Tratatul, atât din punctul de vedere al procesului său de formare, cât şi al frecvenţei cu care

intervine în relaţiile internaţionale, este – prin raport cu cutuma – izvorul cel mai important al
dreptului internaţional contemporan. Sporirea numărului şi importanţa tratatelor
internaţionale se explică, printre altele, prin creşterea numărului statelor, apariţia a numeroase
organizaţii internaţionale, ca şi diversificarea, in general, a domeniilor cooperării
internaţionale, ca şi complexitatea acestora.

După cel de-al doilea război mondial, multe din tratatele internaţionale încheiate au caracter
multilateral sau chiar universal şi urmăresc reglementarea raporturilor dintre state în domenii
de mare însemnătate. Tratatul poate fi definit ca forma expresă de manifestare a acordului de
voinţă dintre două sau mai multe state, încheiat în scopul de a crea, a modifica sau a abroga
norme de drept internaţional.

Ca izvor de drept tratatul internaţional prezintă substanţiale avantaje faţă de cutuma

internaţională:
– se stabilesc cu precizie normele de drept recunoscute de statele care se angajează să le
respecte;
– crearea unor noi norme de drept internaţional se poate realiza în termen mai scurt decât pe
cale cutumiară, când sunt necesare adesea decenii sau secole;
– prin tratate internaţionale se pot reglementa domenii noi ale relaţiilor internaţionale
(dreptul cosmic, energia nucleară, mediul înconjurător etc.).

Nu orice tratat încheiat între două sau mai multe state poate fi izvor de drept.Pentru ca un
tratat să fie izvor de drept trebuie ca el însuşi să fie licit, deci să nu contravină principiilor
fundamentale ale dreptului internaţional şi normelor de bază ale acestuia, de la a căror
aplicare nu se poate deroga, cunoscute sub numele de jus cogens. El trebuie, de asemenea, să
nu fie lovit de nulitate pentru vicii de consimţământ.Sunt ilicite, sub acest ultim aspect, în
primul rând, tratatele impuse prin forţă.