Protectia Minoritatilor

Dreptul internaţional al protecţiei minorităţilor
(Protecţia drepturilor persoanelor ce aparţin minorităţilor naţionale

în dreptul internaţional)
- note de curs -
Cuprins
Unitatea de învățare nr. 1.

Definiţii ale naţiunii şi ale minorităţii naţionale

Evoluţii istorice privind protecţia internaţională a minorităţilor naţionale

Drepturi individuale versus drepturi colective pentru minorităţile naţionale. Drepturi
exercitate individual şi drepturi exercitate împreună cu alţii

Instrumente şi mecanisme multilaterale de protecţie a minorităţilor la nivel ONU

Instrumente şi mecanisme multilaterale de protecţie a minorităţilor la nivel OSCE

Instrumente multilaterale de protecţie a minorităţilor la nivelul Consiliului Europei (1).
Convenţiacadru pentru protecţia minorităţilor naţionale

Instrumente multilaterale de protecţie a minorităţilor la nivelul Consiliului Europei (2).
Carta Europeană a limbilor regionale sau minoritare

Mecanisme multilaterale de protecţie a minorităţilor la nivelul Consiliului Europei

Instrumente şi mecanisme bilaterale de protecţie a minorităţilor

Dezvoltări recente în privinţa rolului statului-înrudit («Kin-State») în acordarea aşa-
numitului «tratament preferenţial» pentru minorităţile înrudite («Kin-minorities») din alte
state
1
Bibliografie minimală orientativă
Bibliografie selectivă
Anexe cu documente necesare cursului
2
Unitatea de învățare 1
Definiții ale națiunii și ale minorităţii naţionale
CUPRINS
1.1. Cadru general
1.2. Definiţia naţiunii
1.3. Definiţia minorităţii naţionale
1.4. Lucrare de verificare Unitatea 1
Obiectivele unității de învățare nr. 1
După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:
- înțelegeți relația dintre conceptul de națiune și cel de minoritate națională

- înțelegeți de ce nu a fost posibilă convenirea unei definiții a conceptului de minoritate
națională în dreptul internațional pozitiv (convențional)
- cunoașteți definițiile specifice și care sunt diferențele dintre conceptul națiunii etnice
sau culturale și cel al națiunii politice sau civice, respectiv care sunt motivațiile care stau
la baza susținerii unuia sau altuia dintre cele două concepte, precum și influența lor
asupra conceptului de minoritate națională
- înțelegeți conexiunea dintre conceptul națiunii etnice și conceptele controversate
privind autonomia pe criteriu etnic și ”drepturile colective” pentru minorități
- cunoașteți diversele definiții propuse pentru conceptul de minoritate națională în
jurisprudență, la nivel ONU și în legislațiile naționale, inclusiv cea română, precum și
elementele obiectiv și subiectiv ale definiției minorității naționale
1.1. Cadru general
- Nu există o definiţie a minorităţii naţionale în dreptul internaţional pozitiv. Există

unele definiţii date în doctrină, jurisprudenţă sau în legi naţionale privind statutul
minorităţilor naţionale.
3
- Se apreciază că nu este absolut necesară o astfel de definiţie pentru asigurarea
protecţiei persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, nici pe plan intern (în legi
interne), nici pe plan internaţional (Comisia de la Veneţia s-a pronunţat în acest sens de
mai multe ori).
1.2. Definiţia naţiunii
- Pentru înţelegerea problemei definiţiei minorităţii naţionale, trebuie făcute o serie de

precizări terminologice şi conceptuale privind naţiunea (a cărei definiţie, de asemenea,
nu a fost convenită/stabilită în dreptul internaţional pozitiv). Astfel,
 Naţiunea etnică/culturală înseamnă toţi etnicii legaţi prin apartenenţă

culturală, indiferent de statul în care trăiesc/se află.
 Naţiunea civică/politică înseamnă toţi cetăţenii statului, indiferent de
apartenenţa culturală.
- Conceptele naţiunii etnice, respectiv culturale nu sunt antagonice, ci succesive ]n

timp. Astfel, anterior formării în stat, naţiunea etnică a fost cea care a exercitat
dreptul de autodeterminare. Ulterior formării în stat, naţiunea devine civică.
- Conceptul de naţiune care stă astăzi la baza statului contemporan este unul de
inspiraţie franceză, contractualistă. Aceasta concepţie despre naţiune îşi are originea în
teoriile contractului social din secolul al XVIII-lea, fiind consacrata de Revoluţia franceză.
Notă: Conform abatelui Grégoire, ansamblul cetăţenilor forma o naţiune unică şi indivizibilă.
La rândul său, abatele Sieyes defineşte naţiunea ca pe „un corp de asociaţi care trăiesc sub o
lege comună şi sunt reprezentaţi de aceeaşi legislatură”, exprimând prin aceasta „chintesenţa
statului-naţiune: o asociere voluntară, pentru că este contractuală, fuzionată prin integrare, în
sensul matematic al termenului, de individualităţi, într-o naţiune omogenă şi manifestându-şi
voinţa în mod reprezentativ. Sieyes face, astfel, din naţiune o persoană juridică suverană care
adună la un loc pe toţi cetăţenii statului fără nici o distincţie de ordin etnic. Această
concepţie va fi, de altfel, consacrată şi în articolul 3 al Declaraţiei Drepturilor Omului şi
Cetăţeanului din 26 august 1789 (…)” („Principiul oricărei suveranităţi rezidă esenţial în Naţiune”).
Ulterior, concepţia contractualistă despre naţiune va fi aprofundată şi cristalizată de Ernest
Renan, în celebra sa conferinţă despre „Ce este o naţiune?” din 11 mai 1882 „O naţiune este un
suflet, un principiu spiritual. Doua lucruri care în realitate nu constituie decât unul constituie acest
suflet, acest principiu spiritual. Unul vine din trecut, celalalt din prezent. Primul este posesia
comună a unei bogate moşteniri de amintiri, celalalt este angajamentul, dorinţa de a trai
împreună”.
- Practic, în această concepţie, naţiunea are o anume identitate, calificată mai ales de
voinţa de convieţuire, ca fiind comunitatea cetăţenilor, ca „asociaţie de oameni liberi şi
raţionali”, determinată de o serie de raporturi de solidaritate şi interese. Această
concepţie stă la baza majorităţii Constituţiilor moderne, naţiunea nefiind rezultatul
unei juxtapuneri de grupuri etnice sau un fenomen exclusiv etnic sau biologic.
4
- Plecând de la aceasta concepţie, articolul 1 din Constituţia României defineşte
statul român ca „stat naţional”, iar articolul 2 consacra „suveranitatea naţională”.
Notă: Având în vedere baza teoretică a concepţiei de stat-naţiune, apare cu claritate lipsa unei
necesitaţi reale a propunerilor de înlocuire a sintagmei de „stat naţional” din Constituţia României
cu alte expresii, ca „stat cetăţenesc” sau „stat multinaţional”, propuneri ce derivă dintr-o percepţie
etnică atribuita eronat conceptului de naţiune utilizat în Constituţia din 1991.
- Concepţia despre naţiune şi statul-naţiune cristalizată de Ernest Renan a fost o

reacţie critică la concepţia etno-culturală a naţiunii, dezvoltată în secolul al XIX-lea de
gândirea politică germană şi doctrina contra-revoluţionară franceză care încercau să se
opună ideii unui stat-naţiune văzut în calitate de comunitate politică a cetăţenilor şi, în
consecinţă, pasibil de a fi „importat” ca model, odată cu ideile „periculoase” ale
Revoluţiei franceze.
- În consecinţă, se opunea acestui curent de gândire o viziune a naţiunii caracterizate

printr-o „particularitate organică a poporului concret, cimentată prin limba sa şi o istorie
mitică”.
Notă: În acest sens, Joseph de Maistre arata că: „Naţiunile au un suflet general şi o veritabilă
unitate morală (…). Aceasta unitate este mai ales anunţată prin limbă”. Johann Gottfried
Herder şi, ulterior, Heinrich von Treitschke vor imagina o viziune organică, biologică şi
romantică a naţiunii, fondată pe cultură, limbă, religie şi Volksgeist (sufletul poporului) – o
viziune etnică, bazată pe dreptul sângelui. Ferdinand Tönnies, sociolog german, preciza că
această „comunitate se comporta faţă de individ sau grupele particulare la fel ca organismul faţă
de organele sale”. Această concepţie va fi reluată şi transformată de doctrina nazistă şi a reapărut
şi în cadrul etno-naţionalismelor contemporane.
- Naşterea statelor-naţiune în evul mediu a avut la bază un concept al „naţiunii

medievale”, privită în calitate de comunitate etnică.
Notă: Ion Aurel Pop arăta în acest sens că „Grupurile etnice sau naţionalităţile medievale erau (…)
naţionalităţi regionale sau provinciale, modelate apoi de anumite împrejurări şi de suverani
puternici şi topite gradat în unităţi mai mari”, caracterizate printr-o anume solidaritate sau coeziune
mai întâi etnică.
- Teoria naţiunii etnice, care determina existenţa unei naţiuni şi apartenenţa la

aceasta prin identificarea şi punerea în evidenţă a particularităţilor unui grup social
oarecare, dar dotat cu o limbă proprie, a cunoscut un mare succes în secolul al XIX-
lea în Centrul şi Sud-Estul Europei, guvernat de imperii multinaţionale despotice, în
contextul luptei de eliberare naţională şi de construire a statelor unitare, pe fundalul
curentelor romantismului.
- Revoluţiile de la 1848 din aceasta regiune şi eforturile de unificare statală finalizate

(unele dintre ele) doar la 1918-1919, au avut ca model ideea construcţiei statale în
funcţie de „participarea la o naţiune de veche tradiţie, deci anterioară statului,
singularizata printr-o identitate lingvistică şi culturală (…) care excludea adeziunea la
modelul francez (…)”, (cf. St. Pierre-Caps) în această fază de alcătuire statală. Totuşi,
5
odată ce această etapă a fost atinsă, modelul constituţional, preferat datorita virtuţilor
sale stabilizatoare, a fost cel francez, contractualist (fără însă ca – desigur –
componenta etnică originară să fie total ignorată). Dar ea nu mai putea în mod realist să
fie baza funcţionarii statale în secolul XX.
- De fapt, conceptul francez al naţiunii îl integrase deja pe cel de tip etno-

cultural, fiind aplicat ca atare în timpul evenimentelor revoluţionare de la 1848 din
Europa Centrala şi de Sud-Est, precum şi ulterior. Cazul formarii statului român
modern este un bun exemplu în acest sens.
Notă: 1. Paşoptiştii români fuseseră clar influenţaţi de conceptul francez privind statul şi naţiunea
în redactarea programelor şi proclamaţiilor revoluţionare, mulţi conducători ai Revoluţiei române
de la 1848 fiind elevi, la College de France, ai lui Edgar Quinet şi Jules Michelet (a cărui lucrare
„Peuple” avusese un puternic impact în comunitatea română din Paris, ca şi în România).
2. Astfel, Proclamaţia de la Islaz (iunie 1848) prevede, printre obiective, şi „…emanciparea
evreilor şi drepturi politice pentru toţi compatrioţii de altă religie…”, „…egalitatea drepturilor
politice”. În acelaşi timp, volumul programatic din 1850 al lui N. Bălcescu „Marşul Revoluţiei în
Istoria Românilor” este inspirat clar de curentul istoricismului cultural, el referindu-se la
continuitatea lingvistică şi culturală a naţiunii, încă din epoca daco-romană. De fapt, opera lui N.
Bălcescu primise aceste influenţe ale ideilor lui Herder prin lucrările lui Michelet, aceste accente
fiind, în epocă, potrivite cu specificităţile regiunii. Estul Europei şi formarea noilor state din regiune
s-a făcut după criterii etnice, în numele unui concept naţional ce-şi trage sursa din teoria
etnoculturală a naţiunii de inspiraţie germană.
- Am asistat, în egală măsura, după destrămarea URSS, la o exacerbare

naţionalistă în Asia Centrală, unde aceeaşi concepţie a naţiunii etnice a fost folosită de
unele elite politice inclusiv pentru a-şi putea exercita mai uşor autoritatea asupra unor
teritorii bogate în resurse naturale (cf. Z. Laïdi). În acelaşi timp, după ce a pus în discuţie
şi a scos din peisajul politic vechile federaţii, „noile” (de fapt vechile) naţiuni fiind, pentru
moment, convinse că în statul lor etnic naţional le este mai bine decât în structurile în
care fuseseră înglobate deseori contrar voinţei lor (cf. Z. Laïdi), procesul de fragmentare
nu s-a oprit. „Recompoziţia etno-teritorială riscă să se extindă la infinit”, ameninţând de
data aceasta chiar statele-naţiune, fie ele supravieţuitoare ale sfârşitului războiului rece,
fie nou create după 1990. Tentaţia recurentă de a face să coincidă teritoriul statal cu
gruparea etnică, tentaţie care persistă în virtutea concepţiei etnice despre naţiune,
capătă forme extreme ce merg chiar până la epurarea etnică sistematică, dusă ca
politică de stat în Ruanda, Bosnia sau Kosovo” (cf. J. Laroche).
- Atunci când retrasarea frontierelor nu este nici posibilă, nici dorită, promovarea
conceptului naţiunii etnice la „concurenţă” cu cel de sorginte contractuală pune în mod
grav în discuţie stabilitatea sistemului internaţional actual care se bazează pe cea de-a
doua teorie. Deşi corespunde unei realităţi istorice, dacă ideea naţiunii etnice ar putea fi
legitimată până la momentul creării statelor ce formează astăzi societatea internaţională,
stimularea ei în secolul al XXI-lea reprezintă o atingere nepermisă la adresa
suveranităţii, ca bază a dreptului internaţional. „Proliferarea revendicărilor identitare cu
fundament etno-naţional” conduce lumea la un „neo-tribalism” care stimulează gruparea
indivizilor în funcţie de afinităţile culturale, religioase, etnice”. „Identitarismul exacerbat
este, în mod incontestabil, un factor beligen. Repunând în discuţie asocierea politică
6
ţesută de legăturile de cetăţenie în numele unor comunităţi aşa-zis naturale, el duce la
subminarea principiului teritorial, politic şi convenţional, în vederea înlocuirii sale prin
ancorarea acestuia într-un spaţiu „originar”, de către un stat purtător al unui proiect
naţional puternic”.(M. Claude Smouts).
Notă: Un exemplu concret si acut perceput este adoptarea de acte normative, cum a fost „Legea
privind statutul maghiarilor din statele vecine Ungariei” (adoptată la 19 iunie 2001), care a avut ca
obiectiv central, înscris în preambulul sau, promovarea conceptului „naţiunii ungare ca întreg”,
formată din totalitatea maghiarilor (care locuiesc nu doar în Ungaria, în calitate de cetăţeni ai
acestui stat, ci şi din ţările vecine). Promovarea conceptului etnic (etnocultural) al naţiunii ungare
„ca întreg” (marea naţiune ungara) a fost proiectată ca având un scop reparator, declarat în
repetate rânduri de autorităţile ungare, inclusiv cu prilejul dezbaterilor privind adoptarea legii în
Parlamentul de la Budapesta: legea se referea la etnicii maghiari „care şi-au pierdut cetăţenia
ungară în alte moduri decât prin propria lor voinţă” (art. 1 din lege), acest act normativ fiind
prezentat ca „act reparator” pentru nedreptăţile provocate de Tratatul de la Trianon prin trasarea
frontierelor regiunii. Concepţia naţiunii etnice maghiare, întărită prin emiterea unei „legitimaţii de
maghiar”, al cărei mecanism de acordare prezenta certe elemente de extrateritorialitate, „ataca” şi
afecta în mod grav raportul de cetăţenie dintre cetăţeanul ce aparţine minorităţii şi statul faţă de
care este obligat prin îndatorirea constituţională de fidelitate. În fapt, ceea ce era afectată era
autoritatea de stat, prin promovarea de legături directe, instituţionalizate, cu cetăţeanul altui stat în
temeiul etnicităţii, ca unică justificare. Consecinţa era o separare provocată intenţionat în naţiunea
contractuală, ca bază a statului-naţiune afectat de aplicarea legii. Se stimulează segregarea
comunităţii minoritare faţă de şi în interiorul societăţii/comunităţii naţionale (în sens civic) în cadrul
căreia ar trebui să se integreze armonios, ca parte a întregului ce este menită să îmbogăţească
identitatea naţională prin aporturile sale culturale.(cf. J. Laroche).
- Se încearcă acreditarea ideii că, pe baza factorului lingvistic şi etnic, ar apărea în

cadrul statelor-naţiune aşa-numitele „sub-state” ce tind să dobândească, în grade
diferite, competenţe şi atribuţii para-statale. Concluzia care se doreşte trasă ar fi că
asistam la „etnicizarea” statului-naţiune sub forma „statului minorităţilor naţionale”, bazat
pe legitimarea corelativa a statutului juridic al naţiunii pluristatale, al naţiunii partajate şi
care vizează să legitimeze, de fapt, protecţia de către „statul-mamă”/„naţiunea-mamă” a
propriilor fragmente naţionale ce trăiesc în societăţile politice vecine.(cf. St. Pierre-Caps)
- Aceste scopuri sunt promovate şi prin susţinerea noţiunii de autonomie (şi drepturi
colective) pentru minorităţi. Paliere de autonomie pe criteriu etnic promovate:
1.Teritorială;
2. Culturală, care presupune aplicarea procedurii co-deciziei în ceea ce priveşte
aspecte referitoare la cultura minorităţii naţionale (de exemplu, numirea directorului unei
şcoli în care se predă limba minorităţii, al unei alte instituţii de cultură);
3. Personală.
- Autonomia nu face parte din standardele europene actuale în materie de minorităţi.

Conform Comisiei de la Veneţia (în Opinia asupra proiectului legii române privind
minorităţile naţionale din octombrie 2005), „nu există un model internaţional acceptat
de autonomie culturală pentru minorităţile naţionale”, iar „principiile şi standardele
internaţionale lipsesc în această materie”; de asemenea, Comisia arată că „principala
trăsătură a unui sistem de autonomie culturală este aceea că merge dincolo de simpla
recunoaştere a drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale”.
7
Conform Comisiei, autonomia (culturală) ar putea fi totuşi promovată pentru a întări
participarea minorităţii la viaţa publică dacă o minoritate aflată în număr substanţial
raportat la totalul populaţiei într-un stat nu are acces la luarea deciziilor în societate,
necesitatea unei astfel de măsuri fiind la latitudinea autorităţilor, în consultare cu cei
interesaţi. România nu se încadrează în această situaţie.
- Scopul politicilor în domeniul minorităţilor naţionale este unul dual: de a proteja

identitatea specifică (culturală, lingvistică, etnică) a persoanelor aparţinând minorităţilor
naţionale şi de a asigura convieţuirea armonioasă între majoritate şi minorităţi şi între
minorităţile însele.
- Astfel, atenţia se îndreaptă nu doar asupra necesităţii promovării şi protejării

identităţii specifice a persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, dar şi asupra
necesităţii integrării lor în societăţile din care fac parte. Politicile astfel definite contribuie
la crearea unor societăţi tolerante, bazate pe dialogul intercultural care previne
conflictul. Promovarea unor politici care ar conduce la segregarea între minoritate şi
majoritate nu ar avea, cu siguranţă, un astfel de rezultat.
- În cele mai recente Linii directoare privind integrarea societăţilor diverse (Ljubljana,
2012), Înaltul Comisar al OSCE pentru Minorităţile Naţionale arată că ”pentru a sprijini
procesul de integrare, [sunt necesare] politici menite să creeze o societate în care
diversitatea este respectată şi în care toate persoanele, inclusiv toţi membrii grupurilor
etnice, lingvistice, culturale sau religioase contribuie la construirea şi menţinerea unei
identităţi civice comune şi incluzive”. “Separaţia între comunităţi şi grupuri nu este, în
general, o bază solidă pe care să se poată construi o societate funcţională, cu
perspective pozitive de stabilitate durabilă. Integrarea implică interacţiune, nu doar
tolerarea unei pluralităţi de culturi”
Temă de reflecție 1.1.
Identificați şi analizaţi asemănările şi deosebirile dintre conceptul națiunii etnice sau

culturale și cel al națiunii politice sau civice.
Temă de reflecţie 1.2.
Identificați parametrii relației dintre conceptul națiunii etnice sau culturale și promovarea
autonomiei pe criteriu etnic, respectiv drepturile colective
1.3. Definiţia minorităţii naţionale
- Definiţia minorităţii naţionale dată de Curtea Permanentă de Justiţie

Internaţională: „un grup de persoane ce trăiesc într-o anumită ţară sau localitate având
o rasă, religie, limbă şi tradiţii proprii, unite prin identitatea acestora într-un sentiment de
solidaritate, în scopul păstrării tradiţiilor, formelor religioase şi asigurând învăţământul şi
8
creşterea copiilor în conformitate cu spiritul şi tradiţiile rasei lor şi ajutându-se reciproc”
(Avizul consultativ al CPJI din 31 iulie 1930 privind „Comunităţile greco-bulgare”).
- O altă definiţie (dată de Capotorti în 1978): „un grup numeric inferior restului
populaţiei, aflat într-o poziţie non-dominantă, ai cărui membri – cetăţeni ai statului
respectiv – posedă caracteristici etnice, religioase sau lingvistice diferite de ale res-
tului populaţiei şi arată, chiar şi implicit, un sentiment de solidaritate, îndreptat spre
prezervarea culturii, tradiţiilor, religiei sau limbii.”
- Definiţia minorităţii include:

• elemente obiective: dimensiunea numerică, poziţia non-dominantă, caracteristici
etnice-culturale distinctive, cetăţenie
• element subiectiv: sentiment de solidaritate, îndreptat spre prezervarea culturii,
tradiţiilor, religiei sau limbii.
- Proiectul de lege privind minorităţile naţionale care a fost suspus spre aviz
Comisiei de la Veneţia în octombrie 2005 cuprindea o definiţie în care se regăseau
aceste elemente: elemente obiective ca dimensiunea numerică inferioară
majorităţii, elemente de identitate specifică exprimate prin cultură, limbă sau
religie, cetăţenie, precum şi elementul subiectiv al dorinţei minorităţii de a prezerva,
exprima şi promova identitatea, la care se adăuga cerinţa ca minoritatea în cauză să
fi fost prezentă pe teritoriul României la momentul stabilirii statului român modern
(identificat de Comisie în Opinia sa ca fiind anul 1919, deşi legea nu precizează).
Notă: În definiţiile minorităţilor din diverse legi naţionale apar astfel de limitări temporale, care fac
distincţia între aşa numitele minorităţi tradiţionale şi „noile minorităţi”, rezultate din imigraţie
economică sau ca rezultat al conflictelor regionale care au determinat valuri de refugiaţi.
- Este de reţinut că, relativ recent, s-a manifestat o anumită tendinţă de promovare a
excluderii criteriului cetăţeniei din definiţiile minorităţilor naţionale (ca urmare a unor
probleme întâmpinate în unele state baltice şi balcanice, unde statutul juridic al unui
număr relativ mare de persoane aparţinând unor grupuri etnice nu a fost clarificat din
punctul de vedere al cetăţeniei după redobândirea sau dobândirea independenţei la
începutul anilor ’90). Comisia de la Veneţia a adoptat în 2006 un Raport privind non-
cetăţenii şi minorităţile naţionale, în care a recomandat ca:
 atenţia să fie transferată de la problema găsirii unei definiţii general

acceptabile pentru minoritatea naţională la necesitatea asigurării exercitării
nestingherite a drepturilor minorităţii în practică
 cetăţenia să nu mai fie privită ca un element al definiţiei, fiind însă mult mai
potrivit ca statele să o vadă ca pe o condiţie de acces la anumite drepturi
pentru minorităţi
 statele să acorde o atenţie particulară necesităţii de a reglementa fără
întârziere situaţia celor care fără voia lor au pierdut cetăţenia, având în vedere
faptul că acordarea cetăţeniei formării sau consolidării noilor entităţi a fost
9
înceată sau contestată, cu un impact negativ asupra persoanelor aparţinând
minorităţilor naţionale
 statele sunt încurajate să se abţină de la includerea în domeniul protecţiei
minorităţilor doar a cetăţenilor în definiţiile naţionale, daca nu sunt în vigoare
prevederi constituţionale sau dacă nu au făcut declaraţii formale în acest sens
în conformitate cu Convenţia-cadru privind protecţia minorităţilor naţionale; de
asemenea, sunt încurajate să examineze posibilitatea de a extinde, acolo unde
este necesar, pe o bază de tip articol-cu articol1 (din Convenţia-cadru)
domeniul protecţiei drepturilor şi facilităţilor către non-cetăţeni.
 statele care au astfel de prevederi constituţionale sau au făcut declaraţii
formale în acest sens în conformitate cu Convenţia-cadru privind protecţia
minorităţilor naţionale, care restrâng domeniul protecţiei minorităţilor doar la
cetăţeni, sunt încurajate să examineze posibilitatea de a extinde, acolo unde
este necesar, pe o bază de tip articol-cu articol (din Convenţia-cadru) domeniul
protecţiei drepturilor şi facilităţilor către non-cetăţeni.
Identificați elementele definiției minorității naționale propuse la nivel ONU în 1978
Test de autoevaluare 1.1.
Răspundeți la următoarele întrebări-grilă:
1. Națiunea etnică/culturală înseamnă:

a) toți etnicii unui stat care se află pe teritoriul acestuia
b) toți etnicii legați prin apartenență culturală, indiferent de statul în care trăiesc/se află
c) toți cetățenii statului, indiferent de apartenența culturală.
2. Națiunea politică/civică înseamnă:

a) toți cetățenii statului, indiferent de apartenența culturală
b) toți politicienii dintr-un stat care au aceeași etnie
c) toți cetățenii statului cu aceeași etnie care își pot exercita drepturile civile și politice
3. Conform Comisiei de la Veneţia (în Opinia asupra proiectului legii române privind
minorităţile naţionale din octombrie 2005):
a) nu există un model internaţional acceptat de autonomie culturală pentru minorităţile
naţionale, iar „principiile şi standardele internaţionale lipsesc în această materie
1 Adică doar anumite drepturi, necesare persoanelor în cauză în funcţie de situaţia lor concretă.
10
b) principala trăsătură a unui sistem de autonomie culturală este aceea că merge
dincolo de simpla recunoaştere a drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor
naţionale
c) autonomia (culturală) ar putea fi totuşi promovată pentru a întări participarea
minorităţii la viaţa publică dacă o minoritate aflată în număr substanţial raportat la
totalul populaţiei într-un stat nu are acces la luarea deciziilor în societate, necesitatea
unei astfel de măsuri fiind la latitudinea autorităţilor, în consultare cu cei interesaţi.
4. Conform definiției minorității naționale propuse de Capotorti din 1978, elementele

acesteia sunt:
a) elemente obiective ca dimensiunea numerică, poziţia dominantă, caracteristici
b) elemente obiective ca dimensiunea numerică, poziţia non-dominantă, caracteristici
c) element subiectiv: sentiment de solidaritate, îndreptat spre prezervarea culturii,
tradiţiilor, religiei sau limbii
d) elemente obiective ca dimensiunea numerică, poziţia dominantă, caracteristici
etnice-culturale distinctive, apatridia.
Răspunsuri la testul de autoevaluare 1.1.: 1.b., 2.a., 3. a. b. c., 4.b.c.
I.1. Analizați relația dintre conceptul națiunii etnice/culturale, al națiunii politice/civice

și respectiv al minorității naționale
I.2. Este necesară sau nu în opinia dvs. existența elementului cetățeniei în definiția
minorității naționale? Argumentați
II. Răspundeți la următoarele întrebări-grilă:
1. Referirea la România ca ”stat național” în art. 1 din Constituție are în vedere:

a) Conceptul națiunii etnice
b) Conceptul națiunii civice
c) Conceptul națiunii cultural-politice.
2. În Liniile directoare privind integrarea societăţilor diverse (Ljubljana, 2012), ÎCMN

al OSCE arată că:
a) pentru a sprijini procesul de integrare, [sunt necesare] politici menite să creeze o
societate în care diversitatea este respectată şi în care toate persoanele, inclusiv
toţi membrii grupurilor etnice ... contribuie la construirea şi menţinerea unei
identităţi civice comune şi incluzive.
b) separaţia între comunităţi şi grupuri nu este, în general, o bază solidă pe care să
se poată construi o societate funcţională, cu perspective pozitive de stabilitate
durabilă.
11
c) integrarea implică interacţiune, nu doar tolerarea unei pluralităţi de culturi.
3. Definiţia minorității naționale propusă de ONU în 1978 prevede că aceasta este:

a) un grup numeric inferior restului populaţiei, aflat într-o poziţie non-dominantă, ai
cărui membri – cetăţeni ai statului respectiv – posedă caracteristici etnice,
religioase sau lingvistice diferite de ale restului populaţiei şi arată, chiar şi implicit,
un sentiment de solidaritate, îndreptat spre prezervarea culturii, tradiţiilor, religiei
sau limbii.
b) un grup numeric cel puțin egal cu restul populaţiei, aflat într-o poziţie non-
dominantă, ai cărui membri – cetăţeni ai statului respectiv – care se află în mod
omogen într-o regiune sau localitate, posedă caracteristici etnice, religioase sau
lingvistice diferite de ale restului populaţiei şi arată explicit un sentiment de
solidaritate, îndreptat spre prezervarea culturii, tradiţiilor, religiei sau limbii.”
c) un grup numeric inferior restului populaţiei, aflat într-o poziţie dominantă, ai cărui
membri – care nu sunt cetăţeni ai statului respectiv – posedă caracteristici etnice,
religioase sau lingvistice diferite de ale restului populaţiei şi arată, chiar şi implicit,
un sentiment de solidaritate, îndreptat spre prezervarea culturii, tradiţiilor, religiei
sau limbii.
Răspunsuri la Lucrarea de verificare Unitatea 1:
I. 1. Se vor compara cele două concepte ale națiunii și se vor evidenția implicațiile
fiecăruia pentru modul de concepere a definiției minorității naționale
2. Se va prezenta critic discuția privind excluderea criteriului cetăţeniei din
definiţiile minorităţilor naţionale în contextul Raportului din 2006 al Comisiei de la
Veneția privind non-cetăţenii şi minorităţile naţionale
II. 1.b., 2. a. b. c., 3. a.
12
Evoluţii istorice privind protecţia internaţională a minorităţilor naţionale
CUPRINS
2.1. Evoluția protecției internaționale a minorităților naționale în perioada interbelică

2.2. Evoluția protecției internaționale a minorităților naționale după al doilea război
mondial
2.3. Lucrare de verificare la Unitatea 2
Obiectivele unităţii de învăţare nr. 2
- înțelegeți resorturile internaționalizării protecției minorităților naționale după primul

război mondial
- cunoașteți care au fost instrumentele juridice care reglementau protecția
drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale în perioada interbelică și
după al doilea război mondial, precum și conținutul lor normativ
- cunoașteți modul de funcționare a mecanismelor de protecție a persoanelor
aparținând minorităților naționale în perioada interbelică, în cadrul Societății
Națiunilor
2.1. Evoluția protecției internaționale a minorităților naționale în perioada

interbelică
- După primul război mondial, prin tratatele de pace sau prevăzut clauze identice
în privinţa minorităţilor, respectiv capitole speciale, urmate de încheierea a 5 tratate
speciale de protecţie a minorităţilor şi declaraţii speciale în faţa Consiliului Societăţii
Naţiunilor.
- În cadrul Societăţii Naţiunilor sa creat o procedură pentru garantarea drepturilor

aparţinând minorităţilor (exista un drept de petiţie – au existat 950 de plângeri), precum
şi Comitete pentru minorităţi. CPJI avea şi ea un rol destul de important.
- Înaintea Primului Război Mondial, aproape 50% din suprafaţa statelor europene din
Europa Centrală şi de Sud-Est (imperii multinaţionale) era locuită de minorităţi. După
sfârşitul războiului teritoriul european se redesenează pe baza principiului naţionalităţilor
promovat de preşedintele american Wilson, şi se formează state noi în care apar noi
minorităţi (ce ocupă acum cca. 20% din teritoriu). În acest context, s-a considerat
necesară reglementarea regimului juridic al minorităţilor. Formula adoptată a fost
13
sistemul de protecţie al Societăţii Naţiunilor, cu prevederi şi instrumente juridice
specifice, precum şi un anumit tip de mecanism care să asigure drepturile minorităţilor.
- În ce priveşte setul de instrumente pentru protecţia minorităţilor, au fost trei tipuri

de reglementări care au conturat acest sistem de protecţie:
 s-au introdus prevederi referitoare la minorităţi în Tratatele de Pace
încheiate cu ţările învinse, spre exemplu: Tratatul de Pace încheiat cu Austria
(1919), Tratatul de Pace încheiat cu Bulgaria (1919), Tratatul de Pace încheiat
cu Ungaria (1920) şi Tratatul de Pace cu Turcia (1923).
 au fost încheiate şi Tratate speciale cu privire la minorităţi, precum Tratatul
special cu privire la minorităţile din România (1920), Polonia (1919),
Cehoslovacia (1919), Iugoslavia (1919) şi Grecia (1920)
 declaraţii individuale formulate de state drept condiţie pentru a intra în
Societatea Naţiunilor (Albania, Lituania, Letonia, Estonia, Irak)
- La acestea se adaugă Tratate bilaterale speciale: Acordul Polonia - Oraşul

Liber Danzig (Gdansk) în 1920, Acordul Suedia-Finlanda din 1921 privind insulele
Åland, Acord Germania-Polonia privind Silezia Superioară, între puterile aliate şi
asociate cu Lituania privind teritoriul Memel.
- Aceste tratate conţineau prevederi referitoare la asigurarea drepturilor

minorităţilor, asigurarea egalităţii în drepturi cu ceilalţi cetăţeni ai statului respectiv,
menţinerea trăsăturilor şi tradiţiilor proprii ale grupului minoritar, evitarea asimilării
forţate şi participarea la viaţa publică.
- Drepturile din conţinutul tratatelor respective prevedeau:

 deplina protecţie a dreptului viaţă şi libertate fără discriminare,
 dreptul de exercitare liberă a credinţei, religiei sau convingerii în public sau
privat,
 beneficiul egal al drepturilor civile şi politice,
 egalitate de tratament în faţa legii şi în fapt,
 acces egal la funcţii publice, profesii şi industrii,
 facilităţi pentru folosirea limbii minorităţii în faţa instanţei,
 libertatea de a folosi orice limbă în privat, în comerţ, religie, în presă şi în
reuniuni publice,
 dreptul de a folosi orice limbă în instituţii caritabile, religioase, sociale şi de
educaţie,
 dreptul de a conduce şi controla astfel de organizaţii, instituţii ale
minorităţilor pe cheltuiala lor în zonele unde trăiesc în proporţie
considerabilă,
 posibilitatea asigurării pregătirii şcolare în limba minorităţii,
 alocarea de fonduri publice în scopuri caritabile, religioase, de educaţie,
 prevederi specifice în anumite tratate precum: dreptul la cetăţenie pentru
evitarea apatridiei şi aspecte privind protecţia evreilor.
14
- Se prevedea un mecanism de urmărire a respectării conţinutului tratatelor:
 orice stat membru al Societăţii Naţiunilor putea să supună Consiliului

o sesizare cu privire la ce considera a fi o încălcare a acordurilor sau
a prevederilor referitoare la minorităţi, Consiliul putea să ia măsurile
prevăzute în Pactul Societăţii Naţiunilor, iar diferendele care puteau să
apară între statele membre ale Consiliului şi un stat parte la acorduri cu
privire la respectarea prevederilor în cauză puteau fi supuse Curţii
Permanente de Justiţie Internaţională, a cărei jurisdicţie era obligatorie.
 prin realizarea mecanismului plângerii/petiţionării din partea

minorităţilor (în cadrul Secretariatului Societăţii Naţiunilor exista o secţie
exclusivă minorităţilor). În acest sens, se puteau depune plângeri prin
organizaţiile minorităţii respective, cu respectarea cumulativă a
următoarelor condiţii:
o Plângerea trebuia să se refere la protecţia minorităţilor în raport
cu tratatele încheiate
o Prin formularea plângerii să nu se solicite întreruperea dialogului
şi relaţiilor politice cu statul din care făcea parte minoritatea
o Plângerea să nu vizeze proceduri deja angajate
o Să nu fie anonimă
o În conţinutul plângerii să nu se folosească limbaj violent.
- Petiţiile minorităţilor trebuiau să respecte condiţiile, acestea erau primite la

Secretariatul Societăţii Naţiunilor, se analizau preliminar de către Secţia pentru
minorităţi şi apoi erau trimise părţilor.
- Dacă Secţia pentru minorităţi considera că sunt admisibile şi îndeplinesc

condiţiile specifice, le trimitea către membrii Consiliului cu titlu individual, care puteau
face observaţii. Guvernul căruia i se aducea o acuzare prin petiţie/plângere putea face
şi el observaţii.
- După prima observaţie formulată de Guvernul statului în cauză, Secţia pentru

minorităţi propunea crearea unui comitet ad-hoc pentru fiecare caz, compus din
preşedintele Consiliului şi alţi doi membri ai Consiliului numiţi de acesta. Dacă era vorba
de un stat membru al Consiliului, nu era necesar să fie reprezentat şi statul acuzat.
Comitetul se reunea neoficial pentru audierea şefului Secţiei pentru minorităţi. De multe
ori cei trei constatau că nu e nevoie să fie sesizat Consiliul, în schimb era mandatată
secţia pentru minorităţi să discute cu reprezentantul statului incriminat pentru a găsi
soluţii. De-a lungul timpului au existat 950 plângeri, dintre care doar 16 au ajuns în faţa
plenului Consiliului Societăţii Naţiunilor, restul au fost soluţionate la nivelul procedurii de
dialog. Împotriva României s-au formulat cele mai multe petiţii, în număr de 81,
15
(urmată de Iugoslavia, Grecia, Turcia), însă acestea nu au ajuns în Plenul Consiliului
Societăţii Naţiunilor.
- Prin aceste modalităţi se protejau sensibilităţile statelor respective şi s-a permis

soluţionarea multor inadvertenţe.
- Din jurisprudenţa Curţii Permanente de Justiţie Internaţională amintim:

avizul consultativ pentru şcolile minoritare elene din Albania, în anul 1935 (privind
închiderea şcolilor private, şcoli greceşti; cu această ocazie instanţa a stabilit
posibilitatea de cooperare paşnică, păstrarea trăsăturilor minorităţilor, egalitate între
populaţii); avizul consultativ, din anul 1930, privind comunităţile greco-bulgare, aviz
consultativ faţă de şcolile minorităţilor din Silezia Superioară (unde Consiliul a trimis la
CPJI diferendul ce s-a finalizat printr-o hotărâre, nu printr-un aviz); avizul consultativ
privind schimbul de populaţie între Turcia şi Grecia.
- Sistemul Societăţii Naţiunilor a fost eficient pentru momentul respectiv. În anul

1939 a fost închisă Secţia pentru minorităţi din cadrul acesteia. În data de 20 aprilie
1946, Societatea Naţiunilor se desfiinţează, şi odată cu ea şi sistemul privind
minorităţile, fiind înlocuită de Organizaţia Naţiunilor Unite, care nu a preluat acest
mecanism.
Analizați cauzele apariției după primul război mondial a cadrului normativ și a sistemului
de protecție a minorităților dezvoltat de Societatea Națiunilor
Evaluați eficiența sistemului de protecție a minorităților dezvoltat de Societatea

Națiunilor
2.2. Evoluția protecției internaționale a minorităților naționale în perioada

interbelică
- După al doilea război mondial, a urmat o perioadă de dezvoltare accelerată a

drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. În anul 1945 s-a înfiinţat Organizaţia
Naţiunilor Unite, iar în anul 1948 a fost adoptată de către Adunarea Generala a ONU
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
- La 9 decembrie 1948 s-a încheiat Convenţia privind reprimarea şi pedepsirea

genocidului. România a devenit parte la aceasta în data de 2 noiembrie 1950.
- În anul 1946, s-a înfiinţat Comisia pentru Drepturile Omului din cadrul ONU şi
Subcomisia pentru Prevenirea Discriminării şi Protecţia Minorităţilor. Cu această ocazie
16
s-au discutat propuneri, texte privind minorităţile, o parte din acestea ajungând să fie
incluse în Pactul Internaţional privind drepturile civile şi politice, încheiat în anul 1966,
intrat în vigoare în anul 1976. Este prima prevedere convenţională postbelică
referitoare la minorităţi.
- Astfel, în afară de reglementarea pe cale bilaterală a unor situaţii particulare

privind minorităţile, sunt declanşate acţiuni de reglementare a situaţiei juridice a
minorităţilor la nivel global şi regional (european). Astfel de paşi sunt:
 Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice din 1966 (art. 27),
 Documentul reuniunii de la Copenhaga din 1990 a Conferinţei asupra
dimensiunii umane a CSCE (paragrafele 31-35),
 Declaraţia Adunării Generale a ONU privind drepturile persoanelor
aparţinând minorităţilor naţionale sau etnice, religioase şi lingvistice din
1992, precum şi
 Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare din 1992, respectiv
 Convenţiacadru europeană pentru protecţia minorităţilor naţionale din
1995.
- Este vorba despre drepturi individuale, iar nu colective. Pactul din 1966 plasează
drepturile recunoscute persoanelor aparţinând minorităţilor în sistemul ONU de protecţie
a drepturilor omului.
Răspundeți la următoarele întrebări-grilă:
1. Cadrul normativ dezvoltat după primul război mondial cuprindea:

a) clauze identice în privinţa minorităţilor în tratatele de pace, respectiv capitole
speciale, 5 tratate speciale de protecţie a minorităţilor şi declaraţii speciale în faţa
Consiliului Societăţii Naţiunilor
b) un tratat multilateral cuprinzător încheiat de puterile învingătoare și obligatoriu și
pentru cele învinse
c) o declarație politică adoptată de Consiliului Societăţii Naţiunilor, obligatorie pentru
puterile învinse pe teritoriul cărora se găseau cel puțin 20% minorități.
2. Setul de instrumente pentru protecţia minorităţilor a cuprins trei tipuri de

reglementări:
a) în Tratatele de Pace încheiate cu ţările învinse: Tratatul de Pace încheiat cu
Austria (1919), Tratatul de Pace încheiat cu Bulgaria (1919), Tratatul de Pace
încheiat cu Ungaria (1920) şi Tratatul de Pace cu Turcia (1923).
17
b) în Tratatele speciale cu privire la minorităţi, ca Tratatul special cu privire la
minorităţile din România (1920), Polonia (1919), Cehoslovacia (1919), Iugoslavia
(1919) şi Grecia (1920)
c) în declaraţii individuale formulate de state drept condiţie pentru a intra în
Societatea Naţiunilor (Albania, Lituania, Letonia, Estonia, Irak)
3. Printre drepturile cuprinse în aceste instrumente menționate la punctul 2 sunt:

a) beneficiul egal al drepturilor civile şi politice
b) egalitate de tratament în faţa legii şi în fapt
c) dreptul la insurecție și separare a teritoriului locuit de etnie
d) acces egal la funcţii publice, profesii şi industrii
4. Prima prevedere convențională postbelică referitoare la minorități se află în:

a) Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948
b) Pactul Internațional privind drepturile civile şi politice din 1966
c) Pactul Internațional privind drepturile economice, sociale și culturale din1966
d) Convenţiacadru europeană pentru protecţia minorităţilor naţionale din 1995.
Răspunsuri la testul de autoevaluare: 1. a., 2. a.,b.,c., 3. a.,b.,d., 4.b.
I. 1. Evaluați comparativ cadrul normativ interbelic și cel postbelic privind protecția

persoanelor aparținând minorităților naționale
2. Prezentați cele mai importante repere jurisprudențiale ale CPJI cu privire la
protecția persoanelor aparținând minorităților naționale
1. Tratatele bilaterale speciale încheiate după primul război mondial cu privire la

minorități au fost:
a) Acordul Polonia - Oraşul Liber Danzig (Gdansk) în 1920,
b) Acordul Suedia-Finlanda din 1921 privind insulele Åland,
c) Acord Germania-Polonia privind Silezia Superioară, respectiv între puterile aliate
şi asociate cu Lituania privind teritoriul Memel.
2. În cazul mecanismului plângerii/petiţionării din partea minorităţilor în cadrul

Secretariatului Societăţii Naţiunilor, condițiile care trebuiau îndeplinite erau:
a) Plângerea trebuia să se refere la protecţia minorităţilor în raport cu tratatele
încheiate, prin formularea plângerii să nu se solicite întreruperea dialogului şi
relaţiilor politice cu statul din care făcea parte minoritatea
b) Plângerea să nu vizeze proceduri deja angajate, să nu fie anonimă
c) În conţinutul plângerii să nu se folosească limbaj violent.
18
3. Cele mai multe petiţii în cadrul mecanismului amintit la punctul anterior au fost
împotriva:
a) Rusiei
b) Turciei
c) Greciei
d) României.
Răspunsuri la Lucrarea de verificare la Unitatea 2:

I. 1. Se va pune în evidență, în urma comparației, faptul că după al doilea război
mondial, la nivel ONU, până la finalul Războiului Rece, accentul a fost pus,
spre deosebire de perioada antebelică, pe protecția drepturilor omului
2. Se vor prezenta sintetic avizul consultativ pentru şcolile minoritare elene din
Albania, în anul 1935; avizul consultativ, din anul 1930, privind comunităţile
greco-bulgare, avizul consultativ faţă de şcolile minorităţilor din Silezia
Superioară; avizul consultativ privind schimbul de populaţie între Turcia şi
Grecia.
II. 1.a.b.c., 2.a.b.c., 3d.
19
Drepturi individuale versus drepturi colective pentru minorităţile naţionale.

Drepturi exercitate individual şi drepturi exercitate împreună cu alţii
CUPRINS
3.1. Drepturile persoanelor care aparțin minorităților naționale – drepturi individuale.

Noțiunea de drepturi colective
3.2. Dreptul la autodeterminare și minoritățile naționale
3.3. Drepturi exercitate individual şi drepturi exercitate împreună cu alţii
- înțelegeți de ce drepturile persoanelor care aparţin minorităţilor naţionale sunt drepturi

individuale, iar nu colective
- înțelegeți care este motivația politică a statelor care folosesc și promovează încă acest
concept
- cunoașteți de ce dreptul la autodeterminare nu poate avea ca titular o minoritate
națională
- înțelegeți distincția dintre natura drepturilor persoanelor care aparţin minorităţilor
naţionale ca drepturi individuale și modul de exercitare a acestora, care poate fi
individual sau împreună cu alții
3.1. Drepturile persoanelor care aparțin minorităților naționale – drepturi

individuale. Noțiunea de drepturi colective
- Drepturile persoanelor care aparţin minorităţilor naţionale sunt drepturi individuale,

deoarece ele fac parte integrantă din categoria mai largă a drepturilor omului (sunt
o specie a drepturilor omului) – unanim recunoscute ca drepturi individuale.
- Noţiunea de drepturi colective pentru minorităţi a fost utilizată de promotorii ei

pentru a încerca să acrediteze, ca finalitate, minorităţii naţionale o anumită personalitate
juridică în interiorul statelor şi pe plan internaţional.
20
- Ţinta cea mai importantă a concepţiei drepturilor colective este dreptul la
autodeterminare pentru minoritățile naționale.
Identificați consecințele existenței unei personalități juridice ale unei minorități naționale
în interiorul statului și în afara lui
3.2. Dreptul la autodeterminare și minoritățile naționale
- Dreptul internaţional contemporan este cvasiunanim în a nu recunoaşte unei

minorităţi naţionale calitatea de titular al dreptului la autodeterminare, deoarece
minoritatea ca atare nu are calitatea de subiect de drept nici în dreptul intern, nici în
cel internaţional.2
- Dreptul internaţional recunoaşte, în schimb, calitatea de titular al dreptului la

autodeterminare poporului, care este recunoscut ca subiect de drept internaţional.
Acceptarea autodeterminării pentru minorităţi ar echivala, prin urmare, cu recunoaşterea
calităţii de subiect de drept internaţional pentru minoritatea naţională.
Notă: Aceasta este şi explicaţia neacceptării de către România şi alte state a autodeterminării
kosovarilor prin formarea şi recunoaşterea unui „stat” format prin secesiune de Serbia, aceasta
reprezentând o încercare de omologare a concepţiei drepturilor colective pentru minorităţile
naţionale.
- Recunoaşterea autodeterminării pentru minorităţi este contrară stabilităţii

internaţionale. Pentru că în lume, cu foarte rare excepţii, nu există teritorii pure etnic.
Notă: În teritoriul unde o minoritate trăieşte există de regulă una sau mai multe alte grupuri etnice
care sunt minoritare prin raportare la primul grup. Exercitarea şi de către acestea a
autodeterminării (procesul poate continua virtual nelimitat) poate conduce la atomizarea
aranjamentelor teritoriale contemporane, ceea ce este contrar imperativelor stabilităţii
internaţionale.3
- Motivele pentru care drepturile colective nu sunt acceptate nici de doctrina, dar nici
de instrumentele dreptului internaţional contemporan sunt multiple. Se invocă, printre
argumente (pe lângă cele deja evocate), faptul că drepturile colective sunt prea vagi
2
A se vedea Rosalyn Higgins, Problems and Process. International Law and How We Use It, Clarendon
Press, Oxford, 1996, p.124: „But minorities as such do not have the right to self-determination. That
means, in effect, that they have no right to seccession, to independence, or to join with comparable
groups in other states”.
3 Rosalyn Higgins, op. cit., p.125: „But within this regional area there may be a minority of the predominant
ethnic group - perhaps persons belonging to the national majority, or yet to another ethnic minority. We
may recognize this situation ... in some of the seceding provinces of Yougoslavia. Virtually every minority
has its own minority, and the fear of opression gets pushed further down the pyramid.”
21
din punct de vedere substanţial şi procedural impracticabile, un drept al omului, pentru a
exista ca atare şi a putea fi exercitat şi protejat, trebuind să aibă un titular clar, bine
identificat, ceea ce natura drepturilor colective nu permite.
Care ar fi efectele juridice ale exercitării dreptului la autodeterminare de către o

minoritate națională?
3.3. Drepturi exercitate individual şi drepturi exercitate împreună cu alţii
- În schimb, se menţionează în documentele internaţionale posibilitatea

exercitării unora dintre drepturi atât individual, cât şi „împreună/în comun cu alţii”.
Faptul că unele drepturi ale persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale (drepturi
individuale) se pot „exercita împreună cu alţii” exprimă mai bine realitatea şi nu
echivalează cu acreditarea/acceptarea noţiunii de drepturi colective pentru minorităţi.
- Această formulă este folosită de majoritatea documentelor internaţionale relevante

(art. 27 din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice din 1966, Documentul
CSCE de la Copenhaga din 1990, Declaraţia ONU privind drepturile persoanelor
aparţinând minorităţilor naţionale sau etnice religioase şi lingvistice din 1992, Convenţia-
cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale a Consiliului Europei din 1995).
Notă: Fostul raportor special al ONU pentru minorităţi, F. Capotorti, arăta în acest sens că aceste
prevederi „nu se referă la grupurile minoritare ca titulari formali ai drepturilor descrise de
ele, ci subliniază mai degrabă necesitatea unui exerciţiu colectiv al lor. De aceea, este
justificat să concluzionăm că o construcţie corectă a acestei norme 4 trebuie bazată pe ideea
dublului său efect – protecţia grupului şi a membrilor săi individuali.”5
- Convenția-cadru din 1995 prevede expres, cu claritate, în Raportul său explicativ

(document oficial adoptat odată cu Convenţia), că acest document nu are în vedere şi
nu implică recunoaşterea drepturilor colective pentru minorităţi, chiar dacă
prevede exercitarea unora dintre ele împreună/în comun cu alţii6.
- În comentariul la art. 1, Raportul explicativ subliniază că, în concepţia Convenţiei-

cadru, protecţia minorităţii se face prin protecţia drepturilor indivizilor care fac parte
din minoritate, deci este o concepţie care indică faptul că nu se au în vedere niciun fel
de drepturi colective pentru minorităţi.7 Totodată, în comentariul la art. 3 din
4 Capotorti se referă mai ales la art. 27 din Pact (subl. ns.).

5 Gaetano Pentassuglia, Minorities in International Law, European Centre for Minority Issues, Council of
Europe Publishing, Strasbourg, 2002, p.49.
6 “The implementation of the principles set out in this framework Convention … does not imply the
recognition of collective rights. The emphasis is placed on the protection of persons belonging to national
minorities, who may exercise their rights individually and in community with others...” (Raportul explicativ -
indent 13).
7 “[A]rticle [1] refers to the protection of national minorities as such and of the rights and freedoms of
persons belonging to such minorities. This distinction and the difference in wording make it clear that no
22
Convenţie, care prevede posibilitatea de exercitare a unora dintre drepturi împreună/în
comun cu alţii, comentariul arată fără echivoc că posibilitatea exercitării împreună cu
alţii este distinctă de noţiunea de drepturi colective.8
- De fapt, multe drepturi fundamentale, nu doar drepturi ale persoanelor aparţinând

minorităţilor naţionale, sunt exercitabile împreună cu alţii: dreptul la educaţie, dreptul de
asociere, la profesarea şi practicarea religiei, dreptul de participare la viaţa publică etc.,
fără ca prin aceasta să-şi piardă calitatea de drepturi individuale. Ele sunt doar
exercitate împreună, titularul rămânând persoana fizică, iar nu o colectivitate. Fiecare
titular ce compune minoritatea poate alege să exercite sau nu dreptul, exercitarea în
comun neputând crea un titular supraindividual al drepturilor individuale.
- De exemplu, dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de a participa

efectiv la viaţa economică, socială, culturală şi în afacerile publice este prevăzut de art.
15 din Convenţia-cadru. Reprezentarea minorităţilor în Parlamentul României este o
formă de punere în practică a acestui drept, care presupune exercitarea lui în comun de
către persoanele care aparţin unei minorităţi, fără să devină însă un drept colectiv.
- România s-a manifestat constant împotriva drepturilor colective pentru minorităţi:

Tratatele politice cu Ungaria şi Ucraina conţin menţiuni exprese, acceptate şi de statele
menţionate, împotriva acceptării ideii de drepturi colective.9
- Este de remarcat faptul că Tratatul de Reformă al UE de la Lisabona introduce o

dispoziţie esenţială în Tratatul UE şi anume articolul referitor la Valorile Uniunii, care
prevede că „Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnităţii umane, libertăţii,
democraţiei, egalităţii, statului de drept, precum şi pe respectarea drepturilor omului,
inclusiv a drepturilor persoanelor care aparţin minorităţilor. Aceste valori sunt comune
statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranţă,
justiţie, solidaritate şi egalitate între femei şi bărbaţi.”
- Acest articol a fost inclus iniţial în Tratatul Constituţional din 2004, în urma unei
propuneri comune a României şi Ungariei. Textul propus iniţial de Ungaria se referea la
„drepturile minorităţilor”, ceea ce ar fi putut acredita şi ideea drepturilor colective pentru
minorităţile naţionale. În urma negocierii bilaterale şi a insistenţelor României, textul
propus prin scrisoare comună de către România şi Ungaria a devenit „inclusiv a
drepturilor persoanelor care aparţin minorităţilor naţionale”, la includerea în textul
Constituţiei fiind scoasă calificarea „naţionale”, pentru a se putea referi nu doar la
collective rights of national minorities are envisaged .... The Parties do however recognize that protection
of a national minority can be achieved through protection of the rights of individuals belonging to such a
minority” (Raportul explicativ – indent 31, comentariu la art. 1).
8 “Paragraph 2 provides that the rights and freedoms flowing from the principles of the framework
Convention may be exercised individually or in community with others. It thus recognises the possibility of
joint exercise of those rights and freedoms, which is distinct from the notion of collective rights. The term
"others" shall be understood in the widest possible sense and shall include persons belonging to the same
national minority, to another national minority, or to the majority.” (Raportul explicativ, indent 37).
9 În contextul referirii în cele două tratate la Recomandarea 1201 din 1993 a APCE.
23
minorităţile naţionale, ci şi la cele religioase, sexuale etc. Acest text, odată intrat în
vigoare Tratatul de la Lisabona, indică faptul că, în UE, ceea ce se acceptă ca valoare
fundamentală este concepţia drepturilor individuale, care aparţin persoanelor ce fac
parte din minorităţile naţionale, iar nu concepţia drepturilor colective pentru minorităţi.
Practic, poziţia constantă a României de respingere a concepţiei drepturilor colective
pentru minorităţi este confirmată şi susţinută de înseşi documentele fundamentale ale
Uniunii Europene, care conferă legitimitate sporită acestei poziţii.

Răspundeţi la următoarele întrebări-grilă:
1. Drepturile persoanelor care aparţin minorităţilor naţionale sunt:

a) drepturi individuale
b) drepturi colective
c) drepturi comune
2. Dreptul la autodeterminare se poate exercita de către:

a) un individ, în calitate de șef de stat sau de guvern
b) un popor
c) o minoritate națională
3. Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale a Consiliului Europei din

1995:
a) recunoaște drepturile colective pentru minorități
b) nu recunoaște drepturile colective pentru minorități
c) prevede posibilitatea exercitării împreună cu alţii a drepturilor pentru minorități
4. Tratatul de Reformă al UE de la Lisabona:

a) prevede în art. 2 Valorile Uniunii că UE se întemeiază între altele pe respectarea
drepturilor omului, fără a face vreo referire la minorități
b) prevede în art. 2 Valorile Uniunii că UE se întemeiază între altele pe respectarea
drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților naționale
c) prevede în art. 2 Valorile Uniunii că UE se întemeiază între altele pe respectarea
drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților
Răspunsuri la testul de autoevaluare:1.a., 2.b., 3.b.c., 4.c.
I. 1. Comparați noțiunea de drepturi colective cu cea de drepturi exercitate

împreună cu alții
2. Prezentați raționamentul din Raportul explicativ al Convenția-cadru pentru
protecția minorităților naționale a Consiliului Europei cu privire la neacceptarea de
24
către Convenție a drepturilor colective. Exemple de drepturi ce se pot exercita
individual și colectiv
1. Următoarele documente recunosc explicit drepturile colective pentru minoritățile

naționale:
a) Pactul internațional privind drepturile civile şi politice din 1966
b) Documentul CSCE de la Copenhaga din 1990
c) Declarația ONU privind drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale sau
etnice religioase şi lingvistice din 1992
2. Următoarele documente nu recunosc drepturile colective pentru minoritățile naționale:

a) Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale a Consiliului Europei din 1995
b) Tratatele politice dintre România și Ungaria, respectiv Ucraina
c) Tratatul de Reformă al UE de la Lisabona
3. Drepturile persoanelor care aparțin minorităților naționale:

a) sunt parte integrantă din categoria mai largă a drepturilor omului
b) nu sunt parte integrantă din categoria mai largă a drepturilor omului
c) fac parte din categoria drepturilor popoarelor indigene
Răspunsuri la Lucrarea de verificare la Unitatea 2:
I. 1. Se vor examina asemănările și deosebirile dintre cele două concepte

2. Se va prezenta conținutul comentariilor din Raportul explicativ al Convenției-
cadru la art. 1 și 3 din Convenția-cadru. Se vor prezenta exemplele din curs
II. 1. Nici unul, 2. a.b.c., 3.a.
25
Instrumente şi mecanisme multilaterale de protecţie a minorităţilor la nivel ONU
CUPRINS
4.1. Instrumente ONU
4.1.1. Pactul internațional privind drepturile civile şi politice din 1966
4.1.2. Declarația Adunării Generale a ONU privind drepturile persoanelor aparținând

minorităților naționale sau etnice, religioase şi lingvistice din 1992
4.2. Mecanisme ONU
4.3. Lucrarea de verificare Unitatea 4
- înțelegeți și să cunoașteți conținutul normativ al instrumentelor ONU în materie

- înțelegeți și să cunoașteți modul de funcționare al mecanismelor ONU în materie
4.1. Instrumente ONU
4.1.1. Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice din 1966
- În acest Pact este introdus art. 27 care prevede că „în statele în care există
minorităţi, persoanele care fac parte din această categorie nu vor fi private de dreptul de
a se bucura în comun cu ceilalţi membri ai grupului de propria cultură, de a profesa şi
practica propria religie sau de a-şi folosi propria limbă”. În aplicarea art. 27 s-a adoptat şi
un comentariu general, totodată cu această ocazie s-a creat Comitetul Drepturilor
Omului. Comitetul a luat în considerare şi plângeri ale persoanelor făcând parte din
populaţia autohtonă. În cadrul Comitetului a fost creată o subcomisie pentru minorităţi
naţionale, care a fost cadrul elaborării definiţiei Capotorti din 1978 cu privire la
minorităţile naţionale.
4.1.2. Declaraţia Adunării Generale a ONU privind drepturile persoanelor

aparţinând minorităţilor naţionale sau etnice, religioase şi lingvistice din 1992
26
- Declaraţia reafirmă principiul nediscriminării şi tratamentului egal. Ea prevede
obligaţia statelor de a lua măsuri pentru ca minorităţile să-şi dezvolte cultura, limba,
religia, tradiţiile şi obiceiurile, exceptând practicile care ar putea încălca legea naţională
sau care sunt contrare standardelor internaţionale. Beneficiul drepturilor stabilite în
Declaraţie nu trebuie să afecteze exercitarea de către toate persoanele a tuturor
drepturilor şi libertăţilor fundamentale, iar nici o dispoziţie a Declaraţiei nu poate fi
interpretată ca permiţând activităţi contrare scopurilor şi principiilor Cartei ONU, inclusiv
egalitatea suverană, integritatea teritorială, independenţa politică a statelor. Astfel, textul
Declaraţiei prevede următoarele:
- Conform Articolului 1, statele au obligaţia de proteja existenţa şi identitatea

naţională sau etnică, culturală, religioasă şi lingvistică a minorităţilor din interiorul
teritoriilor lor şi de a favoriza crearea de condiţii pentru promovarea acestei
identităţi. În acest scop, se prevede că statele vor adopta măsurile legislative
corespunzătoare şi orice alte măsuri necesare pentru îndeplinirea acestor scopuri.
- Articolul 2 prevede că persoanele aparţinând minorităţilor naţionale sau etnice,

religioase sau lingvistice au următoarele drepturi:
 dreptul de a se bucura de propria lor cultură, de a profesa şi practica

propria lor religie şi de a folosi propria lor limbă, în particular sau în
public, liber şi fără imixtiuni sau alte forme de discriminare,
 dreptul să participe efectiv la viaţa culturală, religioasă, socială,
economică şi publică,
 dreptul de a participa efectiv la luarea deciziilor la nivel naţional şi unde
este potrivit, la nivel regional, privind minoritatea căreia îi aparţin sau în
regiunile în care trăiesc, întro modalitate care să nu contrazică legislaţia
naţională,
 dreptul de a organiza şi administra propriile lor organizaţii,
 dreptul de a stabili şi întreţine, fără nici o discriminare, contacte libere şi
paşnice cu alţi membri ai grupului lor şi alte persoane aparţinând altor
minorităţi, ca şi contacte dincolo de frontiere cu cetăţeni ai altor state cu
care ele sunt înrudite prin legături naţionale sau etnice, religioase sau
lingvistice.
- Articolul 3 se referă la modul de exercitare a drepturilor enunţate: „individual şi în

comun cu alţi membri ai grupului lor, fără nici o discriminare”, nici un dezavantaj
neputând rezulta pentru o persoană aparţinând minorităţilor ca o consecinţă a exercitării
sau neexercitării drepturilor stabilite în Declaraţie.
- Articolele 4-8 reglementează obligaţiile statelor pentru realizarea drepturilor

prevăzute de Declaraţie. Astfel, se prevede (articolul 4) că statele:
27
 „vor lua măsuri, acolo unde sunt necesare, pentru a se asigura că persoanele
aparţinând minorităţilor îşi pot exercita deplin şi efectiv toate drepturile lor
umane şi libertăţile fundamentale fără nici o discriminare şi în deplină
egalitate în faţa legii;
 „vor lua măsuri pentru a crea condiţii favorabile care să permită per-
soanelor aparţinând minorităţilor să-şi exprime particularităţile şi să-şi
dezvolte cultura proprie, limba, religia, tradiţiile şi obiceiurile, cu excepţia
acelor practici care încalcă legile naţionale şi sunt contrare normelor
internaţionale.”;
 „trebuie să ia măsuri adecvate astfel încât, în măsura posibilităţilor,
persoanele aparţinând minorităţilor să aibă condiţii pentru a învăţa limba lor
maternă sau să beneficieze de instruire în limba lor maternă.”;
 „vor trebui, acolo unde este oportun, să ia măsuri în domeniul educaţiei,
pentru a încuraja cunoaşterea istoriei, tradiţiilor, limbii şi culturii
minorităţilor care trăiesc pe teritoriul lor. Persoanele aparţinând minorităţilor
trebuie să aibă condiţii adecvate pentru aşi spori cunoştinţele despre
societate în ansamblu”;
 „vor trebui să ia măsuri adecvate, astfel încât persoanele aparţinând
minorităţilor să poată participa deplin la progresul economic şi
dezvoltarea ţării lor.”
- De asemenea, articolul 5 menţionează că politicile naţionale şi programele,

respectiv programele de cooperare şi asistenţă între state „vor fi elaborate şi aplicate cu
grija cuvenită faţă de interesele legitime ale persoanelor aparţinând minorităţilor.”,
- Articolul 6 prevede că statele vor trebui să coopereze pe probleme referitoare la

persoanele aparţinând minorităţilor prin schimburi de informaţii şi experienţă, pentru
a promova înţelegerea mutuală şi încrederea, iar articolul 7 că „statele vor trebui să
coopereze pentru a promova respectul faţă de drepturile stabilite în prezenta
Declaraţie.”
- Articolul 8 conţine o serie de garanţii pentru stat, în sensul că nicio dispoziţie a

Declaraţiei nu va împiedica îndeplinirea obligaţiilor internaţionale în legătură cu
persoanele aparţinând minorităţilor, statele trebuind să îndeplinească cu bună-cre-
dinţă obligaţiile şi angajamentele asumate prin tratate şi acorduri internaţionale la
care sunt parte. De asemenea, se arată că „exercitarea drepturilor stabilite în prezenta
Declaraţie nu va prejudicia dreptul tuturor de a se bucura de drepturile omului şi
libertăţile fundamentale unanim recunoscute”, iar „măsurile luate de state pentru a
asigura aplicarea efectivă a drepturilor stabilite în prezenta Declaraţie nu vor fi
considerate aprioric contrare principiilor egalităţii conţinute în Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului.” Nu în ultimul rând, se arată că „nicio dispoziţie din prezenta
Declaraţie nu poate fi interpretată ca permiţând vreo activitate contrară scopurilor şi
principiilor Naţiunilor Unite, incluzând egalitatea, suveranitatea, integritatea teritorială şi
independenţa politică a statelor.”
28
- Articolul 9 se referă la implementarea Declaraţiei de către ONU: „Instituţiile
specializate şi alte organizaţii ale Organizaţiei Naţiunilor Unite vor contribui la realizarea
efectivă a drepturilor şi principiilor stabilite în prezenta Declaraţie, în cadrul domeniilor
lor de competenţă.”
Evaluați de ce, cu excepția art. 27 din Pactul internațional privind drepturile civile și
politice, nu a fost posibil în sistemul ONU să fie adoptat, până la Declarația din 1992, un
document dedicat drepturilor persoanelor aparținând minorităților
4.2. Mecanisme ONU:
- Consiliul Drepturilor Omului al ONU a decis în 2007 crearea unui Forum privind
Problemele Minorităţilor, care să fie o platformă de promovare a dialogului şi
cooperării pe problemele persoanelor care aparţin minorităţilor naţionale sau etnice,
religioase şi lingvistice şi care să identifice şi să analizeze cele mai bune practici,
provocări, oportunităţi şi iniţiative pentru implementarea Declaraţiei din 1992 a AG ONU.
Evaluați eficiența Forumului privind Problemele Minorităților din perspectiva absenței

unui mecanism de monitorizare a respectării drepturilor persoanelor care aparțin
minorităților naționale
I. 1. Prezentați conținutul art. 27 din Pactul internațional privind drepturile civile şi

politice din 1966
2. Prezentați obiectul activității Forumului privind Problemele Minorităților, din cadrul
ONU
II. Răspundeţi la următoarele întrebări-grilă:
1. Declaraţia Adunării Generale a ONU privind drepturile persoanelor aparţinând

minorităţilor naţionale sau etnice, religioase şi lingvistice din 1992 prevede următoarele
drepturi:
a) dreptul să participe efectiv la viaţa culturală, religioasă, socială, economică şi publică
b) dreptul de a participa efectiv la luarea deciziilor la nivel naţional şi unde este potrivit,
la nivel regional, privind minoritatea căreia îi aparţin sau în regiunile în care trăiesc,
întro modalitate care să nu contrazică legislaţia naţională
c) dreptul de a organiza şi administra propriile lor organizaţii, inclusiv cu caracter
paramilitar
29
2. Conform Declarației din 1992, statele:
a) vor lua măsuri, acolo unde sunt necesare, pentru a se asigura că persoanele
aparţinând minorităţilor îşi pot exercita deplin şi efectiv toate drepturile lor umane şi
libertăţile fundamentale fără nici o discriminare şi în deplină egalitate în faţa legii
b) vor lua măsuri pentru a crea condiţii favorabile care să permită persoanelor
aparţinând minorităţilor să-şi exprime particularităţile şi să-şi dezvolte cultura proprie,
limba, religia, tradiţiile şi obiceiurile, cu excepţia acelor practici care încalcă legile
naţionale şi sunt contrare normelor internaţionale.
c) trebuie să ia măsuri adecvate astfel încât, în măsura posibilităţilor, persoanele
aparţinând minorităţilor să aibă condiţii pentru a învăţa limba lor maternă sau să
beneficieze de instruire în limba lor maternă.
3. Declarația din 1992:

a) permite stabilirea şi întreţinerea, fără nici o discriminare, de contacte libere şi paşnice
cu alţi membri ai grupului lor şi alte persoane aparţinând altor minorităţi, ca şi contacte
dincolo de frontiere cu cetăţeni ai altor state cu care ele sunt înrudite prin legături
naţionale sau etnice, religioase sau lingvistice
b) nu permite stabilirea şi întreţinerea, fără nici o discriminare, de contacte libere şi
paşnice cu alţi membri ai grupului lor şi alte persoane aparţinând altor minorităţi, ca şi
contacte dincolo de frontiere cu cetăţeni ai altor state cu care ele sunt înrudite prin
legături naţionale sau etnice, religioase sau lingvistice
c) nu poate fi interpretată ca permiţând vreo activitate contrară scopurilor şi principiilor
ONU, incluzând egalitatea, suveranitatea, integritatea teritorială şi independenţa politică
a statelor

I. 1. Se va face prezentarea conținutului art. respectiv din Pact
2. Se va prezenta obiectul activității Forumului privind Problemele Minorităților, adică
promovare a dialogului şi cooperării pe problemele persoanelor care aparţin minorităţilor
naţionale sau etnice, religioase şi lingvistice şi care să identifice şi să analizeze cele mai
bune practici, provocări, oportunităţi şi iniţiative pentru implementarea Declaraţiei din
1992 a AG ONU
II. 1.a.b., 2.a.b.c., 3.a.c.
30
Instrumente şi mecanisme multilaterale de protecţie a minorităţilor la nivelul

Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE)
CUPRINS
5.1. Instrumente OSCE
5.2. Mecanisme OSCE
- înțelegeți și să cunoașteți conținutul documentelor OSCE în materie de protecție a

minorităților naționale
- înțelegeți și să cunoașteți modul de funcționare a mecanismelor OSCE în materie de
protecție a minorităților naționale
5.1. Instrumente OSCE
- La nivelul OSCE, înfiinţat ca CSCE prin Actul Final de la Helsinki (1975),

problematica minorităţilor a reprezentat o preocupare de la început.
- Astfel, Actul Final prevede că „statele participante pe teritoriul cărora există

minorităţi naţionale vor respecta drepturile persoanelor care aparţin acestor minorităţi la
egalitate în faţa legii, le vor permite deplina oportunitate de a se bucura efectiv de
drepturile omului şi libertăţile fundamentale şi, în acest fel, vor proteja interesele lor
legitime în acest domeniu”.
- În anul 1990 are loc Reuniunea de la Copenhaga a Conferinţei asupra

dimensiunii umane a CSCE, care adoptă o listă de drepturi pe care persoanele
aparţinând unor minorităţi le pot exercita („Documentul de la Copenhaga”).
Documentul conexează dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor de a exercita plenar
şi efectiv drepturile omului şi libertăţile fundamentale de obligaţia statului de a adopta
măsuri speciale acolo unde este necesar pentru a asigura egalitatea deplină în faţa legii
pentru persoanele aparţinând minorităţilor naţionale.
31
- Minorităţile îşi pot exercita drepturile individual sau în comun.
- În acest document se prevede:
 dreptul la folosirea limbii materne în public sau privat,

 dreptul de a profesa şi practica religia proprie,
 dreptul la contacte transfrontaliere,
 dreptul de a disemina, a avea acces, şi a schimba informaţii publice în
limba maternă,
 dreptul de a înfiinţa organizaţii şi asociaţii, dreptul de a participa la ONG-
uri internaţionale.
- Corelativ, statele participante au obligaţia de a crea condiţii pentru

protejarea şi promovarea identităţii minorităţilor, inclusiv crearea oportunităţilor
adecvate pentru învăţarea limbii materne şi folosirea acesteia acolo unde este
posibil şi necesar. Statele participante iau act de eforturile făcute pentru crearea unor
asemenea condiţii prin înfiinţarea ca una din modalităţile de posibilă atingere a acestor
scopuri de administraţii locale sau autonome corespunzătoare specificului istoric şi
circumstanţelor teritoriale, în conformitate cu politicile statelor respective.
- Prevederile acestui document întocmit cu prilejul reuniunii de la Copenhaga nu

au valoare juridică angajantă, sunt soft law, acesta fiind un document cu caracter
politic.
Evaluați importanța includerii în Actul Final de la Helsinki a referirii la respectarea

drepturile persoanelor care aparțin minorităților naționale
5.2. Mecanisme OSCE
- Conferinţa de la Moscova asupra dimensiunii umane a CSCE a acordat

posibilitatea ca un stat care consideră că există o încălcare a drepturilor minorităţilor în
alt stat, să ceară acordul celui de-al doilea stat pentru invitarea unei misiuni de experţi
din cadrul CSCE (OSCE) care să examineze situaţia. Statul reclamant poate să obţină,
cu acordul a cel puţin 9 state participante şi formarea unui grup special de raportori.
Dacă statul vizat refuză, raportorii nu pot avea acces decât dacă misiunea de raportori
se constituie cu acordul a cel puţin 5 state. Concluzia raportorilor se prezintă Comitetului
Înalţilor Funcţionari (în prezent, Consiliului Miniştrilor) din cadrul CSCE (OSCE), care,
prin consens, decide asupra măsurilor de luat.
- În anul 1992 a avut loc cea de-a II-a Conferinţă de la Helsinki care a
împuternicit Comitetul Înalţilor Funcţionari să ceară statelor vizate să nu agraveze
32
situaţia. În cadrul Comitetului Înalţilor Funcţionari (în prezent, Consiliului Miniştrilor) se
vor lua deciziile prin consens. Cu această ocazie s-a creat şi Înaltul Comisar pentru
Minorităţi Naţionale al OSCE.
- În cadrul OSCE funcţionează din anul 1992 Înaltul Comisar OSCE pentru
Minorităţile Naţionale, cu sediul la Haga, care urmăreşte respectarea drepturilor mino-
rităţilor naţionale pentru a detensiona problemele legate de ele ce pot genera conflicte în
zona OSCE. Înaltul Comisar OSCE pentru Minorităţile Naţionale acţionează prin
mijloace specifice „diplomaţiei discrete” (silent diplomacy), care constă în vizite frecvente
efectuate în statele OSCE, monitorizarea atentă a situaţiei minorităţilor şi redactarea de
rapoarte şi atenţionări, dacă este cazul. În ultima perioadă se constată o creştere a
rolului ICMN al OSCE în asigurarea respectării cadrului juridic internaţional existent în
materie.
- ICMN OSCE se foloseşte de standardele în materie, având ca sursă şi alte

poziţii aparţinând unor instituţii diferite, cu scop bivalent, mediere şi soft law.
- Adeseori evită dimensiunea publică prin raritatea declaraţiilor publice.
- ICMN OSCE are posibilitatea emiterii de recomandări. Exemple:

- 1996, Haga – Dreptul la educaţie
- 1998, Oslo – Drepturi lingvistice
- 1999, Lund - Participarea la viaţa publică
- 2003, Utilizarea limbilor minoritare la TV şi Radio
- 2006, Conduita poliţiei în societăţile multietnice
- 2008, Bolzano - Minorităţile naţionale în relaţiile interstatale
- 2012, Ljubljana - Integrarea în societate a minorităţilor naţionale
- Oficiul pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului (ODIHR)

funcţionează în cadrul OSCE, având sediul la Varşovia, fiind una din instituţiile
autonome ale Organizaţiei, ca şi ICMN. Gestionează şi aspecte referitoare la
problematica romilor.
Evaluați eficiența ICMN OSCE raporta la celelalte mecanisme create în cadrul OSCE
până în 1992
I. 1. Care sunt drepturile prevăzute pentru minorități în Documentul de la Copenhaga?

2. Prezentați atribuțiile și modul de lucru la ICMN OSCE
33
1. Documentul de la Copenhaga din 1990 al OSCE prevede:

a) obligația statului de a adopta măsuri speciale acolo unde este necesar pentru a
asigura egalitatea deplină în fața legii pentru persoanele aparținând minorităților
naționale
b) dreptul de a înființa organizații și asociații, dreptul de a participa la ONG-uri
internaționale
c) drepturi individuale și colective pentru minorități
2. ICMN al OSCE:
a) acționează prin mijloace specifice „diplomației discrete”
b) nu acționează prin mijloace specifice „diplomației discrete”, emițând foarte frecvent
declarații publice
c) emite recomandări
3. Oficiul pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului își are sediul la

a) Moscova
b) Haga
c) Varșovia
I. 1. Se vor prezenta drepturile conținute de document

2. Se vor prezenta atribuțiile și modul de lucru la ICMN OSCE
II. 1.a.b., 2.a.c., 3.c.
34
Instrumente multilaterale de protecţie a minorităţilor la nivelul Consiliului Europei

(1). Convenţiacadru pentru protecţia minorităţilor naţionale
CUPRINS
6.1. Aspecte generale privind Convenţiacadru pentru protecţia minorităţilor naţionale
6.2. Evoluţii anterioare Convenţiei-cadru:
6.3. Prezentarea Convenţiei-cadru

6.3.1. Diferenţe între propunerile Adunării Parlamentare şi Convenţia-cadru
6.3.2. Elementele conceptuale de la baza Convenţiei
6.3.3. Principalele prevederi
După studiul acestei unități de învățare veți reuși să:
- înțelegeți importanța Convenției-cadru pentru protecția minorităților naționale și geneza

ei
- înțelegeți și să cunoașteți elementele conceptuale de bază ale acesteia și prevederile
sale cele mai importante
6.1. Aspecte generale privind Convenţiacadru pentru protecția minorităţilor

naţionale (adoptată la 1 februarie 1995, a intrat în vigoare în anul 1998).
- Este cel mai complet document internaţional în materie. Ea precizează că
protecţia drepturilor şi libertăţilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale „face
parte integrantă din protecţia internaţională a drepturilor omului şi, ca atare, constituie
domeniu de cooperare internaţională”. România este primul stat care a ratificat această
Convenţie.
- Orice persoană aparţinând unei minorităţi naţionale are dreptul să „aleagă liber
dacă să fie tratată sau nu ca atare” şi poate exercita drepturile şi libertăţile enunţate în
Convenţie „individual sau în comun cu alţii”.
- Sunt prevăzute şi drepturile şi libertăţile persoanelor aparţinând minorităţilor.
- Comitetul Miniştrilor monitorizează aplicarea Convenţiei. În acest sens, a creat
un Comitet Consultativ permanent de evaluare a măsurilor luate de state în aplicarea
Convenţiei-cadru.
35
6.2. Evoluţii anterioare Convenţiei-cadru:
- Începând cu anii 1990-1993 au avut loc dezbateri în cadrul Consiliului Europei

(CoE) cu privire la reglementarea regimului juridic al minorităţilor naţionale. Comitetul
Miniştrilor al Consiliului Europei a creat un grup de lucru ad-hoc care să rezolve
problema minorităţilor, iar Adunarea Parlamentară a adoptat recomandări cu privire la:
- Elaborarea unei Carte a limbilor regionale şi minoritare
- Elaborarea unui Protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (CEDO)
care să se refere la minorităţile naţionale
- Elaborarea unui document al Consiliului Europei cu privire la mediere
- Punctul central al dezbaterii îl reprezenta Rezoluţia 1201/1993 a Adunării

Parlamentare a Consiliului Europei, cu privire la minorităţi, care recomanda elaborarea
unui Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului referitor la
drepturile minorităţilor.
- Potrivit proiectului iniţial al Protocolului, diferendele privind minorităţile ar fi putut

să fie supuse jurisdicţiei Curţii Europene a Drepturilor Omului, dar statele membre
ale CoE nu au dorit asta. De asemenea, acesta includea referiri la drepturi colective, în
timp ce Convenţia-cadru nu a mai inclus o astfel de soluţie.
- Astfel, articolul 11 din proiectul de Protocol prevedea dreptul persoanelor

aparţinând minorităţilor din regiunile unde reprezintă majoritatea de a avea autorităţi
autonome sau locale ori statut special, corespunzător situaţiei teritoriale sau specificului
istoric, ceea ce punea în aplicare noţiunea de drepturi colective.
- Articolul 12 din proiectul de Protocol prevedea la rândul său că aspectele stabilite

în Protocol nu aduc atingere normelor create pe baze unilaterale sau bilaterale, inclusiv
drepturi colective ale minorităţilor naţionale, acolo unde acestea sunt recunoscute.
- Definiţia minorităţii, propusă de proiectul de Protocol, menţiona următoarele

elemente: grup de persoane aflate într-un stat care:
- locuiesc pe teritoriul statului şi sunt cetăţenii lui
- au legături îndelungate, trainice şi permanente cu acel stat
- au trăsături etnice, culturale, religioase, sau lingvistice distincte
- sunt suficient de reprezentative chiar dacă sunt în număr mai mic decât restul
populaţiei unui stat sau unei regiuni din acel stat
- sunt motivate de dorinţa comună de a-şi conserva împreună identitatea lor
comună (inclusiv cultura, tradiţiile, religia, limba)
- La primul Summit al şefilor de state şi guverne ale CoE din 8-9 octombrie
1993, de la Viena, s-a hotărât adoptarea unei Convenţii-cadru şi adoptarea unui
Protocol adiţional la CEDO pentru completarea drepturilor individuale în domeniul
cultural, în special pentru persoanele aparţinând minorităţilor naţionale (altceva decât
36
Protocolul iniţial). Dintre cele două obiective, s-a realizat doar primul obiectiv – privind
crearea Convenţiei-cadru.
De ce credeți că nu a fost posibilă adoptarea unui Protocol adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului care să permită judecarea diferendelor privind
minoritățile la CEDO?
6.3. Prezentarea Convenţiei-cadru
6.3.1. Diferenţe între propunerile Adunării Parlamentare şi Convenţia-cadru:
o Adunarea Parlamentară a propus un Protocol la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, în timp ce Convenţia-cadru este un document juridic de sine
stătător
o Protocolul propus includea referiri la drepturile colective, în timp ce Convenţia-
cadru din 1995 nu impune astfel de referiri (nu implică recunoaşterea drepturilor
colective - menţiune expresă în Convenţie)
o Convenţia-cadru, spre deosebire de Protocolul iniţial, nu mai prevede supunerea
diferendelor privind minorităţile la Curtea de la Strasbourg
o Convenţia-cadru nu mai conţine o definiţie a minorităţii naţionale
De ce credeți că în Convenția-cadru nu s-au regăsit noțiunile de drepturi colective și o

definiție a minorității naționale?
6.3.2. Elementele conceptuale de la baza Convenţiei:
a) concepţia drepturilor individuale rezultă din 3 elemente: terminologia „drepturi şi

libertăţi ale persoanelor" aparţinând minorităţilor; nu se face referire la drepturile
minorităţilor, ci la protecţia lor; raportul explicativ nu impune recunoaşterea drepturilor
colective; prevederea art.3 alin.2 conform căreia persoanele aparţinând minorităţilor
naţionale pot exercita drepturi şi libertăţi ce decurg din Convenţie, individual sau în
comun cu alţii.
b) Convenţia nu oferă definiţia minorităţilor. Este o abordare pragmatică a Convenţiei,
care indică astfel că nu este necesară o definiţie pentru asigurarea protecţiei
minorităţilor la nivelul standardelor europene.
c) Convenţia prevede principiul autoidentificării libere în art.3 alin.1- „orice persoană
aparţinând minorităţilor naţionale are dreptul să aleagă liber dacă să fie tratată sau nu
ca atare”.
37
d) Protecţia minorităţilor şi a drepturilor aparţinând persoanelor face parte din
protecţia internaţională a drepturilor omului conform art. 1 din Convenţie (în cazul
dreptului intern românesc se aplică art.20 din Constituţie).
e) Normele din Convenţie au caracter de principiu. Nu sunt susceptibile a se judeca în
faţa unei Curţi şi beneficiază de mare flexibilitate. Conform raportului explicativ,
prevederile sunt de tip programatic, menţionând obiectivele pe care statele să le
urmărească. Prevederile nu sunt direct aplicabile şi lasă statelor măsura discreţionară în
implementare.
f) Existenţa unui sistem de monitorizare în realizarea acestuia prin Comitetul Consultativ
care elaborează avize, nu prin Curte.
Care sunt cele mai importante elemente conceptuale ale Convenției-cadru?
6.3.3. Principalele prevederi: nediscriminarea, dreptul persoanelor aparţinând

minorităţilor de a-şi apăra identitatea etnică, lingvistică, religioasă şi culturală,
participarea la viaţa politică etc.
- Egalitate şi nediscriminare (Art. 4 ):

Convenţia-cadru stabileşte o obligaţie negativă şi o obligaţie pozitivă, cea din
urmă fiind caracterizată prin flexibilitate şi marjă de apreciere - statele vor lua dacă este
cazul măsuri adecvate pentru asemenea situaţii, iar potrivit art.4 aceste măsuri pozitive
nu discriminează restul populaţiei.
- Obligaţie negativă - a nu se face nimic pentru a aduce atingere egalităţii şi a nu se face
niciun act de discriminare.
- Obligaţie pozitivă- flexibilitate, statele vor lua dacă este cazul, măsuri pozitive pentru
favorizarea minorităţilor.
- Elementele esenţiale ale identităţii persoanei ( Art. 5)

În art. 5, se enumeră elementele esenţiale ale identităţii unei persoane
aparţinând minorităţii naţionale: religia, limba, tradiţiile şi cultura. Un element interesant
din raportul explicativ este comentariul dispoziţiei art. 5 alin. 1 privind măsurile luate de
părţi pentru promovarea acestor valori în sensul că această prevedere nu implică faptul
că orice diferenţă culturală, etnică, lingvistică sau religioasă conduce în mod necesar la
crearea de minorităţi naţionale
- Drepturile fundamentale ale omului (Art. 7)

În cuprinsul art.7 al Convenţiei-cadru se poate identifica enunţarea unor drepturi
fundamentale ale omului, ce reiau unele dispoziţii din Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului, astfel: libertatea de asociere, expresie, gândire, conştiinţă şi religie,
- Identitatea religioasă (art.8)
38
În comparaţie cu alte drepturi ale persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale,
acest drept este restrâns reglementat: părţile recunosc fiecărei persoane dreptul de a-şi
manifesta religia şi dreptul înfiinţării de asociaţii, organizaţii religioase, însă nu se
prevăd măsuri pozitive din partea statului.
- Libertatea de exprimare (art.9)

Articolul conţine prevederi referitoare la obligaţii negative şi pozitive ale statelor
referitoare la radio şi TV, precum şi la mijloace scrise de informare. Convenţia introduce
două criterii: regimul de autorizare (de acordare de licenţe de transmisie) trebuie să
urmărească criterii obiective şi să fie nediscriminatoriu.
Părţile au două obligaţii în legătură cu mijloacele de informare:

a) să nu creeze obstacole în calea înfiinţării lor de către minorităţile naţionale
b) să acorde minorităţilor posibilitatea informării în condiţii normale.
- Prevederi în legătură cu limba (art. 10-14)

Statele au obligaţia de a recunoaşte persoanelor aparţinând minorităţilor
naţionale dreptul să utilizeze limba în spaţiul public (art.10 alin.1 nu implică utilizarea în
context oficial sau în relaţia cu autorităţile, ci se referă la spaţiul public) şi în privat.
Prevederile referitoare la utilizarea limbilor în relaţie cu administraţia (art.10 alin.2) se
referă la ariile locuite tradiţional sau în număr substanţial de persoane aparţinând
minorităţilor naţionale, dacă persoanele solicită acest lucru şi acolo unde cererea
corespunde unei nevoi reale, caz în care părţile se vor strădui să asigure, în măsura
posibilităţii, condiţii care să permită folosirea limbii materne în relaţia cu autorităţile
administrative.
Formularea „în mod tradiţional" nu se referă la minorităţile istorice, ci la cele

care încă trăiesc în aceeaşi arie geografică. Existenţa unei „nevoi reale" nu este
exclusă de faptul că minorităţile cunosc limba oficială.
Formularea „număr substanţial” are în vedere numărul stabilit legal şi în

conformitate cu practicile europene. Criteriul obiectiv folosit este pragul procentual.
Utilizarea limbii în justiţie (art.10 alin.3) se referă exclusiv la cazuri penale şi

foloseşte terminologia „o limbă pe care o înţelege”, deci nu se referă neapărat la limba
maternă. Raportul explicativ stipulează expres că prevederea în cauză nu obligă statele
să acorde nimic în plus faţă de art.6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
- Problematica numelui persoanei (art. 11)

Raportul explicativ la acest text menţionează că, în principiu, acolo unde
persoanele au fost obligate să îşi schimbe numele pentru a reflecta limba oficială, au
dreptul să revină la numele iniţial; problema apare în situaţia în care alfabetul diferă
între limba oficială şi limba minorităţii, deoarece Convenţia menţionează expres „dreptul
39
la recunoaşterea oficială a numelui”. De asemenea, există prevederi referitoare la
inscripţiile publice. Se poate acorda permisiunea folosirii propriilor limbi.
- Educaţie pentru minorităţi (art. 12-14)

Părţile vor recunoaşte dreptul minorităţilor de a înfiinţa şi administra instituţii
private de învăţământ supuse sistemului de acreditate, precum şi obligaţia de a nu
afecta dreptul minorităţilor de a învăţa limba minoritară.
Este necesar ca părţile să depună eforturi pentru a asigura în limita posibilităţii,
în cadrul sistemului educaţional, ca persoanele aparţinând minorităţilor naţionale să
beneficieze de posibilităţi corespunzătoare pentru două elemente: să înveţe limba
minoritară şi să primească educaţie în limba minoritară. Nu afectează dispoziţiile
referitoare la predarea limbii oficiale.
- Participarea la viaţa publică (art. 15)

În art.15 se menţionează participarea la viaţa publică: părţile vor crea condiţii pentru
participarea efectivă la viaţa culturală, socială, economică şi la afacerile publice, în
special cele care le privesc direct.
- Menţinerea contactelor transfrontaliere (art. 17)

Prevederile acestui articol se referă la obligaţia statelor de a nu interfera cu
dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor de a stabili şi menţine liber şi paşnic
contacte peste frontieră cu persoane care locuiesc legal în alte state, mai ales cu
persoane cu care împărtăşesc identitatea etnică, culturală, lingvistică, religioasă sau o
moştenire culturală comună.
Răspundeţi la următoarele întrebări-grilă:
1. Convenția-cadru pentru protecția minorităţilor naţionale:

a) conține o definiție a minorității naționale
b) nu conține o definiție a minorității naționale
c) conține principiul autoidentificării libere a unei persoane ca aparținând unei minorități
naționale

a) prevede noțiunea de drepturi colective pentru minorități
b) nu prevede noțiunea de drepturi colective pentru minorități
c) prevede atât noțiunea de drepturi individuale, cât și cea de drepturi colective pentru
minorități

a) conține o prevedere care dă posibilitatea soluționării prin Curtea Permanentă de
Arbitraj a diferendelor privind minoritățile naționale
40
b) conține o prevedere care dă posibilitatea soluționării la Curtea Internațională de
Justiție a diferendelor privind minoritățile naționale
c) conține o prevedere care dă posibilitatea soluționării la Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a diferendelor privind minoritățile naționale
4. Convenția-cadru pentru protecția minorităţilor naţionale conține prevederi referitoare

la:
a) educaţie pentru minorităţi
b) problematica numelui persoanei
c) menţinerea contactelor transfrontaliere doar cu aprobarea prealabilă expresă a
statelor implicate
Răspunsuri la Test de autoevaluare 6.1.: 1b.c., 2b., 3.niciunul, 4.a.b.
I. 1. Comparați prevederile Convenției-cadru cu propunerile anterioare ale APCE

2. Prezentați elementele conceptuale cele mai importante ale Convenției-cadru
1. Conform art. 15 din Convenției-cadru (Participarea la viața publică),

a) părţile vor crea condiţii pentru participarea efectivă a persoanelor care aparțin
minorităților naționale în Parlament, în conformitate cu proporția lor în societatea statului
unde trăiesc
b) părţile vor garanta participarea efectivă la viaţa culturală, socială, economică şi la
afacerile publice, în special cele care le privesc indirect
c) părţile vor crea condiţii pentru participarea efectivă la viaţa culturală, socială,
economică şi la afacerile publice, în special cele care le privesc direct.
2. Principiul autoidentificării libere, prevăzut de art.3 alin.1 din Convenția-cadru

presupune că:
a) orice persoană aparținând minorităților naționale are dreptul să aleagă liber dacă să
fie tratată sau nu ca atare
b) orice persoană aparținând minorităților naționale este obligată să aleagă apartenența
la orice minoritate națională dorește
c) orice persoană aparținând minorităților naționale are posibilitatea să aleagă
apartenența la o organizație reprezentativă sau alta a minorității din care face parte.
3. În ce privește tematica privind egalitatea şi nediscriminarea, Convenția-cadru

prevede:
a) o obligație negativă de a nu se face nimic pentru a aduce atingere egalităţii şi a nu se
face niciun act de discriminare
b) o obligație pozitivă potrivit căreia statele vor lua, dacă este cazul, măsuri pozitive
pentru favorizarea minorităților
41
c) o obligație pozitivă potrivit căreia statele trebuie să ia măsuri pozitive pentru
favorizarea minorităților, chiar dacă acestea discriminează restul populației
Răspunsuri la Lucrarea de verificare Unitatea 6
I. 1. Se va evidenția faptul că APCE a propus un Protocol la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, în timp ce Convenția-cadru este un document juridic de sine stătător,
că Protocolul propus includea referiri la drepturile colective, în timp ce Convenția-cadru
nu include astfel de referiri, că în Convenția-cadru, spre deosebire de Protocolul propus
inițial, nu se mai prevede supunerea diferendelor privind minoritățile la CEDO și că nu
mai conține o definiție a minorității naționale
2. Se vor prezenta elementele conceptuale de la baza Convenției: concepția
drepturilor individuale, abordarea pragmatică a Convenției, care indică faptul că nu este
necesară o definiție pentru asigurarea protecției minorităților la nivelul standardelor
europene, principiul autoidentificării libere, faptul că protecția minorităților şi a drepturilor
face parte din protecţia internaţională a drepturilor omului, că normele din Convenție
sunt de tip programatic, menționând obiectivele pe care statele să le urmărească
(prevederile nu sunt direct aplicabile şi lasă statelor măsura discreționară în
implementare), existența unui sistem de monitorizare prin Comitetul Consultativ.
II. 1.c., 2.a., 3.a.b.
42
Unitatea de învăţare 7
Instrumente multilaterale de protecţie a minorităţilor la nivelul Consiliului Europei

(2). Carta Europeană a limbilor regionale sau minoritare
CUPRINS
7.1. Aspecte generale privind Carta Europeană a limbilor regionale sau minoritare
7.2. Caracteristici ale Cartei
7.3. Concepţia Cartei
7.4. Experienţa României
- înțelegeți și cunoașteți caracteristicile și concepția care stă la baza CELRM

- înțelegeți și cunoașteți prevederile cele mai importante ale CELRM
- cunoașteți experiența României ca stat parte la CELRM
7.1. Aspecte generale privind Carta Europeană a Limbilor Regionale sau

Minoritare (CELRM): a fost adoptată la Strasbourg, la data de 22 iunie 1992. România
a semnat Carta la 17 iulie 1995 şi a ratificat-o la 24 octombrie 2007.
De ce credeți că România, care a semnat Carta în 1995, la fel ca și Convenția-cadru, a

ratificat-o mult mai târziu, față de Convenția-cadru?
7.2. Caracteristici ale Cartei

- CELRM prezintă următoarele trăsături specifice:
a) Reglementează obligaţii între Statele parte la aceasta, şi nu drepturi individuale
sau colective
43
b) Limbi regionale/minoritare - folosite tradiţional într-un stat, într-o zonă
determinată, de grupuri numerice inferioare şi diferite de limbile oficiale
Limbi non-teritoriale - folosite de grupuri numerice inferioare şi diferite de limba
oficială, dar care nu se pot asocia unei anumite zone
c) Sunt excluse dialectele limbilor oficiale şi limbile migranţilor
d) Se reglementează, în art.7, obligaţia părţilor de a respecta aria geografică a
fiecărei limbi, astfel încât să nu se împiedice folosirea limbii.
7.3. Concepţia Cartei
- Obligaţii - prevăzute în Partea a II-a a Cartei, ce semnifică standardul minim.
- Angajamente - prevăzute în Partea a III-a, pe care statele le pot alege. Partea a

III-a cuprinde prevederi referitoare la:
 Învăţământ
 Cultură
 Mijloace de informare în masă
 Administraţie
 Justiţie
 Activităţi economice şi sociale
- Prin procesul ratificării statele se obligă să aleagă 35 paragrafe sau

subparagrafe din Partea a III-a din care cel puţin câte 3 din domeniul
învăţământului şi al culturii, iar cel puţin câte 1 din articolele referitoare la celelalte
domenii.
- Elementul specific al Cartei este definirea limbilor minoritare prin raportare la

zona respectivă care se reflectă şi în obligaţiile asumate de părţi cum sunt respectarea
ariei geografice a fiecărei limbi regionale sau minoritare, potrivit art.7 pct.1.
- Partea a II-a cuprinde standarde minime privind:

- recunoaşterea acestor limbi
- respectarea ariei de geografice a acestora
- menţinerea relaţiei între grupurile care vorbesc aceste limbi în ţară şi străinătate
- stabilirea de mijloace adecvate pentru studierea şi predarea limbilor
- promovarea studiilor şi cercetărilor
- promovarea studiilor transnaţionale
- eliminarea prevederilor care ar face discriminare între limbile regionale, minoritare şi
limba oficială.
Flexibilitatea rezultă din faptul că părţile se angajează să ia în considerare

necesităţile grupurilor care vorbesc în aceste limbi. Părţile sunt încurajate să creeze
organe cu caracter consultativ asupra chestiunilor legate de limbile regionale şi
minoritare.
44
Regimul limbilor non-teritoriale reprezintă aceleaşi standarde minime, dar cu
precizarea că măsurile ce urmează a fi luate pentru protecţia lor vor fi determinate de o
manieră flexibilă ţinând seama de necesităţile, dorinţele şi tradiţiile grupurilor care le
vorbesc.
La ratificare, statele notifică numărul de limbi pentru care se asigură standardele

minime şi numărul de limbi faţă de care se asumă angajamente, din Partea a III-a.
- Privire asupra Părţii a III-a:

a) În domeniul învăţământului, există câte un alineat pentru fiecare formă de
învăţământ. Fiecare alineat conţine obligaţii identice, dar alternative
b) În domeniul culturii sunt obligaţii generale
c) Una dintre cele mai dificile obligaţii de realizat sunt cele în domeniul justiţiei, precum
desfăşurarea procesului în limba respectivă, procesele penale desfăşurate în limba
minoritară, adresarea în faţa instanţei în limba minoritară sau asigurarea unui
interpret.
d) Domeniul administraţiei este un domeniu complex ce impune obligaţii dificile de
realizat din partea statelor. Flexibilitatea care caracterizează administraţia se referă
la circumscripţii administrative unde numărul de vorbitori justifică această necesitate
astfel: utilizarea de către autorităţi a limbii minoritare, prezentarea de cereri şi/sau
oferirea de răspunsuri/texte/formulare în limba minoritară, texte legale în limba
minoritară şi folosirea toponimelor în limba minoritară.
e) O altă secţiune o reprezintă activităţile economice şi sociale prin care statele pot
alege să excludă dispoziţiile care limitează folosirea limbilor regionale sau minoritare
în contracte de muncă, instrucţiuni, documente tehnice. Trebuie să fie asigurată
existenţa unor servicii publice în limbile minoritare. Cu această ocazie trebuie să fie
eliminate din legislaţie menţiunile care împiedică utilizarea limbilor minoritare pe
etichete şi contracte de muncă. Părţile pot să se angajeze să interzică regulamentele
întreprinderilor sau actele private care exclud sau limitează folosirea limbii.
De asemenea, se prevede interzicerea regulamentelor private care exclud folosirea
limbilor minoritare, redactarea documentelor bancare în limba minoritară.
f) În situaţia mijloacelor de informare în masă statele îşi pot asuma obligaţii alternative,
privind înfiinţarea de canale TV sau posturi Radio, crearea de emisiuni în limbile
minoritare, precum şi difuzarea publicităţii în limbile minoritare.
Evaluați gradul de flexibilitate al Cartei, pornind de la concepția sa cu trei părți care

includ standard minim (în Partea a II-a) și respectiv meniu de obligații (în Partea a III-a)
45
7.4. Experienţa României
- România s-a angajat la ratificare să aplice standardele minime faţă de toate

cele 20 de limbi ale minorităţilor recunoscute de statul român (albaneză, armeană,
bulgară, cehă, croată, germană, greacă, italiană, idiş, macedoneană, ungară, poloneză,
romani, rusă, rutenă, sârbă, slovacă, tătară, turcă şi ucraineană) şi să aplice
angajamente din Partea a III-a pentru 10 limbi dintre acestea (bulgara, ceha, croata,
germana, ungara, rusa, sârba, slovaca, turca şi ucraineana).
- Cu privire la fiecare din cele 10 limbi indicate în cadrul părţii a III-a, Legea de
ratificare din 2007 prevede angajamentele asumate de România în domeniile educaţiei,
culturii, media, justiţiei, administraţiei publice şi cel economic şi social.
- Legea cuprinde, în final, o serie de declaraţii ale statului român cu scopul de a

menţine nivelul angajamentelor asumate la cel stabilit prin legi anterioare. Astfel, în ce
priveşte deschiderea unei clase în limba minoritară legea de ratificare face referire la
numărul de elevi stabilit prin legea 84 din 1995; în ce priveşte difuzarea de informaţii
prin radio şi TV, se face referire la Legea 41/1994 privind organizarea Societăţii Române
de Radiodifuziune şi a Reţelei Române de Televiziune.
- În ce priveşte folosirea limbilor minoritare în justiţie, o declaraţie face referire la

art. 128 din Constituţie, conform căruia cetăţenii români aparţinând minorităţilor
naţionale au dreptul să se exprime în limba maternă în faţa instanţelor de judecată, în
condiţiile legii organice (alin .2), şi la art. 14 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judecătorească;
Notă: Conform articolului 128 alin. 3, „Modalităţile de exercitare a drepturilor prevăzute la alin. 2,
inclusiv prin folosirea de interpreţi sau traduceri, se vor stabili astfel încât să nu împiedice buna
funcţionare a justiţiei şi să nu implice cheltuieli suplimentare pentru cei interesaţi”.
- În ce priveşte folosirea limbilor minoritare în relaţiile cu autorităţile administrative

şi în serviciile publice, Declaraţia se referă la art. 128. alin. 2 din Constituţie (conform
căruia „în unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi
naţionale au o pondere semnificativă se asigură folosirea limbii minorităţii naţionale
respective în scris şi oral în relaţiile cu autorităţile publice locale şi cu serviciile publice
desconcentrate, în condiţiile prevăzute de legea organică” şi la Legea administraţiei
publice nr. 215/2001.
Notă: Această lege stabileşte pragul de 20% cetăţeni care fac parte dintr-o minoritate pentru
folosirea limbii acesteia în relaţiile cu administraţia publică. Comitetul de experţi pentru aplicarea
Cartei, creat prin Cartă pentru a urmări aplicarea acesteia, consideră că acest prag (care se
regăseşte şi în ţări ca Serbia, Slovacia, Polonia) este prea ridicat şi limitează drastic aplicarea
Cartei.
46
Prezentați și evaluați nivelul de obligații asumat de România la ratificarea Cartei
I. 1. Când a devenit România parte semnatară și respectiv contractantă la Cartă?

Prezentați obligațiile asumate de România la ratificarea Cartei
2. Prezentați caracteristicile și concepția Cartei
1. CELRM reglementează:
a) obligații între statele părți la aceasta, iar nu drepturi individuale sau colective
b) drepturi ale statelor părți la aceasta, unde trăiesc minoritățile naționale
c) drepturi colective pentru minorități în domeniul lingvistic
d) drepturi individuale pentru persoanele aparținând minorităților naționale, care
implică obligații corelative ale statelor unde trăiesc
2. Prin procesul ratificării CELRM, statele se obligă să aleagă

a) 35 paragrafe sau subparagrafe din Partea a III-a din care cel puţin câte 3 din
domeniul învăţământului şi al culturii, iar cel puţin câte 1 din articolele referitoare la
celelalte domenii
b) 35 paragrafe sau subparagrafe din Partea a II-a din care cel puţin câte 3 din
celelalte domenii
c) 15 paragrafe sau subparagrafe din Partea a II-a din care cel puţin câte 13 din
celelalte domenii
3. Conform CELRM, sunt limbi regionale/minoritare cele:

a) folosite de grupuri numerice inferioare şi diferite de limba oficială, dar care nu se
pot asocia unei anumite zone
b) folosite tradițional într-un stat, într-o zonă determinată, de grupuri numerice
inferioare şi diferite de limbile oficiale
c) rare, care includ dialectele limbilor oficiale şi limbile migranţilor

I. 1. Se vor prezenta datele de semnare și ratificare, precum și obligațiile asumate de
România la ratificare
2. Se vor prezenta caracteristicile și concepția Cartei
II. 1.a., 2.a., 3.b.
47
Mecanisme multilaterale de protecție a minorităților la nivelul Consiliului Europei
CUPRINS
8.1. Mecanismul de monitorizare a Convenției-cadru privind protecția minorităților

naționale
8.2. Mecanismul de monitorizare a Cartei Europene a Limbilor Regionale sau Minoritare
După studiul acestei unități de învățare veți reuși să:
- înțelegeți modul de funcționare a Mecanismului de monitorizare al Convenției-cadru

privind protecția minorităților naționale
- înțelegeți modul de funcționare a Mecanismului de monitorizare al Cartei Europene a
Limbilor Regionale sau Minoritare
8.1. Mecanismul de monitorizare al Convenției-cadru privind protecția

- Convenţia-cadru prevede în art. 24-26 că monitorizarea aplicării sale se

realizează prin Comitetul Miniştrilor, asistat de un Comitet Consultativ.
- Art. 25 prevede că la un an de la intrarea în vigoare a Convenţiei pentru o

parte, aceasta transmite Secretariatului General informaţii complete privind măsurile
legislative şi alte măsuri luate pentru aplicarea Convenţiei-cadru. Statul parte transmite,
de asemenea, rapoarte periodic, la fiecare 5 ani. Rapoartele reprezintă baza verificării
şi trebuie să aibă următoarea structură:
- introducere
- prezentări articol cu articol (în care să se indice măsurile luate de stat)
- Art. 26 prevede înfiinţarea Comitetului Consultativ din experţi independenţi.

Mecanismul este necesar pentru că nu sunt foarte explicite regulile Convenţiei, ele fiind
mai mult principiale. Convenţia nu este direct aplicabilă, iar marja de discreţie dată
statelor trebuie verificată.
48
- Mecanismul presupune cicluri de monitorizare care funcţionează după cum
urmează:
 statul transmite un raport privind punerea în aplicare a Convenţiei;
 Comitetul emite o opinie cu viziune generală şi analiză pe articole şi
formulează recomandări cu privire la fiecare articol; Comitetul poate avea
ca sursă: raportul statului, constatările proprii (realizate odată cu
efectuarea vizitelor în statul respectiv, ce pot include vizite în teritoriu,
întâlniri cu organizaţiile minorităţilor, cu ONG-uri) şi rapoarte paralele ale
unor ONG-uri
 statele pot formula observaţii, comentarii în termen de 4 luni cu privire la
corectarea de elemente factuale şi cu privire la noi dezvoltări; Comitetul
Consultativ decide dacă include comentariile în opinie;
 în final se adoptă rezoluţia Comitetului Miniştrilor. Comitetul Miniştrilor face
şi recomandări.
- Întocmirea şi finalizarea unui proces de monitorizare durează 5-7 ani.
- Trăsături: caracter flexibil, Comitetul Consultativ adaptează exigenţele

Convenției circumstanțelor particulare ale statelor, nu există un prag uniform şi se poate
constata caracterul evolutiv de la un ciclu de monitorizare la altul, există o evoluţie a
recomandărilor emise conforme cu conduita statelor.
- Raportul național nr. 4 a fost transmis de România către Comitetul Consultativ

la data de 1 februarie 2016.
Evaluați comparativ mecanismul de monitorizare al Convenției-cadru prin Comitetul

Consultativ cu propunerea anterioară creării Convenției-cadru de soluționare a
diferendelor privind minoritățile la CEDO
8.2. Mecanismul de monitorizare al Cartei Europene a Limbilor Regionale

sau Minoritare
- Se instituie un Comitet de experţi format din câte un expert desemnat de

statele părţi. Statul este obligat să formuleze un raport în privinţa obligaţiilor asumate
într-un an de la intrarea în vigoare a Cartei pentru acel stat. Comitetul de experţi
emite şi el un raport, apoi statul formulează observaţii, iar documentele sunt înaintate
Comitetului Miniştrilor, ce emite o rezoluţie în acest sens.
- Pentru România, primul raport a fost prezentat Comitetului de experţi în 2010 şi

examinat de Comitet în 2011. Comitetul a avut întâlniri în România cu reprezentanţii
49
minorităţilor respective şi apoi a examinat raportul statului român ţinând seama şi de
dialogul cu aceşti reprezentanţi.
- Având în vedere faptul că Raportul prezentat de România nu conţinea informaţii

în unele domenii (de exemplu, folosirea limbilor minoritare în justiţie, funcţionarii publici
care vorbesc limbi minoritare în administraţia locală (cu excepţia poliţiei), folosirea
limbilor minoritare în domeniul economic (inscripţii pe medicamente, pe alimente,
contracte, achiziţii), traduceri din şi în limbile minoritare şi altele; Comitetul a solicitat
aceste date în raportul următor.
- Comitetul a cerut mai ales reconsiderarea pragului de 20% privind relaţiile cu

administraţia locală şi încurajarea autorităţilor locale să aplice în mod voluntar Carta,
indiferent de acest prag (ceea ce fac unele autorităţi locale, pe baza hotărârii consiliilor
judeţene).
- De asemenea, Comitetul a cerut stabilirea unei abordări structurate a aplicării

fiecărui angajament din Cartă, în cooperare cu reprezentanţii minorităţilor în cauză,
deoarece s-a constatat că în multe cazuri autorităţile locale nu-şi cunosc obligaţiile
decurgând din Cartă.
- Alte observaţii ale Comitetului vizează eforturi suplimentare ale statului român
pentru îndeplinirea angajamentelor asumate conform Cartei: dezvoltarea unor modele
cuprinzătoare de educaţie în limbile tătară şi turcă, în cooperare cu reprezentanţi ai
acestor minorităţi; formarea unui număr suficient de educatori pentru limbile ungară,
germană, turcă şi ucraineană, în conformitate cu angajamentele asumate; dezvoltarea
ofertei de educaţie în limba romani; îmbunătăţirea ofertei de emisiuni de radio şi
televiziune în limbile minoritare cărora li se aplică prevederile părţii a treia din Cartă.
- Alte recomandări, ţinând seama de angajamentele ambiţioase asumate, se

referă la: asigurarea continuităţii educaţiei în unele limbi (germană, ungară, rusă), de la
şcoala primară la cea secundară şi vocaţională; asigurarea educaţiei într-o măsură
substanţială în unele limbi (bulgară, croată, turcă); asigurarea traducerii şi publicării
actelor oficiale în limbi minoritare; folosirea limbilor minoritare în consiliile locale şi
regionale; publicarea unui ziar săptămânal în limbile minoritare, cu excepţia ungarei şi
germanei; folosirea limbilor minoritare în justiţie. Desigur, în multe alte chestiuni au fost
cerute autorităţilor române informaţii.
- Pe baza acestor recomandări, şi ţinând seama de comentariile guvernului,

Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei a adresat recomandări guvernului României.
Urmează ca toate aceste recomandări să fie avute în vedere în perioada de trei ani,
până la al doilea raport al României. Raportul naţional nr. 2 a fost transmis de către
România la Comitetul de experţi la data de 2 martie 2016.
50
Comparați cele două sisteme de monitorizare – al Convenției-cadru și al Cartei
Evaluați comparativ experiența României în relație cu cele două mecanisme de

monitorizare – al Convenției-cadru și al Cartei
8.3. Lucrare de verificare 8
I. 1. Prezentați modul de funcționare al Comitetului Consultativ al Convenției-cadru

2. Prezentați modul de funcționare al Comitetului de experți al Cartei Limbilor
Regionale sau Minoritare
1. Comitetul Consultativ al Convenției-cadru:
a) este format din reprezentanți ai statelor părți
b) este format din experți independenți nominalizați de statele părți
c) are o compoziție identică cu Comitetul de experți al Cartei Limbilor Regionale sau
Minoritare
2. Comitetul Consultativ al Convenției-cadru redactează opinia sa cu privire la un

stat în privința implementării Convenției-cadru de către acesta având ca sursă
a) raportul statului, constatările proprii (realizate odată cu efectuarea vizitelor în
statul respectiv, ce pot include vizite în teritoriu, întâlniri cu organizațiile minorităților,
cu ONG-uri) și rapoarte paralele ale unor ONG-uri
b) presa din statul examinat, rapoartele unor ONG-uri, constatările proprii
c) raportul statului, constatările proprii (realizate odată cu efectuarea vizitelor în statul
respectiv, ce pot include vizite în teritoriu, întâlniri cu organizațiile minorităților, cu
ONG-uri) și rapoartele Consiliului Drepturilor Omului al ONU de la Geneva
3. Statul parte la Carta Limbilor Regionale sau Minoritare elaborează un raport

adresat Comitetului de experți al Cartei:
a) în termen de un an de la intrarea în vigoare a Cartei pentru acel stat
b) în termen de trei ani după intrarea în vigoare a Cartei pentru acel stat
c) în termen de cinci ani după intrarea în vigoare a Cartei pentru acel stat
Răspunsuri pentru Lucrare de verificare 8:

I. 1. Se va prezenta modul de funcționare al Comitetului Consultativ al Convenției-
cadru
2. Se va prezenta modul de funcționare al Comitetului de experți al Cartei
Limbilor Regionale sau Minoritare
II. 1.b., 2.a., 3.a.
51
Instrumente şi mecanisme bilaterale de protecție a minorităților
CUPRINS
9.1. Cadrul general
9.2. Comisia Mixtă guvernamentală româno-germană pentru probleme ale etnicilor

germani din România
9.3. Comitetul de Specialitate româno-ungar de colaborare în problemele minorităților

naționale
9.4. Comisia mixtă interguvernamentală pe problemele asigurării drepturilor minorităților

naționale române din Ucraina și ucrainene din România
9.5. Comisia Mixtă româno-sârbă privind minoritățile naționale
Obiectivele de unităţii de învăţare nr. 9
- înțelegeți ce este o comisie mixtă / comitet mixt bilateral pentru problemele minorităților
naționale și să cunoașteți modul său de funcționare, compoziția, frecvența și
modalitatea de consemnare a rezultatelor sale
- cunoașteți cele patru comisii / comitete mixte bilaterale create de România cu
Germania, Ungaria, Ucraina, Serbia, precum și problemele specifice ale acestora,
respectiv ale minorității române din statele respective (cu excepția Germaniei)
- cunoașteți dificultățile întâmpinate în activitatea acestora
9.1. Cadrul general
- La nivel bilateral, pentru protecția minorităților se încheie acorduri bilaterale prin

care se stabilesc uneori Comisii Mixte interguvernamentale
- România participă la patru astfel de mecanisme cu: Ungaria, Ucraina, Germania

şi Serbia
52
- Rolul Comisiilor Mixte: de a monitoriza situaţia minorităţilor din cele două state şi
de a propune măsuri de sprijinire a identității acestora
9.2. Comisia Mixtă guvernamentală româno-germană pentru probleme ale

etnicilor germani din România
- Comisia Mixtă guvernamentală româno-germană pentru probleme ale etnicilor

germani din România a fost înfiinţată în mai 1992, ca instrument de concretizare a
prevederilor art. 15 şi 16 ale Tratatului dintre România şi Republica Federală
Germania privind colaborarea şi parteneriatul în Europa, referitoare la tratamentul
minorităţii germane din România, în principal în plan social, economic şi al dezvoltării
unor instituţii proprii în domenii precum învăţământul, cultura şi asistenţa socială.
Notă: Conform recensământului din 2011, minoritatea germană din România număra 36.024 de
persoane, în scădere cu 39% faţă de cifra înregistrată în 2002 (59.764), tendință circumscrisă
scăderii întregii populaţii a țării. Din punct de vedere numeric, minoritatea germană se menține pe
locul 4 în ordinea celor mai numeroase grupuri minoritare, după minoritățile maghiară, romă și
ucraineană. Cei mai mulți etnici germani locuiesc în județele Timiș (29%), Sibiu (19%), Brașov
(10%), Caraş-Severin (9%) și Arad (9%).
- Preşedinţia celor două părţi în Comisie s-a stabilit de la început la nivel de

secretar de stat, pentru partea română din MAE, iar pentru partea germană din
Ministerul Federal de Interne.
- Lucrările Comisiei au loc anual, alternativ în România şi Germania. În delegaţia

română sunt incluşi, de fiecare dată, şi reprezentanţi ai instituţiilor implicate în realizarea
proiectelor incluse în Protocoalele Comisiei: Forumul Democrat al Germanilor din
România, Ministerul Educaţiei Naţionale, Ministerului Culturii, Ministerul Muncii, Familiei,
Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, Departamentul pentru Relaţii Interetnice şi
prefecţii din judeţele în care trăiesc grupuri semnificative de etnici germani (Sibiu,
Braşov, Satu Mare, Timiş şi Suceava).
Notă: Cea mai recentă reuniune, a XIX-a, a avut loc la Goslar, în perioada 20-22 aprilie 2016, cea
de-a XX-a a avut loc la Bucureşti în perioada 10-12 aprilie 2017.
- În cadrul celei de-a XIV-a sesiuni a Comisiei Mixte, care a avut loc pe 20
septembrie 2010 la Sibiu, partea germană a propus crearea unui grup de lucru pe
tema învăţământului în limba maternă, care să fie subordonat Comisiei, urmând să se
întrunească între sesiunile Comisiei, să îşi stabilească o agendă şi să iniţieze o evaluare
a situaţiei actuale, să dezvolte o analiză a cauzelor exodului cadrelor didactice în afara
sistemului de învăţământ şi să propună autorităţilor române şi germane soluţii de
surmontare a dificultăţilor existente. Partea română a agreat propunerea şi pe 25
septembrie 2011 la Sibiu a avut loc prima reuniune a Grupului de lucru. Cu acest prilej a
fost semnat un Protocol şi un Program de consolidare a calităţii învăţământului cu
53
predare în limba germană, care se concentrează asupra a cinci domenii prioritare:
formarea iniţială a cadrelor didactice; formarea continuă; dezvoltarea parteneriatelor şi a
schimburilor de experienţă dintre unităţi de învăţământ din România şi R. F. Germania;
dezvoltarea infrastructurii şcolare şi editarea de manuale pentru învăţământul cu
predare în limba germană. Partea germană a apreciat în mod deosebit deschiderea
manifestată de autorităţile române, precum şi prevederile legislaţiei în domeniul
învăţământului referitoare la promovarea limbii şi culturii minorităţilor naţionale, care au
fost promovate prin Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011.
Notă: Din evaluarea Ministerului Educaţiei Naţionale rezultă că o parte a măsurilor convenite prin
Protocolul şi Programul de consolidare a calităţii învăţământului cu predare în limba germană au
fost deja îndeplinite, în special în ceea ce priveşte extinderea contactelor dintre mediul universitar
românesc şi cel german. O contribuţie meritorie în sprijinul cadrelor didactice care predau limba
germană revine Centrului de formare continuă în limba germană din Mediaş. De remarcat şi
traducerea în limba germană a manualelor de istorie şi geografie ale României pentru clasa a VIII-
a şi retipărirea manualelor de limba germană pentru clasele II-IV şi VI-VII.
- Comisia este considerată un instrument privilegiat de aprofundare a relaţiei

strategice bilaterale româno-germane, prin care Guvernul României şi Guvernul
Germaniei urmăresc proiecte în scopul păstrării identităţii minorităţii germane din
România, din punct de vedere cultural, lingvistic, social şi al prezervării patrimoniului
material.
- Pentru a oferi coerență sprijinului acordat minorității germane, la fiecare sesiune

se semnează un Protocol, care constituie un angajament pentru îndeplinirea celor
convenite în timpul sesiunii.
- Comisia româno-germană formulează în mod constant recomandări în diverse

sectoare de relevanță pentru minoritatea germană din România, în scopul asigurării unui
înalt nivel de protecție a drepturilor persoanelor aparținând acesteia. Aceste
recomandări sunt punctuale și cuprind aspecte variate, de la măsuri de protecție socială
pentru vârstnici, până la sprijin pentru inițiativele private ale tinerilor.
Notă: De exemplu, în cadrul celei de-a XVI-a sesiuni a Comisiei Mixte, care a avut loc în data de
4 martie 2013, la Sibiu, partea germană a exprimat aprecierea guvernului german şi a adresat
mulţumiri părţii române pentru politica de sprijin a minorităţii germane din România. A precizat că
în ultimii douăzeci de ani, partea germană a acordat sprijin şi asistenţă financiară comunităţii
germane din România în valoare de 100 milioane de euro, prin intermediul unor proiecte susţinute
de ministerele federale de interne şi externe, precum şi de către autorităţile de land (în special
landurile Bavaria şi Baden-Württemberg). A evidenţiat activitatea dinamică şi extrem de utilă a
celor cinci fundaţii economice ale comunităţii germane din România (Banatia, Saxonia,
Transcarpatia, Bucovina şi Fundaţia de cooperare internaţională din Satu Mare). A menţionat
datoria de ordin moral şi istoric a R.F. Germania de a lua măsurile necesare pentru a contribui la
păstrarea identităţii minorităţii germane din România, şi rolul deosebit al minorităţii germane ca
punte de legătură între cele două ţări, ceea ce a conferit relaţiei bilaterale o bază solidă şi a creat
premisele pentru o strânsă colaborare a celor două state în domeniul afacerilor europene.
54
- Proiectele pentru realizarea cărora Comisia oferă sprijin pot fi încadrate în trei
categorii, în funcţie de domeniul în care acestea furnizează soluţii. Următoarele exemple
de iniţiative pentru fiecare dintre aceste categorii reflectă, de asemenea, o concentrare a
sprijinului asupra unei categorii distincte de vârstă a beneficiarilor:
a) În domeniul social-umanitar proiectele au ca obiectiv îmbunătăţirea condiţiilor pentru
persoanele vârstnice, precum renovarea căminelor de bătrâni, dotarea materială a
acestora şi asigurarea unui personal de îngrijire calificat.
b) În domeniul economic sprijinul financiar este destinat susţinerii iniţiativelor economice
ale micilor întreprinzători locali precum şi dotării materiale ale unor asociaţii economice,
acordat sub forma unor finanţări nerambursabile, dar şi sub forma unor credite mai
avantajoase.
c) În domeniul promovării comunităţii este încurajată păstrarea, punerea în valoare şi
dezvoltarea identităţii culturale, lingvistice şi spirituale a minorităţii germane din România
şi a patrimoniului cultural mobil, imobil şi imaterial al acesteia, prin proiecte în domeniul
învăţământului, sănătăţii, sportului ş.a. Astfel, a fost dezvoltat un program de
consolidare a calităţii învăţământului cu predare în limba germană (pe următoarele
paliere: formare iniţială, formare continuă, parteneriate, infrastructură şcolară, manuale
şcolare); a fost iniţiat învăţământul profesional dual pe model german în câteva oraşe şi
se urmăreşte extinderea proiectului la nivel naţional; au fost înscrise, în vederea
conservării şi restaurării, câteva zeci de monumente istorice care fac parte din
patrimoniul cultural al minorităţii germane, cele mai multe dintre acestea fiind cetăţi şi
biserici fortificate din Transilvania şi Banat.
- Comisia reprezintă în aceeaşi măsură un cadru privilegiat de soluţionare a unor

aspecte speciale, de natură istorică, ale relaţiei bilaterale. În România, Comisia
contribuie la accelerarea procesului de restituire a proprietăţilor minorităţii germane
confiscate de regimul comunist, precum şi la acordarea unor compensaţii persoanelor
deportate sau persecutate de regimul comunist după al doilea război mondial, indiferent
de cetăţenia sau locul de reşedinţă deţinute la momentul înaintării cererii.
- Comisia guvernamentală, aflată, după 25 de ani de la prima întrunire, la a 20-a

ediţie (din motive obiective, nu s-a reușit organizarea în fiecare an) reprezintă un succes
concret. Astfel, cel mai evident câştig îl constituie beneficiile directe de care se bucură
saşii transilvăneni, şvabii bănăţeni şi şvabii sătmăreni, aşa cum confirmă reprezentanţii
asociaţiilor acestora, prezenţi de fiecare dată la lucrările Comisiei. La fel de important,
însă, este efectul de multiplicator pe care măsurile de promovare a minorităţilor îl au
asupra întregii comunităţi în care aceştia convieţuiesc. Reabilitarea infrastructurii
sanitare, a monumentelor şi clădirilor de patrimoniu, a azilurilor de bătrâni, extinderea
accesului la învăţământul în limba germană sau creşterea competitivităţii operatorilor
economici locali sunt doar câteva dintre beneficiile împărtăşite de întreaga comunitate
multietnică.
- Valoarea adăugată a Comisiei guvernamentale constă în potenţialul de a se

constitui drept model pentru alte state în domeniul protecţiei, susţinerii şi promovării
55
reprezentanţilor minorităţilor naţionale şi al aplicării normelor europene în materie.
Comisia dispune atât de flexibilitate în raport cu problemele abordate şi soluţiile
propuse, cât şi de operativitate şi capacitatea de a se adresa nivelului de decizie celui
mai potrivit.
Temă de reflecție 9.1
Evaluați utilitatea și gradul de eficiență al Comisiei Mixte guvernamentale româno-

germane pentru probleme ale etnicilor germani din România
9.3. Comitetul de Specialitate româno-ungar de colaborare în problemele

- Comitetul de Specialitate româno-ungar de colaborare în problemele

minorităţilor naţionale a fost creat în 1997, fiind parte a Comisiei Mixte de Colaborare şi
Parteneriat Strategic dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Ungare, creată
prin Tratatul de înţelegere, cooperare şi bună vecinătate dintre România şi Republica
Ungară din 16 septembrie 1996.
- Comitetul are ca scop propunerea de proiecte şi programe de cooperare în

domeniul minorităţilor naţionale, precum şi examinarea şi soluţionarea
eventualelor situaţii problematice ale minorităţii române din Ungaria şi ale
minorităţii maghiare din România.
- În perioada 1997-2009, s-au desfăşurat şapte sesiuni de lucru ale Comitetului,

fiind semnate cinci Protocoale de colaborare (la 13 octombrie 1998, la 19 octombrie
2001, la 12 iunie 2003, la 15 decembrie 2005 şi la 14 iulie 2009). Protocolul fiecărei
sesiuni inventariază recomandările cuprinse în protocolul anterior, modul în care
acestea au fost realizate şi, de asemenea, face noi recomandări pe baza analizei
situaţiei minorităţilor naţionale din cele două ţări.
- În anul 2011, a fost decisă iniţierea unei noi sesiuni. Prima reuniune din cea
de-a opta sesiune s-a desfăşurat la 1 iunie 2011, nefiind posibilă semnarea unui
Protocol.
Notă: Subiecte mai importante care interesează minoritatea română din Ungaria, discutate la
capitolul recomandări sunt: a.) Situaţia reprezentării parlamentare a minorităţilor naţionale din
Ungaria. b.) Implementarea proiectelor de interes pentru comunitatea românească, cum ar fi
amplasarea statuii lui Andrei Şaguna, marcarea itinerariului cultural al românilor din Budapesta,
amplasarea statuii Şcoala Ardeleană la Budapesta. c.) Situaţia Studioului de limba română al Radio
- Televiziunii Ungare.
- Cu ocazia vizitei ministrului român de externe la Budapesta, la 1 octombrie

2012, Primul-ministru şi ministrul de externe ungar au transmis acordul şi susţinerea
politică pentru amplasarea statuii Mitropolitului Andrei Şaguna la Jula. Subiectul a fost
56
reluat de partea română cu ocazia vizitei ministrului Janos Martonyi, la Bucuresti (4-5
martie 2013). Totodată, cele două părţi au convenit reluarea lucrărilor Comitetului în
vederea finalizării Protocolului celei de-a opta sesiuni.
- În cadrul convorbirilor desfăşurate la nivelul miniştrilor de externe, la
Bucureşti (4-5 martie 2013), ambele părţi au agreat necesitatea reluării lucrărilor
Comitetului, partea română urmând să transmită o nouă propunere de dată pentru
organizarea reuniunii la nivel de secretari. În contextul vizitei, partea română a transmis
părţii ungare şi un Aide Memoire, în cuprinsul căruia au fost evidenţiate problemele
concrete ale minorităţii române din Ungaria care se regăsesc şi pe agenda de discuţii la
nivelul Comitetului.
- Până în prezent, nu s-a reuşit finalizarea Protocolului Comitetului, a cărui

negociere a început în 2011, deşi la întâlnirea din mai 2015 de la Budapesta, miniștrii de
externe ai celor două state au convenit modalităţi concrete de finalizare.
Comparați eficiența și modul de funcționare al Comitetului de Specialitate româno-ungar

de colaborare în problemele minorităților naționale cu cele ale Comisiei Mixte
guvernamentale româno-germane pentru probleme ale etnicilor germani din România
9.4. Comisia mixtă interguvernamentală pe problemele asigurării drepturilor

minorităţilor naţionale române din Ucraina şi ucrainene din România
- Comisia mixtă interguvernamentală pe problemele asigurării drepturilor

persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale s-a constituit în baza prevederilor art. 13
al Tratatului de prietenie şi bună vecinătate dintre România şi Ucraina, semnat în 1997.
- Până în prezent au avut loc cinci sesiuni ale Comisiei Mixte, ultimul protocol
fiind semnat la Cernăuţi (4 decembrie 2002). Cea de-a cincea sesiune a avut loc în
perioada 21-23 noiembrie 2006 la Bucureşti, fără a se finaliza cu semnarea unui
document comun. Conform principiului rotaţiei, cea de-a şasea sesiune a Comisiei Mixte
ar urma să se desfăşoare la Kiev.
- Copreşedinţia părții române – începând cu prima sesiune (10-12 noiembrie
1998) a fost asigurată de MAE la nivel de director general şi ulterior de secretar de stat
- Ultima sesiune a Comisiei Mixte s-a desfăşurat în perioada 21-22 noiembrie
2006, la Bucureşti.
- La finalul ultimei reuniunii nu a fost posibilă adoptarea unui document ca
urmare a diferenţelor de abordare şi evaluare ale celor două delegaţii privind situaţia
minorităţii româneşti din Ucraina, respectiv a situaţiei minorităţii ucrainene din România.
- Partea română a propus, încă de la prima sesiune, constituirea unui grup de
lucru cu scopul documentării şi monitorizării situaţiei reale a asigurării de către Părţi a
57
drepturilor persoanelor aparţinând minorităţii române din Ucraina şi a minorităţii
ucrainene din România. Ulterior, partea română a propus invitarea în mecanismul de
monitorizare a observatorilor din partea Biroului Înaltului Comisar al OSCE pentru
Minorităţi Naţionale şi Secretariatului Consiliului Europei. Discuţiile pe tema convenirii
parametrilor de monitorizare şi a perioadelor de implementare au durat 7 ani (1999-
2006),
- La 4 iulie 2006, la Odesa, miniştrii de externe ai României şi Ucrainei au
convenit demararea acţiunii de monitorizare a situaţiei minorităţilor naţionale din cele
două state cu participarea, în calitate de observatori, a reprezentanţilor Înaltului Comisar
pentru Minorităţi Naţionale al OSCE şi ai Secretariatului Convenţiei Cadru pentru
protecţia minorităţilor naţionale al Consiliului Europei. În perioada 21-22 septembrie
2006, a avut loc, la Kiev, reuniunea Grupului de experţi pentru stabilirea parametrilor de
monitorizare.
- Formularele de monitorizare au fost convenite de către părţi, în baza
parametrilor Convenţiei Cadru privind protecţia minorităţilor naţionale. Primele două
etape ale procesului de monitorizare s-au desfăşurat în: Regiunea Cernăuţi (9 -14
octombrie 2006), respectiv judeţele Suceava şi Botoşani (31octombrie - 5 noiembrie
2006); Judeţul Maramureş (28 mai - 2 iunie 2007) şi regiunea Transcarpatia (25 - 30
iunie 2007). Cea de-a treia etapă a operaţiunii de monitorizare a respectării drepturilor
persoanelor aparţinând minorităţii române din Ucraina a avut loc în regiunea Odesa, în
perioada 19 – 23 mai 2008 şi a fost contestată de către partea română datorită vicierii
procedurii de către partea ucraineană.
- În 2015 şi 2016 s-a discutat cu partea ucraineană şi s-a convenit reluarea
activităţii Comisiei Mixte, până în prezent reuşindu-se doar nominalizarea co-
preşedinţilor şi o întâlnire preliminară a acestora.
Care este rațiunea pentru care activitatea Comisiei mixte interguvernamentale pe

problemele asigurării drepturilor minorităților naționale române din Ucraina şi ucrainene
din România a fost blocată?
9.5. Comisia Mixtă româno-sârbă privind minorităţile naţionale
- Comisia Mixtă româno-sârbă privind minorităţile naţionale este creată pe baza

art. 20 din Tratatul cu privire la relaţiile de prietenie, bună vecinătate şi cooperare dintre
România şi Republica Federală Iugoslavia, semnat la Belgrad, la 16 mai 1996, precum
şi prin Acordul dintre Guvernul României si Guvernul Federal al Republicii Federale
Iugoslavia referitor la cooperarea în domeniul protecţiei minorităţilor naţionale, din 4
noiembrie 2002, în vigoare din 12 iulie 2004.
58
- Prima sesiune a Comisiei Mixte a avut loc la 23 noiembrie 2009, după o
perioadă de amânări de peste 5 ani, datorită diferitelor pretexte invocate de partea
sârbă, la 23 noiembrie 2009, la Bucureşti, s-a desfăşurat prima sesiune a Comisiei
Mixte Interguvernamentale între România şi Republica Serbia privind minorităţile
naţionale. Au fost semnate Regulamentul de lucru şi Protocolul primei sesiuni a
Comisiei Mixte. A fost stabilită, totodată, agenda celei de-a doua reuniuni care
cuprindea:
a. Stadiul îndeplinirii obligaţiilor asumate de ambele părţi prin documente
internaţionale privind protecţia minorităţilor naţionale.
b. Analizarea principalelor probleme cu care se confruntă persoanele aparţinând
celor două minorităţi naţionale.
c. Propunerea unor măsuri şi recomandări în vederea îmbunătăţirii situaţiei
persoanelor aparţinând celor două minorităţi naţionale.
d. Activităţi pe termen lung
- A doua sesiune a Comisiei Mixte s-a desfăşurat pe parcursul a trei runde de

negocieri (mai 2011, octombrie 2011, noiembrie 2011) la Belgrad. La 1 martie 2012 a
avut loc semnarea Protocolului celei de-a doua sesiuni a Comisiei Mixte la Bruxelles, în
marja Consiliului European. Protocolul conţine:
 angajamente concrete în vederea protejării drepturilor persoanelor
aparţinând minorităţilor naţionale, care variază de la reprezentarea
parlamentară a minorităţilor, la autorizaţiile de construire a unor biserici
sau asigurare a dreptului la educaţie în limba maternă.
 precizează expres asumarea de către Serbia a conexiunii dintre aderarea
la UE a acestui stat şi criteriile politice de aderare de la Copenhaga, care
includ şi protecţia minorităţilor naţionale.
 prevede că Republica Serbia, în procesul de aderare la UE, se angajează
să respecte şi să aplice criteriile politice de la Copenhaga, inclusiv în ce
priveşte protecţia minorităţilor aparţinând minorităţilor naţionale, în
conformitate cu instrumentele internaţionale regionale şi bilaterale
relevante pe care le-a ratificat.
- La 22 februarie 2013, la solicitarea părţii române, a avut loc, la Bucureşti, o
întâlnire a celor doi co-secretari ai Comisiei Mixte. În cadrul întâlnirii a fost discutat
stadiul implementării recomandărilor formulate în Protocolul celei de a doua sesiuni a
Comisiei Mixte precum şi a măsurilor agreate cu ocazia consultărilor informale de la
Haga.
- În vederea facilitării aplicării Protocolului, pe fondul lipsei de progrese în
implementarea sa, la solicitarea părţii române au fost organizate 2 întâlniri cu
participarea ICMN al OSCE, care s-a implicat activ prin demersuri concrete pe lângă
partea sârbă, în impulsionarea realizării de progrese, mai ales în ce priveşte acordarea
59
de drepturi pentru persoanele aparţinând minorităţii române din estul Serbiei (Valea
Timocului).
- Aceste consultări informale româno-sârbe sub auspiciile ICMN au avut loc la
Haga, la 22-23 octombrie 2012 şi la 28 februarie – 1 martie 2013.
- ÎCMN a subliniat caracterul complementar al dialogului sub auspiciile sale, prin
raportare la dialogul deja existent între România şi Serbia la nivelul Comisiei Mixte
Interguvernamentale şi a propus abordarea cu prioritate a trei teme identificate de
acesta cu ocazia vizitei în Valea Timocului din vara anului 2012, care ar putea fi
soluţionate cu un efort minim: accesul la mass-media, educaţie şi serviciu religios în
limba română.
- Rezultatele obţinute până în prezent ca efect al acestor demersuri:
 Primul rezultat concret este în domeniul mass-media, televiziunea publică locală
TV Bor preluând un program în limba română difuzat în Voivodina de TV Novi
Sad. Iniţial (decembrie 2012), perioada de difuzare a acestei emisiuni a avut 10
minute pe săptămână, cu câteva zile anterior rundei de consultări informale de la
Haga din 28 februarie – 1 martie 2013 durata fiind crescută la 45 de minute pe
săptămână.
 În ceea ce priveşte asigurarea educaţiei în limba română a etnicilor români din
Timoc, partea sârbă a informat iniţial, cu ocazia discuţiilor informale din 28
februarie – 1 martie 2013, asupra faptului că în luna aprilie 2013 va fi demarat un
proiect pilot, prin care se va introduce un curs pe săptămână de limba română cu
elemente de cultură română (pentru 1-2 clase).
Notă: Ulterior, prin intermediul Inspectoratului şcolar Zajecar (care are în subordine
şcolile de pe Valea Timocului), a fost efectuat un sondaj la nivelul elevilor şi părinţilor
acestora, la nivelul instituţiilor şcolare menţionate, pentru exprimarea dorinţei acestora de
a studia în limba română. Potrivit rezultatelor oficiale furnizate de Ministerul sârb al
Educaţiei, la nivelul comunelor Zajecar, Bor, Negotin, Kladovo, Majdanpek, Boljevac,
există un număr de 895 de elevi din ciclul primar şi gimnazial şi 628 de elevi de liceu care
au declarat că doresc introducerea claselor cu predare în limba română. Ancheta a fost
destinată prioritar angrenării elevilor în derularea proiectului-pilot de studiu al limbii
române, premergător începerii anului şcolar 2013/2014. Prevăzut iniţial a se implementa
în 3 şcoli (câte una în oraşele Zajecar, Bor şi Kladovo), din cauza numărului mare de
doritori, proiectul a fost extins pentru un număr de 12 şcoli, toate cursurile din cadrul
proiectului-pilot adresându-se şcolarilor din ciclul primar şi gimnazial. Rezultă astfel un
total de 415 de elevi care vor fi încadraţi în proiectul-pilot de studiu, prevăzut a începe la 1
aprilie a.c., cu o durată de desfăşurare de 2 luni şi jumătate (18 ore de studiu plus 2 ore
de evaluare a cunoştinţelor evaluate, la finalul fiecărui modul).
Proiectul a debutat la data de 5 aprilie 2013, cu 8 profesori români din
Voivodina.
 Asigurarea serviciului religios în limba română rămâne cel mai problematic
aspect, partea sârbă evocând imposibilitatea influenţării dialogului dintre cele
două biserici în contextul principiului separaţiei dintre stat şi biserică şi solicitând,
practic, respectarea de către Biserica Ortodoxă Română a jurisdicţiei canonice
exclusive a Bisericii Ortodoxe Sârbe (în Serbia de Est), ceea ce presupune de
fapt lipsirea etnicilor români din Timoc de serviciu religios în limba română.
60
Conduita părţii sârbe contravine obligaţiilor asumate de Serbia prin convenţiile
internaţionale relevante, fiind responsabilitatea statului să asigure exercitarea
libertăţii religioase.
 În ciuda demersurilor repetate ale părţii române, nu s-a reuşit până în prezent
reluarea activităţii Comisiei Mixte.

Care sunt cele trei domenii prioritare de interes pentru România în contextul activității
Comisiei Mixte româno-sârbe privind minoritățile naționale, identificate ca atare și de
ICMN al OSCE?

I. 1. Prezentați comparativ aria de competență și modul de funcționare al
mecanismului bilateral dintre România și Germania și ale celui dintre România și
Serbia
2. Prezentați comparativ modul de funcționare al mecanismului bilateral dintre
România și Ungaria și ale celui dintre România și Ucraina
1. România a creat comisii/comitete mixte bilaterale cu următoarele state:
a) Ucraina, Ungaria, Slovacia și Serbia
b) Germania, Franța, Italia, Spania
c) Ucraina, Ungaria, Germania și Serbia
2. Comitetul de Specialitate româno-ungar de colaborare în problemele minorităţilor

naţionale a fost creat în:
a) 1997
b) 2007
c) 2009
3. ICMN al OSCE s-a implicat în activitatea:

a) Comisiei mixte cu Germania
b) Comitetului mixt cu Ungaria
c) Comisie mixte cu Serbia
Răspunsuri pentru Lucrarea de verificare Unitatea 9
61
I. 1. Se vor analiza asemănările și deosebirile dintre cele două mecanisme, punând
în evidență faptul că în cazul mecanismului româno-german doar etnicii germani
din România sunt în aria de competență a Comisiei (românii din Germania nefiind
considerați minoritate), precum și eficiența crescută a acesteia față de celelalte
mecanisme
2. Se vor analiza asemănările și deosebirile dintre cele două mecanisme
II. 1.c., 2.a., 3.c.
62
Dezvoltări recente în privinţa rolului statului-înrudit («Kin-State») în

acordarea aşa-numitului «tratament preferenţial» pentru minorităţile înrudite
(«Kin-minorities») din alte state
CUPRINS
10.1. Geneza dezvoltărilor recente privind rolul statului-înrudit. Prezentarea critică a

Legii privind maghiarii din statele vecine Ungariei
10.2. Raportul Comisiei de la Veneția privind tratamentul preferențial al minorităților

naționale de către statul-înrudit
10.3. Declarația „Suveranitate, Responsabilitate şi Minorități Naționale” a ICMN OSCE
10.4. Înțelegeri bilaterale pe baza Raportului Comisiei de la Veneția și a Declarației

ICMN al OSCE
10.5. Recomandările de la Bolzano din 2008 ale ICMN al OSCE
- înțelegeți cum s-a născut dezbaterea europeană pe tema relației dintre statul-înrudit și
minoritatea-înrudită, inclusiv apariția acestui termen în locul celui perimat de stat-mamă
sau stat-protector
- înțelegeți problemele juridice de incompatibilitate cu standardele europene și cu
dreptul internațional pe care le producea Legea privind maghiarii din statele vecine
Ungariei din 2001
- cunoașteți modul de abordare al României în acest diferend, mai ales prin implicarea
unor organizații și structuri multilaterale, cum ar fi Comisia de la Veneția, ICMN OSCE,
APCE, Comisia Europeană, și pozițiile acestora
- cunoașteți modul de soluționare a diferendului menționat, prin încheierea a două
acorduri internaționale, în anii 2001 și 2003, pe baza ”codificării” standardelor
internaționale în materie, de către organizațiile și structurile multilaterale amintite,
precum și conținutul acestor acorduri
63
10.1. Geneza dezvoltărilor recente privind rolul statului-înrudit. Prezentarea
critică a Legii privind maghiarii din statele vecine Ungariei
- Este de reţinut că, în conformitate cu cadrul juridic internaţional în materie, rolul

principal, dreptul şi obligaţia (totodată) în asigurarea identităţii etnice, culturale,
lingvistice a minorităţilor naţionale le are statul de cetăţenie.
- Ca urmare a dezbaterilor politico-juridice generate de adoptarea, la 19 iunie 2001,

de către Parlamentul ungar, a Legii privind maghiarii din statele vecine Ungariei, la
propunerea autorităţilor române Comisia Europeană de la Veneţia pentru Democraţie
prin Drept a dezbătut şi adoptat, la 19 octombrie 2001, Raportul privind tratamentul
preferenţial al minorităţilor naţionale de către statul înrudit.
- Sintetic, Legea privind maghiarii din statele vecine Ungariei a avut următorul
conținut, respectiv traseu și conținut problematic în raport cu standardele europene și
dreptul internațional:
 În aprilie 2001, guvernul ungar (condus de premierul Orban) adopta
proiectul Legii maghiarilor din statele vecine Ungariei.
 Motivele promovării proiectului legii, adoptat de guvernul ungar fără
consultarea statelor vecine, erau – aşa cum arăta presa ungară a vremii – trei:
dorinţa guvernului ungar de a stabili normele şi instrumentele de dezvoltare a
relaţiei cu minoritatea maghiară din statele vecine înainte de aderarea Ungariei
la UE, ideea de a adopta o măsură de impact public, care să ajute FIDESZ,
partidul premierului Orban, la câştigarea alegerilor din primăvara lui 2002, şi,
nu în ultimul rând, aşa cum prevedea preambulul proiectului, să contribuie la
reunificarea naţiunii ungare, destrămate de Tratatul de la Trianon. Analiza
atentă a acelui text, indica tot trei tipuri de probleme, cel puţin: avea efecte
discriminatorii, efecte extrateritoriale şi producea legături politice, cvasi-juridice
între Ungaria şi persoanele aparţinând minorităţii maghiare, legături nepermise
de dreptul internaţional.
 Astfel, acordarea, pentru minoritatea maghiară din statele vecine, de
facilităţi de tip socio-economic, mai ales dreptul de muncă fără condiţii sau
limită de număr de lucrători producea discriminare faţă de cetăţenii acelor state
de origine ne-maghiară, în condiţiile în care, la acel moment, era în vigoare un
acord bilateral în domeniu, care prevedea o cotă de 8000 de permise de
muncă pe an pentru cetăţenii români, indiferent de etnie, care doreau să
lucreze în Ungaria. Prin urmare, numărul de etnici maghiari care puteau lucra
în Ungaria era nelimitat, în timp ce numărul celorlalţi cetăţeni români era –
ceea ce crea o discriminare pe criteriu etnic. În al doilea rând, legea stipula
acordarea de subsidii financiare pe bază etnică pentru acei etnici ungari care
studiau sau predau în maghiară, discriminând astfel pe cei de altă etnie care
învăţau sau predau în maghiară alături de etnicii maghiari. În al treilea rând,
legea prevedea acordarea, pe lângă aşa-numita „legitimaţie de maghiar”, a
unei „legitimaţii de rudă de maghiar” pentru soţul/soţia nemaghiar(ă) a unui
etnic maghiar, de care depindea primirea de facilităţi similare celor pe care le
64
puteau primi etnicii maghiari, creând astfel discriminare faţă de alţi nemaghiari
din statele vecine.
 Efectele extrateritoriale ale legii erau şi ele numeroase, mai ales cu privire
la procedura de acordare a „legitimaţiei de maghiar”: ea presupunea
implicarea organizaţiilor minorităţilor din statele vecine – subiecte de drept
(persoane juridice) ale altui stat, care trebuiau să îndeplinească activităţi pe
teritoriul acelui stat, ca efect al unei legi străine. În dreptul internaţional,
extrateritorialitatea nu este permisă în absenţa consimţământului statului pe al
cărui teritoriu ar urma să se producă efectele actului extrateritorial şi, cum este
ştiut, nu exista un astfel de acord al României. Astfel, aceste organizaţii
trebuiau, conform legii, să dea recomandări obligatorii privind originea etnică
pentru persoanele care aplicau pentru „legitimaţiile de maghiar” şi facilităţile
aferente, ceea ce reprezenta o încălcare clară a principiului liberei alegeri a
apartenenţei la o minoritate, prevăzut de Convenţia-cadru a Consiliului Europei
privind protecţia minorităţilor naţionale. Dacă o recomandare era negativă, era
ca şi când persoanei în cauză i se refuza recunoaşterea etniei maghiare pe
care acea persoană o revendica – deci o evidentă încălcare a Convenţiei-
cadru, pe teritoriul unui alt stat, ca efect direct extrateritorial al legii ungare. Or,
conform dreptului internaţional, pe teritoriul unui stat, doar acel stat este în
principiu responsabil pentru aplicarea tratatelor la care este parte. Alt efect
extrateritorial era dat de posibilitatea, prevăzută de lege, ca titularii legitimaţiilor
să le folosească în teritoriul statului vecin pentru a obţine facilităţi.
 Al treilea efect – crearea unei legături cvasi-juridice între Ungaria şi
persoanele aparţinând minorităţii maghiare din statele vecine – era produsă ca
urmare a două elemente din lege. Unul era conceptul „naţiunii maghiare ca
întreg” folosit de lege (preambulul său spunea că scopul principal al legii era
să „asigure că maghiarii din statele vecine fac parte din naţiunea maghiară ca
întreg”). Comisia Europeană a recomandat Ungariei, în decembrie 2002, să
elimine acest concept şi să îl înlocuiască cu altul, „mai orientat cultural”. Al
doilea era formatul şi conţinutul „legitimaţiei de maghiar”, care avea
caracteristicile unui document de identitate (de altfel, era aproape identic cu un
paşaport ungar, cu fotografie şi aceleaşi elemente de securitate) şi conţinea
texte şi simboluri naţionaliste.
 Neconsultarea statelor vecine era motivată de concepţia promovată
constant de Ungaria, cu precădere de guvernările de dreapta, că Ungaria, ca
„ţară-mamă”, are atât dreptul, cât şi obligaţia de a proteja minorităţile „sale” din
afară – de unde ideea acţiunii unilaterale în favoarea acestor minorităţi.
(Recent, această concepţie a fost întărită prin introducerea în noua Constituţie
ungară a unei menţiuni care întăreşte ideea responsabilităţii constituţionale
pentru minorităţile din afara graniţelor statului ungar.)
 România, prin Ministerul Afacerilor Externe, a făcut neîntârziat demersuri
pentru realizarea de consultări cu partea ungară, pentru a-şi prezenta poziţia şi
a cere neadoptarea legii în această formulă. Aceste consultări au avut loc pe
30 mai 2001, la Budapesta. Evaluările argumentate ale părţii române au fost
65
respinse însă, fără motivare, de către omologii ungari, iar la scurt timp, în iunie
2001, Parlamentul Ungariei a aprobat legea, fără modificări.
Evaluați motivațiile adoptării de către Ungaria a Legii privind maghiarii din statele vecine
Ungariei.
Care sunt principalele efecte ne-euroconforme ale Legii privind maghiarii din statele
vecine Ungariei?
10.2. Raportul Comisiei de la Veneția privind tratamentul preferenţial al

minorităţilor naţionale de către statul-înrudit
- Pentru că la momentul acela nu existau standarde europene care să reglementeze

concret, explicit care sunt limitele în care este permisă acţiunea statului în favoarea
minorităţii cu care este înrudit din alt stat, România a declanşat o veritabilă dezbatere
europeană asupra regimului juridic pe care ar trebui să îl respecte statul în relaţia cu
minoritatea înrudită din alt stat, pe baza normelor şi principiilor existente de drept
internaţional, de la acel moment.
 Primul pas a fost sesizarea, chiar după adoptarea, la 19 iunie 2001, a legii
ungare de către Parlamentul de la Budapesta, a Comisiei Europene pentru
Democraţie prin Drept a Consiliului Europei – Comisia de la Veneţia. Cererea,
semnată la 21 iunie 2001 de premierul României, solicita Comisiei să
examineze compatibilitatea legii ungare cu standardele existente în materie de
minorităţi. În reacţie, partea ungară, prin ministrul de externe, a cerut la 2 iulie
2001 Comisiei să treacă în revistă toate legile statelor europene cu un scop
similar legii ungare din 2001.
 Astfel, partea română a transmis Comisiei o argumentaţie scrisă foarte
detaliată, o analiză temeinică, punct cu punct, a tuturor acelor prevederi ale
legii care, în opinia părţii române, erau neeuroconforme. O argumentaţie
similară, deşi mai sumară şi contrară pe fond, a fost transmisă şi de Ungaria,
care susţinea conformitatea legii cu standardele europene.
 A urmat o întâlnire, la 18 septembrie 2001, la Paris, cu cei patru raportori
ai Comisiei a celor două părţi, care au susţinut fiecare poziţiile statelor lor.
 În final, la sesiunea plenară din 19-20 octombrie 2001, Comisia de la
Veneţia a adoptat, după dezbateri îndelungate şi contradictorii, în prezenţa
miniştrilor de externe ai celor două ţări, Raportul privind tratamentul
preferenţial al minorităţilor naţionale de către statul-înrudit.
66
- Raportul, care preia într-o foarte mare proporţie poziţia României exprimată într-un
set amplu de documente de argumentaţie juridică înaintate Comisiei de la Veneţia,
codifică limitele în care este posibilă, în conformitate cu standardele europene actuale
în materie de protecţie a minorităţilor naţionale, implicarea statului-înrudit (termen, de
asemenea, consacrat în premieră, înlocuind conceptul retrograd de „stat-mamă”).
- În principal, Raportul stabileşte următoarele:

• Responsabilitatea primară pentru protecţia minorităţilor aparţine statului de
cetăţenie;
• Statul-înrudit poate juca numai un rol în ce priveşte asigurarea legăturilor de tip
cultural şi lingvistic cu persoanele care aparţin minorităţilor naţionale;
• Chiar şi în domeniul educaţiei şi culturii, tratamentul preferenţial trebuie să fie
proporţional cu scopul asigurării legăturilor culturale;
• Respectarea cadrului existent în materie de protecţie a minorităţilor este o
prioritate, tratatele ce constituie acest cadru trebuind să fie interpretate şi aplicate cu
bună-credinţă, în lumina principiului bunei vecinătăţi;
• Adoptarea de măsuri unilaterale prin care se acordă beneficii persoanelor ce
aparţin minorităţilor naţionale este considerată că nu are suficientă „diuturnitas” ca
să fi devenit o cutumă internaţională;
• Acordarea de asistenţă se poate efectua numai cu respectarea principiilor
suveranităţii statelor, pacta sunt servanda, al relaţiilor prieteneşti între state şi al
respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, în special inter-
zicerea discriminării pe criterii etnice;
• Acordarea de asistenţă nu poate fi extrateritorială, iar atunci când se referă la
cetăţenii altui stat, consimţământul statului de cetăţenie este prealabil şi obligatoriu;
• Se consacră aplicarea prioritară a tratatelor bilaterale încheiate faţă de orice
măsură de tip unilateral prin care se urmăreşte acordarea de asistenţă în domeniul
precizat (cel cultural).
• Nu se pot acorda funcţii cvasioficiale asociaţiilor neguvernamentale înregistrate în
statul de cetăţenie în ce priveşte procedura de acordare a asistenţei, iar în cazul în care
se urmăreşte acordarea vreunei legitimaţii sau certificat persoanelor ce aparţin
minorităţii înrudite, acesta nu poate conţine prevederi legate de originea etnică a per-
soanei, fiind un simplu document administrativ care certifică îndrituirea titularului la
asistenţa respectivă (a se vedea problema «legitimaţiei de maghiar»).
Care sunt principalele constatări ale Comisiei de la Veneția în Raportul privind

tratamentul preferenţial al minorităţilor naţionale de către statul-înrudit
67
10.3. Declarația „Suveranitate, Responsabilitate şi Minorități Naționale” a ICMN
OSCE
- Preluând şi dezvoltând tezele Raportului Comisiei de la Veneţia, la numai o

săptămână de la adoptarea sa, la 26 octombrie 2001, ICMN al OSCE dă publicităţii
declaraţia „Suveranitate, Responsabilitate şi Minorităţi Naţionale”.
- În această declaraţie se subliniază, între altele:

• Necesitatea ca, menţinând identitatea etnică a minorităţilor, să se urmărească,
totodată, integrarea lor armonioasă în societatea statului de cetăţenie;
• Protecţia drepturilor minorităţii este obligaţia statului unde aceasta trăieşte;
• Se atrage atenţia asupra pericolului pe care îl prezintă adoptarea de măsuri unila-
terale, fără consimţământul statului de cetăţenie, pentru stabilitatea regională;
• Chiar dacă un stat poate avea un interes în ce priveşte persoanele de aceeaşi
etnie care trăiesc în afara graniţelor, aceasta nu îndreptăţeşte sau implică, în orice
fel, existenţa unui drept în conformitate cu dreptul internaţional de a exercita
jurisdicţie asupra acestor persoane;
• Se subliniază prevalenţa acordurilor bilaterale şi necesitatea ca ele să nu deroge
de la principiile prevăzute de instrumentele multilaterale în materie;
• Statele nu trebuie să creeze privilegii pentru grupuri particulare care să conducă la
efecte dezintegratoare în statul de reşedinţă al minorităţilor în cauză.
Comparați conținutul Declarației ICMN OSCE cu Raportul Comisiei de la Veneția
10.4. Înțelegeri bilaterale pe baza Raportului Comisiei de la Veneția și a

Declarației ICMN al OSCE
- Adoptarea Raportului Comisiei de la Veneţia şi a Declaraţiei ICMN al OSCE au făcut

posibilă, în urma eforturilor diplomaţiei române (raportul de ţară al Comisiei Europene
privind Ungaria din 19 noiembrie 2001 cerea guvernului ungar să consulte statele vecine
(nominalizând explicit România) asupra implementării legii, cu respectarea Raportului
Comisiei de la Veneţia), încheierea Memorandumului de Înţelegere între Guvernul
României şi Guvernul Republicii Ungare referitor la Legea privind maghiarii din
statele vecine şi la alte probleme ale cooperării bilaterale (Budapesta, 22 decembrie
2001) prin care s-a reuşit modificarea aplicării Legii în discuţie în privinţa României,
prin eliminarea efectelor discriminatorii şi extrateritoriale ale acestui act normativ
ungar. Textul său – care se baza şi invoca explicit noile standarde omologate de
Comisia de la Veneţia şi ICMN al OSCE, rezolva o mare parte, deşi nu toate, din
problemele de conformitate a legii cu aceste standarde, în relaţia cu România:
68
 Astfel, discriminarea generată de dreptul de muncă pe criteriu etnic era
soluţionată prin extinderea acestui drept tuturor cetăţenilor români, indiferent de
etnie;
 Legitimaţia de membru de familie nemaghiar urma să nu se acorde deloc
pentru cetăţenii români, care nu aveau să primească facilităţile prevăzute de lege
pentru această categorie, remediind astfel acest tip de discriminare;
 Efectele extrateritoriale ale legii erau remediate prin aceea că toată
procedura de acordare a „legitimaţiei de maghiar” urma să aibă loc, conform
Memorandumului, în principal pe teritoriul Ungariei, iar pe teritoriul României doar
misiunile diplomatice şi consulare ungare din România erau implicate;
 Se prevedea că organizaţiile reprezentative ale minorităţii maghiare nu
puteau da recomandări obligatorii de orice fel privind originea etnică, ci doar
informaţii cu caracter neobligatoriu dacă nu existau alte documente justificative;
 Se modifica denumirea „legitimaţiei de maghiar” în „certificat ungar”, care
nu putea include referiri la originea sau identitatea etnică a persoanei;
 Se prevedea că Ungaria nu poate acorda niciun fel de sprijin organizaţiilor
politice maghiare din România fără informarea prealabilă şi obţinerea
consimţământului autorităţilor române;
 Se stabilea în textul Memorandumului că guvernul ungar va iniţia
modificarea legii;
 Existau în text şi alte aspecte convenite, fără conexiune cu chestiunea
legii, dintre care cea mai relevantă era susţinerea explicită a Ungariei pentru
decizia de aderare la NATO a României la Summit-ul NATO de la Praga din anul
următor – fiind pentru prima oară când Ungaria îşi asuma expres această
obligaţie.
- Pe baza acestor documente, în iunie 2003, legea ungară a fost modificată. Tot în
iunie 2003 se adoptă Raportul Jurgens al APCE privind „Tratamentul preferenţial al
minorităţilor naţionale de către statul lor înrudit: cazul Legii maghiarilor din statele vecine
Ungariei din 19 iunie 2001”, pe baza căruia a fost adoptată de către APCE Rezoluţia
1335 din 25 iunie 2003. Rezoluţia şi Raportul APCE condamnau concepţia legii ungare
şi recomandau amendarea în continuare a legii „în aşa fel încât să se bazeze pe
discuţiile bilaterale şi acorduri cu statele vecine”. Trebuie spus că modificarea legii
ungare în 2003 a fost bazată nu doar pe Memorandumul de Înţelegere din decembrie
2001 cu România, dar şi pe eforturile depuse în continuare de APCE, de ICMN al
OSCE, care a lucrat îndeaproape la amendarea legii, precum şi de Comisia Europeană.
- Negocierile bilaterale au continuat şi s-au finalizat cu Acordul interguvernamental
româno-ungar privind condiţiile de aplicare a legii maghiarilor în privinţa
cetăţenilor români (semnat la Bucureşti, la 23 septembrie 2003, şi intrat în vigoare la
17 decembrie 2003).
 Practic, dacă Memorandumul din 2001 se referea doar la cele mai
importante preocupări ale României, Acordul acoperea şi restul chestiunilor
rămase nerezolvate după amendarea legii ungare din iunie 2003 (care era
69
totuşi o revizuire destul de amplă – de pildă beneficiile economico-sociale,
inclusiv dreptul la muncă pe criteriu etnic, erau aproape complet eliminate).
 Astfel, textul său prevedea că cetăţenii români nemaghiari nu vor
primi niciun fel de certificat şi nu vor avea acces la facilităţile prevăzute de
lege;
 Întreaga procedură de acordare a certificatelor se făcea pe teritoriul
ungar, iar misiunile diplomatice şi consulare aveau dreptul doar să primească
cereri pentru certificat de la etnicii maghiari;
 Organizaţiile neguvernamentale ale maghiarilor din România nu
puteau da niciun fel de recomandări privind originea etnică în procedura
emiterii certificatului;
 Se prevedea că beneficiile individuale în domeniul cultural-
educaţional se acordau doar în Ungaria;
 Certificatele se puteau utiliza doar pe teritoriul Ungariei;
 În plus, Ungaria se obliga să modifice certificatele conform celor
solicitate în decembrie 2002 de Comisia Europeană;
 O altă prevedere stabilea că minoritarilor români din Ungaria li se va
acorda acelaşi nivel de facilităţi ca şi cel acordat minoritarilor maghiari din
România.
- Acordul din 2003 punea astfel capăt unei dispute care durase trei ani. Rezultatul a
corespuns obiectivelor României, acestea fiind obţinute prin recursul eficient la
organizaţiile internaţionale cu competenţe în materie, dar nu numai, prin utilizarea
standardelor existente, inclusiv prin reuşita românească de a provoca adoptarea
(codificarea) de standarde noi şi prin alternarea, diplomatică şi juridică, între nivelul
multilateral şi cel bilateral, până când problema a fost complet rezolvată conform
intereselor naţionale ale României.
Comparați conținutul Memorandumului de Înțelegere din 2001 cu cel ale Acordului din
2003
10.5. Recomandările de la Bolzano din 2008 ale ICMN al OSCE
- Un ultim document-cadru în aceeaşi materie îl reprezintă Recomandările de la

Bolzano din 2 octombrie 2008 ale ICMN al OSCE, privind „Minorităţile Naţionale în
Relaţiile Interstatale”.
70
I. 1. În ce consta efectul extrateritorial al Legii maghiarilor din statele vecine Ungariei
și care a fost constatarea Comisiei de la Veneția în această privință în Raportul său din
2001?
2. În ce consta efectul discriminatoriu al Legii maghiarilor din statele vecine
Ungariei și care a fost constatarea Comisiei de la Veneția în această privință în Raportul
său din 2001?
1. Conform Raportului său privind tratamentul preferenţial al minorităţilor naţionale de
către statul-înrudit, Comisia de la Veneția a arătat că:
a) Responsabilitatea primară pentru protecţia minorităţilor aparţine statului-înrudit
b) Responsabilitatea primară pentru protecţia minorităţilor aparţine statului de cetățenie
c) Responsabilitatea primară pentru protecţia minorităţilor aparţine comunității
internaționale

a) Statul-înrudit poate juca numai un rol în ce priveşte asigurarea legăturilor de tip
cultural şi lingvistic cu persoanele care aparţin minorităţilor naţionale
b) Statul-înrudit are un drept constituțional în ce priveşte asigurarea legăturilor de tip
cultural şi lingvistic cu persoanele care aparţin minorităţilor naţionale
c) Statul-înrudit are o obligație de drept internațiomnal în ce priveşte asigurarea
legăturilor de tip cultural şi lingvistic cu persoanele care aparţin minorităţilor naţionale

a) Chiar şi în domeniul educaţiei şi culturii, tratamentul preferenţial trebuie să fie
proporţional cu scopul asigurării legăturilor culturale
b) Respectarea cadrului existent în materie de protecţie a minorităţilor este o prioritate,
tratatele ce constituie acest cadru trebuind să fie interpretate şi aplicate cu bună-
credinţă, în lumina principiului bunei vecinătăţi
c) Adoptarea de măsuri unilaterale prin care se acordă beneficii persoanelor ce aparţin
minorităţilor naţionale este considerată că nu are suficientă „diuturnitas” ca să fi devenit
o cutumă internaţională

I. 1. Se vor prezenta elementele de extrateritorialitate și constatările Comisiei de la
Veneția
2. Se vor prezenta elementele de discriminare și constatările Comisiei de la Veneția
II. 1.b., 2.a., 3.a. b. c.
71
Bibliografie minimală orientativă
1. D. Popescu, A. Năstase, Drept internaţional public, Ed. Şansa, Bucureşti, 1997, p.

111-118
2. A. Fărcaş, Dreptul internaţional al drepturilor omului şi problematica minorităţilor
naţionale, IRDO, Bucureşti, 2005
3. A. Năstase, R.M. Beşteliu, B. Aurescu, I. Donciu, Protecting minorities in the Future
Europe – between Political Interest and International Law, Ed. R.A. „Monitorul Oficial”,
Bucharest, 2002
4. B. Aurescu, Semnarea şi intrarea în vigoare a acordului între Guvernul României şi
Guvernul Republicii Ungare, referitor la condiţiile de aplicare a legii maghiarilor din ţările
vecine Ungariei în privinţa cetăţenilor români, în RRDI nr. 1/2003,
p. 284-290
Bibliografie selectivă
1. G. Alfredsson, G. Melander, P. Nilsson, A Compilation of Minority Rights Standards,

Ed. Raoul Wallenberg Institute, Lund, 1993
2. B. Aurescu, Bilateral Agreements as a Means of Solving Minority Issues: The Case
of the Hungarian Law, în European Yearbook of Minority Issues, vol. 3, 2003/4, p. 509-
530
3. B. Aurescu (coord.), Kin-State Involvement in Minority Protection. Lessons Learned,
ADIRI şi Comisia de la Veneţia, RAMO, Bucureşti, 2005
4. B. Aurescu, The „Law on Romanians living Abroad”: comments and assessment in
light of the Venice Comission’s standards on kin-State involvement in minority
protection, în volumul colectiv „Liber Amicorum Antonio La Pergola”, Istituto Poligrafico
E Zecca Dello Stato, Libreria Dello Stato, 2008, p. 53-62
5. B. Aurescu, Minorities in Europe: Recent Trends, în Sienho Yee, Jacques-Yvan
Morin (coord.), „Multiculturalism and International Law”, Brill, 2009, p. 575-588
6. B. Aurescu, Drepturi individuale vs. drepturi colective. Drepturi exercitate individual
şi drepturi exercitate împreună cu alţii, articol în Observator cultural nr. 439 din 4
septembrie 2008
7. B. Aurescu, A. Orosan, Legea privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni,
comentariu în RRDI nr. 6, ianuarie-iunie 2008, p. 156-171
8. B. Aurescu, The 2006 Venice Commission Report on Non-citizens and Minority
Rights – Presentation and Assessment, articol în Helsinki Monitor. Security and Human
Rights, Martinus Nijhoff Publishers, Leiden/Boston, Volume 18 (2007), no. 2/2007, p.
150-163
9. B. Aurescu, Cultural Nation versus Civic Nation: Which Concept for the Future
Europe? A Critical Analysis of Recommendation No. 1735/2006 of the Parliamentary
Assembly of the Council of Europe on “The Concept of ‘Nation’ ”, articol în European
Yearbook of Minority Issues, Volume 5 (2005-2006), Martinus Nijhoff Publishers,
European Academy, Bolzano, p. 147-159
72
10. B. Aurescu, The Borders of Sovereignty: Whose Responsibility is it to protect
national minorities? capitol în W. Kemp, V. Popovski, R. Thakur (coord.), Blood and
Borders: The Responsibility to Protect and the Problem of the Kin State, UN University
Press, Tokyo, 2011, p.28-48
11. F. Capotorti, Study on the Rights of Persons belonging to Ethnic, Religious and
Linguistic Minorities, UN Doc. E/CN.4/Sub.2/384/Rev.I, 1979
12. I. Diaconu, Minorităţile în mileniul al treilea - între globalism şi spirit naţional, Ed.
ARED, Bucureşti, 1999
13. I. Diaconu, Din nou despre autonomie, în RRDI nr. 1, octombrie-decembrie 2003,
p. 208-240
14. I. Gâlea, The Role of the Advisory Committee in Interpreting the Framework
Convention for the Protection of National Minorities. Brief Evaluation of the Second
Monitoring Cycle, în RRDI nr. 7, iulie-decembrie 2008, p. 65-78
15. A. Moucheboeuf, Minority Rights Jurisprudence, ECMI, Council of Europe
Publishing, Strasbourg, 2006
16. G. Pentassuglia, Minorities in International Law, ECMI, Council of Europe
Publishing, Strasbourg, 2002
17. M. Weller (coord.), The Rights of Minorities. A Commentary on the European
Framework Convention for the Protection of National Minorities, Oxford University Press,
Oxford, 2005
18. ***, Mechanisms for the Implementation of Minority Rights, ECMI, Council of
Europe Publishing, Strasbourg, 2004
Convenţii şi alte documente internaţionale
1. Convenţia internaţională din 1965 pentru eliminarea tuturor formelor de discri-

minare rasială
2. Pactul internaţional din 1966 privind drepturile civile şi politice
3. Actul final de la Helsinki din 1975
4. Documentul final al Reuniunii generale europene de la Viena, 1986-1989
5. Documentul Reuniunii din 1990 de la Copenhaga a Conferinţei asupra dimensiunii
umane
6. Raportul reuniunii de experţi al ţărilor participante la CSCE privind problema
minorităţilor, Geneva 1991
7. Documentul final al reuniunii general europene de la Helsinki, 1992
8. Convenţia-cadru privind protecţia minorităţilor naţionale, 1994
9. Raportul Comisiei Europene de la Veneţia pentru Democraţie prin Drept privind
tratamentul preferenţial al minorităţilor naţionale de către statul înrudit, 2001
10. Declaraţia I.C.M.N. al OSCE „Suveranitate, Responsabilitate şi Minorităţi
Naţionale”, 2001
11. Recomandările de la Bolzano ale I.C.M.N. al OSCE privind „Minorităţile Naţionale
în Relaţiile Interstatale”, 2008
73
ANEXE CU DOCUMENTE NECESARE CURSULUI
Anexa 1
Convenţia-cadru pentru protecţia
minorităţilor naţionale, Strasbourg, 1995
(…)
Articolul 1. Protecţia minorităţilor naţionale şi a drepturilor şi libertăţilor persoanelor
aparţinând acestora face parte integrantă din protecţia internaţională a drepturilor omului
şi, ca atare, constituie domeniu de cooperare internaţională.
(…)
Articolul 3. 1. Orice persoană aparţinând unei minorităţi naţionale are dreptul să
aleagă liber dacă să fie tratată sau nu ca atare şi nici un dezavantaj nu poate rezulta
dintr-o asemenea alegere ori din exerciţiul drepturilor legate de aceasta.
2. Persoanele aparţinând minorităţilor naţionale pot exercita drepturile şi libertăţile ce
decurg din principiile enunţate în prezenta Convenţie-cadru, individual sau în comun cu
alţii.
Titlul II
Articolul 4. 1. Părţile se angajează să garanteze fiecărei persoane aparţinând unei

minorităţi naţionale dreptul la egalitate în faţa legii şi la egala protecţie a legii. În această
privinţă, orice discriminare bazată pe apartenenţa la o minoritate naţională este
interzisă.
2. Părţile se angajează să adopte, dacă este cazul, măsuri adecvate pentru a pro-
mova, în toate domeniile vieţii economice, sociale, politice şi culturale, egalitatea deplină
şi efectivă între persoanele aparţinând unei minorităţi naţionale şi cele aparţinând
majorităţii. Ele vor ţine seama în mod corespunzător, în această privinţă, de condiţiile
specifice în care se află persoanele aparţinând minorităţilor naţionale.
3. Măsurile adoptate în conformitate cu paragraful 2 nu vor fi considerate acte de
discriminare.
Articolul 5. 1. Părţile se angajează să promoveze condiţiile de natură să permită
persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale să-şi menţină şi să-şi dezvolte cultura,
precum şi să-şi păstreze elementele esenţiale ale identităţii lor, respectiv religia, limba,
tradiţiile şi patrimoniul lor cultural.
2. Fără a se aduce atingere măsurilor luate în cadrul politicii lor generale de integrare,
părţile se vor abţine de la orice politică ori practică având drept scop asimilarea
persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale împotriva voinţei acestora şi vor proteja
aceste persoane împotriva oricărei acţiuni vizând o astfel de asimilare.
Articolul 6. 1. Părţile vor încuraja spiritul de toleranţă şi dialogul intercultural şi vor
lua măsuri efective pentru promovarea respectului reciproc, înţelegerii şi cooperării
dintre toate persoanele care trăiesc pe teritoriul lor, indiferent de identitatea etnică,
culturală, lingvistică ori religioasă a acestora, îndeosebi în domeniile educaţiei, culturii şi
al mijloacelor de informare.
74
2. Părţile se angajează să ia măsuri corespunzătoare pentru a proteja persoanele
care ar putea fi victime ale ameninţărilor sau actelor de discriminare, ostilitate sau
violenţă, datorită identităţii lor etnice, culturale, lingvistice sau religioase.
Articolul 7. Părţile vor asigura respectarea drepturilor fiecărei persoane aparţinând
unei minorităţi naţionale la libertatea de întrunire paşnică şi la libertatea de asociere, la
libertatea de expresie şi la libertatea de gândire, conştiinţă şi religie.
Articolul 8. Părţile se angajează să recunoască fiecărei persoane aparţinând unei
minorităţi naţionale dreptul de aşi manifesta religia sau credinţa sa şi dreptul de a
înfiinţa instituţii, organizaţii şi asociaţii religioase.
Articolul 9. 1. Părţile se angajează să recunoască faptul că dreptul la libertatea de
expresie a fiecărei persoane aparţinând unei minorităţi naţionale include libertatea de
opinie şi libertatea de a primi şi a comunica informaţii sau idei în limba minoritară, fără
ingerinţe ale autorităţilor publice şi independent de frontiere. Părţile vor veghea ca, în
cadrul sistemelor lor legislative, persoanele aparţinând unei minorităţi naţionale să nu fie
discriminate în accesul la mijloacele de informare.
2. Paragraful 1 nu împiedică părţile să utilizeze un regim de autorizare, nediscri-
minatoriu şi fondat pe criterii obiective, pentru societăţile de radio sonor, televiziune şi
cinema.
3. Părţile nu vor crea obstacole în calea înfiinţării şi utilizării mijloacelor de informare
scrisă de către persoanele aparţinând minorităţilor naţionale. În cadrul legal, organizat
pentru radioul sonor şi televiziune, ele vor veghea ca, în măsura posibilului şi ţinând
seama de prevederile paragrafului 1, persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale să le
fie acordată posibilitatea de aşi crea şi utiliza propriile mijloace de informare.
4. În cadrul sistemului legislaţiei lor, părţile vor adopta măsuri adecvate pentru
facilitarea accesului persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale la mijloacele de
informare, pentru promovarea toleranţei şi pentru a permite pluralismul cultural.
Articolul 10. 1. Părţile se angajează să recunoască oricărei persoane aparţinând
unei minorităţi naţionale dreptul de a folosi liber şi fără ingerinţă limba sa minoritară, în
privat şi în public, oral şi în scris.
2. În ariile locuite tradiţional sau în număr substanţial de persoane aparţinând
minorităţilor naţionale, dacă aceste persoane solicită acest lucru şi acolo unde această
cerere corespunde unei nevoi reale, părţile se vor strădui să asigure, în măsura
posibilului, condiţii care să permită folosirea limbii minoritare în raporturile dintre aceste
persoane şi autorităţile administrative.
3. Părţile se angajează să garanteze dreptul oricărei persoane aparţinând unei mino-
rităţi naţionale de a fi informată cu promptitudine, într-o limbă pe care o înţelege, cu
privire la motivele arestării sale, la natura şi la cauza acuzaţiei aduse împotriva sa, şi să
se apere în această limbă, dacă este necesar cu asistenţa gratuită a unui interpret.
Articolul 11. 1. Părţile se angajează să recunoască oricărei persoane aparţinând
unei minorităţi naţionale dreptul de a folosi numele (patronimul) şi numele său în limba
minoritară, precum şi dreptul la recunoaşterea oficială a acestora, în conformitate cu
modalităţile prevăzute în sistemul lor legal.
75
2. Părţile se angajează să recunoască oricărei persoane aparţinând unei minorităţi
naţionale dreptul de a expune în limba sa minoritară însemne, inscripţii şi alte informaţii
cu caracter privat, vizibile pentru public.
(…)
Articolul 20. În exercitarea drepturilor şi libertăţilor decurgând din principiile înscrise
în prezenta Convenţiecadru, orice persoană aparţinând unei minorităţi naţionale va
respecta legislaţia naţională şi drepturile celorlalţi, în special ale persoanelor aparţinând
majorităţii sau altor minorităţi naţionale.
(…)
Anexa 2
Declaraţia ONU cu privire la drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor

naţionale sau etnice, religioase şi lingvistice, 1992
(…)
Articolul 1. 1. Statele vor proteja existenţa şi identitatea naţională sau etnică,
culturală, religioasă şi lingvistică a minorităţilor din interiorul teritoriilor lor şi vor favoriza
crearea de condiţii pentru promovarea acestei identităţi.
2. Statele vor adopta măsurile legislative corespunzătoare şi orice alte măsuri
necesare pentru îndeplinirea acestor scopuri.
Articolul 2. Persoanele aparţinând minorităţilor naţionale sau etnice, religioase sau
lingvistice (numite în continuare „persoane aparţinând minorităţilor”) au dreptul de a se
bucura de propria lor cultură, de a profesa şi practica propria lor religie şi de a folosi
propria lor limbă, în particular sau în public, liber şi fără imixtiuni sau alte forme de discri-
minare.
2. Persoanele aparţinând minorităţilor au dreptul să participe efectiv la viaţa culturală,
religioasă, socială, economică şi publică.
3. Persoanele aparţinând minorităţilor au dreptul de a participa efectiv la luarea
deciziilor la nivel naţional şi unde este potrivit, la nivel regional, privind minoritatea
căreia îi aparţin sau în regiunile în care trăiesc, întro modalitate care să nu contrazică
legislaţia naţională.
4. Persoanele aparţinând minorităţilor au dreptul de a organiza şi administra propriile
lor organizaţii.
5. Persoanele aparţinând minorităţilor au dreptul de a stabili şi întreţine, fără nici o
discriminare, contacte libere şi paşnice cu alţi membri ai grupului lor şi alte persoane
aparţinând altor minorităţi, ca şi contacte dincolo de frontiere cu cetăţeni ai altor state cu
care ele sunt înrudite prin legături naţionale sau etnice, religioase sau lingvistice.
Articolul 3. 1. Persoanele aparţinând minorităţilor pot să-şi exercite drepturile,
inclusiv acelea stabilite în această Declaraţie, individual şi în comun cu alţi membri ai
grupului lor, fără nici o discriminare.
2. Nici un dezavantaj nu va rezulta pentru o persoană aparţinând minorităţilor ca o
consecinţă a exercitării sau neexercitării drepturilor stabilite în această Declaraţie.
76
Articolul 4. 1. Statele vor lua măsuri, acolo unde sunt necesare, pentru a se asigura
că persoanele aparţinând minorităţilor îşi pot exercita deplin şi efectiv toate drepturile lor
umane şi libertăţile fundamentale fără nici o discriminare şi în deplină egalitate în faţa
legii.
2. Statele vor lua măsuri pentru a crea condiţii favorabile care să permită persoanelor
aparţinând minorităţilor să-şi exprime particularităţile şi să-şi dezvolte cultura proprie,
limba, religia, tradiţiile şi obiceiurile, cu excepţia acelor practici care încalcă legile
naţionale şi sunt contrare normelor internaţionale.
3. Statele trebuie să ia măsuri adecvate astfel încât, în măsura posibilităţilor,
persoanele aparţinând minorităţilor să aibă condiţii pentru a învăţa limba lor maternă sau
să beneficieze de instruire în limba lor maternă.
4. Statele vor trebui, acolo unde este oportun, să ia măsuri în domeniul educaţiei,
pentru a încuraja cunoaşterea istoriei, tradiţiilor, limbii şi culturii minorităţilor care trăiesc
pe teritoriul lor. Persoanele aparţinând minorităţilor trebuie să aibă condiţii adecvate
pentru aşi spori cunoştinţele despre societate în ansamblu.
5. Statele vor trebui să ia măsuri adecvate, astfel încât persoanele aparţinând
minorităţilor să poată participa deplin la progresul economic şi dezvoltarea ţării lor.
Articolul 5. 1. Politicile naţionale şi programele vor fi elaborate şi aplicate cu grija
cuvenită faţă de interesele legitime ale persoanelor aparţinând minorităţilor.
2. Programele de cooperare şi asistenţă între state vor trebui elaborate şi aplicate cu
grija cuvenită faţă de interesele legitime ale persoanelor aparţinând minorităţilor.
Articolul 6. Statele vor trebui să coopereze pe probleme referitoare la persoanele
aparţinând minorităţilor prin schimburi de informaţii şi experienţă, pentru a promova
înţelegerea mutuală şi încrederea.
Articolul 7. Statele vor trebui să coopereze pentru a promova respectul faţă de
drepturile stabilite în prezenta Declaraţie.
Articolul 8. 1. Nicio dispoziţie din prezenta Declaraţie nu va împiedica îndeplinirea
obligaţiilor internaţionale în legătură cu persoanele aparţinând minorităţilor. În particular,
statele vor îndeplini cu bună-credinţă, obligaţiile şi angajamentele asumate prin tratate şi
acorduri internaţionale la care sunt parte.
2. Exercitarea drepturilor stabilite în prezenta Declaraţie nu va prejudicia dreptul
tuturor de a se bucura de drepturile omului şi libertăţile fundamentale unanim re-
cunoscute.
3. Măsurile luate de state pentru a asigura aplicarea efectivă a drepturilor stabilite în
prezenta Declaraţie nu vor fi considerate aprioric contrare principiilor egalităţii conţinute
în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
4. Nicio dispoziţie din prezenta Declaraţie nu poate fi interpretată ca permiţând vreo
activitate contrară scopurilor şi principiilor Naţiunilor Unite, incluzând egalitatea,
suveranitatea, integritatea teritorială şi independenţa politică a statelor.
Articolul 9. Instituţiile specializate şi alte organizaţii ale Organizaţiei Naţiunilor Unite
vor contribui la realizarea efectivă a drepturilor şi principiilor stabilite în prezenta
Declaraţie, în cadrul domeniilor lor de competenţă.
77
Anexa 3
Concluziile Raportului Comisiei Europene pentru

Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneţia)
privind Tratamentul Preferenţial al Minorităţilor Naţionale acordat de Statul lor
Înrudit, adoptat la Veneţia, la 19 octombrie 2001
Răspunderea primară pentru protecţia minorităţilor aparţine statului de reşedinţă.

Comisia ia notă de faptul că şi statul-înrudit joacă un rol în protejarea şi prezervarea
minorităţilor sale înrudite, cu scopul de a asigura ca legăturile lor originale lingvistice şi
culturale să rămână puternice. Europa a devenit o unitate culturală bazată pe
diversitatea limbilor şi tradiţiilor culturale interconectate; diversitatea culturală constituie
o bogăţie şi acceptarea acestei diversităţi este o precondiţie a păcii şi stabilităţii în
Europa.
Comisia consideră, totuşi, că respectul pentru cadrul existent al protecţiei minorităţilor

trebuie menţinut cu prioritate. În acest domeniu, tratate multilaterale şi bilaterale au fost
încheiate sub egida iniţiativelor europene. Efectivitatea abordării de tip tratat ar putea fi
subminată dacă aceste tratate nu ar fi interpretate şi aplicate cu bună-credinţă în lumina
principiului relaţiilor de bună vecinătate dintre state.
Adoptarea de către state de măsuri unilaterale care acordă beneficii persoanelor ce

aparţin minorităţilor naţionale, care, în opinia Comisiei, nu are suficientă „diuturnitas”
pentru a fi devenit o cutumă internaţională, este legitimă numai dacă principiile
suveranităţii teritoriale, pacta sunt servanda, al relaţiilor prieteneşti între state şi
respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, în special interzicerea
discriminării, sunt respectate.
Respectarea acestor principii face necesară respectarea unor anumite trăsături ale
măsurilor în discuţie:
• Un stat poate emite acte privind cetăţeni străini numai în măsura în care efectele
acestora urmează să se producă în cadrul frontierelor sale;
• Când aceste acte urmăresc să-şi producă efectele asupra cetăţenilor străini în
străinătate, în domenii care nu sunt acoperite de tratate sau cutume internaţionale care
să permită statului-înrudit să presupună existenţa consimţământului statelor de
cetăţenie relevante, un astfel de consimţământ trebuie obţinut înainte de aplicarea
oricărei măsuri;
• Nicio funcţie cvasi-oficială nu poate fi acordată de un stat asociaţiilor negu-
vernamentale înregistrate în alt stat. Orice formă de certificare in situ trebuie să fie
obţinută prin autorităţile consulare, în cadrul limitelor atribuţiilor lor general acceptate.
Legile şi regulamentele în discuţie trebuie să listeze, de preferinţă, criteriile exacte
78
pentru a intra în domeniul lor de aplicare. Asociaţiile ar putea furniza informaţii privind
aceste criterii în absenţa documentelor justificative oficiale;
• Măsurile unilaterale de tratament preferenţial pentru minorităţile-înrudite nu trebuie
să se refere la domenii reglementate deja de tratate bilaterale fără consimţământul
expres sau fără acceptarea implicită, dar neambiguă de către statul de reşedinţă. În caz
de diferend privind aplicarea sau interpretarea tratatelor bilaterale, toate procedurile
existente pentru soluţionarea diferendului trebuie folosite cu bună-credinţă, iar astfel de
măsuri unilaterale nu pot fi luate de statul înrudit decât şi după ce aceste proceduri se
dovedesc suficiente;
• Un document administrativ emis de statul-înrudit poate doar să certifice îndrituirea
titularului său la beneficiile prevăzute de legile şi reglementările aplicabile;
• Tratamentul preferenţial poate fi acordat persoanelor aparţinând minorităţilor
înrudite în domeniile educaţiei şi culturii, în măsura în care acesta urmăreşte scopul
legitim al întăririi legăturilor culturale şi este proporţional cu acest scop;
• Tratamentul preferenţial nu poate fi acordat în alte domenii decât educaţia şi cultura,
mai puţin în situaţii excepţionale şi dacă acesta urmăreşte un scop legitim şi este
proporţional cu acel scop.
Anexa 4
Recomandările ICMN al OSCE privind „Minorităţile Naţionale în Relaţiile

Interstatale”, Bolzano, 2 octombrie 2008
I. Principii generale
1. Suveranitatea include jurisdicţia statului asupra teritoriului şi populaţiei sale şi este
constrânsă numai de limitele stabilite de dreptul internaţional. Niciun stat nu poate
exercita jurisdicţie asupra populaţiei sau unei părţi a populaţiei altui stat pe teritoriul
acestuia fără consimţământul său.
2. Suveranitatea implică şi obligaţia statului de a respecta şi de a asigura protecţia
drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale ale tuturor persoanelor de pe teritoriul său
şi supuse jurisdicţiei sale, inclusiv drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor
naţionale. Respectul şi protecţia drepturilor minorităţilor sunt responsabilitatea primară a
statului unde minoritatea locuieşte.
3. Protecţia drepturilor omului, inclusiv a drepturilor minorităţilor, este şi un subiect de
preocupare legitimă a comunităţii internaţionale. Statele trebuie să gestioneze
preocupările lor pentru persoane sau situaţii din alte state prin cooperare internaţională
şi relaţii prieteneşti. Aceasta include sprijinul deplin de către state al standardelor
internaţionale privind drepturile omului şi al mecanismelor lor de monitorizare
internaţională convenite.
4. Un stat poate avea un interes – chiar o responsabilitate constituţional declarată – de a
sprijini persoanele care aparţin unei minorităţi naţionale care locuieşte în alt stat pe baza
legăturilor etnice, culturale, lingvistice, religioase, istorice sau oricăror altor legături.
Totuşi, aceasta nu implică, în niciun fel, un drept conform dreptului internaţional să
79
exercite jurisdicţie asupra acestor persoane pe teritoriul altui stat fără consimţământul
acestui stat.
II. Obligaţiile statului cu privire la persoanele aparţinând minorităţilor naţionale

5. Statele trebuie să garanteze dreptul oricui, inclusiv al persoanelor aparţinând
minorităţilor naţionale, la egalitate în faţa legii şi la protecţia egală a legii. În acest sens,
discriminarea pe baza apartenenţei la o minoritate naţională sau pe raţiuni conexe este
interzisă. Realizarea egalităţii substanţiale poate presupune măsuri speciale şi aceste
măsuri nu trebuie privite ca discriminatorii.
6. Statele trebuie să respecte şi să promoveze drepturile persoanelor aparţinând
minorităţilor naţionale, inclusiv dreptul de a-şi exprima liber, păstra şi dezvolta
identitatea lor culturală, lingvistică sau religioasă, liber de orice încercări de asimilare
împotriva voinţei lor.
7. Statele trebuie să promoveze integrarea în societate şi întărirea coeziunii sociale.
Aceasta implică faptul că persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale li se conferă o
voce efectivă la toate nivelurile guvernării, în special cu privire la, dar nu limitat la
acestea, acele aspecte care le pot afecta. Integrarea se poate realiza numai daca
persoanele aparţinând minorităţilor naţionale, la rândul lor, participă la toate aspectele
vieţii publice şi respectă legislaţia ţării în care trăiesc.
8. Statele nu trebuie să restricţioneze nepermis dreptul persoanelor aparţinând
minorităţilor naţionale de a stabili şi menţine contacte paşnice şi nestingherite peste
frontieră cu persoane care locuiesc legal în alte state, în particular cu cele cu care ele
împărtăşesc o identitate naţională sau etnică, culturală, lingvistică sau religioasă sau o
moştenire culturală comună.
III. Beneficii acordate de către state persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale

din afara graniţelor
9. Statele pot acorda beneficii persoanelor care locuiesc în afara graniţelor, cu luarea în
considerarea a principiilor sus-menţionate. Astfel de beneficii pot include, inter alia,
oportunităţi culturale şi educaţionale, beneficii legate de călătorii, permise de muncă şi
acces facilitat la vize. Acestea trebuie să fie acordate pe baze nediscriminatorii. Statul
de reşedinţă nu trebuie să obstrucţioneze primirea sau beneficierea de astfel de
facilităţi, care sunt conforme cu dreptul internaţional şi principiile acestor Recomandări.
10. Statele trebuie să se abţină de la paşi unilaterali, inclusiv acordarea de beneficii
străinilor pe baza etniei, culturii, limbii, legăturilor religioase sau istorice care au intenţia
sau efectul de a submina principiile integrităţii teritoriale. Statele nu trebuie să dea sprijin
direct sau indirect pentru iniţiative similare ale unor actori non-statali.
11. Statele pot lua în considerare competenţe lingvistice şi legături culturale, istorice sau
de familie atunci când decid să acorde cetăţenia unor persoane fizice din străinătate.
Statele trebuie, totuşi, să se asigure că o astfel de acordare a cetăţeniei respectă
principiile relaţiilor prieteneşti, inclusiv de bună-vecinătate, şi suveranitatea teritorială, şi
să se abţină de la acordarea cetăţeniei în masă, chiar dacă dubla cetăţenie este
permisă de statul de reşedinţă. Dacă un stat acceptă dubla cetăţenie ca parte a
sistemului său juridic, el nu trebuie să-i discrimineze pe dublii cetăţeni.
80
12. Statele pot acorda sprijin educaţiei din afara graniţelor, de exemplu, cu privire la
manuale, învăţarea limbii, pregătirea profesorilor, burse şi facilităţi şcolare. Astfel de
sprijin trebuie să fie nediscriminatoriu, să aibă acceptul explicit sau prezumat al statului
de reşedinţă şi să fie conform cu standardele educaţionale interne şi internaţionale
aplicabile.
13. Statele pot acorda sprijin organizaţiilor neguvernamentale culturale, religioase sau
de alt tip cu respectarea legilor şi cu acceptul explicit sau implicit ale statului în care sunt
înregistrate şi operează. Totuşi, statele trebuie să se abţină să finanţeze partide politice
cu caracter etnic sau religios dintr-o ţară străină, deoarece aceasta poate avea efecte
destabilizatoare şi să submineze bunele raporturi interstatale.
14. Recepţia liberă a emisiunilor transfrontaliere, fie directe sau pe baza retransmiterii,
nu pot fi interzise pe baza etniei, culturii, limbii sau religiei. Limitările sunt restrânse la
emisiuni care folosesc discursul de ură sau incită la violenţă, rasism sau discriminare.
15. Atunci când acordă beneficii persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale care
locuiesc în afara graniţelor, statele trebuie să se asigure că acestea sunt
corespunzătoare cu sprijinul acordat persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale din
propria jurisdicţie. Dacă statele demonstrează un interes mai mare pentru minorităţile
din afară decât pentru cele de acasă sau sprijină activ o anumită minoritate dintr-o ţară
în timp ce o neglijează în alte părţi, motivele şi credibilitatea acţiunilor lor pot fi puse sub
semnul întrebării.
IV. Mecanisme şi instrumente multilaterale şi bilaterale

16. Statele trebuie să coopereze transfrontalier în cadrul relaţiilor prieteneşti bilaterale şi
multilaterale şi pe o bază mai degrabă teritorială decât etnică. Cooperarea
transfrontalieră între autorităţi locale şi regionale şi autoguvernările minorităţilor poate
contribui la toleranţă şi prosperitate, la întărirea relaţiilor interstatale şi la încurajarea
dialogului privind problemele minorităţilor.
17. În tratarea problemelor privind protecţia persoanelor aparţinând minorităţilor
naţionale, statele trebuie să se ghideze după regulile şi principiile stabilite în
documentele internaţionale privind drepturile omului, inclusiv în instrumentele şi
mecanismele multilaterale create în mod specific pentru a sprijini implementarea
standardelor şi angajamentelor referitoare la minorităţi.
18. Statele sunt încurajate să încheie tratate bilaterale şi să facă alte aranjamente
bilaterale pentru a întări şi a dezvolta mai departe nivelul de protecţie al persoanelor
aparţinând minorităţilor naţionale. Aceste mecanisme oferă vehicule prin care statele pot
schimba informaţii şi preocupări, pot să îşi urmărească interesele şi ideile şi pot sprijini
suplimentar minorităţile pe baza relaţiilor amicale. O abordare bilaterală trebuie să
urmeze spiritul regulilor şi principiilor fundamentale prevăzute de instrumentele
multilaterale.
19. Statele trebuie să utilizeze optim toate instrumentele disponibile bilaterale şi
multilaterale pentru a rezolva eficient posibilele diferende şi să evite conflictele privind
problemele minorităţilor. Acestea pot include forurile consultative cum sunt consiliile
minorităţilor, comisiile mixte şi organizaţiile internaţionale relevante. Medierea sau
81
mecanismele arbitrale trebuie stabilite în prealabil prin acorduri bilaterale sau
multilaterale corespunzătoare.
82

Protectia Minoritatilor

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Protectia Minoritatilor

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dreptul internaţional al protecţiei minorităţilor

(Protecţia drepturilor persoanelor ce aparţin minorităţilor naţionale

Unitatea de învățare nr. 1.

Unitatea de învățare nr. 2.

Unitatea de învățare nr. 3.

Unitatea de învățare nr. 4.

Unitatea de învățare nr. 5.

Unitatea de învățare nr. 6.

Unitatea de învățare nr. 7.

Unitatea de învățare nr. 8.

Unitatea de învățare nr. 9.

Unitatea de învățare nr. 10.

Anexe cu documente necesare cursului

Definiții ale națiunii și ale minorităţii naţionale

1.1. Cadru general

1.2. Definiţia naţiunii

1.3. Definiţia minorităţii naţionale

1.4. Lucrare de verificare Unitatea 1

Obiectivele unității de învățare nr. 1

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:

- înțelegeți relația dintre conceptul de națiune și cel de minoritate națională

1.1. Cadru general

- Nu există o definiţie a minorităţii naţionale în dreptul internaţional pozitiv. Există

1.2. Definiţia naţiunii

- Pentru înţelegerea problemei definiţiei minorităţii naţionale, trebuie făcute o serie de

 Naţiunea etnică/culturală înseamnă toţi etnicii legaţi prin apartenenţă

- Conceptele naţiunii etnice, respectiv culturale nu sunt antagonice, ci succesive ]n

- Concepţia despre naţiune şi statul-naţiune cristalizată de Ernest Renan a fost o

- În consecinţă, se opunea acestui curent de gândire o viziune a naţiunii caracterizate

- Naşterea statelor-naţiune în evul mediu a avut la bază un concept al „naţiunii

- Teoria naţiunii etnice, care determina existenţa unei naţiuni şi apartenenţa la

- Revoluţiile de la 1848 din aceasta regiune şi eforturile de unificare statală finalizate

- De fapt, conceptul francez al naţiunii îl integrase deja pe cel de tip etno-

- Am asistat, în egală măsura, după destrămarea URSS, la o exacerbare

- Se încearcă acreditarea ideii că, pe baza factorului lingvistic şi etnic, ar apărea în

- Autonomia nu face parte din standardele europene actuale în materie de minorităţi.

- Scopul politicilor în domeniul minorităţilor naţionale este unul dual: de a proteja

- Astfel, atenţia se îndreaptă nu doar asupra necesităţii promovării şi protejării

Temă de reflecție 1.1.

Identificați şi analizaţi asemănările şi deosebirile dintre conceptul națiunii etnice sau

Temă de reflecţie 1.2.

1.3. Definiţia minorităţii naţionale

- Definiţia minorităţii naţionale dată de Curtea Permanentă de Justiţie

- Definiţia minorităţii include:

 atenţia să fie transferată de la problema găsirii unei definiţii general

Temă de reflecție 1.3.

Identificați elementele definiției minorității naționale propuse la nivel ONU în 1978

Test de autoevaluare 1.1.

Răspundeți la următoarele întrebări-grilă:

1. Națiunea etnică/culturală înseamnă:

2. Națiunea politică/civică înseamnă:

4. Conform definiției minorității naționale propuse de Capotorti din 1978, elementele

Răspunsuri la testul de autoevaluare 1.1.: 1.b., 2.a., 3. a. b. c., 4.b.c.

1.4. Lucrare de verificare Unitatea 1

I.1. Analizați relația dintre conceptul națiunii etnice/culturale, al națiunii politice/civice

II. Răspundeți la următoarele întrebări-grilă:

1. Referirea la România ca ”stat național” în art. 1 din Constituție are în vedere:

2. În Liniile directoare privind integrarea societăţilor diverse (Ljubljana, 2012), ÎCMN

3. Definiţia minorității naționale propusă de ONU în 1978 prevede că aceasta este:

Răspunsuri la Lucrarea de verificare Unitatea 1:

2.1. Evoluția protecției internaționale a minorităților naționale în perioada interbelică

Obiectivele unităţii de învăţare nr. 2

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:

- înțelegeți resorturile internaționalizării protecției minorităților naționale după primul

- În cadrul Societăţii Naţiunilor sa creat o procedură pentru garantarea drepturilor