Unitatea de învățare nr.

Legislația română în materie de tratate

CUPRINS
6.1. Scopul legii
6.2. Clasificarea operată de legea nr. 590/2003 privind tratatele
6.3. Proceduri pentru încheierea tratatelor în legislația română
6.4. Publicarea tratatelor și a informațiilor referitoare la acestea
6.5. Procedura în cadrul tratatelor „mixte”
6.6. Lucrare de verificare pentru unitatea de învățare nr. 10
Bibliografie minimală

Obiectivele unității de învățare nr. 6:

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi:

- să înțelegeți scopul Legii nr. 590/2003 privind tratatele
- să înțelegeți clasificarea operată de lege
- să cunoașteți principalele proceduri prevăzute de lege
- să cunoașteți importanța publicării unor informații referitoare la tratate în Monitorul Oficial
- să observați regimul distinct ale acordurilor „mixte”

6.1. Scopul legii

Scopul Legii nr. 590/2003 este reprezentat de două elemente: (i) cel mai important, reglementarea de
proceduri administrative interne care stau „în spatele” etapelor încheierii unui tratat de către România și
(ii) stipularea unor prevederi importante pentru aplicarea în dreptul intern a tratatelor. Al doilea scop a
făcut obiectul capitolului precedent, motiv pentru care ne propunem ca în continuare să tratăm doar primul
scop – stipularea de proceduri interne pentru fiecare etapă a încheierii tratatelor.
Se observă un „paralelism” − chiar dacă nu perfect, între etapele încheierii tratatelor din dreptul
internațional și procedurile pentru fiecare etapă, reglementate de legea internă. Ceea ce constatăm este că
nu trebuie să existe o coincidență între cele două reglementări: dreptul internațional conține norme foarte
flexibile, „reziduale”, care pun accent principal pe consimțământul statelor, în timp ce legea română
conține proceduri administrative obligatorii pentru autoritățile care particip la procesul încheierii tratatelor.
De exemplu, norma de drept internațional este că un tratat se ratifică dacă prevede exprimarea
consimțământului prin ratificare, dacă se stabilește în alt mod că statele care au participat la negociere au
convenit că ratificarea este necesară sau dacă un reprezentant al unui stat a semnat sub rezerva ratificării
sau intenția de a semna sub rezerva ratificării rezultă din instrumentul de depline puteri sau a fost
exprimată în cadrul negocierilor. Spre deosebire de aceasta, legislația privind tratatele prevede în detaliu
categoriile de tratate care se ratifică și modul cum se realizează ratificarea.
Astfel, Legea nr. 590/2003 reglementează proceduri pentru aprobarea internă a negocierii și semnării,
exprimarea consimțământului, intrarea în vigoare. O trăsătură esențială a legii este că aceasta stabilește
proceduri diferite în funcție de „nivelul” încheierii tratatelor. În raport cu „nivelul” tratatului, se va aplica
o anumită procedură pentru aprobarea negocierii și semnării, și se va aplica o anumită modalitate de
exprimare a consimțământului.
6.2. Clasificarea operată de legea nr. 590/2003 privind tratatele

Legea română privind tratatele, Legea nr. 590/2003, consacră o clasificare între „tratatele la nivel de
stat, tratatele la nivel de guvern și tratatele la nivel departamental”. Insistăm asupra acestei clasificări
deoarece ea reprezintă unul dintre elementele foarte importante (am putea spune „centrale” ale legii) și este
larg utilizată în practica instituțiilor din România. Este adevărat, această clasificare reflectă practica
internațională.
În practică, tratatele – mai ales bilaterale − se intitulează „Tratat între România și Republica X” sau
„Acord între Guvernul României și Guvernul Regatului Y” sau „Acord între Ministerul Economiei din
România și Ministerul Economiei din Statul Z”. Această practică nu este „creația” părții române – ea
reflectă modul în care statele redactează tratatele la nivel internațional. În afară de titlu, diferă formula cu
care începe preambulul [„România și Republica X, denumite în continuare părțile contractante”/„Guvernul
României și Guvernul Republicii Y, denumite în continuare (...)”] și formula care însoțește semnăturile
reprezentanților părților („Pentru România, Pentru Republica X”/„Pentru Guvernul României/Pentru
Guvernul Republicii X”). Ceea ce trebuie să identificăm sunt consecințele juridice pe care le produc aceste
„variații” în practica internațională. În dreptul românesc, această practică a statelor referitoare la redactarea
tratatelor a generat o reglementare cu anumite consecințe juridice în plan intern.
Clasificarea își are originea în art. 91 alin. (1) din Constituţia României a continuat diferențierea
realizată de cele două articole de mai sus: „Preşedintele încheie tratatele internaţionale în numele
României, negociate de Guvern, şi le supune spre ratificare Parlamentului, într-un termen rezonabil.
Celelalte tratate şi acorduri internaţionale se încheie, se aprobă sau se ratifică potrivit procedurii stabilite
de lege”. Se constată că în art. 91 apar prezentate „în opoziție” sau „în antiteză”: pe de o parte, tratatele „în
numele României”, și, pe de altă parte „celelalte tratate şi acorduri”. Credem că această clasificare operată
la nivelul legii, în tratate „la nivel de stat, la nivel de guvern și la nivel departamental” își are originea,
fundamentul juridic, în art. 91 din Constituție. Considerăm, totodată, că tot din norma constituţională din
art. 91 alin. (1) rezultă şi obligaţia ratificării tratatelor la nivel de stat („în numele României”).
Clasificarea este reluată în Legea nr. 590/2003. Capitolul I al legii se intitulează „Definiţii şi tipuri de
tratate”. Tratatul este definit, conform 1 lit. a) ca „actul juridic, indiferent de denumire sau de formă, care
consemnează în scris un acord la nivel de stat, la nivel guvernamental sau la nivel departamental [...]
Detalierea clasificării se regăseşte în art. 2 (care face parte din secţiunea intitulată „Categorii de
tratate”): „România, Guvernul României, precum şi ministerele şi alte autorităţi ale administraţiei publice
centrale, pentru care această atribuţie este expres prevăzută de legislaţia în vigoare, pot încheia tratate la
nivel de stat, tratate la nivel guvernamental, respectiv tratate la nivel departamental”.
Legea nr. 590/2003 nu specifică expres criteriul după care se realizează clasificarea între aceste
„tipuri” sau „categorii” de tratate. Definiția tratatului din art. 2 ar putea duce la o concluzie „superficială”
că tipul de tratat se stabilește în funcție dacă tratatul ar încheiat „de România, Guvernul României sau de
un minister sau o autoritate publică centrală”.
Adevăratul criteriu pe care se bazeaz[ clasificarea este forma tratatului. Prin „formă” înțelegem
modul de redactare a titlului, preambulului și clauzelor de semnătură. Astfel, un tratat la nivel de stat va
avea ca titlu „Tratat/Convenție/Acord între România și Republica X privind (...)”, preambulul va începe cu
„România și Republica X, denumite în continuare Părțile Contractante (...)”, iar formula de semnătura va
menționa „Pentru România” și „Pentru Republica X”. Un tratat la nivel guvernamental va avea ca titlu
„Tratat/Acord între Guvernul României și Guvernul Republicii X privind (...)”, preambulul va începe cu
„Guvernul României și Guvernul Republicii X, denumite în continuare Părți (...)”, iar formula de
semnătură va menționa „Pentru Guvernul României” și „Pentru Guvernul Republicii X”. În mod similar,
un tratat la nivel departamental va indica un minister sau o altă autoritate, atât în titlu, cât și în debutul
preambulului și la formula de semnătură.
Alte state fie nu cunosc această clasificare, în funcție de „nivelul tratatului”, fie folosesc alte clasificări
care sunt clasificări de drept constituțional (evident, conform dreptului internațional, „international
agreements other than treaties” din dreptul american, sunt „tratate”). În consecință, clasificarea tratatelor
în funcție de „nivel” apare o clasificare de drept constituțional și administrativ român, care poate avea
drept criteriu un criteriu formal: modul de redactare a titlului, preambulului și formulei de semnătură.
Relevanța în dreptul internațional al clasificării tratatelor în tratate în funcție de „nivelul
acestora” este nulă. Subiectul de drept internațional este doar statul, prin urmare, indiferent de „nivelul”
încheierii tratatului, acesta creează obligații pentru stat, ca subiect de drept internațional. Anthony Aust
arată că „nu există nicio diferență în dreptul internațional între tratatele încheiate în numele statului și
cele încheiate în numele guvernelor, ministerelor sau agențiilor, pentru că un tratat încheiat de guvern,
minister sau agenție obligă statul”. Faptul că figurează ca „părți” statele, guvernele sau ministerele este
doar un element de formă: subiectul de drept internațional obligat este întotdeauna statul.
De altfel, dreptul internațional nu cunoaște această clasificare. Ea nu se întâlnește nici în Convenția de
la Viena privind dreptul tratatelor, nici în lucrările Comisiei de Drept Internațional care au precedat această
Convenție. Nu putem considera, de asemenea, că „guvernele” sau „ministerele” sunt subiecte de drept
internațional. În consecință, nu putem fi de acord în niciun mod cu ideea că acordurile la nivel de guvern
sau departamental angajează doar guvernul sau departamentul în cauză.
Cităm comentariul Legii nr. 590/2003, în anul adoptării acesteia acesteia: „conform dreptului
internațional public, statele sunt cele care au personalitate de drept internațional public și, în consecință,
capacitatea de a încheia tratate”. Explicația dată clasificării ține, așa cum apreciam mai sus, de dreptul
intern: „Cu toate acestea, la nivel național, competența statului de a încheia tratate poate fi delegată
organelor sale (guvern, ministere sau instituții)”.

Temă de reflecție nr. 6.1.

Identificați, în Monitorul Oficial, un tratat la nivel de stat și un tratat la nivel de guvern la care România
este parte.

6.3. Proceduri pentru încheierea tratatelor în legislația română

6.3.1. Aprobarea negocierii și semnării

Prezentând în mod sintetic: pentru tratatele la nivel de stat, aprobarea negocierii se emite de
Președinte, iar pentru tratatele la nivel guvernamental și departamental, aprobarea inițierii
negocierii se emite de Guvern. După finalizarea negocierii, în vederea semnării tratatului, aprobarea
semnării urmează o procedură similară: semnarea unui tratat la de stat se aprobă de Președinte, iar
semnarea unui tratat la nivel guvernamental și departamental, de Guvern.
În cazul tratatelor la nivel de stat, formularea exactă a legii stipulează în ceea ce privește procedura că
actul prin care se aprobă negocierea, respectiv semnarea, „este însuşit de către Guvernul României prin
semnătura primului-ministru, după care va fi înaintat spre aprobare Preşedintelui României”.
Actul administrativ prin care se aprobă inițierea negocierii, respectiv semnării se numește
„memorandum”, iar legea prevede norme detaliate cu privire la instituțiile care inițiază memorandumul,
cele care îl avizează, precum și conținutul acestuia. Un element important pe care îl remarcăm este că acest
memorandum va trebui întotdeauna să aibă în anexă textul tratatului: în cazul negocierii, propunerea de
text a părții române, iar în cazul semnării, textul tratatului rezultat în urma negocierii. Întrebarea care se
pune poate fi următoarea: odată aprobat un text, anexat memorandumului privind aprobarea semnării, mai
pot interveni modificări? De regulă, răspunsul ar fi nu. În mod cert, pot interveni corecturi ale erorilor
materiale. În niciun caz nu recomandăm să se facă modificări atunci când consimțământul urmează a fi
exprimat prin semnare. În cazul în care tratatul este supus aprobării sau ratificării, chiar dacă legea nu
permite modificări față de textul aprobat, o modificare nesemnificativă, care nu afectează fondul (cum ar fi
în preambul, spre exemplu), ar putea fi „acoperită” prin actul de exprimare a consimțământului.
Bineînțeles, nu recomandăm o astfel de soluție.
În orice caz, legea oferă o marjă de flexibilitate suplimentară prin reglementarea posibilității ca
memorandumurile pentru aprobarea negocierii, respectiv semnării, să fie redactate „într-un singur
document”: „În mod excepţional, datorită urgenţei semnării tratatului şi numai dacă există suficiente
elemente să se considere că textul convenit sau adoptat al tratatului nu va conţine diferenţe substanţiale
de fond faţă de propunerea de text a părţii române − în cazul unui tratat bilateral sau faţă de textul de la
care se porneşte în negocieri − în cazul unui tratat multilateral, respectiv faţă de elementele de mandat
ale părţii române, se poate elabora un memorandum comun pentru aprobarea negocierii şi semnării”.

Temă de reflecție nr. 6.2.

În cazul în care negociatorii aleg ca un tratat să fie la ”nivel de stat” în loc de ”nivel de guvern”, dacă
tratatul va avea text identic, se vor aplica proceduri diferite pentru aprobarea negocierii sau semnării?
 6.3.2. Exprimarea consimțământului

În dreptul internațional, am arătat că toate modalitățile de exprimare a consimțământului sunt „pe

picior de egalitate”, în sensul că nu există o prezumție în sensul unei anumite modalități de exprimare a
consimțământului – cum ar fi, spre exemplu, în sensul necesității ratificării unui tratat. În legea nr.
590/2003 situația nu este aceasta: exprimarea consimțământului se face, „după caz”, prin ratificare,
aprobare, aderare sau acceptare, dar consimțământul prin semnare se poate exprima doar în „cazuri
excepționale”, enumerate de lege. Caracterul „excepțional” al semnării este o chestiune de drept român, nu
de drept internațional: legea română restricționează posibilitatea ca statul român să exprime
consimțământul prin semnare, pentru a nu da posibilitatea reprezentanților statului să angajeze obligații
internaționale fără o „asigurare suplimentară” – în condițiile în care dreptul internațional ar fi permis acest
lucru.

(i) Opțiunea dintre ratificare și aprobare. În dreptul internațional, cele două forme de exprimare a
consimțământului au efect egal. Nu există nicio diferență de fond între ele: diferența poate fi doar de
formă, legat de cine semnează instrumentul de ratificare sau de aprobare (șeful statului sau executivul). În
dreptul internațional, esențial este „instrumentul de ratificare, aprobare sau acceptare”. În dreptul
internațional, ratificarea presupune redactarea unui „instrument” de ratificare și schimbul sau notificarea
acestuia. Aprobarea este similară, diferă doar forma „instrumentului”.
În dreptul român, diferența dintre ratificare și aprobare este reglementată de lege. În primul rând,
ratificarea este definită ca „modalitatea de exprimare a consimţământului de a deveni parte la un tratat
care a fost semnat de partea română, prin adoptarea unei legi de ratificare de către Parlament sau, în
condiţiile legii, prin ordonanţă de urgenţă a Guvernului”, iar aprobarea ca „modalitatea de exprimare a
consimţământului de a deveni parte la un tratat care a fost semnat de partea română, prin adoptarea unei
hotărâri de aprobare de către Guvern”. Prin urmare, ceea ce diferă este actul normativ intern în temeiul
căruia se exprimă consimțământul statului român de a deveni parte la tratat.
Legea nr. 590/2003 oferă răspunsul la întrebarea „care tratate sunt supuse ratificării”. Regula generală
este următoarea: tratatele „la nivel de stat” sunt supuse întotdeauna ratificării, tratatele „la nivel
guvernamental” și „la nivel departamental” sunt supuse, de regulă, aprobării.
De la această regulă există excepții. În primul rând, se observă că distincția între ratificare și aprobare
(adică între exprimarea consimțământului prin adoptarea unei legi sau prin adoptarea unei hotărâri de
guvern), depinde de criteriul formal al „nivelului” tratatului. Dacă un tratat în domeniul cultural este la
nivel de stat – va fi ratificat prin lege, iar dacă este la nivel de guvern – el va fi aprobat prin hotărâre a
guvernului, conținutul fiind identic. Nu ar fi normal ca alegerea „discreționară” de către negociatori a
„nivelului” să determine alegerea între adoptarea unei legi sau a unei hotărâri a guvernului. Pentru a
remedia „parțial” această dificultate, legea impune ca tratatele la nivel guvernamental care
reglementează anumite domenii mai importante să fie, de asemenea, ratificate prin lege. Aceste domenii
sunt exhaustiv enumerate în art. 19 alin. (1), literele b)-h), text pe care în reproducem având în vedere
importanța și frecventa aplicare practică a acestora:

(1) Se supun Parlamentului spre ratificare prin lege următoarele categorii de tratate:
a) tratatele la nivel de stat, oricare ar fi domeniul de reglementare al acestora;
b) tratatele la nivel guvernamental care se referă la cooperarea politică sau care implică angajamente
cu caracter politic;
c) tratatele la nivel guvernamental care se referă la cooperarea cu caracter militar;
d) tratatele la nivel guvernamental care se referă la teritoriul de stat, inclusiv regimul juridic al
frontierei de stat, precum şi la zonele asupra cărora România exercită drepturi suverane şi
jurisdicţie;
e) tratatele la nivel guvernamental care se referă la statutul persoanelor, drepturile şi libertăţile
fundamentale ale omului;
f) tratatele la nivel guvernamental care se referă la participarea în calitate de membru la organizaţii
internaţionale interguvernamentale;
g) tratatele la nivel guvernamental care se referă la asumarea unui angajament financiar care ar
impune sarcini suplimentare la bugetul de stat;
h) tratatele la nivel guvernamental ale căror dispoziţii fac necesară, pentru aplicare, adoptarea unor
noi dispoziţii normative având forţă juridică de lege ori a unor legi noi sau amendarea legilor în
vigoare şi cele care prevăd în mod expres cerinţa ratificării lor.
 În ceea ce privește tratatele la nivel guvernamental, acestea se aprobă, dacă nu se încadrează în excepția
prevăzută de art. 19 alin. (1) lit. b)-h) (domeniile „mai importante”). Legea conține prevederi detaliate cu
privire la conținutul hotărârii de aprobare și a notei de fundamentare. De asemenea, sunt supuse aprobării
tratatele la nivel departamental.

(ii) Cum se realizează ratificarea? Și pentru a răspunde la această întrebare „nivelul” tratatului este
relevant. Tratatele la nivel de stat se ratifică întotdeauna prin lege, adoptată de Parlament. Ratificarea prin
ordonanță a guvernului (ordonanță „simplă”) este interzisă expres de art. 19 alin. (2) din Legea nr.
590/2003 (reglementarea anterioară, Legea nr. 4/1991 era mai permisivă din punctul acesta de vedere).
Legea nr. 590/2003 dă posibilitatea ratificării unui tratat doar dacă este la nivel guvernamental prin
ordonanță de urgență, art. 19 alin. (3) prevăzând: „În situaţii extraordinare, tratatele prevăzute la alin. (1)
lit. b)-h), a căror reglementare nu poate fi amânată, vor putea fi ratificate prin ordonanţe de urgenţă ale
Guvernului, sub condiţia justificării temeinice a urgenţei ratificării”.

(iii) Exprimarea consimțământului prin semnare și efectuarea schimbului de note sau scrisori.
Legislația română este restrictivă în ceea ce privește exprimarea consimțământului prin semnare. Astfel,
regula generală ar fi că nu este posibilă exprimarea consimțământului prin semnare, excepția fiind
reprezentată de cele cinci categorii expres prevăzute de lege, în art. 26 din Legea nr. 590/2003:

a) tratatele la nivel guvernamental sau departamental care se încheie în aplicarea unor tratate în
vigoare care prevăd expres această posibilitate;
b) protocoalele de cooperare la nivel departamental pe care le încheie Ministerul Afacerilor Externe
al României cu ministerele afacerilor externe ale altor state;
c) programele de cooperare la nivel guvernamental şi departamental în domeniul educaţiei, culturii,
sportului, cercetării, pe termen de cel mult 5 ani, fără posibilitatea prelungirii automate a
valabilităţii;
d) tratatele prin care se acordă asistenţă financiară nerambursabilă din partea Uniunii Europene sau
a statelor membre, inclusiv cele care implică o contribuţie a părţii române, şi care sunt negociate şi
semnate de reprezentanţii ministerului care gestionează problematica integrării europene, în calitate
de coordonator naţional al asistenţei financiare nerambursabile, respectiv cele privind participarea la
programe comunitare;
e) tratatele, altele decât cele menţionate la lit. d), prin care se acordă asistenţă financiară
nerambursabilă, precum şi cele la nivel guvernamental sau departamental care reglementează
derularea unor proiecte de specialitate sau cu caracter tehnic, cu sprijinul financiar al partenerului
străin.

Art. 26 este introdus în secțiunea „intrarea în vigoare” și prevede că aceste cinci categorii de tratate pot
„intra în vigoare la data semnării”. Formula a fost preluată din textul propriu zis al tratatelor de acest tip.
Apreciem că formula corectă ar fi fost în sensul că se poate exprima consimțământul prin semnare cu
privire la aceste tratate, articolul în cauză găsindu-și locul, mai curând, în secțiunea referitoare la
exprimarea consimțământului.
O situație foarte asemănătoare cu exprimarea consimțământului prin semnare este exprimarea
consimțământului prin semnarea unei note sau a unei scrisori și efectuarea schimbului acestora (mai exact
transmiterea notei sau scrisorii). Legea nr. 590/2003 prevede această posibilitate în art. 29, cuprins în
secțiunea intitulată „Tratatele în formă simplificată, încheiată prin schimb de note sau scrisori”: aceste
tratate „intră în vigoare la data efectuării schimbului sau la alt moment prevăzut de acestea, fără a mai fi
supuse ratificării sau aprobării ulterioare”. În afara prevederilor în conformitate cu care singura autoritate
competentă să încheie astfel de tratate este Ministerul Afacerilor Externe, ceea ce este relevant este că
singura limită prevăzută este că recurgerea la exprimarea consimțământului prin semnare se poate face în
cadrul tuturor tratatelor, cu excepția celor pentru care ratificarea este necesară (adică acelor „la nivel de
stat” și a celor „la nivel guvernamental” care reglementează anumite domenii importante).

Temă de reflecție 6.3.

Identificați în Monitorul Oficial un tratat la care România este parte pentru care s-a exprimat
consimțământul prin semnare.
 6.3.3. Aplicarea provizorie

Dreptul internațional oferă posibilitatea statelor de a conveni asupra aplicării provizorii a unui tratat.
Dreptul intern român este cel care restricționează posibilitatea ca statul român să fie de acord cu aplicarea
provizorie a anumitor categorii de tratate. Art. 27 alin. (1) din Legea nr. 590/2003 prevede:„Tratatele
semnate la nivel guvernamental care nu trebuie supuse ratificării conform art. 19 alin. (1) şi, respectiv, la
nivel departamental se pot aplica cu titlu provizoriu de la data semnării, fie în întregime, fie în ceea ce
priveşte unele dispoziţii ale acestora, cu condiţia includerii în tratat a unei prevederi exprese în acest sens,
urmând ca procedura de aprobare să fie îndeplinită în cel mai scurt timp”.
Se observă că sfera tratatelor care pot face obiectul aplicării provizorii de la data semnării este cea
tratatelor care nu trebuie supuse ratificării. Este permisă și aplicarea provizorie parțială. De asemenea,
deși legea prevede că aplicarea provizorie se va face de la data semnării, credem că nimic nu împiedică
părțile să convină ca aplicarea provizorie să se facă de la o dată ulterioară semnării.
Deși alin. (1) al art. 27 delimitează suficient de clar sfera tratatelor pentru care aplicarea provizorie este
interzisă, pentru maxim de claritate, legea interzice expres aplicarea provizorie de la data semnării a
tratatelor la nivel de stat și a tratatelor la nivel guvernamental care fac necesară ratificarea conform art. 19
alin. (1) lit. b)-h). Din acest punct de vedere, legea este destul de strictă: în privința unui tratat care face
obiectul ratificării, statul român are o limitare internă care îi interzice aplicarea provizorie de la data
semnării.

6.3.4. Intrarea în vigoare, modificarea și încetarea valabilității

În afara exprimării consimțământului prin semnare, secțiunea din Legea nr. 590/2003 referitoare la
intrarea în vigoare reia unele elemente din practica statelor. În primul rând, legea precizează că „tratatele
intră în vigoare în conformitate cu prevederile cuprinse în acestea”. Interpretând această prevedere, putem
susține că, în principiu, tratatele la care România devine parte trebuie să conțină prevederi cu privire la
intrarea în vigoare: nu este avută în vedere situația reglementată de art. 24 alin. (2) din Convenția de la
Viena din 1969 privind dreptul tratatelor, când tratatul nu prevede modalitatea de intrare în vigoare.
De asemenea, reflectând practica internațională, se specifică faptul că tratatele bilaterale „la nivel de
stat” intră în vigoare la data schimbului instrumentelor de ratificare, la termenul prevăzut de tratat sau
printr-o altă modalitate prevăzută de acesta (formulă suficient de flexibilă), iar tratatele bilaterale la „nivel
guvernamental sau departamental” la data ultimei notificări prin care se comunică celeilalte părţi
îndeplinirea procedurilor interne necesare pentru intrarea în vigoare, la termenul prevăzut de tratat
de la data ultimei notificări sau printr-o altă modalitate prevăzută de tratat. Considerăm că aceste
norme sunt „indicative” și au rolul de a „ghida” practica României.
Ceea ce credem că este important este faptul că legea conține prevederi cu privire la redactarea
instrumentelor de ratificare, aderare, aprobare sau acceptare. Se realizează „diferența” în funcție de
nivelul tratatelor: pentru tratatele la nivel de stat, instrumental de ratificare, aderare sau acceptare „se
redactează de către Ministerul Afacerilor Externe, se semnează de către Preşedintele României, se
contrasemnează de către ministrul afacerilor externe şi se învestesc cu sigiliul de stat”. În cazul
instrumentelor de aprobare, aderare sau acceptare cu privire la tratatele la nivel guvernamental, „dacă este
cazul”, acestea se redactează de către Ministerul Afacerilor Externe, se semnează de către primul-ministru
al Guvernului, se contrasemnează de către ministrul afacerilor externe şi se învestesc cu sigiliul de stat. În
practică, instrumentele de aprobare sau aderare pentru tratatele la nivel guvernamental se redactează foarte
rar. De asemenea, în cazul tratatelor bilaterale la nivel de stat, se redactează instrument de ratificare numai
dacă tratatul prevede efectuarea „schimbului instrumentelor de ratificare”. În cazul în care tratatul prevede
că „intră în vigoare la data ultimei notificări privind îndeplinirea procedurilor interne”, se redactează doar o
notificare pe cale diplomatică, nu și instrument de ratificare.
În ceea ce privește modificarea și încetarea valabilității tratatelor, Legea nr. 590/2003 este cea care
impune „simetria formelor” sau „teoria actului contrar” – procedura referitoare la „negociere și semnare” –
dacă este cazul – și în special cea referitoare la exprimarea consimțământului trebuie să coincidă, în ceea
ce privește tratatul inițial și tratatul modificator sau actul prin care se scoate din vigoare un tratat. Dreptul
internațional nu recunoaște teoria „simetriei formelor”, aceasta fiind o regulă de drept intern. În România,
legea internă este cea care impune simetria – mai exact a procedurilor.
În cazul încetării tratatelor, legea are în vedere aplicarea unei proceduri similare pentru încetarea prin
următoarele forme: acordul părților și denunțare (renunțare sau retragere – ambele fiind „denumiri” ale
denunțării). În cazul încetării unui tratat prin acordul părților, procedura apare a fi similară încheierii unui
„nou tratat”: se aprobă negocierea și semnarea prin memorandum (semnarea poate fi „înlocuită” cu schimb
de note sau scrisori), se semnează tratatul privind încetarea prin acordul părților (sau se efectuează
schimbul de note sau scrisori), apoi se exprimă consimțământul (poate fi necesară ratificarea sau
aprobarea), se notifică îndeplinirea procedurilor pentru intrarea în vigoare (a tratatului privind încetarea
prin acordul părților) și abia la momentul intrării în vigoare a „actului contrar”, se consideră că primul
tratat și-a încetat valabilitatea. În cazul denunțării (sau retragerii), înainte de efectuarea oricărui demers,
trebuie adoptat un act normativ similar celui prin care s-a exprimat consimțământul (sau în cazul tratatelor
pentru care consimțământul s-a exprimat prin semnare sau efectuarea schimbului de note sau scrisori un
„memorandum”). Dacă tratatul a fost ratificat, trebuie adoptată o lege privind denunțarea, iar dacă tratatul a
fost aprobat, o hotărâre de Guvern. După intrarea în vigoare a actului normativ (sau administrativ) care în
dreptul intern este „actul contrar” celui prin care s-a exprimat consimțământul, se trimite notificarea
privind denunțarea (sau retragerea), care își produce efecte în conformitate cu prevederile tratatului.

6.4. Publicarea tratatelor și a informațiilor referitoare la acestea

În mai multe secțiuni ale Legii nr. 590/2003 se face referire la publicarea tratatelor sau informațiilor
referitoare la acestea în Monitorul Oficial. Considerăm importantă discutarea acestor motive, pentru că
principiul publicității izvoarelor de drept este foarte important pentru aplicarea acestora în dreptul intern.
Astfel, dacă argumentăm că tratatele reprezintă per se izvoare de drept în sistemul de drept românesc,
trebuie descris mecanismul prin care se realizează publicitatea corespunzătoare a acestora. De asemenea,
faptul că un tratat este publicat în Monitorul Oficial (de exemplu, împreună cu legea de ratificare) nu
însemnă că acesta este în vigoare, deoarece intrarea în vigoare poate depinde și de ratificarea de către
statul partener (în cazul tratatelor bilaterale) sau de un număr minim de state, prevăzut de tratat, în cazul
tratatelor multilaterale. De aceea, în cazul tratatelor, este necesară asigurarea publicității corespunzătoare a
mai multor elemente decât textul tratatului: în special data intrării în vigoare și data ieșirii din vigoare.
Pentru tratatele cu privire la care exprimarea consimțământului se face prin adoptarea unui act
normativ, care poate fi lege (de ratificare, aderare, acceptare) sau hotărâre a guvernului (de aprobare, și mai
rar de aderare sau acceptare), lucrurile sunt simple. Art. 24 din Legea nr. 590/2003 prevede: „După
adoptare, actul normativ de ratificare, aprobare, aderare sau acceptare se publică, fără plată, în Monitorul
Oficial al României, Partea I, însoţit de textul în limba română al tratatului” (s.n.). Este adevărat, alin. (2)
al acestui articol conține și o excepție, în sensul că „În cazuri temeinic justificate, Parlamentul şi, respectiv,
Guvernul pot hotărî ca textele anumitor tratate să nu fie publicate în Monitorul Oficial al României, Partea
I, acestea urmând să fie comunicate tuturor instituţiilor interesate”. Credem că nepublicarea tratatului nu
echivalează cu faptul că acest tratat este „secret” și că, într-adevăr, recurgerea la această practică trebuie
limitată cât mai mult posibil. Din fericire, după adoptarea Legii nr. 590/2003 nu s-a constat de către autorul
prezentei lucrări recurgerea la această posibilitate. Probleme pot apărea în legătură cu tratatele încheiate
înainte de 1989, când practica era ca, în numeroase cazuri, numai actul de ratificare sau aprobare să fie
publicat în Buletinul Oficial, nu și textul tratatului. Astfel, unele tratate au fost publicate la peste 30 de ani
de la semnarea lor, tocmai pentru a respecta principiul publicității actelor normative și a elimina
dificultățile de aplicare în practică.
În cazul în care consimțământul la un tratat se exprimă prin semnare sau efectuarea unui schimb de
note sau scrisori, nu se adoptă niciun act normativ legat de exprimarea consimțământului (se adoptă un act
administrativ – memorandum – pentru aprobarea semnării sau a efectuării schimbului de note;
memorandumul menționează că tratatul urmează să intre în vigoare la data semnării sau la efectuarea
schimbului de note, dar acest act nu se publică). De aceea, este nevoie de publicarea textului Acordului,
întrucât „aplicarea şi respectarea dispoziţiilor tratatelor în vigoare reprezintă o obligaţie pentru toate
autorităţile statului român, inclusiv autoritatea judecătorească, precum şi pentru persoanele fizice şi
juridice române sau aflate pe teritoriul României”.
Ceea ce trebuie să subliniem, în aceste cazuri, este că ordinul ministrului afacerilor externe nu este
actul prin care se exprimă consimțământul, rolul ordinului fiind doar a dispune publicarea fără plată
în Monitorul Oficial.
Un alt element care trebuie să facă obiectul publicării este data intrării în vigoare a tratatelor. Simpla
publicare a unui tratat împreună cu legea de ratificare sau hotărârea de aprobare nu semnifică faptul că
tratatul este în vigoare. De aceea, după intrarea în vigoare a tratatelor, se publică în Monitorul Oficial, prin
ordin al ministrului afacerilor externe, un anunț privind intrarea în vigoare.
Aplicarea provizorie creează în dreptul internațional aceleași obligații ca și cum tratatul ar fi în vigoare,
de aceea presupune necesitatea ca tratatul să fie publicat – anterior exprimării consimțământului. Astfel,
art. 28 alin. (2) din Legea nr. 590/2003 prevede: „Prin ordin al conducătorului ministerului iniţiator al
procedurii de semnare se va dispune publicarea, fără plată, în Monitorul Oficial al României, Partea I, a
textelor tratatelor [care se aplică provizoriu] în termen de cel mult 10 zile lucrătoare de la data semnării
tratatului”.
Un alt moment relevant în „viața tratatelor” cu privire la care apare necesitatea publicării unui anunț
este încetarea valabilității. Aceasta se face cunoscută prin ordin al ministrului afacerilor externe, în
Monitorul Oficial – termenul (de recomandare) reglementat de lege fiind de 10 zile lucrătoare de la data
încetării valabilității sau constatării acesteia. Anunțul se face indiferent de cauza de încetare. În cazul
denunțării, anunțul se poate face, bineînțeles, înainte ca notificarea privind denunțarea să producă efecte, în
conformitate cu prevederile tratatului.
O prevedere cu caracter general cu privire la anunțarea unor elemente în legătură cu tratatele este art.
38 alin. (4): „Prin ordin al ministrului afacerilor externe se fac cunoscute date şi informaţii privind
evoluţiile survenite în privinţa tratatelor încheiate de România, precum şi textele tratatelor revizuite,
care se publică, fără plată, în Monitorul Oficial al României, Partea I”. Prevederea poate fi foarte utilă
pentru că permite aducerea la cunoștință a unei palete foarte largi de elemente, cum ar fi: publicarea unor
documente de punere în aplicare a tratatelor cu privire la care nu ar fi existat obligația publicării sau
publicarea textului unor tratate încheiate înainte de 1989 care nu au fost publicate la momentul încheierii
lor.

6.5. Procedura în cadrul tratatelor „mixte”

O dată cu aderarea la Uniunea Europeană, România participă la aşa-numitele „acorduri mixte” care,
deşi nu sunt definite de tratatele constitutive ale Uniunii Europene, reprezintă o realitate practică din
primele faze ale integrării europene (de exemplu, acordul de asociere încheiat în 1961 cu Grecia a fost un
acord mixt).
Acordurile „mixte” reprezintă tratate la care, din punct de vedere formal, „pe de o parte”, au calitatea
de părţi Uniunea Europeană şi statele membre, şi, „pe de altă parte”, unul sau mai multe state terţe sau
organizaţii internaţionale. Aceste acorduri prezintă trăsături specifice, care au generat necesitatea adaptării
procedurilor interne necesare pentru aprobarea negocierii, a semnării, respectiv exprimarea
consimţământului, reglementate prin Legea nr. 590/2003. Ar fi fost posibile două soluţii: în primul rând,
amendarea Legii nr. 590/2003, prin introducerea unor dispoziţii care să reglementeze situaţia acordurilor
mixte şi, în al doilea rând, emiterea unui act normativ separat, cu caracter de lex specialis în raport cu
Legea nr. 590/2003, care să reglementeze numai situaţia specială a acordurilor mixte. A fost aleasă a doua
soluţie, în pofida dificultăţilor care ar putea fi generate de existenţa a două acte normative separate. Astfel,
a fost adoptată Legea nr. 276/2011 privind procedura prin care România devine parte la tratatele încheiate
între Uniunea Europeană şi statele membre, pe de o parte, şi state terţe sau organizaţii internaţionale pe de
altă parte.
Tratatele mixte sunt negociate de Comisie, în cele mai multe cazuri, sau de Înaltul Reprezentant al UE
pentru afaceri externe şi politica de securitate. Prin urmare, statele membre nu se implică direct în
negocieri. În consecinţă, o aprobare „naţională” de negociere, conform Legii nr. 590/2003, care ar conţine
un mandat pentru delegaţia română şi instrucţiuni specifice pentru aceasta, nu se justifică.
În plus, procedura de aprobare a semnării unui tratat reglementată de Legea nr. 590/2003, presupune,
din punct de vedere administrativ, un termen „nu foarte scurt”. Cauza se regăseşte în prevederile art. 6 alin.
(2) (coroborat cu 13), care prevede că „instituţia iniţiatoare definitivează conţinutul memorandumului şi
(...) pe care le transmite, în original, spre avizare succesivă, instituţiilor avizatoare” (s.n.). În condiţiile în
care termenul dintre finalizarea negocierii unui tratat mixt – negocierea fiind condusă de Comisie – şi
momentul „ceremoniei de semnare” este, adesea, foarte scurt în practica UE, procedura „avizării
succesive” conducea, în practică, la dificultăţi semnificative.
Un alt element care făcea ca Legea nr. 590/2003 să fie dificil de aplicat în cazul tratatelor mixte era
aplicarea provizorie. Cvasi-unanimitatea tratatelor mixte au clauze privind aplicarea provizorie, motivul
fiind termenul lung necesar pentru exprimarea consimţământului de toate statele membre UE. Pentru
România, aceasta prezenta în trecut dificultăţi, din cauza interdicţiei exprese prevăzute de art. 27 alin. (2).
Prin urmare, scopul Legii nr. 276/2011 este reglementarea unui regim derogatoriu faţă de Legea nr.
590/2003, aplicabil în cazul tratatelor mixte. Totuşi, Legea nr. 590/2003 „drept comun”: Legea nr.
276/2011 nu îşi propune să reglementeze toate aspectele procedurale în ceea ce priveşte negocierea,
semnarea, exprimarea consimţământului cu privire la tratatele mixte, ci numai cele care diferă faţă de
Legea nr. 590/2003 (acesta este motivul pentru care poarte ar fi fost mai bine ca cele două acte normative
să reprezinte un singur instrument). În acest sens, trebuie menţionat art. 1 alin. (3), care prevede că
„prezenta lege se completează cu prevederile Legii nr. 590/2003, dacă prin prezenta lege nu se stabileşte
altfel”.
Un prim aspect reglementat de Legea nr. 276/2011 este procedura de negociere. Se prevede expres, la
art. 2 alin. (2), că dispoziţiile Legii nr. 590/2003 privind aprobarea negocierii [art. 3 alin. (1) şi (3)],
precum şi cele privind conţinutul documentelor de aprobare a negocierilor şi desfăşurarea negocierilor (art.
4-12) nu se aplică. Este important ca România să aibă o poziţie nu în negocierea cu partenerul
internaţional, ci în dialogul cu negociatorul european (Comisia sau Înaltul Reprezentant). Astfel, se
prevede că „poziţia promovată de România în procesul decizional european cu privire la negocierea
tratatelor care fac obiectul prezentei legi se adoptă în conformitate cu normele în vigoare privind
sistemul naţional de coordonare a afacerilor europene în vederea participării României la procesul
decizional al instituţiilor Uniunii Europene” [alin. (1) al art. (2)].
Un al doilea aspect derogatoriu faţă de Legea nr. 590/2003 este procedura de aprobare a semnării.
Art. 3 din Legea nr. 276/2011 introduce o procedură de aprobare a semnării „accelerată”. Din punctul de
vedere al autorităţilor care aprobă şi avizează semnarea, procedura este identică cu cea reglementată de
Legea nr. 590/2003: se redactează un memorandum, iniţiat de anumite ministere şi avizat de altele, însuşit
de Guvern şi aprobat de Preşedintele României. Ceea ce diferă este că avizarea de către instituţii se
realizează „concomitent” (nu „succesiv”, ca în Legea nr. 590/2003) şi prin procedura avizului „tacit”
(legea prevede expres că „netransmiterea răspunsului în termen reprezintă aviz favorabil în formă tacită,
fără îndeplinirea vreunei alte formalităţi de către iniţiator”). În practică, avizatorii nu semnează
memorandumul propriu-zis, ci acordă avizul prin transmiterea unei adrese (sau netransmiterea în termenul
prevăzut de lege).
Al treilea element derogatoriu este legat de aplicarea provizorie. În vederea eliminării dificultăţilor
anterioare, legea prevede posibilitatea ca tratatele mixte să poată fi aplicate provizoriu, „cu condiţia
includerii în tratat a unei prevederi exprese în acest sens”. Legea a dorit să „conserve” posibilitatea de a
recurge la practica anterioară a formulării de declaraţii: „în cazul în care, din motive obiective şi cu
respectarea obligaţiilor care decurg din calitatea de stat membru al Uniunii Europene, România decide să
nu aplice provizoriu un tratat [din categoria tratatelor mixte] se va formula o declaraţie în acest sens, la
momentul semnării”.
Un al patrulea element diferit în raport cu Legea nr. 590/2003 este posibilitatea eliberării unor
depline puteri „cu caracter general” reprezentantului permanent al României pe lângă Uniunea
Europeană, care sunt „valabile pe toată durata mandatului acestuia”, scopul eliberării deplinelor puteri
fiind semnarea tratatelor „mixte” – între Uniunea Europeană şi statele membre, pe de o parte, şi state terţe
sau organizaţii internaţionale, pe de altă parte.

6.6. Lucrare de verificare pentru unitatea de învățare nr. 6

Răspundeți la următoarele întrebări grilă:

1. Va fi supus ratificării:
a) un tratat la nivel de stat în domeniul colaborării economice;
b) un tratat la nivel de guvern în domeniul colaborării militare;
c) un tratat la nivel de guvern în domeniul colaborării culturale;

2. În cazul unui tratat la nivel de stat, ratificarea se realizează:

a) numai prin lege;
b) prin lege sau ordonanță de urgență;
c) prin lege, ordonanță de urgență sau ordonanță ”simplă”.

1 a), b), 2 a).

Bibliografie minimală

Ion Gâlea, Dreptul tratatelor, Ed. CH Beck, 2015, p. 366-394

Irina Niță, Comentariu asupra proiectului legii privind tratatele, Revista Română de Drept Internațional, nr.
1/2003

Irina Niță, Bogdan Aurescu, Comentariul Legii nr. 590/2003 privind tratatele (articolele 13-24), Revista
Română de Drept Internațional nr. 2/2005

Irina Niță, Bogdan Aurescu, Comentariul Legii nr. 590/2003 privind tratatele (articolele 25-34), Revista
Română de Drept Internațional nr. 3/2006