Tema. 7.

Particularități ale țărilor Europei Centrale și de Est orientate spere economia UE

La sfârşitul anilor '80, ţările Europei comunitare erau preocupate de relansarea procesului de
integrare, proces aflat în stagnare de aproape două decenii. Accelerarea procedurilor de instituire
efectivă a celor patru libertăţi şi adoptarea de noi principii de integrare urmau să pregătească
terenul pentru mult controversata unificare monetară. În strategia integrării, conceptul cheie a
devenit convergenţa: converganţa nominală, pentru îndeplinirea criteriilor de participare la
moneda unică; convergenţa reală, pentru crearea unei zone monetare optime. Pe ansamblu,
convergenţa politicilor şi resurselor spre realizarea Uniunii Economice şi Monetare, în baza unei
logici cumulative de aprofundare a integrării economiilor membre, în vederea unificării politice.
Relaţiile cu ţările Europei Centrale şi de Est (ECE) se prefigurau ca relaţii de cooperare
diferenţiată, conform acordurilor bilaterale şi multilaterale încheiate. Integrarea economica si
monetara europeana este axata pe principiul convergentei economice (nominale si reale).
Convergenta nominala se refera la coordonarea politicilor economice care au impact asupra
cererii agregate (monetara, fiscal-bugetara, de venituri). Convergenta reala vizeaza apropierea
politicilor din sfera ofertei agregate – reformele structurale (cu impact asupra potentialului
economic). Europa Centrala si de Est este o regiune puternic integrata economic si financiar cu

Zona Euro/Uniunea Europeana (principalul partener comercial, financiar, investitional).

Din analiza macro-econometrica a procesului de convergenta economica a tarilor din aceasta

regiune (Polonia, Romania, Cehia, Slovacia si Ungaria) catre media Uniunii Europene in
perioada 1998 – 2015 se pot desprinde urmatoarele concluzii:

1. Valurile crizei financiare au intrerupt convergenta regiunii catre media europeana (PIB/locuitor
ca % din media UE a cvasi-stagnat intre 2009-2015);
2. Persista diferente importante intre tarile din regiune in materie de convergenta economica (Cehia
este cea mai avansata, Romania este pe ultimul loc);
3. Nu exista o strategie de integrare economica regionala – s-au implementat politici economice
divergente in trecut: Polonia a derulat ample reforme structurale, Ungaria a aplicat politici
populiste, iar Romania a trecut de la politici pro-ciclice inainte de criza la reforme sub bagheta
institutiilor financiare internationale (2009-2015);
4. Recent s-au intensificat masurile cu caracter populist la nivel de regiune (inclusiv cele care
afecteaza sectorul bancar, cu impact asupra cresterii economice potentiale);
5. Continuitatea reformelor structurale si implementarea Noii Guvernante Economice Europene
sunt fundamental necesare pentru o convergenta economica reala durabila;
Tarile din aceasta regiune se confrunta cu o serie de provocari de ordin structural: spiritul
convergentei economice reale; continuitatea reformelor structurale; cresterea gradului de
integrare economica si financiara la nivel de regiune.a fostelor ţări socialiste de orientare politică
şi economică spre modelul occidental au modificat strategia Uniunii Europene (UE) prin
perspectiva extinderii. Considerată imediat, atât în Vest cât şi în Est, ca prioritate politică,
extinderea a fost imaginată ca un "proces rapid şi global", posibil de finalizat până la începutul
noului mileniu.74 Prin urmare, aprofundarea şi extinderea au devenit coordonatele esenţiale ale
strategiei de integrare pe continentul european. La baza strategiei de extindere au fost aşezate
criteriile de aderare definite la Copenhaga şi principiul egalităţii de tratament. Consiliul european
de la Madrid (dec. 1995) insista asupra necesităţii ca, atât deschiderea cât şi derularea
negocierilor, să se decidă în baza evaluărilor Comisiei asupra gradului de îndeplinire de către
fiecare candidat în parte a criteriilor de la Copenhaga. În decembrie 1997, Consiliul european
lansa oficial procesul de extindere. Acesta include în prezent 13 ţări: Bulgaria, Cipru, Republica
Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, România, Slovacia, Slovenia şi
Turcia. Consiliul de la Luxemburg a decis în special că extinderea va trebui să includă: -
Conferinţa europeană, cadru multilateral incluzând cele 10 ţări ECE, Cipru şi Malta; Conferinţa a
fost lansată în 1998; - Procesul de aderare, pentru cele 10 ţări ECE şi Cipru; procesul a fost
lansat în 30 martie 1998; - Negocierile de aderare, deschise la 31 martie 1998 cu şase ţări,
conform recomandărilor Comisiei, respectiv: Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Polonia
şi Slovenia. Malta, care îngheţase candidatura în 1996, a relansat-o în 1998. Consiliul european
de la Madrid a cerut Comisiei să supună evaluării cererile de aderare ale ţărilor candidate, cât
mai curând posibil după Conferinţa interguvernamentală (CIG) asupra reformei instituţiilor
europene (iunie 1997) şi să pregătească o analiză detaliată asupra consecinţelor extinderii pentru
UE. Documentul cadru pentru definirea acţiunilor în măsură să permită Uniunii Europene atât
procesul de accentuare, cât şi cel de extindere l-a reprezintat "Agenda 2000 - pentru o Uniune
mai puternică şi mai stabilă"(iulie1997). Agenda 2000 stabilea principalele perspective de
dezvoltare ale UE, perspectivele politicilor comune, concepţia despre extinderea spre noi
membri, cadrul financiar după anul 2000 şi propunea un ansamblu de reforme instituţionale care
să permită funcţionarea unui sistem eterogen de aproximativ 30 de țări.
7.2 Reorientarea aspectelor comerciale/investitionale și integrarea în comunitatea
economică internațională
Comisia europeană aprecia că extinderea UE urma să fie benefică nu doar din punct de vedere
politic ci şi economic. Dar, accentuarea disparităţilor ce vor rezulta ca urmare a slabelor
performanţe economice ale ţărilor central şi est-europene, prezenta riscuri de dezintegrare
europeană prin disfuncţionalitate. În consecinţă, ţările ce doreau aderarea trebuiau să parcurgă o
etapă de tranziţie în care economiile să devină competitive şi acquis-ul comunitar să fie transpus
în dreptul intern. În sprijinul ţărilor candidate, Comisia a preconizat o importantă susţinere
financiară pentru perioada 2000-2006, constând în programe PHARE, subvenţii pentru
dezvoltarea agriculturii şi subvenţii structurale, în special pentru transport şi mediu. Comisia
urma să raporteze anual Consiliului evoluţia înregistrată de fiecare ţară şi să recomande lansarea
procesului de aderare pe măsura îndeplinirii criteriilor solicitate. Uniunea Europeană adoptase
până în 1997 două perspective financiare (1989-1993 şi 1994-1999), din dorinţa unei mai
eficiente gestionări a bugetului comunitar. Cadrul financiar 2000-2006 a avut rolul de a asigura
atât aprofundarea integrării cât şi extinderea. Comisia estima prin Agenda 2000 că necesarul de
finanţat putea fi acoperit prin menţinerea plafonului resurselor proprii, care urma să fie atins în
1999 (1,27% din PNB comunitar). Implicaţiile financiare ale prevederilor cuprinse în Agenda
2000 se estimau la: 4 miliarde ECU suplimentar pe an pentru politica agricolă comună (cu o
marjă de 4,7 miliarde ECU sub linia directoare agricolă, necesară ajustărilor determinate de
extindere); 275 miliarde ECU pentru politica de coeziune, din care 45 miliarde ECU vor fi
acordate noilor membri; 30 miliarde ECU asistenţă pentru preaderare. În concluzie, cadrul
european al extinderii UE, fixat prin Agenda 2000, poate fi definit prin: creşterea rolului
politicilor interne în procesul integrării, concentrarea fondurilor regionale în scopul asigurării
convergenţei reale între regiunile şi ţările membre, continuarea reformei Mac Sharry în politica
agricolă comună, disciplină bugetară, extindere diferenţiată, cu parcurgerea asistată a unei etape
de preaderare, pe măsură ce ţările candidate îndeplineau condiţiile precizate la Copenhaga.
Agenda 2000 includea, de asemenea, avizele Comisiei asupra situaţiei ţărilor candidate, prin
raportare la criteriile de aderare. Analiza a fost realizată în baza unui chestionar de 160 de pagini
completat de ţările asociate. Acesta a cuprins câteva mii de întrebări, acoperind 23 de sectoare de
activitate. Comisia a luat în considerare autoevaluarea ţărilor candidate dar şi rapoartele şi
rezoluţiile Parlamentului european, rapoartele organizaţiilor internationale şi a instituţiilor
financiare internaţionale, ca şi progresele în baza Acordurile europene. Avizele au avut rolul de
evaluare a performanţelor fiecărui candidat, dar şi de a face o analiză a potenţialului acestora de
îndeplinire a criteriilor de aderare. Avizele au fost urmate în fiecare an de câte un raport in care
erau prezentate progresele fiecărei candidate în pregătirea pentru aderare, o evaluare a eficienţei
instrumentelor de pre-aderare şi priorităţile pe termen scurt şi mediu. În baza acestor rapoarte,
Consiliul urma să decidă asupra asupra modului de realizare a procesului de negociere.