Unitatea de învățare nr.

Noțiunea de tratat. Distincția dintre tratate și alte tipuri de documente

internaționale. Dreptul tratatelor: izvoare, evoluție. Interpretarea tratatelor –
instituție esențială pentru evoluția dreptului internațional
CUPRINS

1.1. Dreptului tratatelor – „reguli despre reguli”. Obiectul de studiu şi de reglementare

1.2. Izvoarele dreptului tratatelor

1.3. Relevanța dreptului intern pentru dreptul tratatelor

1.4. Definiția tratatului

1.5. Regula generală de interpretare

1.6. Mijloace complementare de interpretare

1.7. Interpretarea tratatelor încheiate în mai multe limbi

1.8. Lucrare de verificare pentru Unitatea nr. 1

Bibliografie minimală

Bibliografie selectivă recomandată

Obiectivele unității de învățare nr. 1:

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:

- să aveți o imagine generală asupra a ce reprezintă dreptul tratatelor, ca subramură a dreptului

internațional și ca disciplină de studiu;
- să identificați izvoarele dreptului tratatelor;
- să cunoașteți definiția tratatului.
- să aveți o imagine generală asupra a ce reprezintă dreptul tratatelor, ca subramură a dreptului
internațional și ca disciplină de studiu;
- să identificați izvoarele dreptului tratatelor;
- să cunoașteți regula generală de interpretare și mijloacele complementare de interpretare
- să observați problemele ridicate de tratatele încheiate în mai multe limbi

1.1. Dreptului tratatelor – „reguli despre reguli”. Obiectul de studiu şi de reglementare

Prin dreptul tratatelor putem înţelege atât o disciplină de studiu – din domeniul ştiinţei dreptului – cât şi
un corp de norme, cu privire la care se poate argumenta că reprezintă o „subramură” a dreptului
internaţional. Această calificare ca „subramură” nu este atât de importantă, ceea ce trebuie subliniat este că
prin „dreptul tratatelor” putem înţelege un „set de norme”.
 Este util să precizăm de la început scopul dreptului tratatelor în calitatea sa de disciplină de studiu sau
„sub-ramură a ştiinţei dreptului internaţional”. Din această perspectivă, dreptul tratatelor studiază „viaţa”
tratatelor: încheierea acestora, modificarea, încetarea, nulitatea, efectele, interpretarea.
Dacă privim dreptul tratatelor ca o sub-ramură a dreptului internaţional, un „set de reguli”, putem
considera, fără a greşi, că acest „set de reguli” are drept obiect de reglementare „viaţa” tratatelor, aşa cum
am arătat mai sus, acest set de reguli formând obiectul de studiu al disciplinei ştiinţifice corespunzătoare.
Tratatele reprezintă, alături de cutuma internaţională, unul din principalele izvoare ale dreptului
internaţional. Importanţa din ce în ce mai mare a tratatelor rezultă din numărul continuu în creştere al
acestora: noi tratate, fie bilaterale, fie multilaterale, se încheie în fiecare zi, ceea ce face ca dreptul
internaţional să fie un instrument viu. Ceea ce este important să subliniem este că obiectul de reglementare
sau de studiu al dreptului tratatelor nu este reprezentat de conţinutul de fond al acestora, care poate privi
orice domeniu al relaţiilor internaţionale. Obiectul dreptului tratatelor este reprezentat de regulile care se
referă la cum iau fiinţă tratatele, cum operează acestea, cum încetează efectul lor.
În consecinţă, după cum se poate observa, dreptul tratatelor cuprinde (sau studiază) „reguli despre
reguli”, mai exact reguli referitoare la modul în care operează unul din izvoarele dreptului internaţional,
tratatul. În mod cert, dreptul internaţional conţine, precum orice sistem de drept, „reguli despre reguli”. Nu
numai tratatele sunt vizate de „regulile despre reguli” – spre exemplu, regulile referitoare la cutumă au
beneficiat de analiză amplă în jurisprudenţa internaţională şi au fost recent introduse pe agenda Comisiei
de Drept Internaţional.

1.2. Izvoarele dreptului tratatelor

Fiind vorba despre o „subramură” a dreptului internaţional, în mod natural regulile care compun dreptul
tratatelor se vor regăsi în izvoarele recunoscute ale dreptului internaţional, aşa cum sunt acestea menţionate
în art. 38 alin. (1) al Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie: a) convenţiile internaţionale (tratatele); b)
cutuma internaţională, ca dovadă a unei practici generale, acceptată ca drept; c) principiile generale de
drept; d) hotărârile judecătoreşti şi doctrina celor mai calificaţi specialişti în dreptul public al diferitelor
state, ca mijloace auxiliare de determinare a normelor de drept.
Particularizând întrebarea „unde se regăsesc normele care compun dreptul tratatelor”, un răspuns rapid
ar putea fi: Convenţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor între state, adoptată la 22 mai 1969
(deschisă spre semnare la 23 mai 1969) şi Convenţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor între state
şi organizaţii internaţionale sau între organizaţii internaţionale, adoptată la 20 martie 1986 (deschisă spre
semnare la 21 martie 1986).
Reprezintă cele două convenţii, într-adevăr, principalul „sediu al materiei”? Importanţa lor nu poate fi
negată, însă pot fi făcute unele precizări:
(i) Convenţia de la Viena din 1969 a intrat în vigoare la 27 ianuarie 1980, însă nu sunt părţi la aceasta
state precum: Statele Unite ale Americii, Iran au semnat Convenţia, dar nu au ratificat-o; România sau
Franţa nu au semnat Convenţia;
(ii) Convenţia de la Viena din 1986 nu este în vigoare, din cauza neîntrunirii numărului de ratificări
necesare;
(iii) pentru tratatele încheiate de organizaţiile internaţionale cu directă relevanţă şi importanţă pentru
România, cum este Uniunea Europeană [competenţa acesteia de a încheia tratate fiind reglementată de art.
3 alin. (2) şi art. 216 alin. (2) TFUE], niciuna dintre cele două Convenţii nu se poate aplica – prima datorită
sferei de reglementare (tratatele între state), a doua datorită neintrării în vigoare.
În aceste circumstanţe, cel puţin din punctul de vedere al României (este adevărat, un punct de vedere
subiectiv legat de faptul că România nu este parte la Convenţie) şi al Uniunii Europene (o situaţie
obiectivă), susţinem că cel mai important izvor de dreptul tratatelor este cutuma internaţională.
Bineînţeles, în mare măsură, cele două Convenţii de la Viena codifică reguli cutumiare sau includ norme
care, ulterior, datorită unei largi acceptări, au devenit cutumă, însă apreciem că este necesar să se
examineze cu atenţie, de la caz la caz, dacă un anumit articol din Convenţiile de la Viena înglobează sau
nu norme cutumiare. De asemenea, din punct de vedere terminologic, formularea unor argumente legate de
dreptul tratatelor este util să facă referiri la „regula cutumiară codificată de articolul (…) din Convenţia de
la Viena privind dreptul tratatelor între state din 1969”.

1.3. Relevanța dreptului intern pentru dreptul tratatelor

1.3.1. Dreptul intern nu reprezintă izvor de drept internaţional

 Dreptul tratatelor conţine, după cum afirmam, „reguli despre reguli”. În esenţă, regulile cu privire la
„viaţa” tratatelor sunt, la rândul lor, de reguli de drept internaţional, conţinute în izvoarele acestuia: tratate,
cutumă, principii generale de drept şi, în mod auxiliar, jurisprudenţă şi doctrină.
În aceste condiţii, se menţin valabile afirmaţiile din dreptul internaţional general, în sensul că normele
de drept intern au, în faţa unei instanţe internaţionale statutul de elemente de fapt, şi nu pot justifica
încălcarea unei obligaţii internaţionale. De asemenea, este general recunoscut principiul de drept
internaţional în conformitate cu care, în faţa unei instanţe internaţionale, un stat nu poate invoca o normă
de drept intern pentru a justifica încălcarea unei obligaţii internaţionale.
Problema unui potenţial „conflict” între normele din tratatele internaţionale şi dreptul intern nu ar putea
avea relevanţă decât în faţa unei instanţe interne. În faţa unei instanţe internaţionale, dreptul intern
„substanţial” nu poate afecta executarea unei obligaţii internaţionale. Astfel, într-una dintre cele mai vechi
cazuri soluţionate prin arbitraj în drept internaţional, Alabama (1872), Tribunalul arbitral a arătat că
„guvernul Majestăţii Sale Britanice nu poate să se justifice pentru omisiunea de a îndeplini obligaţia de
diligenţă pe baza argumentului insuficienţei mijloacelor legale de acţiune de care dispune”. În mod similar,
în cazul Interese germane în Silezia Superioară Poloneză, Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională s-a
confruntat cu relaţia dintre o lege poloneză din 1920 şi prevederile unei Convenţii de la Geneva din 1922 şi
ale Tratatului de la Versailles. Curtea a clarificat această relaţie: „s-ar putea pune întrebarea dacă nu
decurge o dificultate din faptul că se cere Curţii să se ocupe de legea poloneză din 14 iulie 1920. Totuşi,
nu este cazul. Din perspectiva dreptului internaţional şi a Curţii, care este un organ al dreptului
internaţional, legile naţionale sunt simple fapte, manifestări ale voinţei şi ale activităţii statelor, la fel ca şi
deciziile judiciare sau măsurile administrative. În mod cert, Curtea nu este chemată să interpreteze legea
poloneză ca atare; dar nimic nu se opune ca ea să se pronunţe asupra întrebării dacă, în aplicarea acestei
legi, Polonia a acţionat sau nu în conformitate cu obligaţiile pe care i le impune Convenţia de la Geneva
în relaţia cu Germania”. Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională a mers chiar mai departe, declarând,
în cazul privind Tratamentul cetăţenilor polonezi la Danzig: „un stat nu ar fi în măsură să invoce în
relaţia cu alt stat propria constituţie pentru a se sustrage obligaţiilor impuse de dreptul internaţional sau
de tratatele în vigoare”.
Aceste afirmaţii sunt valabile în faţa instanţelor internaţionale. Prin urmare, chestiunea relaţiei dintre
dreptul internaţional şi dreptul intern şi a modului concret de soluţionare a unui eventual conflict de norme
poate apărea numai în faţa unei instanţe interne. Fără a neglija în niciun mod importanţa acestei probleme,
subliniem că acest aspect priveşte aplicarea sau executarea tratatelor, motiv pentru care va fi tratată în
capitolul corespunzător al prezentei lucrări.
Prin urmare, putem reţine că dreptul intern poate fi considerat ca relevant în ceea ce priveşte aplicarea
tratatelor, însă nu în calitatea acestuia de izvor de drept internaţional, ci ca mijloc efectiv pe care statele la
care statele pot recurge pentru a determina efectul juridic al unui tratat în ordinea de drept internă.

1.3.2. Chestiunea consimțământului de a fi parte la tratat

Deşi am arătat că dreptul intern reprezintă un element de fapt în faţa unei instanţe internaţionale, există
cazuri când dreptul internaţional însuşi face trimitere sau „dă valoare” dreptului intern. În dreptul
internaţional general, regulile privind crearea statelor prin secesiune (generate de principiile suveranităţii şi
autodeterminării) oferă un astfel de exemplu, în interpretarea Curţii Supreme a Canadei din cazul privind
Secesiunea Quebec-ului: „dreptul internaţional acordă o mare importanţă integrităţii teritoriale a statelor
şi, în sens larg, lasă crearea unui nou stat la latitudinea determinării prin dreptul intern al statului din
care entitatea secesionistă face parte (...). Acolo unde, ca în cazul prezent, secesiunea unilaterală ar fi
incompatibilă cu constituţia internă, dreptul internaţional tinde să accepte această concluzie (...)”.
O situaţie asemănătoare, în care dreptul internaţional face „trimitere” la dreptul intern, conferind
acestuia un anumit efect juridic, este întâlnită în materia dreptului tratatelor, în materia viciilor de
consimţământ. Astfel, regula cutumiară codificată în art. 46 din Convenţia de la Viena privind dreptul
tratatelor stipulează că violarea dispoziţiilor din dreptul intern cu privire la competenţa de a încheia tratate
ar putea, în situaţii excepţionale, să reprezinte o cauză de nulitate a tratatului. Condiţiile invocării acestei
cauze sunt interpretate în mod strict, însă ambele privesc dreptul intern: (i) violarea să fie vădită – adică
obiectiv evidentă pentru orice stat care s-ar comporta în asemenea împrejurări în conformitate cu practica
obişnuită şi buna-credinţă şi (ii) violarea să privească o regulă de importanţă fundamentală a dreptului
intern.
 Totuşi, norma cutumiară din art. 46 al Convenţiei de la Viena trebuie privită în sensul său restrictiv:
regula este că prevederile dreptului intern nu pot fi invocate pentru argumentarea nulităţii tratatului, iar
excepţia este reprezentată de întrunirea cumulativă a celor două condiţii. Regula (nu în mod necesar
excepţia) fusese confirmată de jurisprudenţa Curţii Permanente de Justiţie Internaţională, în cazurile
privind Statutul juridic al Groenlandei Orientale şi Zonele libere din Districtul Gex şi Savoia Superioară:
Curtea nu a pus în discuţie autoritatea făcută publică a unui agent al statului.
Remarcăm că regula cutumiară din art. 46 al Convenţiei de la Viena a reprezentat un compromis între
teza „internaţionalistă”, în conformitate cu care dreptul internaţional nu ar conferi nicio valoare, din
această perspectivă, dreptului intern, şi teza „constituţionalistă”, în conformitate cu care un tratat încălcat
cu nerespectarea constituţiei unui stat nu poate produce efecte juridice. Compromisul înclină spre teza
internaţionalistă, oferind totuşi o situaţie de excepţie, care dă efect într-o anumită măsură dreptului intern.
În realitate, chiar dacă am reţine la modul absolut teza internaţionalistă, dreptul intern este cel care dă
viaţă voinţei unui stat, „din spatele” actului formal de semnare sau de exprimare a consimţământului. Prin
aplicarea corectă, cu bună-credinţă a dreptului intern, organele statului „pun în mişcare” voinţa acestuia în
plan internaţional în ceea ce priveşte încheierea tratatelor. Prin urmare, chiar dacă relevanţa în planul
dreptului internaţional al regulilor dreptului intern privind încheierea tratatelor este limitată la invocarea
excepţională a condiţiilor din art. 46 al Convenţiei de la Viena din 1969, considerăm că este utilă şi
necesară cel puţin studierea prevederilor din dreptul intern pentru a observa funcţionarea acestora: în
România şi, în măsura posibilului, în dreptul comparat. Astfel, regulile dreptului intern privind încheierea
tratatelor (din România: art. 91 din Constituţie, Legea nr. 590/2003 privind tratatele, Legea nr. 276/2011.
privind procedura prin care România devine parte la tratatele încheiate între Uniunea Europeană și statele
membre, pe de o parte, și state terțe sau organizații internaționale, pe de alta parte) constituie obiect de
studiu pentru dreptul tratatelor ca disciplină ştiinţifică, fără a face parte din regulile dreptului internaţional
în materia tratatelor.

Temă de reflecție 1.1.

În conformitate cu Constituția României, ce s-ar întâmpla dacă dispozițiile unui tratat ar fi declarate
neconstituționale de către Curtea Constituțională: a) în baza controlului ex-ante; b) în baza controlului ex-
post?

1.4. Definiția tratatului

1.4.1. Definițiile oferite de Convenția de la Viena din 1969, legislația română, doctrină

În prezent, dreptul internaţional utilizează noţiunea de „tratat” într-o manieră generică, indiferent de
denumirea particulară pe care documentul respectiv o are. Totuşi, caracterul generic al noţiunii de „tratat”
nu a fost lipsit de anumite confuzii şi dificultăţi, care pot persista în practică.
În prezent, putem afirma acum în mod cert că termenul „tratat”, în sensul dreptului internaţional, are un
sens generic, pentru a desemna orice act care îndeplineşte condiţiile menţionate în elementele care
reprezintă „diferenţa specifică” a definiţiei.
Convenţia de la Viena din 1969 defineşte tratatul ca fiind „un acord internaţional încheiat între state
în formă scrisă şi guvernat de drept internaţional, fie că este consemnat într-un singur instrument, fie
în două sau mai multe instrumente conexe şi oricare ar fi denumirea sa particulară”. Interesant de notat
că, în unele comentarii ale statelor, s-a subliniat necesitatea completării definiţiei cu referirea la crearea de
drepturi şi obligaţii.
Definiţia Convenţiei este restrictivă din două puncte de vedere. În primul rând datorită sferei de
aplicare a Convenţiei – astfel, ea se rezumă la tratatele între state. Este cert că un tratat poate fi încheiat şi
de alte subiecte de drept internaţional decât statele. În al doilea rând, definiţia restrânge aplicarea
Convenţiei de la Viena la tratatele în formă scrisă. Totuşi, nimic nu împiedică oferirea de valoare juridică
obligatorie tratatelor în formă orală, care însă vor fi guvernate de dreptul cutumiar.
Legislaţia română, respectiv Legea nr. 590/2003, oferă, la rândul său, o definiţie. Tratatul apare ca un
„act juridic, indiferent de denumire sau formă, care consemnează în scris un acord la nivel de stat, la
nivel guvernamental sau la nivel departamental, având scopul de a crea, modifica sau stinge drepturi şi
obligaţii juridice sau de altă natură, guvernat de dreptul internaţional public şi consemnat într-un
instrument unic sau în două sau în mai multe instrumente juridice conexe”. Definiţia introduce
clasificarea din legea română, în funcţie de „nivelul” tratatului, pe care nu o apreciem necesară în dreptul
internaţional. Constatăm că genul proxim este „actul juridic” care consemnează un „acord”. Într-adevăr,
din punctul de vedere al teoriei generale a dreptului, un act juridic reprezintă o manifestare de voinţă cu
intenţia de a produce efecte juridice, Putem afirma în mod corect, că, din punct de vedere terminologic, ar
fi adecvat să identificăm genul proxim al tratatului ca „acord de voinţă”.
Doctrina de drept internaţional oferă o paletă vastă de definiţii, rezumându-ne să subliniem că toate
acestea surprind elementele esenţiale: acord (acord de voinţă), încheiat între subiecte de drept internaţional;
cu intenția de a produce efecte juridice; supus dreptului internaţional. Unul dintre cei mai cunoscuţi autori
de în materia dreptului tratatelor, Lordul McNair, propunea următoarea definiţie în 1961: tratatul este „un
acord scris prin care două sau mai multe state sau organizaţii internaţionale creează sau
intenţionează să creeze o relaţie între ele, operând în sfera dreptului internaţional”. Deşi limitează
definiţia la acordurile în formă scrisă, McNair argumentează pe larg încadrarea acordurilor în formă orală
în cadrul sfera de aplicare a dreptului tratatelor. O definiţie foarte largă, ar fi, spre exemplu: „acord de
voinţă între subiecte de drept internaţional, supus normelor dreptului internaţional”. De asemenea, tratatul
poate fi definit ca „un acord prin care două sau mai multe state stabilesc sau caută să stabilească o relație
între ele, guvernat de dreptul internațional”.
În doctrina franceză, o definiţie este oferită de Pierre Marie Dupuy, care precizează că tratatul este
„expresia voinţelor concordante, emanate de la subiecte de drept dotate cu capacitatea cerută, cu
scopul de a produce efecte juridice guvernate de dreptul internaţional”.

1.4.2. Sinteza definiției. Elementele esențiale ale tratatului

Într-o încercare de a sintetiza elementele esenţiale ale tratatului, am putea propune următoarea definiţie:
acord de voinţă între subiecte de drept internaţional, având scopul de a produce efecte juridice, adică de
a crea, modifica sau stinge drepturi şi obligaţii, guvernat de dreptul internaţional.
Prezentăm de o manieră sintetică, elementele definiţiei:
(i) Genul proxim pe care l-am ales este „acordul de voinţă”, în scopul de a cuprinde o sferă cât mai
largă de documente, instrumente sau voinţe concordante. În mod corect, acest termen este echivalent, în
opinia noastră, celui de „acord”, regăsit atât în Convenţia de la Viena din 1969, cât şi în lucrările
raportorilor Comisiei de Drept Internaţional. În plus, din punct de vedere teoretic, „acordul de voinţă”
corespunde şi noţiunii de „act juridic” din Legea nr. 590/2003, în condiţiile în care acordul de voinţă se
înscrie în definiţia actului juridic, în sensul de manifestare de voinţă a două sau mai multe subiecte de drept
internaţional.
(ii) Calitatea părţilor este un element determinant, în sensul că este necesar ca acestea să fie subiecte
de drept internaţional. Tratatele încheiate între state şi organizaţiile internaţionale nu ridică, în principiu,
semne de întrebare, exemple în acest sens putând fi observate încă din perioada interbelică: Acordul din 28
iunie 1932 între România, Iugoslavia şi Comisia Internaţională a Dunării privind stabilirea unor servicii
speciale la Porţile de Fier, sau Acordul din 4 august 1924 dintre Comisia de Reparaţii şi Germania.
(iii) Producerea de efecte juridice este un al doilea element esenţial. Prin efecte juridice înţelegem
faptul că un tratat creează drepturi şi obligaţii pentru părţi, în conformitate cu dreptul internaţional.
Subliniem că această trăsătură esenţială este de natură să realizeze diferenţa dintre tratatele şi alte
documente de cooperare internaţională care nu sunt obligatorii din punct de vedere juridic.

Exemple din practica României: Unul din cele mai importante documente este
Declaraţia Comună privind Parteneriatul Strategic pentru Secolul XXI între România şi Statele
Unite ale Americii din 13 septembrie 2011. Redăm exemple din text care ilustrează aceasta:
„Credem că dezvoltarea continuă a unui Parteneriat Strategic durabil şi pe termen lung
consolidează securitatea României şi a Statelor Unite, precum şi a spaţiului euro-atlantic” (parag.
2); „Continuăm să susţinem oportunităţile pentru creşterea comerţului şi investiţiilor, a cooperării
între comunităţile de afaceri şi dezvoltarea cooperării industriale şi tehnologice mai aprofundate”.
Remarcăm că documentul nu conţine nici preambul, nici clauze finale, la final menţionându-se
doar „Washington DC, 13 septembrie 2011”, fără să fie semnat sau să menţioneze numele celor
doi preşedinţi.
Documente care stabilesc angajamente de natură politică, cum ar fi „Parteneriate
strategice”, pot fi identificate în număr semnificativ în practica României: Declaraţia comună
privind stabilirea unui Parteneriat Strategic între România şi Republica Coreea, semnată Seul, la
11 septembrie 2008, Declaraţia comună privind parteneriatul şi cooperarea între România şi
 Republica Armenia, semnată la Erevan, la 3 iulie 1998, Declaraţia politică a preşedintelui
României, Traian Băsescu, şi a Preşedintelui Ucrainei, Viktor Iuşcenko, semnată la Bucureşti, la
21 aprilie 2005, prin care se convine înfiinţarea Comisiei Mixte „Traian Băsescu – Viktor
Iuşcenko”, precum şi Declaraţia comună pentru punerea în aplicare a unui parteneriat strategic
între România şi Franţa, semnată la Bucureşti, la 4 februarie 2008.
Un alt document a cărui natură politică nu o punem la îndoială este Declaraţia Comună a
României şi Republicii Populare Chineze privind Stabilirea unui Parteneriat Amplu de Prietenie şi
Cooperare, semnată la 13 iunie 2004. Deşi Declaraţia nu are clauză finală, ea este semnată de
preşedinţii celor două state. Apreciem că formularea de mai sus este un angajament suficient de
ferm care să fie considerat, prin formulare şi context, un angajament juridic. Prevederi similare
sunt conținute și în Declaraţia comună a Guvernului României şi Guvernului R.P. Chineze privind
aprofundarea cooperării bilaterale în noile circumstanţe, adoptată la 25 noiembrie 2013

Temă de reflecție 1.2.

Identificați pe site-ul Ministerului Afacerilor Externe un document intitulat Declarație sau Memorandum
de înțelegere care nu îndeplinește condiția de a produce efecte juridice

(iv) Guvernat de dreptul internaţional. Acest element esenţial realizează deosebirea dintre
instrumentele juridice supuse dreptului internaţional, care reprezintă tratate, şi instrumente care creează
obligaţii juridice pentru subiecte de drept internaţional (de cele mai multe ori state), însă în conformitate cu
o altă ordine de drept – de cele mai multe ori dreptul intern al unui stat. În practică, această a doua
categorie de instrumente sunt denumite „contracte de stat”. Deşi linia dintre tratat şi contractul de stat
este dificil de trasat, adeseori, guvernarea de către dreptul internaţional este, alături de calitatea părţilor,
criteriul determinant.

Jurisprudența Curții Constituționale a României: în D.C.C. nr. 494/2013 cu privire la obiecţia de

neconstituţionalitate a Legii privind aprobarea Memorandumului de înţelegere încheiat între statul
român şi The Rompetrol Group NV, semnat la Bucureşti la 15 februarie 2013 (M.Of. nr. 819 din
21 decembrie 2013), Curtea reţine că „Memorandumul constituie un contract de stat în sensul art.
1 lit. o) din Legea nr. 590/2003 privind tratatele, statul român comportându-se ca un subiect de
drept civil și nu ca un subiect de drept internațional”. (sublinierea în textul original). Ceea ce este
interesant este faptul că instanţa constituţională reţine că „denumirea convenției încheiate între
părți drept memorandum de înțelegere creează o evidentă confuzie cu privire la regimul juridic
aplicabil acesteia, demonstrând o lacună în înțelegerea instituțiilor de drept al tratatelor, respectiv
a celor privind contractele încheiate între părți care au ca obiect existența, modalitățile, întinderea
sau exercitarea oricăror drepturi, actuale sau eventuale, susceptibile de a fi valorificate în justiție”.
Curtea a decis că un contract de stat nu poate face obiectul aprobării prin lege, deoarece legea
poate doar să „reglementeze relaţii sociale generale sau să ratifice tratate internaţionale”.

Alături de elementele esenţiale de mai sus, mai există două elemente care, chiar dacă nu fac parte din
definiţie, necesită unele precizări. Subliniem că ele apar, spre exemplu, în definiţia oferită de art. 2 alin. (1)
lit. a) din Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor. Aceste elemente sunt:
(v) Indiferent dacă sunt cuprinse într-un singur instrument sau în mai multe instrumente conexe; După
cum am arătat, Comisia de Drept Internaţional a dezbătut problema acordurilor în formă simplificată, prin
schimb de note sau scrisori, chiar dacă lucrările de codificare anterioară le excluseseră din sfera de aplicare
a codificării. De obicei, acordurile în formă simplificată prin schimb de note sau scrisori presupun o notă
de propunere şi o notă de răspuns, practica impunând necesitatea ca nota de răspuns să copieze cuvânt cu
cuvânt nota de propunere. Practica internaţională oferă exemple de „dublu schimb de note” – cum ar fi
situaţia din Delimitarea maritimă şi teritorială (Qatar c. Bahrain) când s-a avut în vedere un schimb de
note între Qatar şi Arabia Saudită şi între Bahrain şi Arabia Saudită. Instrumentele multiple pot cuprinde o
paletă mult mai amplă de elemente: un exemplu în acest sens poate fi reprezentat de Acordurile de la Alger
din 1981 între Statele Unite şi Iran, având ca scop soluţionarea diferendului dintre acestea, reprezentate de
documente diferite (Declaraţii, Declaraţii Generale, Declaraţie privind soluţionarea plângerilor).
(vi) Indiferent de denumirea sa particulară. Caracterul generic al termenului „tratat” a fost explicat mai
sus, însă ceea ce trebuie să subliniem este caracterul deosebit de vast al practicii în materia denumirilor
tratatelor. Reţin atenţia două pasaje din jurisprudenţa internaţională care confirmă acest lucru. În Cazul
privind regimul vamal austro-german, Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională a afirmat: „din punctul
de vedere al caracterului obligatoriu al unui angajament, este binecunoscut că aceste angajamente pot fi
luate sub forma tratatelor, convenţiilor, declaraţiilor, aranjamentelor, protocoalelor sau schimburilor de
note”. Ulterior, ideea a fost confirmată de Curtea Internaţională de Justiţie în Cazul privind statutul Africii
de Sud-Vest: „terminologia nu este un element determinant în ceea ce priveşte caracterul unui acord sau
angajament internaţional“.
În practică, denumirile folosite pentru instrumentele juridice internaţionale sunt: „tratat” –
pentru documentele cu grad de solemnitate sau importanţă ridicat; „acord” – denumirea cea mai uzuală,
acordată instrumentelor care reglementează un domeniu precis determinat (de exemplu, economic, cultural,
investiţii etc.); „convenţie” – denumire care se acordă, în general, documentelor multilaterale care
reglementează domenii specifice (de exemplu, Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei); „pact” –
denumire acordată documentelor multilaterale solemne sau într-un domeniu important (Pactul Societăţii
Naţiunilor sau Pactul Internaţional privind drepturile civile şi politice); „protocol” – reprezintă de cele mai
multe ori un instrument adiţional, prin care se modifică un tratat, sau accesoriu unui tratat, însă poate fi şi
un instrument independent, specific; „statut” – desemnează de regulă actul constitutiv al unei organizaţii
internaţionale sau al unei instanţe (Statutul Curţii penale Internaţionale), „aranjament” – desemnează
uneori documente tehnice precise sau instrumente care pun în aplicare un alt tratat. Exemplele pot
continua: „compromis”, „modus vivendi”, „înţelegere”, „schimb de note”, „concordat”, „minută”,
„cartă”, „act”. Probleme specifice ridică denumirile de „Memorandum de Înţelegere” şi „Declaraţie”,
care în practica recentă, desemnează în cele mai multe cazuri instrumente care nu au caracter obligatoriu
din punct de vedere juridic, însă, în funcţie de conţinut şi circumstanţe, pot reprezenta tratate. Din această
perspectivă, subliniem că denumirea particulară a unui instrument nu este determinantă pentru încadrarea
acestuia în noţiunea de tratat sau în altă noţiune (instrument fără valoare obligatorie, contract de stat).

1.5. Interpretarea tratatelor. Regula generală de interpretare

Spre deosebire de sistemele de drept ale statelor, în care normele sunt edictate „pe verticală”, în dreptul
internaţional interpretarea are o importanţă mult mai mare. Mulţi factori converg spre importanţa crescută
a interpretării în dreptul internaţional.

Regula generală de interpretare conţinută în art. 31 al Convenţiei de la Viena din 1969 conţine, de fapt,
un set de mai multe reguli.
Alin. (1) stabileşte „cele patru reguli” care constituie regula generală de interpretare. În unele cazuri, s-
a considerat că, de fapt, regula generală de interpretare „se reduce la alin. (1)”. Cele patru competențe sunt:
(i) buna-credinţă; (ii) înţelesul obişnuit al termenilor; (iii) în contextul lor; (iv) în conformitate cu obiectul
şi scopul tratatului.
Alin. (2) detaliază noţiunea de context. Acesta cuprinde:
(i) în primul rând, text, preambul şi anexe;
(ii) acordul interpretativ intervenit între părţi cu prilejul încheierii tratatului;
(iii) declaraţiile interpretative: în formularea Convenţiei, „orice instrument stabilit de către una sau mai
multe părţi cu prilejul încheierii tratatului şi acceptat de celelalte părţi ca instrument având legătură cu
tratatul”.
Alin. (3) conţine elemente de care se ţine cont în interpretare, o dată cu contextul:
a) orice acord ulterior intervenit între părţi cu privire la interpretarea tratatului sau la aplicarea
dispoziţiilor acestuia;
b) orice practică subsecventă în aplicarea tratatului prin care este stabilit acordul părţilor în privinţa
interpretării tratatului;
c) orice regulă pertinentă de drept internaţional aplicabilă relaţiilor dintre părţi.
Un caz particular este avut în vedere de alin. (4), care stabileşte că un termen va avea un înţeles special
dacă este stabilit că aceasta a fost în intenţia părţilor.
Ceea ce trebuie subliniat este că acest set de reguli, la care se adaugă mijloacele suplimentare de
interpretare prevăzute la art. 32 din Convenţia de la Viena, trebuie aplicate în mod unitar, regulile având „o
valoare egală, fără ca vreuna dintre ele să aibă caracter inferior”. Toate mijloacele de interpretare vor fi
aplicate în acelaşi timp, fără a exista o prevalenţă a unuia dintre ele. Aşa cum afirma Tribunalul arbitral în
cazul Lacul Lanoux (Spania c. Franţa), „dreptul internaţional nu consacră un sistem absolut şi rigid de
interpretare”.
 Un element subliniat în doctrină este acela că, neexistând o ordine ierarhică a mijloacelor de
interpretare, nu se poate susţine că regula generală favorizează interpretarea textuală sau că exclude
necesitatea interpretării, atunci când „textul” este clar.
În plus, deşi regula generală de interpretare este considerată „regulă”, trebuie subliniat că, aşa cum arată
Raportorul Special Humphrey Waldock, regulile nu trebuie privite care reguli „rigide”: „regulile de
interpretare au caracter de linii directoare, deoarece aplicarea într-un caz particular depinde atât de mult
de aprecierea contextului şi circumstanţelor elementelor care trebuie interpretate”.

1.5.1. Buna-credinţă

Buna credinţă reprezintă un principiu general de drept aplicabil oricărei obligaţii juridice. În materia
dreptului tratatelor, buna-credinţă reprezintă atât o regulă generală – intrinsecă principiului pacta sunt
servanda – cât şi o regulă specifică, aplicabilă interpretării.
Buna credinţă nu are o valoare normativă per se, însă aplicarea acesteia în materia interpretării poate
avea anumite consecinţe practice. Ceea trebuie subliniat este că buna-credinţă se aplică întregului proces
de interpretare, „inspiră” toate celelalte metode de interpretare prevăzute fie de regula generală, fie de
regulile subsidiare. Buna credinţă impune ca interpretarea să fie realizată într-un mod rezonabil, onest, care
să nu ducă la consecinţe absurde sau la avantaje nedrepte pentru una dintre părţi.
Între consecinţele practice ale bunei-credinţe în materie de interpretare, relevate de jurisprudenţa
internaţională, putem reţine:
(i) Buna-credinţă împiedică o interpretare exclusiv textuală, care ar conduce la concluzii nerezonabile,
impunând luarea în considerare, împreună cu textul, a tuturor metodelor de interpretare: contextul, obiectul
şi scopul tratatului, metodele complementare.

Exemplu: opinia dizidentă a judecătorului Schwebel în cazul Delimitarea maritimă şi teritorială (Qatar
c. Bahrain), în care acesta contestă interpretarea pe care Curtea a dat-o unui acord între părţi: „În opinia
mea, argumentul Curţii cu privire la Minuta de la Doha este în contradicţie cu regulile de interpretare
prevăzute de Convenţia de la Viena. Nu este conformă cu o interpretare cu bună-credinţă a termenilor
tratatului „în lumina obiectului şi scopului”, pentru că obiectul şi scopul pe care ambele părţi l-au conferit
tratatului nu autorizează recurgerea unilaterală la jurisdicţia Curţii. [Argumentul Curţii] nu pune în aplicare
prevederile Convenţiei referitoare la recurgerea la lucrările pregătitoare pentru că, departe de a confirma
înţelesul la care a ajuns Curtea în interpretarea sa, lucrările pregătitoare determină o soluţie contrară. În
plus, omisiunea Curţii de a determina înţelesul termenilor tratatului în lumina lucrărilor pregătitoare
determină, dacă nu o interpretare nerezonabilă a tratatului însuşi, o interpretare a lucrărilor pregătitoare
care este „în mod manifest … nerezonabilă”.

(ii) Regulile Convenţiei de la Viena nu consacră în mod expres interpretarea conform efectului util (ut
res magis valeat quam pereat). Se susţine că această regulă ar fi inerentă interpretării în conformitate cu
buna-credinţă, Comisia de Drept Internaţional pronunţându-se în acest sens. Regula a fost confirmată de
jurisprudenţa internaţională ca aplicabilă în materia interpretării tratatelor. Comisia de Drept Internaţional
a considerat regula ca fiind încorporată în regula generală privind interpretarea cu buna-credinţă.

1.5.2. Înţelesul obişnuit al termenilor

Interpretarea literală nu trebuie privită în sens absolut. Înţelesul obişnuit al termenilor reprezintă
punctul de plecare în interpretare: Comisia de Drept Internaţional arăta, în comentariul său la proiectul de
articole din 1966 arăta că „odată ce s-a stabilit – şi Comisia a fost de acord în unanimitate – că punctul de
plecare în interpretare este înţelesul textului, logica indică faptul că „înţelesul obişnuit ce urmează a fi
atribuit termenilor tratatului în contextul lor şi în lumina obiectului şi scopului tratatului” ar trebui să fie
primul element menţionat”. De aceea, trebuie avut în vedere că textul Convenţiei de la Viena nu face
referire la „înţelesul obişnuit al termenilor” pur şi simplu, ci la înţelesul „ce urmează a fi atribuit” (s.n.) în
contextul termenilor şi în lumina obiectului şi scopului tratatului. În consecinţă, înţelesul obişnuit al
termenilor comportă o doză de relativitate, cel care realizează interpretarea urmând a „atribui” un anumit
înţeles.
 Interpretarea potrivit înţelesului „obişnuit” al termenilor presupune, adeseori, utilizarea dicţionarelor.

Exemplu: cazul Luedicke, Belkacem şi Koç c. Germania. Problema ridicată în acel caz privea interpretarea
termenului „gratuit” prevăzut de art. 6 alin. (3) lit. e) din Convenţia europeană a drepturilor omului,
aplicabil interpretării în cazul procedurilor penale într-o limbă pe care reclamanţii nu o cunoşteau. În
practică, nu era perceput nici un cost anterior condamnării, după care cheltuielile erau imputate
reclamanţilor. Curtea a recurs la mai multe dicţionare în limbile franceză şi engleză, ajungând la concluzia
că „nu poate decât să atribuie termenului «gratuit» înţelesul necondiţional pe care îl are în mod obişnuit
în ambele limbi oficiale ale Curţii: nu denotă nici o remitere condiţională, nici o scutire temporară sau o
suspendare, ci o scutire definitivă sau o exonerare”.

1.5.3. Contextul

Contextul prezintă importanţă din două puncte de vedere. În primul rând, contextul „apropiat” este
raportat la „înţelesul obişnuit al termenilor (…) în contextul lor”, ceea ce înseamnă că un cuvânt nu trebuie
citit izolat, ci în conexiune cu fraza din care face parte şi întreg textul tratatului. Astfel, contextul ajută la
determinarea „înţelesului obişnuit”. Aşa cum arăta Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională, „este
evident că tratatul trebuie citit în întregul său, şi că înţelesul nu trebuie determinat doar pe baza frazelor
specifice care, dacă ar fi detaşate din context, pot fi interpretate în mai multe sensuri”. În al doilea rând,
Convenţia de la Viena identifică plasarea contextului în: text, preambul, anexe, acorduri interpretative
intervenite la momentul încheierii tratatului şi declaraţiile interpretative.
Contextul presupune ca textul să fie interpretat în „economia” tratatului: trebuie să se ţină cont că un
anumit articol face parte dintr-o secţiune, dintr-un capitol.

Exemplu: Tribunalul Internaţional pentru Dreptul Mării, cazul M/V Saiga. Pentru a argumenta caracterul
independent al procedurii prevăzute de art. 292 din Convenţia Naţiunilor Unite privind dreptul mării
(eliberarea promptă), Tribunalul a decis: „independenţa procedurilor prevăzute de art. 292 din Convenţie
vizavi alte proceduri rezultă din art. 292 şi din Regulile Tribunalului. Regulile se referă la procedura de
eliberare promptă a vaselor şi echipajelor într-o secţiune separată (secţiunea E, partea III). Aceste
proceduri nu sunt, prin urmare, incidente celor pe fond sau celor privind măsurile conservatorii prevăzute
de art. 290, care, în Reguli, sunt reglementate la Secţiunea C din Partea III. Prin urmare, sunt proceduri
separate, independente”.

Tot în cadrul contextului trebuie privite şi instrumente precum rapoartele explicative adoptate de
comitetele de experţi. În cadrul Consiliului Europei, un text foarte relevant este Raportul explicativ al
Convenţiei cadrul pentru protecţia minorităţilor naţionale. O poziţie similară în cadrul „contextului” o au
„Înţelegerile” agreate cu privire la interpretarea Amendamentelor de la Kampala la Statutul Curţii Penale
Internaţionale, agreate prin Actul final al Conferinţei.

1.5.4. Obiectul şi scopul tratatului

Interpretarea teleologică, realizată „în lumina” obiectului şi scopului tratatului (în formularea
Convenţiei de la Viena), reprezintă una dintre metodele de interpretare care conferă flexibilitate şi caracter
evolutiv regulii generale enunţate de Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor din 1969.
Unele instanţe internaţionale s-au aplecat mai mult asupra interpretării teleologice: spre exemplu, acest
tip de interpretare este trăsătura esenţială a abordării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Este adevărat că
dreptul uniunii europene prezintă o specificitate proprie, însă, pentru argumentarea acestui caracter, dublat
de trăsături precum prioritatea şi efectul direct, Curtea a identifica în primele decizii ale sale, argumente
fondate pe obiectul şi scopul tratatului, care exced textul propriu zis: „spre deosebire de tratatele
internaţionale obişnuite, tratatul CEE a instituit o ordine juridică proprie, integrată ordinii juridice a
statelor membre”. De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidenţiat, spre exemplu, în
cazul Guzzardi, că textul convenţiei trebuie interpretat „în lumina concepţiilor care prevalează în zilele
noastre în statele democratice”. Totodată, Curtea a arătat într-o manieră constantă faptul că textul
Convenţiei trebuie „să fie încadrat în evoluţia societăţi”.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a abordat, de asemenea, o tehnică de interpretare care
îndreptăţeşte concluzia că o ordine juridică „particulară” este fondată de Convenţia europeană a drepturilor
omului, favorabilă unei interpretări teleologice. Încă din 1968, Curtea a reţinut că „având în vedere că
această Convenţie este un tratat de reglementare generală, este necesar să se identifice interpretarea cea
mai corespunzătoare, în vederea atingerii scopului şi obiectului tratatului, şi nu cea care ar restricţiona în
cea mai mare măsură posibilă obligaţiile asumate de Părţi”.
În jurisprudenţa Curţii Permanente de Justiţie internaţională, interpretarea teleologică a apărut ca o
componentă esenţială în cazurile referitoare la protecţia minorităţilor. De exemplu, în cazul privind
Comunităţile greco-bulgare, Curtea a folosit obiectul şi scopul tratatului pentru a echivala conceptul de
„comunitate” cu cel de „minoritate”. De asemenea, în cazul privind Şcolile minoritate din Albania, Curtea
a fondat interpretarea egalităţii în sensul existenţei a doi piloni (egalitatea „de jure” şi egalitatea „de
facto”, care presupune acţiune pozitivă a statului) pe obiectul şi scopul actului supus interpretării.
Ar fi posibil ca obiectul şi scopul tratatului să conducă la „contrazicerea unor prevederi specifice
substanţiale”? În jurisprudenţa Curţii Internaţionale de Justiţie, răspunsul identificat a fost, în mod
preponderent, în sens negativ. Spre exemplu, în cazul Platformele petroliere, instanţa a identificat faptul că
obiectul şi scopul Tratatului iraniano-american din 1955 „nu este doar de a reglementa pacea şi relaţiile
prieteneşti între cele două state la modul general (...) [ci] de a stabili că pacea şi securitatea reprezintă o
precondiţie pentru dezvoltarea armonioasă a relaţiilor lor comerciale, financiare şi consulare (...)”.
Totuşi Curtea, luând în considerare obiectul şi scopul, a admis că jurisdicţia nu trebuie extinsă dincolo de
sfera relaţiilor cu privire la care statele în mod explicit au conferit jurisdicţia Curţii: „obiectivul păcii şi
prieteniei proclamat în primul articol al tratatului din 1955 este de natură să clarifice interpretarea altor
prevederi ale tratatului (...) dar nu ar putea, luat în mod izolat, să reprezinte bază pentru competenţa
Curţii”.

1.5.5. Acordurile interpretative

Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor din 1969 are în vedere două „tipuri” de acorduri
interpretative, în funcţie de momentul la care acestea intervin. O primă categorie sunt cele care intervin
«cu prilejul» încheierii tratatului, şi care sunt considerate a fi „cuprinse” în context. O a doua categorie
sunt acordurile interpretative care intervin „ulterior”, pe parcursul aplicării tratatului. Conform
Convenţiei, de aceste acorduri ulterioare „se va ţine seama, o dată cu contextul”, în ceea ce priveşte
interpretarea.
Subliniem importanţa celei de-a doua categorii, întrucât reprezintă o modalitate de evoluţie a
interpretării. Remarcăm că art. 31 alin. (3) lit. a) din Convenţia de la Viena face referire la acorduri
referitoare la „interpretarea sau aplicarea dispoziţiilor” sale. Aşa cum arată Comisia de Drept Internaţional
în comentariile la Proiectul de linii directoare privind acordurile subsecvente şi practica subsecventă
(2014), „aplicarea unui tratat în mod inevitabil implică şi un element de interpretare (...) prin urmare, un
acord privind «aplicarea» implică faptul că părţile asumă o poziţie privind interpretarea tratatului”.
Acordurile subsecvente sunt definite de raportorul Comisiei de Drept Internaţional pe tema „Acorduri
subsecvente şi practica subsecventă”, Georg Nolte, ca reprezentând „acte, în variate forme, prin care părţile
la un tratat exprimă acordul lor cu privire la interpretarea sau aplicarea obligaţiilor care rezultă dintr-un
tratat”.
În cadrul acordurilor subsecvente sunt incluse şi deciziile sau actele unor „conferinţe ale statelor părţi”
care funcţionează în conformitate cu un tratat sau cu privire la un tratat. Precizăm, aceste conferinţe nu
sunt organizaţii internaţionale şi funcţionează în baza unor tratate care, prin ele însele, nu fondează o
organizaţie internaţională. Exemple în acest sens pot fi: Conferinţa de Revizuire a Convenţiei privind
Armele Biologice, care adoptă în mod regulat „înţelegeri şi acorduri adiţionale” privind interpretarea
prevederilor Convenţiei. Aşa cum arată Comisia de Drept Internaţional, „aceste acorduri au fost adoptate
de statele părţi în cadrul Conferinţei de Revizuire, prin consens, şi ele «acoperea sfera tuturor art.
Tratatului pentru a aborda chestiuni specific, atunci când acestea apăreau»”.
Curtea Internaţională de Justiţie a examinat chestiunea rezoluţiilor adoptate de Comisia Internaţională
privind Balenele (International Whaling Commisson) în Cazul privind vânătoarea de balene în Antarctica.
Curtea a reţinut că „recomandările [Comisiei], care iau forma unor rezoluţii, nu sunt obligatorii. Totuşi,
când sunt adoptate prin consens sau vot unanim, acestea pot fi relevante pentru interpretarea Convenţiei”.
Totuşi, în ceea ce priveşte interpretarea termenului „cercetare ştiinţifică”, deşi Australia a susţinut
aplicarea art. 31 alin. (3) din Convenţia de la Viena, Curtea a arătat că:„multe rezoluţii ale Comisiei
Internaţionale privind Balenele au fost adoptate fără susţinerea tuturor statelor părţi la Convenţie, şi, în
particular, fără susţinerea Japoniei. Prin urmare, astfel de instrumente nu pot fi privite ca acorduri
subsecvente referitoare la interpretarea art. VIII, nici a practică subsecventă (...), în înţelesul
subparagrafelor (a) şi (b) din alin. (3) al art. 31 al Convenţiei de la Viena cu privire la dreptul tratatelor”.
Temă de reflecție 1.3.

Identificați, în Monitorul Oficial, un acord interpretativ încheiat de România.

1.5.6. Practica subsecventă

Importanţa practicii subsecvente în interpretarea tratatelor este foarte mare, datorită flexibilităţii pe care
o conferă aceasta interpretării unui tratat. Astfel, alături de obiectul şi scopul tratatului, practica
subsecventă reprezintă un factor determinant pentru interpretarea evolutivă.
Aşa cum arată raportorul special Georg Nolte, practica subsecventă „acoperă orice act de aplicare a
tratatului” şi poate lua forma acţiunii sau inacţiunii. Practica poate consta într-un act de aplicare a acelui
tratat sau într-o declaraţie oficială referitoare la aplicarea sau interpretarea acelui tratat (care poate fi un
protest faţă de modul de interpretare sau o achiesare, chiar şi tacită). Nu este necesar ca practica să fie
adoptată de toate părţile la tratat.

Jurisprudenţa:
1. În Avizul consultativ privind Namibia, Curtea a interpretat art. 27 alin. (3) din Carta ONU, care prevede
că hotărârile Consiliului de Securitate se adoptă cu „voturile concordante” ale tuturor membrilor
permanenţi („concurring votes” în limba engleză, „dans lequel sont comprises les voix de tous les
membres Permanents” în limba franceză). Curtea a recunoscut că: „Lucrările Consiliului de Securitate,
extinse pe o lungă perioadă de timp, oferă dovezi abundente în sensul că deciziile preşedinţiei şi poziţiile
adoptate de membrii Consiliului, în particular membrii permanenţi, au interpretat în mod constant şi
uniform practica abţinerii voluntare a unui membru permanent în sensul de a nu reprezenta un obstacol în
adoptarea unei rezoluţii (...). Această procedură urmată de Consiliul de Securitate, care a continuat
neschimbată după amendarea în 1965 a art. 27, a fost general acceptată de membrii Naţiunilor Unite ca
dovadă a unei practici generale a Organizaţiei”.
2. Diferendul privind drepturile de navigaţie şi conexe (Costa Rica c. Nicaragua). Curtea a decis că
„practica subsecventă a părţilor, în înţelesul art. 31 alin. (3) lit. b) al Convenţiei de la Viena, poate să
aibă drept rezultat o deviere de la intenţia originară, pe baza acordului tacit”. Un alt paragraf din această
hotărâre poate fi considerat foarte important pentru acceptarea de către Curtea Internaţională de Justiţie a
ideii de „evoluţie a interpretării”, bazată, între altele, pe practica subsecventă: „(...) dacă părţile au utilizat
termeni generici într-un tratat, părţile cunoscând că este posibil ca înţelesul unor termeni poate evolua
peste timp, şi dacă tratatul a fost încheiat pentru o perioadă îndelungată sau este „pe o perioadă
nedeterminată”, se va prezuma că părţile, ca regulă generală, au avut în intenţie ca acei termeni să aibă un
înţeles evolutiv”.
Curtea a interpretat termenul „comerţ” („commercio”) prevăzut de un tratat din 1858, aplicabil în speţă,
pentru a determina dacă navigaţia în scopuri turistice este inclusă în această noţiune: „Astfel, chiar dacă
asumăm că noţiunea de „comerţ” nu are acelaşi înţeles astăzi precum avea la mijlocul secolului al XIX-lea,
înţelesul de astăzi este cel care trebuie acceptat pentru scopul aplicării tratatului.
Prin urmare, Curtea consideră că dreptul de liberă navigaţie în discuţie se aplică transportului de persoane
şi de mărfuri, pentru că transportul de persoane poate fi de natură comercială şi în prezent. Aceasta se
întâmplă când un transportator se angajează în activitatea de transport cu scopul de a obţine profit. (...)
Curtea nu vedere nici un motiv pertinent pentru a exclude transportul turiştilor din această categorie”.

În unele cazuri, interpretarea pe baza practicii subsecvente se poate apropia foarte mult de modificarea
efectului juridic al tratatului – practic, de amendarea acestuia. Totuşi, aşa cum preciza raportorul special
Georg Nolte, „chiar dacă (...) practica subsecventă poate în mod teoretic să ducă la modificarea unui tratat,
acest efect nu trebuie prezumat. Statele şi instanţele preferă să depună toate eforturile pentru a privi
practica subsecventă ca un efort de a interpreta un tratat într-un anumit sens”.
Din punctul de vedere al acestei „limite foarte fine” între interpretare şi modificare, poate fi menţionată
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a adoptat o abordare „novatoare” în această
materie. Astfel, în cazul Soering c. Regatul Unit, Curtea a reţinut că „o practică stabilită în cadrul Statelor
membre poate da naştere unui amendament al Convenţiei. (...) practica subsecventă în politica naţională
penală, sub forma unei aboliri generalizate a pedepsei cu moartea, poate fi privită ca (...) eliminând limita
textuală a sferei de aplicare, prin interpretarea evolutivă a art. 3”. Curtea a mers mai departe în Al-
Saadoon și Mufdhi c. Regatul Unit, arătând că „nu consideră că a formularea celei de-a doua propoziţii a
art. 2 alin. (1) continuă să funcţioneze ca un obstacol în interpretarea cuvintelor «tratamente sau pedepse
inumane sau degradante» din art. 3 ca incluzând pedeapsa cu moartea”.

1.5.8. Altă regulă pertinentă de drept internaţional

Convenţia de la Viena include în art. 31 alin. (3) lit. c) regula în conformitate cu care, pentru
interpretare, „se va ţine seama, o dată cu contextul de (...) c) orice regulă pertinentă de drept internaţional
aplicabilă relaţiilor dintre părţi”.
Este vorba despre un element „extrinsec atât textului, cât şi contextului”. Ceea ce are în vedere această
regulă este, de fapt, ideea că interpretarea trebuie să fie realizată în lumina dreptului în vigoare la
momentul interpretării.

Jurisprudență:
1. În Avizul consultativ privind Namibia, Curtea Internaţională de Justiţie s-a referit interpretarea
prevederile Pactului Societăţii Naţiunilor referitoare la teritoriile sub tutelă, care şi-au continuat aplicarea
şi după intrarea în vigoare a Cartei Naţiunilor Unite: „De aceea, aplicând instituţiile stabilite în 1919,
Curtea trebuie să ia în considerare schimbările care au intervenit în ultima jumătate de secol, şi
interpretarea sa nu poate să rămână ne afectată de dezvoltările subsecvente ale dreptului, atât prin Carta
Naţiunilor Unite, cât şi prin dreptul cutumiar. Mai mult, un instrument internaţional trebuie interpretat şi
aplicat în cadrul întregului sistem juridic aplicabil la momentul interpretării. În domeniul la care se referă
prezentul caz, ultimii cincizeci de ani au adus dezvoltări semnificative. Aceste dezvoltări nu lasă nicio
îndoială că obiectivul final al sistemului de tutelă era autodeterminarea şi independenţa popoarelor în
cauză”.
2. În cazul Platoul continental al Mării Egee, Curtea Internaţională de Justiţie realizează o analiză foarte
interesantă din perspectiva evoluţiei interpretării, în ceea ce priveşte sintagma „statut teritorial” – cuprinsă
într-o rezervă a Greciei la Actul General din 1928 privind soluţionarea paşnică a diferendelor. Problema
care se punea era dacă această noţiune acoperă şi platoul continental, aplicarea rezervei urmând a
determina lipsa de competenţă a Curţii în speţă: „Odată stabilit că expresia «statutul teritorial al Greciei» a
fost utilizată în instrumentul de aderare [la Actul General din 1928] ca un termen generic care desemnează
orice chestiune cuprinsa în conceptul de statut teritorial în conformitate cu dreptul internaţional general, se
naşte, în mod necesar, o prezumţie în sensul că s-a intenţionat ca înţelesul său să urmeze evoluţia dreptului
şi să corespundă înţelesului ataşat acelei expresii prin dreptul în vigoare la un anumit moment dat. Această
prezumţie, în viziunea Curţii, este cu atât mai puternică întrucât Actul din 1928 a fost o convenţie pentru
soluţionarea paşnică a diferendelor cu caracter de maximă generalitate şi cu o durată continuă, motiv
pentru care nu s-ar putea concepe să se fi intenţionat ca termeni precum «jurisdicţie internă» sau «statut
teritorial» să aibă un înţeles fix, indiferent de evoluţia subsecventă a dreptului internaţional”.

1.6. Mijloace complementare de interpretare

1.6.1. Prevederile Convenției de la Viena

În esenţă, mijloacele complementare identificate de Convenţia de la Viena sunt reprezentate de lucrările

pregătitoare ale tratatului (travaux préparatoires) şi circumstanţele încheierii tratatului. Întrebarea care s-ar
putea ridica este dacă într-adevăr aceste „metode” de interpretare reprezintă mijloace complementare (sau
„suplimentare” – cum ar rezulta din traducerea textului în limba engleză a Convenţiei) sau sunt „pe picior
de egalitate” cu metodele expuse în „regula generală”. Diferite „abordări” interpretative pot conduce la
răspunsuri diferite. Astfel, o abordare care are ca fundament „intenţia părţilor” va acorda travaux
préparatoires o importanţă primară. Interpretarea literală porneşte de la prezumţia că textul reflectă voinţa
reală a părţilor, recursul la travaux préparatoires fiind subsidiar. Interpretarea teleologică presupune
utilizarea oricăror metode, inclusiv lucrărilor pregătitoare, pentru identificarea obiectului şi scopului
tratatului.
Din punctul de vedere al clasificării regulilor de interpretare între „regula generală” şi „mijloace
complementare”, putem califica abordarea Comisiei de Drept Internaţional, care a stat la baza art. 31 şi 32
din Convenţia de la Viena, ca „înclinată spre interpretarea textuală”. În comentariul la art. 28 (viitor 32) al
Convenţiei, Comisia de Drept Internaţional a reţinut: „Abordarea Comisiei către interpretarea tratatelor a
fost bazează pe faptul că textul trebuie să fie prezumat a reflecta expresia autentică a intenţiei părţilor, şi
că elucidarea înţelesului textului, mai mult decât investigarea ab initio a intenţiei reprezintă obiectul
interpretării. (...) Totuşi, ar fi nerealist şi necorespunzător să fie enunţat că nu se poate recurge în nici un
caz la mijloace extrinseci de interpretare, precum travaux préparatoires, dacă din aplicarea regulilor
[generale] nu rezultă un înţeles clar sau rezonabil”.
În ceea ce priveşte textul art. 32, sunt utile următoarele precizări:
În primul rând, deşi textul menţionează cele două mijloace complementare, „lucrările pregătitoare” şi
„împrejurările în care a fost încheiat tratatul”, cele două elemente nu sunt precizate limitativ. Convenţia
utilizează termenul „îndeosebi” („notamment” în limba franceză, deşi textul în limba engleză foloseşte
cuvântul „including”). În afară de cele două modalităţi, dreptul internaţional mai oferă mijloace
complementare de interpretare precum per a contrario, contra proferentem (interpretarea în defavoarea
statului care a propus o anumită clauză).
În al doilea rând, cazurile în care se recurge la utilizarea mijloacelor suplimentare, în conformitate cu
art. 32, sunt trei: (i) „pentru a se confirma sensul care rezultă din aplicarea art. 31 [regulii generale]”;
(ii) pentru a se determina sensul tratatului atunci când interpretarea dată conform regulii generale
„lasă sensul ambiguu sau obscur” sau (iii) „duce la un rezultat vădit absurd sau nerezonabil”.
În realitate, chiar dacă înţelesul care rezultă din text este clar, dar acesta nu reflectă în mod exact
intenţia părţilor, interpretarea cu bună-credinţă impune referirea la mijloace complementare, cum ar fi
lucrările pregătitoare pentru scopul unei interpretări care să ia în considerare toate elementele „regulii
generale”. În ipoteza unui diferend, o instanţă internaţională nu va ezita să ia în considerare acest
argument, alături de alte mijloace de interpretare.

1.6.2. Lucrările pregătitoare

Convenţia de la Viena nu defineşte lucrările pregătitoare, însă este general admis că acestea sunt
reprezentate de proiectele tratatului, notele şi corespondenţa diplomatică din cadrul negocierilor, rapoartele
negocierilor, minutele sau memorandumurile rundelor de negocieri. Într-o concepţie restrânsă, Curtea
Permanentă de Justiţie Internaţională nu s-a aplecat asupra lucrărilor pregătitoare în cazul Competenţa
teritorială a Comisiei Internaţionale a Râului Oder, pentru motivul că trei dintre statele implicate nu au
participat la conferinţa care a redactat tratatul. Totuşi, Comisia de Drept Internaţional a apreciat că această
decizie nu reflectă practica prezentă în materia lucrărilor pregătitoare, în special în cazul tratatelor deschise
spre aderare tuturor statelor. Tot într-o interpretare restrictivă a noţiunii de lucrări pregătitoare, Tribunalul
arbitral pentru datoria externă germană a decis în 1980 în cazul Young că „termenul trebuie în mod normal
restrâns la materialul scris – şi prin urmare disponibil la o dată ulterioară. Aceasta înseamnă că
declaraţiile orale şi opiniile care nu au fost înregistrate în minute sau documentele conferinţelor pot fi
privite ca făcând parte din travaux préparatoires numai în cazuri excepţionale”.
În ceea ce priveşte relevanţa lucrărilor pregătitoare în interpretare, în primul rând trebuie să precizăm că
acestea pot servi pentru confirmarea interpretării rezultate din regula generală. Încă din avizul său
consultativ din 1932 privind Interpretarea Convenţiei din 1919 privind munca femeilor pe timp de noapte,
Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională a reţinut că „lucrările pregătitoare confirmă concluzia
reieşită din textul Convenţiei, că nu există nici un motiv ca art. 3 să fie interpretat altfel decât în
conformitate cu înţelesul natural al cuvintelor”.
Atunci când o noţiune este susceptibilă de două înţelesuri, Curtea Internaţională de Justiţie nu a ezitat
să recurgă la lucrările pregătitoare pentru a alege acel înţeles care a corespuns intenţiei părţilor. Exemplul
de mai jos poate fi edificator pentru argumentarea ideii că travaux préparatoires pot fi utilizate şi dincolo
de simpla confirmare a înţelesului obişnuit al termenilor. Hotărârea Curţii Internaţionale de Justiţie din 3
februarie 2015 în cazul privind Aplicarea Convenţiei privind prevenirea şi reprimarea crimei de genocid
(Croaţia c. Serbia) a răspuns diferenţei de viziuni dintre părţi referitoare la noţiunea de „genocid”, aşa cum
apare definit în art. II din Convenţie. Croaţia considera că genocidul nu trebuie să ia forma distrugerii
fizice a unui grup, în timp ce Serbia a „respins abordarea funcţională” a distrugerii grupului, arătând că
ceea ce contează este intenţia de a distruge acel grup în sens fizic. Curtea „a reţinut faptul că travaux
préparatoires ale Convenţiei arătă că autorii care au realizat proiectul originar au avut în vedere două
tipuri de genocid, genocidul fizic sau biologic şi genocidul cultural, dar ultimul concept a fost abandonat
[Curtea invocă Raportul Comitetului Ad-hoc pentru Genocid din 5-10 aprilie 1948]. Prin urmare s-a decis
să se limiteze sfera de aplicare a Convenţiei la distrugerea fizică sau biologică a unui grup”.

1.6.3. Circumstanțele încheierii tratatului

 Circumstanțele încheierii tratatului reprezintă, alături de lucrările pregătitoare, mijloace de interpretare
expres prevăzute de art. 32 al Convenției de la Viena. Deși Convenția nu definește circumstanțele
încheierii tratatului, se poate identifica opinia raportorului Humphrey Waldock, care considera că acestea
includ „circumstanțele contemporane și contextul istoric în care tratatul a fost încheiat”.
Cu referire la jurisprudența interbelică, doctrina reține că o primă referire la circumstanțele încheierii
tratatului o putem întâlni în avizul consultativ privind Competența Comisiei Europene a Dunării între
Galați și Brăila. În vederea interpretării art. 6 din Statutul Definitiv al Dunării, Curtea Permanentă de
Justiție Internațională a făcut referire la condițiile care existau în fapt înainte de război în sectorul
contestat, precum și la contextul istoric al Statutului. În realitate, invocarea circumstanțelor „de dinainte de
război” era impusă chiar de prevederile Statutului Definitiv, care dispunea că puterile Comisiei Europene a
Dunării sunt exercitate „ca înainte de război” (art. 5) și „competența Comisiei se întinde în aceleași condiții
ca în trecut și fără modificarea limitelor actuale, pe Dunărea maritimă” (art. 6). Prin urmare, este dificil de
argumentat că circumstanțele încheierii tratatului au fost utilizate de Curte în acel caz ca un mijloc de
interpretare: textul tratatului făcea referire expresă la condițiile din trecut și la situația de dinainte de
război.
O referire generală la circumstanțele încheierii tratatului se regăsește în Hotărârea Curții Internaționale
de Justiție privind Diferendul privind frontiera terestră, insulară şi maritimă (El Salvador c. Honduras,
Nicaragua intervenient), în care Curtea a calificat „circumstanțele încheierii” drept „nimic mai mult decât
un mijloc complementar de interpretare”.
De asemenea, o referire la circumstanțele încheierii tratatului, privite împreună cu lucrările
pregătitoare, putem întâlni în cazul privind Legalitatea folosirii forței (Serbia și Muntenegru c. Belgia). În
Hotărârea sa referitoare la competență, Curtea Internațională de Justiție a reținut că Serbia și Muntenegru
nu era membru ONU la data depunerii cererii de introducere a procedurilor și a examinat art. 35 alin. (2)
din Statutul Curții, referitor la accesul statelor nemembre ONU la jurisdicție. În textul art. 35 alin. (2),
problema ridicată era dacă sintagma „tratate în vigoare” se raportează la momentul intrării în vigoare a
Statutului sau al sesizării Curții. Curtea a decis în favoarea primei variante de interpretare, prin referire la
textul identic din Statutul Curții Permanente de Justiție internațională, care avea în vedere tratate încheiate
imediat după primul război mondial, dar înainte de intrarea în vigoare a Statutului. Între „circumstanțele”
încheierii, Curtea a luat în considerare imposibilitatea existenței, în 1945, a unor tratate atât de vechi, însă
aceasta nu ar fi putut determina o interpretare diferită de cea acordată Statutului Curții Permanente de
Justiție Internațională.

1.7. Interpretarea tratatelor încheiate în mai multe limbi

Practica „redactării” tratatelor în mai multe limbi a fost stabilită în mod istoric. În cazul tratatelor
bilaterale, redactarea tratatelor în limbile celor două părți (în paralel cu aplicarea regulii „alternatului” în
redactare) reflectă egalitatea între părți. În cazul tratatelor încheiate în cadrul Organizației Națiunilor Unite,
practica este ca tratatul să fie redactat în toate cele șase limbi oficiale ale organizației. Statutul Consiliului
Europei, ca și textele tratatelor încheiate ulterior în cadrul acestei organizații, sunt încheiate în engleză și
franceză.
În prezent, de regulă, tratatele conțin referiri la limbile în care sunt redactate textele „autentice” sau
„oficiale”, precum și la relațiile între textele între diferite limbi. Practica oscilează între două variante: (i)
situația în care ambele/toate textele sunt egal autentice și (ii) situația în care un text are valoarea de „text de
referință”.
Aceste elemente de practică sunt utile pentru a configura sfera de aplicare a regulii generale, precum și
a „regulilor de reconciliere” prevăzute de Convenția de la Viena din 1969. Astfel, „regula generală” are
caracter rezidual și primește aplicare în cazul în care tratatul nu prevede o clauză privind un text de
referință: „atunci când un tratat a fost autentificat în două sau mai multe limbi, textul va avea autoritate
egală în fiecare limbă, cu excepția situației când tratatul prevede sau părțile convin ca, în caz de
divergență, un anumite text să prevaleze”. Regula generală este aplicabilă, prin urmare, atunci când
tratatul nu prevede nimic cu privire la variantele lingvistice. Când nu există un text „de referință”, regula
generală poate fi „întărită” prin prevederea „ambele texte/toate textele fiind egal autentice”.
Totuși, trebuie să subliniem că dacă există un text de referință, regulile de „reconciliere” menționate în
alin. (3) și (4) din Convenția de la Viena își pierd din importanță, deși examinarea tuturor variantelor
lingvistice poate avea importanță pentru sprijinirea interpretării textului de referință, conform art. 31 și 32
din Convenția de la Viena. Totuși, alin. (3) și (4) se aplică pe deplin, în caz de divergență, textul tratatului
„întărește” în mod expres egalitatea variantelor lingvistice.
 Temă de reflecție nr. 1.4.

Identificați, în baza clauzelor finale, un tratat bilateral, la care România este parte, încheiat în două limbi,
care nu prezintă un text de referință.

Una dintre regulile cele mai importante aplicabile atunci când fie în temeiul „regulii generale”, fie în
temeiul prevederilor exprese ale tratatului, două sau mai multe texte (versiuni lingvistice) sunt „egal
autentice”, este în sensul că „termenii unui tratat sunt prezumați a avea acelaşi înţeles în diversele texte
autentice”.
Carta ONU oferă exemplul art. 51, în cadrul căruia termenul „armed attack” în limba engleză este
echivalent termenului „aggression armée” din limba franceză.

Jurisprudența: cazul Elettronica Sicula oferă două exemple de divergenţă lingvistică: (i) termenii „taking”
în limba engleză şi „espropriazione” în limba italiană – fiind susţinut că primul termen este mai larg şi
acoperă şi exproprierea „indirectă” sau „temporară” şi (ii) termenii „immovable property or interests
therein” în limba engleză şi „dritti reali” în limba italiană, fiind ridicată problema încadrării în aceste
noţiuni a acţiunilor într-o companie italiană care deţinea în proprietate imobile. Curtea a optat pentru
interpretarea celor două texte „ca având în general acelaşi înţeles”.

În practica României, o divergenţă lingvistică a fost constatată în cazul Acordului dintre Guvernul
României şi Guvernul Statelor Unite ale Americii cu privire la programele de asistenţă economică, tehnică
şi în domenii conexe, semnat la 24 octombrie 1995. Termenii vizaţi erau „obiecte” în limba română și
„property” în limba engleză – care puteau fi aplicate cu privire la scutirea de impozite locale în cazul unei
fundații americane. Aplicarea regulii prezumţiei aceluiaşi înţeles a fost confirmată de acordul interpretativ
ulterior încheiat pentru soluţionarea acestei divergenţe.
Lucrările pregătitoare ale Convenţiei de la Viena privind dreptul tratatelor nu au avut în vedere un
criteriu care s-ar aplica în caz de divergenţă. Proiectul de articole al Comisiei de Drept Internaţional, după
menţionarea prezumţiei aceluiaşi înţeles, prevedea că în cazul în care diferenţele de înţeles nu pot fi
reconciliate potrivit regulilor de interpretare [prevăzute de art. 31 şi 32], „va fi adoptat înţelesul care
reconciliază textele în cea mai mare măsură posibilă”. Comisia de Drept Internaţional sublinia în
comentariile sale că „toate eforturile trebuie depuse pentru identificarea unui înţeles comun”. Urmare unei
propuneri formulate de delegaţia Vietnamului, în prezent, alin. (4) al art. 33 din Convenţia de la Viena
adaugă criteriul „obiectului şi scopului tratatului”, care apare ca fiind elementul determinant aplicabil în
vederea reconcilierii textelor.

Jurisprudența: Cazul LaGrand (Germania c. SUA). Prin ordinul din 3 martie 1999, Curtea dispusese
măsuri conservatorii, solicitând SUA să nu execute o sentință capitală până la soluționarea diferendului pe
fond. În condițiile în care măsura nu a fost respectată de Statele Unite, acestea au susținut în fața Curții,
faptul că textul în limba engleză a Statutului Curții indica faptul că măsurile conservatorii nu au caracter
obligatoriu, având în vedere utilizarea formulelor „indicate” în loc de „order”, „ought to be taken” în loc
de „must” sau „shall be taken” și „notice of measures suggested” în loc de „ordered” în art. 41 al
Statutului. În textul în limba franceză, care este „egal autentic” cu cel în limba engleză, formula relevantă
era „quelles mesures conservatoires (...) doivent être prises” (echivalent cu „ought to be taken”, respectiv
„l’indication de ces mesures est (...) notifiée” (echivalent cu „notice of measures suggested”). Curtea a
reținut că între cele două texte nu există totală concordanță, și, în absența unui acord între părți, se va referi
la dispozițiile paragrafului 4 din art. 33 al Convenției de la Viena, „care, în opinia Curții, reflectă dreptul
cutumiar”. Curtea a procedat la identificarea obiectului și scopului Statutului Curții, care este de „a
permite Curții să îndeplinească funcțiile conferite de acest instrument, în particular a se achita de
misiunea sa fundamentală, care este soluționarea diferendelor internaționale prin decizii obligatorii”. În
consecință, Curtea a determinat: „Rezultă din obiectul și scopul Statutului, precum și din termenii art. 41,
citiți în contextul acestora, că puterea de a indica măsuri conservatorii presupune ca aceste măsuri să fie
obligatorii, în măsura în care puterea în chestiune se bazează pe necesitatea, atunci când circumstanțele
impun, pentru a evita afectarea drepturilor părților determinate de hotărârea finală. Susținerea că măsurile
conservatorii indicate în conformitate cu art. 41 nu sunt obligatorii, ar fi contrară obiectului și scopului art.
41”.
Lucrare de verificare la Unitatea de învățare nr. 1

Răspundeți la următoarele întrebări grilă:

1. Unul dintre elementele esențiale ale unui tratat este:

a) să fie redactat într-un singur instrument;
b) să producă efecte juridice;
c) să fie guvernat de dreptul internațional.

2. Pentru România și Uniunea Europeană, regulile de drept internațional care guvernează dreptul
tratatelor sunt conținute în special în:
a) Convenția de la Viena din 1969 cu privire la dreptul tratatelor între state;
b) Convenția de la Viena din1986 cu privire la dreptul tratatelor între state și organizații
internaționale și între organizațiile internaționale
c) cutuma internațională.

3. În cazul tratatelor încheiate în mai multe limbi, în cazul în care nu există un text de referință și în
cazul în care în urma interpretării, nu va fi identificat înțelesul convergent al textelor:
a) va fi adoptat ”cel mai mic numitor comun”, fundamentat pe voința părților;
b) se va utiliza criteriul obiectului şi scopului tratatului;
c) va fi utilizat criteriul echității.

4. Regula generală de interpretare conține unul din următoarele elemente:

a) rebus sic stantibus;
b) contra proferentum
c) buna credință.

1 b), c), 2) c), 3 b), 4 c).

Bibliografie minimală

Ion Gâlea, Dreptul tratatelor, Ed. CH Beck, 2015, p. 1 – 49, 175-210

Bibliografie selectivă

Anghel, I.M., Dreptul tratatelor, vol. I, Ed. Lumina Lex, București, 1993

Aust, A., Modern Treaty Law and Practice, Cambridge University Press, 2008

Combacau, J., Le droit des traités, PUF, Paris, 1991

Fitzmaurice, M., Elias, O., Contemporary Issues in the Law of Treaties, Eleven International Publishing, 2005

McNair, A., The Law of Treaties, Oxford University Press, 1961

Villiger, M.E., Commentary on the 1969 Vienna Convention on the Law of Treaties, Martinus Nijhoff, 2009

Klabbers, J., The Concept of Treaty in International Law, Kluwer Law International, 1996

Gardiner, R., Treaty interpretation, Oxford University Press, 2008