Capitolul 1

Finanțele: concept, conținut economic, funcții, rol

1.1. Nevoile umane și tipologia bunurilor

Omul- produs al naturii și al societății se prezintă ca o ființă tridimensională: biologică, socială
și rațională. Existența, dezvoltarea și afirmarea ființei umane au presupus încă din cele mai
îndepărtate timpuri satisfacerea unor multiple nevoi.

Nevoile umane cuprind ansamblul cerințelor sau condițiilor proprii indivizilor ca ființe ale
naturii și ca membrii ai societății, fără satisfacerea cărora existența lor nu ar fi posibilă și nu ar
permite atingerea acelei stări de împlinire considerată normală. Motor al întregii activități
social- economice, acestea pot fi grupate astfel:

a) Nevoi individuale

Nevoile primordiale de trai ale ființei umane, precum: nevoia de hrană, de îmbrăcăminte și
încălțăminte, de adăpost ,de deplasare, de comunicare și altele, au un caracter individual,
întrucât depind de preferințele fiecărui individ, de vârstă, sex, ocupație, mediu social, zonă
geografică etc.

Nevoile individuale pot fi satisfăcute pe seama bunurilor private capabile să ofere valorile
de întrebuințare necesare oamenilor, precum: alimentele, hainele, locuința, transportul și
altele.

Bunurile private :

 Se află în cantități limitate din cauza dimensiunii limitate a factorilor de producție și a

resurselor bănești ale potențialilor cumpărători;
 Pot fi procurate prin mecanismul pieței, de către consumatori direct de la producători
sau de la cei care le comercializează, prețul lor stabilindu-se pe piață, în funcție de
raportul existent între cererea consumatorilor și oferta producătorilor;
 Presupun accesul condiționat, în sensul că sunt utilizate numai de acele persoane care
plătesc pentru achiziționarea lor, persoanele care nu le pot plăti fiind excluse de la
folosirea acestora;
 Sunt consumate individual și sunt concurențiale;
 Sunt finanțate din surse private;
 Sunt produse în scopul obținerii de profit;  Nu sunt destinate consumului public.
b) Nevoi sociale (colective)

Nevoile oamenilor nu se limitează doar la cele individuale, ce presupun existența bunurilor

private la care indivizii au acces prin mecanismele pieței. Alături de acestea, oamenii resimt
multiple alte nevoi sociale ( colective), precum: nevoia de a fi apărați împotriva eventualelor

1
agresiuni venite din exteriorul țării, de a fi protejați împotriva indivizilor care încalcă regulile
de conduită în societate, de a fi sprijiniți în lupta lor împotriva forțelor naturii, de a fi protejați
sub raport social etc.

Nevoile sociale pot fi satisfăcute pe seama bunurilor ( utilităților) publice vizând asigurarea
apărării naționale, menținerea ordinii publice și a securității civile, păstrarea echilibrului
ecologic, protecția socială, educația în învățământul obligatoriu etc.

Bunurile publice :

 Sunt asigurate de autoritățile publice, prin instituții specializate, capabile să ofere

cetățenilor utilitățile de care aceștia au nevoie;
 Sunt destinate consumului public, de foloasele acțiunilor publice beneficiind toți
membrii societății ( consumul utilităților publice este indivizibil);
 Sunt accesibile tuturor sau majorității persoanelor, indiferent dacă au participat sau nu
la efortul de finanțare a acestora (consumul utilităților publice este neconcurențial);
 Sunt finanțate din fonduri publice;
 Nu sunt realizate în scopul obținerii de profit, ci din considerații de strategie socială,
politică, economică sau legislativă.

c) Nevoi cvasipublice (semipublice)

În afara nevoilor individuale și ale celor colective, mai există și a treia categorie, intermediară:
nevoile cvasipublice (semipublice), care întrunește trăsături ale ambelor categorii. Aceste
nevoi pot fi satisfăcute pe seama bunurilor semipublice.

Bunurile semipublice:

Sunt bunuri publice oferite:

• fie de sectorul public:

o nu tuturor indivizilor, ci selectiv, având în vedere anumite criterii de eligibilitate
a beneficiarilor ( burse ale elevilor și studenților, indemnizația de șomaj ș.a.);
o nu gratuit, ci cu plata integrală sau redusă ( accesul la muzee, case memoriale,
teatre, achiziția de cărți ș.a. )
• fie de sectorul privat, ce preia misiunea sectorului public ( învățământul particular și
sistemul de sănătate privat, infrastructura de transport și de mediu realizată în
parteneriat public-privat).

Membrii societății sunt adesea confruntați cu stringente nevoi de ordin economic, iar
satisfacerea acestora nu se poate realiza întotdeauna pe seama bunurilor private, prin
mecanismul pieței , și de aceea, în numeroase împrejurări, se recurge la prestațiile efectuate
de diferite unități publice specializate, care se orientează, în activitatea lor după deciziile
autorităților publice. Spre deosebire de deciziile agenților economici care sunt subordonate
maximizării profitului și creșterii rentabilității economice, deciziile autorităților publice au în

2
 vedere maximizarea utilităților sociale, economice și de altă natură, cuantificabile și
necuantificabile, imediate și de perspectivă și sporirea rentabilității naționale.

În economia de piață, prin intermediul finanțelor publice, statul pune la dispoziția membrilor
societății o multitudine de utilități în condiții specifice, procurarea acestora presupunând un
amplu proces de redistribuire a veniturilor și averii persoanelor fizice și a resurselor financiare
ale persoanelor juridice, după criterii stbilite de organele de decizie politică.

1.2. Relațiile financiare

Acoperirea nevoilor generale nelimitate ale societății implică constituirea unor fonduri bănești
la dispoziția autorităților statului. Prelevarea resurselor bănești de la membrii societății și
agenții economici la dispoziția organelor administrației de stat, centrale și locale are loc pe
seama Produsului Intern Brut (P.I.B.) sau a venitului național prin transfer de resurse
financiare și implicit de putere de cumpărare.

Prin urmare, se manifestă fluxuri de resurse financiare în ambele sensuri: spre și dinspre
fondurile publice. Însă, trebuie menționat faptul că nu toate relațiile în formă bănească apărute
în procesul repartiției și circulației P.I.B. sunt, în același timp, și relații financiare.

Transferul de valoare presupune un transfer de putere de cumpărare, iar în funcție de

modalitatea în care se realizează în cadrul relațiilor financiare, se particularizează următoarea
tipologie a relațiilor financiare:

 transferurile de resurse bănești fără echivalent și cu titlu definitiv, nerambursabil

(finanțele publice) reflectate în bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor
sociale de stat sau în anumite fonduri publice extrabugetare;
 împrumuturile de resurse bănești (relațiile de credit mijlocite de bănci sau de alte
instituții specializate ) acordate pe o perioadă de timp stabilită și pentru un anumit nivel
al dobânzii;
 relații de asigurare – exprimă fie un transfer obligatoriu, fie unul facultativ de resurse
financiare, în schimbul unei contraprestații determinată de manifestarea unui fenomen
ocazional (apar în procesul constituirii și repartiției fondurilor de asigurări de bunuri,
persoane și răspundere civilă, a fondului pentru ajutor de șomaj ș.a.)
 relații private (finanțele întreprinderii) – apar în procesul mobilizării și repartizării
resurselor financiare la dispoziția unităților economice private în scopul desfășurării și
dezvoltării activităților economice ale acestora, pe seama veniturilor realizate, a
creditelor bancare, a vânzării de acțiuni, a emisiunii de obligațiuni și altele.

3
1.3. Conceptul de finanțe. Finanțe publice. Finanțe private
În limbajul curent, precum și în literatura de specialitate, sunt folosite diverse expresii ce fac
parte din familia cuvântului finanțe, având sensuri mai mult sau mai puțin apropiate, după caz:
finanțe publice, finanțe private ș.a.

Cuvântul finanțe provine de la latinescul finis, care înseamnă, în sen general, a termina,
a încheia, și în sens restrâns, a aranja o afacere, o acțiune judecătorească sau o hotărâre
a justiției în legătură cu o plată de bani.

• În sec. al XIII-lea și al XIV-lea s-au folosit expresiile: finantia, financias și financia

pecuniaria, cu sensul de plată de bani.
• În sec. al XV-lea, în Franța, se foloseau expresiile hommes de finances și financiers
pentru denumirea arendașilor de impozite și a persoanelor care încasau impozitele
regelui , finance pentru suma de bani, venit al statului, financies pentru denumirea
întregului patrimoniu al statului.
• În Germania, între sec. al XV-lea și sec. al XVII-lea, se utilizau termenii: finanz,
care desemna plată în bani și finanzer, care desemna pe cămătar.
• În România, încă din sec. al XIX-lea, s-a folosit noțiunea de fisc, ce desemna organul
financiar ce încasa impozitele, taxele, amenzile ș.a. Astfel, termenul de finanțe
exprimă mai multe noțiuni, cu sensuri mai restrânse sau mai largi.

Categoria generală de finanțe include două componente fundamentale diferențiale prin

particularități de manifestare ale grupurilor de procese și relații economice pe care le
desemnează: finanțele publice și finanțele private.

Finanțele publice:

• se delimitează în cadrul finanțelor prin participarea directă a statului la procesele

financiare, atât în ipostaza de beneficiar al resurselor acumulate la dispoziția sa de
la persoanele fizice și juridice, cât și în ipostaza de utilizator al acestora;
• cuprind mai multe categorii financiare care prezintă particularități de manifestare
specifice: bugetul de stat și finanțele locale, asigurările publice, creditul public.

Accepțiuni asupra finanțelor publice:

 Resurse financiare la dispoziția statului – fonduri bănești prelevate la dispoziția

statului în vederea îndeplinirii funcțiilor și sarcinilor sale, ce constituie mijloace de
acoperire a cheltuielilor administrației de stat centrale și locale ș.a.
 Instrumente de intervenție a statului în economie – respectiv impozite, taxe,
contribuții, împrumuturi, alocații bugetare, subvenții și alte pârghii prin intermediul
cărora statul influențează activitatea economică.
 Metode de administrare a ,, banului public” –ce cuprind forme și metode de
gestionare și utilizare a resurselor financiare ale statului.

4
 Act juridic de dispoziție autoritară sau contractuală prin care este prelevată la
dispoziția statului o parte din PIB în scopul realizării funcțiilor și sarcinilor statului.
 Relații sociale, de natură economică care apar în procesul constituirii fondurilor
publice de resurse financiare și repartizării acestora în vederea satisfacerii nevoilor
generale ale societății.

Prin urmare, finanțele publice desemnează relații de natură economică, exprimate

valoric, sub formă bănească, ce se stabilesc între persoanele fizice, persoanele juridice și
de stat, relații care apar în procesul de repartizare a valorii nou create în cursul perioadei
luată în considerare.

Finanțele private:

• se caracterizează prin faptul că participanții la aceste relații și procese sunt

persoanele fizice sau juridice a căror activitate se bazează pe proprietatea
privată;
• fondurile bănești care se administrează la nivelul acestor participanți sunt
destinate satisfacerii de nevoi proprii ale persoanelor respective;
• capitolul întreprinderilor private servește desfășurării activității respective și
realizării obiectivelor proprii.

În contextul în care finanțele publice și cele private întâmpină probleme de echilibru

financiar , între ele există și unele deosebiri.

Tabelul 1.1. Deosebiri între finanțele publice și finanțele private

FINANȚELE PUBLICE FINANȚELE PRIVATE

5
  Sunt resursele legate de existența
statului, necesare realizării
funcțiilor și sarcinilor acestuia și
procurate de la persoane fizice și
juridice prin măsuri de
constrângere, în principal, și, întro
măsură mai mică, pe baze
contractuale.
 Se manifestă la nivel
macroeconomic.
 Au caracter obligatoriu, nu
presupun contraprestație din partea
statului și sunt nerambursabile.
 Statul poate aplica anumite măsuri
în legătură cu moneda națională, în
care se constituie fondurile publice.
 Sunt folosite în scopul satisfacerii
nevoilor generale ale societății prin
intermediul utilităților publice.
 Gestiunea finanțelor publice
urmează regulile dreptului public.
 Sunt resursele generate de existența
întreprinderii private ca entitate
economică generatoare de profit,
necesare realizării funcțiilor și
sarcinilor acesteia și procurate de la
persoane fizice și juridice în general
pe baze contractuale.
 Se manifestă la nivel
microeconomic.
 Completarea resurselor proprii ale
întreprinderilor private se realizează
prin procurarea resurselor financiare
de pe piață, pe baze contractuale.
 Întreprinderile private nu pot
influența în mod legal această
monedă pe care și ele o folosesc.
 Sunt folosite în gestionarea
fondurilor întreprinderii private, în
scopul realizării de profit.
 Gestiunea financiară a
întreprinderilor urmează regulile
dreptului comercial.

1.4. Evoluția finanțelor publice

În decursul timpului, conceptul de finanțe a înregistrat o evoluție continuă, ce conturează două
etape distincte:

1. Concepția clasică – corespunde , în linii generale, capitalismului ascendent

( sec. al XVIII-lea – sec. al XX-lea)

Concepția clasică s-a conturat în contextul doctrinei economice liberale, susținută de

economiștii englezi Adam Smith și David Ricardo, conform căreia desfășurarea activității
economice trebuie să fie în acord cu principiul ,, laissez-faire, laissez- passer, le monde va de lui
meme ”, urmărindu-se evitarea oricărei intervenții din partea statului, considerat factor
perturbator al inițiativei private, liberei concurențe, acțiunii legilor obiective ale pieței, și un
administrator care favorizează risipa, defectuoasa gospodărire a mijloacelor materiale și
bănești.

Astfel, autoritatea publică se limitează la sarcinile sale tradiționale: menținerea ordinii interne,
apărarea țării și întreținerea relațiilor diplomatice cu alte state. Toate acestea în contextul
asigurării unei guvernări cât mai ieftine, cheltuielile publice restrângându-se la cel mai redus
nivel considerat strict necesar.

Potrivit concepției liberale, rolul finanțelor publice decurge din necesitatea asigurării resurselor
necesare existenței și funcționării normale a instituțiilor publice, modalitățile de mobilizare a

6
resurselor financiare trebuind să aibă în vedere neafectarea relațiilor social-economice
existente.

Asigurarea echilibrului între veniturile și cheltuielile bugetare era considerată o cerință

fundamentală a bunei gestiuni a finanțelor publice. Deficitul bugetar generator de inflație era
considerat un fenomen cu impact negativ asupra funcționării în condiții normale a
mecanismului economic.

II. Concepția modernă – corespunde dezvoltării monopolurilor (sec. al XX-lea, mai ales
după marea recesiune economică mondială, 1929-1933)

Spre sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, și mai ales pe fondul crizei
economice mondiale dintre 1929 și 1933, limitele inițiativei private în soluționarea ori
ameliorarea unor probleme de natură economico-socială s-au concretizat într-un impact
profund în societate, prin intensificarea contradicțiilor interne și externe sle modului de
producție capitalist, precum și prin disfuncționalități majore ale mecanismului economiei de
piață.

În acest context, se conturează și se afirmă tot mai evident concepția modernă subordonată
doctrinei economice intervenționiste. Conform acestei concepții, autoritatea publică trebuie să
îndeplinească un rol activ în viața economică, prin identificarea soluțiilor necesare contracarării
ori remedierii problemelor complexe ale economiei naționale, pentru influențarea proceselor
economice, corectarea evoluției ciclice, prevenirea crizelor sau cel puțin limitarea efectelor
negative.
Intervenția statului în economie se realizează prin măsuri ce vizează: acordarea de subvenții și
facilități întreprinderilor private, acțiuni pentru ameliorarea șomajului, acțiuni pentru
restabilirea echilibrului economic general, acțiuni pentru redresarea economiei stagnante ș.a.
Reprezentantul de seamă al acestei concepții, John Maynard Keynes, prin lucrarea ,,Teoria
generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii și a banilor”, susține intervenția statului în
economie prin stimularea investițiilor, folosirea deplină a forței de muncă, acordarea de credite
ieftine, cu dobândă redusă.

Pentru statul modern, finanțele publice nu reprezintă doar un simplu mijloc de acoperire a
cheltuielilor sale, ci unul de intervenție în economie și de influențare a proceselor și relațiilor
economice și sociale. Cercetarea este centrată pe analiza mijloacelor de intervenție a statului
prin intermediul cheltuielilor și veniturilor publice.

În ultimele decenii ale secolului al XX-lea s-au cristalizat cu tot mai multă intensitate
neokeynesismul (având ca principal reprezentant pe Paul Samuelson) și neoliberalismul
(având ca principal reprezentant pe Milton Friedman), care recomandă intervenția statului în
economie numai pentru stabilirea cadrului juridic al concurenței, asigurând funcționarea
armonioasă a mecanismului prețurilor și împiedicarea abuzurilor monopolurilor, pentru
stimularea ofertei, și nu a cererii, prin încurajarea sectorului privat și reducerea fiscalității.
Intervenția directă a statului în viața economică trebuie înlocuită prin prioritatea acordată
influențării mediului economic.
7
 1.5.Funcțiile finanțelor publice
Caracterul obiectiv al existenței finanțelor publice se relevă, în principal, prin funcțiile și rolul
ce revin acestora în viața economică și socială, concretizate prin producerea, repartiția,
schimbul și consumul PIB.

Adaptat finanțelor publice, conceptul de funcție desemnează capacitatea acestora de a mijloci,

în condiții optime, realizarea directă a anumitor procese economice exprimate în formă
bănească și derularea relațiilor corespunzătoare dintre participanți, precum și influențarea
modului de realizare a acestora. De regulă, îndeplinirea funcțiilor finanțelor se concretizează în
formarea, repartizarea și utilizarea fondurilor de resurse financiare în contextul activităților
economico-sociale în care sunt implicate persoane fizice și juridice, inclusiv autorități publice.

Având în vedere diferitele abordări și principalele ipostaze în care se manifestă, finanțele

îndeplinesc trei funcții principale: funcția de repartiție (alocare-distribuire), funcția de
control și funcția de reglare (stabilizare) a economiei.

A. FUNCȚIA DE REPARTIȚIE

Funcția de bază a finanțelor publice reflectă capacitatea acestora de a mijloci repartiția

produsului național, respectiv a P.I.B. în formă bănească, concurând la crearea condițiilor
necesare producerii, circulației și consumului acestuia în formă natural-materială, asigurând
distribuirea și redistribuirea înb formă bănească a unei mari părți din acest produs, inclusiv
redistribuirea veniturilor primare rezultate în prima fază a repartiției.
Îndeplinirea acestei funcții se realizează în două etape distincte, între care există legături
strânse de intercondiționare.

Persoane Persoane
Fizice Fizice

I.Constituire de resurse STAT II.Distribuire de resurse

Persoane Persoane
Juridice Juridice

Figura 1.1. Fluxul finanțelor publice

I.CONSTITUIREA FONDURILOR PUBLICE se realizează în procesul distribuirii și

redistribuirii P.I.B. între persoane fizice și persoane juridice, pe de o parte, și stat, pe de altă
parte.

8
Această fază se manifestă prin mobilizarea de resurse bănești la dispoziția statului și a entităților
economice și sociale și formarea fondurilor financiare ale acestora, în concordanță cu nevoile
ce se cer a fi satisfăcute, concretizate prin destinațiile ce urmează a fi date ulterior resurselor
mobilizate.

La constituirea fondurilor contribuie diferiți participanți, în proporții diferite, în funcție de

capacitatea lor financiară.

Participanți la constituirea resurselor:

 unitățile economice, oricare ar fi forma juridică de organizare a acestora și forma de

proprietate asupra capitalului social;
 instituțiile publice și unitățile aflate în subordinea lor;
 persoanele fizice și juridice rezidente în străinătate, ce obțin venituri în țara considerată;
 populația.

În faza de constituire a fondurilor financiare, persoanele fizice și juridice sau entitățile

economico-sociale cedează părți din resursele ori veniturile lor. Participarea la constituirea
acestor fonduri se concretizează sub diverse forme.

Forme de constituire a resurselor:

 impozite, taxe și contribuții la asigurările sociale și la alte fonduri speciale;  amenzi și

penalități;
 redevențe și chirii din concesiuni și închirieri de terenuri și alte bunuri proprietate de
stat;
 venituri din valorificarea unor bunuri proprietate de stat;
 împrumuturile de stat primite de la persoane fizice și juridice;
 rambursări ale împrumuturilor acordate;
 donații și ajutoare, resurse primite cu titlu nerambursabil, alte transferuri primite; ș.a.

II. DISTRIBUIREA FONDURILOR PUBLICE presupune repartizarea acestora către

beneficiari, persoane fizice și persoane juridice.

Distribuirea propriu-zisă este precedată de:

• inventarierea nevoilor sociale existente în perioada de referință;

• cuantificarea nevoilor sociale în expresie bănească;
• ierarhizarea nevoilor sociale în funcție de prioritate și importanță.
Întrucât, de regulă, cererea de resurse financiare excede oferta, apare necesitatea trierii și
ierarhizării de către autoritățile publice a cererilor organelor centrale și locale având în vedere
importanța unora în raport cu celelalte.

9
Distribuirea acestor fonduri reprezintă, de fapt, dimensionarea volumului cheltuielilor publice
pe destinații.

Destinații ale fondurilor publice:

 desfășurarea acțiunilor cu caracter social (pentru educație și învățământ, în domeniul

sanitar, pentru odihnă, tratament, cultură);
 asigurările sociale și protecția socială;
 gospodăria comunală și construcțiile de locuințe;
 realizarea acțiunilor economice în diverse sectoare, precum: infrastructura rutieră și
feroviară, senalul navigabil și aeroporturile, poșta, telefon, energia, irigațiile,
exploatarea forestieră etc.;
 pregătirea profesională a forței de muncă;
 ordinea internă, apărarea țări și susținerea relațiilor externe, în scopul acoperirii
necesităților de finanțare a forțelor armate, a funcționării Președinției, Guvernului,
administrației publice centrale și locale, a instituțiilor care mențin ordinea publică și
care îndeplinesc relațiile diplomatice ale țării;
 protejarea mediului înconjurător și desfășurarea de acțiuni susținute în vederea
îmbunătățirilor condițiilor de mediu;  datoria publică ș.a.

În cadrul fiecărei destinații, fondurile publice se defalcă pe beneficiari, obiective și acțiuni.

Aceste fluxuri de resurse financiare se prezintă concret sub forma diferitelor cheltuieli:

 plata salariilor și a altor drepturi de personal;

 procurări de materiale și plata serviciilor;
 subvenții acordate unor instituții publice și unități economice;
 transferuri către diverse persoane fizice (pensii, alocații, burse, ajutoare ș.a.); 
investiții; ș.a.

Funcția de repartiție asigură:

 dezvoltarea și modernizarea unor ramuri (subramuri) economice de interes național,

prin facilități financiare acordate (reduceri impozite, credite și dobânzi avantajoase);
 protecția mediului prin funcționarea directă a unor acțiuni de cercetare științifică în
domeniu;
 limitarea efectelor crizelor economice, prin folosirea pârghiilor financiare pe care statul
le are la dispoziție (politică financiară, monetară, calutară);
 reducerea șomajului prin formarea sau recalificarea forței de muncă pe baza unor
programe guvernamentale;
 ameliorarea treptată a rămânerii în urmă sub raport economic și social a unor zone
geografice sau localități prin alocarea de la buget de resurse suplimentare pentru aceste
zone defavorizate;

10
  protecția socială a persoanelor cu venituri mici sau fără venituri, altfel spus, asigură
redistribuirea veniturilor între membrii societății; ș.a.

Necesitatea constituirii unor fonduri de resurse financiare la dispoziția statului, în vederea

îndeplinirii funcțiilor și sarcinilor sale, se resimte în toate țările, indiferent de gradul lor de
dezvoltare economică, ceea ce conferă funcției de repartiție un caracter obiectiv.

Distribuirea resurselor financiare publice are însă un caracter subiectiv, deoarece depinde
de capacitatea organelor decizionale de a percepe și răspunde corect nevoilor sociale la un
moment dat și opțiunea forțelor politice aflate la putere.

B. FUNCȚIA DE CONTROL

Concomitent cu funcția de repartiție, este îndeplinită și funcția de control a finanțelor publice,

care presupune însă o sferă de manifestare mult mai largă, deoarece vizează, pe lângă
constituirea și repartizarea fondurilor financiare publice, și modul de utilizare a resurselor.

Necesitatea funcției de control a finanțelor publice decurge din faptul că fondurile de resurse
financiare publice aparțin întregii societăți și că acestea materializează o bună parte din PIB.

Controlul statului are o sferă largă de manifestare, cuprinzând toate domeniile vieții sociale care
țin de sectorul public și anume: activitatea economică, cultural- educativă, de ocrotire medicală,
de asigurări sociale de stat, de apărare națională, de menținere a ordinii publice, de protecție
socială, de promovare a relațiilor cu celelalte state ale lumii ș.a.
Așadar, controlul îmbracă forme diferite, se realizează de organe diferite și folosește
instrumente diferite.

Controlul financiar vizează:

• asigurarea resurselor financiare necesare satisfacerii nevoilor societății;

• modul de constituire, repartizare și utilizare a fondurilor de resurse financiare publice;
• păstrarea integrității și a bunei gestionări a patrimoniului public;
• încasarea integrală și la timp a creanțelor statului;
• dirijarea resurselor conform priorităților stabilite de organele competente,
• utilizarea resurselor financiare în condiții de eficiență maximă;
• onorarea plăților datorate de către stat terților;
• armonizarea intereselor imediate ale societății cu cele de perspectivă; ș.a.

Controlul financiar se exercită în toate fazele reproducției sociale.

În faza constituirii fondurilor publice, asupra:

 provenienței resurselor care le alimentează și destinației acestor fonduri;  nivelul la

care se constituie aceste fonduri;
 titlului cu care se mobilizează și cel cu care se repartizează către diverși beneficiari:

11
  gradului și modului de redistribuire a acestora între sferele de activitate, sectoarele
sociale, membrii societății și între diverse regiuni și zone geografice;
 modului de asigurare a echilibrului între necesarul de resurse financiare și posibilitățile
de procurare; ș.a.

În faza utilizării fondurilor publice, asupra:

 prevenirii efectuării de cheltuieli ilegale, ineficiente și inoportune;

 repartizării prejudiciului adus avutului public;
 instaurării ordinii publice și disciplinei în gestionarea banilor publici,  reducerii
cazurilor de speculă. Înavuțirii din bunul public.

Controlul financiar nu se limitează la faza repartiției, ci se extinde, în amonte de aceasta-

asupra producției, și în aval – asupra schimbului și consumului.

Tipuri de control financiar:

• controlul financiar preventiv – presupune verificarea legalității și regularitatea

operațiunilor efectuate pe seama fondurilor publice sau a patrimoniului public, înainte
de aprobarea acestora;
• controlul financiar intern – cuprinde ansamblul formelor de control exercitate la
nivelul entității publice, inclusiv auditul intern, stabilite de conducere în concordanță cu
obiectivele acesteia și cu reglementările legale, în vederea asigurării administrării
fondurilor în mod economic, eficient și eficace.

Controlul financiar se exercită de organisme specializate, capabile să emită judecăți de valoare

în diferitele sale faze și care au obligația de a verifica integritatea avutului public, eficiența
utilizării finanțelor publice, legalitatea și oportunitatea cheltuielilor instituțiilor publice,
respectarea obligațiilor contractuale, a celor față de buget, de creditori etc.

Organe specializate în exercitarea controlului financiar:

 Parlamentul,
 Guvernul;
 Curtea de Conturi;
 organe ale Ministerului Finanțelor Publice: Direcția Generală Antifraudă Fiscală,
Direcția Generală a Vămilor, Direcția Generală de Integritate, Direcția Generală de
Administrare a Marilor Contribuabili, Direcțiile Generale Regionale ale Finanțelor
Publice;
 băncile și alte instituții bugetare care participă la execuția bugetului,
 întreprinderile cu capital majoritar de stat și instituțiile publice (în cazul controlului
intern).

12
În practică, activitatea organelor de control depășește sfera relațiilor financiare vizând probleme
precum: utilizarea capacităților de producție, achiziția de materii prime, structura și vechimea
stocurilor de mărfuri, utilizarea forței de muncă, calitatea produselor ș.a.

C. FUNCȚIA DE REGLARE A ECONOMIEI

Funcția de stabilizare a economiei exprimă capacitatea finanțelor publice de a mijloci reglarea

diverselor procese economice, în special prin stimularea unora și/sau descurajarea altora, în
vederea asigurării unei evoluții ascendente. Această funcție s-a fundamentat teoretic în cadrul
doctrinei intervenționist-statală în viața economică și socială, în contextul manifestării tot mai
accentuate a dereglărilor mecanismelor pieței în societatea modernă.

Concretizarea funcției de reglare (stabilizare) a economiei prin politici financiare publice

adecvate își găsește suportul științific în dezvoltarea teoriei moderne a finanțelor publice, prin
recunoașterea și conștientizarea impactului lor posibil stabilizator în cadrul economiei de piață,
pe următoarele direcții principale:

Reglarea (stabilizarea) anticiclică:

• prin intermediul tehnicilor și instrumentelor financiare publice utilizate ca mijloace

pentru contracararea crizei economice și a șomajului ce o însoțește, urmărind
stabilizarea activității de producție și a ocupării forței de muncă, respectiv ameliorarea
oscilațiilor ciclice cauzate de alternarea perioadelor de prosperitate cu cele de declin
economic.
• prin intermediul tehnicilor și instrumentelor financiare publice utilizate ca factori de
impulsionare a activităților economice, urmărind încurajarea investițiilor și stimularea
ritmului de creștere a producției, în vederea relansării economice și expansiunii ecesteia,
precum și combaterii tendințelor de încetinire a creșterii economice.
• prin intermediul tehnicilor și instrumentelor financiare publice utilizate ca factori de
modernizare, restructurare și adaptare a economiilor naționale la evoluția cererii pe
piețele interne și externe, urmărind încurajarea eforturilor agenților economici din
sectorul privat și stimularea anumitor segmente, ramuri sau subramuri economice ale
sectorului public, ori restricționarea altor activități.

Acțiunea reglatoare a finanțelor publice se reflectă în variabilele economice și financiare, de

ale căror dimensiuni depinde îndeplinirea obiectivelor stabilite, principalele instrumente
implicate fiind: impozitele, cheltuielile publice și bugetul public.

Având în vedere relațiile de calcul:

Vt=Vd+T (1) și Ct=Cp+I (2)

unde: Vt- venit total, Vd- venit disponibil, T- impozite, taxe, contribuții,

Ct- consum total, Cp- consum personal, I- investiții.

13
și egalizarea acestora, sub forma relației Vt=Ct, este evidențiată condiționarea indirectă dintre
variabilele de tipul impozitului și investițiilor, în sensul că modificarea mărimii primei variabile
influențează modificarea în sens invers a celei de-a doua.

Astfel, reglarea economiei prin intermediul impozitelor, taxelor și contribuțiilor presupune

adaptarea dimensiunii acestora față de venitul total cu impact asupra venitului disponibil și prin
acesta asupra volumului investițiilor.

Impactul reglator rezidă în aceea că:

→ o creștere a cheltuielilor publice semnificând, atât o creștere a cererii de consum final
public, cât și a investițiilor publice, poate antrena o creștere a investițiilor, producției și deci a
economiei în perioadele în care se înregistrează scăderi de proporții mai mari ale acesteia;

→o reducere a cheltuielilor publice are ca rezultat încetinirea ritmului activităților economice

și, implicit, atenuarea oscilațiilor ciclice de sens invers.

De asemenea, impactul reglator al finanțelor publice include și folosirea bugetului public, prin
acceptarea deficitului bugetar fazele și finanțarea sa din resurse extraordinare, în fazele de
declin economic, acesta devenind un factor de relansare și creștere economică.

1.6.Rolul finanțelor în economia de piață

Repartizarea unei părți semnificative din PIB, prin intermediul finanțelor publice, generează
anumite efecte utile la nivelul întregii societăți, prin derularea unor acțiuni publice care
vizează, printre altele:

 creșterea potențialului economic al țării;

 dezvoltarea economică a unor regiuni rămase în urmă;
 asigurarea forței de muncă într-o structură socio-profesională corespunzătoare nevoilor
economiei naționale;
 menținerea stării de sănătate a populației cât mai aproape de standardele europene,
 ridicarea nivelului de cultură al membrilor societății;

 respectarea drepturilor omului și ale minorităților naționale;

 îndeplinirea riguroasă a angajamentelor asumate prin tratate, acorduri și convenții
multilaterale;
 participarea țării la diviziunea internațională a muncii.

Impactul finanțelor publice asupra economiei se manifestă sub forma redistribuirii

veniturilor și averii în rândul populației și al întreprinzătorilor. Prelevările de impozite și
taxe de la persoanele fizice și juridice la bugetul de stat, se fac cu titlu definitiv și nerambursabil
și diferit de la un contribuabil la altul. Astfel, impozitele și taxele sunt atât mijloace de
procurare a resurselor necesare statului, cât și instrumente de redistribuire a veniturilor
și averii contribuabililor.

14
Redistribuirea realizată cu ajutorul impozitelor și taxelor este urmată de a doua redistribuire,
realizată prin intermediul alocațiilor bugetare, subvențiilor și a transferurilor de resurse de la
fondurile publice la diverși beneficiari, în scopul sprijinirii, cu prioritate, a celor lipsiți de
posibilități materiale sau cu un potențial economic redus.

Autoritățile publice folosesc instrumente financiare și pentru influențarea proceselor

economice în scopul înlăturării dezechilibrelor economice. Astfel, în situația de boom a
ciclului economic, se adoptă măsuri pentru temperarea creșterii economice, iar în cea de
recesiune economică se acordă facilități fiscale pentru asigurarea relansării economice. De
asemenea, în scopul orientării dezvoltării economico-sociale în direcția dorită de organele de
decizie politică, au fost create instituții și instrumente financiare, au fost adoptate reglementări
și normative financiare, au fost elaborate tehnici și metode financiare de lucru care au fost
încorporate în mecanismul de conducere a economiei. Mai ales după marea criză economică
mondială din 1929-1933, impozitele, taxele, împrumuturile publice, alocațiile, subvențiile și
transferurile bugetare au devenit instrumente de intervenție a statului în economie, alături de
prețuri și tarife, credit și dobânzi și alte categorii specifice economiei de piață.

Efectele utile ale acțiunilor sociale, economice și de altă natură, finanțate din fondurile publice,
nu sunt direct proporționale cu efortul cerut de acestea. De aceea, perfecționarea deciziilor
financiare ale autorităților publice constituie o preocupare de cea mai mare actualitate și
importanță în toate țările.

Amploarea rolului reglator al autorităților publice în economie diferă de la o țară la alta și de la

o perioadă la alta. Intervenția acestora în vederea corectării anumitor fenomene economice este
contestată de către unii economiști pe motiv că economia de piață se poate autoregla, în timp
ce alții o consideră inevitabilă și binevenită.

15