şi penalităţile, datorate către
autorităţile române/străine, potrivit prevederilor legale, cu excepţia celor aferente contractelor
încheiate cu aceste autorităţi;
- cheltuielile privind bunurile de natura stocurilor sau a mijloacelor fixe amortizabile
constatate lipsă din gestiune ori degradate, neimputabile;
- cheltuielile făcute în favoarea acţionarilor sau asociaţilor;
- cheltuielile înregistrate în evidenţa contabilă, care au la bază un document emis de un
contribuabil declarat inactive;
- cheltuielile înregistrate în evidenţa contabilă, indiferent de natura lor, dovedite ulterior
ca fiind legate de fapte de corupţie;
- diferenţa de cheltuieli peste limita prevăzută de lege, pentru cele deductibile limitat.
Impozitul pe profit datorat se determină prin aplicarea cotei de impozit corespunzătoare
asupra profitului impozabil.
IMPOZIT PE PROFIT = PROFIT IMPOZABIL× COTA DE IMPOZITARE

Profitul investit în echipamente tehnologice, calculatoare electronice şi echipamente
periferice, maşini şi aparate de casă, de control şi de facturare, precum şi în programe
informatice, produse sau achiziţionate, inclusiv în baza contractelor de leasing financiar, şi puse
în funcţiune, folosite în scopul desfăşurării activităţii economice, este scutit de impozit. Activele
corporale pentru care se aplică scutirea de impozit sunt cele prevăzute în subgrupa 2.1, respectiv
în clasa 2.2.9 din Catalogul privind clasificarea şi duratele normale de funcţionare a mijloacelor
fixe, aprobat prin HG 2139/2004.
Profitul investit reprezintă soldul contului de profit şi pierdere, respectiv profitul contabil
brut cumulat de la începutul anului, obţinut până în trimestrul sau în anul punerii în funcţiune a
activelor respective. Scutirea de impozit pe profit aferentă investiţiilor realizate se acordă în
limita impozitului pe profit datorat pentru perioada respectivă.
Contribuabilii care beneficiază de aceste scutiri au obligaţia de a păstra în patrimoniu
activele respective cel puţin o perioadă egală cu jumătate din durata de utilizare economică,
stabilită potrivit reglementărilor contabile aplicabile, dar nu mai mult de 5 ani.
99
Prevederile legale privind scutirea se aplică pentru profitul reinvestit în activele
respective, produse şi/sau achiziţionate şi puse în funcţiune până la data de 31 decembrie 2016
inclusiv.
Pierderea anuală, stabilită prin declaraţia de impozit pe profit, se recuperează din
profiturile impozabile obţinute în următorii 5 ani consecutivi (începând cu anul 2009 - 7 ani
consecutivi). Recuperarea pierderilor se va efectua în ordinea înregistrării acestora, la fiecare
termen de plată a impozitului pe profit, potrivit prevederilor legale în vigoare din anul
înregistrării acestora. Pierderea fiscală înregistrată de contribuabilii care îşi încetează existenţa
prin divizare sau fuziune nu se recuperează de către contribuabilii nou-înfiinţaţi sau de către cei
care preiau patrimoniul societăţii absorbite.
Contribuabilii au obligaţia să depună o declaraţie anuală de impozit pe profit până la data
de 25 martie inclusiv a anului următor, cu excepţia organizaţiile nonprofit şi a contribuabililor
care obţin venituri majoritare din cultura cerealelor, a plantelor tehnice şi a cartofului,
pomicultură şi viticultură care au obligaţia de a declara şi plăti impozitul pe profit, anual, până la
data de 25 februarie inclusiv a anului următor celui pentru care se calculează impozitul, precum
şi persoanele juridice care, în cursul anului fiscal, se dizolvă cu sau fără lichidare.
Declararea şi plata impozitului pe profit, cu excepţiile prevăzute mai jos, se efectuează
trimestrial, până la data de 25 inclusiv a primei luni următoare încheierii trimestrelor I - III.
Definitivarea şi plata impozitului pe profit aferent anului fiscal respectiv se efectuează până la
termenul de depunere a declaraţiei privind impozitul pe profit.
Impozitul pe veniturile realizate de microîntreprinderi
În scopul asigurării unor venituri mai ridicate la bugetul de stat şi pentru simplificarea
evidenţei asupra operaţiunilor efectuate de unii agenţi economici care au o activitatea redusă din
punct de vedere valoric, a fost instituit de către Ministerul Finanţelor impozitul asupra veniturilor
realizate de microîntreprinderi.
Pentru a intra sub incidenţa acestui impozit, persoanele juridice trebuie să îndeplinească o
serie de condiţii.
realizează venituri, altele decât cele din activităţi
în domeniul bancar, în domeniile asigurărilor şi
reasigurărilor, al pieţei de capital, cu excepţia
persoanelor juridice care desfăşoară activităţi de Condiţii vechi
intermediere în aceste domenii, în domeniile
Microîntreprinderile jocurilor de noroc, consultanţei şi
managementului;
a realizat venituri care nu au depăşit echivalentul
în lei al 100.000 euro;
capitalul social este deţinut de persoane, altele
decât statul şi autorităţile locale.
realizează venituri, altele decât cele obţinute din
desfăşurarea de activităţi în domeniul bancar,
asigurare-reasigurare, piaţa de capital (cu excepţia
Microîntreprinderile activităţilor de intermediere în aceste domenii),
jocuri de noroc, explorare, dezvoltare, exploatare
a zăcămintelor petroliere şi gazelor naturale;
Condiţii noi
a realizat venituri, altele decât cele din
consultanță și management, în proporție de peste
80% din veniturile totale;
a realizat venituri care nu au depășit echivalentul
în lei a 1.000.000 euro
100
Atenţie! S-a abrogat condiţia referitoare la
numărul de salariaţi.
Persoanele juridice române aplică impozitul pe venitul microîntreprinderilor începând cu
anul fiscal următor celui în care îndeplinesc condițiile de microîntreprindere precizate mai sus.
O persoană juridică română care este nou-înființată este obligată să plătească impozit pe
veniturile microîntreprinderilor începând cu primul an fiscal, cu excepţia situaţiei în care aceasta
intenționează ca începând cu data înregistrării în registrul comerțului să desfășoare activități în
domeniul bancar, asigurare-reasigurare, piaţa de capital, jocuri de noroc, explorare, dezvoltare,
exploatare a zăcămintelor petroliere și gazelor naturale
De asemenea persoana juridică română nou-înființată care, la data înregistrării în registrul
comerțului, are subscris un capital social de cel puțin suma de 45.000 lei poate opta să i se aplice
regimul juridic al impozitului pe profit. Opțiunea este definitivă, cu condiția menținerii valorii
capitalului social de la data înregistrării, pentru întreaga perioadă de existență a persoanei
juridice respective. În cazul în care această condiție nu este respectată, persoana juridică aplică
prvederile privind impozitul pe veniturile microîntreprinderilor, începând cu anul fiscal următor
celui în care capitalul social este redus sub valoarea sumei de 45.000 lei, dacă sunt îndeplinite
condițiile microîntreprinderii.
Cotele de impozit pentru veniturile unei microîntreprinderi, conform Codului fiscal sunt:
a) 1% pentru microîntreprinderile care au unul sau mai mulţi salariați;
b) 3% pentru microîntreprinderile care nu au salariați.
Pentru persoanele juridice române nou-înființate, care au cel puțin un salariat și sunt
constituite pe o durată mai mare de 48 de luni, iar acționarii/asociații lor nu au deținut titluri de
participare la alte persoane juridice, cota de impozitare este 1% pentru primele 24 de luni de la
data înregistrării persoanei juridice române. Cota de impozitare se aplică până la sfârșitul
trimestrului în care se încheie perioada de 24 de luni.
În cazul în care, în cursul anului fiscal, numărul de salariaţi se modifică, cotele de
impozitare se aplică în mod corespunzător, începând cu trimestrul în care s-a efectuat
modificarea, potrivit legii. Pentru microîntreprinderile care au un salariat, respectiv 2 salariaţi al
căror raport de muncă încetează, condiţia referitoare la numărul de salariaţi se consideră
îndeplinită dacă în cursul aceluiaşi trimestru sunt angajaţi noi salariaţi.
Pentru microîntreprinderile care nu au niciun salariat sau au unul sau 2 salariaţi, în
situaţia în care numărul acestora se modifică, în scopul menţinerii/modificării cotelor de
impozitare noii salariaţi trebuie angajaţi cu contract individual de muncă pe durată nedeterminată
sau pe durată determinată pe o perioadă de cel puţin 12 luni
Dacă în cursul unui an fiscal o microîntreprindere realizează venituri mai mari de
1.000.000 euro sau ponderea veniturilor realizate din consultanţă şi management în veniturile
totale este de peste 20% inclusiv, aceasta datorează impozit pe profit, începând cu trimestrul în
care s-a depăşit oricare dintre aceste limite.
Baza impozabilă o constituie veniturile din orice sursă, din care se scad:
a) veniturile aferente costurilor stocurilor de produse;
b) veniturile aferente costurilor serviciilor în curs de execuție;
c) veniturile din producția de imobilizări corporale și necorporale;
d) veniturile din subvenții;
e) veniturile din provizioane, ajustări pentru depreciere sau pentru pierdere de valoare,
care au fost cheltuieli nedeductibile la calculul profitului impozabil;
f) veniturile rezultate din restituirea sau anularea unor dobânzi și/sau penalități de
întârziere, care au fost cheltuieli nedeductibile la calculul profitului impozabil;
g) veniturile realizate din despăgubiri, de la societățile de asigurare/reasigurare, pentru
pagubele produse bunurilor de natura stocurilor sau a activelor corporale proprii;
h) veniturile din diferențe de curs valutar;
101
i) veniturile financiare aferente creanțelor și datoriilor cu decontare în funcție de cursul
unei valute, rezultate din evaluarea sau decontarea acestora;
j) valoarea reducerilor comerciale acordate ulterior facturării;
k) veniturile aferente titlurilor de plată obținute de persoanele îndreptățite, potrivit legii,
titulari inițiali aflați în evidența Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor sau
moștenitorii legali ai acestora;
l) despăgubirile primite în baza hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului;
m) veniturile obținute dintr-un stat străin cu care România are încheiată convenție de
evitare a dublei impuneri, dacă acestea au fost impozitate în statul străin.
IMPOZIT = BAZA IMPOZABILĂ × COTA DE IMPOZITARE
Calculul și plata impozitului pe veniturile microîntreprinderilor se efectuează trimestrial,
până la data de 25 inclusiv a lunii următoare trimestrului pentru care se calculează impozitul.
Microîntreprinderile au obligația de a depune, până la termenul de plată a impozitului, declarația
de impozit pe veniturile microîntreprinderilor. Persoanele juridice care se dizolvă cu lichidare,
potrivit legii, în cursul aceluiași an în care a început lichidarea au obligația să depună declarația
de impozit pe veniturile microîntreprinderilor și să plătească impozitul aferent până la data
depunerii situațiilor financiare la organul fiscal competent.
Persoanele juridice care, în cursul anului fiscal, se dizolvă fără lichidare au obligația să
depună declarația de impozit pe veniturile microîntreprinderilor și să plătească impozitul până la
închiderea perioadei impozabile.
Trebuie să mai subliniem faptul că microîntreprinderile sunt obligate să țină evidența
amortizării fiscale iar pentru declararea, reținerea și plata impozitului pe dividendele plătite către
o persoană juridică română, microîntreprinderile sunt obligate să aplice prevederile codului
fiscal62 în acest sens.
8.3.2. Impozitele pe avere
Instituirea acestor impozite a fost făcută în strânsă legătură cu faptul că diferite persoane
fizice şi juridice au drept de proprietate asupra unor bunuri mobile sau imobile.
În practica fiscală din diferite ţări, impozitele pe avere se întâlnesc sub următoarele
forme:
 impozite asupra averii propriu-zise;
 impozite pe circulaţia averii;
 impozite pe sporul de avere sau pe creşterea valorii averii63.
În ceea ce priveşte impozitele pe avere în România, menţionăm că ele se întâlnesc atât

sub forma unor impozite pe averea propriu-zisă, cât şi a impozitelor pe circulaţia averii.
Impozite asupra averii propriu-zise

Dintre impozitele pe averea propriu-zisă mai importante sunt impozitele pe clădiri şi
terenuri.
Impozitul pe clădiri cade în sarcina persoanelor fizice şi juridice deţinătoare de clădiri
(cu unele excepţii).
Pentru clădirile proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor administrativ-
teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosinţă, persoanelor juridice, se
stabileşte taxa pe clădiri, care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor
dreptului de administrare sau de folosinţă, în condiţii similare impozitului pe clădiri.
62
Legea nr. 227/2015 privind noul Cod fiscal, art. 43
63
Bistriceanu, Gh. D., Adochiţei, M., Negrea, E. Finanţele agenţilor economici, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti,1995.
102
Impozitul, precum şi taxa pe clădiri se datorează către bugetul local al comunei, al
oraşului sau al municipiului în care este amplasată clădirea. In cazul municipiului Bucureşti,
impozitul şi taxa pe clădiri se datorează către bugetul local al sectorului în care este amplasată
clădirea.
Impozitul pe clădirile aflate în proprietatea persoanelor fizice şi juridice care sunt
utilizate pentru prestarea de servicii turistice cu caracter sezonier, pe o durată de cel mult 6 luni
în cursul unui an calendaristic, se reduce cu 50%. Reducerea se aplică în anul fiscal următor
celui în care este îndeplinită această condiţie.
În cazul persoanelor fizice, impozitul pe clădirile rezidenţiale şi clădirile - anexă, se
calculează prin aplicarea unei cote cuprinse între 0,08% - 0,2% la valoarea impozabilă a clădirii.
În cazul unei clădiri care are pereţii exteriori din materiale diferite, pentru stabilirea
valorii impozabile a clădirii se identifică valoarea impozabilă cea mai mare corespunzătoare
tipului clădirii respective.Valoarea impozabilă a clădirii, exprimată în lei, se determină prin
înmulţirea suprafeţei construite desfăşurate a acesteia, exprimate în metri pătraţi, cu valoarea
impozabilă corespunzătoare, exprimată în lei/m2, stabilită de lege.
Suprafaţa construită desfăşurată a unei clădiri se determină prin însumarea suprafeţelor
secţiunilor tuturor nivelurilor clădirii, inclusiv ale balcoanelor, logiilor sau ale celor situate la
subsol, exceptând suprafeţele podurilor care nu sunt utilizate ca locuinţă şi suprafeţele scărilor şi
teraselor neacoperite.Valoarea impozabilă a clădirii se ajustează în funcţie de rangul localităţii şi
zona în care este amplasată clădirea, prin înmulţirea valorii determinate cu un coeficient de
corecţie corespunzător, fiecărei zone.
Pentru clădirile nerezidenţiale aflate în proprietatea persoanelor fizice, impozitul pe
clădiri se calculează prin aplicarea unei cote cuprinse între 0,2 - 1,3% asupra valorii care poate
fi:
a) valoarea rezultată dintr-un raport de evaluare întocmit de un evaluator autorizat în
ultimii 5 ani anteriori anului de referinţă;
b) valoarea finală a lucrărilor de construcţii, în cazul clădirilor noi, construite în ultimii 5
ani anteriori anului de referinţă;
c) valoarea clădirilor care rezultă din actul prin care se transferă dreptul de proprietate, în
cazul clădirilor dobândite în ultimii 5 ani anteriori anului de referinţă.
Pentru clădirile nerezidenţiale aflate în proprietatea persoanelor fizice, utilizate pentru
activităţi din domeniul agricol, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote de
0,4% asupra valorii impozabile a clădirii.
În cazul clădirilor cu destinaţie mixtă aflate în proprietatea persoanelor fizice, impozitul
se calculează prin însumarea impozitului calculat pentru suprafaţa folosită în scop rezidenţial cu
impozitul determinat pentru suprafaţa folosită în scop nerezidenţial.
În cazul persoanelor juridice, impozitul/taxa pe clădirile rezidenţiale aflate în proprietate
se calculează prin aplicarea unei cote cuprinse între 0,08% - 0,2% asupra valorii impozabile a
clădirii. Pentru clădirile nerezidenţiale aflate în proprietatea persoanelor juridice, impozitul pe
clădiri/taxa se calculează prin aplicarea unei cote cuprinse între 0,2 - 1,3% asupra valorii
impozabile a clădirii.
Cota de impozit se stabileşte prin hotărâre a Consiliului Local, iar la nivelul municipiului
Bucureşti, această atribuţie revine Consiliului General al Municipiului Bucureşti.
Impozitul pe teren se percepe de la persoanele fizice, care deţin în proprietate anumite
suprafeţe de teren, situate în raza municipiilor oraşelor şi comunelor.
Impozitul pe teren se stabileşte luând în calcul numărul de metri pătraţi de teren, rangul
localităţii în care este amplasat terenul, zona şi categoria de folosinţă a terenului, conform
încadrării făcute de Consiliul local.
In cazul unui teren amplasat în intravilan, înregistrat în registrul agricol la categoria de
folosinţă terenuri cu construcţii, precum şi terenul înregistrat în registrul agricol la altă categorie
de folosinţă decât cea de terenuri cu construcţii în suprafaţă de peste 400 m 2, impozitul/taxa pe
teren se stabileşte prin înmulţirea suprafeţei terenului, exprimată în hectare, cu suma pe hectar
103
corespunzătoare zonei, iar acest rezultat se înmulţeşte şi cu un coeficient de corecţie prevăzut de
lege.
Înregistrarea în registrul agricol a datelor privind clădirile și terenurile, a titularului
dreptului de proprietate asupra acestora, precum și schimbarea categoriei de folosință se pot face
numai pe bază de documente, anexate la declarația făcută sub semnătura proprie a capului de
gospodărie sau, în lipsa acestuia, a unui membru major al gospodăriei.
Atât în cazul impozitului pe teren cât şi a celui pe clădiri se acordă anumite scutiri.
Impozitul pe clădiri şi pe teren se plăteşte anual în două rate egale, până la datele de 31
martie şi 30 septembrie inclusiv. Pentru plata cu anticipaţie a impozitului pe clădiri, datorat
pentru întregul an de către contribuabili, până la data de 31 martie a anului respectiv, se acordă o
bonificaţie de până la 10%, stabilită prin hotărâre a Consiliului local. La nivelul municipiului
Bucureşti, această atribuţie revine Consiliului General al Municipiului Bucureşti. Impozitul
anual pe clădiri şi pe teren datorat aceluiaşi buget local de către contribuabili, persoane fizice sau
juridice, de până la 50 lei inclusiv, se plăteşte integral până la primul termen de plată.
Impozitele pe circulaţia averii

Impozitele pe circulaţia averii au ca obiect al impunerii trecerea dreptului de proprietate
asupra anumitor bunuri de la o persoană la alta. În raport cu modalitatea în care are loc
transmiterea dreptului de proprietate, întâlnim64:
 impozite asupra transferului cu titlu gratuit a dreptului de proprietate (impozitul pe
succesiuni; impozitul pe donaţii);
 impozite asupra transferului cu titlu oneros a dreptului de proprietate.
În cazul impozitului pe succesiuni, obiectul impozitului îl constituie averea primită drept
moştenire de o persoană fizică. Sarcina fiscală se stabileşte fie asupra întregului activ
succesoral (de exemplu, în Marea Britanic, SUA, Australia etc), independent de modul de
împărţire între moştenitori, fie asupra fiecărei părţi succesorale (de exemplu în Franţa, Belgia,
Germania etc.) în condiţiile progresivităţii impozitului.
Subiectul impunerii îl constituie moştenitorii şi legatarii lor, iar materia impozabilă este
reprezentată de averea lăsată ca moştenire, din care au fost deduse în prealabil datoriile care
grevează succesiunea.
Determinarea impozitului se face pe baza cotelor progresive, al căror nivel este
diferenţiat în funcţie de valoarea succesiunii şi de gradul de rudenie între decujus (decedat) şi
moştenitorii acestuia. La aceeaşi valoare a averii lăsată moştenire, impozitul este cu atât mai
mare cu cât gradul de rudenie este mai îndepărtat.
Impozitul pe donaţii s-a instituit pentru a preveni eludarea impozitului pe succesiuni pe
calea efectuării de donaţii de avere în timpul vieţii. Obiectul impozitului pe donaţii îl constituie
averea primită drept donaţie de o persoană fizică. La determinarea valorii impozabile, adesea nu
operează reducerile care se fac în cazul succesiunilor. Subiectul impozabil este persoana care a
primit donaţia şi este numită donatar.
Impozitul se calculează în cote progresive, al căror nivel este influenţat de valoarea
averii donate, de gradul de rudenie între donator şi donatar şi, uneori, şi de momentul şi scopul
donaţiei respective.
Impozitele asupra transferului cu titlu oneros a dreptului de proprietate se percep cu
ocazia tranzacţiilor privind bunurile imobiliare sau mobiliare şi sunt reprezentate de:
 impozitele pe actele de vânzare-cumpărare a unor bunuri imobiliare;
 impozitul pe hârtii de valoare;
 impozitul pe circulaţia capitalurilor şi a efectelor comerciale etc.
Aceste impozite se stabilesc în cote proporţionale sau progresive şi se numesc taxe de
înregistrare deoarece se percep la înregistrarea actului de vânzare-cumpărare la instituţia
publică de profil.
64
104
105
IMPOZITELE INDIRECTE
Obiective: Cunoaşterea conceptului de impozit imdirect

Clasificarea impozitelor imdirecte
Caracterizarea impozitelor imdirecte
Cunoaşterea modalităţilor de aplicare a impozitelor
imdirecte
Deosebirea dintre impozitele directe şi indirecte
Cuvinte cheie:
Taxe de consumaţie;
TVA
Taxe vamale
Acciye
Monopoluri fiscale
taxe de timbru şi de înregistrare.
9.1. Caracterizarea generală a impozitelor indirecte

În perioadele când o economie înregistrează un curs ascendent, impozitele indirecte pot
avea un randament fiscal ridicat. În schimb, în perioadele de criză şi depresiune, când producţia
şi consumul înregistrează un recul, încasările din impozitele indirecte urmează aceeaşi evoluţie,
periclitând realizarea echilibrului bugetar sau conducând la adâncirea deficitului bugetar65.
Astfel, de exemplu, în România, în bugetul de stat pe anul 1998 era prevăzut ca
impozitele indirecte să devină predominante şi să deţină o pondere de 68,7% în totalul veniturilor
fiscale. În procesul de execuţie, deoarece P.I.B., în loc de o creştere zero, cum se preconizase, a
înregistrat, după primele 6 luni, o scădere de aproape 6%, a fost necesară rectificarea bugetului
de stat, prilej cu care veniturile ce urmau a se realiza din impozitele indirecte au fost diminuate
cu 8,3 mii miliarde lei, adică cu 18,6%. Rezultă că impozitele indirecte manifestă o sensibilitate
sporită fată de conjunctura economică.
Impozitele indirecte se deosebesc de cele directe prin câteva caracteristici esenţiale66:
 îmbracă, în principal forma impozitelor pe consum, deoarece se percep la vânzarea
anumitor mărfuri sau la prestarea unor servicii;
 nu au un caracter nominativ, ele se realizează de la toţi cei care consumă bunuri din
categoria celor impuse, independent de veniturile, averea sau situaţia personală a
acestora;
 în cazul impozitelor indirecte nu se mai acordă facilităţile fiscale cunoscute la aşezarea
impozitelor directe (scutirea de la impunere a minimului neimpozabil, reduceri sau
scutiri de impozit pentru cei cu sarcini sociale etc);
 perceperea impozitelor indirecte necesită un cost relativ redus, ceea ce justifică
65
Bistriceanu, Gh. D., Adochiţei, M., Negrea, E., Finanţele agenţilor economici, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti,1995.
66
106
preferinţa unor ţări pentru impozitele indirecte;
 cotele de impozit nu sunt diferenţiate în funcţie de venitul, averea sau situaţia personală
a celui care cumpără mărfurile sau serviciile care fac obiectul impozitelor indirecte;
 subiectul şi suportătorul nu sunt una şi aceeaşi persoană, în calitatea de plătitori ai
impozitelor indirecte apar, de regulă, întreprinzătorii (agenţii economici), iar în
calitatea de suportatori, consumatorii bunurilor sau serviciilor ce cad sub incidenţa
acestor impozite;
 tehnica de percepere este diferită de cea a impozitelor directe, în cazul lor nefiind
posibilă deschiderea „rolului nominativ”.
Impozitele indirecte cunosc următoarele forme de manifestare:
 taxe de consumaţie,
 monopoluri fiscale,
 taxe vamale şi
 diferite taxe.
Dintre avantajele care justifică preferinţa unor state pentru practicarea impozitelor
indirecte cele mai importante sunt67:
 productivitatea lor destul de ridicată şi operativitatea cu care procură resurse financiare
pentru stat;
 prin modul de aşezare şi percepere, impozitele indirecte limitează considerabil
evaziunea fiscală;
 fiind cuprinse în preţul mărfurilor, impozitele indirecte sunt suportate în mod treptat de
către contribuabili, care, cel mai adesea, le ignoră, confundându-le cu preţul
(fenomenul de “anestezie fiscală”);
 uneori se afirmă că, întrucât actul cumpărări unui bun este conştient şi voluntar, şi plata
impozitelor indirecte are caracter voluntar, facultativ. Această idee este valabilă, cel
mult, în ceea ce priveşte procurarea unor obiecte de lux însă nu şi în ceea ce priveşte
bunurile de consum de strictă necesitate.
Alături de aceste avantaje impozitele indirecte prezintă şi o serie de deficienţe, şi
anume68:
 principala critică adusă fiscalităţii indirecte este legată de lipsa de echitate a acesteia.
Impozitele indirecte au un caracter regresiv (progresivitate inversă) şi exercită o
presiune fiscală mai mare asupra categoriilor sociale cu venituri mici;
 un al doilea reproş adus impozitelor indirecte vizează randamentul instabil al acestora
generat de sensibilitatea lor în raport de conjunctura economică;
 cel puţin unele dintre impozitele indirecte (taxele vamale, de exemplu) sunt criticabile
şi din punct de vedere al costului de percepere al lor.
9.2. Taxele de consumaţie
Taxele de consumaţie relevă prelevările fiscale care „răspund cel mai bine definiţiei
impozitelor indirecte, în măsura în care se aplică în momentul schimburilor de bunuri şi/sau
servicii sau derulării unor operaţiuni de cesiune a elementelor de patrimoniu” 69 fiind cuprinse în
preţul de vânzare al mărfurilor şi serviciilor care circulă în interiorul statului cere impune
respectivele prelevări obligatorii.
67
68
69
Inceu, A., M., Pârghiile fiscale şi forţa lor de orientare; Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2005, p.191
107
Altfel spus, taxele de consumaţie sunt impozite indirecte care se includ în preţul
de vânzare al mărfurilor fabricate şi realizate în interiorul ţării care percepe
impozitul. Mărfurile asupra cărora se percep taxe de consumaţie sunt, în general,
cele de larg consum, iar acestea pot diferi ca structură de la o ţară la alta.
De regulă, printre aceste mărfuri întâlnim: zahărul, pastele făinoase, orezul, sarea, uleiul,
vinul, berea, ceaiul, cafeaua, cacao, textilele, încălţămintea etc.
Taxele de consumaţie îmbracă fie forma taxelor de consumaţie pe produs, cunoscute şi
sub denumirea de taxe speciale de consumaţie sau accize, fie forma unor taxe generale pe
vânzări, când se percep la vânzarea tuturor mărfurilor, indiferent dacă acestea sunt bunuri de
consum sau mijloace de producţie.
Taxele speciale de consumaţie sau accizele

Taxele specifice de consumaţie sau accizele sunt aşezate asupra unor produse care se
consumă în cantităţi mari şi care nu pot fi înlocuite de cumpărători cu altele, pentru ca în acest
fel impozitul să aibă în mod constant un randament fiscal cât mai ridicat. Drept urmare, accizele
se instituie asupra unor produse care au o cerere neelastică, cum sunt benzina, motorina, alcoolul
etilic, tutun, etc.
În ţara noastră, în perioada de după Revoluţia din decembrie 1989, regimul accizelor a
fost instituit prin Legea nr. 42/1993. În conformitate cu această lege, accizele se calculau, în
principal, în baza sistemului ad-valorem prin aplicarea unor cote procentuale asupra bazei de
impozitare. La ţigarete, acciza era stabilită în sumă fixă pe unitatea de măsură. Sistemul ad-
valorem practicat la noi a generat o serie de aspecte negative, cum sunt: fenomene de evaziune
fiscală în cazul băuturilor alcoolice prin subevaluarea bazei de impozitare şi comercializarea
ilicită a produselor de acest gen provenite din import; concurenţă neloială în rândul
producătorilor de alcool şi băuturi alcoolice.
Pentru înlăturarea acestor carenţe, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 82/1997 s-
a trecut de la sistemul ad-valorem, la calcularea accizelor în baza unei sume fixe stabilite pe
unitate de măsură şi exprimată în ECU. Acest din urmă sistem viza produse şi grupe de produse
ca: alcool, băuturi alcoolice, ţigarete, cafea şi produse petroliere şi a intrat în vigoare la 1
ianuarie 1998.
Drept urmare, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/1998 s-a prevăzut ca
începând de la 1 ianuarie 1999 să se treacă la:
 stabilirea de accize în lei/U.M. pentru alcool, băuturi alcoolice, vinuri şi produse pe
bază de vin, bere, produse din tutun şi cafea;
 actualizarea trimestrială (prin ordin al ministrului finanţelor) a nivelului accizelor
stabilite în lei, în funcţie de evoluţia ratei inflaţiei şi a cursului de schimb valutar pentru
produsele: alcool, băuturi alcoolice, produse din tutun şi cafea;
 pentru a se limita aria evaziunii fiscale şi pentru a uşura misiunea organelor fiscale cu
atribuţii de control privind determinarea corectă a cuantumului accizelor datorate
bugetului de stat, în cazul alcoolului etilic alimentar, al băuturilor alcoolice şi al
oricăror altor produse destinate industriei alimentare sau consumului, care conţin alcool
etilic alimentar, accizele se datorează şi se calculează o singură dată de către agentul
economic producător sau importator.
Urmare a aderării la Uniunea Europeană, prevederile referitoare la accize incluse în
Codul Fiscal70 au fost în cea mai mare parte armonizate cu prevederile directivei a XII-a a
Uniunii Europene.
În România avem următoarele produse cu accize armonizate: alcool şi băuturi alcoolice
(bere, vin, băuturi fermentate altele decât bere şi vinuri, produse intermediare - concentraţie
alcoolică ce depăşeşte 1,2% în volum, dar nu depăşeşte 22% în volum, alcool etilic), tutun
70
Legea 571/2003 publicată în M. Of. al României nr. 927/23.12.2003
108
prelucrat (ţigarete, ţigări şi ţigări cu foi, tutun de fumat), produse energetice (benzină, motorină,
kerosen, păcură, gaz natural, cărbune, cocs) şi electricitate.
Produsele accizabile sunt supuse accizelor la momentul: producerii acestora, inclusiv, la
momentul extracţiei acestora, pe teritoriul UE sau importului acestora pe teritoriul UE. Accizele
devin exigibile în momentul eliberării pentru consum în statul membru în care se face eliberarea
pentru consum.
Persoana plătitoare de accize care au devenit exigibile este:
- în ceea ce priveşte ieşirea unor produse accizabile dintr-un regim suspensiv de accize:
antrepozitarul autorizat, destinatarul înregistrat sau orice altă persoană care eliberează produsele
accizabile din regimul suspensiv de accize ori în numele căreia se efectuează această eliberare şi,
în cazul ieşirii neregulamentare din antrepozitul fiscal, orice altă persoană care a participat la
această ieşire;
- în cazul unei nereguli în cursul unei deplasări a produselor accizabile în regim suspensiv
de accize: antrepozitarul autorizat, expeditorul înregistrat sau orice altă persoană care a garantat
plata accizelor, precum şi orice persoană care a participat la ieşirea neregulamentară şi care avea
cunoştinţă sau care ar fi trebuit să aibă cunoştinţă în mod normal de caracterul neregulamentar al
acestei ieşiri;
- în ceea ce priveşte deţinerea unor produse accizabile: persoana care deţine produsele
accizabile sau orice altă persoană implicată în deţinerea acestora;
- în ceea ce priveşte producerea unor produse accizabile: persoana care produce produsele
accizabile sau, în cazul unei produceri neregulamentare, orice altă persoană implicată în
producerea acestora;
- în ceea ce priveşte importul unor produse accizabile: persoana care declară produsele
accizabile sau în numele căreia produsele sunt declarate în momentul importului ori, în cazul
unui import neregulamentar, orice altă persoană implicată în importul acestora.
Atunci când mai multe persoane sunt obligate să plătească aceeaşi datorie privind
accizele, acestea sunt obligate să plătească în solidar acea datorie.
Producţia de produse accizabile se poate desfăşura numai în cadrul unui antrepozit fiscal,
care este locul în care produsele accizabile sunt produse, transformate, deţinute, primite sau
expediate în regim suspensiv de accize de către un antrepozitar autorizat în cadrul activităţii sale.
Un antrepozit fiscal poate fi folosit numai pentru producerea sau depozitarea de produse
accizabile (dacă acciza nu a fost plătită). Antrepozitul fiscal nu poate fi folosit pentru vânzarea
cu amănuntul a produselor accizabile, cu unele excepţii.
Antrepozitul fiscal este locul aflat sub controlul autorităţii fiscale competente, unde
produsele accizabile sunt produse, transformate, deţinute, primite sau expediate în regim
suspensiv de către antrepozitarul autorizat, în exerciţiul activităţii, în anumite condiţii prevăzute
de lege. Antrepozitul vamal este locul aprobat de autoritatea vamală potrivit legislaţiei vamale în
vigoare.
Este interzisă producerea de produse accizabile în afara antrepozitului fiscal. Este de
asemenea interzisă deţinerea unui produs accizabil în afara antrepozitului fiscal, dacă acciza
pentru acel produs nu a fost plătită.
Antrepozitarul autorizat, destinatarul înregistrat şi expeditorul înregistrat au obligaţia
depunerii la autoritatea competentă a unei garanţii, care să asigure plata accizelor care pot deveni
exigibile.
În cazul antrepozitarilor autorizaţi, prin normele metodologice se stabilesc niveluri
minime şi maxime ale garanţiilor, în funcţie de natura şi volumul produselor accizabile ce
urmează a fi realizate sau depozitate. Garanţia este valabilă pe întreg teritoriul UE.
Tipul, modul de calcul, valoarea, durata şi condiţiile de reducere a garanţiei sunt
prevăzute în normele metodologice, pe tipuri de activităţi şi grupe de produse.
În cazul antrepozitarului autorizat care deţine şi calitatea de expeditor înregistrat,
condiţiile şi cuantumul garanţiei se stabilesc prin normele metodologice.
109
Valoarea garanţiei se analizează periodic, pentru a reflecta orice schimbări în volumul
afacerii sau ale nivelului accizelor.
Autoritatea competentă va notifica în scris autorizarea ca antrepozit fiscal, în termen de 60 de
zile de la data depunerii documentaţiei complete de autorizare.
Marcarea produselor alcoolice (produse intermediare şi alcool etilic) şi a tutunului
prelucrat se efectuează cu timbre sau banderole. Responsabilitatea marcării produselor accizabile
revine antrepozitarilor autorizaţi, destinatarilor înregistraţi, expeditorilor înregistraţi sau
importatorilor autorizaţi. Marcajele se solicită de la autoritatea fiscală competentă, care
autorizează o unitate specializată pentru tipărirea lor. Importatorii vor transmite producătorilor
externi marcajele corespunzătoare, în vederea aplicării acestora pe produsele accizabile
contractate.
Marcarea şi colorarea motorinei, păcurii şi a produselor asimilate acesteia, care vor putea
fi eliberate pentru consum, deţinute în afara unui antrepozit fiscal, transportate inclusiv în regim
suspensiv de accize, utilizate, oferite spre vânzare ori vândute, pe teritoriul României, numai
dacă sunt marcate şi colorate.
Accizele sunt venituri la bugetul de stat. Termenul de plată a accizelor este până la data
de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care acciza devine exigibilă. Pentru orice produs
accizabil, acciza devine exigibilă la data când produsul este eliberat pentru consum în România.
În cazul pierderilor sau lipsurilor, acciza pentru un produs accizabil devine exigibilă la
data când se constată pierderea sau o lipsa produsului accizabil. întârzierea la plata accizelor cu
mai mult de 5 zile de la termenul legal atrage suspendarea autorizaţiei deţinute de operatorul
economic plătitor de accize până la plata sumelor restante. Orice plătitor de accize are obligaţia
de a depune lunar la autoritatea fiscală competentă o declaraţie de accize, indiferent dacă se
datorează sau nu plata accizei pentru luna respectivă. Declaraţiile de accize se depun la
autoritatea competentă, de către plătitorii de accize, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare
celei la care se referă declaraţia.
Plătitorul, are de asemenea, obligaţia de a ţine registre contabile precise, care să conţină
suficiente informaţii pentru ca autorităţile fiscale să poată verifica respectarea prevederilor legale
şi poartă răspunderea pentru calcularea corectă şi plata la termenul legal a accizelor către bugetul
de stat şi pentru depunerea la termenul legal a declaraţiilor de accize la autoritatea fiscală
competentă.
Orice plătitor de accize poartă răspunderea pentru calcularea corectă şi plata la termenul
legal a accizelor către bugetul de stat şi pentru depunerea la termenul legal a declaraţiilor de
accize la autoritatea competentă.
Antrepozitarii autorizaţi pentru producţie sunt obligaţi să depună la autoritatea
competentă o situaţie care să conţină informaţii cu privire la produsele accizabile: stocul de
materii prime şi produse finite la începutul perioadei de raportare, achiziţiile de materii prime,
cantitatea fabricată în cursul perioadei de raportare, stocul de produse finite şi materii prime la
sfârşitul perioadei de raportare şi cantitatea de produse livrate.
Antrepozitarii autorizaţi pentru depozitare sunt obligaţi să depună la autoritatea
competentă o situaţie, care să conţină informaţii cu privire la stocul de produse finite la începutul
perioadei de raportare, achiziţiile şi livrările de produse finite în cursul perioadei de raportare,
stocul de produse finite la sfârşitul perioadei de raportare. Toţi operatorii economici cu produse
accizabile sunt obligaţi să accepte orice control ce permite autorităţii competente să se asigure de
corectitudinea operaţiunilor cu produse accizabile.
Accizele nearmonizate sunt taxe speciale percepute asupra următoarelor produse:
- produse din tutun încălzit care, prin încălzire, emit un aerosol ce poate fi inhalat, fără a
avea loc combustia amestecului de tutun;
- lichidele cu conţinut de nicotină destinate inhalării cu ajutorul unui dispozitiv electronic
de tip „Ţigaretă electronică”.
Aceste produse accizabile sunt supuse accizelor la momentul producerii, achiziţiei
intracomunitare sau importului acestora pe teritoriul Comunităţii.
110
Momentul exigibilităţii accizelor intervine:
- la data recepţionării produselor provenite din achiziţii intracomunitare;
- la data efectuării formalităţilor de punere în liberă circulaţie a produselor provenite din
operaţiuni de import;
- la data vânzării pe piaţa internă a produselor provenite din producţia internă.
Taxele generale pe vânzări

Taxele generale pe vânzări se întâlnesc sub forma impozitului pe cifra de afaceri. Din
punctul de vedere al verigii (unitatea producătoare, unitatea comerţului cu ridicata sau cu
amănuntul) la care se încasează, impozitul pe cifra de afaceri poate îmbrăca forma
 impozitului cumulativ (multifazic) şi forma
 impozitului unic sau monofazic.
În cazul impozitului cumulativ, mărfurile sunt supuse impozitării la toate verigile pe la
care trec din momentul ieşirii lor din producţie şi până când ajung la consumator.
Impozitul pe cifra de afaceri unic se încasează o singură dată, indiferent de numărul
verigilor prin care trece o marfă, de la producător la consumator. Impozitul unic se poate încasa
fie în momentul vânzării mărfii către producător, când se numeşte taxă de producţie, fie în
stadiul comerţului cu ridicata ori cu amănuntul când se numeşte impozit pe circulaţie sau impozit
pe vânzare.
Impozitul pe cifra de afaceri brută se calculează prin aplicarea cotei de impozit asupra
întregii valori a mărfurilor vândute, care include şi impozitul plătit la verigile anterioare.
Impozitul pe cifra de afaceri netă se aplică numai asupra diferenţei dintre preţul de
vânzare şi preţul de cumpărare, adică numai asupra valorii adăugate de către fiecare participant
la procesul de producţie şi circulaţie al mărfii respective. Referitor la obiectul taxei pe valoarea
adăugată este de menţionat că sub incidenţa acestui impozit intră: livrările de mărfuri către terţi
şi pentru consumul propriu, achiziţiile de bunuri, prestaţiile de servicii, bunurile importate.
Totodată, sunt impozabile şi unele operaţiuni care pot fi asimilate vânzării sau cumpărării, ca de
exemplu: creditul pentru consum, cesiunea de mărfuri şi, pe un plan mai general, orice tranzacţie
privind transferul proprietăţii unui bun material.
Taxa pe valoarea adăugată se poate calcula prin aplicarea cotei de impozit:
a) fie asupra valorii adăugate în fiecare stadiu pe care îl parcurge marfa de la producător la
consumator;
b) fie asupra preţului de vânzare din stadiul respectiv, obţinându-se astfel taxa asupra
preţului de vânzare, din care se deduce taxa (calculată în acelaşi fel) aferentă preţului de vânzare
din stadiul anterior. Diferenţa rezultată este taxa pe valoarea adăugată aferentă stadiului
respectiv. În practică se utilizează cu precădere a doua variantă de calcul.
Baza de calcul a taxei pe valoarea adăugată o reprezintă preţul de vânzare al diferitelor
mărfuri sau valoarea serviciilor prestate. În vederea calculării taxei, se stabileşte volumul total al
vânzărilor sau prestărilor de servicii (cifra de afaceri), pe perioada de impunere (lună, trimestru
etc.), la care se aplică cota de impozit. Pentru a nu se impune de mai multe ori aceeaşi valoare, se
scad sumele vărsate anterior la buget cu titlu de taxă pe valoarea adăugată aferente mărfurilor
respective. În vederea efectuării acestor deduceri, este necesar ca taxa pe valoarea adăugată să fie
evidenţiată distinct în fiecare factură.
La baza aplicării taxei pe valoarea adăugată poate sta, în general, fie principiul originii
mărfurilor, fie principiul destinaţiei acestora.
Conform principiului originii, se impozitează valoarea care este adăugată tuturor
bunurilor autohtone, inclusiv valoarea celor care vor fi ulterior exportate, fără însă să fie
impozitată valoarea adăugată în străinătate şi care se află încorporată în bunurile supuse
impozitării. Înseamnă, deci, că este impozitată numai valoarea adăugată în interiorul ţării,
exporturile fiind impozitate, iar importurile fiind scutite.
În cazul aplicării principiului destinaţiei, se impozitează întreaga valoare adăugată
realizată atât în tară, cât şi în străinătate, pentru toate bunurile destinate consumului ţării
111
respective. Prin urmare, exporturile sunt scutite de plata taxei pe valoarea adăugată, iar
importurile vor fi impozitate.
Taxa pe valoarea adăugată este vărsată la buget de către fiecare întreprindere (care apare
în calitate de vânzător) şi se suportă de consumatorii mărfurilor sau serviciilor respective o dată
cu cumpărarea lor.
Conform reglementărilor care stau la baza taxei pe valoarea adăugată în România, sub
incidenţa acesteia cad toate operaţiunile vizând livrările de bunuri mobile şi prestări de servicii
efectuate în cadrul exercitării activităţii profesionale; transferul proprietăţii bunurilor imobiliare
între agenţi economici, precum şi între aceştia şi instituţii publice sau persoane fizice; importul
de bunuri şi servicii. De menţionat că toate aceste operaţiuni trebuie efectuate de o manieră
independentă de către persoane fizice sau juridice.
Pentru ca operaţiunile de mai sus să poată fi supuse taxei pe valoarea adăugată trebuie ca
transferul dreptului de proprietate să se refere la bunuri aflate pe teritoriul României, iar în cazul
prestărilor de servicii acestea trebuie utilizate în România, indiferent de locul unde este situat
sediul sau domiciliul prestatorului. Bunurile din import sunt supuse impozitării în România, la
intrarea acestora în tară şi la înregistrarea declaraţiei vamale.
Obligaţia plătii taxei pe valoarea adăugată ia naştere în mod automat la data efectuării
livrării de bunuri mobile, transferului proprietăţii bunurilor imobiliare şi prestării serviciilor.
Dacă este vorba de livrări de bunuri şi prestări de servicii cu plata în rate sau de cele care
dau naştere la decontări sau încasări succesive, obligaţia plătii taxei pe valoarea adăugată
intervine la expirarea perioadei pentru care se face decontarea sau, după caz, la data stabilită
pentru plata ratelor.
Baza de impozitare o reprezintă valoarea bunurilor livrate sau a serviciilor prestate, din
care s-a dedus taxa pe valoarea adăugată. Această bază se determină în funcţie de: preţurile
negociate între vânzător şi cumpărător, care cuprind şi accizele stabilite potrivit legii; tarifele
negociate pentru prestările de servicii; suma rezultată din aplicarea cotei de comision sau suma
convenită între parteneri, pentru operaţiunile de intermediere; valoarea în vamă, stabilită potrivit
legii, la care se adaugă taxa vamală, alte taxe şi accizele datorate pentru bunurile şi serviciile din
import; preţurile cu care sunt vândute bunuri din depozitele vămii sau cele stabilite prin licitaţie
etc.
Referitor la cotele de impozitare este de subliniat mai întâi faptul că, iniţial, s-a utilizat o
cotă de 18% pentru bunurile şi serviciile din ţară şi din import şi cota zero pentru exporturi. De la
1 ianuarie 1995, s-au aplicat următoarele cote: cotă normală de 18%, cota redusă de 9% şi cota
zero. Cota redusă s-a aplicat la majoritatea produselor alimentare, la bunurile destinate utilizării
în exclusivitate în scopul apărării sănătăţii, precum şi la aparatura tehnică medicală.
Începând cu 1 ianuarie 1998, ca urmare a noii politici fiscale promovate de Guvern, prin
care se punea accent pe creşterea contribuţiei impozitelor indirecte la formarea veniturilor
bugetului de stat, concomitent cu o anumită reducere a ponderii impozitelor directe, a avut loc
majorarea cotelor aplicate pentru calcularea taxei pe valoarea adăugată. Astfel, cota normală
(standard) s-a majorat de la 18% la 22%, iar cota redusă s-a majorat de la 9% la 11%. Totodată, a
avut loc restrângerea numărului de scutiri de la plata taxei pe valoarea adăugată, apreciindu-se că
unele din scutirile care se acordau până la această dată nu se înscriau pe linia cerinţelor privind
armonizarea legislaţiei române cu legislaţia statelor membre ale Uniunii Europene referitoare la
taxa pe valoarea adăugată.
Din anul 1999 şi până în iunie 2010 cota normală (standard) a fost de 19% şi se aplica
pentru operaţiunile privind livrările de bunuri, transferurile imobiliare şi prestările de servicii din
ţară şi din import. Cota zero s-a aplicat la exportul de bunuri şi prestările de servicii care privesc
direct exportul, efectuate de agenţi economici cu sediul în România.
În anul 2010 cota standard a taxei pe valoare adăugată a crescut la 24% şi se aplica
asupra bazei de impozitare pentru orice operaţiune impozabilă care nu era scutită de taxa pe
valoare adăugată sau care nu era supusă cotei reduse a taxei pe valoare adăugată.
112
Conform noului Cod fiscal cota standard este de 19% şi se aplică asupra bazei de
impozitare pentru operaţiunile impozabile care nu sunt scutite de taxă sau care nu sunt supuse
cotelor reduse.
Cota redusă de 9% se aplică asupra bazei de impozitare pentru următoarele prestări de
servicii şi/sau livrări de bunuri:
- livrarea de proteze şi accesorii ale acestora, cu excepţia protezelor dentare;
- livrarea de produse ortopedice;
- livrarea de medicamente de uz uman şi veterinar;
- cazarea în cadrul sectorului hotelier sau al sectoarelor cu funcţie similară, inclusiv
închirierea terenurilor amenajate pentru camping;
- livrarea următoarelor bunuri: alimente, inclusiv băuturi, cu excepţia băuturilor alcoolice,
destinate consumului uman şi animal, animale şi păsări vii din specii domestice, seminţe, plante
şi ingrediente utilizate în prepararea alimentelor, produse utilizate pentru a completa sau înlocui
alimentele,
- serviciile de restaurant şi de catering, cu excepţia băuturilor alcoolice, altele decât berea;
- livrarea apei potabile şi a apei pentru irigaţii în agricultură;
- livrarea de îngrăşăminte şi de pesticide utilizate în agricultură, seminţe şi alte produse
agricole destinate însămânţării sau plantării, precum şi prestările de servicii de tipul celor
specifice utilizate în sectorul agricol, prevăzute prin ordin comun al ministrului finanţelor
publice şi al ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale.
Cota redusă de 5% se aplică asupra bazei de impozitare pentru
- serviciile constând în permiterea accesului la castele, muzee, case memoriale,
monumente istorice, monumente de arhitectură şi arheologice, grădini zoologice şi botanice,
târguri, expoziţii şi evenimente culturale, cinematografe, altele decât cele scutite;
- livrarea de manuale şcolare, cărţi, ziare şi reviste, cu excepţia celor destinate exclusiv
sau în principal publicităţii;
- livrarea locuinţelor ca parte a politicii sociale, inclusiv a terenului pe care sunt
construite. Terenul pe care este construită locuinţa include şi amprenta la sol a locuinţei.
Prin locuinţă livrată ca parte a politicii sociale se înţelege:
- livrarea de clădiri, inclusiv a terenului pe care sunt construite, destinate a fi utilizate
drept cămine de bătrâni şi de pensionari;
- livrarea de clădiri, inclusiv a terenului pe care sunt construite, destinate a fi utilizate
drept case de copii şi centre de recuperare şi reabilitare pentru minori cu handicap;
- livrarea de locuinţe care au o suprafaţă utilă de maximum 120 m 2, exclusiv anexele
gospodăreşti, a căror valoare, inclusiv a terenului pe care sunt construite, nu depăşeşte suma de
450.000 lei 380.000 lei, exclusiv taxa pe valoarea adăugată, achiziţionate de orice persoană
necăsătorită sau familie. Suprafaţa utilă a locuinţei este cea definită prin Legea locuinţei nr.
114/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Anexele gospodăreşti sunt cele
definite prin Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Cota redusă se aplică numai în cazul
locuinţelor care în momentul vânzării pot fi locuite ca atare şi dacă terenul pe care este construită
locuinţa nu depăşeşte suprafaţa de 250 m2, inclusiv amprenta la sol a locuinţei, în cazul caselor
de locuit individuale. În cazul imobilelor care au mai mult de două locuinţe, cota indiviză a
terenului aferent fiecărei locuinţe nu poate depăşi suprafaţa de 250 m 2, inclusiv amprenta la sol
aferentă fiecărei locuinţe. Orice persoană necăsătorită sau familie poate achiziţiona o singură
locuinţă cu cota redusă de 5%, respectiv:
- în cazul persoanelor necăsătorite, să nu fi deţinut şi să nu deţină nici o locuinţă în
proprietate pe care au achiziţionat-o cu cota de 5%;
- în cazul familiilor, soţul sau soţia să nu fi deţinut şi să nu deţină, fiecare sau împreună,
nici o locuinţă în proprietate pe care a/au achiziţionat-o cu cota de 5%;
- livrarea de clădiri, inclusiv a terenului pe care sunt construite, către primării în vederea
atribuirii de către acestea cu chirie subvenţionată unor persoane sau familii a căror situaţie
113
economică nu le permite accesul la o locuinţă în proprietate sau închirierea unei locuinţe în
condiţiile pieţei.
Taxa pe valoare adăugată este practicată, în prezent în ţările membre ale U.E. şi în alte
ţări cum sunt: Japonia, Canada.
Principalele caracteristici ale taxei pe valoarea adăugată, din care se pot desprinde o
serie de avantaje, sunt următoarele71:
 este un impozit indirect, suportat de către consumatorii finali ai bunurilor şi serviciilor;
 este un impozit general întrucât se aplică, în principiu, la toate tranzacţiile privind
bunurile şi serviciile;
 este un impozit unic cu plata fracţionată, corespunzătoare valorii adăugate în fiecare
stadiu;
 este un impozit neutru în raport cu numărul stadiilor prin care trece produsul şi nu
influenţează consumatorul în a reduce consumul;
 este un impozit transparent ceea ce permite exercitarea dreptului de deducere şi de
taxare a investiţiilor şi exporturilor;
 asigură o mai mare ritmicitate a veniturilor la buget prin accelerarea decontărilor.
Taxa pe valoarea adăugată are însă şi o serie de neajunsuri, dintre care, cel mai
important este regresivitatea acesteia, mai ales atunci când se aplică într-o cotă unică.
9.3. Monopolurile fiscale

După cum am văzut, în cadrul impozitelor indirecte apar şi monopolurile fiscale. Astfel,
statul instituie monopoluri fiscale asupra producţiei şi/sau vânzării unor mărfuri ca: tutun, sare,
alcool, cărţi de joc şi alte produse specifice.
Monopolurile fiscale, în funcţie de sfera lor de cuprindere, pot fi depline sau parţiale.
Monopolurile fiscale depline se instituie de către stat atât asupra producţiei, cât şi asupra
comerţului cu ridicata ori cu amănuntul a unor mărfuri. În schimb, monopolurile parţiale sunt
instituite fie numai asupra producţiei şi comerţului cu ridicata, fie numai asupra comerţului cu
amănuntul.
Printre ţările în care monopolurile fiscale aduc încasări relativ importante, putem
menţiona: Italia (asupra tutunului şi chibriturilor), Germania (asupra alcoolului sau băuturilor
alcoolizate), Spania (asupra tutunului şi petrolului) şi Tunisia.
Veniturile realizate de către stat de pe urma monopolurilor fiscale sunt formate, pe de o
parte, din profitul creat în procesul de producere a acestor mărfuri - pe care statul îl realizează ca
orice întreprinzător -, iar pe de alta, din impozitul indirect cuprins în preţ, care se încasează de la
consumatorii mărfurilor respective. Deoarece numai statul produce sau numai statul vinde astfel
de mărfuri, el poate stabili un preţ în care să fie inclus şi un asemenea impozit indirect.
Algoritmul de calcul al impozitului indirect monopolul fiscal este72:
Mf=Pv-(Cp+P)
unde:
Mf reprezintă monopolul fiscal;
Pv ilustrează preţul de vânzare stabilit de către stat la bunul produs;
Cp relevă costul ocazionat de producerea bunului;
P semnifică profitul statului ca întreprinzător.
În România, s-a instituit un monopol fiscal parţial în anul 2000 73 asupra comercializării
alcoolului etilic rafinat şi a alcoolului tehnic. Prin această reglementare s-a interzis circulaţia şi
71
Matei, G., Drăcea, M., Drăcea, R., Mitu, N., Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Sitech, Craiova, 2007, p. 254
72
73
Prin O.G. nr. 181/26.10.2000
114
comercializarea alcoolului brut, etilic rafinat şi tehnic între agenţii economici, în special, pentru
înlăturarea fenomenului evazionist, în anul 2001 s-a renunţat însă la acest monopol.
Aria de acţiune a monopolurilor fiscale precum şi importanţa acestora a scăzut,
actualmente statele având la dispoziţie alte instrumente de procurare a veniturilor.
9.4. Taxele vamale

9.4.1. Caracterizare generală a taxelor vamale
Taxele vamale sunt impozite indirecte, al căror subiect este agentul economic ce
efectuează operaţiuni de comerţ exterior, al căror obiect este valoarea în vamă a respectivei
operaţiuni şi al căror suportator este, în principal, consumatorul final74.
Taxele vamale pot fi percepute de către stat asupra importului, exportului şi tranzitului de
mărfuri. În practica fiscală internaţională, taxele vamale care se utilizează cel mai frecvent sunt
cele asupra importului de mărfuri.
Taxele vamale de export se întâlnesc sporadic, deoarece statele sunt interesate în
încurajarea exportului de mărfuri, deoarece acesta constituie, în majoritatea cazurilor, mijlocul
cel mai important de realizare a resurselor valutare. Atunci când, totuşi, se percep astfel de taxe,
ele au fie un scop pur fiscal, fie unul economic. În unele ţări se întâlnesc situaţii când statul
instituie taxe vamale de export asupra unor materii prime pentru a determina prelucrarea lor în
ţară, iar în altele când acestea se instituie asupra unor semifabricate sau produse finite care deţin
o pondere importantă în exportul lor. Printre ţările în care se poate vorbi de practica unor taxe
vamale de export menţionăm: Indonezia (asupra produselor nepetroliere), Thailanda (la exportul
de zahăr şi orez), Malayezia (la exportul de cauciuc, cositor, bauxită şi alte minereuri, cherestea,
uleiuri de palmier şi piper).
Taxele vamale de tranzit se instituie asupra mărfurilor care fac obiectul comerţului
exterior, cu ocazia trecerii acestora pe teritoriul unei terţe ţări. În condiţiile actuale, taxe vamale
de tranzit nu se practică decât cu titlu de excepţie, deoarece statele sunt interesate în încurajarea
tranzitului de mărfuri, fiindcă de pe urma acestuia realizează încasări în valută, cum sunt: tarife
pentru folosirea căilor ferate, taxe pentru utilizarea drumurilor publice etc.
Taxele vamale de import se instituie asupra importului de mărfuri şi se calculează asupra
valorii acestora, în momentul în care ele trec frontiera tării importatoare. Importatorul, o dată cu
depunerea documentelor prin care intră în posesia mărfii importate, achită şi taxa vamală de
import.
Prin urmare, natura economică a taxei vamale de import este similară cu aceea a taxelor
de consumaţie percepute asupra mărfurilor din producţia autohtonă.
După forma lor de exprimare, taxele vamale pot fi de trei feluri, şi anume: ad-valorem,
specifice şi compuse.
Taxele vamale ad-valorem se exprimă ca procent din valoarea mărfurilor importate.
Taxele vamale specifice sunt stabilite ca sumă fixă pe unitatea fizică de marfă importată
(de exemplu, pe tonă, pe bucată etc.).
Taxele vamale compuse apar ca o combinaţie a primelor două.
Taxele vamale practicate de o anumită ţară, indiferent de felul lor, sunt trecute într-un
tabel care poartă denumirea de tarif vamal. În tariful vamal sunt specificate, pentru fiecare
categorie de produse sau produse individualizate, taxele vamale exprimate în procente, precum şi
cele rezultate din aplicarea măsurilor tarifare preferenţiale prevăzute în reglementările legale.
În funcţie de nivelul lor, taxele vamale de import, menţionate în tariful vamal naţional
sau de grup, pot fi: taxe vamale în condiţia clauzei naţiunii celei mai favorizate, taxe vamale
autonome şi taxe vamale preferenţiale.
Taxele vamale în condiţia clauzei naţiunii celei mai favorizate se aplică la importul de
mărfuri pe care o ţară membră a Organizaţiei Mondiale a Comerţului îl efectuează din ţările
74
http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/pagina2.asp?id=cap3
115
membre ale aceluiaşi organism sau din alte ţări cu care aceasta are acorduri bilaterale, pe baza
cărora îşi acordă reciproc clauza naţiunii celei mai favorizate.
În România, persoanele juridice plătesc taxe vamale numai pentru mărfurile importate,
care se calculează prin aplicarea cotei procentuale asupra valorii mărfurilor în vamă. În cazul
ţărilor cu care România întreţine relaţii comerciale pe baza unor convenţii sau înţelegeri
internaţionale, aplicarea taxelor vamale se face în conformitate cu prevederile acestora.
Pentru evitarea unor discriminări, taxele vamale înscrise în tariful vamal se aplică tuturor
agenţilor economici, indiferent de forma de proprietate şi, de regulă, la toate produsele care fac
obiectul importurilor.
Taxele vamale de import se determină pe baza tarifului vamal de import al României,
care se aprobă prin lege. În tariful vamal este menţionată taxa vamală în procente, care se aplică
la valoarea în vamă a mărfurilor, exprimată în lei. Transformarea în lei se face la cursul de
schimb comunicat de Banca Naţională a României.
Conform acestei proceduri, valoarea în vamă se stabileşte (ori de câte ori este posibil) pe
baza valorii de tranzacţie la care se adaugă, în măsura în care au fost efectuate, dar nu au fost
induse în preţ, şi următoarele elemente:
 cheltuielile de transport al mărfurilor importate până la frontiera română;
 cheltuielile de încărcare, de descărcare şi de manipulare conexe transportului mărfurilor
importate, pe parcurs extern;
 costul asigurării pe parcursul extern.
Pentru a se putea determina valoarea în vamă, importatorul este obligat să depună la
biroul vamal o declaraţie pentru valoarea în vamă, însoţită de facturi sau de alte documente de
plată a mărfii şi a cheltuielilor pe parcurs extern, aferente acesteia.
În afara taxelor vamale obişnuite, pe plan internaţional se mai practică şi alte tipuri de
taxe, cum sunt75:
 taxe de retorsiune, care sunt taxe sancţionale aplicate faţă de ţările care au luat măsuri de
politică comercială unilaterală şi neloială;
 taxe compensatorii, instituite ca taxe speciale în scopul neutralizării oricărei subvenţii
acordate, direct sau indirect, în ţara de origine sau în ţara exportatoare;
 taxe anti-dumping ce sunt percepute suplimentar, peste taxa vamală obişnuită pentru a
contracara politica de dumping prin care unele state încearcă să cucerească noi pieţe.
În ţara noastră se practică doar taxe vamale de import care se determină prin aplicarea
cotelor proporţionale la valoarea în vamă. Odată cu aderarea la Uniunea Europeană, România a
renunţat la propriul Cod vamal şi a trecut la utilizarea Codului Vamal Unic al Uniunii Europene
în relaţiile comerciale pe care le are cu ţările extracomunitare.
9.4.2. Stabilirea regimului vamal al mărfurilor
La introducerea sau scoaterea din ţară a mărfurilor prezentate la vamă, autoritatea vamală
stabileşte un regim vamal. Regimul vamal cuprinde totalitatea normelor care se aplică în cadrul
procedurii de vămuire, în fimcţie de scopul operaţiunii comerciale şi destinaţia mărfii.
Regimurile vamale sunt definitive sau suspensive. Din categoria regimurilor vamale
definitive fac parte:
a) importul, care constă în introducerea mărfurilor în circuitul economic;
b) exportul, care constă în scoaterea mărfurilor din ţară;
c) introducerea şi scoaterea din ţară de bunuri aparţinând călătorilor sau altor persoane
fizice, necomercianţi.
În categoria regimurilor vamale definitive pot fi plasate mărfuri care fac obiectul unor
75
116
operaţiuni comerciale având ca scop fie introducerea în circuitul economic sau utilizarea în
propriul interes de către persoanele fizice, fie scoaterea definitivă din ţară în cadrul operaţiunilor
de vânzare la export sau de persoanele fizice în interes propriu. Mărfurile sau bunurile plasate
sub regimuri vamale definitive capătă după vămuire, în cadrul introducerii în ţară, acelaşi
caracter ca şi mărfurile sau bunurile indigene, iar autoritatea vamală nu mai exercită niciun fel de
acţiuni asupra acestora după ce s-a acordat liberul de vamă.
Regimurile vamale suspensive sunt următoarele:
a) tranzitul mărfurilor;
b) antrepozitul mărfurilor;
c) perfecţionarea activă a mărfurilor;
d) transformarea sub control vamal a mărfurilor;
e) admiterea temporară a mărfurilor.
În categoria regimurilor suspensive pot fi plasate mărfuri sau bunuri care intră sau ies din
ţară pentru anumite perioade de timp, pentru a suferi anumite transformări sau prelucrări. Aceste
regimuri sunt instituite în scopul de a fi create condiţii mai avantajoase titularilor pentru a
efectua operaţiuni comerciale cât mai diverse.
Astfel de regimuri care suspendă plata taxelor vamale sunt create cu scopul de a permite
operatorilor economici să dezvolte orice fel de activitate comercială sau de producţie fără a
imobiliza fonduri băneşti prin plata taxelor vamale care s-ar fi datorat în cazul în care mărfurile
ar fi fost plasate sub un regim vamal definitiv.
În perioada în care mărfurile se află sub un astfel de regim, autoritatea vamală exercită o
supraveghere asupra acestora, specifică fiecărui regim.
A. Regimuri vamale definitive

Importul
Regimul vamal de import constă în intrarea în ţară a mărfurilor străine şi introducerea
acestora în circuitul economic. Caracterul definitiv este conferit şi de faptul că autoritatea vamală
realizează procedura de vămuire şi încasează taxele vamale prevăzute în Tariful vamal de import
al României, înainte de introducerea acestora în circuitul economic naţional sau darea acestora în
consum.
Cu ocazia procedurii de vămuire, autoritatea vamală aplică şi măsurile de politică
comercială care privesc importul anumitor mărfuri şi care se referă la reglementările speciale
privind politica de protejare a economiei naţionale, protecţia mediului înconjurător, sănătatea
populaţiei.
Exportul
Regimul vamal de export se aplică mărfurilor care părăsesc teritoriul României şi care sunt
destinate să rămână definitiv în afara acestuia, cu excepţia mărfurilor trimise temporar în
străinătate sau care fac obiectul unei activităţi de perfecţionare pasivă. Sunt admise la export
mărfurile produse în ţară, precum şi cele importate anterior, cu excepţia mărfurilor care sunt
supuse unor măsuri de prohibiţie sau restricţie în cadrul politicii comerciale. La exportul de
mărfuri nu se încasează taxe vamale. Liberul de vamă la export se acordă cu condiţia ca
mărfurile în cauză să părăsească teritoriul României în aceeaşi stare în care se aflau în momentul
înregistrării declaraţiei vamale de export.
B. Regimul vamal aplicabil călătorilor şi altor persoane fizice

Introducerea şi scoaterea din ţară a bunurilor aparţinând călătorilor şi altor persoane fizice
fac obiectul unui regim vamal diferit faţă de cel aplicabil mărfurilor din cadrul schimburilor
comerciale, întrucât în acest caz trebuie ţinut seama de frecvenţa cu care persoanele fizice pot
trece frontiera, de calitatea pe care o au aceste persoane (turişti, persoane repatriate, oameni de
afaceri), de modalităţile de transport prin care bunurile sunt introduse sau scoase din ţară (bagaj
însoţit sau neînsoţit). Acest regim stabileşte condiţiile în cadrul cărora pot fi scoase sau introduse
117
bunuri în ţară, fără plata taxelor vamale, precum şi tariful vamal pentru celelalte bunuri.
Astfel, pentru bunuri de natura mobilierului de orice fel, a aparatelor de filmat, a antenelor
şi a amplificatoarelor, a instrumentelor muzicale, a covoarelor, a armelor, taxa vamală este de
20% aplicată la valoarea în vamă.
Pentru aceste bunuri, se admite cu plata taxelor vamale numai câte o bucată sau garnitură, după
caz, peste limite, bunurile putând fi impozitate numai în conformitate cu reglementările privind
activitatea de comerţ exterior.
Baza de calcul al taxelor vamale datorate de persoanele fizice o reprezintă valoarea în
vamă exprimată în lei, stabilită prin lista de valori în vamă, unice pe produse sau grupe de
produse, întocmită de Ministerul
Finanţelor.
»
Pentru bunurile a căror valoare în vamă nu este stabilită în lista de valori, organele vamale
determină 'valoarea în vamă luând în considerare bunuri cu caracteristici asemănătoare.
Determinarea în lei a valorii în vamă stabilită pe baza plăţilor externe se face potrivit
cursurilor comunicate de BNR, aflate în vigoare în momentul efectuării operaţiunii de taxare.
In cazul bunurilor cu mai multe componente care formează un corp compact, se aplică
taxe vamale numai pentru componentele supuse acestor taxe.
Pentru bunurile care nu se încadrează în limitele cantitative şi valorice prevăzute, se
aplică, la import, tariful vamal de import, iar la export, o taxă vamală unică de 20% aplicată la
valoarea în vamă.
C. Regimuri vamale suspensive
Tranzitul vamal
Tranzitul vamal constă în transportul mărfurilor străine de la un birou vamal la alt birou
vamal, fără ca acestea să fie supuse drepturilor de import sau măsurilor de politică comercială.
Acest regim vamal se încheie în momentul în care mărfurile şi documentele ajung la biroul
vamal de destinaţie.
Antrepozitul vamal
Prin antrepozit vamal se înţelege locul aprobat de autoritatea vamală, aflat sub controlul
acesteia, în care mărfurile pot fi depozitate. în antrepozitul vamal se permite intrarea mărfurilor
străine, înainte ca ele să fie supuse obligaţiei de plată a datoriei vamale sau unor măsuri de
politică comercială, precum şi a mărfurilor române vămui te, care sunt depozitate până la
expedierea lor în străinătate.
Perfecţionarea activă
Acest regim vamal conţine dispoziţii care permit acordarea suspendării drepturilor de
import pentru mărfurile care sunt destinate a fi reexportate după ce au fost supuse unor
transformări, lucrări sau reparaţii bine precizate, sau restituirea drepturilor de import încasate
atunci când produsele rezultate sunt exportate.
Scopul principal al acestui regim vamal este acela de a permite producătorilor naţionali de
a oferi produsele sau serviciile lor pe piaţa internaţională la preţuri competitive şi de a contribui
astfel la eforturile de a asigura posibilităţi mai bune de utilizare a capacităţii de producţie şi a
forţei de muncă autohtonă.
Transformarea sub control vamal

Permite folosirea pe teritoriul României, fără plata drepturilor de import şi fără aplicarea
de măsuri de politică comercială, de mărfuri străine pentru a fi supuse unor operaţiuni care le
transformă felul sau starea iniţială. Produsele rezultate, numite produse transformate, se introduc
în circuitul economic cu plata drepturilor de import.
Admiterea temporară
118
Permite utilizarea pe teritoriul României, cu exonerare totală sau parţială a drepturilor de
import şi fără aplicarea măsurilor de politică comercială, a mărfurilor străine destinate a fi
reexportate în aceeaşi stare, cu excepţia uzurii lor normale.
Perfecţionarea pasivă
Permite efectuarea prelucrării în străinătate a unor mărfuri româneşti şi reimportul
produselor rezultate din această activitate. Prin aplicarea acestui regim, taxele vamale şi
drepturile de import datorate pentru produsele care se reimportă se calculează ţinând seama de
mărfurile care au fost exportate temporar şi care intră în componenţa produsului finit importat.
În acest fel este avantajată activitatea economică prin care se pot realiza produse chiar
dacă numai o parte din produsul tehnologic are loc în România. Produsele realizate nu sunt
grevate de taxe vamale care să mărească artificial preţul de cost.
9.4.3. Plata taxelor vamale şi controlul vamal

Valoarea în vamă se determină şi se declară de importatori direct sau prin reprezentanţii
autorizaţi ai acestora, care sunt obligaţi să depună la vamă o declaraţie vamală. Aceasta este
însoţită de:
a) documente de transport al mărfurilor sau de alte documente emise de
transportator, cuprinzând date referitoare la mărfurile transportate;
b) factura în original sau în copie, ori un alt document pe baza căruia se declară
valoarea în vamă a mărfurilor;
c) declaraţia de valoare în vamă;
d) documente necesare aplicării unui regim tarifar preferenţial
e) orice alt document necesar aplicării dispoziţiilor prevăzute în normele legale
specifice care reglementează importul mărfii declarate;
f) codul fiscal al importatorului.
Declaraţia vamală cuprinde ca principale informaţii:
clasificarea tarifară (codul mărfurilor potrivit clasificării prevăzute în Tariful
vamal de import);
baza de calcul al taxelor vamale;
procentul taxei vamale;
cuantumul taxelor vamale;
felul, numărul, greutatea şi preţul articolelor;
informaţii financiare, contabile şi bancare.
Termenul de plată - verificarea încadrării tarifare, a calculării taxelor vamale înscrise în
declaraţia agenţilor economici, precum şi încasarea taxelor vamale se efectuează în momentul
îndeplinirii formalităţilor de vămuire prevăzute de lege. Plata taxelor vamale se poate face prin
depunerea în numerar, prin depunerea de cecuri de decontare cu valoare limitată, precum şi prin
virament în contul unităţii vamale respective.
Liberul de vamă (eliberarea de vamă) se acordă în scris, după îndeplinirea condiţiilor şi
efectuarea formalităţilor de vămuire inclusiv încasarea taxelor vamale de import. Liberul de
vamă se poate acorda şi cu caracter provizoriu pe timp de 30 de zile, în cazul în care valoarea în
vamă nu poate fi determinată la data declaraţiei. În acest caz, mărfurile pot fi ridicate din vamă
dacă importatorul instituie o garanţie suficientă pentru acoperirea achitării taxelor vamale şi a
drepturilor cuvenite bugetului de stat.
Controlul vamal - autoritatea vamală are dreptul să efectueze verificări şi investigaţii atât
în momentul vămuirii, cât şi ulterior, în vamă sau la sediul importatorilor.
Controlul vamal exercitat în momentul vămuirii bunurilor are drept scop prevenirea
încălcării regulamentelor vamale şi stricta rspectare a condiţiilor şi termenelor legale, precum şi
descoperirea fraudelor vamale. Acesta poate fi realizat atât prin verificarea documentelor
necesare vămuirii, cât şi sub forma controlului fizic.
Controlul documentelor constă în verificarea:
119
corectitudinii completării declaraţiei vamale;
existenţei documentelor anexate la declaraţia vamală;
concordanţa dintre datele înscrise în declaraţia în detaliu şi cele din documentele
anexate.
Declaraţia vamală în detaliu, prin care autoritatea vamală a acordat liberul de vamă,
constituie titlul executoriu pentru urmărirea şi încasarea datoriei vamale.
Controlul vamal ulterior al operaţiunilor se exercită pe o perioadă de cinci ani de la data
acordării liberului de vamă, în scopul prevenirii, combaterii şi sancţionării fraudei în domeniul
vamal.
9.5. Taxele
Taxa derivă din latinescul „taxis” şi reprezintă un transfer de valoare obligatoriu la
dispoziţia statului, cu echivalent, titlu definitiv şi destinaţie specială, datorat conform
dispoziţiilor legale de către persoanele fizice şi juridice în schimbul unui serviciu public
instituţional.
Potrivit definiţiei se poate aprecia că taxa este o prelevare76:
 bănească, deoarece persoanele fizice şi juridice efectuează către instituţiile de stat
transferuri de putere de cumpărare în schimbul unor servicii publice speciale;
 obligatorie, pentru că transferul de valoare este impus de stat în măsura în care
beneficiarul acestuia, prin solicitarea unui serviciu instituţional, doreşte să-şi exercite în
fond un drept legal;
 la dispoziţia statului, pentru că transferul bănesc este dirijat în scopul satisfacerii
necesităţilor de resurse financiare ale statului în vederea producerii de servicii publice
speciale de natură instituţională;
 cu echivalent, deoarece există un raport direct şi imediat între transferul de valoare
efectuat şi serviciul public furnizat de către instituţiile statului (de obicei valoarea
serviciului este inferioară cuantumului taxei plătite, fapt care apropie foarte mult din
punct de vedere conceptual taxa de preţul politic);
 definitivă, pentru că puterea de cumpărare odată transferată nu va mai fi restituită de către
stat;
 cu destinaţie precizată, întrucât este colectată de instituţiile statului în vederea furnizării
unor servicii publice speciale de natură juridică, administrativă, industrială sau ecologică;
 datorată de persoane fizice sau juridice, deoarece mobilizările financiare cad în sarcina
persoanelor fizice şi juridice ca beneficiare de servicii publice;
 cu plată neregulată, deoarece încasarea acestora nu se face de către stat cu o anumită
frecvenţă.
Ca formă a impozitelor indirecte, taxele reprezintă plăţile pe care le fac diferite persoane
fizice şi/sau juridice pentru serviciile efectuate în favoarea lor de anumite instituţii publice.
Taxele întrunesc majoritatea trăsăturilor specifice impozitelor, şi anume: caracter obligatoriu,
titlu nerambursabil, urmărirea în caz de neplată. Dacă impozitele nu presupun o contraprestaţie
din partea statului, în schimb taxele dau dreptul plătitorului să beneficieze de un anumit serviciu.
După natura lor, taxele pot fi clasificate astfel:
 taxe judecătoreşti;
 taxe de notariat;
 taxe consulare şi
 taxe de administraţie.
Taxele judecătoreşti se încasează de către instanţele jurisdicţionale în legătură cu
acţiunile introduse spre judecare de către diferite persoane fizice sau juridice.
Taxele de notariat se plătesc pentru eliberarea, legalizarea sau autentificarea de diferite
acte, copii etc., fiind încasate de către notariate.
76
120
Taxele consulare se încasează de către consulate pentru eliberarea de certificare de
origine, acordarea de vize etc.
Taxele de administraţie se încasează de către diferite organe ale administraţiei de stat în
legătură cu eliberări de autorizaţii, permise, legitimaţii etc., la cererea anumitor persoane.
După obiectul operaţiunii care se efectuează şi urmează a fi taxată, taxele pot fi de două
feluri: taxe de timbru şi taxe de înregistrare.
Taxele de timbru se percep la efectuarea de către instituţiile publice a unor operaţii, cum
sunt: autentificarea de acte; eliberarea unor documente (de exemplu, cărţi de identitate,
paşapoarte, permise de conducere auto etc.); legalizări de acte etc. Taxele de timbru poartă
această denumire pentru că încasarea lor se face prin aplicarea de timbre fiscale.
Taxele de înregistrare se percep la vânzări de imobile, la constituirea, fuzionarea sau
dizolvarea societăţilor de capital; de asemenea, ele se percep asupra fiecărei operaţii de vânzare
şi, respectiv, cumpărare la bursă etc.
Atât taxele de timbru, cât şi cele de înregistrare pot fi stabilite fie ad-valorem (atunci
când acţiunile sau faptele supuse taxării sunt evaluate în bani şi când taxa se calculează prin
aplicarea unor cote la valoarea respectivă), fie în sume fixe, în toate celelalte cazuri. Încasarea
taxelor se poate face în numerar sau - aşa cum am văzut - prin aplicarea de timbre fiscale.
În legislaţia financiară a unor ţări se întâlneşte, pe lângă impozite şi taxe, şi o categorie
intermediară între acestea, cunoscută sub denumirea de contribuţie.
Contribuţiile reprezintă sumele încasate de anumite instituţii de drept public, de la
persoane fizice sau juridice, pentru avantaje reale sau presupuse de care acestea beneficiază.
Plata contribuţiei este obligatorie, iar prin intermediul acesteia se stabileşte de la început
participarea parţială a persoanei fizice sau juridice la acoperirea cheltuielilor efectuate de stat
pentru oferirea avantajului respectiv.
Contribuţia provine etimologic din latinescul „contributio” şi reprezintă un transfer de
valoare obligatoriu la dispoziţia statului, fără echivalent, cu titlu definitiv şi cu destinaţie strict
precizată, datorată conform dispoziţiilor legale de către persoanele fizice şi juridice în vederea
acoperirii unor cheltuieli publice de interes comunitar sau de natură socială.
Din definiţie se desprinde faptul că aceasta este o prelevare77:
 bănească, întrucât persoanele fizice şi juridice efectuează către stat transferuri de putere
de cumpărare în schimbul unor servicii publice de interes comunitar sau social;
 obligatorie, pentru că transferul de valoare este impus de către stat prin legi tuturor
persoanelor fizice şi juridice;
 la dispoziţia statului, întrucât transferul bănesc este orientat în vederea furnizării unor
servicii publice comunitare sau sociale;
 fără echivalent, deoarece, pe de o parte, nu există un raport direct şi imediat între
transferul de valoare efectuat şi serviciul public furnizat de către stat, iar pe de altă parte,
este posibil ca subiectul plătitor să utilizeze sau nu respectivul serviciu;
 definitivă, pentru că puterea de cumpărare odată transferată nu va mai fi restituită de către
stat;
 cu destinaţie precizată, întrucât este mobilizată de stat în vederea furnizării unor
servicii publice de natură comunitară sau socială;
 datorată de persoane fizice sau juridice, deoarece obligaţiile de plată cad în sarcina
persoanelor fizice şi juridice ca beneficiare de servicii publice cu caracter socio-
comunitar;
 cu plată regulată, deoarece colectarea acestora se face de către stat cu o anumită
frecvenţă stabilită reglementat.

77
121
PRESIUNEA FISCALĂ, REPERCUSIUNEA IMPOZITELOR

ŞI EVAZIUNEA FISCALĂ
Obiective: Cunoaşterea conceptului de evaziune fiscală

Formele evaziunii fiscale
Cauzele evaziunii fiscale
Combaterea şi prevenirea evaziunii fiscale
Cuvinte cheie:
Evaziune fiscală legală
Evaziune fiscală ilegală
10.1. Concept, limite, modalităţi de exprimare a presiunii fiscale

10.1.1. Conceptul de prezsiune fiscală
Rata presiunii fiscale sau rata prelevărilor obligatorii, în sens larg (la nivelul economiei
naţionale), este raportul dintre totalul impozitelor şi contribuţiilor sociale efectiv încasate de
administraţia publică şi produsul intern brut (PIB).
Presiunea fiscală, în sens strict (tot la nivelul economiei naţionale), se referă la raportul
(R) dintre mărimea impozitelor încasate (VT) şi produsul intern brut (PIB).
Semnificaţia ratei presiunii fiscale se remarcă pe două planuri:
 sub aspect contabil, rata presiunii fiscale nu ţine seama de faptul că prelevările
obligatorii finanţează alte prelevări obligatorii, adică fluxurile fiscale nu sunt consolidate;
 din punct de vedere al analizei economice, rata presiunii fiscale evidenţiază
aspectul confiscatoriu al prelevărilor obligatorii, neglijând faptul că acestea reintră în circuitul
economic sub forma cheltuielilor publice.
Rate presiunii fiscale este un indicator de comensurare a acelei părţi din veniturile care
trec printr-un proces de distribuire obligatorie şi publică, în loc să fie lăsată la libera dispoziţie a
iniţiativei private (influenţa concurenţei)
Rata prelevărilor obligatorii (R), ca regulă generală, se scrie sub forma relaţiei:
10.1.2. Limitele presiunii fiscale. Curba Laffer

Când impozitele depăşesc anumite limite suportabile, iar contribuabilii resimt povara
fiscală care îi apasă, comportamentul normal se schimbă conducând la inhibarea iniţiativei
particulare, a motivaţiei de a munci şi economisi sau, mai grav, la adevărate revolte fiscale. Din
aceste considerente, de-a lungul timpului au existat preocupări în cadrul politicilor (măsurilor)
fiscale de cercetare şi formularea unor puncte de vedere privind eventuale limite maxime ale
ratei presiunii fiscale (practic, a suportabilităţii impozitelor).
Astfel, întrebarea care se pune este: cât de mult pot creşte impozitele (la un moment dat)
astfel încât acest lucru să nu se reflecte într-o diminuare a încasărilor fiscale pentru guvern?
122
Arthur Laffer, un reprezentant de seamă al curentelor economice moderne (curent liberal
al politicilor de ofertă), transpune în grafic şi demonstrează o teorie conform căreia, valoarea
prelevărilor obligatorii este o funcţie crescătoare a ratei presiunii fiscale, dar numai până la un
anumit prag maxim după care devine o funcţie descrescătoare.
Curba Laffer se divide în două părţi delimitate de punctul M, partea stângă este zona
admisibilă sau normală în care prin creşterea ratei presiunii fiscale se obţine o creştere a
prelevărilor obligatorii, şi partea dreaptă, denumită zona inadmisibilă, unde orice suplimentare a
presiunii fiscale duce la diminuarea încasărilor la buget.
În afara nivelului maxim M corespunzător ratei R2, se poate remarca faptul că aceeaşi
sumă a prelevărilor fiscale (N şi N1) poate fi obţinută prin aplicarea a două valori a ratei
fiscalităţii: R1 şi R3. Peste limita lui R2 orice creştere conduce la diminuarea veniturilor. Logica
este simplă, şi se explică teoretic, prin aceea că dacă se percepe de către stat sub formă de
impozit toată suma bazei impozabile, nu mai rămâne nici o sumă care să asigure reproducţia
(reluarea producţiei) în ciclul următor.
Figura 1. Curba Laffer
10.1.3. Modalităţile de exprimare a presiunii fiscale şi factorii de influenţă

Presiunea fiscală, se analizează, astfel:
 presiunea fiscală la nivel naţional
1 - considerând veniturile fiscale la nivel naţional, ca fiind formate din: impozite (I), taxe
(T) şi contribuţii la asigurări sociale(C), se calculează astfel:
1 - considerând veniturile fiscale ca fiind formate numai din: impozite (I) şi taxe (T)
(deoarece contribuţiile se reîntorc sub formă de pensii, ajutoare sociale, etc.), se calculează
astfel:
 presiunea fiscală la nivelul agentului economic, (rf),- impozitele (If) pe care le plătesc
statului sunt percepute ca elemente de presiune fiscală, cu atât mai accentuată cu cât ponderea lor
în valoarea adăugată (Vaf) realizată este mai mare. Astfel
123
 presiunea fiscală la nivel individual resimţită sub aspect psihologic, măsoară pragul
toleranţei la impozite. Aceasta se calculează ca raport între totalul prelevărilor fiscale suportate
de contribuabil (persoană fizică) şi suma veniturilor brute obţinute de acestea (veniturile înainte
de impozitare).
Factorii de influenţă a presiunii fiscale

Mărimea ratei presiunii fiscale este influenţată de numeroşi factori dintre care pot fi
menţionaţi:
 performanţele economiei;
 structura şi formele proprietăţii;
 necesităţile publice stabilite de politica guvernamentală prin nivelul cheltuielilor publice;
 eficienţa cu care se utilizează cheltuielile publice finanţate prin impozite;
 gradul de adeziune a populaţiei la politica guvernului şi de consimţire la plata
impozitelor;
 mărimea datoriei publice;
 stadiul democraţiei etc.
Acești factori pot fi grupați în două categorii: factrori externi și factori proprii sistemului
de impozite practicat. Printre factorii extreni pot fi menționați:
Nivelul de dezvoltare a fiecărei țări reflectat de PIB pe locuitor.
Nivelul fiscalității din celelalte țări influențeayă presiune fiscală deoarece o presiune
excesuivă face ca oamenii și capitalurile spă migreze din așa –zisul infren fiscal spre
paradisurile sua oazele fiscale, unde venituirle nete sunt mai ridicate.
Structura cheltuielilor publice din diferite țări face ca nivelul fiscalității să fie diferit. În
țările in care statul acordă prioritate acțiunuilor de securitate socială, cheltuielilor pentru
invățământ , sănăptate, sport cultură, de care beneficiază direct contribuabilii, el are
motivația pentru a pretinde impozite mai consistente. Politicile guvernamentale sunt
influențate de doctrina agreată de partidul sau coaliția aflată la putere.
Factori proprii sistemului de impozitare care influențează la rândul lor presiunea fiscală
sunt:
Felul cotelor practicate, progresivitatea aducând cu ea impozite mai consistente de cât
impunerea prorporțională;
Facilitățile fiscale acordate prin exonerări, reduceri ale cotelor pentru anumite categorii
de contribuabili sau deduceri din materia impozabilă;
Metodele de evaluare practicate care pot face ca materia impozabilă să fie supra sau
subevaluată.
10.1.4. Efectele provocate de creşterea presiunii fiscale

În situaţiile de depăşire a pragului admisibil al presiunii fiscale, în anumite condiţii socio-
economice existente, apar unele fenomene negative, dintre care menţionăm: slăbirea efortului
productiv, frauda şi evaziunea fiscală, precum şi apariţia economiei subterane, riscul de inflaţie
prin fiscalitate, reducerea competitivităţii pe plan internaţional etc.
a) Scăderea efortului productiv. Economiştii liberali au remarcat efecte descurajante pe care
nivelurile înalte ale impozitelor le au asupra muncii, economisirii şi investiţiilor.
b) Riscul de inflaţie prin fiscalitate provine prin faptul că orice creştere a impozitelor şi a
cotizaţiilor sociale are tendinţa de a se repercuta asupra procesului de cuantificare a preţurilor şi
salariilor, alimentând în acest mod inflaţia.
c) Economia subterană reprezintă un fenomen prin care diverse forme de activitate au drept
caracteristică sustragerea de la plata impozitelor.
d) Reducerea competitivităţii pe plan internaţional.
124
10.2. Repercusiunea impozitelor
Echitatea fiscală cere ca persoana care plăteşte impozitul statului să-l şi suporte efectiv,
în realitate, nu de puţine ori lucrurile stau altfel. Atunci când persoana care plăteşte impozitul îl
şi suportă efectiv, avem de-a face cu ceea ce se numeşte incidenţă directă. De exemplu,
muncitorul sau funcţionarul este plătitorul şi, totodată, suportatorul impozitului pe veniturile din
salarii.
În unele cazuri, persoana care plăteşte impozitul reuşeşte să recupereze, parţial sau total,
suma achitată statului de la alte persoane cu care intră în raporturi economice. Atunci când
persoana care plăteşte impozitul statului nu este una şi aceeaşi cu persoana care îl şi suportă
efectiv, avem de-a face cu incidenţă indirectă sau repercusiune.
Impozitele care se pot repercuta mai uşor sunt cele indirecte, deoarece ele se varsă
statului de către întreprinderile industriale, prestatoare de servicii, comerciale etc., iar acestea le
adaugă la preţul mărfii şi le transferă, asupra cumpărătorilor, în anumite limite, pot fi repercutată
şi unele impozite directe, cum sunt, de exemplu, impozitele pe venit
Am considerat necesară prezentarea clasificării repercursiunii datorită importanţei
fenomenului evazionist şi a faptului că aceasta reprezintă una dintre cauzele fenomenului de
evaziune, astfel:
Din punct de vedere juridic, repercusiunea poate fi de două feluri78:
 repercusiune oficială (repercusiune în intenţia legiuitorului), caz în care însăşi legea face
distincţie între plătitorul impozitului (contribuabilul legal) şi suportatorul acestuia
(contribuabilul de fapt). Cel mai adesea este cazul impozitelor indirecte (T.V.A., de
exemplu), dar şi al unor impozite directe, percepute prin stopaj la sursă;
 repercusiune neoficială, care se produce atunci când contribuabilul de drept transmite
sarcina fiscală asupra altui subiect economic, devenit contribuabil real, împotriva voinţei
legiuitorului, care nu prevede, nu doreşte şi nici nu cunoaşte acest lucru în momentul
instituirii impozitului.
În funcţie de modul în care se realizează transpunerea sarcinii fiscale, putem distinge:
 repercusiune progresivă, când transpunerea se realizează de la producător la consumator;
 repercusiune regresivă, când transpunerea se realizează de la consumator la producător;
 repercusiune oblică, când transferarea impozitelor are loc asupra altor operaţiuni
economice decât asupra celei care i-a dat naştere iniţial (cum ar fi, de pildă, creşterea
salariilor motivată de creşterea impozitelor pe consum).
Din punct de vedere al condiţiilor concrete, locul şi momentul când fenomenul se
manifestă, repercusiunea impozitelor poate fi parţială sau integrală, în funcţie de o serie de
factori, cum sunt:
 gradul de concentrare a activităţilor producătoare de venituri impozabile;
 raportul, existent pe piaţă, între cererea şi oferta aferentă unor bunuri sau servicii
impozabile (dacă cererea este mai mare decât oferta, repercusiunea se poate realiza mai
uşor);
 gradul de ocupare a forţei de muncă şi evoluţia consumului de bunuri şi servicii în
legătură cu acesta;
 felul mărfurilor şi/sau serviciilor care fac obiectul vânzării-cumpărării (transpunerea este
posibilă, într-o măsură mai mare, în cazul mărfurilor şi/sau serviciilor cu cerere
neelastică).
78
125
10.3. Caracterizarea şi formele evaziunii fiscale
10.3.1. Formele evaziunii fiscale
Evaziunea fiscală este un fenomen economico-social de mare amploare şi importanţă, cu
care se confruntă numeroase state, într-o măsură mai mare sau mai mică.
Termenii care desemnează fenomenul evaziunii fiscale sunt numeroşi şi încercând o
demarare a dimensiunilor şi modalităţilor de manifestare, aceştia sunt: evaziune fiscală, fraudă
fiscală, criminalitate economică.
Evaziunea fiscală se poate definii ca: totalitatea procedeelor, licite sau ilicite, prin care
cei interesaţi sustrag, total sau parţial, materia lor impozabilă de la plata obligaţiilor ce decurg
din legislaţia fiscală în vigoare.
Evaziunea fiscală reprezintă sustragerea de la impunere a unei părţi mai

mari sau mai mici din materia impozabilă. Ca fenomen, evaziunea fiscală se
întâlneşte deopotrivă atât pe plan naţional, cât şi internaţional.
Într-o definiţie mai completă, evaziunea fiscală este prezentată ca fiind “sustragerea prin
orice mijloace, în întregime sau în parte, de la plata impozitelor, taxelor şi a altor sume datorate
bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat şi fondurilor sociale
extrabugetare, de către persoanele fizice şi persoanele juridice române sau străine...”79.
În funcţie de modul cum poate fi săvârşită, evaziunea fiscală cunoaşte două forme de
manifestare80:
 evaziune care poate fi realizată la adăpostul legii (evaziune legală) şi
 evaziune care se realizează cu încălcarea legii, fiind, deci, ilicită sau frauduloasă.
Evaziunea fiscală legală sau tolerată reprezintă acţiunea contribuabilului de a ocoli
legea, recurgând la o combinaţie neprevăzută a legilor şi, deci, scăpată din vedere de legiuitor.
Evaziunea fiscală realizată la adăpostul legii permite sustragerea unei părţi din materia
impozabilă fără ca acest lucru să fie considerat contravenţie sau infracţiune. Evaziunea legală
este posibilă deoarece legislaţia din diferite ţări permite scoaterea de sub incidenţa impozitelor a
unor venituri, părţi de venituri, componente ale averii ori a anumitor acte şi fapte care, în
condiţiile respectării riguroase a cerinţelor principiilor generalităţii şi echităţii impunerii, nu ar
trebui să scape de la impozitare. Prezentăm în continuare câteva exemple de evaziune fiscală la
adăpostul legii.
Impunerea veniturilor realizate de anumite categorii de persoane fizice pe baza unor
norme medii de venit, creează condiţii pentru contribuabilii care realizează venituri mai mari
decât media, să nu plătească impozit pentru diferenţa respectivă.
Se întâlnesc, de asemenea, situaţii când, în vederea impunerii, venitul total al soţilor să
fie împărţit în mod egal între aceştia, indiferent de aportul concret al fiecăruia la realizarea lui. În
acest fel se creează condiţii pentru ca impozitul datorat statului să fie diminuat.
Evaziunea legală poate fi evitată prin corectarea, perfecţionarea şi îmbunătăţirea
conţinutului legilor care au făcut-o posibilă.
Evaziunea fiscală frauduloasă este acţiunea prin care contribuabilul încalcă prevederile
legale cu scopul de a nu plăti impozitul datorat.
Evaziunea fiscală frauduloasă se întâlneşte pe o scară mult mai largă decât evaziunea
licită şi se înfăptuieşte cu încălcarea prevederilor legale, bazându-se, deci, pe fraudă şi pe rea
79
80
Bistriceanu, G., Bugetul de stat al României, Ed. Universitară, Bucureşti, 2007, p.242
126
credinţă. Drept urmare, acest fenomen antisocial trebuie combătut puternic, fiindcă sustrage de la
bugetul statului un volum important de resurse financiare care ar putea fi folosit pentru
acoperirea unor cheltuieli de ordin social sau economic.
Frecvent, evaziunea fiscală frauduloasă se întâlneşte sub diferite forme, cum ar fi: ţinerea
unor registre contabile nereale; distrugerea voită a unor documente care pot ajuta la aflarea
adevărului privind livrările de mărfuri, preţurile folosite, comisioanele încasate sau plătite etc.;
întocmirea de documente de plată fictive; modificarea nejustificată a preţurilor de aprovizionare
şi a cheltuielilor de transport, manipulare şi depozitare; practicarea unor preţuri de livrare ori a
unor cote de adaos comercial cu un nivel mai ridicat decât al celor afişate, declarate sau
înregistrate în contabilitate; întocmirea unor declaraţii vamale false la importul sau exportul de
mărfuri; întocmirea de declaraţii de impunere false, când cu bună ştiinţă nu sunt menţionate
decât o parte din veniturile realizate etc.
10.3.2. Cauzele evaziunii fiscale

Pentru a putea să înţelegem corect, să dimensionăm real fenomenul evaziunii fiscale,
pentru a elabora şi aplica măsuri eficiente de combatere a acestuia, trebuie, în primul rând, să
înţelegem cauzele acestui fenomen complex.
Cauzele evaziunii fiscale sunt multiple, dintre care menţionăm pe cele mai importante:
 mărimea excesivă a sarcinilor fiscale. În comparaţiile internaţionale, eficienţa unui sistem
fiscal nu se măsoară atât prin importanţa venitului fiscal, cât prin gradul de consimţire la plata
impozitelor;
 insuficienta educaţie a contribuabililor, pe de o parte, şi excesul de zel al organelor fiscale
predispuse, uneori la exagerări, pe de altă parte;
 lipsa unui control eficient, bine organizat, realizat cu personal foarte bine pregătit;
 existenţa unei legislaţii defectuoase, care, prin omisiunile ei, permite sustragerea de la
plata unor impozite.
Posibilităţile de eludare a fiscului diferă de la o categorie socială la alta, în funcţie de
natura şi provenienţa veniturilor ori a averii supuse impunerii, de modul concret de stabilire a
materiei impozabile, de modul de organizare a controlului fiscal, precum şi de alţi factori
specifici. Dintre toate categoriile sociale, salariaţii sunt aceia care dispun de cele mai reduse
posibilităţi de eludare a fiscului, deoarece impunerea acestora se face pe baza declaraţiei unui terţ
întreprinzător (angajator). în schimb, industriaşii, comercianţii, liber- profesioniştii au din plin
posibilităţi de eschivare de la impozit, datorită faptului că impunerea se face pe bază de
declaraţie.
10.3. 3. Efecte şi măsuri de combatere a evaziunii fiscale
Impozitele sunt, prin natura lor, legale şi destinaţia lor clasică este o sarcină contributivă
normală, pe care cetăţeanul o suporta faţa de stat, în vederea îndestulării nevoilor reclamate de
existenţa statului, de funcţiile şi obligaţiile acestuia, pentru realizarea condiţiilor dezvoltării
societăţii.
Impozitele şi taxele au o multitudine de funcţii, începând cu funcţia de bază a alimentării
bugetului de stat şi terminând cu funcţiile sociale şi politice .
Analizând funcţiile impozitelor şi taxelor, în interdependenţa cu fenomenul de evaziune
fiscală, se pot constata mai multe tipuri de efecte, şi anume81:
■ efecte asupra formării veniturilor statului,
■ efecte economice;
■ efecte sociale;
■ efecte politice.
81
Moraru D., Finanțe publice, Ed. Economică, București, 2007, pp. 434-434
127
A. Efectele fenomenului de evaziune fiscală asupra formării veniturilor statului
Existenţa fenomenului de evaziune fiscală duce în mod direct şi obligatoriu la diminuarea

volumului veniturilor statului. Aceasta determină automat un buget de stat mai mic, care nu mai
poate să acopere crearea de fonduri financiare necesare statului pentru îndeplinirea funcţiilor de
bază. In această situaţie, statul trebuie să ia măsuri cu efect imediat
 creşterea cotelor de impunere la impozitele existente şi chiar
 înfiinţarea de noi impozite şi taxe. Aceasta duce la o creştere a presiunii fiscale care, la
rândul ei, determină o creştere a rezistenţei la impozitare şi o creştere a fenomenului de
evaziune fiscală. Se produce un cerc vicios, din care se poate ieşi, dacă se reduce
semnificativ fenomenul evaziunii fiscale şi, implicit, se reduce volumul de venituri ce se
sustrag de la bugetul de stat.
Reducerea evaziunii fiscale determină, în mod imediat, o creştere a volumului
veniturilor statului, în condiţiile aceluiaşi nivel de impozitare şi a aceleiaşi politici fiscale.
În acest mod, în care nevoia de bani a statului este satisfăcută, fondurile sunt sigure şi
încasate la timp, este posibil a se lua măsura reducerii cotelor de impunere (relaxare fiscală).
Se poate observa că fenomenul de evaziune fiscală influenţează, în mod negativ
volumul veniturilor statului prin două mecanisme:
 unul direct; prin fapte de evaziune fiscală privează direct bugetul de stat de o parte a
veniturilor ce i se cuvin, prin neplata obligaţiilor fiscale;
 un altul indirect, prin determinarea administraţiei centrale de a majora cotele de
impozitare şi deci de a creşte presiunea fiscală, rezistentă la impozitare şi ponderea fenomenului
de evaziune fiscală.
De asemenea, necolectarea şi nevărsarea la timp a sumelor ce se cuvin bugetului de stat
afectează în mod negativ execuţia bugetară. În acest caz, se produc grave dezechilibre în bugetul
de stat, între nivelul real al veniturilor şi nivelul cheltuielilor stabilite. În acest mod apare
deficitul bugetar pentru care Ministerul Finanţelor Publice trebuie să contracteze împrumuturi
externe şi interne, pentm finanţarea şi refinanţarea deficitelor bugetare. Aceste deficite sunt
amplificate şi uneori generate de existenţa şi amploarea fenomenului de evaziune fiscală.
B. Efectele economice ale fenomenului de evaziune fiscală
Pentru îndeplinirea rolului şi funcţiilor statelor cu economie de piaţa, structura bugetară
îndeplineşte o serie de funcţii importante. In primul rând, bugetul de stat este un mijloc de
asigurare a echilibrului general economic. Planurile adoptate au un caracter pur orientativ pentru
agenţii economici. Bugetul de stat este un fundament al măsurilor de reglare a proceselor
economice, de intervenţie a statului în viaţa economică.
În al doilea rând, bugetul de stat este un mijloc pentru corectarea conjuncturii economice.
Măsurile adoptate sunt diferite de la o ţara la alta, unele ţări au acordat prioritate luptei antişomaj
şi altor cai cu efecte deflationiste.
Pentru a-şi îndeplini aceste funcţii, bugetul de stat are nevoie de un volum crescut al
veniturilor şi mai ales de venituri sigure şi la termenele prevăzute. În cazul când veniturile
bugetare sunt mai mici, bugetul de stat nu mai are forţa financiară necesară îndeplinirii
scopurilor propuse.
Efectele fenomenului de evaziune fiscală diminuează considerabil veniturile bugetului de
stat şi, implicit, diminuează forţa financiară de care are nevoie acesta. Efectele pot fi atât asupra
contribuabililor ce îşi respecta obligaţiile fiscale, cât şi asupra celor care nu îşi respectă
obligaţiile fiscale.
Ca o consecinţă directă a menţinerii unei fiscalităţi ridicate sau a creşterii acesteia, apare
diminuarea veniturilor, ce rămân la dispoziţia persoanelor fizice sau juridice pentru consum
personal şi acumulare. Contribuabilii care varsă la buget o mare parte a veniturilor lor sub forma
de impozite şi taxe sunt lipsiţi de mijloace financiare, pentru a-şi continua activitatea în condiţii
bune.
De asemenea, programele de subvenţionare şi sprijinire de către stat a acelor contribuabili
care au de suferit, în sensul că nu primesc subvenţiile sau le primesc la cote reduse şi cu
128
întârziere. Aceasta determina o dereglare grava sau încetarea activităţii a unor agenţi economici,
situaţie care poate produce dezechilibre la nivelul economiei naţionale.
Pe de altă parte, existenţa unui volum mic de venituri, ce ajung la bugetul de stat,
determină menţinerea de cote de impozitare mari sau chiar creşterea unora dintre ele. .
În cazul agenţilor economici, care nu-şi respecta obligaţiile fiscale influenta este în sensul
obţinerii unor venituri crescute la dispoziţia lor, care nu pot fi introduse în circuitul economic,
deoarece se descoperă evaziunea fiscala Aceste venituri vor merge în conturi bancare camuflate
sau vor pătrunde în economia subterană, întreţinând în acest mod evaziunea fiscală.
C. Efectele sociale ale fenomenului de evaziune fiscala

Sustragerea de la plata impozitelor consttituie o faptă foarte gravă, care conduce la
diminuarea veniturilor bugetului de stat și astfel statul nu iși mai poate îndeplini funcțiile și
sarcinile sale. Bugetul de stat este un instrument de reakllizare a obiectivelor social economice
prin intermediul subvențiilor și facilităților fiscale (scutiri, reduceri, amânări, reeșalonări etc).
Acestea pot fi acordate numai dacă există fonduri suficiente la bugetul de stat. Daca evaziunea
fiscală este ridicată aceste programe guvernamentale nu mai pot fi duse la bun sfârșit.
D. Efectele politice ale fenomenului de evaziune fiscală
În condițiile existenței evaziunii fiscale ridicate, apare o neincredere a contribuabililor în
puterile politice în special cele aflate la guvernare. Acest factor de nemulțumire este determinat
de sentimentul inechității sociale și economice, ce sunt produse și amplificate de evaziunea
fiscală crescută, având o importanță deosebită asupra evoluției sistemului politic.
10.3.4. Combaterea şi prevenirea evaziunii fiscale

Cu toată diversitatea metodelor la care contribuabilii recurg pentru a se sustrage ilegal de
la plata obligaţiilor fiscale care le revin, este posibilă realizarea unei clasificări a fenomenelor de
evaziune fiscală astfel:82
a. frauda tradiţională care constă în sustragerea parţială sau totală de la plata
obligaţiilor fiscale, prin întocmirea şi depunerea de documente incorecte sau prin neîntocmirii
documentelor cerute de legislaţia în vigoare.
b. frauda juridică care presupune ascunderea adevăratei naturi a unui organism sau a
unui contract pentru a putea scăpa de anumite consecinţe fiscale.
c. frauda contabilă care rezidă în crearea unei aparente contabilităţi regulate, prin
utilizarea de documente false, precum facturi false şi a unor documente pentru cheltuieli
contrafăcute, în scopul majorării tuturor cheltuielilor efectuate, diminuând veniturile, ţinerea unei
evidenţe duble (reale şi fictive), falsificarea bilanţurilor. Scopul final al acestei practici îl
reprezintă reducerea profitului impozabil şi stabilirea unei valori a TVA dedusă redusă.
d. evaziunea frauduloasă prin evaluare care reprezintă un procedeu de diminuare a
valorii stocurilor, de supraestimare a amortismentelor şi provizioanelor, având drept obiectiv şi
efect deplasarea profitului în timp.
Toate aceste abateri se sancţionează atât prin măsuri pecuniare, cât şi privative de
libertate.
Manifestarea unor efecte negative, precum şi amploarea fenomenului, determină iniţierea
de către autorităţile publice, a unor măsuri de combatere care trebuie să acţioneze în următoarele
domenii: legislativ, administrativ şi motivaţional (educaţional).
În domeniul legislativ, se urmăreşte elaborarea unei legislaţii fiscale cuprinzătoare, clare,
concise, stabile şi coerente.
Din punct de vedere administrativ, măsurile vizează crearea unui sistem informaţional
complex şi operativ, asigurarea structurilor şi instrumentelor administrative adecvate combaterii
eficiente a evaziunii fiscale, precum şi formarea specialiştilor cu o modalitate şi un
profesionalism impuse de formele şi dimensiunile evaziunii fiscale.
82
129
Sub aspect motivaţional, măsurile vizează asigurarea condiţiilor necesare cetăţenilor în
sensul respectării legislaţiei fiscale şi chiar motivarea contribuabililor în acest sens.
Pe de altă parte, în situaţiile de nerespectare a normelor fiscale de către contribuabili,
legislaţia prevede aplicarea de sancţiuni fiscale sau penale, corespunzător gravităţii faptei.
Sancţiunile fiscale sunt de natură pecuniară şi se aplică în cazul contravenţiilor care
prezintă un grad redus de periculozitate. Concret, ele se referă la penalităţi, amenzi, confiscări,
suspendarea activităţii.
Sancţiunile fiscale sunt multiple şi ele pot fi clasificate în raport cu severitatea şi modul
de aplicare, astfel:
 amenda fiscală (contravenţională) este mijlocul cel mai obişnuit pentru sancţionarea
abaterilor fiscale, considerate contravenţii şi se aplică de organul de control în sumă fixă;
 amenda penală, aplicată de instanţa judecătorească pe baza actelor de control fiscal pentru
fapte considerate infracţiuni;
 dobânda reparatorie sau majorările de întârziere şi penalităţile pentru neplata integrală şi
la termen a impozitelor şi taxelor datorate;
 confiscarea bunurilor, ca o măsură complementară, potrivit legii;
 repararea prejudiciului adus statului în cazul evaziunii fiscale prin aceea că organul de
control are legiferat dreptul de a stabili, prin estimare, nivelul impozitului sau taxei datorate,
utilizând orice documente şi informaţii referitoare la activitatea şi perioada desfăşurată.
Sancţiunile penale sunt pronunţate de către instanţele jurisdicţionale în cazurile de

infracţiuni cu grad ridicat de periculozitate, când este dovedită frauda fiscală şi intenţia
contribuabilului de a se sustrage de la plata impozitului.
În România, printre măsurile care pot contribui la limitarea ariei evaziunii fiscale,
menţionăm83:
 unificarea legislaţiei fiscale şi o mai bună sistematizare şi corelare a acesteia cu
ansamblul cadrului legislativ din economie;
 eliminarea acelor prevederi din actele normative care pot favoriza evaziunea fiscală şi o
mai bună corelare a facilităţilor fiscale;
 în legislaţia fiscală trebuie să se regăsească; pe lângă prevederile punitive, şi cele care
pot determina un comportament economic normal, care să conducă la limitarea ariei
evaziunii fiscale;
 reorganizarea structurilor teritoriale ale aparatului Ministerului Finanţelor, astfel încât să
se elimine paralelismele şi suprapunerile din activitatea organelor de control financiar şi
fiscal, în ceea ce priveşte supravegherea fiscală, controlul fiscal şi combaterea evaziunii
fiscale, şi asigurarea coordonării unitare în profil teritorial şi la nivel central a tuturor
activităţilor de control;
 trecerea în prim plan a controlului prin excepţie (sondaj) şi pe un plan secundar a
controlului permanent şi excesiv;
 editarea unei publicaţii specializate de către Ministerul Finanţelor, care să faciliteze
interpretarea unitară a cadrului normativ privind identificarea şi combaterea evaziunii
fiscale;
 stabilirea unui raport, care să tindă spre optim, între salariu şi stimulente pentru
cointeresarea aparatului fiscal;
 implementarea unui sistem informatic care să furnizeze datele necesare pentru
identificarea, analiza şi combaterea fenomenului evazionist;
 instituirea unui sistem intern de pregătire permanentă a personalului din aparatul
Ministerului Finanţelor cu atribuţii în identificarea şi combaterea evaziunii fiscale.
83
Bistriceanu, G., Sistemul fiscal al României, Ed. Universitară, Bucureşti, 2008, p.280
130
Ca o concluzie finală, se poate afirma că fără o analiză profundă şi sistematică a
mecanismelor interne ale fenomenului evazionist este greu să se pună în mişcare instrumente şi
măsuri care să conducă la combaterea şi prevenirea evaziunii fiscale.
10.4. Evaziunea fiscală în România

Faptul că răul câştigă mai uşor teren decât binele este dovedit şi de dimensiunile
evaziunii fiscale în România zilelor noastre. Astfel, după unele aprecieri ale Curţii de Conturi,
evaziunea fiscală înregistrată în anul 1997 reprezenta un volum de cel puţin 24.000 miliarde de
lei, iar cea din anul 1998 unul de aproximativ 40.000 de miliarde de lei. Faţă de produsul intern
brut, evaziunea fiscală reprezenta, în anul 1997, aproximativ 10%, în anul 1998 se menţine
aproximativ la acelaşi nivel, iar faţă de bugetul general consolidat al statului, reprezenta
aproximativ 30% în anul 1997 şi circa 32% în anul 1998.
Dimensiunea deosebită a evaziunii fiscale în România este recunoscută şi de unii membri
ai Guvernului. Astfel, “... din punct de vedere economic, este în floare evaziunea fiscală. A
devenit pur şi simplu un fenomen de masă”.
Prezentăm în continuare exemple mai semnificative de manifestare a evaziunii fiscale în
ţara noastră.
Conform prevederilor unor acte normative fundaţiile, organizaţiile şi asociaţiile non-
profit, cu caracter umanitar, social, cultural, sportiv etc. sunt scutite de la plata taxelor vamale
pentru unele bunuri provenite din ajutoare şi donaţii. Printre aceste bunuri figurează şi
autovehiculele. Drept urmare, în cursul perioadei 1995.1996 au fost introduse în ţară de către
numeroase asociaţii şi fundaţii non-profit, în regim de scutire de taxe vamale, circa 13.500
autoturisme. În urma controalelor efectuate, în anul 1997, de către organele Ministerului
Finanţelor la 689 de organizaţii non-profit din toată ţara, a rezultat că la peste 80% din acestea au
fost încălcate prevederile legale în vigoare, după cum urmează: bunurile primite sub formă de
ajutoare şi donaţii au fost utilizate în alte scopuri decât cele prevăzute în obiectul de activitate;
bunurile respective nu au fost înregistrate în patrimoniu ori au fost utilizate în interes personal
sau pentru obţinerea de profit. Deci, în loc ca pentru autoturismele importate să se fi plătit taxe
vamale, care echivalau cu 128 miliarde de lei, s-a ajuns ca în cazul majorităţii fundaţiilor
constituite din persoane fizice, câţi membri sunt, atâtea maşini primite ca donaţii să existe. Apare
foarte limpede cum o lege strâmb croită, creează condiţii pentru ca evaziunea fiscală să se
practice în linişte...”
Unii agenţi economici practică preţuri de livrare inferioare costurilor produselor livrate
şi, implicit, calculează accizele în raport de preţurile respective şi nu de costurile efective ale
produselor, aşa cum este legal. Concret, evaziunea fiscală se realiza prin: utilizarea ca bază de
calcul a accizelor datorate pentru băuturile alcoolice, a preţurilor de livrare negociate cu
cumpărătorul, preţuri care se situau sub nivelul costurilor cu care au fost realizate produsele;
stabilirea preţului materiei prime (porumbul), din care s-a obţinut alcoolul folosit la fabricarea
băuturilor alcoolice, sub preţul pieţei.
În urma unui control efectuat de Curtea de Conturi, în cadrul atribuţiilor sale de verificare
a formării resurselor financiare ale statului, privind calcularea, evidenţierea şi vărsarea la bugetul
de stat a accizelor pentru alcool şi băuturi alcoolice, a rezultat că 43% dintre agenţii economici
verificaţi s-au sustras de la plata accizelor. Valoarea sustragerilor, constând în accize şi T.V.A.,
care nu au fost vărsate la bugetul de stat reprezenta peste 80 miliarde de lei, la care se adaugă
majorările de întârziere, în sumă de aproape 40 miliarde lei.
Cele mai frecvente cazuri de sustragere a agenţilor economici de la plata obligaţiilor către
bugetul de stat se produc prin neînregistrarea în contabilitate a veniturilor realizate. O altă
modalitate de evaziune, la care apelează de cele mai multe ori cetăţeni străini, rezidenţi în
România, este aceea a folosirii de facturi externe falsificate, în care se înscriu preţuri mai mici
decât cele reale. Nu lipsesc din România nici firmele fantomă al căror singur scop îl reprezintă
înşelăciunea şi evaziunea fiscală.
131
De obicei, aceste firme sunt întemeiate în numele unor cetăţeni care nu au fost niciodată
în România sau care au plecat din ţară la scurt timp după înfiinţarea lor. Numai într-o singură
lună a anului 1997, poliţiştii au descoperit şi anihilat 37 astfel de firme. În numele unor astfel de
firme se emit şi se folosesc ordine de plată fictive prin care se sustrag sume importante cuvenite
bugetului de stat sau sunt înşelate de o serie de firme din alte localităţi. Prin apelarea la astfel de
căi de realizare a evaziunii fiscale se sustrag de la bugetul de stat zeci de miliarde de lei.
Evaziunea fiscală se întâlneşte şi în cazul taxelor de timbru pentru activitatea notarială.
Astfel, de exemplu, în cazul autentificării actelor de înstrăinare a imobilelor, nu de puţine ori,
părţile se înţeleg ca preţul vânzării înscris în actul de vânzare-cumpărare autentificat să fie
inferior celui practicat în realitate, pentru ca taxa de timbru să se calculeze la un preţ mai mic.
În perioada care a trecut de la introducerea taxei pe valoarea adăugată în România, s-au
conturat multiple forme ale evaziunii fiscale şi în acest domeniu. Printre formele cele mai des
întâlnite pot fi menţionate84:
 vânzările nedeclarate, care apar cu frecvenţa cea mai mare şi sunt de multe ori greu de
descoperit. Practic, vânzările de bunuri sau prestările de servicii se fac fără întocmirea
documentelor corespunzătoare şi, evident, fără înregistrări în contabilitate;
 omiterea înregistrării, când agentul economic neînregistrat beneficiază de un avantaj
care nu i se cuvine, comparativ cu ceilalţi comercianţi concurenţi, care vor solicita
clienţilor taxa pe valoarea adăugată;
 înţelegeri între vânzători şi cumpărători de a schimba bunuri sau servicii fără plată (gen
barter), cu plată redusă, fără factură sau eventual cu o factură de valoare redusă. Într-o
asemenea situaţie, sigur că va avea loc deducerea unei taxe mai mici, însă pe total circuit
(este vorba de circuitul mărfii de la producător la consumator), valoarea masei
impozabile se va diminua şi la bugetul de stat se va încasa o sumă mai mică;
 deducerile false, care se întâlnesc frecvent şi se realizează prin întocmirea de facturi
false, prin utilizarea repetată a aceloraşi facturi pentru deducere sau prin folosirea de
facturi care se referă la cumpărări inexistente;
 erorile de înregistrare, care pot apărea la prima vedere ca inocente, au, totuşi, o influenţă
destul de mare asupra taxei datorate, mai ales dacă sunt frecvente sau dacă valoarea lor
este mare;
 aplicarea incorectă a cotei zero sau a scutirilor, care poate conduce la diminuarea
serioasă a sumelor cuvenite bugetului de stat, mai ales dacă este asociată cu facturi false,
fiindcă altfel plătitorul de T.V.A, nu are cum să profite de această practică;
 cereri de rambursare nejustificate, când se solicită rambursarea taxei aferente unor
mărfuri exportate sau pentru bunuri la care legea dă dreptul la deducere, fără însă ca în
realitate aceste operaţiuni să fi fost efectuate. O situaţie mai des întâlnită este aceea a
solicitării deducerii taxei pe valoarea adăugată, pentru acelaşi bun exportat, de către doi
agenţi economici, pe considerentul că documentele privind bunul respectiv au circulat
prin mai multe societăţi comerciale.
10.5. Evaziunea fiscală internațională - „Paradisurile fiscale”
Obligaţiile fiscale ale contribuabililor sunt stabilite prin legislaţia elaborată de fiecare ţară
(sau entitate independentă), din punct de vedere juridico-administrativ. În aceste condiţii,
evaziunea şi frauda fiscală se manifestă atât în interiorul cât şi în afara acestora.
Există o practică răspândită în lumea afacerilor, privind înfiinţarea de filiale în ţări cu
fiscalitate mai redusă decât în ţara companiei-mamă. Relaţiile dintre acestea pot să fie reale sau
fictive, această practică permiţând sustragerea de la impozitarea profitului realizat scriptic în
oaza fiscală.
84
Bistriceanu, G., Sistemul fiscal al României, Ed. Universitară, Bucureşti, 2008, p.283
132
Astfel, evaziunea fiscală internaţională este o formă a evaziunii fiscale, iar „paradisul
fiscal” este o soluţie de realizare a acesteia. Explicaţia este căutarea de către contribuabili a unui
tratament fiscal mai avantajos
„Paradisurile fiscale” se pot clasifica în principale şi secundare.
„Paradisurile fiscale” principale cuprind următoarele categorii:
 ţări care nu aplică nici un fel de impunere asupra veniturilor şi sporului de capital pentru
persoanele fizice
 ţări în care impozitul pe venit sau profit este stabilit pe o bază teritorială (cele provenite
din alte ţări nefiind impozitate)
 ţări în care cotele de impunere sunt reduse
 ţări care oferă avantaje fiscale societăţilor de tip holding
 ţări care oferă exonerări fiscale industriilor create în vederea dezvoltării exporturilor
 ţări care oferă alte avantaje, specifice anumitor societăţi
Această grupare are la bază principalele dispoziţii fiscale care conferă statutul de „oază
fiscală”, multe ţări aparţinând mai multor grupe.
133
ÎMPRUMUTURILE DE STAT. DATORIA PUBLICĂ
Obiective: Cunoaşterea conţinutului economic al creditului public

Datoria publică şi formele datoriei publice
Cuvinte cheie:
Datorie publică internă;
Datorie publică externă;
Împrumutul de stat;
11.1. Conţinutul economic al creditului public
În economia de piaţă, veniturile procurate de stat din impozite şi taxe, precum şl cele de
la întreprinderile şi proprietăţile sale adesea nu acoperă integral cheltuielile bugetare ordinare. În
asemenea situaţii, autorităţile publice se adresează persoanelor fizice şi juridice care dispun de
mijloace băneşti temporar libere, cerându-le să le încredinţeze o parte din acestea pentru
acoperirea diferenţei dintre cheltuielile şi veniturile bugetare.
Cu alte cuvinte, în caz de dezechilibru bugetar completarea veniturilor publice se face cu
resurse de împrumut, adică pe calea creditului public.
Împrumuturile de stat sunt o formă a capitalurilor de împrumut. Acestea exprimă creditul
public. Relaţiile economice se manifestă între stat, ca debitor, şi creditori interni sau externi, ca
persoane fizice sau juridice.
Bazat pe încrederea în solvabilitatea statului, creditul public se realizează fie pe calea
contractării directe de către stat de împrumuturi cu persoanele fizice sau juridice deţinătoare de
mijloace băneşti libere, fie prin intermediul unor instituţii specializate - bănci, case de economii,
case de asigurări sociale şi de pensii, societăţi de asigurări şi reasigurări etc. - care colectează
disponibilităţile băneşti de pe piaţă şi pe care le încredinţează apoi statului pe timp determinat85.
În afară de autorităţile publice centrale şi locale, apel la resurse de împrumut mai fac
întreprinderile private, publice şi mixte, organizaţiile cooperatiste, ca şi unele categorii sociale,
pentru asigurarea desfăşurării normale a activităţii lor economice (credite pe termen scurt),
efectuarea de investiţii (credite pe termen mijlociu sau lung) ori satisfacerea unor nevoi ale
populaţiei (credite de consum).
Cererea de credit - public şi privat - vine din partea autorităţilor publice, a agenţilor
economici şl a populaţiei, şi oferta de resurse de împrumut este alcătuită din capitalurile băneşti
temporar disponibile ale agenţilor economici, capitalurile şi rezervele libere ale băncilor şi altor
instituţii financiare, veniturile rentierilor, economiile băneşti ale micilor producători de mărfuri,
liber-profesioniştilor şi celorlalte categorii sociale. Având aceleaşi surse de formare, creditul
public intră în competiţie cu creditul privat. Oferta de capital de împrumut fiind limitată,
85
134
satisfacerea de credite din partea agenţilor economici limitează accesul la credite al autorităţilor
publice şi invers.
Resursele băneşti care alcătuiesc oferta de capital de împrumut sunt puse la dispoziţia
acelor solicitanţi care acceptă condiţiile de acordare a creditului: garanţie, termen de rambursare,
rată a dobânzii, precum şi eventuale alte avantaje. Cu toate că împrumuturile de stat folosite în
mod neproductiv nu produc valoare, ele sunt totuşi purtătoare de dobânzi. În acest caz, plata
dobânzii şi restituirea împrumutului se fac pe seama veniturilor bugetare, adică în principal pe
seama impozitelor şi a taxelor.
În legătură cu folosirea împrumuturilor, trebuie menţionat că sunt şi cazuri când sumele
împrumutate de stat capătă o destinaţie productivă. În asemenea situaţii, dobânda se suportă din
valoarea adăugată în urma utilizării productive a împrumuturilor respective.
Sub raport juridic, împrumutul de stat apare ca o înţelegere intervenită între o persoană
fizică sau juridică, pe de o parte, şi stat, pe de alta, prin care prima consimte să pună la dispoziţia
statului o sumă de bani, sub formă de împrumut, pe o perioadă determinată, iar acesta din urmă
se angajează să o ramburseze la termenul stabilit şi să achite dobânda şi alte costuri cuvenite.
Împrumutul de stat prezintă următoarele trăsături caracteristice:
1. Împrumutul de stat are caracter contractual. Spre deosebire de impozit, care constituie
o prelevare obligatorie, stabilită în mod unilateral de către stat în sarcina unei persoane fizice sau
juridice, împrumutul exprimă acordul de voinţă al părţilor.
2. Împrumutul are un caracter rambursabil. Ca mijloc de procurare a resurselor băneşti
de care statul are nevoie, împrumutul se caracterizează prin aceea că se restituie, la termenul
fixat, persoanelor fizice şi juridice care l-au acordat, spre deosebire de impozit, care constituie o
prelevare, la dispoziţia statului, definitivă şi nerambursabilă.
3. Împrumutul de stat asigură deţinătorilor de înscrisuri publice, pe lângă rambursarea
sumei împrumutate, şi o anumită contraprestaţie. Pentru a putea intra în posesia sumei de bani
care îi lipseşte şi a o folosi potrivit trebuinţelor sale, statul se angajează să achite sistematic,
deţinătorilor de înscrisuri publice, “preţul” acestei folosinţe. “Preţul” la care ne referim îmbracă
forma dobânzii, forma câştigului ori ambele forme, după caz, la care se adaugă adesea şi alte
avantaje materiale. Aşa cum s-a mai arătat, împrumutul de stat se deosebeşte de impozit, între
altele, prin contraprestaţia pe care statul o oferă creditorilor săi.
Statul apelează la împrumuturi fie din necesităţi de trezorerie, fie din necesităţi de
echilibru bugetar. În primul caz, veniturile bugetare ordinare prevăzute a se realiza în anul
considerat acoperă integral cheltuielile bugetare. Deşi pe întregul an bugetul de stat se prezintă
echilibrat, totuşi pe parcursul acestuia, şi cu deosebire în primele luni ale anului, poate să nu
existe o concordanţă deplină între termenele la care se încasează veniturile şi cele la care se
efectuează cheltuielile. Ca urmare, în unele perioade plăţile devansează încasările, ceea ce
provoacă un gol de casă, adică o insuficienţă temporară de resurse, în timp ce în altele se
înregistrează un plus de resurse faţă de ritmul normal al plăţilor.
Organul însărcinat cu execuţia de casă a bugetului trebuie să cunoască din timp
perioadele în care se profilează goluri de casă pentru a putea procura resursele necesare
acoperirii acestora din afara bugetului de stat. În cazul în care disponibilităţile de resurse ale unor
instituţii publice nu acoperă golul de casă al bugetului, atunci se solicită împrumuturi pe termen
scurt la alţi deţinători de resurse băneşti de pe piaţă. În ultimă instanţă se face apel la banca
centrală a ţării, sub forma unui avans în contul veniturilor bugetare viitoare, în limitele şi în
condiţiile prevăzute de lege.
Pentru împrumuturile contractate pe piaţa internă, inclusiv la banca centrală, pe termen
scurt, se emit bonuri de tezaur86. În unele ţări emisiunea de bonuri de tezaur este plafonată prin
lege, în timp ce în altele aceasta este nelimitată. În acest din urmă caz, emisiunea de bonuri de
86
Bonurile de tezaur sunt titluri de credit purtătoare de dobândă, ce se pot emite de către Ministerul Finanţelor pe
baza legii anuale privind adoptarea bugetului de stat în scopul execuţiei bugetului, pentru a face faţă cheltuielilor
statului până la încasarea veniturilor şi a căror scadenţă nu poate depăşi sfârşitul anului financiar.
135
tezaur ca instrument de trezorerie (de acoperire a golurilor temporare de casă) se transformă în
mijloc de echilibrare a bugetului de stat (de acoperire a deficitului bugetar).
În condiţiile în care veniturile bugetare ordinare nu acoperă integral cheltuielile bugetare
aprobate pentru anul următor, guvernul ţării are de ales între sporirea veniturilor fiscale (prin
majorarea impozitelor existente sau introducerea de impozite noi) şi contractarea de
împrumuturi. De cele mai multe ari, guvernul optează pentru cea de-a doua soluţie.
La lansarea unui împrumut public este necesară stabilirea câtorva elemente tehnice care
îl definesc din punct de vedere juridic şi anume: denumirea împrumutului, împrumutatul,
împrumutătorii, valoarea împrumutului, termenul de rambursare, dobânda, alte avantaje şi
facilităţi acordate subscriitorilor etc.
a) Denumirea împrumutului poate fi legată de destinaţia acestuia, caracterul excepţional
sau obiectivul urmărit fiind precizat în denumirea împrumutului. În cazul împrumuturilor
contractate pentru acoperirea deficitelor bugetare, în denumirea împrumutului se precizează anul
contractării, nivelul dobânzii, forma pe care o îmbracă venitul etc.
b) Împrumutatul este autoritatea publică solicitantă a creditului şi care angajează creditul
în condiţiile precizate în prospectul de emisiune. Prin angajarea creditului respectiva autoritate
devine subscris sau debitor dar poate fi numită şi emitent al unor înscrisuri care poartă o
denumire specifică (certificate de trezorerie, obligaţiuni, bonuri de tezaur, rentă de stat, etc) şi
care atestă subscrierea la împrumut, valoarea titlului de stat, dobânda şi/sau câştigul, termenul de
rambursare, etc.
c) Împrumutătorii (subscriitorii, creditorii sau depunătorii) sunt persoane fizice şi/sau
juridice care deţin sume temporar disponibile şi sunt dispuse să împrumute statul sau altă
autoritate publică primind în schimb titluri de stat (efecte publice) care le certifică anumite
drepturi.
d) Valoarea împrumutului semnifică cuantumul total al sumei împrumutate şi apare sub
forma cuantumului aprobat de organul legislativ sau executiv şi sub forma cuantumului realizat
la încheierea operaţiunii de plasare a titlurilor de stat. Cuantumul aprobat, este de regulă, limitat
ca valoare nominală a sumei ce urmează să fie împrumutată şi ca perioadă de timp în care se pot
face subscrierile. În practică pot fi întâlnite şi împrumuturi nelimitate (deschise) atât în ce
priveşte cuantumul cât şi în privinţa perioadei de subscriere. Cuantumul realizat este expresia
încrederii (sau lipsei de încredere) de care se bucură emitenţii împrumutului din partea
potenţialilor subscriitori, fiind dependent şi de condiţiile şi avantajele oferite subscriitorilor prin
prospectul de emisiune. Contractarea împrumuturilor de stat se realizează prin emiterea unor
înscrisuri, având forma şi conţinutul precizate prin actul normativ de lansare a împrumuturilor şi
care sunt denumite generic titluri de credit public, titluri de stat, efecte publice, hârtii de valoare.
Dacă împrumutul este contractat de la un număr mare de subscriitori aceste înscrisuri
îmbracă forma materializată şi sunt înmânate în mod efectiv subscriitorilor. Când numărul
creditorilor este redus, sumele împrumutate sunt înregistrate în evidenţele datoriei publice fără a
se elibera înscrisuri speciale, îmbrăcând forma creanţelor de cont. Creanţele de cont nu necesită
cheltuieli pentru emiterea şi păstrarea titlurilor, dar nu oferă posibilitatea negocierii la bursă, ci
numai în afara acesteia, prin îndeplinirea anumitor formalităţi.
Titlurile de credit public, deşi sunt numite şi hârtii de valoare nu au o valoare proprie
(intrinsecă). Ele certifică totuşi sumele împrumutate de stat sau o altă autoritate publică şi în
acest context, în mod convenţional, se utilizează termenii de valoare nominală şi valoare reală.
Valoarea nominală este suma înscrisă pe titlul de stat şi exprimă creanţa pe care
deţinătorul o are de încasat de la stat respectiv, datoria statului faţă de deţinătorul acestuia.
Valoarea reală reprezintă suma efectivă cu care se vinde sau se cumpără un titlu de credit
public. Ea se manifestă atât în faza de angajare a creditului cât şi pe parcursul perioadei de
valabilitate a împrumutului şi este dependentă de cursul la care sunt cotate titlurile de stat.
136
Cursul exprimă "preţul" cu care se cumpără şi se vând 100 de unităţi monetare valoare
nominală şi acesta poate fi: al pari, adică egal cu 100; sub pari, adică mai mic decât 100, sau
supra pari, adică mai mare decât 100. El este influenţat de raportul cerere-ofertă pe piaţa
capitalului de împrumut, de nivelul dobânzii şi alte avantaje oferite de stat deţinătorilor de
înscrisuri publice.
În raport de faza de derulare a acordului de împrumut se poate vorbi de curs de emisiune,
curs de tranzacţionare şi curs de rambursare (amortizare).
Cursul de emisiune reprezintă preţul fixat de emitent în momentul lansării împrumutului
pentru o sută unităţi monetare din valoarea acestuia. De regulă, cursul de emisiune este un curs
"al pari"34. Sunt totuşi destul de frecvente situaţiile când, datorită concurenţei de pe piaţa
capitalului bănesc de împrumut şi a nevoi stringente de resurse din partea statului, cursul de
emisiune este "sub pari". Asta echivalează cu o primă de emisiune de care beneficiază
subscriitori, ca diferenţă între valoarea nominală a titlului de împrumut şi suma plătită efectiv
pentru a intra în posesia acestuia. În mod cu totul excepţional cursul de emisiune poate fi "supra
pari".
Dacă deţinătorul titlului de credit public doreşte să-şi recupereze banii înainte de
termenul de scadenţă al titlului (în cazul titlurilor de credit cotate la bursă) el îl poate vinde la
cursul la care titlul este cotat, adică la cursul de tranzacţionare, care poate fi "al pari", "sub pari"
sau "supra pari" în funcţie de raportul cerere-ofertă pe piaţa de capital.
În fine, în faza de amortizare a împrumutului public, pentru răscumpărarea titlurilor de
credit public statul poate practica un curs de rambursare (amortizare) care poate fi, de
asemenea, "al pari", "sub pari" sau "supra pari". În acest context subscriitorii pot să beneficieze
de o primă de rambursare care apare ca diferenţă între cursul "sub pari" la care s-a plasat
împrumutul şi cursul "al pari" la care se răscumpără titlurile sau ca diferenţă între cursul "al pari"
la care s-a plasat şi cursul "supra pari" la care se rambursează împrumutul.
e) Termenul de rambursare indică data când trebuie rambursat împrumutul de stat. Din
acest punct de vedere, împrumuturile publice pot fi cu termene precise de rambursare sau fără
asemenea termene. Cele cu termene precise pot fi sub un an (termen scurt), între 1 şi 5 ani
(termen mediu) şi peste 5 ani (termen lung).
În cazul împrumuturilor pe termen scurt se emit titluri de credit public ce poartă
denumirea de bonuri de tezaur, certificate de datorie, certificate sau bonuri de impozite, poliţe de
tezaur, iar pentru certificarea împrumuturilor pe termen mediu şi lung sau fără termen se emit
obligaţiuni şi titluri de rentă. Fiecare dintre acestea au caracteristici şi regim juridic propriu.
f) Dobânda şi alte forme de remunerare. Preţul plătit de stat creditorilor săi pentru
folosirea sumei împrumutate îmbracă fie forma dobânzii (venit fix), fie forma câştigului (venit
diferenţiat), fie combinaţia celor două. La împrumuturile de stat cu dobândă, fiecare obligaţiune
are anexat un număr de cupoane, care se detaşează periodic (o dată sau de două ori pe an) şi se
prezintă la ghişeul instituţiei desemnate de stat, încasându-se dobânda cuvenită.
g) Alte avantaje şi facilităţi acordate de stat pentru a face împrumuturile mai atractive pot
fi: scutirea de impozite şi taxe a veniturilor realizate din împrumuturi publice subscrise sau a
veniturilor provenite din tranzacţii la bursă cu efecte publice negociabile; acceptarea de către
stat a unor titluri de credit la valoarea nominală drept plată în contul impozitelor datorate
statului; acordarea privilegiului juridic ca titlurile de credit să nu fie supuse executării silite
atunci când deţinătorul a ajuns în stare de faliment; garantarea împotriva variaţiilor monetare
etc.
Împrumuturile de stat prilejuiesc o serie de operaţii legate de plasarea acestora pe piaţă,
rambursarea lor, precum şi de eventuala schimbare a condiţiilor acestora (rata dobânzii sau
termenului de rambursare).
Tipologia împrumuturilor publice
1. după forma de exprimare:
 împrumuturi în natură;
 împrumuturi în bani.
137
2. în funcţie de moneda în care se acordă:
 împrumuturi publice acordate în monedă naţională;
 împrumuturi publice în monedă străină, care poate fi a statului creditor sau o terţă
monedă (euro, USD).
3. în funcţie de garanţiile acordate subscriptorilor la împrumuturi:
 împrumuturi publice cu garanţii personale (obligă statul debitor să angajeze cauţiunea
aşiguratorie a altui stat);
 împrumuturi publice cu garanţii reale (implică angajamentul garantării printr-un venit
bugetar sigur şi permanent, proporţional cu serviciul aferent datoriei publice angajate).
4. în funcţie de clauza rambursării:
 împrumuturi amortizabile (termenele de rambursare şi modalităţile de efectuare a
rambursării se stabilesc în prealabil);
 împrumuturi neamortizabile (când statul se obligă să plătească, anual, dobânzile
datorate, fără să definească precis termenele de stingere a datoriei sale faţă de subscriptorii
împrumutului).
5. în funcţie de forma titlurilor emise de stat:
 împrumuturi cu titluri nominative (se emit când numărul subscriptorilor este redus şi se
caracterizează prin restricţia plăţii veniturilor aferente şi rambursarea sumelor scadente doar
către titulari);
 împrumuturi cu titluri la purtător (se emit în cazul unor subscrieri cu largă
adresabilitate, în scopul asigurării operativităţii în încasarea cupoanelor aferente veniturilor
promise şi în transmiterea capitalului);
 împrumuturi cu titluri mixte (capitalul fiind nominativ, se rambursează doar titularilor,
iar dobânzile se plătesc pe baza cupoanelor „la purtător”).
6. în funcţie de perioada de timp pentru care se contractează:
 împrumuturi pe termen scurt sau flotante;
 împrumuturi pe termen mediu;
 împrumuturi pe termen lung;
 rente viagere.
7. în funcţie de posibilitatea negocierii titlurilor de credit:
 împrumuturi publice certificate cu titluri negociabile (titlurile au o circulaţie
asemănătoare cu aceea a efectelor de comerţ şi pot fi vândute/cumpărate la bursele de
valori, în funcţie de cotaţia lor efectivă);
 împrumuturi publice certificate cu titluri nenegociabile (titlurile nu sunt
cotate la bursă, dar pot fi vândute la valoarea lor nominală);
 împrumuturi publice certificate cu titluri nelombardabile (aceste titluri nu
pot fi în gaj pentru constituirea garanţiei în scopul obţinerii unui împrumut de la bancă sau
de la altă instituţie de credit).
8. în funcţie de avantajele acordate de stat creditorilor:
 cu dobândă (în acest caz, rata dobânzii este stabilită de emitent, putând fi
fixă sau variabilă şi este precizată în cupoanele ataşate titlurilor de credit înmânate
subscriptorilor);
 cu câştiguri sau premii (acestea asigură participarea subscriptorilor la
tragerile la sorţi periodice, iar suma totală a câştigurilor sau premiilor se stabileşte în
funcţie de rata dobânzii aferentă unor împrumuturi similare şi se repartizează, cu titlu de
câştig, doar posesorilor titlurilor ieşite câştigătoare);
 cu dobândă şi câştiguri (în cazul cărora dobânda se stabileşte şi se plăteşte
la fel ca la împrumuturile cu dobândă, iar câştigurile revin sub forma primelor de emisiune
sau/şi a primelor de rambursare);
 cu clauză de indexare (care presupun dependenţa lor de o valoare reală şi
sunt lansate de stat în scopul prevenirii discriminări ofertei de capital pentru creditul
public, cauzate de inflaţie).
9. în funcţie de locul de plasare a titlurilor de credit:
138
 împrumuturi publice interne (se contractează pe piaţa internă de capital şi se
exprimă în moneda naţională' sau/şi în unele monede străine);
 împrumuturi publice externe (se contractează pe piaţa internaţională de
capital sau în terţe ţări, iar titlurile emise se exprimă în valutele ţărilor creditoare, în valuta
unei terţe ţări, în euro, USD).
10. în funcţie de scopul lansării lor:
 financiare (se contractează în scopul finanţării unor investiţii ale statului);
 bugetare (se angajează în scopul acoperirii unor cheltuieli bugetare
ordinare);
 monetare (se contractează în scopul restrângerii masei monetare şi al
reducerii preţurilor);
 de repartiţie (vizează atragerea unei fracţiuni din disponibilităţile temporare
ale pieţei de capital, în care se includ şi economiile băneşti ale populaţiei, pentru realizarea
unor redistribuiri de PIB, prin acoperirea unei părţi din necesităţile financiare ale
prezentului);
 ciclice-conjuncturale (se emit în perioadele de recesiune în scopul finanţării
unor lucrări publice de anvergură, de pe urma cărora se aşteaptă o relansare economică).
11.2. Operaţiuni privind împrumuturile de stat
Plasarea împrumuturilor de stat se poate realiza în trei modalităţi: prin subscriere

publică; prin intermediul consorţiilor (sindicatelor) bancare; prin vânzarea la bursă.
Plasarea prin subscripţie publică se realizează prin grija Ministerului Finanţelor Publice
(sau altă instituţie abilitată) şi presupune publicitatea scopului şi condiţiilor lansării
împrumutului, precum şi organizarea de ghişee la administraţiile financiare, percepţii, case de
economii, bănci sau direct prin funcţionari publici. În practică, se întâlnesc două situaţii:
a) când nu se limitează cuantumul împrumutului contractat, fiecare subscriitor vărsând
suma subscrisă;
b) când cuantumul împrumutului este limitat, prin două alternative: se stabilesc limite de
subscriere pe fiecare ghişeu sau plasator; subscrierea este nelimitată dar, în cazul în care ea
depăşeşte nivelul previzionat, vărsarea se face proporţional cu suma subscrisă.
Plasarea prin intermediul consorţiilor (sindicatelor) bancare se realizează şi ea în două
variante:
a) preluarea în comision a obligaţiunilor, situaţie în care statul intră în posesia sumelor pe
măsura plasării şi suportă riscul obligaţiunilor neplasate şi comisionul perceput de bancă pentru
serviciul prestat;
b) cumpărarea efectivă de către bănci a titlurilor de împrumut, când riscul plasării revine
băncilor care încasează, în schimb, diferenţa între cursul la care plasează înscrisurile şi cursul la
care cumpără aceste înscrisuri de la stat.
În situaţia în care rămân înscrisuri care nu pot fi plasate pe piaţă, acestea intră în
portofoliul băncilor care şi-au asumat riscul plasării. Faţă de varianta subscrierii publice, plasarea
împrumuturilor prin consorţii bancare este mai costisitoare dar mult mai comodă şi mai operativă
pentru stat, care intră rapid în posesia sumelor dorite.
Vânzarea la bursă se practică, de obicei, în cazurile unor noi împrumuturi, atunci când
statul doreşte ca acestea să treacă neobservate. Această tehnică "prin robinet" evită scăderea
cursului obligaţiunilor care ar micşora randamentul financiar al împrumutului. Asemenea
plasamente prezintă avantajul de a fi discrete, comod de realizat şi foarte puţin costisitoare.
În România, în raport de autoritatea care le angajează, împrumuturile de stat îmbracă
forma: împrumuturilor interne sau externe contractate/garantate de către autorităţi ale
administraţiei publice centrale; împrumuturi interne sau externe contractate/garantate de către
autorităţi ale administraţiei publice locale.
139
Împrumuturile angajate direct de către autorităţile administraţiei publice centrale şi
locale sunt contractate pe bază de :
a) Titluri de stat denominate în lei şi în valută, în formă materializată sau dematerializată,
cu dobândă sau cu discont, plasate pe piaţa internă şi/sau externă. Acestea sunt emise de
Ministerul Finanţelor Publice şi de autorităţile publice locale, fie direct, fie prin intermediul unor
agenţii sau al unor instituţii specializate. Forma pe care o îmbracă titlurile de stat este cea de
certificate de trezorerie, obligaţiuni municipale, obligaţiuni pentru finanţarea deficitului bugetar,
obligaţiuni emise în baza unor legi speciale.
b) Convenţii încheiate cu Banca Naţională a României, precum şi cu alte instituţii
specializate care dobândesc calitatea de agent al statului. Astfel, pentru menţinerea unui sold
corespunzător în contul general al trezoreriei statului, BNR acordă acesteia, pe bază de
convenţie, împrumuturi cu termen de rambursare de cel mult 180 de zile, cu dobândă la nivelul
pieţei. Autorităţile administraţiei publice locale pot contracta, cu aprobarea consiliilor locale,
împrumuturi interne în baza acordurilor încheiate cu băncile comerciale sau alte instituţii de
credit. În plus, ele pot beneficia de împrumuturi fără dobândă din disponibilităţile contului
general al Trezoreriei Statului, în limita a 5% din totalul veniturilor estimate a se încasa în anul
în care se angajează împrumutul.
c) Acorduri încheiate cu guvernele altor ţări şi cu instituţiile financiare internaţionale.
Plasarea titlurilor de stat pe piaţa internă se realizează pe piaţa interbancară, prin
trezoreriile locale şi prin intermediul bursei de valori.
a) Prin intermediul pieţei interbancare sunt plasate:
certificatele de trezorerie denominate în lei, pe termen scurt, vândute prin metoda
licitaţiei şi lansate pe piaţa primară prin BNR care acţionează ca agent al statului.
Ele pot fi achiziţionate de intermediarii autorizaţi să tranzacţioneze titluri de stat
pe piaţa primară;
certificate de trezorerie denominate în valută, pe termen scurt, vândute prin
metoda subscripţiei publice. Titlurile pot fi cumpărate de către intermediarii
autorizaţi pe piaţa titlurilor de stat, care pot subscrie în nume şi în cont propriu
sau în contul clienţilor, persoane fizice sau juridice rezidente şi nerezidente, prin
Banca Naţională a României;
obligaţiuni de stat emise pe termen mediu şi lung pentru finanţarea deficitului
bugetar sau în baza unor legi speciale. Ele pot fi denominate în lei, vândute prin
licitaţie şi lansate pe piaţa primară prin BNR sau pot fi denominate în valută şi
vândute prin subscripţie publică prin BNR, care acţionează ca agent al statului.
b) Prin trezoreriile locale sunt plasate certificatele de trezorerie denominate în lei,
adresate persoanelor fizice, pe termen scurt, şi care sunt vândute prin metoda subscripţiei
publice.
c) Prin Bursa de Valori sunt vândute intermediarilor pieţei bursiere obligaţiunile
municipale emise, pe termen mediu, de autorităţile administraţiei publice locale în vederea
finanţării unor proiecte de investiţii.
Împrumuturile garantate de stat sunt contractate de societăţi comerciale, regii autonome,
companii naţionale, unităţi administrativ-teritoriale şi instituţii publice pentru finanţarea unor
proiecte de investiţii, pe baza scrisorilor de garanţie emise de Ministerul Finanţelor Publice, în
numele şi în contul statului, sau de către autorităţile publice locale.
Condiţiile în care se contractează împrumuturile de stat nu rămân vreme îndelungată
neschimbate. În funcţie de raportul cerere - ofertă pe piaţa capitalului de împrumut, statul poate
opera modificări asupra nivelului dobânzii la împrumuturile de stat prin operaţiuni cum sunt
conversiunea sau arozarea. Alteori, în raport de problemele financiare cu care se confruntă,
procedează la modificarea termenului de rambursare a datoriei publice, prin operaţiunea de
consolidare a datoriei sale ajunse la scadenţă.
Conversiunea este operaţiunea de preschimbare a înscrisurilor unui împrumut vechi cu
cele ale unui nou împrumut, emis cu o dobândă mai mică, statul dorind să câştige în cazul unor
140
situaţii economice favorabile. Prin conversiune, statul obţine un avantaj material, dar suferă un
prejudiciu moral, pierzând credibilitatea în faţa subscriitorilor.
Operaţiune deconversiune, se derulează, de regulă, în faza de depresiune şi la începutul
fazei de înviorare a ciclului economic, deoarece atunci dobânda atinge nivelul minim.
În practica împrumuturilor publice sunt utilizate următoarele forme de conversiune:
 conversiunea forţată (când posesorii titlurilor de credit public sunt obligaţi să le
preschimbe cu titlurile unui nou împrumut, în decursul unei anumite perioade de timp,
dar cu o rată a dobânzii mai mică, iar la expirarea termenului stabilit, cele vechi,
nepreschimbate, îşi pierd valabilitatea);
 conversiunea facultativă (oferă posibilitatea deţinătorilor titlurilor de credit public să-şi
presbhimbe aceste titluri cu înscrisurile unui nou împrumut sau să-şi păstreze înscrisurile
vechiului împrumut, în funcţie de propriile interese);
 conversiunea sau rambursarea anticipată (când subscriptorii pot opta între a accepta
preschimbarea titlurilor împrumutului vechi în condiţiile stabilite de stat pentru noul
împrumut, şi a refuza preschimbarea, în condiţiile solicitării rambursării anticipate a
împrumutului vechi).
Arozarea este operaţiunea (inversă conversiunii) de majorare a ratei dobânzii la
împrumuturile de stat, în situaţia scăderii cursului înscrisurilor acestuia, pentru a conserva
interesul subscriitorilor faţă de împrumuturile de stat, dacă statul are intenţia de a contracta noi
împrumuturi în perioadele viitoare.
Deseori, apelarea frecventă, de către state, la împrumuturi pe termen scurt, destinate
acoperirii deficitelor financiare temporare, conduce, în multe cazuri, la acumularea unei datorii
publice de amploare, care poate să depăşească mărimea resurselor financiare alocate în anul
respectiv pentru rambursarea acestor împrumuturi.
În aceste cazuri, pentru a ieşi din impas, statul procedează la consolidarea datoriei sale
ajunse la scadenţă, adică la preschimbarea înscrisurilor împrumuturilor exigibile imediat sau pe
termen scurt (de pildă, bonurile de tezaur) cu înscrisuri ale unor împrumuturi pe termen mediu
sau lung (obligaţiuni, titluri de rentă) sau fără termen (cum sunt titlurile de rentă perpetuă).
Deşi, în primă instanţă, promovarea operaţiunii de consolidare uşurează sarcina financiară
a statului (prin reducerea cheltuielilor publice impuse de rambursarea datoriei publice scadente
în anul curent sau/şi în anii imediat următori), efortul financiar total legat de împrumuturile
consolidate sporeşte, deoarece, pe de o parte, prelungirea termenului de rambursare generează o
creştere a sumei totale a dobânzilor datorate pentru împrumutul respectiv, iar pe de altă parte,
pentru acoperirea riscului asumat de subscriptori în privinţa deprecierii banilor plasaţi în efecte
publice, statul trebuie să accepte creşterea ratei dobânzii.
În prezent, operaţiunea de consolidare se practică atât pentru împrumuturile publice
interne, cât şi pentru cele externe. Consolidarea împrumuturilor publice externe este specifică
ţărilor în curs de dezvoltare care au contractat datorii faţă de străinătate şi pe care nu le pot onora
la scadenţele iniţiale, din câuza lipsei sau insuficienţei resurselor valutare.
Consolidarea datoriei externe se poate realiza numai cu acordul expres al creditorilor
străini şi cu condiţiile impuse de aceştia.
În general, operaţiunea de consolidare a împrumuturilor publice este avantajoasă pentru
bănci, deoarece acestea, pentru preschimbarea înscrisurilor împrumuturilor pe termen scurt cu
înscrisuri ale împrumuturilor consolidate, încasează comisioane importante.
Când guvernul nu doreşte să informeze opinia publică asupra dificultăţilor financiare cu
care se confruntă, în locul unei consolidări făţişe, acesta realizează o consolidare deghizată, prin
achitarea împrumutului ajuns la scadenţă cu banii obţinuţi din împrumuturi nou-contractate.
Această măsură este oportună dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
împrumuturile pe termen scurt deţin o pondere relativ scăzută în totalul datoriei publice;
dezechilibrul bugetar este de dimensiuni mici, iar persistenţa sa în timp, de scurtă durată;
subscriptorii consimt să-şi plaseze, în continuare, disponibilităţile lor băneşti în astfel de
înscrisuri.
141
Acoperirea nevoilor generale ale societăţii presupune finanţarea cheltuielilor publice care
se realizează pe seama prelevărilor de la contribuabili sub forma impozitelor, taxelor,
contribuţiilor (care se regăsesc în diverse verigi ale bugetului general consolidat), pe seama
fondurilor externe nerambursabile, dar şi pe seama împrumuturilor interne şi externe, contractate
direct sau indirect de autorităţile administraţiei publice centrale sau locale. într-o accepţiune
generală, acestea din urmă generează ceea ce numim datorie publică.
11.3. Datoria publică
Datoria publică cuprinde totalitatea sumelor împrumutate de autorităţile publice

centrale, de unităţile administrativ-teritoriale şi de alte entităţi publice, de la
persoane fizice sau juridice pe piaţa internă şi în străinătate şi rămase de rambursat
la un moment dat.
În raport de piaţa pe care se contractează, datoria publică poate fi datorie publică internă şi
datorie publică externă.
Datoria publică internă (guvernamentală şi locală) reprezintă totalitatea obligaţiilor, în lei şi
în valută, provenind din împrumuturi contractate/garantate de autorităţile centrale sau locale pe piaţa
internă (de la persoane fizice sau juridice rezidente în ţara debitoare).
Datoria publică externă (guvernamentală şi locală) reprezintă totalitatea obligaţiilor
financiare provenind din împrumuturi contractate/garantate de autorităţile centrale sau locale pe piaţa
externă (de la persoane fizice sau juridice nerezidente în ţara debitoare).
În ţările dezvoltate preponderentă este datoria internă întrucât ele dispun de o largă piaţă
internă a capitalului de împrumut, în timp ce în ţările în curs de dezvoltare, ponderea o deţine datoria
externă, ea constituind practic o modalitate de completare a resurselor financiar-valutare de care
acestea au nevoie. Cu cât ponderea datoriei externe este mai mare, cu atât dependenţa economică şi
financiară a ţării respective este mai ridicată.
Gradul de îndatorare a ţării la moment dat se determină prin raportarea soldului datoriei
publice la produsul intern brut, indicatorul astfel stabilit arată în ce măsură valoarea adăugată
într-un an este grevată de datoria publică.
În ţara noastră, Guvernul este autorizat să contracteze, prin Ministerul Finanţelor,
împrumuturi de stat interne şi externe, în următoarele scopuri87:
 finanţarea deficitului bugetului de stat;
 refinanţarea datoriei publice;
 susţinerea balanţei de plăţi şi consolidarea rezervei valutare a statului;
 finanţarea internă şi externă a proiectelor de investiţii pentru dezvoltarea sectoarelor
prioritare ale economiei;
 finanţarea şi dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii, cu capital majoritar
românesc;
 finanţarea achiziţionării de bunuri şi servicii, inclusiv importul de materii prime şi
resurse energetice;
 îndeplinirea obligaţiunilor legate de garanţiile de stat pentru împrumuturi;
 amortizarea şi achitarea împrumuturilor guvernamentale şi răscumpărarea datoriei
neachitate, incluzând capitalul, dobânda şi alte costuri;
 finanţarea necesităţilor pe termen scurt ale bugetului de stat;
 finanţarea cheltuielilor legate de lichidarea consecinţelor dezastrelor naturale şi ale
altor calamităţi;
 menţinerea în permanenţă a unui sold corespunzător în Contul General al Trezoreriei
statului;
 alte necesităţi aprobate prin legi speciale.
Datoria publică externă mai poate fi contractată şi pentru:
87
Bistriceanu, G., Bugetul de stat al României, Ed. Universitară, Bucureşti, 2007, p.269
142
 crearea unor noi locuri de muncă şi susţinerea întreprinderilor privatizate sau de stat,
pe baza priorităţilor economice şi sociale stabilite de Guvern;
 finanţarea restructurării economiei şi constituirea stocurilor strategice, inclusiv
producţia de bunuri şi servicii pentru piaţa internă şi pentru export;
 finanţarea proiectelor de investiţii în infrastructură, inclusiv cele pentru servicii
sociale;
 finanţarea achiziţiilor publice.
Instrumentele datoriei publice interne ale statului includ88:
 titlurile de stat eliberate în monedă naţională;
 împrumuturile de stat acordate de Banca Naţională a României în condiţiile stabilite
prin Legea privind statutul Băncii Naţionale a României;
 împrumuturile de stat contractate la băncile comerciale din România;
 împrumuturile de stat contractate la alte instituţii de credit din România şi de la
agenţii guvernamentale.
Instrumentele datoriei publice externe a României includ:
 titlurile de stat eliberate în valută, emise pe pieţele financiare interne şi externe;
 împrumuturile primite de la guvernele altor state, agenţii guvernamentale, instituţii
financiare multilaterale sau alte organizaţii internaţionale;
 împrumuturile sindicalizate pe termen scurt, mediu sau lung;
 împrumuturile directe primite de la investitori privaţi pe termen scurt, mediu sau
lung.
Contractarea împrumuturilor publice prezintă o serie de avantaje89:
 ca şi opţiune la împrumuturi, majorarea impozitelor ar afecta standardul de viaţă al
populaţiei, măsura fiind în acelaşi timp nepopulară, dăunătoare imaginii puterii
politice care a promovat-o şi sancţionabilă electoral prin vot;
 oferă alternative de fructificare a unor capitaluri băneşti temporar libere în
economie;
 constituie mijloace mai rapide de procurare a resurselor financiare decât impozitele
(mai ales cele directe), deoarece perioada aferentă construirii asietei fiscale este
superioară celei necesare subscrierii împrumutului şi efectuării vărsămintelor în
contul acestuia;
 consolidează patrimoniul statului doar în măsura în care destinaţiile împrumuturilor
vizează acoperirea unor cheltuieli cu caracter productiv.
Dezavantajele împrumuturilor publice se rezumă la faptul că90:
 transferă temporal sarcina datoriei, angajând generaţiile viitoare să suporte
cheltuielile de rambursare, numai însă în măsura în care acestea la rândul lor nu
„consimt să-l refinanţeze prin contractarea altor împrumuturi”
 reduc masa creditului privat, descurajând în acest fel iniţiativa privată;
 descurajează plasarea capitalurilor, în vederea fructificării acestora, în instituţii
financiar-bancare private;
 în perioadele de depresiune economică statul poate să preschimbe înscrisurile unui
împrumut vechi cu o dobânda ridicată, cu înscrisuri ale unui împrumut nou cu o
dobândă mai mică;
 pe fondul eventualei deprecieri accelerate a monedei naţionale, statul poate diminua
anumite avantaje materiale oferite iniţial creditorilor.
Pentru rambursarea datoriei exista trei surse de finantare:
1) Impozitele sunt folosite pentru plata datoriei „neproductive”, care nu finanteaza
crearea de avutie generatoare de venit, si a dobanzilor aferente acesteia.
88
89
90
143
2) Venitul obtinut din finantarea prin imprumutul de stat a unor investitii productive
generatoare de venit folosit, la randul lui, la finantarea datoriei. In practica sunt rare astfel de
cazuri.
3) Noi imprumuturi este ultimul resort la care recurg guvernele atunci cand nu pot finanta
serviciul datoriei publice din celelalte doua surse aratate.
Rambursarea împrumuturilor de stat se asigură, după caz, din împrumuturi special
contractate pentru refinanţarea datoriei publice, din resurse ale Contului General al Trezoreriei
statului, precum şi din alte resurse stabilite prin dispoziţii legale. Rambursarea ratelor de capital,
plata dobânzilor şi a altor costuri aferente datoriei publice au prioritate faţă de alte obligaţii ale
statului.
Resursele de rambursare a imprumuurilor de stat sunt: fondul de amortizare a datoriei
publice (alimentat dintr-o serie de venituri publice date in administrarea institutiei care se ocupa
de acest fond, precum si din veniturile monopolurilor fiscale), resursele bugetare (venituri
bugetare inscrise in buget pentru rambursarea datoriei publice) sau, atunci cand ele exista, din
excedentele bugetare.
Platile datorate pentru rambursarea datoriei publice, reprezentand ratele scadente intr-o
perioada de un an, dobanzile si comisioanele aferente, inclusiv cheltuielile ocazionate de
plasarea titlurilor de imprumut, formeaza serviciul datoriei publice.
Pentru fiecare tip de datorie publica, interna si externa, exista corespunzator serviciului
datoriei publice interne si serviciul datoriei publice externe.
Rambursarea imprumuturilor contractate de stat se face, dupa caz, din excedentele
bugetului de stat, din imprumuturile de stat pentru refinantarea datoriei publice interne, precum
si din alte resurse stabilite prin dispozitiile legale.
Dobanda aferenta datoriei publice, comisioanele precum si cheltuielile ocazionate de
emisiunea si plasarea titlurilor de credit reprezinta cheltuieli care se prevad in bugetul de stat.
Pentru a aprecia gradul de îndatorare şi efortul valutar pe care ţara trebuie să îl facă pentru a
onora obligaţiile legate de datoria publică, s-au elaborat un set de indicatori prin intermediul
cărora se caracterizează nivelul, structura şi dinamica datoriei publice precum şi indicatori de
adecvare a rezervelor.
Principalii indicatori privind nivelul datoriei publice sunt: volumul datoriei publice
(totale/interne/externe) care exprimă totalitatea obligaţiilor angajate şi nerambursate la un
moment dat; serviciul datoriei publice (totale/interne/externe) respectiv cheltuielile anuale
reprezentând plăţi exigibile în contul datoriei publice (rate de capital, dobânzi şi alte costuri
aferente).
Aceşti doi indicatori au o semnificaţie mai redusă întrucât sunt indicatori absoluţi care nu
fac legătura cu potenţialul financiar valutar al ţării debitoare. Analiza devine mai relevantă prin
calculul unor indicatori relativi, care raportează datoria publică la alţi indicatori
macroeconomici: ponderea datoriei publice (totale/interne/externe) în PIB; ponderea datoriei
externe în exportul de bunuri şi servicii, indicator extrem de expresiv în ceea ce priveşte
capacitatea economiei de a obţine valută şi de a asigura rambursarea datoriei externe; ponderea
serviciului datoriei publice în PIB; ponderea dobânzilor şi a altor costuri aferente datoriei publice
în PIB; dobânda medie, care indică rata medie a dobânzii aferentă împrumuturilor interne şi
externe contractate de stat; mărimea medie a datoriei (totale/interne/externe) pe locuitor,
indicator ce corelează îndatorarea cu potenţialul uman al naţiunii.
Indicatorii privind structura datoriei publice sunt: ponderea datoriei publice interne în
datoria publică totală; ponderea datoriei externe în datoria publică totală.
Structura datoriei publice interne poate fi analizată în raport de: instrumentele prin care se
contractează (certificate de trezorerie, obligaţiuni de stat, alte titluri de stat); scadenţă (termen
scurt, mediu sau lung); deţinători sau creditori (sector bancar, sector nonbancar, alţi deţinători).
144
Structura datoriei externe poate fi analizată din punct de vedere al: surselor de finanţare
(multilaterale, bilaterale, bănci private, obligaţiuni şi trate, alte surse); scadenţei (între 1 şi 5 ani,
între 5 şi 10 ani, peste 10 ani); valutei în care este contractată (EURO, USD, YEN etc.).
Indicatorii privind dinamica datoriei publice exprimă modificarea absolută sau relativă a
datoriei publice (totale/interne/externe) de la o perioadă la alta.
11.4. Particularităţile împrumuturilor externe. Datoria externă
Împrumuturile externe constituie una din formele exportului de capital. În funcţie de

durata pentru care se acordă, creditele externe pot fi: pe termene scurte (1 - 2 ani), mijlocii (3 - 5
ani) sau lungi (peste 5 ani). Beneficiarul creditului este interesat ca termenul de rambursare să fie
suficient de îndepărtat pentru a-şi putea procura resursele necesare restituirii acestuia şi achitării
dobânzilor şi a altor cheltuieli aferente.
În ceea ce priveşte rambursarea creditelor, practica internaţională cunoaşte următoarele
modalităţi: a) în cote egale; b) în cote inegale, care pot creşte în mod progresiv şi c) într-o
singură tranşă, la scadenţă.
La acordarea unui credit, împrumutătorul poate să pretindă o garanţie materială sau una
morală. În primul caz, garanţia poate să constea din mărfuri, documente de dispoziţie asupra
mărfurilor (conosamente, warante etc.), acţiuni şi obligaţiuni, depozite ale unor firme, ale unor
instituţii guvernamentale, bunuri imobiliare, venituri ale statului (taxe vamale, accize, venituri
ale domeniului public ş.a), rezervele de aur şi devize ale statului etc.
Privite din punctul de vedere al creditorului, creditele externe pot fi acordate de către :
a) întreprinderi furnizoare (credite comerciale sau de firmă);
b) bănci şi alte instituţii financiare (credite bancare);
c) guverne (credite guvernamentale);
d) organisme financiare internaţionale (credite financiare);
e) rentieri şi alte persoane fizice (împrumuturi de stat).
Printre organismele financiare internaţionale, care acordă asistenţă publică multilaterală,
se numără:
a) Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.), denumită şi
Banca Mondială;
b) organismele financiare regionale: Banca Interamericană de Dezvoltare (înfiinţată în
1959); Banca Africană de Dezvoltare (1963), Banca Asiatică de Dezvoltare (1966);
Banca de Dezvoltare a Caraibelor (1969); Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare (1991);
c) organismele financiare ale Comunităţii Economice Europene: Fondul European de
Dezvoltare (creat în 1957) şi Banca Europeană de Investiţii (înfiinţată în 1958);
Noţiunea de datorie externă prezintă o arie de manifestare mai largă şi are mai multe
sensuri91:
a) datoria externă brută în sens larg, care cuprinde sumele de bani şi alte valori pe care
rezidenţii unei ţări, persoane fizice şi juridice, le datorează străinătăţii la un moment dat.
b) datoria externă brută în sens restrâns, cuprinde obligaţiile băneşti faţă de străinătate,
cu următoarele excepţii:
 credite pe termen scurt (sub 1 an), considerate operaţii financiare curente;
 investiţiile străine directe care nu au termen de rambursare sau de lichidare;
 ajutoarele cu caracter nerambursabil, primite în cadrul programelor de asistenţă
publică bi- şi multilaterală;
 împrumuturi externe cu perioadă de graţie de peste 10-15 ani;
91
Matei, G., Drăcea, M., Drăcea, R., Mitu, N., Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Sitech, Craiova, 2007, pp.
306-307
145
 credite contractate de persoane fizice sau juridice negarantate de autorităţile
competente.
c) datoria externă în interpretarea Băncii Mondiale şi a celorlalte instituţii din sistemul
său, cuprinde sumele datorate unor creditori publici sau privaţi în valută străină, bunuri şi
servicii cu o perioadă de rambursare mai mare de un an, precum şi sumele datorate de persoane
private, dar garantate de o autoritate publică.
Datoria externă nu cuprinde, deci următoarele:
 datoria persoanelor private către străinătate negarantată de autorităţile publice;
 datoria din tranzacţii cu Fondul Monetar Internaţional;
 datoria ce poate fi achitată la opţiunea debitorului în moneda ţării sale;
 sumele datorate unor creditori rezidenţi în străinătate, pentru care nu au fost stabilite
termene de plată.
d) datoria externă netă, cuprinde diferenţa dintre activele publice şi private ale
rezidenţilor unei ţări în străinătate şi activele deţinute de rezidenţi străini în ţara considerată.
În România, Guvernul poate angaja, pe termen mediu sau lung, împrumuturi externe.
Aceste împrumuturi externe pot fi contractate fie direct de autorităţile centrale, fie de către
societăţile comerciale, regiile autonome şi autorităţile publice locale cu garanţia statului.
Datoria publica externa este mai impovaratoare decat datoria publica interna din
urmatoarele motive:
Imprumuturile externe trebuiesc sa fie rambursate, in timp ce imprumuturile
interne pot fi transformate intr-o datorie publica permanenta (perpetua) sau
rambursarea poate fi amanata printr-o conversie intr-un imprumut pe termen mai
lung.
Sarcinile privind dobanzile pentru imprumuturile externe sunt determinate de
catre creditor si guvernul nu poate avea control asupra acestuia.
O scadere a valorii valutei debitorului pe pietele monetare interne creste povara
platilor de dobanzi si a capitalului rambursat.
Platile trebuiesc facute la momentul stabilit de catre creditor si nu la momentul
convenabil debitorului.
Lipsa posibilitatii platii, fie a dobanzii, fie a capitalului conduce la penalitati in
sarcina tarii in imposibilitate de plati, ceea ce creaza dificultati pentru obtinerea
unor credite in viitor.
Resursele sunt pierdute de catre o tara din moment ce valuta straina va fi utilizata
la plata dobanzii si aceasta inseamna ca aceasta valuta nu este disponibila pentru a
face importuri sau in alte scopuri.
Balanta de palti va fi influentata negativ daca sumele obtinute prin imprumut nu
vor fi utilizate pentru cresterea exporturilor sau pentru reducerea importurilor tarii
debitoare.
Pierderea de suveranitate este un pret indirect al recurgerii la imprumuturi
externe. In mod obisnuit, existe conditii atasate imprumutului, in mod special
daca el este obtinut de la institutii internationale, cum ar fi Fondul Monetar
International, care pot cere unui guvern sa urmeze anumite politici economice.
146
MODULUL II
SISTEMUL BUGETAR. ECHILIBRUL FINANCIAR PUBLIC
În România, necesarul de resurse la nivelul societății si posibilitățile de acoperire a

acestor nevoi sunt reflectate în bugetul general consolidat, care cuprinde ansamblul bugetelor
componente ale sistemului bugetar, agregate si consolidate pentru a forma un întreg.
Instrumentul în care îşi găsesc reflectarea toate resursele financiare publice îl constituie
bugetul general consolidat. El cuprinde ansamblul bugetelor care reflectă fluxurile de venituri şi
cheltuieli ale sectorului public, şi anume:
 bugetul de stat
 bugetul asigurărilor sociale de stat
 bugetele locale
 bugetele fondurilor speciale (extrabugetare)
 bugetul Trezoreriei statului
 bugetul altor instituţii publice cu caracter naţional
Pentru ca acest complex sistem de bugete să devină operaţional, este necesară elaborarea
politicii financiare a guvernului pe o anumită perioadă.
Concret, ea presupune stabilirea cadrului juridic care să reglementeze, pe de o parte,
categoriile şi nivelurile impozitelor, taxelor şi altor contribuţii percepute de la persoanele fizice
şi juridice, iar pe de altă parte, structura şi nivelul cheltuielilor pentru furnizarea de bunuri şi
servicii publice.
Cadrul legislativ trebuie să fie în concordanţă cu obiectivele programului de guvernare
aprobat de parlament.
La nivelul fiecărui stat se elaborează mai multe categorii de bugete, corelate între ele,
alcătuind sistemul bugetar. Componența sistemului bugetar se află în strânsă interdependență cu
structura organizatorică a statului si diferă de la o țară la alta.
Bugetul general consolidat reflectă, la nivelul unui an, fluxurile financiare publice de
formare a veniturilor si de repartizare a acestora pe destinații, corespunzător nevoii sociale si
obiectivelor de politică financiară ale perioadei. Caracterul de buget consolidat decurge din
tehnica întocmirii lui, adică eliminarea transferurilor dintre diferitele categorii de bugete.
Conform Legii nr. 500/ 2002 privind finanțele publice - în vigoare si în prezent – bugetul
general consolidat cuprinde un sistem unitar de bugete si anume: bugetul de stat, bugetul
asigurărilor sociale, bugetele locale, bugetele fondurilor speciale, bugetul Trezoreriei statului,
bugetele instituțiilor publice autonome, bugetele instituțiilor publice finanțate integral sau parțial
din bugetul de stat, bugetele instituțiilor publice finanțate integral din venituri proprii, bugetul
fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat, bugetul fondurilor
externe nerambursabile
ECHILIBRUL FINANCIAR. POLITICA FISCAL-BUGETARĂ
Obiective: Conceptul de echilibru financiar

Politica fiscal-bugetara
147
Cuvinte cheie:
Echilibrul/dezechilibrul financiar public;
Deficitul bugetar
Polșitică bugetara
Politica fiscală
Echilibrul reprezintă starea către care tinde economia, în vederea alocării optime a
resurselor, în condiţiile în care acestea sunt limitate. Este vorba de un volum şi o structură de
resurse, materiale, umane, financiare, monetare şi valutare, care să corespundă nevoilor şi
posibilităţilor economiei naţionale într-o perioadă de timp determinată.
Astfel, echilibrul financiar public, care presupune egalitatea între resursele financiare
care pot fi mobilizate la nivel macroeconomic şi resursele necesare pentru acţiunile economice,
sociale sau de altă natură, necesită examinarea atentă a obiectivelor şi acţiunilor prevăzute de
autorităţi, pentru creşterea eficienţei lor economice sau eficacităţii lor sociale sau de altă natură.
12.1. Aspecte generale privind echilibrul financiar: concept, conţinut, obiective,

instrumente
Echilibrul/dezechilibrul financiar public, care se referă la păstrarea egalităţii între
veniturile şi cheltuielile bugetare, este o componentă de bază a echilibrului financiar la nivel
macroeconomic. Acesta este, însă, puternic influenţat de rezultatele activităţii desfăşurate de
întreprinderile producătoare de bunuri şi servicii pentru piaţă, reflectând, în mare măsură, starea
economiei reale. Explicaţia constă în aceea că, agenţii economici cu profituri reduse sau cu
pierderi vor participa la formarea veniturilor statului cu prelevări fiscale nesemnificative sau
nule. De asemenea, nerespectarea disciplinei financiare reprezintă un factor important în
nerealizarea nivelului proiectat al veniturilor publice.
Starea de echilibrul/dezechilibrul dezechilibru financiar public pe ansamblul economiei
se hotărăşte în activitatea de producţie a bunurilor şi serviciilor, în procesul de creare a valorii
adăugate brute.
Restabilirea echilibrului financiar la nivelul unităţilor economice reclamă adesea măsuri
generatoare de şomaj, reducerea nivelului de trai al populaţiei, tensiuni sociale, instabilitate
economică şi chiar politică. Aceste efecte negative se produc şi se amplifică în cazul în care
managementul promovat la nivelul agenţilor economici şi la cel al autorităţilor publice nu este
capabil să ofere măsuri mai puţin dureroase, având caracter preventiv sau compensatoriu.
Echilibrul financiar la nivel macroeconomic reprezintă expresia generalizată a
echilibrelor individuale ale agenţilor economici.
Politica economică (macroeconomică) reprezintă ansamblul măsurilor luate de stat în
scopul (sau urmărind obiective ca) :
asigurării creşterii economice;
ocupării forţei de muncă;
echilibrării balanţei de plăţi externe;
stabilităţii preţurilor;
reducerii inegalităţilor şi asigurării independenţei naţionale.
Se poate vorbi de politică economică atunci când se decide creşterea deficitului bugetar,
pentru a se asigura:
utilizarea muncii sau
când se stabilesc norme de creştere a preţurilor sau veniturilor pentru a limita inflaţia
148
Pentru a influenţa restabilirea unui echilibru financiar, precum şi pentru realizarea
obiectivelor sale diverse şi complexe urmărite prin politica economică, statul are la îndemână
diferite instrumente de politică economică, acestea fiind analizate prin prisma componentelor
sale, cum sunt:
 politica monetară
 politica fiscală
 politica bugetară
 politica preţurilor
 politica veniturilor.
 politici sectoriale (pe domenii de activitate)
Între acestea, un rol important îi revine politicii financiare, care, „subsumează politica
fiscală – prin care se stabilesc resursele, metodele de prelevare şi veniturile fondurilor publice,
precum şi politica bugetară – ca expresie a dimensionării şi ierarhizării cheltuielilor publice prin
acţiuni şi instrumente specifice.”
În sens larg, politica fiscală şi bugetară se constituie în cadrul activităţii autorităţii
publice de percepere şi utilizare a resurselor necesare satisfacerii consumului public şi furnizării
de bunuri şi servicii publice.
O asemenea activitate, declanşează un amplu proces de redistribuire a veniturilor şi
averii.
În sens restrâns, politica fiscală şi bugetară operează cu instrumente de natura:
 prelevărilor fiscale
 politica bugetară sau alocativă – care operează prin intermediul
􀂃 subvenţiilor şi
􀂃 alocaţiilor (transferurilor) bugetare
 politica soldului bugetar, care vizează:
􀂃 finanţarea deficitului bugetar şi

􀂃 valorificarea excedentului bugetar
Opiniile (concepţiile) cu privire la utilitatea politicii fiscale sunt diverse şi contradictorii,
fiind influenţate şi de:
 constrângerile de natură economică, financiară şi socială
 de evoluţia rolului statului în diverse perioade de timp.
12.2. Politica fiscal-bugetară

Politica fiscal-bugetara reprezintă totalitatea metodelor şi a mijloacelor concrete privind
procurarea şi dirijarea resurselor financiare publice, precum şi instrumentele, instituţiile şi
reglementările financiare utilizate pentru realizarea obiectivelor stabilite într-o etapă determinată.
Obiectivele urmărite de stat prin intermediul politicii fiscal-bugetare, sub aspectul ei de
componentă a politicii economice, se adaptează permanent fiecărei etape de dezvoltare
economico-sociale, şi se sintetizează astfel:
realizarea bunăstării generale
realizarea justiţiei sociale
realizarea securităţii sociale.
Instrumentele politicii fiscale sunt:

a) impozitele care
– incită la: investire; producţie; economisire
149
– inhibă activităţi economice, comportamente
b) facilităţi fiscale: reduceri; deduceri; scutiri
12.2.1. Coordonatele politicii fiscal-bugetare

Principalele domenii de manifestare a politicii financiar-bugetare a statului sunt
următoarele:
a) domeniul cheltuielilor publice
b) domeniul resurselor financiare publice
c) domeniul echilibrului economico-financiar
a) Politica financiară în domeniul cheltuielilor publice trebuie să obiective economico-
sociale pe baza următoarelor coordonate:
dimensionarea cheltuielilor publice – presupune stabilirea mărimii absolute (în
moneda naţională) şi relative, ca pondere în PIB. Această pondere arată cât din PIB este preluat
la resursele financiare publice şi utilizat pentru satisfacerea nevoilor sociale.
stabilirea destinaţiei cheltuielilor publice pentru realizarea unor anumite obiective
– presupune stabilirea oportunităţilor şi priorităţilor nevoilor sociale în fiecare etapă istoriceşte
determinată
realizarea cheltuielilor publice în condiţii de eficienţă – presupune utilizarea
resurselor cu maxim de eficienţă, pentru a nu se recurge la impozite suplimentare sau
împrumuturi ale statului care generează costuri (cheltuieli) suplimentare
atingerea scopurilor propuse prin efectuarea cheltuielilor – presupune alegerea
celei mai avantajoase soluţii pentru realizarea unui anumit obiectiv.
b) Politica financiară în domeniul resurselor financiare publice – prin care se stabilesc:
 volumul şi provenienţa resurselor financiare publice
 metodele de prelevare fiscală
 facilităţile fiscale
 obiectivele de ansamblu urmărite:
şi trebuie să urmărească coordonate cum sunt:

nivelul resurselor financiare publice - care este influenţat de: mărimea PIB, rata
fiscalităţii, starea economiei, nivelul cheltuielilor;
provenienţa resurselor financiare – ordinare sau extraordinare; impozite directe
sau impozite indirecte; impozitarea persoanelor fizice sau juridice, etc.;
numărul/multitudinea prelevărilor fiscale
modalităţile de prelevare – impozitarea veniturilor sau a cheltuielilor
(consumului)
nivelul ratei presiunii fiscale
modalităţi de combatere şi limitare a evaziunii fiscale,
acordarea/neacordarea de facilităţi fiscale.
c) Politica financiară în domeniul echilibrului/dezechilibrului bugetar – se utilizează ca
instrument bugetul general consolidat şi structura acestuia (a se vedea sistemul bugetar), pentru
care trebuie să se precizeze:
• starea de echilibru sau dezechilibru, respectiv dacă:
– veniturile sunt mai mari decât cheltuielile – excedent
– veniturile sunt egale cu cheltuielile – echilibrat
– veniturile sunt mai mici decât cheltuielile - deficit
• modul de acoperire cu resurse financiare în cazul unui deficit bugetar

• modul de utilizare a unui excedent bugetar (surplus de resurse).
150
12.2.2. Principiile politicii fiscal-bugetare
Guvernul pune în aplicare politica fiscal-bugetară a României pe baza următoarelor
principii92:
1. Principiul transparenţei în ceea ce priveşte stabilirea obiectivelor fiscal bugetare şi
derularea politicii fiscale şi bugetare. Guvernul şi autorităţile publice locale au obligaţia de a face
publice şi a menţine în dezbatere un interval de timp rezonabil toate informaţiile necesare ce
permit evaluarea modului de implementare a politicilor fiscale şi bugetare, rezultatele acestora şi
starea finanţelor publice centrale şi respectiv locale.
2. Principiul stabilităţii. Guvernul are obligaţia de a conduce politica fiscal-bugetară
într-un mod care să asigure predictibilitatea acesteia pe termen mediu în scopul menţinerii
stabilităţii macroeconomice.
3. Principiul responsabilităţii fiscale. Guvernul are obligaţia de a conduce politica-
fiscal bugetară în mod prudent şi să gestioneze resursele şi obligaţiile bugetare, precum şi
riscurile fiscale de o manieră care să asigure sustenabilitatea poziţiei fiscale pe termen mediu şi
lung. Sustenabilitatea finanţelor publice presupune ca, pe termen mediu şi lung, Guvernul să aibă
posibilitatea să gestioneze riscuri sau situaţii neprevăzute fără a fi nevoit să opereze
ajustări semnificative ale cheltuielilor, veniturilor sau deficitului bugetar cu efecte
destabilizatoare din punct de vedere economic sau social.
4. Principiul echităţii. Guvernul va derula politica fiscal-bugetară luând în calcul,
impactul financiar potenţial asupra generaţiilor viitoare, precum şi impactul asupra dezvoltării
economice pe termen mediu şi lung.
5. Principiul eficienţei. Politica fiscal-bugetară a Guvernului va avea la bază utilizarea
eficientă a resurselor publice limitate, politica fiscalbugetară va fi definită pe baza eficienţei
economice iar deciziile de alocare a investiţiilor publice, inclusiv cele finanţate din fonduri
primite de la Uniunea Europeană, se vor baza pe evaluarea economică, precum şi pe evaluarea
capacităţii de absorbţie.
6. Principiul gestionării eficiente a cheltuielilor de personal plătite din fonduri
publice. Politica salarială care vizează locurilor de muncă aferente instituţiilor, autorităţilor,
entităţilor publice şi/sau de utilitate publică trebuie să fie în conformitate cu ţintele fiscal-
bugetare din Strategia fiscal-bugetară, cu scopul de a eficientiza gestiunea eficientă a fondurilor
cu această destinaţie.
Principalele coordonate ale cadrului fiscal bugetar prevăzut de Legea responsabilităţii
fiscal bugetare nr. 69/201093.
un cadru pentru îmbunătăţirea procesului de bugetare multianuală;
limitarea numărului de rectificări bugetare într-un an;
reguli fiscale privind cheltuielile, datoria publică şi deficitul primar;
înfiinţarea unui consiliu fiscal independent;
un cadru pentru gestionarea garanţiilor şi altor datorii contingente.
Obiectivele politicii fiscal-bugetare sunt94:
menţinerea datoriei publice la un nivel sustenabil;
realizarea unei sold al bugetului general consolidat aproape de zero pe durata
ciclului economic;
gestionarea prudentă a resurselor şi obligaţiilor asumate ale sectorului public şi a
riscurilor fiscal-bugetare;
menţinerea unui nivel adecvat al resurselor bugetare pentru plata serviciul datoriei
publice;
asigurarea predictibilităţii nivelului cotelor şi bazelor de impozitare sau taxare.
92
Legea responsabilităţii fiscal bugetare.
93
Raportul la proiectul Legii bugetului de stat pentru anul 2011 şi orizontul 2012-2014, Elaborat de Ministerul
Finanţelor Publice.
94
Moraru, D., (coord.), Finanţe publice şi evaziune fiscală, Ed. Economică, Bucureşti, 2008
151
12.2.3. Interdependenţele politicii fiscal-bugetare cu celelalte politici
Politica fiscală se interferează pregnant cu politica bugetară, de credit, socială, cu cele
sectoriale (industrie, agricultură, comerţ etc.) de protecţia mediului, precum şi cu strategiile de
ordin legislativ-instituţional.
Politica fiscală şi bugetară sunt elaborate în strânsă legătură, în sensul că, pe măsură ce
creşte nivelul şi se diversifică structura cheltuielilor publice, este necesară găsirea unor surse de
venituri publice suplimentare, în cea mai mare parte prin sporirea prelevărilor fiscale. Astfel,
însăşi realizarea funcţiilor bugetului – de alocare, distribuire şi reglare – presupune o abordare de
ansamblu a veniturilor şi cheltuielilor publice, ceea ce impune conceperea unei politici (măsuri)
fiscal-bugetare unitare,
Politica fiscală acţionează asupra consumului prin modificarea cererii solvabile a
populaţiei. Astfel, când se urmăreşte reducerea consumului se recurge la creşterea impozitelor,
ceea ce va face să scadă venitul disponibil.
Cheltuielile publice acţionează în două moduri asupra consumului:
 direct, prin achiziţiile de bunuri publice şi servicii
 indirect, prin transferurile sociale şi remuneraţiile funcţionarilor publici.
Politica fiscal-bugetară se interferează cel mai strâns cu politica monetară şi de credit,

astfel:
1. - orice plată provenind din sectorul public sporeşte oferta de monedă în sectorul privat;
2. - orice plată din sectorul privat către cel public reduce oferta de monedă în sectorul
privat;
3. – finanţarea deficitului bugetar prin emisiune monetară, sporeşte cererea globală (prin
moneda suplimentară disponibilă) dar cu condiţia ca aceasta să aibă acoperire în bunuri reale,
altfel aceasta are efect inflaţionist;
4. - finanţarea deficitului bugetar prin creditul (împrumutul) public, duce la creşterea
cererii de credit, care antrenează creşterea ratei dobânzii şi prin aceasta determină reducerea
investiţiilor particulare.
În practică se urmăreşte realizarea unei combinaţii optime, un “mix de politici bugetar-
monetare” folosind un ansamblu de instrumente ale politicii macroeconomice prin care
autoritatea publică orientează activitatea economiei conform unor obiective economice şi sociale
însă în condiţiile respectării restricţiilor funcţionale şi de echilibru ale economiei.
Politica fiscală are legătură cu:
1. politica socială – care reiese din realizarea unor obiective sociale prin:
 măsuri de ordin fiscal-bugetar (modul de repartizare a sarcinii fiscale);
 protejarea sănătăţii populaţiei reducând accesul la unele produse dăunătoare sănătăţii (ex.
impozitarea mai accentuată a tutunului, alcoolului) ; etc
2. politica economică (ex agricultură, comerţ exterior, etc.) – când se recurge la măsuri de
ordin fiscal, cum sunt:
 neimpozitarea sa impozitarea cu cote modice a veniturilor din agricultură;
 acordarea de prime la export,
 scutirea de taxe vamale, etc.
Aceasta presupune concomitent, să se ţină seama de situaţia concretă a economiei şi de
modul ei de funcţionare precum şi de eficacitatea comparată a fiecăruia dintre instrumentele de
politici economici-sociale posibil de utilizat.
152
BUGETUL DE STAT
Obiective: Conţinutul şi caracteristicile bugetului de stat

Principiile şi regulile bugetare
Cuvinte cheie:
Buget de stat;
Principiul anualităţii
Principiul universalităţii,
Principiul specialiozării bugetare
Principiul unităţii monetare
13.1. Conţinutul şi caracteristicile bugetului de stat
Bugetul de stat este o categorie fundamentală a ştiinţei finanţelor, la

definirea căreia concură o abordare juridică şi alta economică95.
Sub aspect juridic, bugetul reprezintă un act prin care sunt prevăzute şi autorizate
veniturile şi cheltuielile anuale ale statului. “Bugetul de stat prevede şi autorizează, în formă
legislativă, cheltuielile şi resursele statului”. Această definiţie pune în evidenţă necesitatea
aprobării parlamentare a indicatorilor bugetari.
Fiind un document ce necesită autorizarea prealabilă a puterii legislative, bugetul de stat
are caracter obligatoriu. Totodată, se subliniază faptul că bugetul este un act de previziune a
resurselor publice şi a modului de utilizare a acestor resurse. Bugetul de stat se elaborează pentru
o perioadă de un an. Între prevederile înscrise în legea bugetului de stat şi execuţia veniturilor şi
cheltuielilor publice intervin neconcordanţe care impun anumite corective şi aprobarea de către
puterea legislativă a unor rectificări ale bugetului în cadrul aceluiaşi exerciţiu bugetar.
Legea bugetului de stat este influenţată de concepţiile politice, economice şi sociale
specifice fiecărei perioade, ca şi de interesele grupurilor care exercită puterea politică.
Ca document oficial, bugetul de stat evidenţiază nivelul aprobat al cheltuielilor ce se vor
efectua în viitor şi mărimea veniturilor ce pot fi mobilizate la dispoziţia statului, ca şi durata de
timp pentru care se elaborează bugetul.
Abordarea economică a conceptului de buget subliniază corelaţiile macroeconomice şi,
în special, legătura cu nivelul şi evoluţia produsului intern brut. În teoria economică modernă,
bugetul este considerat ca o variabilă esenţială în determinarea produsului intern brut şi a
nivelului folosirii resurselor. În acest context, politica bugetară generează numeroase dispute, iar
efectele acesteia sunt, cel mai adesea, contradictorii.
95
153
Un anumit nivel al produsului intern brut şi măsura în care acesta este repartizat pentru
formarea brută de capital şi consum determină nivelul indicatorilor bugetari şi constituie baza
evoluţiei favorabile a resurselor în viitor.
Bugetul de stat, ca o componentă de bază a bugetului general consolidat şi a finanţelor
publice în general, înainte de toate, reflectă relaţii sociale de natură economică sub formă
bănească, ce se statornicesc între stat, pe de-o parte, şi membrii săi, persoane juridice şi fizice, pe
de altă parte, în procesul repartiţiei produsului intern brut, potrivit obiectivelor de politică
economică şi socială a claselor politice aflate la putere la un moment dat, în scopul satisfacerii
intereselor generale ale societăţii.
Bugetul se prezintă ca un act de previziune administrativă este un tablou comparativ al
veniturilor şi cheltuielilor publice aferente perioadei la care se referă96. Astfel, bugetul trebuie să
reflecte cât mai real posibil resursele ce pot fi mobilizate şi destinaţia acestora, să permită
compararea la finele exerciţiului bugetar a veniturilor încasate şi a cheltuielilor efectuate şi să
ofere posibilitatea analizării veniturilor pe surse de provenienţă şi a cheltuielilor pe destinaţii.
13.2. Principii bugetare
De-a lungul vremii, în construcţia şi executarea bugetelor publice s-au impus o serie de
reguli şi condiţii, transformate ulterior în adevărate principii, respectate într-o măsură mai mare
sau mai mică de toate guvernele în ceea ce priveşte administrarea şi gestionarea banului public.
Procesul complex al elaborării şi execuţiei bugetului de stat este supus unor reguli mai mult sau
mai puţin rigide.
Ultimele reglementări româneşti în materie 97 stipulează următoarele principii şi reguli de
bază cu privire la elaborarea, aprobarea, executarea şi raportarea bugetului de stat.
A) Principii
a) principiul anualităţii;
b) principiul universalităţii;
c) principiul unităţii;
d) principiul specializării bugetare;
e) principiul publicităţii;
f) principiul unităţii monetare.
B) Reguli
a) cheltuielile bugetare au o destinaţie precisă şi limitată şi sunt determinate de
autorizările conţinute în legi specifice şi legile bugetare anuale;
b) în cazurile în care se fac propuneri de elaborare a unor acte normative ale căror
prevederi atrag micşorarea veniturilor sau majorarea cheltuielilor aprobate prin buget, iniţiatorii
au obligaţia să prevadă şi mijloacele necesare pentru acoperirea minusului de resurse sau
plusului de cheltuieli.
Faţă de principiile şi regulile din cadrul procesului bugetar românesc, de-a lungul
timpului s-au impus, cristalizat şi aplicat şi altele, adiacente sau complementare lor, cum ar fi:
g) principiul neafectării veniturilor care nu se substituie principiului universalităţii
bugetare şi este complementar acestuia;
h) principiul realităţii;
i) principiul echilibrului aplicat în execuţia bugetară a Uniunii Europene.
13.2.1. Anualitatea bugetului
96
97
Legea finanţelor publice nr. 500/2002 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 597/13.08.2002 secţiunea I.
154
Principiul anualităţii presupune ca „veniturile şi cheltuielile bugetare să fie aprobate pe o
perioadă de un an, perioadă care corespunde şi exerciţiului bugetar”. În România s-a adoptat
regula ca exerciţiul bugetar să coincidă cu anul calendaristic98.
Nu în toate ţările lumii anul bugetar coincide cu cel calendaristic (cum se întâmplă în
România), aceasta atât din cauze de tradiţie, cât şi din cauze care ţin, mai degrabă, de situaţia
economico-financiară a statului respectiv (anul agricol etc).De exemplu:
 în ţări ca Austria, Belgia, Brazilia, Franţa, Germania, etc, anul bugetar coincide cu
anul calendaristic (1 ianuarie - 31 decembrie);
 în alte ţări, ca Marea Britanie, Canada, Japonia, etc, anul bugetar începe la 1
aprilie şi se încheie la 31 martie;
 în Australia, intervalul este cuprins între 1 iulie - 30 iunie;
 în SUA, anul bugetar este cuprins în perioada 1 octombrie – 30 septembrie;
În practica bugetară, referitor la respectarea principiului anualităţii, s-au identificat două
sisteme de execuţie bugetară, respectiv: sistemul de exerciţiu bugetar şi sistemul de gestiune
bugetară99.
„Sistemul de gestiune”, obligă ca creditele bugetare care nu au fost folosite până la
încheierea exerciţiului să-şi piardă valabilitatea, iar veniturile prognozate neîncasate până la
finele acelui exerciţiu să se contabilizeze în anul în care se încasează efectiv, deci în perioadele
viitoare.
„Sistemul de exerciţiu”, presupune existenţa unei perioade de închidere de câteva luni,
timp în care creditele bugetare nefolosite până la sfârşitul anului se pot folosi în acea perioadă,
iar veniturile anului de plan şi încasate după 31 decembrie a anului respectiv se vor contabiliza
pentru exerciţiul căruia le aparţin dacă acestea se încasează în perioada de închidere.
Fiecare sistem prezintă inconveniente în felul său, astfel: „sistemul de gestiune” nu
permite efectuarea şi evidenţierea în contabilitate a tuturor veniturilor şi cheltuielilor aprobate pe
acel exerciţiu dacă se înregistrează rămâneri în urmă, iar „sistemul de execuţie” determină o
perioadă de închidere care obligă la o contabilitate dublă, una care să evidenţieze închiderea
operaţiunilor financiare pentru exerciţiul precedent şi una care să înregistreze veniturile şi
cheltuielile exerciţiului care a început.
Stabilirea exerciţiului bugetar, într-un fel anume, depinde de multe ori de caracterul
acelei economii, preponderent agricolă sau industrială, şi chiar de regimul de lucru al
parlamentului acelei ţări, precum şi de mulţi alţi factori, printre care tradiţia poate juca un rol
important.
În România anul bugetar coincide cu anul calendaristic. Execuţia bugetară se încheie la
31 decembrie. Orice venit neîncasat şi orice cheltuială neefectuată până la 31 decembrie se va
încasa sau se va plăti în contul bugetului anului următor (metoda de gestiune).
13.2.2. Universalitatea bugetului
Universalitatea este principiul potrivit căruia veniturile şi cheltuielile publice trebuie să

fie înscrise în buget în sumele lor totale, fără omisiuni şi fără compensări reciproce. Această
regulă a bugetului brut se bazează pe necesitatea înscrierii în buget a veniturilor şi cheltuielilor
statului în sume brute sau totale. Scopul urmărit de acest principiu este de a facilita controlul
financiar, interzicând compensarea intre cheltuieli şi venituri proprii.
Există şi unele situaţii speciale, reglementate prin lege, ce constituie excepţii de la
principiul universalităţii, ca de exemplu:
 resursele provenind din donaţii, care nu majorează resursele publice totale, ci au o
afectaţie specială în conformitate cu voinţa celui care efectuează donaţia;
98
Belean, P., Anghelache, G., Risti, L., Gîngiţă, A., Bugetul public şi Trezoreria publică în România, Ed.
Economică, Bucureşti, 2007, p. 48
99
Idem
155
 fondurile de sprijin, care reprezintă resurse ale particularilor puse la dispoziţia
administraţiilor publice cu condiţia realizării unor lucrări publice sau prestaţii
determinate;
 reconstituirea creditelor bugetare prin restituirea către buget a sumelor necuvenite sau
acordate cu titlu provizoriu.
Avantajele respectării principiului universalităţii sunt100:
 permite cunoaşterea cât mai exactă a volumului total al veniturilor şi cheltuielilor
publice, precum şi a corelaţiei existente între anumite venituri şi cheltuieli care se află
în conexiune strânsă;
 conferă Parlamentului dreptul de control asupra cuantumului total al veniturilor şi
13.2.3. Unitatea bugetară
În conformitate cu accepţiunea lui clasică, principiul unităţii bugetare presupune

înscrierea tuturor veniturilor şi cheltuielilor statului, în sumele lor globale, într-un singur
document. Unitatea bugetului este asigurată prin intermediul sistemului conturilor naţionale, în
cadrul căruia conturile administraţiei publice grupează atât cheltuielile şi veniturile statului, cât şi
pe cele aferente colectivităţilor locale şi bugetului asigurărilor sociale.
Derogările de la principiul unităţii bugetare, acceptate în prezent în practica
internaţională, se referă la elaborarea, pe lângă bugetul de stat, a unor bugete anexe şi conturi
speciale de trezorerie.
Bugetele anexă sunt corelate cu bugetul general al statului, prin aceea că soldul lor
figurează la partea de venituri a bugetului de stat, dacă nivelul veniturilor este mai mare decât cel
al cheltuielilor, sau la partea de cheltuieli a bugetului de stat, dacă primesc subvenţii de la acesta.
Conturile speciale de trezorerie evidenţiază încasări ce nu reprezintă un venit propriu-zis
pentru bugetul de stat şi plăţi care nu au caracter definitiv.
Încasarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor în contul bugetului de stat se realizează în
multe ţări prin intermediul sistemului trezoreriei.
Bugetele autonome sunt elaborate de întreprinderile publice cu personalitate juridică şi cu
largă autonomie funcţională, de instituţiile publice din sfera administraţiei de stat, de serviciile
publice care dispun de personalitate juridică şi nu au caracter industrial şi comercial, cum ar fi:
serviciile sociale, financiare, culturale şi de educaţie.
O categorie aparte de bugete autonome o constituie bugetele colectivităţilor locale, care
sunt votate de reprezentanţii aleşi ai unităţilor administrativ-teritoriale şi sunt supuse
reglementărilor în materie de control bugetar.
În România, există o multitudine de bugete elaborate şi aprobate la nivel central şi local,
determinate de specificul economiei noastre în tranziţie, ceea ce face ca unitatea bugetară să nu
fie respectată în forma ei clasică.
Excepţiile de la principiul unităţii bugetare sunt reprezentate de bugetul asigurărilor
sociale, de bugetele fondurilor speciale, de bugetele anexă şi de bugetele autonome întocmite de
instituţii şi regii publice, care trebuie să-şi acopere cheltuielile din venituri proprii.
Bugetul general consolidat este corelat, din punctul de vedere al asigurării echilibrului, cu
bugetul asigurărilor sociale de stat şi cu bugetele locale care funcţionează ca bugete autonome şi
care sunt supuse aprobării Parlamentului. Anual, se prevăd prin lege fondurile speciale care
funcţionează pe principiul bugetelor anexă şi care diferă de la un an la altul ca număr şi
dimensiune în raport de scopurile pentru care se constituie. În execuţie, intervin rectificări ale
bugetului datorită influenţei unor factori nou apăruţi sau imposibilităţii colectării veniturilor la
100
156
nivelul prevăzut prin legea de adoptare a bugetului. Rectificările sunt propuse de Guvern şi
aprobate de Parlament.
Deşi unitatea bugetară prezintă o serie de avantaje, în tot mai multe state contemporane s-
a renunţat la respectarea deplină a acestui principiu, preferându-se procedeul pluralităţii
bugetare. Astfel, pe lângă bugetul statului care este considerat un buget ordinar sau general, se
întocmesc şi alte bugete publice: conturi speciale, bugete extraordinare, bugete anexe, bugete
autonome, bugete ale fondurilor speciale etc.
Derogările principiului unităţii bugetare sunt101: conturile speciale ale tezaurului public;
bugetele extraordinare; bugetele anexe; bugetele autonome; rectificarea legilor bugetare anuale;
bugetele referitoare la unele cheltuieli accidentale sau în caz de urgenţă.
Restrângerea aplicării acestui principiu al unităţii bugetare este influenţată şi de
autonomia financiară a unor instituţii publice şi care îşi întocmesc bugete autonome, iar altele
bugete anexe. Astfel, din punct de vedere financiar, aceste instituţii sau regii publice
funcţionează ca întreprinderi private, care utilizează resursele proprii pe seama cărora, de regulă,
îşi acoperă cheltuielile exclusiv.
13.2.4. Neafectarea veniturilor bugetare
Cerinţa acestui principiu rezidă în faptul că veniturile încasate la buget se

depersonalizează, astfel încât veniturile în totalitatea lor se utilizează pentru acoperirea tuturor
cheltuielilor.
Acest principiu interzice ca un anumit venit bugetar să fie afectat acoperirii unei anumite
cheltuieli. Aceasta, deoarece nu se poate realiza o concordanţă deplină între mărimea unui venit
şi nivelul cheltuielilor ce urmează a fi finanţate pe seama venitului special afectat. În practică se
înregistrează frecvente abateri şi de la acest principiu. Astfel, pentru finanţarea unor servicii ale
statului sunt scoase în afara bugetului ordinar venituri care provin din anumite surse.
În România, Legea privind finanţele publice prevede expres destinaţia resurselor publice
înţelese ca resurse totale, şi care vizează: domeniul social, asigurarea cerinţelor de apărare a ţării
şi a ordinii publice, susţinerea unor programe de cercetare fundamentală, domeniul economic şi
finanţarea administraţiei de stat centrale şi locale şi a altor cheltuieli prevăzute de lege. Fondurile
speciale, aprobate anual prin legea bugetară, evidenţiază venituri cu afectaţie specială
reprezentând o excepţie de la principiul neafectării veniturilor bugetare.
13.2.5. Specializarea bugetară
Specializarea bugetară reprezintă principiul potrivit căruia veniturile bugetare trebuie să

fie înscrise în buget şi aprobate de către Parlament pe surse de provenienţă, iar creditele bugetare
pe categorii de cheltuieli. Prin credit bugetar se înţelege suma limită, înscrisă în bugetul de stat şi
aprobată de puterea legislativă, până la care se pot efectua plăţi în contul fiecărei cheltuieli
publice.
Clasificaţia bugetară trebuie să fie astfel concepută încât să grupeze veniturile după
provenienţă, iar cheltuielile pe destinaţia lor efectivă şi în funcţie de conţinutul economic.
O altă cerinţă a clasificaţiei bugetare se referă la faptul că schema respectivă trebuie să fie
simplă, concisă şi clară, pentru a fi înţeleasă cu uşurinţă de toţi cei chemaţi să examineze
bugetul. Astfel, clasificaţia bugetară trebuie să ofere o imagine clară în legătură cu sursele de
provenienţă a veniturilor şi să permită identificarea impozitelor directe, iar în cadrul acestora, a
impozitului pe veniturile persoanelor fizice şi a impozitului pe profit, să evidenţieze nivelul
impozitelor indirecte percepute la vânzarea bunurilor de larg consum în mod distinct faţă de
celelalte categorii de bunuri şi să reflecte veniturile cu caracter extraordinar.
101
Moşteanu, T. şi colectiv, Buget şi trezorerie publică, Ed. Universitară, Bucureşti, 2008
157
Legea finanţelor publice nr. 500/2002 precizează că gruparea resurselor financiare
publice şi a cheltuielilor publice potrivit principiului specializării bugetare se face pe fiecare
buget în parte, în funcţie de specificul resurselor care se gestionează prin acel buget şi de
categoriile de acţiuni şi obiective care se finanţează prin el. Clasificarea cheltuielilor după
criteriul economic este comună pentru toate acţiunile şi domeniile de activitate, din care cauză
fiecare capitol şi subcapitol din cadrul clasificaţiei funcţionale se grupează şi după criteriul
economic. Potrivit clasificaţiei bugetare veniturile sunt structurate pe capitole şi subcapitole, iar
cheltuielile pe părţi, capitole, subcapitole, titluri, articole şi aliniate.
13.2.6. Echilibrul bugetar

Acest principiu reprezenta odată o cerinţă de bază în teoria finanţelor publice clasice. El
funcţiona în majoritatea ţărilor lumii, aceasta până aproximativ în perioada crizei economice din
1929-1933, când, pentru a-i înlătura consecinţele şi pentru a preîntâmpina şi altele, majoritatea
ţărilor lumii au încercat practica „bugetelor ciclice”, elaborate pe un număr mai mare de ani. În
prezent, majoritatea ţărilor lumii îşi construiesc bugetele cu deficit, care variază ca pondere în
produsul intern brut, în funcţie de politicile bugetare pe care le adoptă partidele politice aflate la
guvernare în acea perioadă.
Echilibrul bugetar se referă atât la întocmirea unor bugete balansate, cât şi la păstrarea
echilibrului în perioada de execuţie a bugetului.
Asigurarea echilibrului ar fi posibilă prin folosirea uneia dintre următoarele tehnici:
 constituirea unui fond de rezervă bugetară pe seama încasărilor din impozite obţinute
în perioadele de prosperitate ale ciclului economic;
 tehnica fondului de egalizare are drept punct de pornire perioada de depresiune a
ciclului economic şi vizează restabilirea echilibrului bugetar la nivelul unui interval
de timp îndelungat;
 tehnica amortizării alternative se bazează pe gestionarea datoriei publice în condiţii
de ciclicitate a activităţii economice.
Fondul de rezervă102 se constituie în perioada de prosperitate pe seama impozitelor
încasate în plus, datorită sporirii materiei impozabile, şi pe seama reducerii cheltuielilor cu
subvenţiile, investiţiile publice şi protecţia socială, în condiţiile în care afacerile private prosperă,
iar şomajul este asanat.
Acest fond alimentat în anii buni ai ciclului poate fi tezaurizat sau, pentru a-l feri de
pericolul inflaţiei, el ar putea fi plasat în aur sau devize. La el urmează să se apeleze în
perioadele nefavorabile ale ciclului economic când datorită stagnării afacerilor şi reducerii masei
impozabile veniturile bugetului scad, iar cheltuielile de intervenţie a statului prin investiţii
publice şi prin protecţia socială sunt în creştere.
În cazul Fondului de egalizare procedura se declanşează în perioada de recesiune a
ciclului când veniturile statului scad, iar cheltuielile sale cresc. Pentru acoperirea deficitului care
apare statul apelează la venituri extraordinare. Ele se înregistrează într-un cont distinct pentru a
putea fi identificate cu uşurinţă. Urmează ca apoi, în perioada de prosperitate, pe măsură ce
cheltuielile statului se reduc, iar veniturile sale cresc, să se constituie un fond de egalizare care să
poată fi angajat în lichidarea datoriilor contractate pentru asanarea crizei anterioare103.
Amortizarea alternativă a datoriei publice constă în accelerarea ritmului rambursării
împrumuturilor de stat în faza de prosperitate când statul dispune de venituri suficiente, şi în
încetinirea acestui ritm sau chiar sistarea plăţilor în contul datoriei publice în faza de recesiune.
La incertitudinile semnalate la soluţiile precedente se adaugă aici şi reacţia creditorilor statului
care nu agreează soluţia sistării plăţilor deoarece şi ei se confruntă, la fel ca şi statul debitor, în
faza de recesiune, cu dificultăţi financiare104.
102
103
104
158
Principiul echilibrului bugetar nu este respectat în practica bugetară întrucât bugetele
publice se întocmesc cu deficit. În aceste condiţii, pentru acoperirea cheltuielilor bugetului
public se interzice recurgerea la emisiunea monetară sau la finanţarea directă de către bănci.
Când apar goluri temporare de casă, acestea pot fi acoperite, pe intervalul de timp până la
încasarea veniturilor, pe seama resurselor aflate în conturile trezoreriei generale a statului
stabilite de Ministerul Finanţelor Publice şi în completarea acestora se apelează la emiterea de
titluri de stat.
13.2.7. Publicitatea bugetului

Principiul publicităţii stabileşte că „sistemul bugetar este deschis şi transparent”, acest
lucru realizându-se prin105:
 dezbaterea publică a proiectelor de buget, cu prilejul aprobării acestora;
 publicarea actelor normative prin care au fost aprobate bugetele, precum şi a
conturilor anuale de execuţie a acestora;
 mijloacele de informare în masă au acces la difuzarea tuturor informaţiilor cu privire
la conţinutul bugetului de stat, exceptând informaţiile şi documentele nepublicabile,
prevăzute de lege.
Principiul publicităţii presupune ca bugetul public să fie adus la cunoştinţa opiniei
publice prin mijloacele de informare mass-media, atât în faza de proiect, cât şi în timpul
dezbaterilor parlamentare, urmând ca după adoptarea de către Parlament, legea bugetară să fie
publicată în Monitorul Oficial şi în culegeri legislative.
13.2.8. Principiul unităţii monetare
Principiul unităţii monetare obligă ca toate operaţiunile bugetare să fie exprimate în

monedă naţională.
105
Economică, Bucureşti, 2007, 48
159
PROCESUL BUGETAR
Obiective: cunoaşterea conceptului de proces bugetar

cunoaşterea etapelor procesului bugetar
Cuvinte cheie:
proces bugetar;
aprobarea bugetului
execuţia bugetului,
elaborarea bugetului
execuţua veniturilor şi cheltuielilor bugeatre
Control bugetar
14.1. Conţinutul, etapele şi caracteristicile procesului bugetar
Procesul bugetar, sub aspectul conţinutului, reprezintă ansamblul

acţiunilor şi măsurilor întreprinse de instituţiile competente ale statului în scopul
concretizării politicii financiare aplicate de autoritatea guvernamentală. Procesul
bugetar presupune existenţa unor resurse financiare, precum şi alocarea lor în
scopul furnizării către cetăţeni a bunurilor şi serviciilor publice.
Instrumentul în care îşi găsesc reflectarea toate resursele financiare publice şi cheltuielile
publice îl constituie bugetul general consolidat.
Etapele consecutive ale procesului bugetar se referă la106:
 elaborarea proiectului de buget;
 aprobarea bugetului;
 execuţia bugetului;
 încheierea execuţiei bugetului;
 controlul execuţiei bugetului;
 aprobarea conturilor generale privind execuţia bugetului.
14.1.1. Elaborarea proiectului de buget
Proiectul de buget este elaborat de Guvern, prin subsistemul instituţiilor publice aflate în
structura acestuia.
Elaborarea proiectului de buget se bazează pe107:
106
107
160
prognozele indicatorilor macroeconomici şi sociali din anul bugetar pentru care se
întocmeşte bugetul şi ale celor pentru următorii trei ani;
 politicile fiscale şi bugetare;
 prevederile memorandumurilor de finanţare, de înţelegere sau ale altor acorduri
internaţionale cu organisme şi instituţii financiare internaţionale, semnate şi/sau
ratificate;
 politicile şi strategiile sectoriale, priorităţile stabilite în formularea propunerilor de
buget, prezentate de ordonatorii principali de credite;
 propunerile de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite;
 programele întocmite de către ordonatorii principali de credite în scopul finanţării
unor acţiuni de ansamblu, programe ce sunt însoţite de estimarea anuală a
performanţelor fiecărui program;
 propunerile de sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, precum şi de
transferuri consolidabile pentru autorităţile administraţiei publice locale;
 posibilităţile de finanţare a deficitului bugetar.
Odată finalizat, proiectul de buget se concretizează într-un pachet de documente care
constă în:
 expunerea de motive şi proiectul legii bugetului de stat.
 anexele la proiectul de lege bugetară, în care sunt reflectate structura veniturilor pe
diferite categorii de impozite, taxe şi surse de natură nefiscală, precum şi cea a
cheltuielilor, pe agenţii guvernamentale, iar în cadrul acestora în raport cu conţinutul
economic al cheltuielilor (curente, din care de personal şi materiale, respectiv de
capital).
 informaţii documentare privind modul de fundamentare a bugetului, care sunt utile
forului legislativ cu ocazia analizei şi dezbaterilor în vederea aprobării proiectului de
lege privind bugetul de stat.
Proiectul de buget, conţinând setul de documente enumerate mai sus, se transmite
Parlamentului pentru aprobare. El reprezintă concretizarea uneia dintre cele mai importante
decizii ale puterii executive şi este asumat de Guvern în ansamblul său, precum şi de către
fiecare membru component al Cabinetului. Ca urmare, în spiritul solidarităţii guvernamentale,
membrii Executivului au obligaţia ca, alături de ministrul finanţelor, să susţină, în cadrul
dezbaterilor parlamentare, proiectul de buget în forma însuşită de Guvern.
De asemenea, odată cu elaborarea şi aprobarea Legii bugetului de stat cu sprijinul Casei
Naţionale de Asigurări de Sănătate, are loc elaborarea şi aprobarea bugetului Fondului naţional
unic al asigurărilor sociale de sănătate ca parte integrantă în anexă, la Legea bugetului de stat.
Paralel cu demersurile organelor de specialitate ale statului pentru elaborarea Legii
bugetului de stat şi a proiectului bugetului de stat, aceleaşi organe (în cadrul aceluiaşi calendar
bugetar), dintre care un rol important îl deţine Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi
Familiei, Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale şi Agenţia Naţională
pentru Ocuparea Forţei de Muncă, elaborează proiectul Legii bugetului asigurărilor sociale de
stat şi bugetului asigurărilor pentru şomaj, precum şi proiectele bugetului asigurărilor sociale de
stat şi bugetului asigurărilor pentru şomaj.
În acelaşi cadru, elaborarea proiectelor bugetelor locale se face pe baza proiectelor
bugetelor proprii ale administraţiilor publice locale şi ale instituţiilor şi serviciilor publice din
subordinea lor.
14.1.2. Aprobarea bugetului

Instituţia publică împuternicită prin Constituţie să aprobe proiectul de buget este
Parlamentul.
În Parlament proiectul de buget parcurge următoarele etape108:
108
161

prezentarea de către primul ministru (sau ministrul finanţelor) a raportului pe
marginea proiectului de buget în plenul Parlamentului;
 examinarea proiectului de buget în comisiile permanente ale Parlamentului
(structurate, de obicei, pe domenii, cum ar fi: educaţia, cultura, ocrotirea sănătăţii,
amenajarea teritoriului şi protecţia mediului, apărare şi siguranţă naţională,
agricultură, industrie şi transporturi etc.);
 concilierea amendamentelor (modificărilor) propuse la proiectul de buget;
 analiza şi aprobarea acestuia în comisia de specialitate a legislativului, adică cea de
buget, finanţe şi bănci.
Dezbaterea şi aprobarea proiectelor de buget în Parlament este influenţată de modul de
organizare al acestuia - unicameral sau bicameral - şi de competenţele în ceea ce priveşte
formularea de amendamente la proiectul de buget.
14.1.3. Execuţia bugetului

După promulgarea de către Preşedinte, legea privind bugetul se publică în Monitorul
oficial al ţării, moment în care bugetul devine operaţional, trecându-se la execuţia acestuia, care
se realizează pe durata anului bugetar.
Execuţia bugetului constă în încasarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor aprobate de
forul legislativ.
Prevederile bugetare privind veniturile reprezintă limite minime de realizat, cu excepţia
veniturilor din împrumuturi, care constituie limite maxime de atins. La rândul lor, cheltuielile
bugetare aprobate prin lege reprezintă limite maxime, ce nu pot fi depăşite, instituţiile publice
care execută bugetul fiind obligate să respecte întocmai destinaţiile stabilite pentru fiecare
alocaţie bugetară.
Încasarea veniturilor cuvenite bugetului şi, respectiv, efectuarea plăţilor de la buget se
efectuează fie printr-o instituţie specializată aflată în subordinea Ministerului Finanţelor
(trezoreria statului), fie prin sistemul băncilor comerciale, pe bază de convenţii privind prestarea
de servicii, încheiate între acestea şi Ministerul Finanţelor.
Execuţia veniturilor bugetului de stat este activitatea de încasare a impozitelor, taxelor,
contribuţiilor şi a altor venituri cuvenite acestui buget. Principiile ce stau la baza execuţiei
veniturilor bugetare sunt109:
 nici un impozit, taxă sau alte obligaţii de natura acestora nu pot fi înscrise în buget şi
încasate, dacă acestea nu au fost stabilite prin lege;
 legea bugetară anuală aprobă, pentru fiecare an, lista impozitelor, taxelor şi a cotelor
acestora, precum şi a celorlalte venituri ale statului care urmează să se perceapă;
 este interzisă perceperea sub orice titlu şi sub orice denumire de contribuţii directe
sau indirecte în afara celor stabilite prin lege.
Execuţia bugetară se încadrează strict în anul financiar, care are aceeaşi durată ca şi
exerciţiul bugetar, atât pentru stat, cât şi pentru agenţii economici.
Execuţia veniturilor bugetare se realizează prin - aparatul fiscal al Ministerului Finanţelor
şi constă în derularea mai multor faze procedurale succesive. În cazul impozitelor directe fazele
execuţiei bugetare sunt următoarele: aşezarea, lichidarea, emiterea titlului de perceperea efectivă
a impozitului.
Aşezarea impozitului reprezintă identificarea şi dimensionarea materiei impozabile a unei
persoane fizice sau juridice, care, potrivit legilor fiscale, intră sub incidenţa impozitării.
Lichidarea constituie determinarea cuantumului impozitului aferent materiei impozabile
în raport cu cotele de impozit şi alte condiţii prevăzute de lege. Pe baza acestor date se
procedează la deschiderea rolului fiscal al persoanei fizice sau juridice respective, în care se
înscrie suma datorată (debitul) de persoana în cauză.
109
162
Emiterea titlului de percepere a impozitului constă în înscrierea cuantumului impozitului
respectiv într-un document (dispoziţie), în baza căruia se autorizează perceperea unui anumit
venit bugetar. În practică, asemenea documente sunt reprezentate fie de titlul de încasare (emis
atunci când contribuabilul îşi achită din proprie iniţiativă datoria), fie de ordinul de încasare
(utilizat pentru anunţarea debitorului asupra obligaţiei de plată, precum şi în cazul executării
silite a debitorilor care nu-şi achită datoriile către buget în termenul legal).
Perceperea impozitului constă în încasarea efectivă a sumei datorate de către debitor. În
procedurile specifice acestei faze, este inclusă şi urmărirea, la care se recurge, inclusiv prin
metoda executării silite, atunci când contribuabilii nu-şi achită obligaţiile bugetare în termenele
stabilite de lege. În unele cazuri, procedura urmăririi se poate concretiza şi în ipotecarea
bunurilor aflate în proprietatea debitorilor, Ministerul Finanţelor fiind reprezentantul statului în
litigii de această natură.
Pentru impozitele indirecte ca şi pentru celelalte venituri bugetare, există proceduri
specifice de execuţie.
În execuţia practică a veniturilor bugetare, fazele de natură administrativă (aşezarea,
lichidarea, emiterea titlului de percepere a impozitului) sunt delimitate instituţional de
operaţiunea de percepere (încasare efectivă) a impozitelor.
Primele trei faze sunt executate de organele cu atribuţii fiscale, iar operaţiunea de
încasare de către organele trezoreriei statului.
Execuţia cheltuielilor bugetului de stat reprezintă activitatea de efectuare a cheltuielilor
prevăzute şi aprobate prin acest buget. În legile bugetare anuale sunt stabilite şi aprobate
creditele bugetare110 pentru cheltuielile fiecărui exerciţiu bugetar, după clasificarea economică,
funcţională şi pe surse de finanţare.
Execuţia cheltuielilor bugetare se bazează pe următoarele principii111:
 creditele bugetare sunt nerambursabile şi nepurtătoare de dobândă, ele vizând
finanţarea bugetară definitivă şi gratuită;
 creditele bugetare aprobate sunt autorizate pentru tot anul bugetar;
 creditele bugetare aprobate nu pot fi majorate fără a se preciza sursele de
finanţare, excepţie fac alocaţiile pentru cheltuielile de personal, aprobate pe
ordonatori principali de credite şi, în cadrul acestora, pe capitole, ce nu pot fi
majorate; de asemenea, aceste alocaţii nu pot fi virate şi utilizate la alte articole de
cheltuieli;
 creditele bugetare aprobate pentru un ordonator principal de credite nu pot fi
virate şi utilizate pentru finanţarea altui ordonator principal de credite;
 creditele bugetare aprobate pentru un capitol nu pot fi utilizate pentru finanţarea
altui capitol;
 creditele bugetare aprobate şi care nu au fost utilizate până la sfârşitul exerciţiului
bugetar sunt anulate.
Respectarea destinaţiei şi a cuantumului aprobat pentru fiecare categorie de cheltuieli
bugetare impune, în execuţie, parcurgerea unor faze procedurale succesive pentru fiecare alocaţie
bugetară, după cum urmează: angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi plata.
Angajarea reprezintă decizia care generează obligaţia unei instituţii bugetare de a plăti a
anumită sumă de bani către furnizorii diferitelor bunuri şi servicii publice.
Instrumentul juridic în care sunt materializate asemenea obligaţii poate fi: contractul,
decizia ministerială, hotărârea judecătorească, prevederile unor legi nou apărute. Aşadar,
angajarea cheltuielilor bugetare este un efect al deciziilor instituţiilor componente ale Guvernului
sau al unor decizii ale forului legislativ (Parlamentul), cum este cazul unor legi adoptate pe
110
Creditul bugetar este suma aprobată prin buget, reprezentând limita maximă până la care se pot ordonanţa şi
efectua plăţi în cursul anului bugetar pentru angajamente contractate în cursul exerciţiului bugetar şi/sau din exerciţii
anterioare pentru acţiuni multianuale.
111
163
parcursul exerciţiului bugetar, prin care se majorează diferite cheltuieli bugetare (salariile
funcţionarilor publici, pensiile, alocaţiile pentru agricultură etc.).
Atribuţii în ceea ce priveşte angajarea cheltuielilor bugetare au conducătorii diferitelor
structuri ale instituţiilor publice (miniştri, secretari de stat, directori generali, directori etc.), care
pot delega integral sau parţial competentele unor persoane din subordine, cărora li se stabileşte în
mod precis cadrul acţiunilor asupra cărora pot decide. Prin conţinutul şi consecinţele sale,
angajarea reprezintă faza cea mai importantă a execuţiei cheltuielilor bugetare, de care depinde
încadrarea în limitele aprobate prin buget.
Lichidarea reprezintă faza în care instituţia publică constată şi recepţionează furnizarea
bunurilor şi/sau serviciilor contractate (angajate anterior), fază în care are loc, în funcţie de
cantitatea şi calitatea livrărilor, stabilirea sumei datorate furnizorilor.
Ordonanţarea constituie actul de emitere, din partea unei instituţii publice, a unei
dispoziţii sau ordin de plată a unei sume din alocaţia bugetară în favoarea unui terţ.
Plata reprezintă achitarea efectivă de către instituţia publică a sumei datorate către
furnizori sau creditori.
Operaţiunile specifice primelor trei faze (angajarea, lichidarea şi ordonanţarea) sunt
efectuate, pe baza avizelor serviciilor operaţionale (spre exemplu, la spitale: secţiile medicale,
serviciul aprovizionare, etc.), de către conducătorii instituţiilor publice (sau mandataţii acestora),
denumiţi şi ordonatori de credite bugetare. Aceştia, la rândul lor, sunt clasificaţi în ordonatori de
gradul I (conducătorii ministerelor şi agenţiilor guvernamentale din subordinea Executivului), de
gradul II (structurile de conducere şi coordonare din teritoriu ale ministerelor, cum ar fi:
direcţiile sanitare judeţene, inspectoratele şcolare judeţene etc.) şi de gradul III (instituţiile
publice operaţionale: spitale, şcoli, teatre, muzee etc.).
Operaţiunile vizând a patra fază, cea de plată, le efectuează angajaţii serviciului financiar
al instituţiei publice. Toţi funcţionarii publici participanţi la fazele execuţiei cheltuielilor unei
instituţii bugetare răspund solidar pentru calitatea şi legalitatea gestionării banilor publici.
14.1.4. Încheierea execuţiei bugetare

Potrivit reglementărilor româneşti, execuţia bugetară se încheie la 31 decembrie,
aplicându-se deci „sistemul de gestiune”, care presupune112:
 orice venit încasat şi orice cheltuială angajată, lichidată şi ordonanţată în cadrul
prevederilor bugetare, dar neplătită până la 31 decembrie, se va încasa sau se va plăti,
după caz, în contul bugetului pe anul viitor. În acest context, creditele bugetare
neutilizate pentru exerciţiul curent îşi pierd valabilitatea;
 disponibilităţile din mijloacele extrabugetare existente în conturi la 31 decembrie se
vor regulariza cu bugetul din care este finanţată acea instituţie, în limita subvenţiilor
primite din acel buget, iar disponibilităţile rămase se vor reporta pentru anul următor,
dacă legea specială care le reglementează nu prevede altfel;
 eventualele excedente ale bugetului asigurărilor sociale de stat şi ale bugetelor
fondurilor speciale, care au fost echilibrate în cursul anului prin transferuri
consolidate de la bugetul de stat, se vor regulariza de asemenea cu bugetul statului în
limita transferurilor acordate.
Concretizarea modului de gestionare a bugetului se efectuează prin întocmirea, la finele
anului bugetar, a contului de execuţie bugetară. Acesta reflectă finalitatea operaţiunilor de
executare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare şi conduce la determinarea modului cum
Executivul, prin instituţiile publice din structura şi subordinea sa, a respectat încadrarea în
veniturile, cheltuielile şi soldul bugetar aprobat de Parlament (echilibru, deficit sau excedent).
112
164
Conţinutul contului de execuţie bugetară este diferit în raport cu metoda de evidentă
bugetară adoptată de autorităţile guvernamentale privind durata exerciţiului bugetar. În acest
sens, se poate utiliza sistemul de exerciţiu sau sistemul de gestiune.
În sistemul de exerciţiu, contul de execuţie bugetară cuprinde totalitatea operaţiunilor
care privesc anul bugetar respectiv, chiar dacă unele dintre acestea - încasarea unor venituri
şi/sau efectuarea unor cheltuieli - se realizează după încheierea anului bugetar. În sistemul de
gestiune, contul de execuţie bugetară cuprinde numai operaţiunile de încasări ale veniturilor şi
plăti în contul cheltuielilor realizate efectiv în anul bugetar respectiv, indiferent de exerciţiul
bugetar la care se referă.
Întocmirea contului de execuţie bugetară se face de către Ministerul Finanţelor, pe baza
dărilor de seamă contabile şi a conturilor privind execuţia de casă a bugetului, elaborate de
fiecare instituţie publică. Aceste documente de raportare contabilă se centralizează, pe verticală,
la nivelul fiecărei agenţii guvernamentale (ordonator principal de credite), care depune apoi, la
Ministerul Finanţelor, situaţia execuţiei bugetare din domeniul său de activitate.
Contul (general) de execuţie bugetară, întocmit de Ministerul Finanţelor, se prezintă
Guvernului, care, după discutare, hotărăşte supunerea acestuia Parlamentului pentru dezbatere şi
aprobare.
Înainte ca parlamentul să-şi exprime opinia în legătură cu aceste conturi, proiectele lor
sunt înaintate Curţii de Conturi, care procedează la analizarea datelor evidenţiate în acestea, în
special pe baza controalelor pe care le efectuează la majoritatea instituţiilor publice centrale şi
locale care realizează şi folosesc fonduri publice. Verificarea efectuată de Curtea de Conturi
asupra conturilor generale privind execuţia componentelor bugetului general consolidat are în
vedere respectarea legalităţii, a oportunităţii şi a necesităţii acestor cheltuieli. Totodată, acestea
verifică dacă aceste cheltuieli s-au efectuat în condiţii corespunzătoare de eficienţă socială, în
fapt, cu prilejul verificării execuţiei bugetare, Curtea de Conturi urmăreşte calitatea gestionării
banilor publici din multe puncte de vedere la nivelul fiecărei instituţii publice, precum şi pe
ansamblul bugetelor113.
Pe baza raportului Curţii de Conturi cu privire la conturile generale de execuţie a
bugetelor şi pe baza sintezei guvernului cu privire la evoluţia economico-financiară a economiei,
cu luarea în considerare a opiniei comisiilor permanente parlamentare reunite, de buget-finanţe,
conturile generale privind execuţia bugetelor se supun dezbaterii parlamentului, pentru a fi
adoptate.
14.1.5. Aprobarea execuţiei bugetare

Pe baza raportului privind contul de execuţie bugetară, elaborat de instituţia specializată
de control al finanţelor publice, Parlamentul declanşează procedura de dezbatere şi aprobare a
acestuia. Mai întâi are loc analiza raportului în comisiile permanente reunite de buget-finanţe ale
forului legislativ, iar apoi se dezbate în plenul Parlamentului proiectul de Lege privind aprobarea
contului de execuţie bugetară.
Cu această ocazie se prezintă de către Executiv sinteza evoluţiilor economico-financiare
din anul la care se referă execuţia bugetară şi factorii care au influenţat evoluţia acesteia. Votul
final favorabil asupra proiectului de lege privind aprobarea contului de execuţie bugetară
marchează încheierea etapelor procesului bugetar.
113
165
BUGETUL ASIGURĂRILOR SOCIALE DE STAT
Obiective: Conţinutul economic al bugetului asigurărilor sociale de

stat
Elaborarea şi aprobarea bugetului asigurărilor sociale
de stat
Cuvinte cheie:
bugetului asigurărilor sociale de stat
veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat
cheltuielile bugetului asigurărilor sociale de stat
15.1. Conţinutul economic al bugetului asigurărilor sociale de stat
Bugetul asigurărilor sociale de stat este planul financiar anual care

reflectă constituirea, repartizarea şi utilizarea fondurilor băneşti necesare ocrotirii
pensionarilor, salariaţilor şi membrilor de familie.
Bugetul asigurărilor sociale de stat cuprinde la venituri: contribuţia pentru asigurările

sociale de stat; contribuţia parţială a personalului salariat pentru obţinerea biletelor de tratament
balnear şi odihnă; contribuţia parţială şi diferenţiată a pensionarilor pentru trimiterile la tratament
balnear; alte venituri (sumele ce se obţin din lichidarea debitelor din anii anteriori, restituirea
subvenţiilor acordate în anii precedenţi şi nefolosite, majorările şi amenzile aplicate pentru
neplata la timp şi integrală a contribuţiilor de asigurări sociale, restituirea sumelor plătite din
eroare, pensii neachitate şi prescrise etc.), dobânzi pentru disponibilităţile din conturi114. De
asemenea, bugetul asigurărilor sociale de stat este alimentat şi cu excedentul bugetului anului
precedent, care se reportează pe anul următor.
La partea de cheltuieli, bugetul asigurărilor sociale de stat cuprinde:
 pensiile de asigurări sociale de stat;
 cheltuielile materiale şi serviciile (mai ales pentru întreţinerea şi funcţionarea
instituţiilor în cauză);
 acordarea biletelor de tratament balnear şi odihnă;
 dobânzile pentru împrumuturile contractate;
 indemnizaţiile pentru concedii de maternitate şi îngrijire a copiilor;
 cheltuielile de capital;
 ajutoarele acordate asiguraţilor pentru decese şi proteze etc.
114
Bistriceanu, Gh. D., Adochiţei, M., Negrea, E., Finanţele agenţilor economici, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti,1995.
166
15.2. Executarea bugetului asigurărilor sociale de stat
Elaborarea şi aprobarea bugetului asigurărilor sociale de stat se fac în cadrul calendarului

stabilit prin Legea finanţelor publice şi prezentat detaliat, iar Legea bugetului asigurărilor sociale
de stat şi Legea bugetului de stat devin aplicabile numai după promulgarea lor de către
preşedintele ţării.
Executarea prin sistemul de trezorerie constă în aceea că organele financiare de asigurări
sociale, Trezoreria statului şi alte organe financiare se ocupă cu încasarea, păstrarea şi eliberarea
resurselor bugetare.
Executarea prin sistemul bancar constă în efectuarea operaţiunilor de mai sus de către
organele bancare.
Organizarea executării de casă a bugetului asigurărilor sociale de stat are la bază
următoarele principii:
a) principiul delimitării atribuţiilor organelor care dispun de mijloacele bugetare de
atribuţiile organelor care se ocupă efectiv cu încasarea, păstrarea şi eliberarea resurselor
bugetare. Acest principiu înlesneşte exercitarea controlului asupra respectării disciplinei
financiare în domeniul veniturilor şi cheltuielilor.
b) principiul unităţii de casă, conform căruia veniturile fiecărui buget pentru asigurările
sociale sunt concentrate integral la organul de casă respectiv, într-un singur cont, din care se
eliberează resursele necesare acoperirii cheltuielilor, ceea ce conduce la efectuarea cheltuielilor
potrivit prevederilor bugetare în cuantumul şi la termenele stabilite.
Executarea veniturilor bugetului asigurărilor sociale de stat se desfăşoară pe subcapitole,
conform clasificaţiei bugetare, în conturile deschise la unităţile Trezoreriei Statului sau la alte
instituţii de credit.
Creditele bugetare de asigurări sociale sunt administrate de către ordonatorii de credite
bugetare115.
Creditul bugetar este suma anuală prevăzută la partea de cheltuieli a bugetului aprobată
pentru efectuarea diferitelor cheltuieli cuprinse în subdiviziunile clasificaţiei bugetare, în limitele
căreia, în cursul anului, se eliberează mijloace băneşti pentru efectuarea plăţilor (pensii,
indemnizaţii etc.) prevăzute. Creditele bugetare se prevăd în buget cu destinaţii precise, sunt
repartizate pe titulari şi nu pot fi depăşite.
După sfera drepturilor ce le sunt acordate, ordonatorii de credite sunt de trei feluri:
ordonatori principali (de gradul I); ordonatori secundari (de gradul II) şi ordonatori terţiari (de
gradul III).
În cadrul bugetului asigurărilor sociale de stat calitatea de ordonator principal o are
ministrul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei.. Se asimilează cu ordonatorul principal de
credite secretarii de stat care exercită unele atribuţii ale ministrului. În aceste cazuri, secretarii de
stat au calitatea de ordonatori de gradul I delegaţi.
Execuţia bugetului asigurărilor sociale de stat se derulează după aceleaşi tehnici de
încasări şi plăţi menţionate la execuţia bugetului de stat. asigurărilor sociale de stat, el se execută
în mod distinct, cum de altfel se şi întocmeşte.
115
Ordonatorul de credite bugetare este persoana împuternicită să îndeplinească o funcţie de conducere într-un
organ de stat, instituţie etc., căreia i s-a conferit dreptul de a dispune de credite bugetare.
167
BUGETELE LOCALE
Obiective: Cunoaşterea conceptului de buget local

Structura bugetelor locale;
Cuvinte cheie:
Buget local
Veniturile bugetelor locale
Cheltuielile bugetelor locale
16.1. Autonomia finanţelor publice locale
Comunităţile locale reprezintă colectivităţi umane, delimitate teritorial din punct de

vedere politic şi administrativ, care au autorităţi publice diferite de cele ale statului. Autonomia
financiară a acestora este absolut necesară, deoarece autonomia administrativă nu ar fi posibilă
fără autonomia financiară, care-i asigură suportul material al funcţionării. În statele democratice,
administraţia locală se bazează pe principiile descentralizării şi autonomiei locale.
În România, după Revoluţia din decembrie 1989, bazele organizării unitare a finanţelor
publice locale au fost puse prin Legea administraţiei publice locale. De asemenea, reglementări
referitoare la finanţele locale au fost adoptate succesiv, în prezent legea care reglementează
finanţele locale fiind Legea privind finanţele publice 273/2006.
16.2. Organizarea finanţelor publice locale
Indiferent de gradul de autonomie a comunităţilor locale, se consideră că la

descentralizarea financiară trebuie avute în vedere anumite principii, ca fiind cerinţe ale
stabilităţii finanţelor publice ale ţării, astfel:
 principiul diversităţii, explicat pe seama varietăţii de forme şi a măsurii diferite a
solicitărilor de bunuri şi servicii publice;
 principiul echivalenţei în finanţarea serviciilor publice, explicat pe seama beneficiilor
geografice pe care acestea le aduc cetăţenilor;
 principiul acceptării costului descentralizării determinat de diferenţele fiscale
regionale, care se interferează cu răspândirea în spaţiu a activităţilor economice;
 principiul redistribuirii şi stabilizării centralizate, impus de realitatea conform căreia
comunităţile locale nu dispun de instrumentele macroeconomice necesare pentru
înfăptuirea unor obiective de importantă naţională;
 principiul compensării fluxurilor financiare dintre colectivităţi, cauzate de
transferurile involuntare de venituri, pe seama deosebirilor economice, şi care
prejudiciază înfăptuirea programelor de cheltuieli pentru unele din acestea.
168
Prevenirea unor astfel de situaţii implică intervenţia guvernamentală cu măsuri
corective;
 principiul asigurării serviciilor sociale vitale, conform căruia această sarcină cade în
seama autorităţilor centrale. Guvernul trebuie să ofere minimum de servicii publice
esenţiale (sănătate, educaţie, siguranţă socială) tuturor cetăţenilor tării;
 principiul accesului echitabil la resursele financiare publice, determinat de situaţia
unor colectivităţi locale a căror balanţă dintre nevoi şi capacitatea fiscală este
deficitară, necesitând compensarea minusului de resurse prin transferuri
guvernamentale, pe seama unei scheme prestabilite;
 principiul echilibrului financiar, conform căruia repartizarea între nivelurile de
autoritate publică ale finanţelor publice trebuie să asigure exercitarea conducerii în
limita atribuţiilor şi competenţelor ce revin fiecăreia. Aceasta înseamnă ca resursele
financiare publice să fie deopotrivă redistribuite pentru acoperirea cheltuielilor cu
funcţionarea sectorului public în administrarea statului şi în aceea a colectivităţii
locale.
În România, organizarea teritorială a finanţelor publice este aşezată pe împărţirea ţării în
unităţi administrativ-teritoriale. Din punct de vedere juridic, organele financiare teritoriale sunt
instituţii ale administraţiei publice, cu administraţie şi gestiune proprie de instituţie. Sfera lor de
acţiune diferă, după nivelul organizatoric, astfel:
 Direcţiile generale ale finanţelor publice şi controlului financiar de stat, la nivel de
judeţ şi municipiul Bucureşti;
 Administraţiile financiare, la nivelul municipiilor şi al sectoarelor municipiului
Bucureşti;
 Circumscripţiile financiare la oraşe;
 Percepţiile rurale şi agenţiile fiscale, la nivelul comunelor.
Toate aceste organe sunt îndrumate şi controlate de către Direcţia Generală a Finanţelor
Publice din Ministerul Finanţelor. Actuala organizare teritorială a finanţelor publice datează din
1992.
Conform organizări administrativ-teritoriale actuale, bugetele locale sunt structurate
astfel:
Bugetele proprii ale judeţelor şi municipiului Bucureşti;
Bugetele municipiilor, oraşelor, comunelor şi sectoarelor municipiului
Bucureşti;
Bugetele instituţiilor şi serviciilor publice locale, care sunt finanţate:
 integral din bugetul local, în funcţie de subordonare, prin bugetul propriu al
judeţului, municipiului, al oraşului, al comunei sau al sectoarelor municipiului
Bucureşti;
 din venituri proprii (mijloace extrabugetare) şi, în completare, prin subvenţii
acordate de la bugetul local, în funcţie de subordonare;
 integral, din venituri proprii (mijloace extrabugetare).
Structura veniturilor bugetelor locale este următoarea116:
I. Venituri curente
A) Venituri fiscale
A1 Impozit pe venit, profit şi câştiguri din capital
A11 Impozit pe venit, profit şi câştiguri din capital de la persoane fizice
 Impozit pe profit
A12 Impozit pe venit, profit şi câştiguri din capital de la persoane juridice
 Cote şi sume defalcate din impozite
A2 Impozit pe salarii – restanţe
116
169
A3 Impozite şi taxe pe proprietate
 Impozite pe clădiri
 Impozite pe terenuri
 Taxe judiciare de timbru, taxe de timbru pentru activitatea notarială şi alte taxe de
timbru
 Alte impozite şi taxe pe proprietate
A4 Impozite şi taxe pe bunuri şi servicii
 Sume defalcate din TVA
A5 Alte impozite şi taxe generale pe bunuri şi servicii
 Taxe hoteliere
A6 Taxe pe servicii specifice
 Impozit pe spectacole
 Alte taxe şi servicii specifice
A7 Taxe pentru utilizarea bunurilor, autorizarea utilizării bunurilor sau desfăşurarea de
activităţi
 Taxe asupra mijloacelor de transport
 Alte taxe şi tarife
A8 Alte impozite şi taxe fiscale
B) Venituri nefiscale
B1 Venituri din proprietate
B2 Vânzări de bunuri şi servicii
II. Venituri de capital
III. Operaţiuni financiare
IV.Subvenţii
a) Subvenţii de la bugetul de stat117
b) Subvenţii de la alte administraţii118
Din cele prezentate rezultă că veniturile proprii ale bugetelor locale sunt formate în
principal din impozite şi taxe locale, datorate de locuitorii acelor localităţi, precum şi de
contribuabilii, persoane juridice.
Prelevările din bugetul de stat către bugetele locale sunt constituite din cote defalcate din
impozitul pe venit şi sumele defalcate din TVA.
Alte venituri posibile ale bugetelor locale sunt:
 Donaţiile şi sponsorizările reprezintă alte venituri posibile ale bugetelor locale care
au un regim special, în sensul că trebuie respectată destinaţia pentru care acestea au
fost primite.
 Împrumuturile din contul curent general al Trezoreriei statului utilizate pentru
acoperirea golurilor temporare de casă, dar care nu poate depăşi 5% din totalul
veniturilor estimate a fi încasate pe durata anului fiscal respectiv, în care se
contractează împrumutul.
 Împrumuturi publice pe bază de obligaţiuni de la bănci sau alte instituţii de credit
pentru finanţarea cheltuielilor specifice bugetelor locale, care pot fi aprobate numai
cu votul a cel puţin două treimi din numărul membrilor consiliului local, fără a se
depăşi limita de 30% din media aritmetică a veniturilor proprii, diminuate cu
veniturile din valorificarea unor bunuri, pe ultimii 3 ani anteriori anului în care se
117
subvenţiile de la bugetul de stat sunt nominalizate pe destinaţii (centrale termice şi electrice de termoficare,
investiţii, dezvoltarea sistemului energetic, pietruirea drumurilor comunale şi alimentarea cu apă a satelor,
străzi, regulamente de urbanism, aeroporturi de interes local, reducerea riscului seismic la construcţiile existente
cu destinaţie de locuinţă etc.)
118
subvenţiile de la alte administraţii sunt primite pentru ocuparea temporară a forţei de muncă, pentru instituţiile
de asistenţă socială pentru persoanele cu handicap.
170
solicită autorizarea finanţării rambursabile care urmează să fie contractată şi/sau
garantată.
Cheltuielile care se finanţează prin bugete locale sunt diferenţiate în funcţie de structura
bugetelor la care se referă, respectiv: unele sunt cheltuielile care se efectuează prin bugetul
propriu al judeţului, şi altele, prin bugetele comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor
municipiului Bucureşti şi cel al Consiliului general al municipiului Bucureşti.
O sinteză a cheltuielilor care se pot finanţa prin intermediul bugetelor locale arată
119
astfel :
1. Servicii publice generale

1. Autorităţi publice şi acţiuni externe
2. Alte servicii publice generale
3. Tranzacţii privind datoria publică şi împrumuturi
4. Transferuri cu caracter general între diferite nivele ale administraţiei
2. Apărare, ordine publică şi siguranţă naţională

Ordine publică şi siguranţă naţională
3. Cheltuieli social-culturale
a) Învăţământ
b) Sănătate
c) Cultură, recreare şi religie
d) Asigurări şi asistenţă socială
4. Servicii şi dezvoltare publică, locuinţe, mediu şi ape

a) Locuinţe, servicii şi dezvoltare publică
b) Protecţia mediului
5. Acţiuni economice
a) Acţiuni generale economice, comerciale şi de muncă
b) Combustibil şi energie
c) Agricultură, silvicultură, piscicultura şi vânătoare
d) Transporturi
e) Alte acţiuni economice
6. Rezerve, excedent/deficit
Elaborarea, aprobarea şi execuţia bugetelor locale au la bază în general, aceleaşi principii
şi reguli care funcţionează şi în cazul bugetului de stat, cu unele excepţii precizate de legea
specială care le reglementează şi anume principiul autonomiei locale (între comune, oraşe,
municipii şi consiliul judeţean nu există relaţii de subordonare) şi principiul echilibrului şi cel al
realităţii.
Principiul autonomiei locale este mai dificil de asigurat şi se realizează în majoritatea
cazurilor numai la nivel declarativ, deoarece, până când nu se va găsi o formulă matematică
corectă pentru repartizarea mijloacelor de echilibrare pe localităţi, alocarea acestora prin
intermediul consiliilor judeţene sau a consiliului general al municipiului Bucureşti va fi afectată
de mulţi factori de natură subiectivă, care vor împiedica dezvoltarea normală şi echilibrată a
tuturor localităţilor ţării.
Bugetele locale prevăd două secţiuni:
1. o secţiune de funcţionare – partea de bază, obligatorie, a bugetelor, cu excepţia
bugetelor fondurilor externe nerambursabile şi a bugetelor împrumuturilor externe şi interne,
119
171
2. o secţiune de dezvoltare – partea complementară a bugetelor, cu excepţia bugetelor
fondurilor externe nerambursabile, care cuprinde veniturile şi cheltuielile de capital aferente
implementării politicilor de dezvoltare la nivel naţional, regional, judeţean, zonal sau local.
Veniturile secţiunii de funcţionare sunt următoarele: a) venituri proprii, cu excepţia
veniturilor din valorificarea unor bunuri; b) venituri proprii ale instituţiilor publice locale
finanţate integral sau parţial din venituri proprii; c) subvenţii pentru finanţarea cheltuielilor
curente;d) sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat pentru finanţarea cheltuielilor
curente; e) venituri din împrumuturi acordate instituţiilor şi serviciilor publice locale sau
activităţilor finanţate integral din venituri proprii; f) vărsăminte din secţiunea de funcţionare
pentru finanţarea secţiunii de dezvoltare, care se reflectă cu valoare negativă.
Cheltuielile secţiunii de funcţionare, sunt următoarele:
 cheltuieli de personal;
 bunuri şi servicii;
 dobânzi;
 subvenţii;
 transferuri curente între unităţile administraţiei publice;
 alte transferuri pentru cheltuieli curente;
 asistenţă socială;
 rambursări de credite;
 alte cheltuieli;
 împrumuturi pentru instituţii şi servicii publice locale sau activităţi
finanţate integral din venituri proprii.
Veniturile secţiunii de dezvoltare sunt următoarele: a) vărsăminte din secţiunea de
funcţionare; b) sume rezultate din valorificarea unor bunuri; c) subvenţii pentru cheltuieli
de capital; d) sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat pentru finanţarea
cheltuielilor de capital; e) sume primite de la Uniunea Europeană şi/sau alţi donatori în
contul plăţilor efectuate şi prefinanţări.
Cheltuielile secţiunii de dezvoltare sunt următoarele:
a) cheltuieli de capital;
b) proiecte cu finanţare din fonduri externe nerambursabile de postaderare;
c) transferuri pentru cheltuieli de capital;
d) alte transferuri interne pentru cheltuieli de capital.
În elaborarea, aprobarea şi execuţia bugetelor locale trebuie avute în vedere următoarele
particularităţi120:
 în bugetele locale se prevede un „fond de rezervă bugetară”, în limita a 5% din totalul
cheltuielilor, acesta putând fi folosit pentru finanţarea unor acţiuni sau sarcini noi,
survenite în cursul anului, precum şi pentru înlăturarea efectelor unor calamităţi naturale.
Acesta poate fi majorat în cursul anului din disponibilităţile de credite bugetare care nu
mai sunt necesare până la sfârşitul anului;
 consiliile locale, judeţene şi Consiliul general al municipiului Bucureşti, după caz, pot
aproba şi utiliza în întregime sumele încasate din venituri proprii, peste cele aprobate prin
bugetele locale, pentru suplimentarea cheltuielilor prevăzute în aceste bugete, cu condiţia
ca aceste depăşiri să fie menţinute până la sfârşitul anului, iar unitatea administrativ-
teritorială respectivă să nu aibă împrumuturi restante sau dobânzi şi comisioane
neachitate;
 pentru cheltuielile privind investiţiile este necesar ca, la nivelul prevederilor cu această
destinaţie, să existe documentaţii şi programe (ca anexe la acele bugete), care să se
aprobe odată cu ele. Programele respective de investiţii trebuie să aibă la bază
documentaţii tehnico-economice şi note de fundamentare privind necesitatea şi
oportunitatea efectuării acestor lucrări sau dotări;
120
172
 aprobarea repartizării pe trimestre a sumelor defalcate din TVA, a cotelor defalcate din
impozitul pe venit pentru bugetele locale, precum şi a subvenţiilor bugetare, resurse
financiare cedate sau acordate din bugetul de stat, se aprobă de Ministerul Finanţelor
Publice;
 pentru lucrări de interes interjudeţean sau de interes local, la nivelul unităţilor
administrativ-teritoriale din cadrul unui judeţ, se pot efectua colaborări sau asocieri
pentru realizarea unor asemenea obiective. La baza acestor asocieri şi colaborări trebuie
să stea convenţiile sau contractele de asociere, în care sunt stipulate resursele financiare
totale alocate acelor obiective, precum şi contribuţia fiecărei unităţi administrativ-
teritoriale la aceste proiecte;
 finanţarea cheltuielilor din bugetele locale se asigură prin deschiderea de credite bugetare
(în limita creditelor bugetare anuale), acţiune ce reprezintă o primă condiţie;
 a doua şi, totodată, cea mai importantă cerinţă o reprezintă însă constituirea propriu-zisă a
resurselor financiare sub forma veniturilor;
 consiliile locale, judeţene şi Consiliul general al municipiului Bucureşti, după caz, pot
participa cu capital social sau cu bunuri la înfiinţarea unor societăţi comerciale, pentru
realizarea de lucrări şi servicii de interes public local sau judeţean, după caz;
 după efectuarea regularizărilor în limita transferurilor din bugetul de stat, excedentele
bugetare anuale se reportează în exerciţiul financiar următor şi se utilizează, iîn baza
hotărârilor autorităţilor deliberative, astfel:
 ca sursă de finanţare a cheltuielilor secţiunii de dezvoltare;
 pentru acoperirea temporară a golurilor de casă provenite din decalajele
între veniturile şi cheltuielile secţiunilor de funcţionare şi dezvoltare în anul curent;
 pentru acoperirea definitivă a eventualelor deficite ale secţiunilor de
funcţionare şi dezvoltare, după caz, la sfârşitul exerciţiului bugetar.
173
BIBLIOGRAFIE
1. Anghelache, G., Belean, P., Finanţele publice ale României, Editura Economică,
Bucureşti, 2003
2. Apetri, A., N., Buget şi trezorerie publică – Curs pentru învăţământ la distanţă, Editura
Universităţii Suceava, 2018
3. Belean, P., Anghelache, G., Risti, L., Gînguţă, A., Bugetul public şi Trezoreria publică
în România, Editura Economică, Bucureşti, 2007
4. Bistriceanu, Gh., Sistemul fiscal al României, Editura Universitară, Bucureşti, 2008
5. Bistriceanu, Gh., Popescu, G., Bugetul de stat al României, Editura Universitară,
Bucureşti, 2007
6. Chirleşan, Dan, Metodele acţiunii bancare şi gestiunea finanţelor publice, vol I-II,
Editura Universităţii “Al. I. Cuza”, Iaşi, 2008
7. Dascălu, E.D., Datoria publică-reglementare şi administrare în România,Editura
Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 2008
8. Georgescu, M.A, Administrarea finanţelor publice şi a bugetului, Pro-Universitaria,
2007
9. Gheorghe D. Bistriceanu,G., Popescu. H., Bugetul de stat al României, Editura
Universitară, Bucureşti, 2007
10. Matei, G., Dracea, M., Drăcea, R., Mitu, N., Finanţe publice, Editura Sitech, Craiova,
2007
11. Marinescu, P., Managementul instituţiilor publice, Editura Universităţii din Bucureşti,
Bucureşti, 2003
12. Moşteanu, T. (coordonator), Politici şi tehnici bugetare, Editura Universitară,
Bucureşti, 2005
13. Moşteanu, T., Vuţă, M., Câmpeanu, E.M., Gyorgy,A., Cataramă, D., Buget şi
trezorerie publică, Editura Universitară Bucureşti, 2008
14. Moşteanu, N.R., Finanţe publice, Editura Universitară, Bucureşti, 2004
15. Moraru, D., coordonator, Nedelescu, M., Plăiaşu, N., Stănescu, C., Şindril, R.,
Finanţe publice şi evaziunea fiscală, Editura Economică, 2008
16. Mutaşcu, I., M., Finanţe publice, Editura Mirton, Timişoara, 2008
17. Popescu, N., Finanţe publice, Editura Economică Bucureşti, 2002
18. Sandu, Gheorghe, Finanţe publice, Editura Universităţii, Suceava, 2000
19. Sandu, Gh., Ciubotariu, I., Ş., Apetri, A., N., Finanţe. Abordări teoretice şi practice.
Manual universitar, Editura Didactică şi pedagocică, R.A., Bucureşti, 2008
20. Stancu, Ion (coordonator), Finanţe, vol.I-III, Editura Economică, Bucureşti, 2003
21. Ştefura, G., A., Procesul bugetar public, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”,
Iaşi, 2009, Ediţia a II-a
22. Tulai, C., Finanţele publice şi fiscalitatea, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj Napoca, 2003
23. Văcărel, I., Bistriceanu, G.D., Florian Bercea, Tatiana Moşteanu, G., Bodnar M.,
Georgescu F., Finanţe publice, Editura Didactică şi Pedagogică R.A-Bucureşti, 2006
24. Voinea, Gh., Finanţe, lucrare apărută sub coordonarea prof. dr. Gh. Filip, Editura
Junimea, Iaşi, 2002
174
25. ***Legea finanţelor publice nr. 500/2002
26. ***Legea finanţelor publice locale nr. 273/2006
27. ***Legea nr. 227/2015 privind noul Cod fiscal. publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 688 din 10 septembrie 2015
28. ***Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 547 din 23 iulie 2015,
29. http://www.mfinante.ro
175

Curs Finante Publice 2019 FB

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Finante Publice 2019 FB

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

Facultatea de Ştiinţe Economice și Administrație Publică

Disciplina Finanţe publice tratează o serie de aspecte legate de teoria şi practica

Conţinutul cursului vizează:

CONŢINUTUL ECONOMIC, FUNCŢIILE ŞI ROLUL FINANŢELOR PUBLICE

1.1. Conţinutul economic al finanţelor

Relaţii băneşti Schimbare a formelor valorii Marfă → bani

Relaţii financiare Transfer de valoare: persoane Fonduri băneşti

Figura nr. 1.1. Deosebirea dintre relaţiile băneşti şi relaţiile financiare

Între relaţiile financiare şi relaţiile băneşti legate de schimbarea formelor

Întregul proces de constituire şi repartizare a fondurilor publice este subordonat

1.2. Funcţiile finanţelor

A. Funcţia de repartiţie a finanţelor publice

În concluzie, constituirea fondurilor publice şi private de natură

B. Funcţia de control a finanţelor publice

Aşadar, între cele două funcţii ale finanţelor publice se manifestă

Necesitatea funcţiei de control a finanţelor publice decurge din faptul că fondurile de

C. Funcţia finanţelor publice de reglare/stabilizare a economiei

Funcţia finanţelor publice de reglare/stabilizare a economiei exprimă capacitatea

Funcţia de reglare (stabilizare) a economiei s-a fundamentat teoretic prin doctrina

În consecinţă, reglarea economiei prin impozite presupune adaptarea

Astfel, în cazul în care se înregistrează o tendinţă de stagnare sau recesiune, relansarea

1.3. Rolul finanţelor publice

Extensia intervenţiei statului şi a rolului finanţelor publice în viaţa economică şi socială

Obiective: cunoaşterea conceptului de sistem financiar şi sistem

2.1. Conceptul de sistem financiar şi accepţiunile sale în sfera finanţelor publice

Asemănător altor sisteme, sistemul financiar (conceput în integralitatea sa) reprezintă un

SUBSISTEMULUI FINANCIAR PRIVAT SUBSISTEMULUI FINANCIAR PUBLIC

În literatura de specialitate pentru (sub)sistemul financiar public sunt conturate, ca forme

2.2. Sistemul de relaţii financiare publice

Prin prisma bugetelor în care se concentrează relaţiile financiare publice, sistemul

2.3. Sistemul de instituţii sau structuri organizaţionale publice cu atribuţiuni financiare

PARLAMENTUL Parlamentul, ca autoritate legislativă, adoptă legi referitoare la

SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE

Obiective: Cunoaşterea conceptului de cheltuieli publice

3.1. Conţinutul cheltuielilor publice

Cheltuielile bugetare sunt cheltuieli publice, dar nu toate cheltuielile publice

Cheltuielile bugetare sunt cuprinse în bugetele definite în cadrul sistemului de bugete,

În România, în Legea bugetului de stat, în cadrul clasificaţiei economice, cheltuielile

CHELTUIELI – TOTALE din care:

Clasificaţia economică arată natura cheltuielilor finanţate pe seama resurselor financiare

3.3. Factorii care influenţează creşterea cheltuielilor publice

Factori de influență și consecințele creșterii cheltuielilor publice

Consecințele cresterii cheltuielilor publice

3.4. Nivelul, structura şi dinamica cheltuielilor publice

unde: CPT/loc reprezintă volumul cheltuielilor publice pe locuitor

2. Structura cheltuielilor publice constă în abordarea alcătuirii interne a cheltuielilor

Ponderile exprimă dimensiunea în procente a fiecărei cheltuieli în total şi arată

Pentru a analiza modificarea sau variaţia cheltuielilor publice la modificarea (creşterea

Se observă că în momentul în care valoarea coeficientului de elasticitate este:

Aplicaţia 1: Să se calculeze nivelul, dinamica şi structura cheltuielilor

 Volumul cheltuielilor publice totale:

 Creşterea (modificarea) absolută:

- cheltuieli pentru învăţământ:

 Creşterea (modificarea) relativă:

- cheltuieli pentru învăţământ:

Interpretarea rezultatelor obţinute: în perioada curentă se constată o creştere a

Aplicaţia 2: Se cunosc următoarele date referitoare la situaţia cheltuielilor

Indicatorul Valoarea în Valoarea în

- în expresie nominală CPTn2007=64.630,37 mil lei

CPTn 2008 78.867,95

 Ponderea cheltuielilor publice totale în PIB:

Interpretarea rezultatelor: cheltuielile publice înregistrează un procent de 15,97% în PIB,