Sunteți pe pagina 1din 207

Capitolul I.

Competenţa în materie penală

§ 1. Noţiunea de competenţă şi formele ei procesual penale

1. Noţiunea de competenţă. Importanţă.

Competenţă este definită ca sfera atribuţiilor pe care le are de îndeplinit,


potrivit legii, fiecare categorie de organe judiciare în cadrul procesului penal1.
Alţi autori înţeleg prin competenţă capacitatea (aptitudinea) recunoscută de
lege unui organ de urmărire penală sau unei instanţe judecătoreşti de a urmări,
respectiv a judeca şi soluţiona o anumită cauză penală, cu excluderea de la acestă
activitate juidiciară a celorlalte organe de urmărie penală sau instanţe
judecătoreşti2. Potrivit acestei ultime opinii, împutenicirea dată de lege presupune,
pe de o parte, puterea de a urmări sau judeca o anumită cauză penală care conferă
autoritate juridică actelor procesuale ce se efectuează, iar pe de altă parte, obligaţia
de a urmări şi judeca princinile repartizate prin lege, orice refuz fiind considerat o
încălcare a obligaţiilor de serviciu.
Importanţa instituţiei constă în faptul că o cauză penală nu poate fi
soluţionată la întâmplare, de orice organ judiciar, în înfăptuirea actului de jusiţie,
pentru o judicioasă soluţionare a cauzei, impunându-se existenţa unor criterii, cu
ajutorul cărora este determniat organul juidicar care are “ aptitudinea ” de a
soluţiona o anumită cauză penală, săvârşită într-un anumit loc şi de anumită
gravitate. Necesitatea acestor criterii, concretizate în reguli de competenţă, este
dată şi de varietatea săvârşirii faptelor penale, în ceea ce priveşte atât locul de
săvârşire, cât şi natura, gravitatea acestora. Din acest punct de vedere, regulile de
competenţă determină
organul judiciar competent să soluţioneze o cauză penală săvârşită într-un anumit
loc şi de o anumită gravitate, într-o anumită etapă procesuală, cu luarea în
considerente, când legea o impune, şi a calităţii autorului faptei.

1
I. Neagu, Tratat de drept procesual penal, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2002, p.278.
2
Gr. Theodoru, Drept procesual penal, Partea Generală, Ed. Cugetarea, Iaşi, 1996, p.248.
2 Cap.I. Competenţa în materie penală

2.Formele competenţei în materie penală.


Potrivit opiniilor exprimate în materia teoriei procesuale a competenţelor,
unele forme ale acesteia sunt considerate fundamentale, caracter dat de
necesitatea lor în determinarea în concret a competenţei unui anumit organ juidic
iar pentru o anumită cauză 1. Sunt considerate forme fundamentale ale
competenţei: competenţa funcţională, competenţa materială, competenţa teritorială.
Acestor forme fundamentale li se adaugă alte forme, subsidiare: competenţa
personală, competenţa specială, competenţa excepţională.

2.1. Formele fundamentale ale competenţei.


2
a) Competenţa funcţională. Cu ajutorul competenţei funcţionale sunt
determinate categoriile de activităţi pe care le poate desfăşura un anumit organ
juidiciar în cadrul competenţei sale generale2.
În cadrul procesului penal activează diferite organe judiciare, cu atribuţii
deosebite, ce îndeplinesc diverse activităţi procesuale. Astfel, un anumit organ
judiciar soluţionează cauze în faza judecăţii, dar numai unul anume judecă în
primă instanţă, iar altele soluţionează cauza în apel sau în recurs. În faza urmăririi
penale, cercetarea penală este efectuată de un anumit organ judiciar, iar trimiterea
în judecată este de competenţa altui organ judiciar. Aşadar, potrivit regulilor de
competenţă funcţională, anumite activităţi se realizează numai de anumite
categorii de organe judiciare.

b ) Competenţa materială. Competenţa materială constituie criteriul prin care


se stabileşte care dintre organele judiciare de grade diferite, pot soluţiona anumite
categorii de cauze penale.
Aşa cum prevede legea, organele judiciare alcătuiesc un sistem, au o
organizare ierarhică, pe mai multe nivele, ceea ce urmează a se stabili fiind care
din acestea are dreptul să soluţioneze o anumită cauză.

Prin urmare, prioritate are stabilirea organului judiciar care soluţionează


cauza, fixându-se astfel sfera atribuţiilor acestuia, ce-i delimitează competenţa
în raport cu organele inferioare sau superioare în grad. Acestă competenţă care
funcţionează pe verticală este determinată în principal de natura şi gravitatea
infracţiunilor.

1
N. Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea generală, vol.I, Ed. Paideia, 1993, p.280
2
I.Neagu, po.cit.,p.280
3

c) Competenţa teritorială. Folosind numai criteriul competenţei materiale nu


există posibilitatea determinării exacte a organului judiciar ce trebuie să
soluţioneze o cauză concretă, deoarece competenţa materială stabileşte numai
gradul organului competent, adică o determinare pe verticală. Este necesar şi un
criteriu de determinare pe orizontală a competenţei, care să fixeze organul
judiciar ce trebuie să soluţioneze o cauză concretă, dintre organele de acelaşi grad.
Competenţa teritorială constituie criteriul prin care se determină organul
judiciar competent să soluţioneze o cauză penală dintre organele judiciare de
acelaşi grad. Acest criteriu face departajarea între organele judiciare egale în grad
cu aceeaşi competenţă materială în funcţie de anumite limite teritoriale.
Potrivit art.30 alin. (4) C.proc.pen., prin “ locul săvârşirii infracţiunii ” se
înţelege locul unde s-a desfăşurat activitatea infracţională, în tot sau în parte, ori
locul unde s-a produs rezultatul acesteia. Sunt reglementări distincte privind
competenţa teritorială, după cum infracţiunea a fost comisă în ţară sau străinătate.
Pentru stabilirea competenţei organului judiciar în cazul infracţiunii
săvârşite pe teritoriul ţării, legea fixează anumite criterii, ce ţin de o anumită
localizare în spaţiu. Potrivit art.30 alin. (1), competenţa după teritoriu, pentru
infracţiunile săvârşite pe teritoriul ţării, este determinată de: a) locul unde a fost
săvârşită infracţiunea; b) locul unde a fost prins făptuitorul; c) locul unde locuieşte
făptuitorul; d) locul unde locuieşte persoana vătămată.
Trebuie precizat că regulile, în materie de competenţă teritorială, se aplică în
acelaşi mod, atât în cursul urmării penale, cât şi în timpul judecăţii ( art.45 alin.1 ).
De asemenea, legea prevede modul în care sunt aplicate dipoziţiile art.30 alin.1.
Astfel, în cazul în care a fost sesizat un singur organ judiciar din cele prevăzute
la art.30 alin.1, acestuia îi revine competenţa să soluţioneze cauza. Dacă au fost
sesizate mai multe organe judiciare din cele prevăzute la art.30 alin.1, legea
procesual penală cuprinde reglementări cu ajutorul cărora este stabiltă competenţa
teritorială. Astfel, dacă au fost sesizate mai multe organe judiciare cu privire la
comiterea aceleiaşi infracţiuni iar sesizarea este simultană, organul judiciar
competent se stabileşte în ordinea prevăzută de art.30 alin.(1), operând deci o
preferinţă legală. În conformitate cu dispoziţiile art.45 alin.(3), ordinea de
preferinţă prevăzută de art.30 alin. (1) operează numai în caz de sesizare simultană.
În cazul în care sesizarea are loc la date diferite, ordinea de preferinţă arătată nu
mai operează, fiind competent organul judiciar care a fost primul sesizat. În aceste
situaţii operează o preferinţă cronologică.
Conform art.30 alin (2), judecarea cauzei revine aceleia dintre instanţe
competente, potrivit art.30 alin.(1), în a cărei rază teritorială s-a efectuat urmărirea
penală. Există posibilitatea ca nici unul din locurile arătate la art.30 alin.(1) să nu
fie cunoscut la momentul descoperirii comiterii infracţiunii. Pentru rezolvarea
acestei situaţii, art. 45 alin.(2) prevede că va reveni competenţa organului de
urmărire penală care a fost mai întâi sesizat.
Potrivit art.30 alin.(3), când urmărirea penală se efectuează de către Parchetul
de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie sau de către parchetul de pe lângă curţile de
4 Cap.I. Competenţa în materie penală

apel ori de pe lângă tribunale, sau de către un organ de cercetare penală central ori
judeţean, procurorul, prin rechizitoriu, stabileşte căreia dintre instanţele prevăzute
în alin.(1) îi revine competenţa de a judeca, ţinând seama ca, în raport cu
împrejurările cauzei, să fie asigurată buna defăşurare a procesului penal.
Amintim că, potrivit reglementărilor constituţionale actuale, instanţa supremă
în România este Înalta Curte de Casaţie şi Jusitiţie, însă, deocamdată, modificările
intevenite sunt de ordin terminologic şi nu structural, astfel că Legea nr.56/1993 îşi
produce efectele până la adoptarea unei noi legi de organizare a instanţei supreme
în România.
În cazul infracţiunilor comise în străinătate, acestea se judecă potrivit
regulilor de competenţă stabilite de art.31. Infracţiunile săvârşite în afara
teritoriului ţării se judecă, după caz, de către instanţele civile sau militare în a căror
circumscripţie îşi are domiciliul sau locuieşte făptaşul. Dacă acesta nu are
domiciliul şi nici nu locuieşte în România, şi fapta este de competenţa judecătoriei,
se judecă de Judecătoria sectorului 2, iar în celelalte cazuri, de instanţa competenă
după materie şi calitatea persoanei, din municipiul Bucureşti, afară de cazul în care
prin lege se dispune altfel.

Infracţiunea săvârşită pe o navă este de competenţa instanţei în a cărei rază


teritorială se află primul port român în care ancorează nava, afară de cazul în care
prin lege se dispune altfel. Infracţiunea săvârşită pe o aeronavă este de
competenţa instanţei în a cărei rază teritorială se află primul loc de aterizare pe
teritoriul român. Dacă nava nu ancorează într-un port român sau dacă aeronava nu
aterizează pe teritoriul român, competenţa este cea prevăzută în alin.(1) al art.31,
afară de cazul în care prin lege altfel.
Pe parcursul soluţionării cauzelor penale se poate constata încălcarea
dispoziţiilor legale privind competenţa teritorială. În această cauză, potrivit art.39
alin.(2), excepţia de necompetenţă teritorială poate fi ridicată numai până la
citirea actului de sesizare, în faţa primei instanţe de judecată. Excepţia de
necompetenţă teritorială poate fi invocată de procuror, de oricare dintre părţi sau
pusă în discuţia părţilor din oficiu.

2.2. Formele subsidiare ale competenţei.

Pentru o mai bună delimitare a sferei competenţelor organelor judiciare,


formelor fundamentale li se adaugă şi formele subsidiare, care sunt: competenţa
personală, competenţa specială şi competenţa excepţională.

a) Competenţa personală ( rationae personae ). Competenţa personală este


determinată de calitatea făptuitorului, care duce la soluţionarea cauzelor în
funcţie de anumite calităţi pe care acesta le are, de anumite organe judiciare. De
exemplu, se prevede că, în cazul trimiterii în judecată a senatorilor sau deputaţilor,
competenţa aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ( art.72 alin.2 din Constituţia
5

revizuită în octombire 2003 ). De asemenea, calitatea de militar atrage competenţa


pesonală a instanţelor şi parchetelor militare, Legea nr.45/1993 reglementând
aceste aspecte.
Potrivit art.40 alin.(1), când competenţa instanţei este determinată de
calitatea inculpatului, instanţa rămâne competentă a judeca, chiar dacă inculpatul,
după săvârşirea infracţiunii, nu mai avea acea calitate, în cazurile când fapta are
legătură cu atribuţiile de serviciu ale făptuitorului sau când s-a dat o hotărâre care a
soluţionat cauza în primă instanţă. S-a revenit, astfel, la formularea pe care art.40
alin.(1) o avea înainte de modificările aduse Codului de procedură penală prin
Legea nr.45/1993. 1

Dobândirea calităţii ce atrage o anumită competenţă a organelor judiciare


după săvârşirea infracţiunii nu determină schimbarea competenţei ( art.40 alin.2 ).
Înainte de modificările aduse prin Legea nr.281/2003, s-a susţinut că
dispoziţiile art.40 alin.(2) C.proc.pen. sunt neconstituţionale deoarece contravin
tezei a doua din art.69 alin.(1) din Constituţie care prevede că în cazul în care
inculpatul are calitatea de deputat, competenţa aparţine Curţii Supreme de Justiţie,
fără a se distinge după cum această calitate a pesoanei a fost dobândită înainte sau
după săvârşirea infracţiunii. Cu privire la acestă problemă, revenind asupra
practicii anterioare, Curtea Constituţională prin decizia nr.67 din 13 februarie
20031, a hotărât că prevederile art.40 alin.(2) sunt neconstituţionale în măsura în
care sunt înţelese şi aplicate în sensul că senatorii şi deputaţii vor fi judecaţi de
către alte instanţe decât Curtea Supremă de Justiţie în cazul în care sesizarea
instanţei a avut loc anterior datei dobândirii mandatului parlamentar. S-a motivat
că art.69 alin.(1) din Constituţie nu face nici o distincţie în acest sens, rezultând că
textul se referă la toate cazurile în care un parlamentar este judecat în timpul
exercitării mandatului sau pentru o faptă penală sau contravenţională, indiferent de
la care a fost sesizată instanţa- înainte sau după dobândirea de către făptuitor a
calităţii de deputat sau senator.

b) Competenţa specială. Competenţa specială este competenţa unică şi


exclusivă pe care o au anumite organe judiciare de a rezolva cauze penale privind
infracţiuni ce aduc atingere unei anumite sfere de relaţii sociale2. Potrivit acestei
opinii, se consideră că au competenţă specială instanţele maritime şi fluviale care
soluţionează infracţiunile săvârşite în legătură cu regimul navigator maritim şi
fluvial.
Ca urmare a revizurii Constituţiei prin Legea nr.429/2003, în materia
competenţei speciale s-au adus, deocamdată la nivel principal, câteva
amendamente, pe care le expunem în continuare. Astfel, în art.126 alin.(5) teza a
II-a, referitor la instanţele judecătoreşti, se arată că, prin lege organică, pot fi
1
Legea nr.45/1993 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, publicată în
M.Of,nr.147/1.07.1993
1
Publicată în M.Of. nr.178/21.03.2003
2
I.Neagu, op.cit.,p.290
6 Cap.I. Competenţa în materie penală

înviinţate instanţe specializate în anumite materii, cu posibilitatea participării,


după caz, a unor persoane din afara magistraturii. Textul constituţional nu califică
felul participării persoanelor din afara magistraturii la activitatea instanţelor
specializate, acesta putându-se concretiza
într-o participare efectivă la realizarea activităţii juridicţionale, sau într-un
consultativă. Potrivit dispoziţiilor constituţionale, se recunoaşte posiblitatea
înfiinţării unor instanţe cu o competenţă specială pe anumite materii. În consecinţă,
în materie penală, ar putea fi înfiinţate instanţe cu o competenţă specială în ceea ce
priveşte infracţiunile din Codul vamal, infracţiunile din domeniul afacerilor,
infracţiunile de natură fiscală etc.

c) Competenţa extraordinară. Competenţa exepţională sau extraordinară


este determinată de unele evenimente, împrejurări cu totul deosebite ( de
exemplu starea de război ). Plecând de la factorii care o determină, acesta este
limitată în timp, având caracter vremelnic. Pe aceste perioade de timp, pentru
motive bine întemeiate, anumite cauze penale sunt luate din competenţa unor
organe judiciare, care le soluţionau în mod obişnuit, şi date în competenţa altor
organe judiciare, extraordinare. De exemplu, prin Decretul-lege nr.7/19901 au fost
confirmate tribunalele militare extraordinare pentru judecarea şi pedepsirea actelor
teroriste. După evenimentele din decembrie 1989, au fost înfiinaţate aceste instanţe
extraordinare pentru soluţionarea actelor teroriste, înfiinţarea lor fiind determinate
de o situaţie de excepţie.
Potrivit art.126 alin.(5) teza I din Constituţie, este interzisă înfiinţarea de
instanţe extraordinare, aşa încât, pe viitor, tratarea problematicii competenţei
extraordinare se va face numai cu titlu de exemplu.

§ 2.Competenţa funcţională, materială şi personală


a instanţelor judecătoreşti

Potrivit Legii nr.92/1992, instanţele judecătoreşti sunt:


a) judecătoriile;
b) tribunalele;
c) curţile de apel;
d) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În prezent funcţionează şi instanţele militare care, potrivit Legii nr.54/1993,
sunt:
a) tribunalele militare;
b) tribunalul militar teritorial;

c) Curtea Militară de Apel.


1
Publicat în M. Of.r.4/8.01.1990.
7

De asemenea, potrivit Decretului nr.203/1974, funcţionează, la nivelul


instanţelor din Constanţa şi Galaţi, secţii maritime şi fluviale.

1. Competenţa judecătoriilor

Potrivit art.25 C.proc.pen., judecătoria judecă în primă instanţă toate


infracţiunile, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe. Prin
urmare, potrivit competenţelor funcţionale, judecătoria judecă numai în primă
instanţă, iar în ceea ce priveşte competenţa materială, acesta are competenţă
generală. Prin Legea nr.281/2003, în art.25 s-a introdus alin.(2), cu următorul
cuprins: “ judecătoria soluţionează şi alte cazuri anume prevăzute de lege ”.
Bunăoară, potrivit art.434 înlocuirea sau încetarea internării medicale se dipune de
către judecătorie; tot judecătoria este competentă să soluţioneze cererea de liberare
condiţionată ( art.450 alin.1); competenţa de soluţionare a contestaţiei în anulare
întemeiată pe cazul prevăzut de art.386 lit.d) revine judecătoriei, când ea este
instanţa la care a rămas definitivă ultima hotărâre ( art.389 alin.2 ). Potrivit
dispoziţiile Decretului nr.230/1974, secţiile martime şi fluviale funcţionează în
cadrul Judecătoriilor Constanţa şi Galaţi, cu competenţele indicate în acets act
normativ.

2. Competenţa tribunalului militar

Sub aspect funcţional, este egal în grad cu judecătoria, soluţionând cauze


penale numai în primă instanţă. În ceea ce priveşte competenţa materială şi
personală, art.26 C.proc.pen. şi Legea nr.54/1993 ( art.10 ) preciezează cauzele
soluţionate de tribunalele militare ( potrivit acestui act normativ funcţionează
tribunalele militare în municipiile Bucureşti, Cluj-Napoca, Iaşi şi Timişoara ).

3. Competenţa tribunalelor

Potrivit legii, în ceea ce priveşte competenţa funcţional, tribunalul judecă:


a) în primă instanţă;
b) în apel;
c) în recurs;
d) soluţionează conflictele de competenţă ivite între judecătoriile din
circumscripţia sa, precum şi alte cazuri anume prevăzute de lege.
În cuprisul art.27 C.proc.pen., în forma dată de modificările aduse prin
Legea nr.281/2003, sunt indicate infracţiuni care revin spre soluţionare, potrivit
competenţei materiale, tribunalelor.

4. Competenţa tribunalului militar teritorial


8 Cap.I. Competenţa în materie penală

Potrivit art.11 din Lega nr.54/1993, în Bucureşti funcţionează un tribunal


militar teritorial, dar prin lege se pot înfiinţa şi alte tribunale militare teritoriale.
Acesta are aceeaşi competenţă funcţională ca tribunalul, deci judecă:
a) în primă instanţă;
b) în apel;
c) în recurs;
d) soluţionează conflictele de competenţă ivite între tribunalele militare din
circumscripţia sa, precum şi alte cazuri anume prevăzute de lege.
Dispoziţiile art.28 C.proc.pen. şi cele ale art.12,13 din Legea nr.54/1993
indică infracţiunile ce cad în competenţa de soluţionare a tribunalului militar
teritorial.

5. Competenaţ Curţii de Apel

Conform art.28 ind.1 C.proc.pen., Curtea de Apel, potrivit competenţei sale


funcţionale, judecă:
a) în primă instanţă;
b) în apel;
c) în recurs;
d) soluţionează anumite conflicte de competenţă, precum şi alte cazuri anume
prevăzute de lege.
În cuprinsul acestui articol sunt indicate cauzele soluţionate de acestă instanţă,
potivit competenţei materiale.

6. Competenţa Curţii Militare de Apel

Curtea Militară de Apel funcţionează ca instanţă unică, în municipiul Bucureşti


şi, potrivit competenţei funcţionale judecă:
a) în primă instanţă;
b) în apel;
c) în recurs;
d) soluţionează anumite conflicte de competenţă.
În art.28 ind.2 C.proc.pen. sunt arătate infracţiunile ce cad în competenţa de
soluţionare a Curţii Militare de Apel.

7. Compertenţa Curţii Supreme de Justiţie


( Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie )

Potrivit reglementării actuale, Curtea Supremă de Justiţie ( Înalte Curte de


Casaţie şi Justiţie ) judecă, potrivit competenţei funcţionale:
a) în primă instanţă;
b) în recurs;
c) recursurile în interesul legii;
9

d) recursurile în anulare;
e) soluţionează conflictele de competenţă în cazurile în care Curtea Supremă de
Justiţie este instanţa ierarhic superioară;
f) cazul în care cursul judecăţii este întrerupt;
g) cerererile de strămutare, precum şi alte cazuri anume prevăzute de lege.
În cuprinsul art.29 C.proc.pen. sunt arătate infracţiunile ce cad în competenaţa
de soluţionare a Curţii Supreme de Justiţie.
Reamintim că, potrivit reglementărilor constituţionale actuale, instanţa supremă
din România este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, însă deocamdată modificările
intervenite sunt de ordin terminologic, şi nu structural, astfel că Legea nr.56/1993
îşi produce efectele până la adoptarea unei noi legi de organizare a instanţei
supreme în România.

§ 3. Incidente legale de competenţa în materie penală

1. Prorogarea de competenţă

Prorogarea de competenţă constă în prelungirea, extinderea competenţei


normale a organelor judiciare asupra unor cauze care, de regulă, revin altor
organe judiciare 1.
Prorogarea este determinată de anumite situaţii, necesară pentru o mai bună
înfăptuire a actului de justiţie şi permisă atât în faza de urmărire penală, cât şi în
faza judecăţii. Din examinarea textelor de lege se constată
că prorogarea este determinată, în mare măsură, de legăturile care există între
anumite infracţiuni, soluţionarea reuşită fiind impusă de o bună administrare a
justiţiei.
Cazurile de prorogare de competenţă sunt : conexitatea, indivizibilitatea,
chestiunile prealabile şi situaţii impuse de schimbarea încadrării juridice sau a
calificării juridice a faptei ce face obiectul judecăţii.

1.1. Conexitatea

Cazurile de conexitate prevăzute de art.34 C.proc.pen. impun soluţionarea


reuşită a cauzelor, oferind astfel posibilitatea organelor judiciare să examineze
toate împrejurările ce au determinat săvârşirea faptelor penale şi, în final, să
pronunţe o hotărâre legală şi temeinică. Potrivit art.34, sunt cazuri de conexitate:
a) când două sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite prin acte diferite, de două
sau mai multe persoane împreună, în acelaşi timp şi în acelaşi loc;
b) când două sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite în timp ori în loc diferit,
după o prealabilă înţelegere între infractori;

1
I. Stoenescu, S.Zilberstein, Drept procesual civil, Ed. Didactică şi Pedgogică, Bucureşti, 1977,p.186.
10 Cap.I. Competenţa în materie penală

c) când o infracţiune este săvârşită pentru a pregăti, a înlesni sau a ascunde


comiterea altei infracţiuni, ori este săvârşită pentru a înlesni sau a asigura
sustragerea de la răpundere penală a făptuitorului altei infracţiuni;
d) când între două sau mai multe infracţiuni există legătură şi reunirea cauzelor
se impune pentru o bună desfăşurare a jusitiţiei.
Potrivit dipoziţiilor art.32 şi 37, în cazurile de conexitate arătate, cauzele sunt
reunite dacă ele se află în faţa primei instanţe de judecată, chiar după defiinţarea
hotărârii cu trimitere către instanţa de apel sau după casarea cu trimitere de către
instanţa de recurs. Cauzele se reunesc şi la instanţele de apel, precum şi la cele de
recurs de acelaşi grad, dacă se află în acelaşi stadiu de judecată.
Competenţa în cazurile de conexitate arătate se stabileşte după următoarele
reguli:
- după competenţa în raport cu diferiţii făptuitori ori diferitele fapte aparţine,
potrivit legii, mai multor instanţe de grad egal, competenţa de a judeca toate
faptele şi pe toţi făptuitorii revine instanţei mai întâi sesizate;
- dacă competenţa după natura faptelor sau după calitatea pesoanelor aparţine unor
instanţe de grad diferit, competenţa de a judeca toate cauzele reunite revine
instanţei superioară în grad;
- dacă dintre instanţe una este civilă iar alta militară, competenţa revine
instanţei militare;
- dacă instanţa civilă este superioară în grad, competenţa revine instanţei militare
echivalente în grad cu instanţa civilă; dacă instanţa civilă superioară este chiar
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, competenţa revine acesteia.
Competenţa de a soluţiona cauzele reunite rămâne dobândită instanţei,chiar
dacă pentru fapta sau făptuitorul care a deteminat competenţa acestei instanţe s-a
dispus încetarea procesului penal ori s-a pronunţat achitarea.
Tăinuirea, favorizarea infractoului şi nedenunţarea unor infracţiuni sunt de
competenţa instanţei care judecă infracţiunea la care acesta se referă.
Potrivit dipoziţiilor art.36 alin.(1), reunirea cauzelor se hotărăşte de instanţa
căreia îi revine competenţa de a judeca potrivit regulilor indicate mai sus cuprinse
în dispoziţiile art.35.

1.2. Indiviziblitatea

Cazurile de indivizibilitate prevăzute de art.33 C.proc.pen.sunt:


a) când la săvârşirea unei infracţiuni au participat mai multe persoane;
b) când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite prin acelaşi act;
c) în cazul infracţiunii continuate sau în orice alte cazuri când două sau mai
multe acte materiale alcătuiesc o singură infracţiune.
Din examinarea cazurilor de indivizibilitate reiese că legătura dintre
aspectele ce trebuie reunite este mult mai puternică decât în cazul conexităţii 1.

1
N.Volonciu, op.cit.p.312
11

Dacă în cazul conexităţii întâlnim reunirea mai multor infracţiuni, care


obiectiv, reprezintă fiecare o unitate distinctă, în cazul indivizibilităţii este vorba
fie de o singură infracţiune săvârşită de mai multe persoane, fie de mai multe
infracţiuni care au aceeaşi sură cauzală, fie de mai multe fapte care alcătuiesc
latura obiectivă a unei singure infracţiuni2.
În cazurile de indivizibilitate, prorogarea competenţei are loc în aceleaşi
condiţii ca şi la conexitate. Totuşi, există câteva reguli speciale în cazul
indivizibilităţii. Astfel, potrivit art.37 alin.(3), în cazul indivizibilităţii prevăzute al
art.33 lit.c) cauzele trebuie reunite întotdeauna.

1.3. Chestiunile prealabile

Pe parcursul soluţionării cauzei penale se pot ivi situaţii cu caracter


excepţional, de a căror rezolvare depinde soluţionarea cauzei penale, aceste
aspecte fiind denumite chestiuni prelabile
Pentru ca o astfel de problemă ce se impune a fi rezolvată să fie o chestiune
prealabilă trebuie să aibă caracter de condiţie de fapt sau de drept pentru
soluţionarea cauzei respective1.
Un exemplu edificator îl constituie soluţionarea unei cauze de judecătorie ca
urmare a comiterii infracţiunii de bigamie, când pe parcursul soluţionării cauzei
autorul acesteia contestă valabilitatea uneia din căsătorii. Se pune însă problema
cadrului juridic de soluţionare a litigiului privind nulitatea sau valabilitatea
căsătoriei, litigiu care, în condiţii normale, este soluţionat de tribunal.În acestă
situaţie, prin prorogarea de competenţă, judecătoria poate să soluţionze şi acţiunea
de anulare a căsătoriei, cu toate că, potrivit regulilor de competenţă, nu are acestă
posibilitate.
Prorogarea operează în baza art.44 C.proc.pen., conform căruia instanţa
penală este competentă să judece orice chestiune prealabilă de care depinde
soluţionarea cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune este de competenţa
altei instanţe. Chestiunea prelabilă se judecă de către instanţa penală potrivit
regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparţine acea
chstiune.
Hotărârea definitivă a instanţei civile, asupra unei împrejurări ce constituie o
chestiune prelabilă în procesul penal, are autoritate de lucru judecat în faţa
instanţei penale ( art.44 alin.ultim ).

1.4. Prorogarea de competenţă în cazul schimbării încadrării juridice sau al


schimbării calificării fapte
2
I.Neagu, op.cit.p.305
1
V.Dongoroz, Explicaţii toretice al Codului de procedură penală român, vol.I, Ed. Acadamiei, Bucureşti, 1976,
p.144. Trebuie deosebită însă chestiunile prelabile de chestiunile preliminarii, care nu influenţează rezolvarea
fondului cauzei, dar se rezolvă înaintea acestuia. De exemplu, rezolvarea unei cereri de abţinere sau recuzare poate
fi considerată o chestiune preliminară, deoarece, deşi este rezolvată înaintea soluţionării fondului cauzei, nu
influenţează modul de rezolvare.
12 Cap.I. Competenţa în materie penală

În materia prorogării de competenţă se face deosebire între schimbarea


încadrării juridice a faptei şi schimbarea calificării acesteia, prima fiind dispusă de
organele judiciare iar cea de-a doua de legiuitor.
Potrivti art.41 alin.(1), instanţa sesizată cu judecarea unei infracţiuni rămâne
competentă să o judece, chiar dacă ar constata, după efectuarea cercetării
judecătoreşti, că infracţiunea este de competenţa instanţei inferioare.
Din redactarea textului rezultă că problema prorogării de competenţă se poate pune
dacă în cursul cercetării judecătoreşti apar elemente noi, în urma administrării
probelor, iar după efectuarea acesteia se constată că încadrarea juridică impune
soluţionare cauzei de o altă instanţă. Potrivit reglementării existente, prorogarea de
competenţă operează numai dacă se constată, după efectuarea cercetării
judecătoreşti, competenţa unei alte instanţe inferioară în grad.
Schimbarea încadrării juridice nu operează decât în privinţa competenţei
materiale, din cercetarea judecătorească desfăşurată în faţa instanţei superioare
rezultând modificări în structura elementelor 1. În acest caz, dispoziţiile art.41 alin.
(1) nu operează dacă în cercetarea judecătorească sunt puse în discuţie alte forme
de competenţă decât cea materială. În conformitate cu art.41 alin.(2), schimbarea
calificării faptei printr-o lege nouă, intervenită în cursul judecării cauzei, nu atrage
incompetenţa instanţei de judecată, afară de cazul când prin acea lege s-ar dispune
altfel.
Observăm că prorogarea se pune în discuţie numai pentru faza judecăţii.
Dacă schimbarea calificării intervine în cazul urmăririi penale, urmează ca
trimiterea în judecată, dacă este cazul, să se facă la instanţa competentă potrivit
legii noi.

2. Incompatiblitatea, abţinerea şi recuzarea

Încrederea pe care o au cei interesaţi în înfăptuirea justiţiei se bazează pe


faptul că persoanele care îşi desfăşoară actvitatea în cadrul organelor judiciare au
pregătire profesională corespunzătoare, calitate dublată de corectitudine şi
obiectivitate. Sunt însă cazuri când aceste calităţi pot fi puse în discuţie, chiar sub
semnul îndoielii, ceea ce face ca activitatea desfăşurată de o persoană, în calitate
de organ judiciar, cu anumite competenţe în defăşurarea procesului penal, să fie
pusă sub semnul 2. Pentru aceste cazuri, în care prezumţia de obiectvitate şi
imparţialitate este pusă sub semnul îndoielii, legiuitorul a instituit remedii
procesuale, prin intermediul cărora un subiect oficial din cadrul organelor judiciar
este înlăturat sau se abţine de la rezolvarea unei cauze penale.

1
N.Volonciu, op.cit., p.314.
2
I.Neagu, op.cit.,p.309.
13

2.1. Incompatibilitatea

Incompatibiliatea este reglementată în art.46-49 şi 54 C.proc.pen. Din


analiza acestor articole rezultă că incompatibilitatea nu echivalează cu o
necompetenţă, ea priveşte un anumit subiect oficial, faţă de o cauză penală
concretă aflată pe rolul organelor judiciare. Cel declarat incompatibil nu poate
defăşura activităţi procesuale, datorită unor situaţii precesuale care fac să planeze
asupra subiectului oficial anumite suspiciuni privind imparţialitatea şi
obiectivitatea sa la soluţionarea cauzei în care este implicat.

a) Incompatibilitatea judecătorilor. Judecătorii care sunt soţi sau rude


apropiate între ei nu pot face parte din acelaşi complet de judecată. Cazul de
incompatibilitate prevăzut de art.46 este menit să înlăture suspiciunile cu privire la
o eventuală influenţare, în cazul în care judecătorii care alcătuiesc acelaşi complet
ar fi soţi sau rude apropiate.
Judecătorul care a luat parte la soluţionarea unei cauze penale nu mai
poate participa la judecarea aceleiaşi cauze într-o instanţă superioare sau la
judecarea cauzei după desfiinţarea hotărârii, cu trimitere în apel sau după casare cu
trimitere în recurs ( art.47 alin.1 ). Trebuie făcută precizarea că acest caz de
incompatibilitate poate fi invocat numai dacă judecătorul care a făcut parte din
complet s-a pronunţat în fond asupra aceleiaşi cauze, adică a rezolvat chestiunea
existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei1. În aceste situaţii, se consideră că judecătorul
care şi-a spus punctul de vedere, ca membru al completului de judecată, nu-l va
modifica ulterior.
Starea de incompatibilitate priveşte pe judecătorul care şi-a exprimat
anterior părerea cu privire la soluţia ce ar putea fi dată în acea cauză. Părerea
trebuie să privească soluţia care ar putea fi dată în cauza respectivă, adică să vizeze
fondul cauzei. Acest caz de incompatibilitate poate fi invocat dacă părerea
anterioară soluţionării cauzei a fost exprimată în afara procesului penal, ocazional,
sau în cadrul procesului penal, în alte ipoteze decât cele prevăzute în art.47 alin.
(1)2
Potrivit art.48, judecătorul este, de asemena, incompatibil, dacă în cauza
respectivă: a pus în mişcare acţiunea penală, a dispus trimiterea în judecată sau a
pus concluzii în fond în calitate de procuror, la instanţa de judecată sau a emis
mandatul de arestare prevenitvă în cursul urmăririi penale. La instituirea acestui
caz de incompatibilitate s-a avut în vedere faptul că luarea acestor măsuri de către
procuror sugerează crearea unei opinii cu privire la soluţionarea cauzei.
Deşi de natură contencioasă, procedura de dispunere a arestării preventive şi
a emiterii mandatului de arestare, aşa cum a fost ea reglementată prin O.U.G.
nr.109/2003, nu este per se o activitate de judecată, însă, prin implicaţiile sale
procesuale şi prin antamarea, cel puţin din punct de vedere probator, a unor aspecte
1
Trib.Suprem, s.pen., dec.nr.301/1974, în R.R.D. nr.8/1974, p.69
2
I.Neagu, op.cit., p.311.
14 Cap.I. Competenţa în materie penală

strâns legate de fondul cauzei, creează o stare de incompatibilitate pentru


judecătorul care ar fi chemat să rezolve ambele chestiuni.
De asemenea, este incompatibil judecătorul care a fost reprezentant sau
apărător al vreuneia dintre părţi. Se are în vedere faptul că poziţia anterioară, de
reprezentant sau apărător, ar genera suspiciuni cu privire la obiecţiunile
judecătorului.
În aceeaşi situaţie să află şi judecătorul care a fost expert sau martor. S-a
avut în vedere faptul că expertul, cât şi martorul şi-au exprimat punctul de vedere
în cuprinsul expertizei întocmite sau al declaraţiei date. Totodată, legiuitorul a
dorit să înlăture situaţiile în care aprecierea mijloacelor de probă într-o anumită
cauză penală să se realizeze de cel care le-a furnizat.
Incompatibilitatea va fi reţinută ori de câte ori există împrejurări din care
rezultă că este interesat sub orice formă, el, soţul sau vreo rudă apropiată.
Având în vedere formularea generică din text, atât împrejurările, cât şi formele pe
care le-a putea avea interesul pot căpăta cele mai diverse modalităţi. Totodată, se
poate constata că intersul este direct sau indirect, ori matrial sau sub o altă formă1.

b) Incopatiblitatea procurorului, magistratului asistent si a organului de


cercetare penală. În cuprinsul art.49 alin.(1) se arată că dispoziţiile art.46 se aplică
procurorului, magistratului asistent, precum şi grefierului de şedinţă, când cauza de
incompatibilitate există între ei sau între ei şi unul dintre membrii completului de
judecată. Prin urmare, potrivit acestor prevederi, procurorii, magistraţii asistenţi şi
grefierii de şedinţă care sunt soţi sau rude nu pot intra în compunerea aceleiaşi
instanţe. Aceeaşi regulă se aplică procurorilor şi judecătorilor care sunt soţi sau
rude apropiate, precum şi judecătorilor şi grefierilor de şedinţă.
Dispoziţiile privind cazurile de incompatibilitate prevăzute de art.48 lit.b),
c), d) se aplică procurorului, persoanei care efectuează cercetarea penală,
magistratului asistent şi grefierului de şedinţă ( art.49 alin.2 ). Aşadar, sunt
incompatibili procurorul1, persoana care efectuează cercetarea penală, magistratul
asitent şi grefierul de şedinţă dacă a fost apărător sau reprezentant al vreuneia
dintre părţi. Sunt incompatibili procurorul, magistratul asitent, organul de cercetare
penală şi grefierul de şedinţă, dacă în cauza respectivă a fost expert sau martor. De
asemenea, sunt incompatibili procurorul, magistratul asistent, organul de cerectare
penală şi grefierul de şedinţă, dacă există împrejurări din care rezultă că este
interesat sub orice formă el, soţul sau o rudă apropiată.
În conformitate cu dispoziţiile art.49 alin.(2) şi (3), procurorul care a
participat ca judecător la soluţionarea cauzei în primă instanţă nu poate pune
concluzii la judecarea ei în apel sau recurs.

1
V.Rămureanu, Competenţa penală a organelor judiciare, Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p.268.
1
Această prevedere este interpretată şi în sensul că incompatibilitate subzistă şi în cazul când procurorul nu a fost
apărătorul părţii în aceeaşi cauză, dar între cauza penală şi cea în care a figurat ca avocat există o strânsă legătură
( C.A.Cluj, s.pen., dec.nr.8/1997, în R.D.P. nr.1/1999, p.151.
15

Potrivit dispoziţiilor art.49 alin(4), persoana care a efectuat urmărirea penală


este incompatibilă să procedeze la completarea sau refacerea acesteia, când
completarea sau refacerea este dispusă de către instanţă2.

c) Incompatibilitatea expertului şi interpretului. Articolul 54 alin.(1)


prevede că dispoziţiile art.48 se aplică, în mod corespunzător, expertului şi
interpretului. De asemenea, legea stabileşte incompatibilitatea calităţii de expert
sau interpret cu acea de martor în aceeaşi cauză, cu precizarea că întâietate are
calitatea de martori ( art.54 alin.2 teza a II- a ). Raţiunea acestei reglementări
constă în faptul că într-o cauză penală pot fi martori numai persoane care au
cunoştiinţă de fapte sau împrejurări de natură să servească la aflarea adevărului3,
pe când expert sau interpret poate fi orice persoană care dobândeşte acestă calitate,
în condiţiile legii. Participarea ca expert sau interpret de mai multe ori în aceeaşi
cauză nu constituie un motiv de recuzare ( art.54 alin.ultim ).

2.2. Abţinerea şi recuzarea

Abţinerea şi recuzarea constituie instrumente juridice care au aceeaşi


eficienţă, şi anume înlăturarea unui subiect procesual de la soluţionarea unei
cauze penale. Cu toate că au aceeaşi eficienţă, cele două mijloace procesuale se
deosebesc prin poziţia procesuală a celui care solicită înlăturarea de la desfăşurarea
activităţilor procesuale a anumitor persoane, pe caz de incompatibilitate.

a) Abţinerea. Potrivit art.50 C.proc.pen., persoana incompatibilă este


obligată să declare, după caz, preşedintelui instanţei, procurorului care
supraveghează cercetarea penală sau procurorului ierarhic superiror, că se abţine de
la participarea la procesul penal, cu arătarea cazului de incompatibilitate ce
constituie motivul abţinerii. În cazul abţinerii, iniţiativa în arătarea cazului de
incompatibilitate aparţine înseşi persoanei aflată într-o situaţie de incompatibiliate
într-o anumită cauză penală.
Cel aflat în acestă situaţie formulează o declaraţie de abţinere, obligatoriu,
de îndată ce a luat cunoştinţă de cazul de incompatibilitate. Neîndeplinirea acestei
obligaţii atrage aplicarea unei sancţiuni cu carater disciplinar.

b) Recuzarea. Potrivit art.51, în cazul în care persoana incompatibilă nu a


făcut declaraţie de abţinere, poate fi recuzată atât în cursul urmăririi penale, cât şi
în cursul judecăţii, de oricare dintre părţi, de îndată ce partea a aflat despre
existenţa cazului de incompatibilitate. Dacă în cazul abţinerii, iniţiativa o are cel
aflat în stare de incompatibilitate, în cazul recuzării, iniţiativa o au numai părţile
2
Potrivit dispoziţiilor art.333 alin.(1), în cursul judecăţii, instanţa se poate desista şi restitui dosarul procurorului,
dacă se constată că urmărirea penală nu este completă şi în faţa instanţei nu s-ar putea face completarea acesteia
decât cu mare întârzire.
3
Art.78 defineşte în acest mod martorul în procesul penal.
16 Cap.I. Competenţa în materie penală

în cauză, acestă posibilitate nefiind prevăzută şi pentru procuror. Recuzarea se


formulează în scris sau oral, cu arătarea cazului de incompatibilitate ce constituie
motivul recuzării.

c)Procedura de soluţionare a cererii de abţinere sau recuzare în cursul


judecăţii. Legea reglementează distinct procedura de soluţionare a cererii de
abţinere sau recuzare în cursul judecăţii faţă de urmărirea penală. Art.52 alin.(1)
prevede că abţinerea sau recuzarea procurorului, judecătorului, magistratului
asitent sau grefierului se soluţionează de un alte complet, în şedinţă secretă, fără
participarea celui ce declară că se abţine sau este recuzat. Din redactarea
textului rezultă că în alcătuirea completului nu poate intra judecătorul care s-a
abţinut sau este recuzat1. Completul de judecată va avea acelaşi număr de
judecători cu cel care soluţionează cauza în care s-a făcut cererea de abţinere sau
recuzare.
Examinarea cererii de abţinere sau de recuzare de face de îndată, ascultându-
se procurorul când este prezent înn instanţă, iar dacă se găseşte necesar, şi părţile,
precum şi persoana care se abţine sau a cărei recuzare de cere ( art.52 alin.2 ).
Când abţinerea sau recuzarea priveşte cazul prevăzut în art.46 şi 49 alin.(1),
instanţa, admiţând recuzarea, stabileşte care din persoanele arătate în menţionatele
texte nu va lua parte la judecarea cauzei ( art.53 alin.3). Textul reglementează
modalitatea continuării judecăţii, în ceea ce priveşte participarea persoanelor
indicate în articolele 46 şi 49 alin.(1), faţă de care a fost admisă cererea de
recuzare, indicând că acestea nu vor mai lua parte la judecarea cauzei. Legiuitorul
reglementează, în cuprinsul aceluiaşi articol, şi situaţia măsurilor şi actelor dispuse,
în cazul admiterii abţinerii sau recuzării, arătând că instanţa va stabili şi în ce
măsură acestea se menţin.
În cazul în care abţinerea sau recuzarea priveşte întrega instanţă, cererea
trebuie să cuprindă indicarea corectă a cazului de incompatibilitate în care se află
fiecare judecător şi se soluţionează de instanţa ierarhic superioară. Dacă instanţa
ierarhic superioară găseşte întemeiată abţinerea sau recuzarea, desemnează pentru
judecarea cauzei o instanţă egală în grad cu instanţa în faţa căreia s-a produs
abţinerea sau recuzarea ( art.52 alin.5 ).
Pentru a răspunde deselor situaţii apărute în parctica instanţelor de
judecătoreşti, legiuitorul a intervenit şi a introdus în art.52 alin.(5), cu următorul
cuprins : “ În cauzele în care sunt arestaţi inculpaţi preventiv, când se recuză
întrega instanţă, instanţa ierarhic superioară competentă să soluţioneze cererea de
recuzare, înainte de a se pronunţa asupra recuzării, dispunde cu privire la arestarea
preventivă în condiţiile stabilite de lege ”.
Hotărârea prin care s-a admis sau s-a respins abţinerea, ca şi aceea prin care
s-a admis recuzarea, este o încheiere, care nu este supusă nici unei căi de atac. În
veghea reglementare, textul se referea numai la admiterea sau respingerea abţinerii
1
Nerespectarea acestor dispoziţii atrage aplicarea sancţiunii nulităţii relative, prevăzute de art.197 alin.(1)
C.proc.pen.
17

şi admiterea recuzării, nefăcându-se nici o precizare cu privire la situaţia


respingerii recuzării. În această situaţie, în încheirea prin care se dispunea
admiterea recuzării era supusă căilor de atac.
Potrivit modificărilor aduse prin Legea nr.28/2003, încheierea prin care s-a
respins recuzarea poate fi atacată numai numai cu recurs, în termen de 48 de ore
din momentul pronunţării şi dosarul se înaintează de îndată la instanţa de recurs.
Recursul se judecă în termen de 48 de ore din momentul primirii dosarului, în
camera de consliliu, cu participarea părţilor.

d) Procedura de soluţionare a abţinerii şi recuzării în cursul urmăririi


penale. Potrivit art.53 alin.(1), în cursul urmăririi penale asupra abţinerii sau
recuzării se pronunţă procurorul care supravegheză cercetează penală sau
procurorul ierarhic superior.
În cazul în care cererea de recuzarea priveşte persoana care efectuează
cercetarea penală, aceasta este adresată fie acesteia, fie procurorului. Dacă este
adresată persoanei care efectează cercetarea penală, acesta este obligată să o
înainteze, împreună cu lămuririle necesare, în termen de 24 de ore, procurorului,
fără a întrerupe cursul cercetării penale ( art.53 alin.2 ). Procurorul este obligat să
o soluţioneze în cel mult 3 zile, printr-o ordonanţă. Dacă cererea de recuzare îl
vizează pe procuror, acesta se soluţionează în acelaşi termen şi în aceleaşi condiţii
de procurorul ierarhic superior ( art.53 alin.4 ).
Pentru abţinere de aplică aceeaşi procedură prevăzută de art.53 alin.(3) şi
(4).
În ceea ce priveşte abţinerea şi recuzarea expertului sau interpretului, în
art.54 alin.(1) referitor la incompatibilitatea expertului şi interpretului se
precizează că dispoziţiile art.52 şi 53 se aplică în mod corespunzător, după cum
cazul d eincompatibilitate privind expertul sau interpretul este supus discuţiei în
cursul judecăţii sau în cursul urmăririi penale.

e) Sancţionarea incompatibilităţilor. Legea procesual penală nu cuprinde


prevederi cu privire la sancţionarea icompatibililor, motiv pentru care în parctica
judiciară şi în literatura de sepcialitate s-au exprimat două opinii, cu rezolvări
distincte.
Într-o primă opinie s-a susţinut că sancţiunea ce poate fi aplicată în cazul
incompatibilităţilor este nulitatea absolută. S-a argumentat acest punct de vedere
cu faptul că normele ce reglementează această insituţie fac parte din prevederile
legale referitoare la compunerea instanţei, a căror încălcare atrage sancţiunea
prevăzută la art.197 alin.(2).
Într-o altă opinie s-a considerat că nomele procesual-penale care
reglementează incompatibilităţile nu sunt cuprinse în sfera celor ce vizează
compunerea instanţei, ci ţin efectiv de procesul penal ca activitate judiciară,
situaţie în care sancţiunea ce poate fi aplicată este nulitatea relativă prevăzută de
18 Cap.I. Competenţa în materie penală

art.197 alin.(1) şi (4)1. Ce de-a doua opinie s-a dovedit a fi majoritară, atât practica
judiciară, cât şi literatura de specialitate pronunându-se în favoarea aplicării
nulităţii relative, în cazul constatării incompatibilităţilor.

3. Declinarea de competenţă, conflictele de competenţă şi excepţii de


necompetenţă.

3.1. Declinarea de competenţă.

Potrivit normelor de competenţă, organelor judiciare au abilitatea de a


soluţiona anumite cauze penale. Pot apărea situaţii când un organ judiciar este
sesizat cu soluţionarea unei cauze penale, dar care, potrivit regulilor de
competenţă, nu este cel îndrituit să soluţioneze acea cauză. Mijlocul juridic prin
intermediul căruia cauza este luată din competenţa organului judiciar iniţial sesizat
şi transmisă organului judiciar competent să o soluţionze este declinarea de
competenţă.
Potrivit art.42 alin.(1) raportat la art.45 alin.(1) C.proc.pen., în aceste situaţii
organul judiciar care îşi declină competenţa trimite dosarului organului judiciar
arătat ca fiind competent ( organul de urmărie penală dispune declinarea prin
ordonanţă iar instanţa de judecată prin sentinţă ). Având în vedere că declinarea de
competenţă poate fi pusă în discuţie la cerere, dar şi din oficiu, se poate considera
că acesta este şi un mijloc prin care se realizează autocontrolul în respectarea
regulilor de competenţă.
Dacă declinarea a fost determinată de competenţa materială sau după
calitatea persoanei, instanţa căreia i s-a trimis cauza poate folosi actele îndeplinite
şi poate menţine măsurile dispuse de instanţa desesizată ( art.42 alin.2 ). Textul
reglementează cazurile în care organul judiciar după sesizare şi până în momentul
declinării îndeplineşte diferite activităţi procesuale ori a dispus luarea unor măsuri
cu caracter procesual. În aceste situaţii, instanţa în favoarea căreia s-a declinat
competenţa poate folosi actele îndeplinte sau poate menţine măsurile dispuse.
În cazul declinării pentru necompetenţă teritorială, actele îndeplinite ori
măsurile dispuse se menţin ( art.42 alin.3 . Din regelemenatarea existentă ( art.42
alin.2 ) rezultă că declinarea de competenţă este un act de dezînvestire,
reprezentând totodată şi un act de sesizare pentru organul judiciar nou învestit.
Hotărârea de declinare de competenţă nu este supusă nici un căi de atac.

3.2. Conflictele de competenţă

Pe perioada soluţionării unei cauze pot apărarea situaţii în care mai multe
organe judiciare îşi dispută competenţa soluţionării acesteia. Legiuitorul califică
aceste situaţii drept conflicte de competenţă, modul soluţionării fiind dat de
1
I.Neagu, op.cit.,p.320
19

dispoziţiile art.43 C.proc.pen. Din redactarea art.43alin.(1) rezultă că există


conflict de competenţă atunci când două sau mai multe instanţe se recuonsc
competente să judece aceeaşi cauză ori când acestea îşi declină competenţa. În
primul caz, în care două sau mai multe organe judiciare consideră că sunt
competente să soluţioneze aceeaşi cauză, există un conflict pozitiv de competenţă.
În ce de-al doilea caz, în care două sau mai multe organe judiciare îşi declină
reciproc competenţa există un conflict negativ de competenţă. Indiferent de felul
acestora, conflictele de competenţă pot apărea numai între organele judiciare cu
aceeaşi competenţă funcţională.
Este reglementat şi modul rezolvării acestor conflicte de competenţă.
Atunci când conflictul de competenţă apare între două sau mai multe instanţe,
acesta se rezolvă de instanţa ierarhic superioară comună. Dacă conflictul se iveşte
între o instanţă civilă şi una militară, soluţionarea este de competenţa Curţii
Supreme de Justiţie ( art.45 alin.2). Astfel dacă conflictul a apărut între două
judecătorii pe raza teritorială a aceluiaşi judeţ, se soluţionează de tribunal, ca
instanţă ierarhic superioară comună acelor două instanţe. În cazul în care conflictul
se iveşte între două judecătorii care au însă competenţe în două judeţe diferite,
conflictul se rezolvă de curtea de apl comună. Dacă în cazul respectiv nu există o
curte de apel ierarhic superioară comună, conflictul se soluţionează de instanţa
supremă.
Instanţa ierarhic superioară comună este sesizată în caz de conflict pozitiv,
de către instanţa care s-a declarat cea din urmă competentă, iar în caz de conflict
negativ, de către instanţa care şi-a declarat cea din urmă competenţa. În toate
cazurile, sesizarea se poate face şi de procuror sau de părţi. Până la soluţionarea
conflctului de competenţă judecarea se suspendă. Instanţa care şi-a declinat
competenţa ori s-a declarat competentă cea din urmă ia măsurile şi efectuează
actele ce reclamă urgenţă.
Instanţa ierarhic superioară comună hotărăşte asupra conflictului de
competenţă cu citarea părţilor. Când instanţa sesizată cu soluţionarea conflictului
de competenţă constată că acea cauză este de competenţa altei instanţe decât cele
între care a interveit conflictul şi faţă de care nu este instanţa superioară comună,
trimite dosarul instanţei superioare comune.
Instanţa căreia i s-a trimis cauza prin hotărâre de stabilire a competenţei nu
se mai poate declara necompetentă, afară de cazul în care, în urma noii situaţii de
fapt ce rezultă din completarea cercetării judecătoreşti, se constată că fapta
constituie o infracţiune dată prin lege în competenţa altei instanţe ( art.43 alin 9).
Instanţa căreia i s-a trimis cauza aplică în mod corespunzător dispoziţiile art.42
alin.(2), adică, în cazul în care declinarea a fost determinată de competenţa
materială sau după calitatea persoanei, poate folosi actele îndeplinite şi menţine
măsurile dispuse de instanţa desesizată.
Conflictul de competenţă între doi sau mai mulţi procurori se rezolvă de
către procurorul superior comun acestora. Când conflictul se iveşte între două sau
mai multe organe de cercetare penală, competenţa se stabileşte de către procurorul
20 Cap.I. Competenţa în materie penală

care exercită supravegherea activităţii de cercetare penală a acestor organe. Atunci


când conflictul apare între două organe de cercetare penală a căror activitate este
supravegheată de procurori din parchete cu rază teritorială diferită, conflictul de
competenţă se rezolvă de către procurorul ierarhic superior şi comun procurorilor
care exercită supravegherea organelor de cercetare penală între care s-a ivit
conflictul de competenţă.

3.3. Excepţiile de necompetenţă

Dispoziţiile art.39 C.proc.pen. regelementează regimul aplicării excepţiilor


de necompetenţă invocate în cursul soluţionării cauzelor penale.
Excepţiile de necompetenţă materială şi cea de competenţă după
calitatea persoanei pot fi ridicate în tot cuprinsul procesului penal, până la
pronunţarea hotărârii definitive ( art.39 alin.1). Excepţiile de necompetenţă
teritorială pot fi ridicate numai până la citirea actului de sesizare, în faţa primei
instanţe de judecată ( art. 39 alin.2 ). Din analiza textelor rezultă că regimul juridic
aplicabil excepţiilor diferă după momentul până la care pot fi invocate. În cazul
excepţiei după materie sau după calitatea pesoanei, legiuitorul a stabilit ca moment
până la care poate fi ridicată, pronunţarea hotărârii judecătoreşti definitive, iar
pentru competenţa teritorială, momentul de referinţă este citirea actului de sesizare
în faţa primei instanţe de judecată. De altfel, legiuitorul a fixat şi un moment în
care preşedintele instanţei are obligaţia să întrebe pe procuror şi pe părţi dacă au
de formulat excepţii, acest moment fiind începutul judecăţii. Astfel, potrivit
art.320, pe lângă obligaţiile pe care le are preşedintele instanţei la începutul
judecăţii este şi aceea de a întreba părţile şi pe procuror dacă au de formulat
excepţii, cereri sau propun efectuarea de probe noi. În acest moment, potrivit
rolului activ, instanţa le pune în vedere părţilor posibilitatea invocării excepţiilor
de necompetenţă. După cum se precizează în art.39 alin.final, excepţiile de
necompetenţă pot fi ridicate de procuror, oricare dintre părţi sau puse în
discuţia părţilor din oficiu.

4. Strămutarea cauzelor penale

Temeiul strămutării îl constituie dispoziţiile art.55 C.proc.pen.. Potrivit


prevederilor acestui articol, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie strămută judecarea
unei cauze de la instanţa competentă la o altă instanţă egală în grad, în cazul în
care, apreciind temeinicia motivelor de strămutare, consideră că prin aceasta se
asigură desfăşurarea normală a procesului. Din redactarea textului rezultă că
prin intermediul strămutării o cauză penală este luată din competenţa unei instanţe,
pentru a fi soluţionată de o altă instanţă, egală în grad, motivul fiind condiţiile
necorespunzătoare desfăşurării unei judecăţi normale. Temeinicia motivelor
21

invocate la solicitare strămutării, se apreciează în funcţie de posibilitatea


desfăşurării activităţilor specifice judecării unei cauze penale în condiţii normale.
Strămutarea are drept consecinţă schimbarea competenţei teritoriale, cauza
urmând să fie soluţionată de o altă instanţă, egală în grad.
Cu toate că în dispoziţiile art.55 nu se indică cu exactitate temeiul cererii de
strămutare, totuşi legea regelementează două cazuri de strămutare, cu caracter
special.

Astfel, potrivit art.52 alin.(5) prevede că abţinerea sau recuzarea care priveşte
întreaga instanţă se soluţionează de instanţa ierarhic superioară. Aceasta, în cazul
în care găseşte întemeiată abţinerea sau recuzarea, desemenează, pentru judecarea
cauzei, o instanţă egală în grad cu instanţa în faţa căreia s-a produs abţinerea sau
recuzarea. Al doilea caz de strămutare cu caracter special este reglementată de
art.385 ind.15 pct.2 lit c), potrivit căruia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dacă
admite recursul, când este necesară administrarea de probe, dispune rejudecarea de
către instanţa a cărei hotărâre a fost casată sau, când interesele jusitiţiei o cer, de
către o altă instanţă egală în grad.

4.1. Cererea şi efectele ei

Cererea de strămutare poate fi introdusă de partea interesată, procuror sau


ministrul justiţiei. Cererea se adresează instanţei supreme şi trebuie motivată.
Înscrisurile pe care se sprijină cererea de strămutare se alătură la acesta, când sunt
deţinute de partea care cerere strămutarea. Totodată, legea impune ca, în cazul în
care sunt arestaţi în cauză, în cuprinsul cererii să se facă acestă menţiune. În ceea
ce priveşte efectele cererii, legea prevede că aceasta poate determina suspendarea
judecării cauzei a cărei strămutare se cere.
Suspendarea judecării poate fi dispusă de preşedintele Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie dup ce aceasta a fost învestită. Din analiza textului de lege
rezultă că instanţa, în funcţie de motivele invocate, poate dispune suspendarea,
fiind deci lăsată la aprecierea acesteia oportunitatea luării acestei măsuri.
În cazul în care cererea este însă introdusă de ministrul justiţiei sau
procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţei,
suspendarea operează de drept ( art.56 alin.ultim ). Prin decizia nr.82/2001 a
Curţii Constituţionale1, prevederile art.56 alin.(4) teza întâi referitoare la caracterul
suspensiv al cererii de strămutare formulată de ministrul jusitiţiei au fost declarate
neconstituţionale. S-a motivat că aceste prevederi încalcă principiul separaţiei
puterilor în stat: ministrul justiţiei, ca membru al Guvernului care exercită
1
Publicată în M.Of.nr.239/4.06.2001
22 Cap.I. Competenţa în materie penală

conducerea generală a adminsitraţiei în domeniul justiţiei, nu poate interveni în


actul de jusitiţie, aceasta având semnificaţia unei ingerinţe a executivului în
activitatea autorităţii judecătoreşti. În consecinţă, prin Legea nr.281/2003, aceste
dispoziţii au fost eliminate din cuprinsul art.56 alin.(4).

4.2. Procedura de strămutare

Reglementarea dată de Codul de procedură penală obligă instanţa supremă,


înainte de a trece la judecarea cererii, să obţină anumite informaţii, necesare
soluţionării acesteia. Se prevede obligaţia preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie de a solicita, pentru lămurirea instanţei, de la preşedintele instanţei ierarhic
superioare celei la care se află cauza a cărei strămutare se cere, comunicându-i,
totodată, termenul fixat pentru judecarea cauzei. Când instanţa supremă este
instanţa ierarhic superioară, informaţiile se cer Ministrului Justiţiei. Dacă se
introduce o nouă cerere de stămutare cu privire la aceeaşi cauză, cererea de
informaţii este facultativă ( art.57 lain.ultim ).
Potrivit art.58 alin.(1), preşedintele instanţei ierarhic superioare celei la care
se află cauza ia măsuri pentru încunoştiinţarea părţilor despre introducerea
cererii de strămutare, despre termenul fixat pentru soluţionarea cererii, cu
menţiunea că părţile pot trimite memorii şi se pot prezenta la termenul fixat pentru
soluţionarea cererii. Dacă în cază sunt arestaţi, preşedintele completului are
obligaţia să desemneze un apărător din oficiu.
Şedinţa de judecată în care se soluţionează cererea de stămutare este
secretă ( art.59 alin.1). Când părţile se înfăţişează, se asculă şi concluziile
acestora. Instanţa supremă soluţionează cererea printr-o încheiere, prin care
dispune admiterea sau respingerea, fără arătarea motivelor. În cazul în care găseşte
cererea întemeiată, dispune strămutarea judecării cauzei, hotărând, totodată, în ce
măsură actele îndeplinite în faţa instanţei de la care s-a strămutat cauza se menţin.
Dacă s-a dispus admiterea, instanţa pe rolul căreia se află cauza va fi înştiinţată de
îndată despre admiterea cererii de strămutare. Potrivit art.60 alin.(4), dacă instanţa
la care se află cauza a cărei strămutare se cere a procedat între timp la judecarea
cauzei, hotărârea pronunţată este desfiinţată prin efectul admiterii acesteia. În acest
caz, cererea de stămutare nu a avut ca efect suspendarea judecării cauzei, aceasta
fiind soluţionată, hotărârea judecării fiind definitivă la momentul admiterii cererii.
Strămutarea cauzei nu poate fi cerută din nou, afară de cazul când noua
cerere se întemeiază pe împrejurări necunoscute Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
la soluţionarea cererii anterioare sau ivit după aceea ( art.61 ).

Capitolul II. Măsurile procesuale


23

§ 1. Noţiune. Clasificarea măsurilor procesuale

Pentru normala desfăşurare a procesului penal, pentru ca părţile să-şi


îndeplinească obligaţiile procesuale care le revin, în anumite condiţii, legea
procesuală pune la dispoziţia organelor judiciare o serie de măsuri cu caracter de
constrângere, care grantează îndeplinirea scopului procesului penal astfel cum este
arătat în dispoziţiile art.1.
Măsurile procesuale penale sunt instituţii de constrângere1 ce pot fi
dispuse de organele judiciare penale pentru buna desfăşurare a procesului
penal şi asigurarea realizării obiectului acţiunilor2 exercitate în procesul
penal3. Astfel, pentru a împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la
urmărire penală sau de la judecare ori de la executarea pedepsei, în cauză se pot
dispune una sau mai multe măsuri de prevenţie. De asemenea, pentru garantarea
acordării de despăgubiri civile persoanelor prejudiciate prin infracţiuni, se pot
dispune măsuri asiguratorii.
Măsurile procesuale pot fi clasificate după mai multe criterii4, şi anume:
Din punct de vedere al valorii sociale asupra căreia se îndreaptă, măsurile
procesuale sunt:
- personale-care privesc, de exemplu, persoana inculpatului sau învinuitului,
cum ar fi măsura arestării;
- reale- care privesc bunurile anumitor pesoane ( sechestru, insripţia ipotecară
etc. ).
În funcţie de persoana împotriva căreia se pot lua, deosebim:
- măsuri procesuale care vizează pesoana inculpatului sau învinuitului, cum ar fi
arestarea acestuia, reţinerea, obligaţia de a nu părăsi localitatea;
- măsuri procesuale care vizează şi alte persoane, cum ar fi sechestru instituit
pe bunurile părţii responsabile civilmente;
În funcţie de scopul special urmărit prin luarea măsurilor procesuale,
distingem între:
- măsuri de constângere, cum ar fi arestarea;
- măsuri de ocrotire.
Sub aspectul fazei procesuale în care pot interveni, deosebim:
- măsuri care pot fi luate numai în faza de urmărire penală, cum ar fi măsura
reţinerii;
- măsuri care pot fi luate numai în faza de judecată ( îndepărtarea unor
persoane din sala de şedinţă );

1
În anumite situaţii, măsurile procesuale au un caracter de ocrotire a unor catgorii de persoane conform art.161
2
Acţiunile exercitate în procesul penal au finalităţi distincte, dacă acţiunea penală urmăreşte tragerea la răspundere
penală a inculpatului, acţiunea civilă are ca finalitate dezdăunarea părţilor prejudiciate prin săvârşirea infracţiunii.
3
I.Neagu, op.cit.,p.396.
4
Ibidem, p.397.
24 Cap.I. Competenţa în materie penală

- măsuri care pot fi luate în faza de urmărie penală, cât şi în cursul judecăţii
(arestarea, sechestru etc.).

§ 2. Măsurile preventive

1. Condiţii generale

Măsurile de prevenţie sunt instituţii de drept procesual penal cu caracter de


constrângere, prin care învinuitul sau inculpatul este împiedicat să întreţină
anumite activităţi care s-ar răsfrânge negativ asupra desfăşurării procesului penal
sau asupra atingerii scopului acestuia1.
Potrivit art.136 alin.(1) C.proc.pen., măsurile preventive se iau pentru a se
asigura buna defăşurare a procesului penal sau pentru a împidica sustragerea
învinuitului sau inculpatului de la urmărire penală, de la judecată sau de la
executarea pedepsei.

2. Luarea, înlocuirea, revocarea şi încetarea de drept a măsurilor de


prevenţie

2.1. Luarea măsurilor de prevenţie

a) Condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru luarea măsurilor de prevenţie.


Din economia dispoziţiilor normative rezultă că pentru luarea măsurilor de
prevenţie trebuie îndeplinte cumulativ următoarele condiţii generale:

- există probe sau indicii temeinice1 că învinuitul sau inculpatul a săvârşit o


fapt prevăzută de legea penală;
- cauza să privească o infracţiune pedepsită cu detenţiunea pe viaţă sau cu
închisoare;
- să existe unul din cazurile prevăzute la art.148 lit. a)-i): a) identitatea sau
domiciliul inculpatului nu pot fi stabilite din lipsa datelor necesare; b) infracţiunea
este flagrantă, iar pedeapsa închisorii prevăzută de lege este mai mare de un an;
c) inculpatul a fugit ori s-a ascuns în scopul de a se sustrage de la urmărire sau de
la judecată, ori a făcut pregătiri pentru asemenea acte, precum şi dacă în cursul
judecăţii sunt date că inculpatul urmăreşte să se sustragă de la executarea pedepsei;
d) sunt date suficiente că inculpatul a încercat să zădărnicească aflarea adevărului,
prin influenţarea vreunui martor sau expert, distrugerea ori alterarea mijloacelor
1
Theodoru II,p.194, în I.Neagu, op.cit.,p.398.
1
Potrivit art.143 alin.(3), există indicii temeinice atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea că
persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală a săvârşit fapta.
25

materiale de probă sau prin alte asemenea fapte; e) inculpatul a comis din nou o
infracţiune din datele existente rezultă necesitatea împiedicării săvârşirii unei alte
infracţiuni; f) inculpatul este recidivist2; h) inculpatul a săvârşit o infracţiune
pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă alternativ cu pedeapsa
închisorii sau pedepasa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea
sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică; i) există date sau
indicii suficiente care jusitifică temerea că inculpatul va exercita presiuni asupra
persoanei vătămate sau că va încerca o înţelegere frauduloasă cu acesta.
Măsura reţinerii se ia în cazurile prevăzute în art.148, oricare ar fi limitele
pedepsei cu închisoarea prevăzute de lege pentru fapta săvârşită. Măsura arestării
preventive nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede
alternativ pedeapsa amenzii. În cazurile prevăzute la alin.(1) lit.c) –f) şi i), măsura
arestării inculpatului poate fi luată numai dacă pedeapsa prevăzută de lege este
detenţiunea pe viaţă sau închisoare mai mare de 2 ani.
Subliniem că luarea măsurilor de prevenţie este o facultate la dispoziţia
organelor judiciare, întrunirea condiţiilor neconducând în mod automat la luarea
măsurilor de prevenţie, indiferent de care măsura este vorba.
Alegerea măsurii preventive ce urmează a fi luată se face ţinând cont şi de
criteriile complementare prevăzută de art.136 alin.(8): scopul acesteia, gradul de
pericol social al infracţiunii, sănătatea, vârsta, antecedentele şi alte situaţii privind
persoana faţă de care se ia măsura.

b) Organele judiciare care pot lua măsurile de prevenţie şi actele prin care
pot fi dipsue aceste măsuri. Potivit dispoziţiile art.136 alin.(1), sunt măsuri de
prevenţie: a) reţinerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea ; c) obligarea de a nu
părăsi ţara; d) arestarea preventivă.
Scopul măsurilor preventive poate fi realizat şi prin liberarea provizorie sub
control judiciar sau pe cauţiune. Liberarea provizorie se dipune de instanţa de
judcată.
Măsura reţinerii poate fi luată de organul de cercetare penală sau de
procuror. Măsura obligării de a nu părăsi localitatea şi măsura obligării de a nu
părăsi ţara se pot lua de procuror, în cursul urmăririi penale, sau de instanţa
de judecată, în cursul judecăţii. Măsura arestării preventive poate fi luată doar de
judecător.
Măsurile de prevenţie pot fi dispuse prin: a) ordonanţă, de către organul de
cercetare penală; b) ordonanţă sau rechizitoriu, de către procuror; c) hotărâre
( sentinţă, decizie sau încheiere ), de către instanţa de judecată.
Potrivit art.137, indiferent de măsura preventivă luată trebuie să cuprindă :
fapta care face obiectul învinuirii sau inculpării, textul de lege în care acesta se
încadrează, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, temeiurile
concrete care au determinat luarea măsurii preventive.

2
Lit.g) a art.148 a fost abrogată prin art.I pct.76 din Legea nr.281/2003.
26 Cap.I. Competenţa în materie penală

Când organul de cercetare penală consideră că este că este cazul să ia vreuna


din măsurile preventive, allta decât reţinerea, întocmeşte un referat motivat pe
care îl înaintează procurorului, acesta urmând a se pronunţa după ce a examint
dosarul cauzei. În cazul obligării de a nu părăsi localitatea şi al obligaţiei de a nu
părăsi ţara procurorul are obligaţia să se pronunţe în termen de 24 de ore. În cazul
arestării preventive, când consideră că în interesul urmăririi penale este necesar
arestarea învinuitului, numai după ascultarea acestuia în prezenţa apărătorului
prezintă dosarul cauzei, cu propunerea motivată de luare a măsurii arestării
preventive a învinuitului, preşedintelui instanţei sau judecătorului delegat de
acesta.
Potrivit art.137 ind.1 alin.(1), persoanei reţinute sau arestate i se aduce de
îndată la cunoştinţă motivele reţinerii sau arestării. Învinuirea i se aduce la
cunoştinţă celui arestat, în cel mai scurt termen, în prezenţa unui avocat. De
asemenea, când dispune arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului,
judecătorul încunoştiinţează despre măsura luată, în termen de 24 de ore, un
membru al familiei acestuia ori o altă persoană pe care o desemenează învinuitul
sau inculpatul şi căreia cere să i se facă înştiinţarea. Atât cererea celui reţinut, cât şi
încunoştiinţarea se consemnează într-un proces-verbal. În mod excepţional, dacă
organul de cerecetare penală apreciează că acest lucru ar afecta urmărirea penală, îl
informează pe procuror, care va decide cu privire la înştiinţarea solicitată de
reţinut.

2.2. Înlocuirea, revocarea şi încetarea de drept a măsurilor de prevenţie.

a) Înlocuirea măsurilor de prevenţie. Desfăşurarea procesului penal poate


impune înlocuirea măsurilor de prevenţie luate în cauză cu o altă măsură de
prevenţie. Potrivit art.139 alin.(1), măsura preventivă luată se înlocuieşte cu o altă
măsură de prevenţie când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea
măsurii. În cazul în care măsura preventivă a fost luată în cursul urmăririi penale,
de instanţă sau de procuror, organul de cercetare penală are obligaţia să-l
informeze de îndată pe procuror despre schimbarea sau încetarea temeiurilor care
au motivat luarea măsurii preventive. Astfel, măsura obligării de a nu părăsi
localitate poate fi înlocuită cu oricare dintre celelalte măsuri de prevenţie ( art.145
alin.3) şi, de asemenea, măsura obligării de a nu părăsi ţara. Măsura reţinerii poate
fi înlocuită cu măsura arestării preventive ( art.144 alin.final ). Orice măsură
privativă de libertate poate fi înlocuită cu măsura obligării de a nu părăsi
localitatea1 sau cu măsura obligării de a nu părăsi ţara.
Ordonanţa procurorului prin care acesta se pronunţă asupra înlocuirii
măsurii de prevenţie poate fi contestată prin intermediul plângerii prevăzută în
dispoziţiile art.278. De asemenea, potrivit dispoziţiilor art.140 ind.3, împotriva
încheirerii prin care se dispune, în timpul urmăririi penale, înlocuirea arestării
1
Gh. Dărângă, op.cit., p.22, în I.Neagu, op.cit.,p.403.
27

preventive, învinuitul sau inculpatul şi procurorul pot face recurs la instanţa


superioară în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la
comunicare pentru cei lipsă.
b) Revocarea măsurilor de prevenţie. Cum arătam în cele ce preced, potrivit
art.139 alin.(3), organul de cercetare penală are obligaţia să îl informeze pe
procuror despre schimbarea sau încetarea temeiurilor care au motivat luarea
măsurii. Conform dispoziţiilor art.139 alin.(2), revocarea măsurilor de prevenţie
este activitatea prin care organul care a dispus măsura este obligat să revină
asupra luării acesteia, revocând-o dacă nu mai există vreun temei care să
justifice menţinerea acesteia. Revocarea măsurilor de prevenţie se face la cerere
sau din oficiu.
În cazul în care măsura preventivă a fost luată în cursul urmăririi penale, de
instanţă sau de procuror, organul de cercetare penală are obligaţia să-l informeze
de îndată pe procuror despre schimbarea sau încetarea temeiurilor care au motivat
luarea măsurii preventive.
Când măsura preventive a fost luată, în cursul urmăririi penale, de procuror
sau de instanţă, procurorul, dacă apreciează că informaţiile primite de la organul de
cercetare penală justifică înlocuirea sau revocarea măsurii, dispune acesta ori, după
caz, sesizează instanţa. Procurorul este obligat să sesizeze şi din oficiu instanţa
pentru înlocuirea sau revocarea măsurii preventive luate de către aceasta, când
constată el însuşi că nu mai există temeiurile care au justificat luarea măsurii.
Măsura preventivă se revocă din oficiu şi în cazul în care a fost luată cu
încălcarea prevederilor legale, dispunându-se, în cazul reţinerii şi arestării
preventive, punerea de îndată în libertate a învinuitului sau inculpatului, dacă nu
este arestat în altă cauză. De asemenea, dacă instanţa constată, pe baza unei
experize medico-legale, că cel arestat preventiv suferă de o boală ce nu poate fi
tratată în reţeaua medicală a Direcţiei Generale a Penitenciarelor, dispune, la cerere
sau din oficiu, revocarea măsurii arestării preventive.
Ordonanţa procurorului prin care acesta se pronunţă asupra revocării măsurii
de prevenţie poate fi contestată prin intermediul plângerii prevăzută în dispoziţiile
art.278. De asemenea, potrivit dispoziţiilor art.140 ind.3, împotriva încheierii prin
care se dispune, în timpul urmăririi penale, revocarea arestării preventive
procurorul poate face recurs la instanţa superioară în termen de 24 de ore de la
pronunţare.
Subliniem că, în economia dispoziţiilor procesuale, deşi în principiu
revocarea măsurilor de prevenţie este un atribut al subiectului care le-a dipus, pe
cale de excepţie, revocarea măsurii care a fost dispusă poate aparţine şi altui organ
judiciar decât cel care a luat măsura. Astfel, potrivit at.140 ind. 2 alin.(7), instanţa
de judecată, când consideră că măsura preventivă luată de procuror este ilegală,
dipune revocarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea ori, după caz, a
măsurii obligării de a nu părăsi ţara. De asemenea, procuroul când consideră că
28 Cap.I. Competenţa în materie penală

măsura reţinerii luată de organul de cercetare penală este ilegală dipune revocarea
ei1.

c) Încetarea de drept a măsurilor de prevenţie. Încetarea de drept a


măsurilor de prevenţie este un obstacol legal împotriva menţinerii acestora.
Cazurile în care măsurile preventive încetează de drept sunt prevăzute în
dispoziţiile art.140, după cum urmează: a) măsurile preventive încetează de drept
la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele judiciare;
b) măsurile preventive încetează de drept şi în situaţiile în care a fost dată o soluţie
care absolvă de răspundere penală pe învinuit sau inculpat. În acest sens, potrivit
art.140 alin.(1) lit.b), măsurile de prevenţie încetează de drept în caz de scoatere de
sub urmărire penală, de încetare a urmăririi penale, de încetare a procesului penal
sau de achitare.
Măsura arestării preventive încetează de drept şi atunci când, înainte de
pronunţarea unei hotărâri de condamnare în primă instanţă, durata arestării a atins
jumătatea maximului pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea care face
obiectul învinuirii, fără a se putea depăşi, în cursul urmăririi penale, maximele
prevăzute în art.159 alin.(13), precum şi în celelalte cazuri prevăzute în art.350
alin.(3). Potrivit acestuia, măsura arestării preventive încetează de drept atunci
când instanţa pronunţă: a) o pedeapsă cu închisoarea cel mult egală cu durata
reţinerii şi arestării preventive; b) o pedeapsă cu închisoarea cu suspendarea
condiţionată a executării ori cu suspendarea executării sub supraveghere sau cu
executare la locul de mună; c) amenda; d) o măsură educativă.
În cazurile de încetare de drept a măsurilor preventive, instanţa de judecată,
din oficiu sau la sesizarea procurorului, ori procurorul în cazul reţinerii, din oficiu
sau în urma informării organului de cercetare penală, are obligaţia să dipună
punerea de îndată în liberatate a celui reţinut sau arestat, trimiţând administraţiei
locului de deţinere o copie de pe dispozitivul sau ordonanţa ori un extras
cuprinzând următoarele menţiuni: datele necesare pentru identificarea învinuitului
sau inculpatului, numărul mandatului de arestare, numărul şi data ordonanţei, ale
încheierii sau hotărârii prin care s-a dispus liberarea, precum şi temeiul legal al
liberării.
Ordonanţa procurorului prin care acesta se pronunţă asupra încetării măsurii
de prevenţie poate fi contestată prin intermediul plângerii prevăzute în dispoziţiile
art.278.
Potrivit dispoziţiilor art.140 ind.3, împotiva încheierii prin care se dipune, în
timpul urmăririi penale, încetarea arestării preventive, procurorul poate face recurs
la instanţa superioară în termen de 24 de ore de la pronunţare.

2.3. Căile de atac împotriva actelor prin care se dispune cu privire la luarea,
revocarea sau încetarea de drept a măsurilor de prevenţie.
1
Coform dispoziiţiilor art.140 ind.1 alin.(3).
29

a)Plângerea împotriva ordonanţei organului de cercetare penală sau a


procurorului privind măsura. Potrivit dispoziţiilor art.140 ind.1 împotriva
ordonanţei organului de cerecetare penală sau a procurorului, prin care s-a luat
măsura preventivă a reţinerii se poate face plângere penală, înainte de expirarea
celor 24 de ore de la luarea măsurii. Organul competent să soluţionze plângerea
este procurorul care supraveghează cercetarea penală, iar când ordonanţa este a
procurorului, competent să soluţioneze plângerea este prim-procurorul parchetului
sau, după caz, procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel ori
procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie. În cazul când ordonanţa de reţinere este a prim-procurorului ori a
procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel sau a procurorului
şef de secţie al Parchetului de pe lângă Curtea de Casaţie şi Justiţie, plângerea se
rezolvă de procurorul ierarhic superior.
Procurorul se pronunţă asupra plângerii prin ordonanţă înainte de expirarea
celor 24 de ore de la luarea măsurii reţinerii. Când consideră că măsura reţinerii
este ilegală sau nu se justifică, procurorul dispune revocarea ei.

b) Plângerea împotriva măsurilor de prevenţie luate de procuror. Potrivit


art.140 ind.2 C.proc.pen., învinuitul sau inculpatul poate face plângere împotriva
ordonanţei procurorului prin care se dispune luarea măsurii obligării de a nu părăsi
localitatea ori a măsurii obligării de a nu părăsi ţara. Plângerea se poate face într-
un termen de 3 zile de la luarea măsurii. Organul competent să soluţionte plângere
este instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă.
Procedura de soluţionare a plângerii este următoarea: în primul rând,
plângerea se soluţionează în camera de consliu. Citarea învinuitului sau
inculpatului este obligatorie. Neprezentarea acestuia nu împiedică judecarea
plângerii. Procurorul participă obligatoriu la judecarea plângerii. Dosarul de
urmărire penală este înaintat instanţei în termen de 24 de ore iar plângerea se
soluţionează în termen de 3 zile. Instanţa se pronunţă în aceeaşi zi, prin încheiere,
iar când consideră că măsura preventivă este ilegală sau nu este jusitificată,
instanţa dipune revocarea ei. Plângerea învinuitului sau inculpatului împotriva
ordonanţei procurorului, prin care s-a dispus luarea măsurii preventive nu este
suspensivă de executare. Dosarul se restituie procurorului în termen de 24 de ore
de la soluţionarea plângerii.

c) Calea de atac împotriva încheierii pronunţate de instanţă în cursul urmăririi


penale privind arestatrea preventivă. Potrivit dispoziţiilor art.140 ind.3
C.proc.pen., împotriva încheirerii prin care se dispune revocarea, înlocuirea,
încetarea sau prelungirea arestării preventive, precum şi împotriva încheierii de
respingere a propunerii de arestare preventivă, învinuitul sau inculpatul şi
procurorul pot face recurs la instanţa superioară. Din interpretarea per a contrario
a acestui text rezultă că încheierea prin care nu se dipune – instanţa refuză deci să
30 Cap.I. Competenţa în materie penală

dipună în timpul urmăririi penale – revocarea, înlocuirea sau încetarea arestării


preventive nu este susceptibilă de recurs fiind, deci, definitivă. Termenul de recurs
este de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru
cei lipsă.
Învinuitul sau inculpatul arestat este adus în faţa instanţei şi este ascultat în
prezenţa apărătorului său. În cazul în care acesta se află internat în spital şi din
cauza stării sănătăţii nu poate fi adus în faţa instanţei sau în alte cazuri în care
deplasarea sa nu este posibilă, recursul este examinat în lipsa inculpatului, dar
numai în prezenţa apărătorului, căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii.
Participare procurorului la judecarea recursului este obligatorie. Dosarul este
înaintat instanţei de recurs în termen de 24 de ore, iar recursul se soluţionează în
termen de 48 de ore, în cazul arestării învinuitului, şi 3 zile, în cazul arestării
inculpatului. Instanţa se pronunţă în aceeaşi zi, prin încheiere.
d) Căile de atac împotriva încheierii pronunţate de instanţă în cursul judecăţii
privind măsurile preventive. Potrivit dispoziţiilor art.141 C.proc.pen., încheierea
dată în primă instanţă şi în apel, prin care se dipune luarea, revocarea, înlocuirea,
încetarea sau menţinerea unei măsuri preventive ori prin care se constată încetarea
de drept a arestării preventive, poate fi atacată separat, cu recurs, de procuror sau
de inculpat. Per a contrario, încheierea dată în prima şi în apel prin care nu se
dipune – instanţa refuză, deci, să dipună- revocarea, înlocuirea sau prin care nu se
constată încetarea de drept a măsurii arestării preventive nu este susceptibilă de
recurs fiind, deci, definitivă. Termenul de recurs este de 24 de ore şi curge de la
pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă. Dosarul este
înaintat instanţei de recurs în termen de 24 de ore, iar recursul se judecă în trei zile.
Instanţa de recurs va restitui dosarul primei instanţe în termen de 24 de ore de la
soluţionarea recursului.
Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau
menţinerea unei măsuri preventive ori prin care s-a constatat încetarea de drept a
arestării preventive nu este suspensiv de executare. Per a contrario, recursul
declarat împotriva încheierii prin care nu s-a dispus luarea sau menţinerea unei
măsuri preventive, instanţa refuzând să ia măsura sau nemenţinând-o, este
suspensiv de execuatare.

e) Drepturile proprii şi regimul special pentru minori. Potrivit art.160 ind.f


C.proc.pen., minorilor reţinuţi sau arestaţi preventiv li se asigură, pe lângă
drepturile prevăzute de lege pentru deţinuţii preventiv ce au depăşit 18 ani, drepturi
proprii şi un regim special de detenţie preventivă, în raport cu particularităţile
vârstei lor, astfel încât măsurile privative de libertate luate faţă de minori în scopul
bunei defăşurări a procesului penal ori al împiedicării sustragerii lor de la
umrărirea penală, judecata ori de la executarea pedepsei, să nu prejudicieze
dezvoltarea fizică, psihică sau morală a minorului.
Învinuiţilor sau inculpaţilor minori, reţinuţi ori arestaţi preventiv, li se
asigură, în toate cazurile, asistenţă juridică obligatorie, organele judiciare fiind
31

obligate să ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu dacă minorul nu
şi-a ales unul şi pentru ca acesta să poată lua contact direct cu minorul arestat şi să
comunice cu el.
Atunci când se dispune reţinerea sau arestarea preventivă a unui învinuit sau
inculpat minor, se încunoştiinţează despre aceasta imediat, în cazul reţinerii, şi în
termen de 24 de ore, în cazul arestării, părinţii, tutorele, pesoana în îngrijirea
sau supravegherea căreia se află minorul, alte persoane pe care le desemnează
acesta, iar în caz de arestare, şi serviciul de reintegrare socială a infractorilor şi
de supraveghere a executării sancţiunilor neprivative de liberate de pe lângă
instanţa căreia i-ar reveni să judece în primă instanţă cauza, consemnându-se
acesta într-un proces-verbal.
În timpul reţinerii sau arestării preventive, minorii se ţin separat de majori,
în locuri anume destinate minorilor arestaţi preventiv1.
Respectarea drepturilor şi a regimului special prevăzute de lege pentru
minorii reţinuţi sau arestaţi preventiv este asigurată prin controlul unui judecător
anume desemnat de preşedintele instanţei, prin vizitarea locurilor de detenţie
preventivă de către procuror, precum şi prin controlul altor organisme abilitate de
lege să viziteze deţinuţii prevetiv.

3. Măsurile preventive privite în special

3.1. Reţinera

Reţinerea este măsura privativă de libertate, cu durata ce mai mică, de


cel mult 24 de ore, putând fi dispusă de organul de cercetare penală şi de către
procuror.
Condiţiile care trebuie îndeplinite cumulativ pentru luarea acestei măsuri
sunt , potrivit art.143 alin.(1) şi (2), următoarele: a) să existe probe sau indicii
temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală;
b) legea să prevadă pedeapsa închisorii pentru fapta săvârşită; c) să existe unul din
cazurile prevăzute de art.148, oricare ar fi limitele pedepsei cu închisoarea
prevăzute de lege pentru fapta săvârşită ( art.143 alin.2).
Măsura reţinerii se dispune atât de procuror, cât şi de organul de cercetare
penală, prin ordonanţă. În ordonanţa de reţinere trebuie să se menţioneze ziua şi
ora la care reţinerea a început iar în ordonanţa de punere în libertate, ziua şi ora la
care reţinerea a încetat.
Organul de cercetare penală este obligat să-l încunoştiinţeze, de îndată, pe
procuror despre luarea măsurii reţinerii, iar în cazul în care măsura este luată de
procuror este încunoştinţat conducătorul parchetului din care face parte.

1
De asemenea, potrivit art.142, femeile se ţin separat de bărbaţi.
32 Cap.I. Competenţa în materie penală

Organul de cercetare penală sau, după caz, procurorul, este obligat să aducă
la cunoştinţa învinuitului că are dreptul să-şi angajeze apărător.
De asemenea, i se aduce la cunoştinţă că are dreptul de a nu face nici o declaraţie,
atrăgându-i-se atenţia că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa.
Din durata măsurii reţinerii se deduce timpul cât pesoana a fost privată de
libertate ca urmare a măsurii administrative a conducerii la sediul poliţiei,
prevăzută în art.31 alin.(1) lit.b) din Legea nr.218/2002 privind organizarea şi
funcţionarea Poliţiei Române.
Măsura reţinerii nu este susceptibilă de prelungire decât în cazul minorilor
între 14 şi 16 ani, şi ca atare, în cazul în care este necesară menţinerea stării de
privare de libertate a învinutiului sau inculpatului se poate apela la măsura arestării
preventive. Astfel, când organul de cercetare penală consideră că este necesar a se
lua măsura arestării preventive, înaintează procurorului, în primele 10 ore de la
reţinerea învinuitului, o dată cu încunoştinţarea la care se referă art.143 alin.(1), un
referat motivat. Procurorul, dacă apreciează că sunt întrunite condiţiile prevăzute
de lege pentru luarea măsurii arestării preventive, procedează, înlăuntrul
termenului prevăzut în alin.(1), potrivit art.146. Când măsura reţinerii este luată de
procuror, dacă acesta consideră că este necesar a se lua măsura arestării preventive,
procedează, în termen de 10 ore de la luarea măsurii reţinerii, potrivit art.146.
Legea procesuală conţine dispoziţii speciale cu privire la reţinerea
minorilor. Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art.160 ind.g, în mod cu totul
excepţional, minorul între 14 şi 16 ani, care răspunde penal, poate fi reţinut la
dispoziţia procurorului sau a organului de cercetare penală, cu înştiinţare şi sub
controlul procurorului, pentru o durată ce nu poate depăşi 10 ore, dacă există date
certe că minorul a comis o infracţiune pedepsită de lege cu detenţiunea pe viaţă sau
închisoare de 10 ani ori mai mare. Reţinerea, în acest caz, poate fi prelungită
numai dacă se impune, prin ordonanţă motivată, de procuror, pentru o durată de cel
mult 10 ore.

3.2. Obligaţia de a nu părăsi localitatea

Spre deosebire de reţinere şi arestare care sunt măsuri privative de libertate,


acestă măsură este restrictivă de libertate , făptuitorul neavând posibiliatea să
părăsească localiatea în care locuieşte decât cu încuviinţarea organului care a
dispus măsura.
Potrivit art.145 alin.(1) raportat la art.143 alin.(1) şi art.136 alin.(1)
C.proc.pen., obligarea de a nu părăsi localitatea poate fi dispusă dacă sunt
îndeplinte cumulativ două condiţii: a) sunt probe sau indicii temeinice că
învinuitul sau inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală; b) legea
prevede pentru fapta săvârşită pedeapsa închisorii.
33

Măsura poate fi dispusă de procuror sau de instanţa de judecată. Conform


dispoziţiilor art.145 alin(2), în faza de urmărire penală poate fi dispusă pe o durată
care nu poate depăşi 30 de zile. Măsura obligării de a nu părăsi localitatea poate fi
prelungită în cursul urmăririi penale, în caz de necesitate şi numai motivat.
Prelungirea se dipune de instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în
fond, fiecare prelungire neputând să depăşească 30 de zile. Durata maximă a
măsurii în cursul urmăririi penale este de un an. În mod excepţional, când
pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10 ani ori
mai mare, durata maximă a obligării de a nu părăsi localitatea este de 2 ani. Cum
legea nu precizează durata obligării de a nu părăsi loclaitatea decât pentru faza de
urmărire penală, urmează să concluzionăm că, în faza de judecată, acestă măsură
poate fi luată până la soluţionarea cauzei, fiind deci nelimitată în timp.
Potrivit art.145 alin.(3), nerespectarea măsurii aplicate împotriva
învinuitului sau inculpatului poate genera înlocuirea ei cu o măsură preventivă
privativă de libertate, dacă sunt întrunite condiţiile pentru luarea unei astfel de
măsuri.

3.3. Obligarea de a nu părăsi ţara

Măsura obligării de a nu prăsi ţara este tot o măsură restrictivă de libertate


care constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului, de procuror, în
cursul urmăririi penale, sau de instanţa de judecată în cursul judecăţii, de a
nu părăsi ţara fără încuviinţarea organului care a dispus acestă măsură.
Obligarea de a nu părăsi ţara poate fi dispusă dacă sunt îndeplinite
cumulativ două condiţii : a) sunt probe sau indicii temeinice că învinuitul sau
inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală; b) legea prevede pentru
fapta săvârşită pedeapsa închisorii.
În faza de urmărire penală, măsura poate fi dispusă pe o durată care nu poate
depăşi 30 de zile . Măsura obligării de a nu părăsi ţara poate fi prelungită în cursul
urmării penale, în caz de necesitate şi numai motivat. Prelungirea se dipune de
către instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond, fiecare
prelungire neputând să depăşească 30 de zile.
Durata maximă a măsurii de a nu părăsi ţara în cursul urmăririi penale este de un
an. În mod excepţional, când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă
sau închisoarea de 10 ani ori mai mare, durata maximă a obligării de a nu părăsi
ţara este de 2 ani. În faza de judecată, acestă măsură poate fi luată până la
soluţionarea cauzei, fiind deci nelimitată în timp.
Copia ordonanţei procurorului sau, după caz, a încheierii instanţei, rămasă
definitivă, se comunică, după caz, învinuitului sau inculpatului şi secţiei de poliţie
în a cărei rază teritorială locuieşte acesta, organelor competente să elibereze
paşaportul, precum şi organelor de frontieră.Organele în drept refuză eliberarea
paşaportului sau, după caz, ridică provizoriu paşaportul pe durata măsurii.
34 Cap.I. Competenţa în materie penală

3.4. Arestarea preventivă

3.4.1. Arestarea învinuitului

a) Condiţiile necesare luării măsurii arestării preventive a învinuitului.


Potrivit art.229 C.proc.pen., învinuitul este persoana faţă de care se
efectuează urmărirea penală, cât timp nu a fost pusă în mişcare acţiunea
penală.
Condiţiile care se cer pentru luarea măsurii arestării preventive a
învinuitului sunt următoarele: a) există probe sau indicii temeinice că învinuitul a
săvârşit o faptă prevăzută de legea penal; b) legea prevede pentru infracţiunea
săvârşită pedeapsa închisorii sau detenţiunii pe viaţă; c) există vreunul din cazurile
prevăzute de art.148 ; d) ascultarea învinuitului de către procuror şi de către
judecător.
Subliniem că măsura arestării învinuitului poate fi luată numai după
ascultarea acestuia de către procuror şi de către judecător, afară de cazul când
învinuitul este dispărut, se află în străinătate ori se sustrage de la urmărire sau de la
judecată ori se află în stare de reţinere şi din cauza stării sănătăţii ori din cauză de
forţă majoră sau stare de necesitate nu poate fi adus în faţa judecătorului. În cazul
în care învinuitul este dispărut, se află în străinătate ori se sutrage de la urmărire
sau de la judecată, când mandatul a fost emis fără ascultarea învinuitului, acesta va
fi ascultat imediat ce a fost prins ori s-a prezentat.
Minorul între 14 şi 16 ani nu poate fi arestat preventiv decât dacă pedeapsa
prevăzută de lege pentru fapta care este învinuit este detenţiunea pe viaţă sau
închisoare de 10 ani ori mai mare şi o altă măsură preventivă nu este sufucientă.
Măsura arestării preventive a învinuitului este atributul exclusiv al
instanţei de judecată.

b)Arestarea învinuitului în faza de urmărire penală. În faza de urmărire


penală, subiectul abilitat de lege să sesizeze instanţa pentru luarea măsurii este
procurorul. Precizăm că organul de cercetare penală nu intră în contact direct cu
instanţa, ci prin intermediul procurorului, Astfel, potrivit dipoziţiilor art.146 alin.
(1), procurorul, din oficiu sau la sesizarea organului de cercetare penală, când
consideră că în intersul urmăririi penale este necesară arestarea învinuitului, numai
după ascultarea acestuia în prezenţa apărătorului, prezintă dosarul cauzei, cu
propunerea motivată de luare a măsurii arestării preventive a învinuitului,
preşedintelui instanţei sau judecătorului delegat de acesta.
Instanţa competentă este instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece
cauza în fond sau instanţa corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de
detenţie. La prezentarea dosarului de către procuror, preşedintele instanţei sau
35

judecătorul delegat de acesta fixează ziua şi ora de soluţionare a propunerii de


arestare prevenitivă, până la expirarea celor 24 de ore de reţinere, în cazul în care
învinutiul este reţinut. Ziua şi ora se comunică atât apărătorului ales sau numit din
oficiu, cât şi procurorului, acesta din urmă fiind obligat să asigure prezenţa în faţa
judecătorului a învinuitului reţinut. Propunerea de arestare prevenitivă se
soluţionează în camera de consiliu de un singur judecător, indiferent de natura
infracţiunii. Învinuitul este adus în faţa judecătorului şi va fi asistat de apărător. În
cazul în care învinuitul se află în stare de reţinere, şi din cauza stării sănătăţii ori
din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate nu poate fi adus în faţa
judecătorului, propunerea de arestare va fi examinată în lipsa învinuitului, în
prezenţa apărătorului, căruia i de dă cuvântul pentru a formula concluzii.
Participarea procurorului este obligatorie.
După ascultarea învinuitului, judecătorul, de îndată, admite sau respinge
propunerea de arestare preventivă, prin încheiere motivată. Dacă sunt întrunite
condiţiile luării măsurii judecătorul dispune, pin încheiere, arestarea preventivă a
învinuitului, arătând în concret temeiurile care justifică luarea măsurii arestării
peventive şi emite, de urgenţă, mandatul de arestare a învinuitului. Împotriva
încheierii se poate face recurs în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei
prezenţi, şi de la comunicare pentru cei lipsă.
c)Durata măsurii. Durata măsurii arestării preventive a învinuitului nu poate
depăşi 10 zile. Durat arestării învinuitului minor este de cel mult 3 zile.

c)Arestarea învinuitului la instanţa de judecată. Învinuitul poate apărea în


faţa instanţei de judecată în cazul acţiunilor directe, infracţiunilor de audienţă1 şi în
cazul extinderii procesului penal cu privire la alte persoane ( art.337 )2. Astfel,
potrivit art.299 alin.(2), în cazul infracţiunilor de audienţă, instanţa, dacă este
cazul, poate dispune arestarea preventivă a învinuitului, iar preşedintele emite un
mandat de arestare a acestuia. Despre luarea acestei măsuri se face menţiune în
încheierea de şedinţă. Cel învinuit este trimis de îndată procurorului, împreună cu
procesul-verbal de constatare a infracţiunii de audienţă şi cu mandatul de arestare.
De asemenea, în art.338 se arată că în cazurile de trimitere a cauzei la procuror,
potrivit art.3373, instanţa dipsune asupra măsurilor preventive cu privire la
persoanele în privinţa cărora s-a dipus restituirea sau trimitera cauzei la procuror.
Restituirea sau trimiterea cauzei la procuror se face printr-o sentinţă de
dezînvestire4, act procesual prin care se dispune şi arestarea învinuitului.

1
Prin infracţiune de audienţă se înţelege infracţiunea comisă în faţa completului de judecată, indiferent dacă acesta
se află în sala de şedinţă sau la locul unde, potrivit art.228, se desfăşoară judecata ori în timpul unei cercetări la faţa
locului , potrivit art.129 alin.(4) ( Dongoroz III, p.234 ).
2
În cursul judecăţii, când se descoperă date cu privire la participarea şi a unei alte persoane la săvârşirea faptei
prevăzută de legea penală de către o altă persoană, dar în legătură cu fapta inculpatului, procurorul poate cere
extinderea procesului penal la acea persoană.
3
În art.337 alin.(2) se arată că, în cazul în care instanţa găseşte întemeiată cererea procurorului, o admite şi
procedează potrivit art.336; în art.336 alin.(1) lit.b) se prevede posibilitatea restituirii cauzei la procuror.
4
Potrivit art.311 alin.(1), hotărârea prin care instanţa se dezînveşteşte fără a soluţiona cauza se numeşte “ sentinţă”.
36 Cap.I. Competenţa în materie penală

Potrivit art.147, când instanţa a dispus arestarea învinuitului, preşedintele


completului de judecată emite mandatul de arestare a învinuitului. Învinuitul este
trimis de îndată procurorului, împreună cu mandatul de arestare al cărui conţinut
este identic cu cel al mandatului emis de procuror.

3.4.2. Arestarea inculpatului.

a)Consideraţii preliminarii. Inculpatul este persoana împotriva căreia s-a


pus în mişcare acţiunea penală ( art.23 ). Măsura arestării inculpatului, prin
durata ei, de 30 de zile şi, de asemenea, prin posibiliatea de prelungirii ei este cea
mai aspră dintre măsurile de prevenţie privative de liberate. Reglementarea
acestei măsuri procesuale este cuprinsă în art.148-160 ind.h.

b) Condiţiile necesare luării măsurii arestării preventive a inculpatului.


Condiţiile care se cer pentru luarea măsurii arestării preventive a inculpatului sunt
următoarele : a) exsită probe sau indicii temeinice că incuplatul a săvârşit o faptă
prevăzută de legea penală; b) legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa
închisoirii sau a detenţiunii pe viaţă; c) există vreunul din cazurile prevăzute de
art.148. În cazurile prevăzute la lit. c) – f) şi i) măsura arestării inculpatului poate fi
luată numai dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau
închisoare mai mare de 2 ani; d) asultarea inculpatului de către procuror şi de
judecător.
Măsura arestării inculpatului poate fi luată numai după ascultarea acestuia
de către procuror şi de către judecător, afară de cazul când inculpatul este dispărut,
se află în străinătate ori se sutrage de la urmăriea penală ori din cauză de forţă
majoră sau în stare reţinere şi din cauza stării sănătăţii ori din cauză de forţă
majoră sau stare de necesitate nu poate fi adus în faţa judecătorului. În cazul în
care inculpatul este dispărut, se află în străinătate ori se sutrage de la urmărire sau
de la judecată, când mandatul a fost emis fără ascultarea inculpatului, acesta va fi
ascultat imdeiat ce a fost prins ori s-a prezentat.
Minorul între 14 şi 16 ani nu poate fi arestat preventiv decât dacă pedeapsa
prevăzută de lege pentru fapta de care este învinuit este detenţiunea pe viaţă sau
închisoarea de 10 ani sau mai mare şi o altă măsură preventivă nu este suficientă.
Subliniem că îndeplinirea condiţiilor privind arestarea inculpatului nu atrage
obligaţia organelor juidiciare de a dipune luarea acestei măsuri.
c) Arestarea inculpatului în faza de urmărire penală. În faza de urmărire
penală, subiectul abilitat de lege să sesizeze instanţa pentru luare măsurii este,ca şi
în cazul învinuitului, procurorul , organul de cercetare penală neavând contact
direct cu instanţa, ci prin intermediul procurorului.
Potrivit dispoziţiilor art.149 ind.1, procurorul, din oficiu sau la sesizarea
organului de cercetare penală, dacă sunt îndeplinitecondiţiile luării măsurii, când
37

consideră că în interesul urmăririi penale este neceară arestarea inculpatului, numai


după ascultarea acestuia în prezenţa apărătorului, prezintă dosarul cauzei, cu
propunerea motivată de luare a măsurii arestării preventive a inculpatului,
preşedintelui instanţei sau judecătorului delegat de acesta.
Instanţa competentă este instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece
cauza în fond sau instanţa corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de
detenţie. Cu ocazia prezentării dosarului de către procuror, preşedintele instanţei
sau judecătorul delegat de aceasta fixează ziua şi ora de soluţionare a propunerii de
arestare preventivă, până la expirarea mandatului de arestare preventivă a
învinuitului devenit inculpat sau, dacă acesta este reţinut, până la expirarea celor
24 de ore de reţinere. Ziua şi ora se comunică atât apărătorului ales sau numit din
oficiu, cât şi procurorului, acesta din urmă fiind obligat să asigure prezenţa în faţa
judecătorului a inculpatului arestat sau reţinut.
Propunerea de arestarea preventivă se soluţionează în camera de consliu de
un singur judecător, indiferent de natura infracţiunii. Inculpatul este adus în faţa
judecătorului şi va fi asistat de apărător. În cazul în care inculpatul se află înstare
de reţinere, şi din cauza stării sănătăţii ori din cauză de forţă majoră sau stare de
necesitate nu poate fi adus în faţa judecătorului, propunerea de arestare va fi
examinată în lipsa inculpatului, în prezenţa apărătorului, căruia i de dă cuvântul
pentru a formula concluzii. Participarea procurorului este obligatorie.
Judecătorul admite sau respinge propunerea de arestare preventivă prin
încheire motivată. În cazul în care sunt întrunite condiţiile luării măsurii,
judecătorul dispune, prin închieiere, arestarea preventivă a inculpatului, arătând
temeiurile care jusitifică luarea măsurii arestării preventive şi emite, de urrgenţă,
mandatul de arestare preventivă a inculpatului. Arestarea preventivă a inculpatului
se dipune înainte de expirarea duratei arestării învinuitului. Mandatul de arestare a
învinuitului încetează la data emiterii mandatului de arestare a inculpatului.
Împotriva încheirii se poate face recurs, în termen de 24 de ore de la pronunţare,
pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lispă.

d) Mandatul de arestare. Actul procesual prin care judecătorul dipune


măsura arestării inculpatului este încheirea. Acestui act procesual îi corespunde un
act procedural care este mandatul de arestare.
Astfel, aşa cum arătam anterior, după întocmirea hotărârii prin care s-a dipus
arestarea inculpatului, judecătorul emite de îndată mandat de arestare. Dacă prin
aceeaşi hotărâre s-a dispus arestarea mai multor inculpaţi, se emite mandat de
arestare separat pentru fiecare dintre ei.
Potrivit dipoziţiilor art.151 C.porc.pen., mandatul de arestare trebuie să
cuprindă, pe lângă datele privitoare la persoana inculpatului, prevăzute de art.70,
la care se adaugă codul numeric personal, instanţa care a dispus luarea măsurii
arestării inculpatului; data şi locul emiterii; numele, prenumele şi calitatea
persoanei care a emis mandatul de arestare; arătarea faptei ce formează obeictul
inculpării şi denumirea infracţiunii; încadrarea juridică a faptei şi pedeapsa
38 Cap.I. Competenţa în materie penală

prevăzută de lege; temeiurile concrete care determină arestarea; ordinul de a fi


arestat inculpatul; indicarea locului unde urmează a fi deţinut ce arestat; semnătura
judecătorului.
Mandatul de arestare este emis în trei exemplare. Când mandatul de arestare
a fost emis după ascultarea inculpatului, judecătorul care a emis mandatul
înmânează un exemplar al mandatului persoanei arestate iar un alt exemplar îl
trimite organului de poliţie pentru a fi predat la locul de deţinere o dată cu
arestatul.
Când măsura arestării a fost dipusă în lipsa inculpatului, mandatul emis se
înaintează în dublu exemplar organului de poliţie, pentru executare. Organul de
poliţie procedează la arestarea persoanei arătate în mandat, căreia îi predă un
exemplar al mandatului şi o conduce la judecătorul care a emis mandatul pentru a
fi ascultat. Judecătorul procedează la ascultarea inculpatului, iar dacă acesta ridică
obiecţii care necesită o rezolvare urgentă, fixează de îndată termen de judecată.
Potrivit dispoziţiilor art.153, dacă cel arestat ridică obiecţii în contra
executării mandatului numai în ceea ce priveşte identitatea, este condus în faţa
instanţei locului unde a fost găsit, care, dacă este necesar, cere relaţii judecătorului
care a emis mandatul. Până la rezolvarea obiecţiilor, instanţa, dacă apreciează că
nu există pericol de dispariţie, dispune punerea în liberatate a persoanei împotirva
căreia s-a executat mandatul. Dacă instanţa constată că persoana adusă nu este
arătată în mandat, o pune imediat în libertate, iar dacă constată că obiecţiunile sunt
nefondate, dispune executarea mandatului, arestatul fiind condus la judecătorul
care a emis mandatul pentru a fi ascultat.Când persoana prevăzută în mandat nu a
fost găsită, organul însărcinat cu executarea încheie un preces-verbal, prin care
constată acesta şi înştiinţează organul judiciar care a emis mandatul, precum şi
organele competente pentru darea în urmărire.

e) Durata arestării inculpatului în faza de urmărire penală. Potrivit


dipoziţiilor art.149 C.proc.pen., durata arestării inculpatului major în cursul
urmăririi penale nu poate depăşi 30 de zile. Arestarea inculpatului major poate fi
prelungită de judecător fiecare prelungire neputând depăşi 30 de zile. Durata totală
a arestării preventive în cursul urmăririi penale nu poate depăşi un termen
rezonabil, şi nu mai mult de 180 de zile.
Durata arestării inculpatului minor între 14 şi 16 ani, este în cursul
urmăririi penale de cel mult 15 zile. Prelungirea acestei măsuri în cursul urmăririi
penale sau menţinerea ei în cursul judecăţii nu poate fi dispusă decât în mod
excepţional. Arestarea preventivă a minorului în cursul urmăririi penale nu poate
să depăşească, în total, un termen rezonabil şi mai mult de 60 de zile, fiecare
prelungire neputând depăşi 15 zile. În mod excepţional,când pedeapsa prevăzută de
lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 20 de ani sau mai mare, arestarea
preventivă a inculpatului minor între 14 şi 16 ani în cursul urmăririi penale poate fi
prelungită până la 180 de zile.
39

Inculpatul minor mai mare de 16 ani poate fi arestat prevenitiv în cursul


urmăririi penale pe o durată de cel mult 20 de zile. Durata măsurii prevenitive
poate fi prelungită în cursul urmăririi penale, de fiecare dată cu 20 de zile.
Arestarea preventivă a inculpatului minor în cursul urmăririi penale nu poate să
depăşească, în total, un termen rezonabil şi nu mai mare de 90 de zile. În mod
excepţional, când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau
închisoarea de 10 ani ori mai mare, arestarea preventivă a inculpatului minor în
cursul urmăririi penale poate fi prelungită până la 180 de zile.
Arestarea preventivă nu poate fi dispusă decât pentru zilele care au rămas
după scăderea din 30 de zile, respectiv din 15 zile pentru minorul între 14 şi 16 ani,
sau din 20 de zile pentru minorul mai mare de 16 ani, a perioadei în care a fost
anterior reţinut sau arestat. Termenul curge de la data emiterii mandatului, când
arestarea a fost dipusă după ascultarea inculpatului, iar în cazul când arestarea a
fost dipusă în lipsa acestuia, termenul curge de la data punerii în executare a
mandatului de arestare.
Când o cauză este trecută pentru continuarea urmăririi penale de la un organ
de urmărire la altul, mandatul de arestare emis anterior rămâne valabil.

f)Arestarea inculpatului în cursul judecăţii. Potrivit dipoziţiilor art.160 ind.a


C.proc.pen., arestarea preventivă a inculpatului poate fi dispusă în cursul judecăţii,
prin încheiere motivată, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art.143 şi
există vreunul dintre cazurile prevăzute de art.148. Încheierea poate fi atacată
separat cu recurs. Termenul de recurs este de 24 de ore şi curge de la pronunţare,
pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă. Dosarul va fi înaintat
instanţei de recurs în termen de 24 de ore iar recursul se judecă în 3 zile. Recursul
declarat împotriva încheirii prin care s-a dispus arestarea nu este suspensiv de
executare.
După întocmirea hotărârii prin care s-a dispus arestarea inculpatului,
judecătorul emite de îndată mandatul de arestare. Dacă prin aceeaşi hotărâre s-a
dispus arestarea mai multor inculpaţi, se emite mandat de arestare separat pentru
fiecare dintre ei. Conţinutul mandatului de arestare şi executare lui sunt cele
examinate în subsecţiunea precedentă.
Faţă de inculpatul care a mai fost anterior arestat în aceeaşi cauză, în cursul
urmăririi penale sau al judecăţii, se poate dipune din nou acestă măsură, dacă au
intervenit elemente noi care fac necesară privarea sa de libertate.

g) Prelungirea arestării inculpatului în faza de urmărire penală. Potrivit


art.155 alin.(1) C.porc.pen., arestarea inculpatului dipsusă de instanţă poate fi
prelungită, în cursul urmăririi penale, motivat, dacă temeiurile care au determinat
arestarea iniţială impun în continuare privarea de liberatate sau există temeiuri noi
care să jusitifice privarea de liberatate. Instanţa competentă să dispună
prelungirea arestării este, potrivit art.155 alin.(2), aceea căreia i-ar reveni
40 Cap.I. Competenţa în materie penală

competenţa să judece cauza în fond sau instanţa corespunzătoare în a cărei


circumscripţie se află locul de deţinere.
Conform art.156, prelungirea duratei arestării preventive în faza de urmărire
penală se dispune pe baza propunerii motivate a organului care efectuează
urmărirea penală. Propunera organului de cercetare penală este avizată de
procurorul care exercită supravegherea. Acesta, dacă apreciează că nu este cazul ca
inculpatul să fie pus în libertate, sesizează, cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea
duratei arestării, instanţa competentă1. Propunerea de prelungire a arestării se
anexează la adresa de sesizare a instanţei. În cuprinsul adresei se pot arăta şi alte
motive care jusitifică prelungirea arestării decât cele cuprinse în propunere. Dacă
în cauză sunt mai mulţi arestaţi, pentru care măsura arestării preventive expiră la
date diferite, sesizarea instanţei în vederea prelungirii arestării se va face
concomitent pentru toţi. Termenul de 5 zile prevăzut de art.156 va fi raportat la
expirarea duratei arestării care se epuizează la termenul cel mai apropriat.
Potirvit art.159 alin.(1), dosarul cauzei va fi depus de procuror, o dată cu
sesizarea instanţei, cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării
preventive şi va putea fi consultat de apărător. Propunerea de prelungire a arestării
preventive se soluţionează în camera de consiliu, de un singur judecător ,
indiferent de natura infracţiunii. Inculpatul este adus în faţa instanţei şi va fi asistat
de apărător. În cazul în care inculpatul arestat se află internat în spital şi din cauza
stării sănătăţii nu poate fi adus în faţa instanţei sau alte cazuri deosebite în care
deplasarea sa nu poate fi adus în faţa instanţei sau în alte cazuri deosebite în care
deplasarea sa nu este posibilă, propunerea va fi examinată în lipsa inculpatului, dar
numai în prezenţa apărătorului, căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii.
Participarea procurorului este obligatorie.
În cazul în care instanţa acordă prelungirea, acesta nu va putea depăşi 30 de
zile. Instanţa soluţionează propunerea şi se pronunţă asupra prelungirii arestării
preventive, în termen de 24 de ore de la primirea dosarului, şi comunică încheierea
celor lipsă de la judecată în acelaşi termen.
Închierea prin care s-a hotărât asupra prlungirii arestării poate fi atacată cu
recurs de procuror sau de inculpat în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru
cei prezenţi, sau de la comunicare, pentru cei lipsă. Recursul se soluţionează
înainte de expirarea duratei arestării preventive. Recursul declarat împotriva
încheierii prin care s-a dispus prelungirea arestării preventive nu este suspensiv de
executare. Inculpatul este adus la judecarea recursului.
Măsura dispusă de instanţă se comunică administraţiei locului de deţinere,
care este obligată să o aducă la cunoştinţa inculpatului.
Dacă încheirea primei instanţe care se pronunţă asupra prelungirii arestării
preventive nu este atactă cu recurs, instanţa este obligată să restituie dosarul
procurorului în termen de 24 de ore de la expirarea termenului de recurs.
1
Cu privire la natura juridică a termenelor de 8 zile şi de 5 zile, prevăzute în art.156, au fost exrpimate două
opinii:într-o primă opinie se consideră că sunt termene peremptorii, alţi autori considerându-le termene de
recomandare. Apreciem că nerespectarea termenului de 5 zile atrage sancţiunea nulităţii absolute, consacrată, ca
drept comun, în art.197 alin.(2), iar nu pe cea a nulităţii relative ( I.Neagu, op.cit., p.421-422 ).
41

Art.159 alin.final prevede posibilitatea instanţei de a acorda şi alte


prelungiri, fiecare neputând depăşi 30 de zile.

b) Menţinerea arestării inculpatului în faza de judecată. Când procurorul


dispune, prin rechizitoriu, trimiterea în judecată a inculpatului aflat în stare de
arest, dosarul se înaintează instanţei competente cu cel puţin 5 zile înainte de
expirarea mandatului de arestare sau, după caz, a duratei pentru care a fost dipusă
prelungirea arestării.
Instanţa este datoare să verifice din oficiu, în camera de consiliu, legalitatea
şi temeinicia arestării preventive, înainte de expirarea duratei arestării prevenitive.
În cazul în care constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au
încetat sau că nu există temeiuri noi care să jusitifice privarea de liberatate, dipune,
prin încheire, revocarea arestării preventive şi punerea de îndată în libertate a
inculpatului. Când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestare
impus în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care jusitifică
privarea de liberatate, instanţa menţine, prin încheiere motivată, arestarea
preventivă. În tot cursul judecăţii, instanţa verifică periodic, potrivit procedurii
mai sus arătate, legalitatea şi temeinicia arestării preventive. În cazul inculpatului
minor între 14 şi 16 ani verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive se
efectuează în cursul judecăţii periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile. Verificarea
legalităţii şi temeiniciei arestării preventive a inculpatului minor mai mare de 16
ani în cursul judecăţii se efectuează peiodic, dar nu mai târziu de 40 de zile, iar în
cazul inculpatului major, acestă perioadicitate nu poate fi mai mare de 60 de zile.
Încheirea astfel pronunţată poate fi atacată cu recurs.

4. Liberarea provizorie

4.1. Condiţii preliminare

Liberarea provizorie a fost reintrodusă în legea română în urma modificării


Codului de procedură penală prin Legea nr.32/1992. Liberarea provizorie sub
control judiciar se dispune, atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii,
de instanţa de judecată.
Liberarea provizorie presupune menţinerea împrejurărilor legale care
permite arestarea, instanţa, apreciind însă că prelungirea stării de arest nu mai
apare necesară, liberarea devenind posibilă sub rezerva respectării anumitor
condiţii. Liberarea provizorie este lăsată la aprecierea organului judiciar, având
caracter facultativ.
Liberarea provizorie se prezintă în două modalităţi: a) liberare aprovizorie
sub control judiciar şi b) liberarea provizorie pe cauţiune.

4.2. Liberarea provizorie sub control judiciar


42 Cap.I. Competenţa în materie penală

Dispoziţiile art.160 ind.2 C.proc.pen. cuprind atât condiţiile ce trebuie


realizate pentru a dispune liberarea provizorie, cât şi obligaţii care se pot impune
inculpatului pe durata luării acestei măsuri procesuale, obligaţii care, prin controlul
respectării lor de către organele judiciare, configurează conţinutului măsurii:
Codiţiile dipunerii liberării provizorii sub control judiciar :
a) cauza să privească o infracţiune săvârşită din culpă sau o infracţiune
intenţionată pedepsită cu pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 12 ani ( art.160 ind.2
alin.1);
b) învinuitul sau inculpatul să nu fie recidivist şi să nu existe date din care să
rezulte necesitatea de a-l împiedica să săvârşească alte infracţiuni sau date că fiind
pus în liberatate acesta va încera să zădărnicească aflarea adevărului prin
influenţarea unor martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă
sau prin alte asemenea acte;
Condiţiile trebuie îndeplinte cumulativ.
În cazul liberării provizori sub control judiciar, instanţa poate stabili anumite
obligaţii ale inculpatului pe durata liberării, obligaţii care configurează de fapt
controlul judiciar. Potrivit art.160 ind.2 alin.(3), inculpatul trebuie să respecte una
sau mai multe dintre obligaţiile:
a) să nu depăşească limita teritorială fixată decât în condiţiile, stabilite de
organul judiciar;
b) să comunice organului judiciar orice schimare de domicliul sau reşedinţă;
c) să nu meargă în locuri anume stabilite;
c) să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanţa de
judecată, ori de câte ori este chemat;
e) să nu intre în legătură cu anumite persoane deteminate;
f) să nu conducă nici un anumit sau anumite autovehicule;
3 h) să nu exercite o profesie de natura aceleia de care s-a folosit la săvârşirea
faptei.
Potrivit art.160 ind.2b, controlul modului în care învinuitul sau inculpatul
respectă obligaţiile stabilite de instanţă revine judecătorului delegat cu executarea,
precum şi procurorului şi organului de poliţie. Controlul judiciar institui de instanţă
poate fi oricând modificat sau ridicat de acesta, în total sau în parte, pentru motive
temeinicie.

4.3. Liberarea provizorie pe cauţiune

a) Condiţiile liberării. Condiţiile prevăzute de lege pentru a se putea dispune


acestă măsură sunt aceleaşi ca şi în cazul liberării provizorii sub control judiciar:
- cauza să preivească o infracţiune săvârşită din culpă sau o infracţiune
intenţionată pedepsită cu pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 12 ani ( art.160 ind.1
alin.1 ).
43

- învinuitul sau inculpatul să nu fie recidivist şi să existe date din care rezultă
necesitatea de a-l împiedica să săvârşească alte infracţiuni sau date ca fiind pus în
libertate acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea
unor martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte
asemenea fapte.
Condiţiile trebuie îndeplinite cumulativ.
În ceea ce priveşte conduita inculpatului pe durata liberării provizorii pe
cauţiune, art.160 ind.4 alin.(2) prevede că inculpatul este obligat:
a) să se prezinte la chemarea organelor judiciare;
b) să comunice orice schimbarea de domicliu sau de reşedinţă;
d) să respecte obligaţiile prevăzute în art.160 ind.2 alin.(3), pe care instanţa
le dispune.

b) Cauţiunea. Cauţiunea este suma de bani pe care trebuie să o depună


inculpatului cu scopul de a se garanta respecta de către acesta a obligaţiilor ce
îi revin pe timpul liberării provizorii ( art.160 ind.5 alin.1 ).
Potirvit art.160 ind.5 alin.(2)1, cuantumul cauţiunii este de cel puţin
10.000.000 lei. Suma ce reprezintă cauţiunea se consemnează pe numele
inculpatului şi la dispoziţia organului care a stabilit cauţiunea.
În dispoziţiile art.160 ind.5 alin.(4) sunt arătate situaţiile în care cauţiunea
se restituie, situaţii ce pot fi împărţite în două categorii:
a) cazuri în care se impune rămânerea în detenţie a inculpatului;
b) cazuri în care măsura arestării preventive încetează de drept sau poate fi
revocată şi, în consecinţă, încetează şi măsura liberării provizorii pe cauţiune.
Din prima categorie fac parte cazurile prevăzute de art.160 ind.5 alin.(4)
lit.a) , e) şi f):
- art.160 ind.5 alin.(4) lit.a) prevede că se restituie cauţiunea când se revocă
liberarea provizorie, fiindcă se descoperă fapte sau împrejurări care nu au fost
cunoscute la data admiterii cererii de liberare provizorie şi care jusitifică arestarea
inculpatului;
- art.160 ind.5 alin.(4) lit. e) prevede că se restituie cauţiunea când se
dispune condamnarea inculpatului la pedeapsa închisorii;
- art.169 ind.5 alin.(4) lit.f) prevede că se restituie cauţiunea când cererea de
eliberare provizorie a fost respinsă în cazul în care nu mai sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute de lege, când cerea este neîntemeiată sau când acesta a fost
făcută de către o altă persoană şi nu a fost însuşită de învinuit sau inculpat.
Cea de-a doua categorie de cazuri în care se restituie cauţiunea cuprinde
ipotezele în care măsura arestării inculpatului poate fi revocată sau încetează de
drept cu efecte implicite asupra încetării liberării provizorii pe cauţiune. Aceste
cazuri sunt prevăzute de art.160 ind.5 alin.(4) lit.b), c) şi d), şi anume:

1
Acestă dispoziţie legală a fost modificată prin Legea nr.169/2002.
44 Cap.I. Competenţa în materie penală

-lit.b), când se constată de către procuror prin ordonanţă, iar de către instanţă
prin încheire, că nu mai există temeiurile care au justificat măsura arestării
preventive;
- lit.c), când se dispune scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi
penale, achitarea sau încetarea procesului penal;
- lit.d), când se pronunţă pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii cu
suspendarea condiţionată a executării pedepsei sau cu suspendarea executării sunt
supraveghere sau cu executare la locul de muncă1.
În cazul de la lit.b), măsura arestării inculpatului se revocă potrivit art.139
alin.(2)1 şi, pe cale de consecinţă, liberarea provizorie pe cauţiune încetează de
drept.
În cazurile de la lit.c) şi d), măsura arestării inculpatului încetează de drept2.
De asemenea, potrivit art.140 alin.(2) ( ultima ipoteză), raportat la art.350 alin.(3)
lit.b) şi c), arestarea inculpatului încetează de drept când instanţa pronunţă
pedeapsa amenzii sau o pedeapsaă cu închisoarea, cu suspendarea executării, cu
suspendarea executării sub supraveghere sau executarea la locul de muncă.
Cauţiune nu se restituie, potrivit art.160 ind.5 alin.(5), în cazul
condamnării inculpatului la pedeapsa închisorii, când liberarea provizorie s-a
revocat potrivit art.160 ind.5 alin.(5), în cazul condamnării inculpatului la
pedeapsa închisorii, când liberarea provizorie s-a revocat potrivit dispoziţiilor
art.160 ind.10 alin.(1) lit.b), adică atunci când:
- inculpatul nu îşi îndeplineşte cu rea-credinţă obligaţiile ce îi revin potrivit
art.160 ind.2 alin.(3)3 şi art.160 ind.4 alin.(2)4;
- inculpatul încearcă să zădărnicească aflarea adevărului;
- inculpatul săvârşeşete, din nou, cu intenţie, o infracţiune pentru care este
urmărit sau judecat.

4.4. Procedura de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune

a) Titularii cererii de liberare provizorie. Legea prevede posibilitatea ca


cererea să poată fi făcută de inculpat sau de o paletă largă de substituiţie
procesuali. În acest sens, în art.160 ind.6 alin.(1) se arată că cererea poate fi făcută
de inculpat, soţul acestuia şi rudele apropiate.

1
A se vedea şi C.S.J. , s.pen., dec.nr.1741/1993, în Buletinul jurisprudenţei. Culegere de decizii pe anul 1993, Ed.
Continent XXI, Bucureşti, 1994, p.200-201.
1
Potrivit art.139 alin.(2), când nu mai există vreun temei care să jutifice menţinerea măsurii arestării preventive,
acesta trebuie revocată, din oficiu sau la cerere.
2
Potrivit art.140 alin.(1) lit.b), măsurile preventive încetează de drept în caz de scoatere de sub urnărire penală, de
încetare a urmăririi penale sau de încetare a procesului penal sau de achtare.
3
În acest text de lege sunt arătate obligaţiile ce revin inculpatului în cazul liberării provizorii sub control judiciar.
4
Obligaţia de a se prezenta la chemarea organelor judiciare şi la obligaţia de a comunica orice schimbare de
domiciliu sau reşedinţă.
45

c)Intervalul de timp în care poate fi făcută cererea de liberare provizorie.


Potrivit art.160 ind.6 alin.(1), cererea poate fi făcută în cursul urmăririi penale sau
al judecăţii. Cererea de liberare provizorie poate fi făcută şi în cazul reluării
urmăririi penale, când dosarul a fost restituit de prima instanţă în vederea refacerii
sau completării urmăririi penale ( art.332 şi art.333 ), deoarece şi în acest cazuri
procesul se află în faza de urmărire penală.
De asemenenea, cererea de liberare provizorie mai poate fi făcută şi atunci
când instanţa de apel desfiinţează sentinţa şi dispune restituirea cauzei procurorului
pentru a lua măsuri în vederea completării urmăririi penale ( art.380 ), respectiv
când instanţa de recurs casează şi dispune restituirea cauzei procurorului pentru
aceeaşi raţiune.

c) Conţinutul cererii de liberare provizorie pe cauţiune. Potrivit


dispoziţiilor art.160 ind.6 alin.(2), cererea trebuie să cuprindă numele, prenumele,
domiciliul şi calitatea persoanei care o face, precum şi menţiunea cunoaşterii
dispoziţiilor legii privitoare la cazurile de revocare a liberării provizorii. În cazul
liberării provizorii pe cauţiune, cererea trebuie să cuprindă şi obligaţia depunerii
cauţiunii şi menţiunii cunoaşterii dispoziţiile legii privind cazurile de nerestituire a
cauţiunii.

d)Instanţa competentă să rezolve cererea de liberare provizorie. Legiuitorul


menţine o simetrie între organele care pot dispune măsura arestării preventive a
inculpatului şi organele care sunt abiliatate să dispună asupra liberării provizorii. În
art.160 ind.6 se arată că rezolvarea cererii, în cursul urmăririi penale, revine
instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond, iar în cursul
judecăţii, instanţei sesizate cu judecarea cauzei.
Potrivit art.160 ind.6 alin.(5) se arată că rezolvarea cererii, în cursul
urmăririi penale, revine instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în
fond, ia în cursul judecăţii, instanţei sesizate cu judecarea cauzei.
Potrivit art.160 ind.6 alin(5), cererea depusă la organul de cerecetare penală
ori la administraţia locului de deţinere se înaintează, în termen de 24 de ore,
procurorului sau instanţei competente, după cum cauza se află în curs de urmărire
penală sau de judecată.

e) Activitatea desfăşurată de către organul competent privind rezolvarea


cererii de liberare provizorie. Potrivit art.160 ind.7 alin.(1), insatnţa are obligaţia
să analizeze conţinutul cererii pentru a observa dacă sunt cuprinse menţiunile
prevăzute în art.160 ind.6 alin.(2) şi (3) şi, dacă este cazul, să ia măsuri pentru
completarea acesteia. Când cererea este depusă la instanţă înaintea termenului de
judecată, obligaţia verificării acesteia revine preşedintelui instanţei, care
procedează şi la încunoştiinţarea petiţionarului despre termenul de judecată a
cererii. Acestă precizare a legii conduce la concluzia că cererea făcută la termenul
de judecată sau la termenele ulterioare este verifictaă sub aspectul conţinutul ei de
46 Cap.I. Competenţa în materie penală

către completul de judecată căruia i-a fost repartizată spre soluţionare cauza penală
în care se face cererea.
Un alt asepect care trebuie să stea în atenţia organului competent este acela
al însuşirii cererii de către inculpat, în cazul în care aceasta a fost făcută de unul
din substituiţii procesulai indicaţi în art.160 ind.6 alin.(1).
Potrivit art.160 ind.8 alin.(1), cererea se examinează în regim de urgenţă,
impus de starea de arest în care se află inculpatul. Instanţa verifică îndeplinirea
condiţiilor prevăzute de lege pentru admisibilitatea în principiu a cererii, condiţii
prevăzute în art.160 ind.2 alin.(1) şi (2)1 şi respectiv, art. 160 ind.42.
În cazul cererii de liberare provizorie pe cauţiune, dacă instanţa constată că
sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, stabileşte cuantumul cauţiunii şi
încunoştiinţează despre acestă persoana care a făcut cererea. După depunerea
dovezii de consemnare a cauţiunii, instanţa admite în principiu cererea, fixând
termenul pentru soluţionare. Dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi
dovada de consemnare a cauţiunii nu a fost depusă, cererea se repsinge.
Instanţa soluţionează cererea după ascultarea inculpatului şi a concluziilor
apărătorului acestuia, precum şi ale procurorului ( art.160 ind.8 alin.1).
Soluţionarea cererii se face de către instanţă prin încheiere.
Când sunt îndeplinite condiţiile impuse de lege şi cererea este întemieată,
instanţa admite cererea de liberare provizorie şi dispune punerea în libertate
provizoire a inculpatului. Încheierea intanţei trebuie să cuprindă şi obligaţiile
stabilite ce urmează a fi respectate de inculpat. Potrivit art.160 ind.8 alin.(4), o
copie de pe dispozitivul încheierii rămase definitive ori un extras al acesteia se
trimite administraţia locului de deţinere, adminstraţia locului de deţinere fiind
obligată să ia măsuri pentru punerea de îndată în libertate a învinuitului sau
inculpatului. O copie de pe dispozitivul încheierii rămasă definitive ori un extras al
acesteia se trimite şi organului de poliţie în a cărui rază teritorială locuieşte
inculpatul. Persoanele interesate se încunoştiinţează.
Instanţa de judecată respinge cererea de liberare provizorie când nu sunt
îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, când este neîntemeiată sau când a fost
făcută de unul din substituiţii procesuali şi nu a foat însuşită de inculpat. În
procedura de rezolvare a cererii de liberare provizorie soluţia dată de instanţă nu
este definitivă, încheierea instanţei fiind supusă recursului.
Subliniem că procedura recursului prevăzută în cele ce urmează este cea
incidentă în cazul recursului împotriva încheirii prin care s-a admis cererea de
liberare provizorie, în cazul încheierii prin care s-a modificat sau s-a ridicat
controlul judiciar sau în cazul încheierii prin care s-a dispus revocarea liberării
provizorii.
Termenul de recurs este de 24 de ore şi curge de la pronunţare, pentru cei
prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă. Dosarul va fi înaintat instanţei de
recurs în termen de 24 de ore. Recursul se judecă în termen de 2 zile. Recursul se
1
În ipoteza liberării provizorii sub control judiciar.
2
În ipoteza liberării provizorii pe cauţiune.
47

va soluţiona în camera de consiliu. Învinuitul sau inculpatul este adus la judecarea


recursului. Participarea procurorului este obligatorie. Instanţa se pronunţă în
aceeaşi zi asupra admiterii sau respingerii recursului. Recursul împotriva încheirii
prin care s-a respins cererea de liberare provizoire nu este suspensiv de
executare. Dosarul se restituie în termen de 24 de ore de la soluţionarea recursului.

f)Revocarea liberării provizorii. Revocarea liberării provizorii se deosebeşte


de revocarea măsurilor de prevenţie, prevăzute de art.139 alin.(2). Revocarea
liberării provizorii duce la pierderea stării de liberatate şi la arestarea inculpatului1.
Potrivit art.160 ind.10 alin.(1), liberarea provizorie poate fi revocată dacă:
- se descoperă fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la data admiterii
cererii de liberare provizorie şi care jusitifică arestarea învinuitului sau
inculpatului ( se descoperă, de exemplu, că inculpatul este recidivist);
- învinuitul sau inculpatul nu îndeplineşte, cu rea-credinţă, obligaţiile ce îi
revin potrivit art.160 ind.2 alin.(3)2 şi art.160 ind. 4 alin.(2)3 sau încearcă să
zădărnicească aflarea adevărului ori săvârşeşte din nou, cu intenţie, o infracţiune
pentru care este urmărit sau judecat.
Deşi în lege nu se arată care sunt titularii cererii de revocare, apreciem că
aceştia pot fi procurorul sau instanţa , care se poate sesiza din oficiu şi oricare
parte din proces.
Revocarea liberării provizorii se dipune de instanţă, prin încheiere , cu
ascultarea învinuitului sau inculpatului asistat de apărător. Revocarea se dispune şi
în lipsa învinuitului sau inculpatului, când acesta, fără motive temeinice, nu se
prezintă la chemarea făcută. În caz de revocare a liberării provizroii, instanţa
dispune arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului şi emite un nou
mandat de arestare. Împotriva încheierii instanţei prin care s-a dipsu revocarea
liberării provizorii se poate face recurs.

§ 3. Măsurile de ocrotire şi siguranţă

1.Luarea măsurilor de ocrotire

Măsurile de ocrotire se iau cu privire la alte persoane decât învinuit sau


inculpat. Potirvit art.161 C.proc.pen., atunci când măsura reţinerii sau arestării
preventive a fost luată faţă de un învinuit sau un inculpat în a cărui ocrotire se afă
un minor, o persoană pusă sub interdicţie, o personaă căreia i s-a instiuit curatela
ori o personaă care din cauza vârstei, bolii sau altei cauze are nevoie de ajutor,
trebuie să fie înştiinţată autoritatea competentă în vederea lurăii măsurior de

1
N.Volonciu, op.cit.,p.433.
2
În cazul în care s-a dispus liberarea provizorie sub control judiciar.
3
În cazul în care s-a dispus liberarea provizorie pe cauţiune.
48 Cap.I. Competenţa în materie penală

ocrotire. Potirvit art.162 alin.(5), măsurile de ocrotire se vor lua şi în cazul în care
s-a dispus internarea medicală.
Luarea măsurilor de ocrotire presupune existenaţa cumulativă a două
condiţii:
a) în grija învinuitului sau inculpatului se află persoane care au nevoie de
ocrotire;
c) în lipsa învinuitului sau inculpatului, care urmează să fie privat de
liberatate, aceste persoane ar rămâne fără nici o ocrotire.
Măsurile de ocrotire se iau pe perioada cât durează măsura de prevenţie care
le-a determinat. În consecinţă, când reţinerea sau arestarea, încetează de drept sau
se dipune liberarea provizorie a inculpatului, organul judiciar înştiinţează
autoritatea competentă în vederea ridicării măsurii de ocrtotire iar persoana ocrotită
trece din nou în grija celui pus în libertate1.

2.Luarea măsurilor de siguranţă în timpul desfăşurării procesuslui penal

2.1. Condiţiile în care pot fi luate măsurile de siguranţă.

Potrivit art.162 alin.(1), ori de câte ori, în cursul procesului penal, instanţa
de judecată, din oficiu sau la sesizarea procurorului, constată că învinuitul sau
inculpatul se află într-una din situaţiile arătate în art.1132 sau 1141 C.pen., dispune
luarea în mod provizoriu a măsurii de siguranţă corespunzătoare.Măsurile de
siguranţă care devin, potrivit legii, măsuri procesuale sunt obligarea la tratament
medical şi internarea medicală.
Din conţinutul art.162 alin.(1) C.proc. pen. coroborat cu art.113 şi 114
C.pen. rezultă că pentru luarea celor două măsuri de siguranţă se cer a fi îndeplinite
cumulativ două condiţii:
- starea de boală sau intoxicare cronică ( prin acool, stupefiante etc.),
- existenţa pericolului pentru societate.
În cazul internării medicale trebuie să se constate şi îndeplinirea unei
condiţii speciale; iresponsbilitatea făptuitorului cauzată de o boală minatală sau
toxică2.
Nu pot fi luate măsurile de siguranţă prevăzute în art.113 şi 114 C.pen. în
cazul în care procurorul dispune neînceperea urmăririi penale conform art.228 alin.
(4) C.proc.pen., deoarece, potrivit art.162 alin.(1), acestea pot fi luate în cursul
1
N.Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea generală, vol.I, ed.a III-a revăzută şi adăugită, Ed.Paideia,
Bucureşti,p.440.
2
Potrivit art.113 C.pen.,dacă făptuitorul, din cauza unei beţi sau a intoxicării cronice prin alcool, stupefiante sau alte
asemenea substanţe, prezintă pericol pentru societate, el poate fi obligat a se prezenta în mod regulat la tratament
medical până la însănătoşire.
1
Potrivit art.114 C.pen., când făptuitorul este bolnav mintal ori toxicoman şi se află într-o stare care prezintă pericol
pentru societate, se puate lua măsura internării într-un institut medical de specialitate până la însănătoşire.
2
Potrivit art.39 din Legea nr.487/2002 a sănătăţii mintale, “ persoanele internate în spitalul de psihiatrie ca urmar a
pliăcării unot măsuri medicale de siguranţă prevăzute de Codul penal primesc asistenţă medicală şi îngrijire de
sănătate mintală disponibile, conform prvederilor legii ”.
49

procesului penal. În cadrul actelor premergătoare urmăririi penale nu pot fi luate


măsuri procesuale3.

2.2. Procedura luării măsurilor de siguranţă

Potrivit art.162 alin.(1), instanţa dispune luarea măsurilor de siguranţă,


numai după ascultarea învinuitului ori inculpatului şi în prezenţa apărătorului şi
procurorului. Instanţa ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire a internării
provizorii şi sesizează comisia medicală competentă să avizeze internarea
bolnavilor mintali şi toxicomani periculoşi.
Măsura internării provizorii durează până la confirmarea ei de instanţa
de judecată. Confirmarea se face pe baza avizului comisiei medicale.
Chiar dacă urmărirea penală s-a terminat printr-o ordonanţă de scoatere de
sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, procurorul trebuie să
sesizeze instanţa, atunci când este cazul, pentru transformarea măsurii provizorii
într-o măsură definitivă.
Măsura internării medicale poate fi dispusă şi în cursul judecăţii, dacă sunt
începlinite condiţiile prevăzute în art.114 alin.(1). În aceste dispoziţii se arată că
măsura se ia până la însănătoşirea făptuitorului, de unde concluzia că legea leagă
luarea măsurii de starea sănătătţii făptuitorului şi nu de soluţia ce s-ar putea
pronunţa în cursul procesului penal.
În dispoziţiile finale ale art.162 se arată că hotărârea instanţei de judecată
prina care s-a confirmat măsura internării poate fi atacată separat cu recurs, dar
recursul nu suspendă executarea. Considerăm că acestă prevedere a legii este
aplicabilă şi în cazul în care instanţa a dispus luarea măsurii de siguranţă a
internării medicale.

§ 4. Măsurile asigurătorii, restituirea lucururilor


şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii faptei

1. Măsurile asigurătorii

1.1. Noţiune, importanţă şi funcţii

Măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale cu careacter real care au ca


efect indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile care aparţin învinuitului sau
inculpatului şi părţii responsabile civilmente, în vederea acoperiirii despăgubirilor
civile şi a executării amenzii1.
3
I.Neagu, Drept procesual penal, Ed. Academiei, Bucureşti, 1988,p.396.
1
I.Neagu, op.cit.,p.433.
50 Cap.I. Competenţa în materie penală

În faza de urmărire penală, măsura se ia de procuror, iar în faza de judecată


se dipune de instanţă. Aplicarea măsurii nu este condiţionată de punerea în mişcare
a acţiunii penale2.
Prin efectul lor, măsurile asiguratorii garantează executarea obligaţiilor de
oridin partimonial ce decurg din rezolvarea acţiunii penale şi a acţiunii civile în
cadrul procesului penal3.
Pentru luarea măsurilor asigurătorii privind despăgubirile civile legea
prevede următoarele condiţii1:
- să existe o pagubă;
- paguba să fie produsă prin infracţiune;
- cu privire la infracţiune să exsite un proces penal;
- să existe parte civilă2.
Pentru luarea măsurilor asigurătorii privind executarea amenzii nu se cer
întrunite aceleaşi condiţii ca pentru măsurile care asigură despăgubirile civile, fiind
suficientă numai îndeplinirea următoarelor condiţii3:
- să fie săvârşită o infracţiune pentru care legea penală prevede pedeapsa
amnezii;
- desfăşurarea unui proces penal în legătură cu infracţiunea respectivă.
Bunurile asupra cărora sunt instituite măsurile asigurătorii sunt
indisponibilizate, în sensul că cel care le are în proprietate pierde atributul
dispoziţiei, ia când bunurile sechestrate trebuie ridiciate în mod obligatoriu
( art.165 alin.2) chiar şi pe cel al folosinţei.
Aşa cum rezultă din însăşi denumirea lor, aceste măsuri procesuale au o
funcţionalitate asigurătorie, nu reparatorie.

1.2. Bunurile asupra cărora se pot lua măsuri asigurătorii

Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei se pot lua, potrivit


art.163 alin.(2), asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului şi ale persoanei
responsabilă civilmente, până la concurenţa valorii probabile a pagubei. Măsurile
asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se iau, potrivit
art.163 alin.(3), numai asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului, deoarece
răspunderea penală este personală şi, în vederea executării acestei pedepse, nu pot
fi indisponibilizate decât bunurile celui ce urmează să fie tras la răspundere penală.

2
N.Volonciu, Tratat de procedură penală.Partea generală,vol.I, ed. aIII-a revăzută şi adăugită, Ed.Paideia, Bucureşti,
p.442.
3
I.Neagu,op.cit.,p.443.
1
S.Kahane, op.cit.p.166; a se vedea şi V.Pop, Măsura ridicării de obiecte şi măsura aigurătorie a sechestrului, în
R.R.D. nr.1/1995.
2
Ultima condiţie nu este necesară în cazul când acţiunea civilă se exercită din oficiu, potrivit art.117 C.proc.pen.,
fără ca cel vătămat să se constituie parte civilă.
3
N.Volonciu, op.cit.,p.447.
51

În art.163 alin.(4) se arată că nu pot fi sechestrate bunurile care aparţin unei


unităţi din cele la care se referă art.145 C.pen. , precum şi cele exceptate de
lege. Acestea din urmă sunt cele indicate în dispoziţiile art.406-409 C.proc.civ.

1.3. Pocedura de luare a măsurilor aşigurătorii în general

În principiu, potrivit art.163 alin.(5), luarea măsurilor asigurătorii în vederea


reparării pagubei este facultativă, acestea putând fi cerute de către partea civilă
sau luate din oficiu de către organele judiciare.
Prin excepţie, art.163 alin.(6) arată că luarea măsurilor asigurătorii este
obligatorie în cazul în care cel vătămăt este o persoană lispistă de capacitate de
execiţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă.

1.4. Organele care aduc la îndeplinire măsurile asigurătorii

Potrivit art.164 alin.(1), ordonanţa de luare a măsurii asigurătorii se aduce la


îndeplinire de organul de urmărire penală care a dispus măsura.
Măsura asigurătorie luată de instanţă se aduce la îndeplinire de executorul
judecătoresc.
Potrivit art.164 alin.(3), măsurile asigurătorii dispuse de procuror sau de
instanaţa de judecată pot fi aduse la îndeplinire şi prin organele proprii de
executare ale unităţii păgubite, în cazul în care acesta este una din cele la care se
referă art.145 C.pen.
În cauzele penale în care urmărirea penală se efectuează de procuror, acesta
poate dispune că măsura asigurătorie să fie adusă la îndeplinire de către secretarul
parchetului.

1.5. Procedura de luare a măsurilor asigurătorii privite în special

a) Sechestrul penal propriu-zis. În vederea indisponibilizării bunurilor,


organul care procedează la aplicarea sechestrului este obligat să identifice şi să
evalueze bunurile sechestrate, putând recurge, în caz de necesitate, şi la experţi. De
regulă, bunurile sechestrate rămân în posesia celui căruia îi aparţin, cu obligaţia
ca acesta să nu le greveze sau înstrăineze. În cazul în care există pericol de
înstrăinare, bunurile mobile sechestrate vor fi puse sub sigiliu sau ridicate,
putându-se numi un custode.
Există anumite categorii de bunuri care, în cazul în care sunt sechestrate, vor
fi ridicate în mod obligatoriu. Portivit art.165 alin.(2) şi (3), vor fi ridicate în
mod obligatoriu. Potrivit art.165 alin.(2) şi (3), vor fi ridicate obligatoriu dacă
sunt sechestrate, următoarele categorii de bunuri:
52 Cap.I. Competenţa în materie penală

- bunurile perisabile, care se predau unităţilor comerciale cu capital


majoritar de stat, potrivit profitului activităţii, care sunt obligaţii să le primească şi
să le valorifice de îndată;
- mijloacele de plată străine, metalele sau pietrele preţioase, ori obiectele
confecţionare cu acestea se predau, în cel mult 48 de ore de la ridicare, la cea mai
apropiată bancă; în cazul în care obiectele sunt necesare urmăririi penale,
depunerea se face ulterior, dar nu mai târziu de 48 de ore la rezolvarea cauzei de
procuror după terminarea urmăririi penale;
- titlurile de valoare interne, obiectele de artă sau muzeu şi colecţii de
evaloare, care se predau spre păstrare instiuţiilor de speciliatate.
Sumele de bani, ridicate ca atare, precum şi cele provenite din valorificarea
bunurilor perisabile se consemnează, după caz, pe numele învinuitului, inculpatului
sau părţii responsabile civilmente, la dispoziţia organului care a dispus insitiuirea
sechestrului, căuia i se dă recipisa de consemnare a sumei în termen de cel multe
trei zile de la ridicarea banilor ori valorificarea bunurilor.
După ce organul care aduce la îndeplinire măsura a identificat şi evaluat
bunurile sechestrate, încheie un preces-verbal în care arată activităţile efectuate,
descriind amănunţit bunurile sechestrate, cu indicarea valorilor. În proces-verbal se
arată bunurile exceptate de lege de la urmărire găsite la persoana căreia i s-a aplicat
sechestrul. Se consemnează obiecţiile părţilor sau altor persoane interesate.
Un exemplar al procesului-verbal se lasă persoanei căreia i s-a aplicat
sechestrul iar, celor cu care locuieşte sau unui vecin. În cazul când o parte din
bunurile sau totalitatea lor a fost predată unui custode, se lasă acestuia o copie de
pe procesul-verbal. Un exemplar se înaintează şi organului care a dispus luarea
măsurii asigurătorii, în termen de 24 de ore de la încheirea procesului-verbal.

b) Proprierea. Poprirea reprezintă o măsură asigurătorie şi în acelaşi timp o


procedură larg folosită pentru urmărirea sumelor de bani.
Potrivit art.167, sumele de bani datorate cu orice titlu învinuitului,
inculpatului sau părţii responsabile civilmente de către o a treia persoană ori de
către cel păgubit sunt proprite în mâinile acestora şi în limitele prevăzute de lege,
de la data primirii actului prin care se înfiinţează sechestrul. Aceste sume vor fi
consemnate de debitor, dup caz, la dispoziţia organului care a dispus proprirea sau
a organului de executare în termen de cinci zile de la scadenţă, recipisele urmând
a fi predate aceluiaşi organ în termen de 24 de ore de la consemnare.
c) Inscripţia ipotecară. Inscripţia ipotecară este o formă specială a
sechestrului, aplicabilă în cazul bunurilor imobile. Determinarea sferei
bunurilor imobile care fac obiectul ei se face ţinându-se cont de dipoziţiile art.448-
571 C.proc.civ. şi de cele ale art.462-471 C.civ. Art.488-571 C.proc.civ. vizează
atât imobilele prin natura lor, cât şi imobilele prin destinaţie, conform art.462-471
C.civ.1
1
I.Neagu, op.cit.,p.449.
53

Potrivit art.166 alin.final, în cazul inscripţiei ipotecare, organul care a dispus


instituirea măsurii cererea organului competent luarea inscripţiei ipotecare asupra
bunurilor sechestrate, anexând copii de pe actul prin care s-a dispus sechestrul şi
un exemplar al procesului-verbal de sechestru întocmit.
Inscripţia ipotecară are ca efect indisponibilizarea bunului imobil cu
privire la care a fost dispusă măsura. Întrega procedură a inscripţiei ipotecare se
subsumează Legii nr.7/1996 privind publicitatea imobiliară2.

d)Contestarea măsurii asigurătorii. Potirvit art.168 alin.(1), în contra


măsurii asigurătorii luate şi a modului de aducere la îndeplinire a acesteia,
învinuitul sau inculpatul, partea responsabilă civilmente, precum şi orice altă
persoană interestată se pot plânge procurorului sau instanţei de judecată, în orice
fază a procesului.
Plângerea poate, deci, privi:
- actul procesul prin care a fost dispusă măsura ( ordonanţă sau încheiere );
- actul procedural prin care a fost adusă la îndeplinire măsura asigurătorie.
Plângerea împotriva ordonanţei prin care au fost luate măsurile asigurătorii
în cursul urmării penale sau împotriva modului de aducere la îndeplinire a acestor
măsuri în cursul umrăririi penale poate fi adresată:
- până la sesizarea instanţei de judecată, organul de cercetare penală care a
dispus măsurile sau procurorului care supraveghează cercetarea penală;
- după sesizarea instanţei de judecată, instanţei învestite cu soluţionarea
cauzei penale.
În cazul în care măsurile asigurătorii au fost luate de instanţă, hotărârea
acesteia poate fi atacată separat cu recurs. Recursul nu suspendă executarea
hotărârii pronunţate.
Împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii si poate
face şi contestaţie potrivit legii civile, conform art.168 alin.final, dacă:

- procesul penal a fost definitiv soluţionat;


- nu s-a făcut plângere împotriva aducerii la îndeplinire a măsurii.
Pentru introducerea contestaţiei trebuie îndeplinite cumulativ ambele
condiţii1. În acestă situaţie, actul procesual prin care au fost dispuse măsurile nu
mai poate fi contestat2.

2. Restituirea lucurilor şi restabilirea situaţiei anterioare

2
Ibidem,p.450.
1
N.Volonciu, op.cit.,p.444.
2
I.Neagu,op.cit.,p.451.
54 Cap.I. Competenţa în materie penală

Considerate măsuri de reparaţie imediată3, restituirea lucrurilor şi


restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii pot fi folosite ca măsuri
procesuale penale. Ele sunt, potrivit art.14 alin.(3) C.proc.pen., modalităţi de
reparare în natură a prejudiciului material cauzat prin infracţiune.

2.1. Restituirea lucurilor

Restituirea lucurilor este privită ca o modalitate de reparare în natură a


pagubelor produse prin infracţiune, prioritară faţă de celelalte modalităţi de
reparare a pagubei, dar ea poate fi anticipată prin restituirea lucurilor înainte de
rezolvarea definitivă a acţiunii civile în cadrul procesului penal4.
Potrivit art.169, lucurile pot fi restituite numai dacă sunt îndeplinite
cumulativ următoarele condiţii:
- lucrurile ridicate de la învinuit sau inculpat sau de la orice personă care le-a
primit spre a le păstra sunt proprietatea persoanei vătămate ori au fost luate pe
nedrept din posesia sau detenţia sa;
- restituirea lucrilor să nu stingherească aflarea adevărului şi just soluţionare
a cauzei.
Restituirea lucrurilor se poate dispune de procuror prin rezoluţie sau de
instanţa de judecată prin încheire, arătând celui căruia i-au fost restituite că are
obligaţia să le păstreze până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti
pronunţate în cauza penală respectivă.
Orice personaă care pretinde un drept asupra bunurilor ridicate pot cere, pe
cale unei contestaţii, stabilirea acestui drept şi restituirea lucurilor.

2.2. Restabilirea situaţiei anterioare

Potrivit art.170 C.proc.pen., procurorul sau instanţa de judecată poate lua


măsuri de restabilire a situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii când schimbarea
acestei situaţii a rezultat în mod vădit din comiterea infracţiunii, iar
restabilirea este posibilă.
Luarea acestei măsuri procesuale este posibilă numai în cazul anumitori
infracţiuni, care prin natura lor permit sau impun restabilirea situaţiei anterioare
săvârşirii lor. Astfel, poate fi vorba de restabilirea situaţiei anterioare în
următoarele cazuri:
- infracţiunea de nerespectare a hotărârii judecătoreşti, în modalitate
prevăzută de art.271 alin.(2) C.pen.1 Când se poate dispune reintegrarea în
locuinţei a cărei posesie fost pierdută ca urmare a nerespectării hotărârii

3
Dongoroz I,p.342.
4
I.Neagu,op.cit.,p.452.
1
Împiedicarea unei persoane de a folosi o locuinţă ori o parte dintr-o locuinţă sau imobil, deţinute în baza unei
hotărâri judecătoreşti, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amenda.
55

judecătoreşti, instanţa trebuie să dispună restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii


infracţiunii, prin îndepărtarea din locuinţă a inculpatului care a ocupat, abuziv:
- tulburarea de posesie;
- abandonul de familie.
Restabilirea situaţiei anterioare are caracter provizoriu, definitivarea făcându-
se prin hotărârea care soluţionează cauza penală2. Persoanele lezate prin restabilire
pot folosi calea plângerii.

Capitolul III. Actele procesuale şi procedurale comune.

§ 1. Actele procesuale şi actele procedurale

1. Noţiunea de act prcesula şi de acr procedural

Dosarele penale sunt constituite din înscrisuri judiciare în care se constată


existenţa actelor procedurale1 sau actelor procesuale2, ca manifestări de voină ale
organelor judiciare şi ale părţilor legate de rezolvarea cauzelor penale3.
Actele procesuale sunt definite, în literatura de specialitate, ca manifestări
de voinţă prin care organele judiciare şi părţile din proces dispun, în limitele
drepturilor lor, cu privire la desfăşurarea procesului penal4. Astfel, potrivit art.132
alin.(2), punerea în mişcare a acţiunii penale, luarea măsurilor preventive,
încuviinţarea de probatorii sunt acte procesuale.
Actele procedurale sunt mijloace prin intermediul cărora se aduc la
îndeplinire sarcinile ce decurg din actele şi măsurile procesuale5. Actul procedural
relevă modul în care trebuie să se îndeplinească dispoziţie cuprinsă în actul
procesual6. Potrivit art.132 alin.(1), sunt acte procedurale, între altele, ascultarea
unui martor, cercetarea la faţa locului şi ridicare de obiecte.
În cazul citării, actul procesual îl constituie dispoziţia de citare iar actul
procedural este citaţia însoţită de întreaga prcedură prin care se realizează
înştiinţarea subiectului care urmează să fie prezent la activitatea ce se defăşoară în
faţa organelor judiciare.
2
I.Neagu,op.cit.,p.450.
1
Glasson, A.Tissier, Traite theoretque et d’organisation judiciare, de competence et de procedure civile, tom. II,
Sirey, Paris, 1936,p.292, în I.Neagu, Tratat de procedură penală, p.455.
2
V.Manzini, Trattato di diritto procesuale penale, vol.III, Torino, 1931-1932, p.292, în I.Neagu,op.cit.,p.455.
3
I.Neagu,op.cit.,p.456.
4
Theodoru II, p.229-230,în I.Neagu,op.cit.,p.455.
5
Dongororz I,p.346, în I.Neagu,op.cit.,p.455
6
Pop III,p.3, în I.Neagu,op.cit.,p.455.
56 Cap.I. Competenţa în materie penală

În cazul arestării inculpatului, actul procesual- încheirea instanţei – este


executat prin intermediul unui act procedural, şi anume mandatul de arestare. Actul
procesual prin care se dispune percheziţia ( închieierea motivată a instanţei ) poate
fi realizat prin efectuarea percheziţiei propriu-zise1.

2. Actele procesuale şi procedurale comune

2.1 Citaţia

a) Noţiune şi importanţă. În conformitate cu dispoziţiile art.175 C.proc.pen.,


chemarea unei persoane în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei de
judecată se realizează prin intermediul citării. În economia normativă procesual
penală, pe lângă citare sunt prevăzute şi alte modalităţi de chemare a persoanelor
pentru a participa la activităţile ocazionate de desfăşurarea instrucţiei penale, cum ar
fi, spre exemplu, încunoştiinţarea sau chemarea, dar acestea au un caracter de
excepţie.
Citarea, ca modalitate de asigurare a prezenţei părţilor sau a altor persoane la
activitatea procesuală, se face, de regulă, din oficiu. Citarea poate fi, însă, şi
facultativă, fiind lăsată la aprecierea organelor judiciare ( art.481 alin.1, art.496 )
sau la aprecierea părţilor.

b) Conţinutul citaţiei. Citaţia are formă scrisă, dar ea poate fi făcută şi prin
notă telefonică sau telegrafică2. În conformitate cu dispoziţiile art.176, citaţia trebuie
să cuprindă:
- denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată care emite
citaţia, sediul său, data emiterii şi numărul dosarului;
- numele, prenumele celui citat, calitatea în care este citat şi indicarea
obiectului cauzei;
- adresa celui citat, care trebuie să cupindă ( în oraşe şi municipii ):
localitatea, judeţul, strada, numărul şi apartamentul unde locuieşte3, iar în comune:
judeţul, comuna şi satul ( în citaţie se menţionează, când este cazul, orice alte date
necesare pentru stabilirea adresei celui citat )1:
- ora, ziua, luna şi anul, locul de înfăţişare, precum şi invitarea celui citat să
se prezinte la data şi locul indicate, cu arătarea consecinţelor legale în caz de
neprezentare.
Citarea se semnează de ce care a emis-o.
1
În acest caz, efectuarea percheziţiei este considerată act prceduraş faptic.
2
În practică s-a considerat legal îndeplinită şi citarea făcută prin fax ( C.A. Bucureşti, s.I pen., dec.nr.193/1998, în
C.A. Bucureşti, Culegere de practică judiciară penală pe anul 1998, cu note V.Papadopol,Ed. All Beck,
Bucureşti,1999 ).
3
T.M.B., s.II pen., dec.nr.1031/1994, în Culegere de practică judiciară penală 1994-1997, Ed. All Beck,
Bucureşti,1999.
1
T.M.B.,s.II pen., dec.nr.429/1997, în Culegere de practică judiciară penală 1994-1997, Ed.All Beck , Bicireşti,
1999.
57

c) Locul de citare. În conformitate cu dispoziţiile art.177 alin.(1)


C.proc.pen., învinuitul sau inculpatul se citează la adresa unde locuieşte, iar dacă
acesta nu este cunoscută, la adresa locului de muncă, prin serviciul de personal al
unitţii la care lucrează.
Conform dispoziţiilor art.177 alin.(3), învinuitul sau inculpatul poate fi citat
şi într-un alt loc decât adresa unde locuieşte, dacă acest loc a fost indicat2 de el
printr-o declaraţie dată în cursul procesului penal sau dacă noua adresă rezultă din
informaţiile culese de agentul procedural şi menţionate într-un proces-verbal pe
care acesta l-a întocmit şi care se află în dosarul cauzei.
De asemenea, conform art.177 alin.(4), când nu se cunoaşte adresa unde
locuieşte învinutiul sau inculpatul şi nici locul său de muncă, citaţia se afişează la
sediul consiliului local în a cărei rază teritorială s-a săvârşit infracţiunea, iar când
activitatea infracţională s-a desfăşurat în mai multe locuri, citaţia se afişează la
sediul consiliului local în a cărui rază teritorială se află organul care efectuează
urmărirea penală.
Bolnavii aflaţi în spital sau într-o casă de sănătate se citează prin
administraţia acestora ( art.177 alin.5 ). Deţinuţii se citează la locul de detenţie,
prin administraţia acestuia ( art.177 alin.6 ), iar mulitarii încazemaţi se citează la
unitatea din care fac parte, prin condamnatul acesteia.
Învinuitul sau inculpatul care locuieşte în străinătate se citează prin scrisoare
recomandată, în afară de cazul prin lege se dispune altfel3.

Avizul de primire a scrisorii recomandate, semnat de destinatar, ţine loc de


dovadă a îndeplinirii procedurii de citare ( art.177 alin.8 ).
Unităţile la care se referă art.145 C.pen. şi alte persoane juridice se citează la
sediul acestora, iar în cazul neidentificării sediului, citaţia se afişează la sediul
consiliului local în a cărui rază teritorială s-a săvârşit infracţiunea.

d) Înmânarea citaţiei. În privinţa înmânării citaţiei, legea a avut în vedere


două ipoteze distincte, şi anume înmânarea citaţieie persoanei care urmează să se
prezinte în faţa organelor judiciare şi înmânarea citaţiei altor persoane.
În ceea ce priveşte înmânarea citaţiei care urmează să se prezinte în faţa
organelor judiciare, cum era şi firesc, legea ( art.178 alin.1 ) arată că citaţia se
înmânează personal celui citat, care va semna dovada de primire.

2
A se vedea, în acest sens, şi C.A. Bucureşti, s.I.pen., dec.nr.258/1997, în C.A. Bucureşti, Culegere de practică
judiciară penală pe anul 1997, cu note de V.Papadopol, Ed. Holding Reporter, Bucureşti, 1998.
3
Prin Legea nr.236/1998 a fost retificată Convenţia europeană de asisenţă judiciară în materie penală, adoptată la
Strasbourg la 20 aprilie 1959, şi Protocolul adiţional, adoptat la Strasbourg la 17 martie 1978. În Titlul 3 al
Convenţiei sunt cuprinse regelementări referitoare la citarea persoanelor care locuiesc într-o ţară membră a
Consiliului Europei, fie că este vorba de martori, experţi sau persoane urmărite.
58 Cap.I. Competenţa în materie penală

În cazul în care persoana citată este găsită, dar nu vrea să primească citaţia
sau, primind-o, nu vrea ori nu poate să semneze dovada de primire, agentul lasă
citaţia celui citat, ori, în cazul refuzului de primire, o afişează pe uşa locuinţei
acestuia, încheind despre acesta un proces-verbal ( art.178 alin.2 ).
În cazul în care scrisoarea recomandată prin care se citează învinuitul sau
inculpatul care locuieşte în străinătate nu poate fi înmânată datorită refuzului
primirii ei sau din orice alt motiv, precum şi în cazul în care statul destinatarului nu
permite citarea prin poştă a cetăţenilor săi, citaţia se va afişa la sediul parchetului
sau al instanţei, după caz.
Când citarea se face la adresa locului de muncă, organele care primesc
citaţia sunt obligate a înmâna de îndată citaţia persoanei citate sub luare de dovadă,
certificându-i semnătura sau arătând motivul pentru care nu s-a putut obşine
semnătura acetuia ( art.178 alin.3). Dovada, întocmită în condiţiile menţionate mai
sus, este predată agentului prcedural, iar acesta o înaintează organului de urmărire
penală sau instanţei de judecată care a emis citaţia.
Când sunt citate unităţi din cele prevăzute în art.145 C.pen. sau alte persoane
juridice, citaţia se predă la registratură sau funcţionarului însărcinat cu primirea
corespondenţei; în acest caz, se aplică dispoziţiile referitoare la înmânarea citaţiei
personal celui citat ( art.178 alin.2 ).
Cât priveşte înmânarea citaţiei altor persoane, potrivit art.179 alin.(1)
C.proc.pen., citaţia poate fi înmânată la patru categorii de persoane, şi anume:
soţ, rudă, oricărei persoane care locuieşte cu cel citat şi oricărei persoane care, în
mod obişnuit, primeşte corespondenţa celui citat. Dintre persoanele menţionate
mai sus, legea exceptează minorii sub 14 ani şi persoanele lipsite de uzul raţiunii.
În cazul în care persoana citată locuieşte într-un imobil cu mai multe
apartamente sau într-un hotel şi nu este găsită, nici ea şi nici vreuna dintre
persoanele cărora le poate fi înmânată citaţia, legea ( art.179 alin.2 ) arată că citaţia
se predă administratorului, portarului ori celui care în mod obişnuit îl înlocuieşte.
Administratorul imobilului, portarul sau persoana care în mod obişnuit îl
înlocuieşte pe portar, primind citaţia, trebuie să semneze dovada de primire, iar
agentul care îndeplineşte procedura de citare, certificând identitatea şi semnătura,
încheie proces-verbal. Dacă personale menţionate ( portar, administrator de imobil
etc. ) nu vor sau nu pot semna dovada de primire, agentul afişează citaţia pe uşa
locuinţei persoanei citate, încheind proces-verbal.
Potrivit art.179 alin.(4), în cazul în care persoana citată sau persoanle cărora,
potrivit legii, le poate fi înmânată citaţia lipsesc de la locuinţa celui citat, agentul
este obligat să se intereseze când poate găsi persoana citată epntru a-i înmâna
citaţia. Când nici pe acestă cale nu se poate ajunge la înmânarea citaţiei, agentul
afişează citaţia pe uşa locuinţei persoanei citate, încheind proces-verbal privind
modul în care s-a efectuat procedura de citare.
În cazul în care persoana citată locuieşte într-un imobil cu mai multe
apartamente sau într-un hotel, dacă în citaţie nu s-a indicat apartamentul ori camera
în care locuieşte, agentul este obligat să facă investigaţii pentru a afla aceasta.
59

Dacă investigaţiile au rămas fără rezultat, agentul afişează citaţia pe uşa principală
a clădirii, încheind proces-verbal şi făcând menţiune despre împrejurările care au
făcut imposibilă înmânarea citaţiei.
În cazul în care persoana citată şi-a schimbat adresa, agentul afişează citaţia
pe uşa locuinţei şi se informează pentru aflarea noii adrese, menţionînd în
procesul-verbal datele obţinute.

e) Dovada de primire şi porcesul-verbal de predare a citaţiei. Potrivit


art.181 alin.(1) C.proc.pen., dovada de primire a citaţiei trebuie să cuprindă
numărul dosarului, denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei care a
emis citaţia, numele, prenumele şi calitatea persoanei citate, precum şi data pentru
care este citată. De asemenea, acestă dovadă trebuie să cuprindă data înmănării
citaţiei, numele, prenumele, calitatea şi semnătura celui care înmânează citaţia,
certificarea de către acesta a identităţii şi semnăturii persoanei căreia i s-a înmânat
citaţia, precum şi arătarea calităţii acesteia.
Procesul-verbal care se întocmeşte, în cazurile prevăzute de lege, cu ocazia
îndeplinirii procedurii de citare trebuie să cuprindă, pe lângă menţiunile specifice
situaţiei concrete ( de pildă, prcesul-verbal, în ipoteza prevăzută de art.179 ultimul
alineat, cuprinde menţiunea despre împrejurările care au făcut imposibilă
înmânarea citaţiei ) şi menţiunile pe care le cuprinde dovada de primire a citaţiei.
Când din dovada de primire a citaţiei sau din procesul-verbal întocmit cu
ocazia efecutării procedurii de citare rezultă că au fost respectate dispoziţiile legale
privind citarea, atunci se consideră că procedura de citare este completă. În situaţia
încălcării dispoziţiilor legale care disciplinează citarea, sancţiunea ce poate
interveni este nulitatea relativă.

2.2. Comunicarea altor acte procedurale

Comunicarea este mijlocul prin intermediul căruia organele judiciare


înştiinţează persoanele care participă la desfăşurarea prcesului penal despre
actele procedurale efectuate.
Comunicarea actelor prcedurale se poate face în două modalităţi, prin
transmiterea actului prcedural constatator sau prin înştiinţarea despre
îndeplinirea unui act procedural în cadrul procesului penal, fiecare din ele fiind
obiectivă de legiuitor printr-o terminologie specifică.
În cazul primei modalităţi, când se transmite actul procedural constatator
( înscrisul ), legiuitorul foloseşte termenul “ comunică ”1.
În cazul celei de-a doua modalităţi, legiuitorul foloseşte termenii

1
În art.313 alin.(3) se arată că inculpatul deţinut i se “ comunică” copia actului de sesizare a instanţei; potrivit
art.360, părţilor care au lipsit atât la judecată, cât şi la pronunţare, inculpatului deţinut şi inculpatului militar în
termen, care au lispit de la pronunţarea hotărârii, li se “ comunică” copii de pe dispozitivul acesteia.
60 Cap.I. Competenţa în materie penală

“ înştiinţează ” , “ încunoştiinţează”, “ i se face cunoscut ” şi “ aduce la


cunoştiinţă ”1.
Potrivit art.182, comunicare actelor procedurale se face potrivit dispoziţiilor
aplicabile în cazul citaţiei.

2.3. Mandatul de aducere

Trăsăturile care individualizează dreptul penal faţă de alte ramuri de drept


configurează într-un mod specific şi chestiunile legate de participarea părţilor sau a
altori persoane la procesul penal. Astfel, conform art.183 alin.(1) C.proc.pen., în
cazul în care o persoană citată nu se prezintă în faţa organelor judiciare, ea poate fi
adusă pe baza unui mandat de aducere, dacă ascultarea ori prezenţa ei este
necesară. Faţă de învinuit sau inculpat poate fi emis mandat de aducere chiar
înainte de a fi fost chemat prin citaţie, dacă organul de urmărire penală sau instanţa
constată motivat că, în interesul rezolvării cauzei, se impune acestă măsură.
Executarea mandatului de aducere se face de către organele Poliţiei.
Potrivit art.184 alin.(2), în cazul în care persoana arătată în mandatul de
aducere nu poate fi adusă din motive de boală ori din orice altă cauză, dacă nu este
vorba de învinuit sau inculpat, cel însărcinat cu executarea mandatului constată
acesta într-un proces-verbal, care se înaintează de îndată organului de urmărie
penală sau instanţei de judectaă. Dacă cel însărcinat cu executarea mandatului de
aducere nu găseşte persoana prevăzută în mandat la adresa indicată, face cercetări
şi, dacă acestea au rămas fără rezultat, încheie un proces-verbal care va cupinde
menţiuni despre cercetările făcute. Dacă învinuitul sau inculpatul refuză să se
supună mandatului sau încearcă să fugă, va fi constrâns la aceasta. În cazul
militarilor, executarea mandatului se face prin condamnatul unităţii militare sau
prin comandatul garnizoanei.
Persoanele aduse cu manadat, potrivit alin.(1) şi (2), nu pot rămâne la
dispoziţia organului judiciar decât timpul stricit necesar pentru audierea lor, în
afară de cazul când s-a dispus reţinerea ori arestarea preventivă a acestora.
Persoana adusă cu mandat de aducere este ascultată de îndată de către organul
judiciar. Potrivit art.198 alin.(1) lit.b), nerespectarea dispoziţiilor legale privind
executarea mandatului de aducere este sancţionată cu amendă judiciară.

3. Modificare actelor procedurale, îndreptarea erorilor materiale şi


înlăturarea unor omisiuni vădite

3.1. Modificarea actelor procedurale


1
Astfel, în cadrul reglementării instituţiei strămutării, în art.58 alin.(1) se arată că preşedintele instanţei ierarhic
superioare celei la care se strămută cauza “ încunoştinţează ” părţile despre introducerea cererii de strămutare; în
art.246 se arată “ înştiinţează ” persoanelor interesate despre încetarea urmării penale; potrivit art.159 alin.(11),
administraţia locului de deţinere este obligată “ să aducă la cunoştinţă ” inculpatlui prelungirea arestării.
61

Potrivit art.194 C.proc.pen., orice adăugire, corectură ori suprimare făcută în


cuprinsul unui act procedural este ţinută în seamă numai dacă aceste modificări
sunt confirmate în scris în cuprinsul sau la sfârşitului actului, de către cei care l-
au semnat. În cazul în care în actul procedural scris se fac anumite modificări
neconfirmate, dar care nu schimbă înţelesul frazei, acestea rămân valabile.
Locurile nescrise în cuprinsul unei declaraţii trebuie barat, astfel încât să nu se
poată face adaugări.

3.2. Îndreptarea erorilor materiale

Cu prilejul redactării actelor procedurale se pot strecura erori materiale, cum


ar fi greşelile privind ortografierea numelor, trecerea greşită în actele procedurale a
unor calităţi procesuale, a unor cifre etc.
Potrivit art.195 C.proc.pen., erorile materiale evidente din cuprinsul actului
prcedural se îndreaptă de către organul de urmărire penală sau de instanţa de
judecată care a întocmit actul, la cererea celui interesta sau din oficiu. În vederea
îndreptării erorii, părţile pot fi chemate spre a da lămuriri. Organul de urmărire
penală întocmeşte un proces-verbal despre intervenţia făcută prin corectarea erorii
materiale, iar instanţa de judecată o încheiere, făcându-se menţiune şi la sfârşitul
actului corectat.

3.3. Înlăturarea omisiunilor vădite

Potrivit art.196 C.proc.pen., sunt considerate omisiuni vădite situaţiile în


care organul de urmărire penală sau instanţa nu s-a pronunţat cu privire restituirea
lucurilor sau la ridicarea măsurilor asigurătorii, precum şi cu privire la sumele
pretinse de martori, experţi, interpreţi şi apărători conform art.189 sau 190.
Procedura de înlăturare a omisiunilor vădite este aceeaşi ca şi în cazul îndreptării
erorilor materiale.

§ 2. Instituţiile legate de actele prcesuale şi procedurale

1. Consideraţii preliminiarii

Strâns legate de actele procesuale sau procedurale au termenele în procesul


penal, cheltuielile judiciare, nulităţile şi amenda judiciară. Termenele sunt
intervalele de timp în care sau după trecerea cărora organele judiciare sau părţile
pot să exercite un drept procesul, respectiva manifestare de voină nefiind altceva
decât un act porcesual. Potrivit art.189 C.porc.pen., cheltuielile judiciare sunt
sumele de bani necesare pentru efectuarea actelor de procedură, administrarea
62 Cap.I. Competenţa în materie penală

probelor, conservarea mijloacelor materiale de probă etc. Nulităţile sunt sancţiuni


care invalidează actele procesuale şi porcedurale efectuate cu încălcarea legii.
Amenda judiciară este o sancţiune administrativă care se aplică anumitor
persoane în cazul în care acestea săvârşesc unele abateri judiciare legate de actele
procedurale şi, implicit, de actele procesuale.

2. Termenele în procesul penal

2.1. Noţiune

Instituţia termenului în procesul penal prefigurează un principiu fundamental


al acestei activităţi judiciare, şi anume obligativitatea.
Termenele sunt intervalele de timp înlăuntrul cărora sau după epuizarea
cărora pot fi îndeplinite acte şi măsuri prcesuale sau procedurale1.

2.2. Clasificarea termenelor

Termenele pot fi clasificate după mai multe criterii2, astfel:


În raport cu natura drepturilor şi interselor pe care le ocrotesc
deosebim:
a) termenele substanţiale sunt intervale de timp determinate de lege pentru
ocrotirea unor drepturi sau interese extraprocesuale, ele stabilind sau disciplinând
în timp măsurile pe care organele judiciare le pot lua în ceea ce priveşte privarea
sau restrângerea drepturilor persoanei, drepturi conferite în afara procesului penal1.
Sunt teremene substanţiale, de exemplu, cele care privesc durata măsurilor de
prevenţie.
b) termene procedurale privesc intervalele de timp fixate pentru a ocroti
drepturi şi interese ale persoanei, conferite în cadrul procesului penal. Sunt
termene procedurale termenul de apel sau de recurs etc.
În raport cu caracterul lor sau cu efectele pe care le produc pot fi:
a) termenele peremtorii2 sunt intervale de timp în interiorul cărora trebuie
îndeplinite anumite acte. Este termen peremtoriu, spre exemplu, termenul de 10
zile în care poate fi exercitat recursul împotirva unei hotărâri judecătoreşti.
b) termenele dilatorii3 sunt intervale de timp după expirarea cărora pot fi
îndeplinite anumite acte.

1
Volonciu I, op.cit.,p.218; Theodoru II, p.247, în I.Neagu, op.cit.,p.471
2
I.Neagu, op.cit.,p.471-474.
1
Pop III, p.32, în I.Neagu, op.cit.,p.471.
2
Noţiunea de termen “ peremptoriu” provine din limba latină, de la “ peremptus”= distrus, modificat în fracneză
“ peremptoire ”= decisiv, tranşant, ferm, fără replică, în I.Neagu, op.cit., p.472.
3
Noţiunea de termen “ dilatoriu” provine din latina, de la “ dilatorius ”= care amână, prelungeşte, tărăgănează, în
I.Neagu, op.cit.,p.472.
63

Termenele pot fi în raport de durată: termene pe ore, termene pe zile,


termene pe luni, termene pe ani. În funcţie de factorul care stabileşte durata
termenelor, acestea pot fi: termene legale, termene judiciare. În raport cu
conţinutul timp, deosebim termene fixe, maxime şi minime. După modul de
calcul, termenele sunt: termene de succesiune, termene de regresiune.

2.3. Modul de calcul al termenelor

a) Calculul termenelor substanţiale. Potrivit art.188 C.proc.pen., calculul


termenlor substanţiale pe ore şi zile se face pe unităţi pline de timp, în sensul că
ora şi ziua de la cea care începe şi cea la care se împlineşte termenul intră în durata
acestuia. Acest sistem de calcul se foloseşte, spre exemplu, în cazul termenelor
privind măsurile preventive.
Potrivit art.154 C.pen., la calculul termenelor substanţiale pe luni şi ani, luna
şi anul se socotesc îmlpinite cu o zi înanite de ziua corespunzătoare datei de la care
au început să curgă.

b) Calculul termenelor procedurale. Potrivit art.186 alin.(1), la calculul


termenelor prcedurale se porneşte de la ora, ziua, luna sau anul menţionat în actul
care a provocat curgerea termenului, afară de cazul când legea dispune astfel1.
În cazul termenelor procedurale, legea ( art.186 alin.2, 3 şi 4 ) a insituit două
sisteme de calcul diferite, şi anume: un sistem pentru termenele pe ore sau pe zile
şi un alt sitem pentru termenele socotite pe luni sau ani. Potrivit art.186 alin.(2),
termenele pe ore şi pe zile se calculează pe unităţi libere de timp, în sesnul că ora
sau ziua de la care începe să curgă termenul şi ora sau ziua în care termenul se
împlineştenu intră în durata termenului. Potrivit art.186 alin.(3), termenele pe luni
sau pe ani se calculează calendaristic şi expiră la sfârşitul zilei corespunzătoare a
ultimei luni ori la sfârşitul zilei şi lunii corespunzătoare din ultimul an. În cazul
termenelor pe luni sau pe ani, intră în durata termenului ziua de la care termenul
începe să curgă, dar nu intră în durata termenului ziua în care se împlineşte. În
cazul termenelor socotite pe luni sau pe ani, dacă ultima zi cade într-o lună ce nu
are zi corespunzătoare, termenul expiră în ultima zi a acelei luni. În art.186
alin.final se arată că, în cazul în care ultima zi a unui termen cade într-o zi
nelucrătoare, termenul expiră la sfârşitul primei zile lucrătoare care urmează.

2.4. Acte considerate ca făcute în termen

Conform dispoziţiilor art.187 C.porc.pen., actul depus înlăuntrul termenului


prevăzut de lege la administraţia locului de deţinere ori la unitatea militară sau la
1
Excepţia de la regula stabilită în art.186 ( când legea dispune altfel ) o întâlnim, de exemplu, în cazul duratei
arestării inculpatului, cu privire la care art.149 alin.(1) arată că termenul de arestare curge de la data emiterii
mandatului, când arestarea a fost dispusă după asculatrea inculpatului, iar în cazul în care arestarea a fost dispusă în
lipsa inculpatului, termenul curge de la prezentarea acestuia la organul judiciar care a emis mandatul.
64 Cap.I. Competenţa în materie penală

oficiul poştal prin scrisoare recomandată este considerat în termen. În aceste


situaţii, dovada depunerii actului este efectuată prin înregistrarea sau atestatrea
înscirsă de către administraţia locului de deţinere pe actul depus sau recipisa
oficiului poştal. Actele procurorului, cu excepţia căilor de atac, sunt considerate ca
făcute în termen dacă data la care au fost trecute în registru de ieşire al unităţii de
procuratură este înlăuntrul termenului cerut de lege pentru efectuarea respectivelor
acte.

3. Sancţiunile procedurale penale

3.1. Noţiunea de sancţiune procedurală penală

Principiul legalităţii, fundament al desfăşurării procesului penal face ca


încălcarea dispoziţiilor legale care privesc defăşurarea procesului penal să
genereze sancţiuni de natură administrativă, civilă sau penală în sarcina
făptuitorului. Astfel, potrivit art.198 C.porc.pen., poate fi aplicată amenda
judiciară de la 500.000 la 2.000.000 lei celor care îndeplinesc în mod greşit ori cu
întârziere lucrările de citare sau de comunicarea a actelor procedurale.
Răspunderea civilă poate fi şi ea incidentă. Astfel, în dispoziţiile art.507, în
cadrul proceduri de reparare a pagubelor pentru condamnarea sau luarea unei
măsuri privative pe nedrept, se arată că statul are acţiune de regeres împotirva
aceluia care, cu rea-credinţă sau din gravă neglijenţă, a provocat situaţia
generatoare de daune. Nerespectarea dispoziţiilor legale privind defăşurarea
procesului penal poate genere şi o răspundere penală. În acest sens, în aert.268
C.pen. se arată că fapta de a pune în mişcare acţiunea penală, de a dispune
arestarea, de a trimite în judecată sau de a condamna o persoană ştiind că este
nevinovată, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.
Dacă sancţiunile juridice de natură administrativă, civilă sau penală se
îndreaptă împotiva persoanelor care au încălcat legea cu ocazia rezolvării cauzei,
sancţiunile procedurale privesc actele procedurale şi procesuale încheiate în
condiţii de nelegalitate.
Sancţiunile procedurale sunt: inexistenţa, decăderea, inadminisbilitate şi
nulitatea.

3.2. Inexistenţa

În cazul inexistenţei, actul procesual sau procedural este, cum în mod just
se apreciează în literatura de specialitate, o realitate de fapt1, şi nu o realitate
juridică2. Actele inexistente sunt socotite simple realităţi de fapt, ele având numai
1
E.Florian, op.cit., p.125-126, în I.Neagu, op.cit., p.478
2
I.Neagu, op.cit.,p.478.
65

aparenţa unei existenţe juridice. În acest sens, poate fi socotită ca inexistentă o


hotărâre judecătorească întocmită de un procuror.
Între inexistenţă şi nulitate, ca sancţiuni procedurale, pot fi subliniate
câteva aspecte dieferenţiale esenţiale1 , şi anume: în timp ce nulitate este o
sancţiune de invalidare a unor acte care există din punct de vedere juridic,
inexistenţa priveşte acte care au numai aparenţa unei existenţe juridice; în cazul
nulităţii, trebuie să se facă dovada unei vătămări procesuale, acest lucru nefiind
necesar în cazul inexitenţie; în cazul nulităţii, actul trebuie refăcut, pe când în cazul
inexistenţei nu se pune o asemenea problemă.

3.3. Decăderea

Potrivit art.185 C.porc.pen., când pentru exercitarea unui drept procesual


legea prevede nu anumit termen, nerespectare acestuia atrage decăderea din
exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen. Intervine decăderea ca
sancţiune, spre exemplu, când titularul nu a declarat apel sau recurs în temenul
prevăzut de lege.
Aspectele diferenţiale esenţiale2 între decădere şi nulitate, ca sancţiuni
procedurale, sunt: nulitatea se referă la acte procesuale, pe când decăderea se referă
la drepturi prcesuale; nulitatea se referă la un act efectuat, în timp ce decăderea are
în vedere un act care nu mai poate lua fiinţă deoarece a expirat termenul prevăzut
de lege; spre deosebire de nulitate, care impune refacerea actului, în cazul
decăderii legea permite exercitarea dreptului peste termenul prevăzut de lege ( ca
de exmeplu, în cazul repunerii în termen de apel şi de recurs, în condiţiile art.3653
sau a apelului sau recursului peste termen, potirvit art.365 4).
3.4. Inadmisibilitatea

Inadmisibilitate, ca sancţiune procedurală, intervine în cazul în care părţile


în proces efectuează acte pe care legea nu le îngăduie sau exercită drepturi
procesuale epuizate prin alte căi procesuale sau neprocesuale1.
Este inadmisibil, spre exemplu, apelul declarat de partea civilă sau partea
responsabilă civilmente cu pivire la latura penală a cauzei, deoarece, potirvit
art.362 alin.(1), partea civilă şi partea responsabilă civilmente nu pot face apel în
ceea ce priveşte latura penală.
1
Idem
2
Idem
3
Apelul sau recursul introdus după expirarea termenului prevăzut de lege este considerat ca fiind făcut în termen
dacă instanţa de apel sau recurs constată că întârzirea a fost determniată de o cauză temeinică de împiedicare, iar
cererea de apel sau de recurs a fost făcută în cel mult 10 zile de la începerea executării pedepesei sau începerea
executării dispoziţiilor privind despăgubirile civile.
4
Partea care a lipsit atât la judecată, cât şi la pronunţare poate declara apel sau recurs şi peste termen, dar nu mai
târziu de 10 zile de la data, după caz, a începerii executării pedepsei sau a începerii executării dispoziţiilor privind
despăgubirile civile.
1
I.Neagu, op.cit.,p.479.
66 Cap.I. Competenţa în materie penală

3.5. Nulităţile

a) Noţiune. Condiţiile generale ale nulităţilor. Sancţiuni procedurale tipice,


nulităţile invalidează actele procedurale existente, care au luat însă fiinţă prin
nerespectarea dispoziţiilor legale, prin omisiuni sau violarea formlelor prescise de
lege2.
Nulitatea, ca sancţiune procedurală, poate invalida atât actele procesuale, cât
şi actele pocedurale efectuate contrar dispoziţiilor legale.
Potrivit dispoziţiilor art.197 alin.(1) C.proc.pen., pentru anularea unui act
procesual sau procedural ce cer a fi întrunite cumulativ condiţiile:
a) să se constate o încălcare a dispoziţiilor legale care reglementează
desfăşurarea procesului penal;
b) încălcarea dispoziţiilor legale care disciplinează desfăşurarea procesului
penal să aibă ca urmare producerea unei vătămări procesuale;
c) vătămarea produsă să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului
îndeplinit prin încălcarea legii.

b)Clasificarea nulităţilor. Nulităţile se pot clasifica3 în funcţie de mai multe


criterii.
După modul de exprimare în norma juridică, nulităţile pot fi:
- nulităţile exprese, care intervin în cazul încălcării unor dispoziţii legale
anume individualizate de legiuitor, cum ar fi dispoziţiile referitoare la competenţa
după materie sau după calitatea persoanei, la sesizarea instanţei, la compunerea

acesteia, la publicitatea şedinţei de judecată etc. Temeiul legal în acest caz îl


constituie art.197 alin.(2).
- nulităţi virutale, care pot interveni în cazul nerespectării altor dipoziţii
legale. Temeiul legal în acest caz îl constituie art.2 şi art.197 alin.(1) şi alin.(4).
După modul de aplicare şi efectele pe care le produc, deosebim între:
- nulităţi absolute.Nulităţile aboslute sunt prevăzute în art.197 alin.(2)
C.proc.pen. şi intervine în cazul încălcării unor dispoziţii legale
circumstanţiale.
Nulităţile absolute se caracaterizează prin următoarele:
a) vătămarea procesuală este prezumată iuris et de iure; cel care invocă
nulitatea nu trebuie să facă dovada existenţei vătămării;
2
I.Ionescu-Dolj, Curs de procedură penală română, Ed. Socec, Bucureşti, 1973, p.190, în I.Neagu,op.cit.,p.480.
3
I.Neagu,op.cit.,p.481-482.
67

b) pot fi invocate în orice stare a procesului şi nu pot fi înlăturate în nici un


mod, cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege;
c) pot fi invocate de orice parte din porces şi se iau în considerare chiar şi
din oficiu.
Potivit art.197 alin.(2), sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute
dispoziţiile relative la competenţa după materie sau după calitatea persoanei, la
sesizarea instanţei, la compunerea acesteia şi la publicitatea şedinţei de judectă. De
asemenea, sunt prevăzute şi dispoziţiile relative la participarea procurorului,
prezenta inculpatului şi asistarea acestuia de apărător, când sunt obligotrii, potrivit
legii, precum şi la efectuarea anchetei sociale în cazurile cu infractori minori.
- nulităţile relative. Potrivit art.197 alin.(4) raportat la art.197 alin.(1),
încălcarea oricărei alte dipoziţii de cele prevăzute în art.197 alin.(2) ( deci altele
decât cele a căror încălcare atrage sancţiunea nulităţii absolute ) atrage nulitatea
actului doar atunci când s-a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin
anularea actului şi numai dacă a fost invocată în cursul efectuării actului, când
partea este prezentă, sau la primul termen de judecată cu procedura completă, când
partea a lipsit de la efectuarea actului. Instanţa ia în considerare din oficiu
încălcarea, în orice stare a procesului, dacă anularea actului este necesară pentru
aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.
Pe cale de consecinţă, nulităţile relative se caracterizează prin:
a) vătămarea produsă prin nerespectarea legii trebuie dovedită de cel care
invocă această sancţiune;
b) nulităţile relative pot fi invocate numai până la un anumit moment
procesual prevăzut de lege ( în cursul efectuării actului, când partea este prezentă
sau la primul termen de judecată cu procedură completă );
c) nulităţile relative sunt luate în considerare numai dacă au fost invocate de
un anumit subiect circumstanţial ( cel căruia i s-a produs vătămarea în drepturile
sale procesuale );
d) poate fi acoperit prin voniţa părţilor, acestea putând decide să nu invoce
nulitatea.
În mod excepţional, nulitatea relativă poate fi invocată din oficiu de către
instanţa de judecată în cazurile în care anularea actului este necesară pentru aflarea
adevărului şi justa soluţionare a cauzei.

c) Efectele nulităţilor. Indiferent de modalitate abolută sau relativă a


nulităţii, acesta, odată constatată, lipseşte de efecte juridice actul afectat, din
momentul efecuări lui ( ex tunc ) , şi nu din momentul constatării nulităţii ( ex
nunc ). De asemenea, actele anulate, se refac, de regulă, de către organul juidiciar
care le-a întocmit iniţial, şi rareori de către un alt organ, potrivit regulilor de
competenţă.
Având în vedere că între diferitele acte efectuate într-o cauza există corelaţii,
în doctrină s-a discutat dacă nulitate unui act atrage şi nulitatea actelor anterioare,
concomitente sau posterioare, faţă de care nulitatea actului declarat se impune prin
68 Cap.I. Competenţa în materie penală

legătură cauzală1. Aceste efect extensiv al nulităţii este reglementat în mod


diferenţiat în legislaţiile altor state.Astfel, Codul italian consacră efectul extensiv
de plin drept asupra actelor întocmite ulteriror actului viciat, iar în cazul actelor
respectiv sunt sau nu lovite de nulitate în funcţie de legătura lor cu actul viciat. În
legislaţia franceză este consacrat numai efectul extensiv al nulităţii actelor
ulterioare actului viciat.
Codul de procedură penală român actul nu cuprinde dispoziţiile exprese în
ceea ce priveşte efectul extensiv al nulităţii, urmând ca prorogarea acestui efect să
fie apreciată în fiecare caz concret de către organele judiciare care trebuie să
precizeze relaţia ce există între actul anualt şi celelalte acte procesuale întocmite2,
spre deosebre de Codul de procedură penală anterior care consacra expres efectul
de iradiere al nulităţii în art.104 alin.(1).

§ 3. Cheltuielile judiciare şi amenda judiciară

1. Cheltuielile judiciare

1.1. Noţiune

Cheltuielile făcute, potrivit legii, pentru desfăşurare procesului penal se


numesc cheltuieli judiciare. Astfel, potrivit art.189 C.proc.pen., în cheltuielile
judiciare intră cheltuielile necesare pentru efectuarea actelor de procedură,
administrarea probelor, conservarea mijloacelor materiale de probă, onorariul
apărătorilor şi orice alte cheltuieli ocazionate de desfăşurarea procesului penal.
Cheltuielile judiciare avansate de stat sunt cuprinse distincte, dup caz, în bugetul

1
V.Dongoroz, I.Tanoviceanu, Tratat de drept şi procedură penală, vol.IV, Ed. Curierul judiciar, Bucureşti,p. 486, în
I.Neagu, op.cit.p.487.
2
N.Giurgiu,op.cit.,p.150-151, în I.Neagu,op.cit.,p.487.
69

de venituri şi cheltuieli al Ministerului Justiţiei, Ministerul Public şi Ministerul


Administraţiei şi Internelor.
Potrivit art.190 alin.(1), martorul, expertul şi interpretul chemat de organele
de urmărire penală ori de instanţa de judecată au dreptul la restituirea cheltuielilor
de transport, întreţinere, locuinţă şi alte cheltuieli necesare, prilejuite de chemare
lor. Martorul, expertul şi interpretul care sunt salariaţi au dreptul şi la venitul de la
locul de muncă, pe durata lipsei de la serviciu, pricinuită de chemarea la organul de
urmărire penală sau la instanţa de judecată. Suma care reprezintă venitul se plăteşte
de cel la care lucrează martorul, expertul sau interpretul. Potrivit art.190 alin.(3),
martorul care nu este salariat, dar are venit din muncă, este îndreptăţit să apară şi o
compensare. De asemenea, expertul şi interpretul au dreptul şi la o retribuţie pentru
îndeplinirea însărcinării date, în cazurile şi condiţiile prevăzute prin dispoziţii
legale.
Cheltuielile judiciare pot fi de două feluri, după cum au fost avansate de stat
sau de păţi. Cheltuielile avansate de stat în vederea desfăşurării activităţii
procesuale se numesc cheltuieli de procedură iar cheltuielile avansate de părţi se
numesc cheltuieli de judecată1. În cuantumul cheltuielilor judiciare intră sumele
care au fost cheltuite atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată.

1.2. Plata cheltuielilor avansate de stat în caz de condamnare

Potrivit dispoziţiilor art.191 alin.(1), în caz de condamnare, inculpatul este


obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, cu excepţia cheltuielilor
privind interpreţii desemnaţi de organele judiciare, potrivit legii, precum şi în cazul
în care s-a dispus acordarea de asistenţă juridică gratuită, care rămân în sarcina
statului. Potrivit art.191 alin.(2), când sunt mai mulţi inculpaţi condamnaţi, instanţa
hotărâşte partea din cheltuieli judiciare datorate de fiecare, în măsura în care le-a
provocat.
În cazul condamnării inculpatului, cheltuielile judiciare avansate de stat pot
fi suportate şi de către partea responsabilă civilmente, în măsura în care aceasta
este obligată solidar cu inculpatul la repararea pagubei ( art.191 alin.3 ).

1.3. Plata cheltuielilor de stat în caz de achitare sau de încetare a procesului


penal.
1
I.Neagu,op.cit.,p.488.
70 Cap.I. Competenţa în materie penală

a) Plata cheltuielilor avansate în caz de achitare. Potrivit art.192 alin.


(1)pct.1, în caz de achitare, cheltuieilor judiciare avansate de stat sunt suportate,
după caz, de către partea civilă sau de inculpat:
- partea vătămată suportă cheltuielile avansate de stat în măsura în care ele
au fost determinate de acestă parte;
- partea civilă suportă cheltuielile avansate de stat dacă i s-a respins, în tot
sau în parte, acţiunea civilă şi numai în măsura în care cheltuielile au fost
deteminate de această parte;
- inculpat, deşi achitat, suportă cheltuielile judiciare avansta de stat când a
fost, totuşi, obligat la repararea pagubei.

b) Plata cheltuielilor avansate de stat în caz de încetare a procesului penal.


Potrivit art.192 alin.(1) pct.2, în cazul pronunţării soluţiei de încetarea a procesului
penal, cheltuielile judiciare avansate de stat sunt suportate, după caz, de către
inculpat, de către inculpat împreună cu partea vătămată sau numai de către partea
vătămată, ori de către stat.
- inculpatul suportă cheltuielile judiciare când s-a dispus înlocuirea
răspunderii penale în temeiul art.10 lit.i), obligaţia inculpatului de a suporta
cheltuielile judiciare fiind generată de culpa sa infracţională. De asemenea, tot
inculpatul suport cheltuielile judiciare când există o cauză de nepedepsire.
- în cazul împăcării părţilor, cheltuielile judiciare avansate de stat sunt
supotate de către inculpat şi partea vătămată. În acest caz, potrivit art.192 alin.
(4), instanţa hotărâşte partea din cheltuieli judiciare datorate de fiecare.
- partea vătămată suportă cheltuilile avansate de stat în cazul retragerii
plângerii prealabile, temeiul obligaţiei de a suporta cheltuielile judiciare fiind culpa
procesuală a părţii vătămate.

c) Cazurile speciale privind cheltuielile judiciare avansate de stat. Potrivit


art.13 alin.(1), în caz de amnistie, prescripţie ori de retragere a plângerii prealabile,
precum şi în cazul existenţei unei cauze de nepedepsire, învinuitul sau inculpatul
poate cere continuarea procesului penal. Într-o asemenea ipoteză, cheltuielile
judiciare avansate de stat vor fi suportate de către partea civilă sau de către
inculpat. Astfel, potrivit art.192 alin.(1) pct.3 lit.a), partea vătămată suportă
cheltuielile judiciare dacă, în urma continuării procesului penal, instanţa pronunţă
achitare în baza unuia din cazurile prevăzute de art.10 lit.a)-e).
Inculpatul suportă cheltuielile judiciare potrivit art.192 alin.(1) pct.3 lit.b)
dacă, în urma continuării procesului penal, instanţa constată existenţa unuia din
cazurile prevăzute de art.10 lit. a)-c) şi, în consecinţă, pronunţă soluţia încetării
procesului penal.
Potrivit art.192 alin.(2), în cazul declarării apelului ori recursului sau al
introducerii oricărei alte cereri, cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în
sarcina acestuia. Cheltuielile pentru plata interpreţilor desemnaţi de organele
71

judiciare, potrivit legii, pentru asistarea păţilor rămân, în toate cazurile, în sarcina
statului.
Dispoziţiile privind suportarea cheltuielilor judiciare avansate de stat se
aplică în mod corespunzător şi în caz de clasare, de scoatere de sub urmărire
penală sau de încetarea a urmăririi penale ( art.192 alin.5 ).

1.4.Plata cheltuielilor judiciare făcute de părţi

Plata cheltuielilor judiciare făcute de părţi este suportat de către cel în


sarcina căruia a fost reţinută culpa infracţională sau culpa procesuală, obligaţia de
plată a acestor cheltuieli făcându-se în funcţie de soluţia dată în rezolvarea laturii
civile a cauzei1.

a) Suportarea cheltuielilor de judcată făcute de părţi în caz de condamnare.


Potrivit art.193 alin.(1), în caz de condamnare inculpatul este obligat să plătească
părţii vătămate, precum şi părţii civile căreia i s-a admis acţiunea civilă, chetuielile
judiciare făcute de acesta. Când acţiunea civilă este admisă numai în parte, instanţa
poate obliga pe inculpat la plata totală sau parţială a cheltuielilor judiciare.
În cazul în care în cauza penală sunt mai mulţi condamnaţi, instanţa
hotărăşte partea din cheltuieli judiciare datorată de fiecare ( art.193 alin.3 raportat l
art.191 alin.2 ).
În cazul soluţiei condamnării, partea responsabilă civilmente poate fi
obligată să suporte cheltuielile judiciare făcute de părţi în măsura în care este
obligată solidar cu inculpatul la repararea pagubei ( art.193 alin.4 raportat la
art.191 alin.2).

b) Suportarea cheltuielilor judiciare făcute de părţi în caz de achitare.


Potrivit art.193 alin.(5), în cazul achitării, suportarea cheltuielilor judiciare făcute
de inculpat şi de partea responsabilă civilmente revine părţii vătămate , în măsura
în care cheltuielile au fost provocate de această parte.

c) Suportarea cheltuielilor judiciare făcute de părţi în celelalte cazuri. În


alin.final al art.193 se rată că, în celelalte cazuri, cheltuielile judiciare făcute de
părţi în cursul procesului penal vor fi restituite în condiţii stabilite de legea civilă.

2. Amenda judiciară

Potrivit art.198, sunt sancţionate cu amendă, de la 500.000 lei la 2.000.000


lei abateri ca:
a) neîndeplinirea sau îndeplinirea greşită ori cu întârziere a lucrărilor de
1
I.Neagu,op.cit.p.493.
72 Cap.I. Competenţa în materie penală

citare sau comunicare a actelor procedurale, de transmitere a dosarelor,


precum şi a oicăror alte lucrări, dacă prin acestea s-au provocat întârzieri
în desfăşurarea procesului penal;
b) neîndeplinirea ori îndeplinirea greşită a îndatoririlor de înmânare ori de
comunicare a citaţiilor sau a celorlalte acte procesurale, precum neexecutarea
mandatelor de aducere.
Lipsa nejusitificată a apărătorului, ales sau desemnat din oficiu când
asistenţa juridică a învinuitului sau inculpatului este obligatorie potrivit legii, se
sancţionează cu amenda judiciară de la 1.000.000 lei la 2.500.000 lei.
De asemenea, se sancţionează cu amendă judiciară de la 1.000.000 lei la
10.000.000 lei:
a) lipsa nejusitificată a martorului, expertului sau interpretului legal citat;
b) tergiversarea de către expert sau interpret a îndeplinirii însărcinărilor
primite;
c) neîndeplinirea de către orice persoană a obligaţiei de prezentare, la
cererea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată, a obiectelor ori
înscirsurilor cerute de acestea, precum şi neîndeplinirea aceleiaşi obligaţii de către
conducătorul unităţii sau de cel însărcinat cu aducerea la îndeplinire a acestei
obligaţii;
d) nerespectarea obligaţiei de păstrare, prevăzută în art.109alin.(5);
e) neluarea de către conducătorul unităţii în cadrul căreia urmează a se
efectua o expertiză a măsurilor necesare pentru efectuarea acesteia sau pentru
efectuarea la timp a experizei;
f) neîndeplinirea, în mod nejusitificat, de către organul de cerecetare penală,
a dispoziţiilor date de procuror, potrivit legii, sau neprezentarea, în mod
nejustificat, procurorului, a dosarelor ori actelor de urmărire penală, în termenul
prevăzut de lege;
g) necomunicarea, în mod nejusitificat, procurorului, în termenul prevăzut
de lege, de către organele de cercetare penală, a începerii urmăririi penale, precum
şi neexecutarea, de către acesta, în termenul şi condiţiile prevăzute de lege, a
dispoziţiilor scrise ale procurorului sau ale instanţei de judecată;
h) nerespectarea de oricare dintre părţi şi persoanele care asistă la şedinţa de
judecată a măsurilor luate de către preşedintele completului de judecată potrivit
art.298.
Amenzile judiciare aplicate de procuror sau de instanţa de judecată
constituie venituri la bugetul de stat şi se cuprind distinct în bugetul Ministrului
Justiţiei, potrivit legii. Aplicarea amenzii judiciare nu înlătură răspunderea penală,
în cazul în care fapta constituie infracţiune. Persoana amendată poate cere scutirea
de amendă ori reducerea amenzii. Cererea de scutire sau de reducere se poate face
în termen de 10 zile de la comunicarea ordonanţei ori a încheirii de amendare
( art.199 alin.3.)1
1
În practica judiciară s-a arătat că prin dispoziţiile art.199 alin.(2) nu este înlăturată incidenţa dipoziţiilor art.362
alin.(1), conform cărora poate face recurs împotriva hotărârii instanţei ( în acest caz, împotriva încheirii prin care
73

Capitolul IV. Urmărirea penală

§ 1. Aspecte de ordin general privind urmărirea penală

1. Urmărirea penală. Noţiuni introducteive. Limitele urmăriea penală.

Procesul penal modern în configuraţia sa normală, tipică1, presupune existenţa


unei etape, a unei funcţii procesuale, a cărei finaliatate este stângerea de probe pe
baza cărora instanţa de judecată să poată tranşa, cu autoritate de lucru judecat,
conflictul de drept penal.
În timp, urmăriea penală îşi are limitele fixate între momentul începerii
urmăririi penale şi momentul dispunerii unei soluţii de către procuror. Momentul
începerii urmăririi penale este marcat prin rezoluţie ( în cazul sesizării externe )
sau prin proces-verbal ( în cazul sesizării din oficiu ). Subliniem că începerea
urmăririi penale poate fi dispusă când nu există nici un impediment din cele
prevăzute în dispoziţiile art.10, cu ipoteza în care acestea există, fiind descoperite
din chiar cuprinsul actelor de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate în
cauză, procurorul prin rezoluţie motivată, dispune neînceperea urmăririi penale.
Momentul final al urmăririi penale este marcat prin soluţia dispusă de procuror,
care poate fi trimitera în judecată sau scoaterea de sub urmărire penală, încetare a
urmăririi penale ori clasare. Astfel, în cazul în care se constată vinovăţia
învinuitului sau inculpatului, urmărirea penală se va finaliza prin emiterea actului
de sesizare a instanţei, rechizioriu, procesul penal trecând în faza următoare, şi
anume judecata. În cazul în care nu se dovedeşte vinovăţia învinuitului sau
inculpatului, se dispune, prin ordonanţă sau rezoluţie, scoaterea de sub urmărire
penală ( art.262 raportat la art.249 ), acte procesuale care semnifică încheirea
urmăririi penale.
În cazurile prevăzute expres de lege ( art.10 lit.f – j fără lit.i ), dacă există învinuit
sau inculpat în cauză, se dispune, prin rezoluţie motivată sau ordonanţă, încetarea
urmăririi penale. Urmărirea penală se finalizează şi prin clasare ( art.11 pct.1 ),
dispusă printr-o ordonanţă1.

instanţa a aplicat amenda ), printre alţii, orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-o măsură
sau printr-un act al instanţei. În consecinţă, încheierea prin care s-a aplicat, de către instanţă, o amendă judiciară,
poate fi recurată, în condiţiile art.362 alin.(1) lit.f), de către cel interesat ( Trib.Suprem, s.pen., dec.nr.54/1975, în
I.Neagu,op.cit.,p.496 ).
1
Aşa cum am arătat în cele ce preced, există şi procese penale atipice, caracterizate prin lipsa urmăririi penale, cum
ar fi în cazul infracţiunilor urmărite la plângerea prealabilă adresate instanţei de judecată în conformitate cu
dispoziţiilor art.279 alin.(2) lit.a).
1
În doctrină s-a exprimat opinia că soluţia clasării ar trebui să fie dispusă prin rezoluţie.
74 Cap.I. Competenţa în materie penală

2. Obiectul urmăririi penale

Potrivit art.200 C.proc.pen., urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor


necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la
stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se
dispună trimiterea în judecată2. Prin “ strângerea probelor necesare ” se înţelege
atât operaţiunea de adunarea probelor, cât şi evaluarea lor, pentru a se constată
dacă sunt suficiente în vederea dispunerii soluţiei de trimitere în judcată. În
obiectul urmăririi penale se înscrie atât rezolvarea laturii penale, cât şi activităţile
legate de rezolvarea laturii civile a cauzei penale; avem în vedere situaţii în care
acţiunea civilă se exrecită din oficiu în procesul penal sau când încadrarea juridică
a faptei se poate face, în mod corect, ţinând seama şi de întinderea prejudiciului
cauzat prin infracţiune. Stabilirea existenţei infracţiunii trebuie înţelească ca o
obligaţie a organelor judiciare de a avea în vedere infracţiunile, indiferent de
stadiul de tentativă sau fapt consumat. “ Identificarea fărpuitorilor ” consacră
intenţia legiuitorului ca, în cadrul umrăririi penale, probele aduntate să ajute la
depistarea tuturor acelora care au săvârşit fapta penală ( autori, complici,
instigatori). Prin expresia “ stabilirea răspunderii făptuitorilor ” legiuitorul a
dorit ca prin probele adunate în crusul urmăririi penale să se elucideze şi aspectele
legate de vinovăţia făptuitorului, dacă acesta poate să fie sau nu subiect al
răspunderii penale.
Potrivit art.202, organul de urmărire panlă are obligaţia să strângă probele
necesare pentru aflarea adevărului şi pentru urmărirea cauzei sub toate
aspectele, în vederea justei soluţionări a acesteia. Organul de urmărire adună
probele atât în favoarea, cât şi în defavoarea învinuitului sau inculpatului. Organul
de urmărire penală este, de asemenea, obligat să strângă date cu privire la
împrejurările care au determinat, înlesnit sau favorizat săvârşirea infracţiunii,
precum şi orice date de natură să servească la soluţionarea cauzei.

3. Trăsăturile caracteristice ale urmăririi penale

3.1. Consideraţii prelimiare

Fiecare fază a procesului penal se caracterizează prin existenţa unor trăsături


care îl configurează caracteristicele esenţiale, deosebind-o în acelaşi timp de
celelalte faze ale procesului penal. În literatura de specialitate sunt menţionate ca
trăsături carcateristice ale urmăririi penale: lipsa de colegialitate a organului de
urmărire penală, subordonarea ierarhică în efectuarea actelor de urmărire penală,
caracterul nepublic al activităţilor judiciare, caracterul necontradictoriu expres al
2
Dongoroz III, p.140, în I.Neagu, Tratat de procesură penală, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2002, p.498.
75

procesului penal în acestă fază, forma preponderent scirsă a urmăririi penale1. Din
punctul nostru de vedere, doar ultimele patru, în fapt, configurează generic
caracterele acestei faze a procesului penal.

3.2. Subordonarea ierarhică în efectuarea actelor de urmărire penală

Având în vedere că în acestă fază a procesului penal sunt abilitate de lege să


defăşoare activităţi două categorii de organe judiciare , şi ne referim aici la
organele de cercetare penală şi la procuror, pentru optima funcţionare a acestora
legiuitorul a impus o anumită ierarhie.
În primul rând, dispoziţiile legale prevăd o subordonare funcţională a
organelor de cercetare penală faţă de magistratul procuror. Astfel, procurorii
conduc şi controlează nemijlocit activitatea de cercetare penală a organelor poliţiei
judiciare şi a altor organe de cercetare speciale2. Organele de poliţie judiciară,
conform art.III din Legea nr.281/2003, îşi desfăşoară activitate în mod nemijlocit,
sub conducerea, supravegherea şi controlul procurorului, fiind obligate să aducă la
îndeplinire toate dispoziţiile acestuia. Potrivit art.219 alin.(2), dispoziţiile date de
procuror sunt obligatorii pentru organul de cercetare penală. Dacă acest organ are
de făcut obiecţii, poate sesiza prim-procurorul parchetului sau, când dispoziţiile
sunt date de acesta, de procurorul ierarhic superior, fără a întrerupe executarea lor.

În cazul neîndeplinirii sau al îndeplinirii în mod defectuos de către organele


de cercetare penală a dispoziţiilor date de procuror, acesta va sesiza conducătorul
organului de cercetare penală, care are obligaţia ca, în termen de 3 zile de la
sesizare, să comunice procurorului măsurile dispuse.
De asemenea, în art.31 din Legea nr.92/1992 se arată, între altele, că
procurorii conduc şi controlează activitatea de cercetare penală a poliţiei şi a altor
organe.
Pe lângă acestă subodonare funcţională coexistă şi subordonarea
administrativă , proprie fiecărei categorii de organe judiciare .Dorim să subliniem
doar că în cazul organelor de cercetare ale poliţiei judiciare, organul ierarhic
superior al acestora nu poate să le dea îndrumări sau dispoziţii privind cercetarea
peanlă, procurorul fiind singurul competent în acest sens, conform dispoziţiilor
art.219 alin.(1). Cât priveşte subordonarea adminsitrativă a procurorilor, în
conformitate cu dispoziţiile art.28 ali.(4) din Legea nr.92/1992, dispoziţiile
procurorului ierarhic superior sunt obligatorii pentru procurorii din subordine dacă
sunt date în scris şi sunt în conformiate cu legea. Nu vor putea fi date însă

1
Volonciu III, p.9, în I.Neagu, op.cit.,p.502
2
În conformitate cu dispoziţiile art.209 alin.(1), art.218 alin.(1).
76 Cap.I. Competenţa în materie penală

dispoziţii pentru neefectuarea actelor care se pot îndeplini, potivit legii, într-o
cauză penală.

3.3. Lipsa de publicitate a urmăririi penale

Finalitatea specifică a urmăririi penale presupune ca acestea să se


desfăşoare în anumite condiţii care să garanteze îndeplinirea obiectului propriu
acestei faze a procesului penal, astfel cum este arătat el în dispoziţiile art.200.
Astfel, stângerea elementelor probaţiunii cauzei implică o procedură nepublică,
chiar secretă , în contrast cu modul de desfăşurare a judecării cauzei, la care
publlicitatea este ridictaă la rang de principiu.
Deşi pe parcursul urmăririi penale există momentele în care părţile sau alte
persoane pot lua la cunoştiinţă de unele probe adminsitrate în cauză, chiar şi în
asemenea situaţii materialul de urmărire penală nu este cunoscut în totalitate. De
asemenea, pentu inculpat este legiferată instituţia prezentării materilalului de
urmărire penală care îi dă acestuia posibilitatea să cunoască toate actelea de
urmărie penală efectuate în cauză. Acest moment este însă plasat după ce au fost
efectuate toate actele de urmărire penală ( art.250 alin.1 ). Pe aceste conisderente,
în doctrina de specialitate anterioară adoptării Legii nr.32/1990, caracterul secret al
urmăririi penale era condiserată o trăsătură specifică.
Modificările legislative care au intervenit după decembire 1989, cu privire
specială asupra configuraţiei drepturilor apărătorului, au dus însă la transformarea
acestei opinii. Astfel, prin modificarea art.172 şi, de asemenea, a art.173-în care se
arată că, în cursul urmăririi penale, apărătorul învinuitului sau inculpatului, al părţii
vătămate, al părţii civile şi al părţii responsabile civilmente are dreptul să asiste la
efectuarea oricărui act de urmărie penală- a apărut nou subiect cu aptitudinea de a
cunoaşte actele probatorii. Pe cale de consecinţă, la acest moment doctrina actuală
a impus lipsa de pubilictate a urmăririi penale ca o trăsătură definitorie a acesteia.

3.4. Caracterul necontradictoriu al urmăririi penale

Condiţia esenţială a fazei judecăţii, contradictorialitatea presupune în esenţă,


ca toate iniţiativele procesuale să fie puse în discuţia părţilor, fiecare dintre acestea
exprimându-şi punctul de vedere, motivat, asupra chestiunii în cauză. Având în
vedere însă lipsa de publicitate a urmăririi penal, şi pe cale de consecinţă, accesul
limitat al părţilor la materialul de urmărire penală, în această fază a procesului
penal regula genreală care se despinde şi în baza dispoziţiilor art.71 alin.(2) şi
art.77 din care rezultă că organul de urmărire penală administrează probele fără a
le supune discuţiei părţilor existente în cauză, este necontradictorialitate.
77

Absenţa contradictorialităţii conferă umrăririi penale operativitate şi


mobilitate, trăsături care lipsesc fazei de judecată, organele de urmărire penală, în
tactica pe care o adoptă în rezolvarea cauzelor, putând efectua actele de urmărie
penală în momentul cel mai potrivit, la data şi la locul corespunzătoare cerinţelor
concrete ale ale dosarului penal1. Nu contestăm existenaţa unor momente în care se
pot identifica elemente de contradictorilaitat, cum ar fi prezentarea materialului de
umrărie penală, dar caracterul de excepţie al acestora nu face decât să confirme
regula mai sus arătată.

3.5. Carcterul preponderent al formei scrise

Soluţionarea definitivă a cauzei penale este atributul exclusiv al instanţei de


judecată, soluţiile date de procuror nefiind definitive şi, de asemenea, nu se bucură
de autoritate de lucru judecat. Pentru realizare acestui atribut, precum şi din
necesitatea ca instanţa de judecată să poată controla în virtutea principiului
legalităţii înscris în dipoziţiile art.2, modul în care au lucrat organele de urmărire
penală, a fost consacrată forma preponderent scrisă a actelor de urmărire penală.
Această trăsătură este conferită urmăririi penal, pe de o parte, de faptul că au
relevanţă juridică în faţa instanţei numai actele cuprinse în dosar sub formă
scrisă1, iar pe de altă parte, pe parcursul urmăririi penale părţile nu pot acţiona
decât în scris, formulând cereri în formă scrisă.

4. Dispoziţii generale privind organele de urmărire penală

4.1 Organele de urmărire penală

Potrivit art.201 C.proc.pen., urmărirea penală se efctuează de către procurori


şi de către organele de cercetare penală. Organele de cercetare penală sunt: a)
organele de cercetare ale poliţiei judiciare şi b) organele de cercetare speciale.
Ca organe de cercetare ale poliţiei judiciare funcţionează lucrătorii
specializaţi din Ministerul Administraţiei şi Internelor anume desemnaţi de
ministrul de interne, cu avizul favorabil al procurorului general al Parchetului de
pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţi, şi îşi desfăşoară activitatea sub autoritate
procurorului genral al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau
sunt desemnaţi şi funcţionează în alt mod, potivit unor legi specile.
Ca organ de cerectare speciale funcţionează ofiţerii anume desemnaţi din
cadrul Ministerului Apărării Naţionale, ofiţeri ai poliţiei de frontieră şi căpitanii
porturilor.

1
Gr. Theodoru, Lucia Moldovan,op.cit.,p.196.
1
Volonciu I,p.244-245.
78 Cap.I. Competenţa în materie penală

4.2. Consideraţii generale privind activitatea organelor de urmărire penală

Coordonatele principale ale activităţii organelor de urmărire penală sunt


menţionate în dispoziţiile art.202, în care se arată că organul de urmărire penală
este obligat să strângă probele necesare pentru aflarea adevărului şi pentru
lămurirea cauzei sub toate aspectele, în vederea justei soluţionări a acesteia. Astfel,
organul de urmărire adună probele atât în favoarea, cât şi în defavoarea
învinuitului sau inculpatului, chiar dacă învinuitul sau inculpatul recunoaşte fapte
şi, de asemenea, este obligat să explice învinuitului sau inculpatului, precum şi
celorlalte

părţi, drepturile lor procesual. Organul de urmărire penală este, de asemenea,


obligat să strângă date cu privire la împrejurările care au determinat, înlesnit sau
favorizat săvârşirea infracţiunii, precum şi orice alte date de natură să servească la
soluţionarea cauzei. Când organul de cercetare penală consideră că este cazul să fie
luate anumite măsuri care sunt de competenţa procurorului face propuneri
motivate. Orice act de urmărie penală în incita unei unităţi din cele la care se referă
art.145 C.porc.pen. se poate efectua numai cu consimţământul conducerii acelei
unităţi sau cu autorizarea procurorului. În caz de infracţiuni flagrante,
consimţământul sau autorizaţia nu este necesară.

4.3. Actele organelor de urmărire penală

În defăşurarea urmăririi penale, organul de urmărire penală dipsune asupra


actelor sau măsurilor procesuale prin ordonanţă, acolo unde legea prevede
aceasta, iar în celelalte cazuri prin rezoluţie motivată.
Ordonanţa, potrivit dispoziţiilor art.203 C.proc.pen., trebuie să fie motivată
şi să cuprindă întotdeauna data şi locul întocmirii, numele, prenumele şi calitatea
celui care o întocmeşte, cauza la care se referă, obiectul actului sau măsurii
procesuale, temeiul legal al acesteia şi semnătura aceluia care a întocmit-o.
Ordonanaţa va cuprinde, de asemenea, menţinui speciale1 prevăzute de lege pentru
anumite acte sau măsuri.
Rezoluţia se impune îndeosebi în situaţiile în care nu sunt vizate drepturile
părţilor în proces; prin excepţie, se poate dispune prin rezoluţie2 în cazul arestării
inculpatului, dacă mandatul de arestare a fost emis de procuror în lipsa
inculpatului. În ceea ce priveşte rezoluţia, legea nu prevede ce trebuie să conţină
aceasta. Totuşi, nu vor putea lipsi: data întocmirii, numele şi prenumele persoanei
1
Spre exemplu, ordonanţa de restituire prevăzută de art.266 are un conţinut mai complex.
2
S-a apreciat că şi în acestă situaţie se impune ca procurorul să se pronunţe pri ordonanţă, cel puţin în cazul în care,
după ce l-a ascultat pe inculpat, menţine măsura arestării acestuia ( I.Neagu,op.cit.,p.506 ).
79

care a întocmit-o, dispoziţia, motivele de fapt şi de drept şi semnătura celui care a


întocmit-o.
În afară de ordonanţă şi de rezoluţie, organele de urmărire penală mai pot
dipune prin proces-verbal, în cazul începerii urmăririi penale din oficiu, sau sunt
obligate să consemnze în procese-verbale actele de urmărire, în cazul precheziţiei,
cercetării la faţa locului1. Când legea prevede că un act sau o măsură pocesuală
trebuie să fie că fie încuviinţată, autorizată sau confirmată de procuror un exemplar
al ordonanţei sau al actului procesual rămâne la procuror.

§ 2. Competenţa organelor de urmărire penală

1. Competenţa de cercetare penală ale poiţiei judiciare

Potrivit art.207, organele de cercetare ale poliţiei judiciare au competenţă


materială generală, instrumentând toate cauzele penale, cu excepţia celor date de
lege în competenţa materială exclusivă a altor organe de cercetare penală.
În privinţa competenţei teritoriale, evidenţiem faptul că organele de
cercetare penală ale poliţiei instrumentează cauzele care le revin potrivit regulilor
stabilite de lege.

2. Competenţa organelor de cercetare penală speciale

Aşa cum am arătat, cercetarea penală se efectuează şi de organele speciale,


aici fiind incluşi, potrivit art.208: ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii
unităţilor militare corp aparte şi similare, ofiţerii anume desemnaţi de către şefii
comandurilor de garnizoană, ofiţeri anume desemnaţi de către comandanţii
centrelor militare, ofiţerii poliţiei de frontiere, precum şi căpitanii porturilor. Cât
priveşte competenţa acestei categorii de organe, din punct de vedere al competenţei
materiale, legea procesuală, în speţă dispoziţiile art.208, identifică amănunţit
cauzele în care sunt abilitate să desfăşoare cercetarea penală, astfel:
a) Ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii unităţilor militare corp
parte şi similare efectuează cerecetarea penală pentru militarii în subordine.
Cercetarea poate fi efectuată şi personal de către comandant.
b) Ofiţerii anume desemnaţi de către şefii comenduirilor de garnizoană
efectuează cercetarea penală pentru infracţiunile săvârşite de militari în
afara unităţilor miltare. Cercetarea poate fi efectuată şi personal de şefii
comenduirilor de garnizoană.
c) Ofiţerii anume desemnaţi de către comandaţii centrelor militare
1
Carmen Silvia Paraschiv, Drept procesual penal, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p.355.
80 Cap.I. Competenţa în materie penală

efectuează cercetarea penală pentru infracţiunile de competenţa instanţelor miltare,


săvârşite de prsoanele civile în legătură cu obligaţiile lor militare. Cercetarea poate
fi efectuată şi personal de către comandnaţii centrelor miltare. La cererea
comandantului centrului militar, organul de poliţie efectuează unele acte de
cercetare, după care înaintează lucrările comandantului centrului militar.
d) Ofieţerii poliţiei de frontieră, anume desemnaţi, efectuează cercetarea
penală pentru infracţiunile de frontieră.
e) Căpitanii porturilor efectuează cercetarea penală pentru infracţiunile
contra siguranţei navigaţiei pe apă şi contra disciplinei şi ordinii la bord, precum şi
pentru infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciu, prevăzute în Codul
penal, săvârşite de personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau ar fi
putut pune în pericol siguranţa navei sau a navigaţiei.
În cazurile prevăzute la lit.a) , b) şi c), cercetarea penală se efectuează în
mod obligatoriu de organele speciale prevăzute.

3. Competenţa procurorului în efectarea urmăririi penale

Cum arătam în cele ce preced, procurorul conduce nemijlocit acestă fază a


procesului penal, el fiind garantul legalităţii defăşurării urmăririi penale.
Procurorul, în mod obişnuit, exercită supravegherea asupra organelor de urmărire
penală; în execitarea acestei atribuţii, procurorii conduc şi controlează activitatea
de cercetare penală a ploiţiei şi a altor organe. De asemenea, procurorul poate să
efectueze orice acte de urmărire penală în cauzele pe care le supraveghează.
Există, însă, o categorie de cauze pentru care legiuitorul a fixat o
competenţă materială exclusivă de desfăşurare a urmăririi penale în sarcina
procurorului. Astfel, urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către
procuror, în cazul infracţiunilor prevăzute în art.155-173, 174-177, 179, 189 alin.
(3)-(5),art.190, 191, art.211 alin.(4), art.212, 236, 236, 236 ind.1, 239, 1239 ind.1,
250, 252, 254, 255, 257, 265, 266, 267, 267 ind.1, 268, 273-276, 279 ind.1, 280,
280 ind.1, 302 ind.2, 317, 323, 356-361 C.pen., în cazurile arătate în art.27 pct.1
lit.b) – e), art.28 ind 1 pct.1 lit. b) şi c) şi pct.5, art.28 ind.2 pct.1 lit.b) şi art.29
pct.1 C.proc.pen., în cazul infracţiunilor împotriva protecţiei muncii, precum şi în
cazul altor infracţiuni date prin lege în competenţa sa.
Este comptente să efectueze urmărirea penală, în cazurile arătate, şi să
exercite supravegherea asupra activităţii de cercetare penală procurorul de la
parchetul corespunzător instanţie care, potrivit legii, judecă în primă
instanţă.Astfel, procurorul din cadrul parchetului de pe lângă judecătorie este
competent să efectueze urmărirea penală în cauzele ce se judecă la judecătorie,

1
Aceste infracţiuni sunt prevăzute de Decretul nr.443/1972 şi dăm ca exemplu: infracţiunea de stânjenire a
îndeplinirii atribuţiilor de serviciu ale echipajului de conducere a unei nave, dacă prin acesta s-ar pune în pericol
siguranţa navei (art.115); infracţiunea de preluare fără drept a controlului navei direct sau indirect ( art.123 );
omisiunea denunţării acestei din urmă fapte ( art.124 ).
81

procurorul din cadrul parchetului de pe lângă tribunal este competent să efectueze


urmărirea penală în cauzele ce sunt în competenţa tribunalului1.
În cauzele în care urmărirea penală se efectuezaă de către procuror, acesta
poate dispune ca anumite acte de cercetare penală să fie efectuate de către organele
poliţiei2. Când urmărirea penală se efectuează de procuror, rechizitoriu este supus
confirmării prim-procurorului parchetului, iar când urmărirea penală este făcută de
către acesta, confirmarea se face de procurorul ierarhic superior. Când urmărirea
penală este efectuată de un procuror de la parchetul de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, rechizitoriu este supus confirmării procuroului-şef de secţie, iar
când urmărire penală este efectuată de acesta, confirmare se face de către
procurorul general al parchetului3.

4. Unele dispoziţii privind competenţa în efectuarea urmăririi penale

4.1. Verificarea competenţei

Potrivit art.210 alin.(1), în vederea respectării legale referitoare la


competenţă, organul de urmărire penală, sesizat potrivit art.221, este dator să-şi
verifice competenţa şi să nu treacă la efectuarea activităţilor specifice decât dacă
se consideră competent. Acestă regulă are şi o excepţie determinată de necesitatea
obiectivă a rezolvării unor cauze urgente. Astfel, potrivit art.213, când un act de
cercetare nu suferă amânare, organul de cercetare este obligat să-l efectueze, chiar
dacă, verificându-şi competenţa, constată că respectiva cauză nu-i aparţine. Deşi
legea nu fixează o anumită limită, abaterea de la regulile comune de competenţă se
mărgineşte la nivelul stării de urgenţă, atât ca durată a efectuării actelor, cât şi a
întinderii acetora1.
Dacă organul de cercetare penală constată că nu este competent a efectua
cercetarea, trimite de îndată cauza procurorului care exercită supravegerea, în
vederea sesizării organului competent. Procurorul, când constată că nu este
competent, trebuie să trmită cauza la procurorul competent-procurorul din unitatea
ierarhic superioară.

4.2. Extinderea competenţei teritoriale

Când anumite acte de cercetare penală trebuie să fie efectuate în afara razei
teritoriale în care se face cercetarea, organul de cercetare penală poate să le
efectueze el însuuşi sau să dispună efectuarea lor prin comisie rogatorie ori
delegare.
1
În conformitate cu regulile de competenţă materială prevăzute în art.25-29.
2
În conformitate cu dispoziţiile art.217 alin.(4).
3
Conform dispoziţiilor art.209 alin.(5).
1
N.Volonciu, Tratat de procedură penală, vol.II, Ed. Paideia, Bucureşti,p.26.
82 Cap.I. Competenţa în materie penală

În cazul în care organul de cercetare penală înţelege să procedeze el însuşi la


efecuarea actelor, înştiinţează în prealabil despre acesta organul corespunzător din
raza teritorială în care se va efectua aceste acte.
În cuprinsul aceleiaşi localităţi, organul de cercetare penală efectuează toate
actele de cercetare, chiar dacă unele dintre acestea trebuie îndeplinite în afara razei
sale teritoriale, cu respectarea dispoziţiei din alineatul precedent. Legea a dispus o
asemenea obligaţie din motive de operativitate pentru evitarea folosirii comisiei
rogatorii sau delegării în cadrul aceleiaşi localităţi2.

5. Actele încheiate de către organele din afara structurilor judiciare

5.1. Actele încheiate de organele de constatare

Potrivit art.214 C.proc.pen., sunt organe de constatare : organele


inspecţiilor de stat3, alte organe de stat4, precum şi ale unităţilor la care se referă
art.145 C.pen.; organele de control şi cele de conducere ale adminstraţiei publice,
ale altor unităţi la care se referă art.145 C.pen. ; ofiţerii şi subofiţerii Jandarmeriei
Române.
Cât priveşte infracţiunile care atrag competenţa materială:
a) organele inspecţiilor de stat, alte organe de stat, precum şi ale unităţilor
la care se referă art.145 C.pen. sunt abiliate să constate infracţiunile care constituie
încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o controlează potrivit
legii;
b) organele de control şi cele de conducere ale adminsitarţiei publice, ale
altor unităţi la care se referă art.145 C.pen. sunt abilitate să constate infracţiunile
săvârşite în legătură cu serviciu de cei aflaţi în subordine ori sub controlul lor;
c) ofiţerii şi subofiţerii din cadrul Jandarmeriei Române sunt abilitaţi să
constate infracţiunile constatate pe timpul executării misiunilor speciale.
Organele de constatare sunt obligate să procedeze la luarea de declaraţii de
la făptuitor şi de la martorii care au fost de faţă la săvârşirea infracţiunii şi să
întocmească porces-verbal constator despre împrejurările concrete ale săvârşirii
acesteia. De asemenea, au dreptul să reţină corpurile delicte1, să procedez la
evaluarea pagubelor, să efectueze orice alte acte, când legea prevede acesta. Actele
încheiate se înaintează procuroului în cel mult 3 zile de la desopeirea faptei ce
2
A se vedea N.Volonciu, op.cit.,p.26
3
Organele din cadrul inspecţiilor comerciale de stat pot să constate săvârşirea unor infracţiuni, cum ar fi înşelăciune
al măsurătoare ( art.296 C.pen.)
4
De exemplu, funcţionarii anume împuterniciţi din cadrul Ministerului Comerţului, Ministerului Finaţelor Publice
pot încheia acte de constatare privind producţia, vânzarea, circulaţia şi desfacerea băuturilor alcoolice ( a se vedea ,
în aces sens, I.Neagu, op.cit.,p.514 ).
1
De pildă, inginerii şi tehnicienii au atribuţii privind problemele cu atribuţii privind probelemele de sivicultură pot
să constate infracţiunile prevăzute în Codul silvic. Organele aminitie mai sus au, potrivit art.46 C.silvic, dreptul de a
reţine obiectele provenite din faptele penale sau acelea ce au folosit la săvârşirea lor ( a se vedea, în acest sens,
I.Neagu, op.cit.,p.514 ).
83

constituie infracţiune, afară de cazul când legea dispune alftel2. În caz de


infracţiuni flagrante, acelaşi organe au obligaţia să înainteze de îndată procurorului
pe făptuitor, împreună cu lucrările efectuate şi cu mijloacele materiale de probă.
Procesele-verbale încheiate de aceste organe constituie mijloc de probă.

5.2.Actele încheiate de comandanţii de nave şi areonave şi de subofiţerii


trupelor de grăniceri

Potrivit dispoziţiilor art.215 C.proc.pen. , sunt organe de constatare şi


comandanţii de nave şi areonave, precum şi agenţii de poliţie de frontieră.
Cât priveşte competenţa lor materială:
- comandanţii de nave şi aeronave sunt abilitaţi să constate infracţiunile
săvârşite pe acestea, pe timpul cât navele şi aeronavele pe care le comandă se află
în afara porturilor sau aeroporturilor;
- agenţii de poliţie de frontieră sunt abiltaţi să constate infracţinile de
frontieră.
Organele de constatare sunt obligate să procedeze la luarea de declaraţii de
la făptuitor şi de la martorii care au fost de faţă la săvârşirea infracţiunii şi să
întocmească porces-verbal constator despre împrejurările concrete ale săvârşirii
acesteia. De asemenea, au dreptul să reţină corpurile delicte, să procedez la
evaluarea pagubelor, să efectueze orice alte acte, când legea prevede acesta. Pot
efectua percheziţii corporale asupra făptuitorului şi pot verifica lucrurile pe care
acesta le are cu sine. De asemenea, organele de mai sus pot prinde pe făptuitor, în
care caz îl predau de îndată procurorului sau organului de cercetare penală,
împreună cu lucrările efectuate şi cu mijlocale materiale de probă. În celelalte
cazuri, lucrările efectuate se înintează organului de cercetare penală competen, în
cel mult 5 zile de la prima constatre efectuată, împreună cu mijlocale materiale de
probă.
Când infracţiunea a fost săvârşită pe o navă sau aeronavă, termenul de mai
sus curg de la ancorarea navei ori aterizrea aeronavei pe teritoriu român. Procesele-
verbale încheiate de aceste organe constiuie mijlocare de probă.

§ 3. Supravegherea exerictată de procuror în activitatea de urmărire penală

2
În cazul infracţiunilor silvice, procesele-verbale de constatare a infracţiunilor nu se trimit procurorului, ci ocolului
silvic în raza căruia a fost săvârşită infracţiunea ( a se vedea, în acest sens, I.Neagu, op.cit.,p.514 ).
84 Cap.I. Competenţa în materie penală

1. Consideraţii prelimiare. Obiectul supravegherii

Garant al respetării principiilor fundamnetale ale legalităţii procesului penal şi


al aflării adevărului este, în faza de urmărire penală, magistratul procuror care
conduce şi controlează nemijlocit activitatea de cercetare penală a poliţiei
judiciare şi a altor organe de cercetare specială şi supraveghează ca actele de
urmărie penală să fie efectaute cu respectarea dispoziţiilor legale.Procurorul este
abilitat de legea procesuală să exercite supravegherea respectării legalităţii şi
aflării adevărului în orice cauză penală în care, în faza de urmărire penală
desfăşoară activităţi organul de cercetare din raza teriotrială a parchetului1
repsectiv.
Potrivit dispoziţiilor art.216, procurorul, în exercitarea surpavegherii
respectării legii în activitatea de urmările penală, vegherează ca orice infracţiune să
fie descoperită, oirce infractor să fie tras la răpsundere penală şi ca nici o persoană
să nu fie urmărită penal fără să existe indicii temeinice că a săvârşit o faptă
prevăzută de legea penală. De asemenea, procurorul veghează ca nici o personă să
nu fie reţinută sau arestată, decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege
Procurorul poate să dea dispoziţii cu privire la efecutarea oricărui act de
urmărire penal. Dispoziţiile date de procuror sunt obligatorii pentru organul de
cercetare penală. În exercitarea activităţii de supraveghere procurorul ia măsuri
necesare sau dă dispoziţii organelor de cercetare penală să ia măsuri, în scris şi
motivat.

2. Căile de exercitare a surpavegherii

2.1. Trecerea cauzei de la un organ la altul

Potrivit dispoziţiilor art.217, procurorul poate să dipună, după necesitate, ca


într-o cauză în care cercetarea penală trebuie efectuată de un anumit organ de
cercetare, să fie efecutaă de un alt organ de cercetare. Organul de cercetare
penală la care se trece cauza trebuie să aibă competenţa de a efectua cercetarea în
cauză iar procurorul care dispune trecerea trebuie să fie competent să supravegheze
cauza2. Preluarea unei cauze de către un organ de cercetare penală ierarhic
superior se dispune de procuroul de la parchetul care exercită supravegherea
acestuia. În cauzele preluate de către un organ de cercetarea penală central,
supravegherea se exercită de către un procuror din Parchetul General de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie1.

1
I.Neagu, op.cit.,p.515.
2
A se vedea Carmen Silvia Paraschiv, op.cit.,p.369.
1
Text introdus prin Legea nr.141/1996.
85

2.2. Participarea directă a procurorului la efectuarea urmăririi penale

În dispoziţiile art.209 alin.(1) şi art.218 alin.(3) C.proc.pen. se arată că


procurorul poate să efectueze orice acte de urmărire penală în cauzele pe care le
supraveghează. De asemenea, procurorul poate să asite la efectuarea oricărui act
de cercetare penală. Prin participarea procurorului la efectuarea unor acte de
cercetare penală se asigură îndeplinirea acestora în cele mai bune condiţii de
eficienţă şi legalitate2.

2.3. Verificarea dosarului de cercetare de către procuror

Potrivit art.218 alin.(3) partea finală, procurorul poate să ceară spre


verificare3 orice dosar de la organul de cercetare penală, care este obilgată să-l
trimită, cu toate actele, materialele şi datele privitoare la fapte care formează
obiectul cererii.

2.4. Autorizarea, confirmarea, încuviinţarea şi infirmarea actelor şi


măsurilor procesuale de către procuror

Potrivit art.219, procurorul poate să dea dispoziţii cu privire la efectuarea


oricărui act de urmărire penală iar dispoziţiile date de procuror sunt obligatorii
pentru organul de cercetare penală. Dacă acest organ are de făcut obiecţii, poate
sesiza prim-procrurorul parchetului sau, când dispoziţiile sunt date de acesta,
procurorul ierarhic superior, fără a întrerupe executarea lor. În termen de 3 zile de
la sesizare, prim-procuorul sau procurorul ierarhic superior este obligat să se
pronunţe.
De asemenea, procurorul autorizează, confirmă, încuviinţează şi infirmă
actele organului de cercetare penală sau ale procuroului ierarhic
inferior.Autorizarea efectuării unui act de urmărie penală este anterioară realizării
actului.
Confirmarea actului de urmărie penală este o ratificare a acestuia, fără acestă
confirmare cerută expres de lege actul neputând produce efecte juridice1.
Încuviinţarea unor acte de urmărire penală se referă la acte a căror efectuare este
atribuţia organului de cercetare, dar valabilitatea actului este subordonată aprobării
procurorului. Infirmarea intervine, potrivit art.220 când actul sau măsura
organului de urmărire penală nu respectă dispoziţiile legale.

2
Theodoru V.,p.74.
3
Acestă verificare nu trebuie să fie confundată cu verificarea lucrărilor urmăririi penale pe care procurorul o face al
terminarea urmăririi penale, în conformitate cu art.261.
1
Potrivit art.209 alin.(5), când urmărirea penală este efectuată de căte procruor rechizitoriu este supus confirmării
prim-procurorului parchetului, iar când urmărirea penală este făcută de acesta, confirmarea se face de procurorul
ierarhic superior.
86 Cap.I. Competenţa în materie penală

§ 4. Sesizarea organelor de urmărire penală

1. Consideraţii generale privind modurile de sesizare a organelor de


urmărire penală

Mijlocul prin intermediul căruia este informat organul judiciar despre săvârşirea
unei infracţiuni poartă denumirea de act de sesizare.
Sesizarea organelor judiciare poate fi externă, prin plângere sau denunţ,
precum şi prin unele moduri speciale de sesizare, sau din oficiu, internă.
Sesizarea este primară în ipoteza în care încunoştiinţează despre săvârşirea
unei infracţiuni a ajuns pentru prima oară în faţa unui organ de urmărire penală,
sau complementară în ipoteza în care a trecut anterior prin faţa altui organ de
urmărire penală.
Când legea prevede că sesizarea trebuie să se facă într-un anumit mod, organele
de urmărire penală nu pot începe urmărirea penală decât dacă au primit sesizarea
anume prevăzută de lege.

2. Plângerea

Plângerea este încunoştiinţarea făcută de o persoană fizică sau de o persoană


juridică, referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracţiune şi trebuie să
cuprindă: numele, prenumele, calitatea şi domiciliul petiţionarului, descrierea
faptei ce formează obiectul plângerii, indicarea făptuitorului dacă este cunoscut şi a
mijlocelor de probă.
Plângerea se poate face pesonal sau prin mandatar, în acest caz mandatul
trebuind să fie special iar procura rămâne ataşată plângerii. Plângerea făcută oral
se consemnează într-un proces-verbal de organul care o primeşte.
Dispoziţiile art.222 reglementează şi categoriile de substituiţi procesuali ,
abilitaţi de lege să facă acest act, dispunând că plângerea se poate face şi de către
unul dintre soţi pentru celălalt soţ sau de către copilul major pentru părinţi. Pentru
pesoana lipsită de capacitate de exerciţiu, plângerea se face de către repezentantul
său legal. Persoana cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate face plângere cu
încuviinţarea persoanelor prevăzute de legea civilă.
Dorim să subliniem că plângerea reglementată de dispoziţiile art.222 ca mod
de sesizarea a organelor de urmărire penală, nu poate fi confundată cu plângerea
87

pealabilă, aceasta din urmă fiind, în acelaşi timp, şi o condiţie de procedebilitate 1.


Plângerea se deosebeşte de plângerea prealabilă şi prin faptul că, în timp ce
plângerea poate fi suplinită printr-un denunţ sau printr-o sesizare din oficiu,
plângerea prealabilă nu poate fi înlocuită cu nici o altă modalitate de sesizare. De
asemenea, conţinutul plângerii prealabile, mai ales în condiţiile acţiunilor directe,
este substanţial diferită de conţinutul plângerii reglementată în dispoziţiile art.222,
în cazul plângerii prealabile, presoanele prevăzute în dispoziţiile art.222 alin.(5)
neavând nici o abilitare legală în acest sens.

3. Denunţul

Denunţul este încunoştiinţarea făcută de către o persoană fizică sau de către o


persoană juridică despre săvârşirea unei infacţiuni.
În conformitate cu dispoziţiile art.223 alin.(2), denunţul trebuie să conţină
aceleaşi date ca şi plângerea.
Denunţul scris trebuie semnat de denunţător, iar în cazul denunţului oral, acesta
se consemnează într-un proces-verbal de către organul în faţa căruia a fost făcut.

4. Sesizarea din oficiu

Potrivit art.221 alin.(1), organul de urmăriere penală se sesizează din oficiu


când află, pe orice cale în fară de plângere sau denunţ, că s-a săvârşit o infracţiune.
Organele de urmărire penală nu se pot sesiza din oficiu dacă pentru acea
infracţiune este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate sau o altă
sesizare specială prevăzută de lege.

5. Modurile speciale de sesizare a organelor de urmărire penală

Potivit art.221 alin.(2), când, potrivit legii, punerea în mişcare a acţiunii


penale se face numai la plângerea prealabilă ori la sesizarea sau cu autoirzarea
organului prevăzut de lege, urmărirea penală nu poate începe în lipsa acestora.
Astfel, pentru unele infracţiuni sunt necesare anumite sesizări din partea
organelor prevăzute de lege, cum ar fi cazul infracţiunilor prevăzute de Codul
penal în art.331-336, 348, 353 şi 354, când urmărirea penală poate începe numai la
sesizarea comandantului1. De asemenea, potrivit art.278 C.pen., acţiunea penală
pentru faptele prevăzute în art.273 alin.(1), 274 alin.(1) şi art.275 alin.(1) şi (2)
C.pen. se pune în mişcare la sesizarea organelor competente ale căilor ferate.

1
I.Neagu, op.cit.,p.51
1
Pentru celelalte infracţiuni săvârşite de militari, organul de urmărie penală procedează potrivit regulilor obişnuite,
infromând pe comandant de îndată ce a început urmărirea penală.
88 Cap.I. Competenţa în materie penală

În cazul infracţiunilor prevăzute de art.5 C.pen., punerea în mişcare a


acţiunii penale se face numai cu autorizarea prealabilă a procurorului general.
Când legea prevede că începerea urmăririi penale nu poate avea loc fără o
sesizare specială, aceasta trebuie făcută în scris şi semnată de către organul
competent. În actul de sesizare trebuie să se arate în mod corespunzător datele
prevăzute în art.222 alin.(2).
Deşi, ca regulă generală, în cazul denunţului sau plângerii acestea sunt
obligatorii, în dispoziţiile art.227, pentru anumite categorii de persoane, legea
procesuală insituie obligativitatea sesizării organelor judiciare. Astfel, orice
persoană cu funcţie de conducere într-o unitate la care se referă art.145 C.pen. sau
cu atribuţii de control, care a luat la cunoştiinţă de săvârşirea unei infracţini în acea
unitate, este obligată să sesizeze de îndată pe procuror sau organul de cercetare
penală şi să ia măsuri să nu dispară urmele infracţiunii, corpuri delicte şi orice alte
mijloace de probă. Obligaţiile prevăzute în alin.(1) revin şi oricărui funcţionar care
a luat la cunoştinţă despre săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu seviciul în
cadrul căruia îşi îndeplinşte sarcinile.

6. Actele premergătoare urmăririi penale

6.1. Noţiunii. Cosideraţii generale

Potivit dispoziţiilor art.224, în vederea începerii urmăririi penale, organul


de urmărire penală poate efectua acte premergătoare. Actele premergătoare au
menirea fie de a completa informaţiile pe care organele de urmărire le au cu
privire la săvârşirea unei infracţiuni, fie numai să verifice aceste informaţii spre a
se putea despinde concluziile corespunzătoare în legătură cu începerea urmăririi1
penale.
De asemenea, în vederea strângerii datelor necesare organelor de urmărire
penală pentru începerea urmăririi penale, pot efectua acte premergătoare şi
lucrătorii operartivi din Ministerul Admnistraţiei şi Internelor, precum şi din
celelalte organe de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, anume
desemnaţi în acest scop, pentru fapte care constituie, potrivit legii, ameninţării la
adresa siguranţei naţionale.
Procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare
toate poate constitui mijloc de probă.

6.2. Actele premergătoare efectuate de investigatorii sun acoperire

În conformitate cu dispoziţiile art.224 ind.1, în cazul în care există indicii


temeinice şi concrete că s-a săvârşit sau că se pregăteşte săvârşirea unei infracţinui
1
Volonciu I,p.261-262; T.Antonio, op.cit.,p.37; I.Gorgăreanu, op.cit. p.36, în I.Neagu, op.cit.526.
89

contra siguranţei naţionale prevăzute în Codul penal şi în legi speciale, precum şi


în cazul infracţiunilor de trafic de stupefiante şi de arme, trafic de persoane, acte de
terorism, spălare a banilor, falsificare de monede sau de alte valori, sau a unei
infracţiuni în Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea
faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, ori a unei alte
infracţiuni grave care nu poate fi descoperită sau ai cărei făptuitori nu pot fi
identificaţi prin alte mijloace, pot fi folsiţi, în vederea strângerii datelor privind
existenţa infracţiunii şi identificare pesoanelor faţă de care există presupunerea că
au săvârşit o infracţiune, investigatori sau o altă identitate decât cea reală.
Investigatorii sub acoperire sunt lucrători operativi din Ministerul
Adminsitraţiei şi Internelor, precum şi din organele de stat care desfăşoară,
potrivit legii, activităţi de informaţii pentru realizarea siguranţei naţionale, anume
desemnaţi în acest scop, şi pot fi folsiţi numai pentru o perioadă determinată, în
condiţiile prevăzute în art.224 ind.2 şi 224 ind.3.
Investigatorul sub acoperire culege date şi informaţii în baza autorizaţiei
emise potrivit dispoziţiilor prevăzute în art.224 ind.2, pe care le pune, în totalitate,
la dispoziţia organului de urmărire penală.

6.3. Autorizarea folosirii investigatorilor sub acoperire

Persoanele prevăzute în art.224 ind.1 pot efectua investigaţii numai cu


autorizarea motivată a procurorului desemnat de procurorul general al
parchetului de pe lângă curtea de apel.
Autorizarea este dată prin ordonanţă motivată, pentru o perioadă
determinată de cel mult 60 de zile şi poate fi prelungită pentru motive temenic
jusitificate. Fiecare prelungire nu poate depăşi 30 de zile, iar durata totală a
autorizării, în aceeaşi cauză şi cu privire la aceeaşi persoană, nu poate depăşi un
an.
În cererea de autorizare adrestă procurorului se vor menţiona datele şi
indiciile privitoare la faptele şi persoanele faţă de care există presupunearea că au
săvârşit o infracţiune, precum şi perioada pentru care se cere autorizarea.
Ordonanţa procurorului prin care se autorizează folosirea investigatorului
sub acoperire trebuie să cuprindă , pe lângă menţiunile prevăzute la art.203,
următoarele:
a) indiciile temeinice şi concrete care jusitifică măsura şi motivele pentru
care este necesră;
b) activităţile pe care le poate desfăşura investigatorul sub acoperire;
c) persoanele faţă de care există presupunerea că au săvârşit o infracţiune;
d) identitatea sub care investigatorul sub acoperire urmează să desfăşoare
activităţile autorizate;
e) perioada pentru care se dă autorizaţia;
f) alte menţiuni prevăzute de lege.
90 Cap.I. Competenţa în materie penală

În cazuri urgente şi temeinic jusitifcate se poate solicita autorizarea şi a


altor activităţi decât cele pentru care există autorizare, procurorul urmând să se
pronunţe de îndată.

6.4. Folosirea datelor obţinute de investigatorii sub acoperire

Datele şi informaţile obţinute de investigatorul sub acoperire pot fi folosite


numai în cauza penală şi în legătură cu persoanele la care se referă autorizaţia
emisă de procuror. Aceste date şi informaţii vor putea fi folosite şi în alte cauze sau
în legătură cu alte persoane, dacă sunt concludente şi utile.

6.5. Măsuri de protecţie a investigatorilor sub acoperire

Identitatea reală a investigatorilor sub acoperire nu poate fi dezvăluită în


timpul ori după terminarea acţiunii acestora. Procurorul competent să autorizeze
folosirea unui investigator sub acoperire are dreptul să-i cunoască adevărată
identitate, cu respectarea secretului profesional.

§ 5. Desfăşurarea urmăririi penale

1. Începerea urmăririi penale

Potrivit art.228, organul de urmărire penală sesizat în vreunul din modurile


prevăzute în art.221 dispune începerea urmăririi penale, când din cuprinsul actului
de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu rezultă vreunul din cazurile
de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art.10, cu
excepţia celui de la lit.b) ind.1 şi, adăugăm noi, celui de la lit.i).
În cazul arătat în art.10 lit.b) ind.1, organul de urmărire penală1 înaintează
dosarul procurorului cu propunerea de a se dispune scoaterea de sub urmărire
penală. Procurorul astfel sesizat dispune prin ordonanţă scoaterea de sub urmărire
penală şi înştiinţează despre acesta, când este cazul, persoana care a făcut sesizarea
iar când constată că nu este cazul să scoată de sub urmărire penală, restituie2
dosarul organului de urmărire penală pentru continuarea cercetării penale. Actul
prin care organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale este
1
A se vedea art.230 C.proc.pen.
2.A se vedea art.231 C.proc.pen.
91

rezoluţia iar când se sesizează din oficiu încheie un proces-verbal care constituie
actul de începere a urmăririi penale. În conformitate cu dispoziţiile art.228 alin(3)1,
atât rezoluţia, cât şi procesul-verbal de începere a urmăririi penale, emise de
organul de cercetare penală, se supun confirmării motivate a procurorului care
exercită supravegherea activităţii de cercetare penală, în termen de cel mult 48 de
ore de la data începerii urmăririi.
Dacă din cuprisul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate
după primirea plângerii sau denunţului rezultă vreunul din cazurile de împiedicare
a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art.10, cu excepţia celor de la
lit.b) ind.1 şi i), organul de urmărire penală înaintează procurorului actele
încheiate, cu propunerea de a nu de începe urmărirea penală.
Dacă procurorul constată că nu sunt întrunite condiţiile arătate în alin.(4),
restituie actele organului de urmărire penală, fie pentru completarea actelor
premergătoare, fie pentru începerea urmăririi penale, acesta fiind obligat a continua
efectuarea actelor premergătoare sau, după caz, începe ori continuă urmărirea
penală, procedând la efectuarea acestora,potrivit legii, şi ţinând seama de
împrejurările speciale ale fiecărei cauze.
În cazul în care procurorul este de acord cu propunerea, o confirmă prin
rezoluţie motivată şi înştiinţează depre acesta persoana care a făcut sesizarea.
Împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale se poate face plângere la
instanţa de judecată, potrivit art.278 ind.1 şi urm.
Dacă ulterior se constată că nu există sau că a dispărut împrejurarea pe care
se întemeia propunerea de a nu se începe urmărirea penală, procuroul infirmă
rezoluţia şi restituie actele organului de urmărire, dipunând începerea urmăririi
penale.
În art.229 se arată că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală se
numeşte învinuit cât timp nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva sa.

2. Efectuarea actelor de urmărire penală

2.1 Consideraţii generale

Gama de activităţi realizată pe parcursul urmăririi penale de organele de


urmărire depinde de particularităţile fiecărei cauze. Pe lângă actele de probatoriu
care sunt efectuate în fiecare cauză, anumite cauze pot impune punerea în mişcare
a acţiunii penale, în timp ce în altele acţiunea penală este pusă în mişcare la
sfârşitul acţiunii penale prin rechizitoriu. De asemenea, în unele cazuri pot fi
incidente una sau mai multe măsuri de prevenţie, pentru buna desfăşurare a
activităţilor în cauză.

1
A se vedea art.232 C.proc.pen.
92 Cap.I. Competenţa în materie penală

2.2. Luarea măsurilor de prevenţie

Aşa cum am arătat în cele ce preced, măsurile de prevenţie constituie o


facultate aflată la dispoziţia organelor judiciare pentru desfăşurare în bune condiţii
a procesului penal. Astfel, dacă în cursul urmăriri penale, organul de cercetare
penală consideră că în cauză sunt întrunite condiţiile prevăzute în 143 raportat la
dispoziţiile art.148 poate dipune măsura reţinerii învinitului.
Potivit art.223, organul de cercetare penale, în cazul în care consideră că
sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea măsurii arestării
preventive a învinuitului, face propuneri în acets sens şi le înaintează
procurorului pentru a decide. Procurorul, după ce examinează dosarul cauzei,
constatând că este cazul să se ia măsura arestării preventive a învinuitului
prcedează potivit art.146. De asemenea, potirvit art.234 alin.(2), organul de
cercetare penală, dacă consideră că sunt întrunite şi condiţiile prevăzute de lege
pentru luarea măsurii arestării preventive a inculpatului , pocedează în acelaşi
mod. Dacă apreciează că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea
măsurii arestării preventive a inculpatului, procurorul prcedează potrivit art.149
ind.1.

2.4. Punerea în mişcare a acţiunii penale

Potrivit art.234, dacă organul de cerecetare penală consideră că sunt temeiuri


pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, face propuneri în acest sens, pe care le
înaintează procurorului. Potrivit art.235, procurorul se pronunţă asupra punerii în
mişcare a acţiunii penale după examinarea dosarului.
Dacă procurorul este de acord cu propunerea, pune în mişcare acţiunea
penală prin ordonanţă. Ordonanaţa de punere în mişcare a acţiunii penale trebuie
să cuprindă, pe lângă menţiunile arătate în art.203, date cu privire la persoana
inculpatului, fapta pentru care este învinuit şi încadrarea juridică a acesteia.
Potrivit art.237 alin.(2), dacă procurorul a pus în mişcare acţiunea penală,
organul de cercetare penală îl cheamă pe inculpat, îi comunică fapta pentru care
este învinuit şi îi dă explicaţii cu privire la drepturile şi obligaţiile pe care le are.
Atunci când inculpatul nu locuieşte în ţară , organul de cercetare penală va ţine
seama, la fixarea termenului de prezentare în faţa acestuia, de reglementările
speciale privind asitenţa juridică internaţională în materie penală.
Organul de urmărie penală va continua urmărirea penală, după punerea în
mişcare a acţiunii penale, fără a-l asculta pe inculpat când acesta este dispărut, se
sustrage de la cercetare sau nu locuieşte în ţară.
93

2.4.Extinderea cercetării penale

Când în cursul urmăririi penale organul de cercetare penală constată fapte


noi în sarcina învinuitului sau inculpatului ori împrejurări noi care pot duce la
schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care s-a dispus începerea urmăririi
penale ori s-a pus în mişcare acţiunea penală sau date cu privire la participarea şi
a unei alte persoane la săvârşirea acelei fapte, este obligat să facă propuneri
procurorului pentru extinderea ceretărilor penale sau schimbarea încadrării
juridice.
În conformitate cu dispoziţiile art.238, propunerile se înaintează în cel mult
3 zile de la data constatării faptelor, împrejurărilor sau persoanelor noi, iar
procurorul va decide asupra lor prin odronanţă, într-un termen de cel mult 5 zile.

§ 6. Suspedarea urmăririi penale

Ptrivit art.239, în cazul în care se constată printr-o expertiză medico-legală


că învinuitul sau inculpatul suferă de o boală gravă , care îl împiedică să ia parte
la procesul penal, organul de cercetare penală înaintează procuroului propunerile
sale împreună cu dosarul, pentru a dipune suspendare urmăririi penale. Procurorul
se pronunţă asupra suspendării prin ordonanţe.
Ordinanaţa de suspendare trebuie să cuprindă, pe lângă menţiunile arătate
în art.203, datele privitaore la persoana învinuitului sau inculpatului, fapta de care
este învinuit, cauzele care au determinat suspendarea şi măsurile luate în vederea
însănătoşirii învinuitului sau inculpatului.

Ordonanţa de suspendare a urmăririi penale se comunică, în copie,


învinuitului sau inculpatului şi persoanei vătămate. După comunicare, dosarul se
restituie organului de cercetare penală.
În timpul cît urmărirea este suspendată, organul de cercetare penală continuă
să efectueze toate actele a căror îndeplinire nu este împiedicată de situaţia
învinuitului sai inculpatului.
Oraganul de cercetare penală este obligat să se intereseze periodic dacă mai
subzisă cauza care a deteminat suspendarea urmăririi penale.
94 Cap.I. Competenţa în materie penală

§ 7. Soluţiile ce pot fi dispuse pe parcursul sau la terminarea


urmăririi penale

1. Consideraţii preliminare

La terminarea urmăririi penale, dosarul cauzei ajunge în faţa procurorului


care trebuie să decidă dacă este cazul sau nu să-l promoveze în etapa următoare a
procesului penal, şi anume aceea a judecăţii.
Este posibil însă, ca la terminarea sau pe parcursul urmăririi penale să se
constate în cauză intervenţie unui caz de inaptitudine a acţiunii penale, care
lipseşte acţiunea penală de temeiul sau de obiectul acesteia, generând pe plan
procesual, în conformitate cu dispoziţiile art.11 C.proc.pen., soluţii de încetare a
urmăririi penale, scoatere de sub urmărire penală, clasare a cauzei penale.
Reamnitim şi cu acest prilej că soluţiile dispsue de procuror nu sunt
definitive, ele nedispunând de autoritate de lucuru judecat, ca atare fiind
susceptibile de modificare,în plan procesual fiind posibilă redeschiderea urmăririi
penale.

2. Încetarea urmăririi penale

În conformitate cu dispoziţiile art.242, încetarea urmăririi penale are loc


când se constată existenţa vreuneia din cazurile care lipsesc acţiunea penală de
obiect, prevăzute în art.10 lit.f) – j) şi există învinuit sau inculpat în cauză.
Având în vedere că noile modificări normative au dispus ca soluţia înlocuirii
răspunderii penale să fie un atribut exclusiv al instanţei de judecată, apreciem că
intervenţia cazului prevăzut în art.10 lit.i) va genera soluţia trimiterii în judecată,
nefiind posibilă în acest caz încetarea urmăririi penale.
Astfel, organul de cercetare penală, când constată existenţa vreunuia dintre
cazurile prevăzute în art.10 lit.f)-h) şi j), înaintează procurorului dosarul împreună
cu propunerea de încetare a urmăririi penale. Dacă în aceeaşi cauză sunt mai mulţi
învinuiţi sau inculpaţi ori dacă mai multe fapte fac obiectul aceleiaşi cauze,
încetarea urmăririi penale se face numai cu privire la învinuiţii sau inculpaţii ori la
faptele pentru care există cazul de încetare a urmăririi. Procurorul, în măsura în
care constată că nu este cazul să dipsună încetarea sau când a dispus încetarea
parţial, restituie1 dosarul organului de cercetare penală, cu dispoziţia de a continua
cercetare.
Procurorul se pronunţă asupra încetării umrăririi penale prin ordonanţă, iar
în cazul în care pe parcursul urmăririi penale în cauză nu a fost pusă în mişcare
1
Conform dispoziţiilor art.248 C.proc.pen.
95

acţiunea penală, încetarea urmăririi penale se pronunţă prin rezoluţie motivată.


Ordonanţa de încetare a urmăririi penale trebuie să cuprindă, pe lângă menţiunile
artătate în art.203, datele privind persoana şi fapta la care se referă încetarea,
precum şi arătarea temeiurilor de fapt şi de drept pe baza cărora se dipune încetarea
urmăririi penale. De asemenea, prin ordonanţa de încetare a urmăririi penale se
dipune totodată asupra:
- revocării măsurilor asigurătorii luate în vederea executării pedepsei amenzii;
- măsurile asigurătorii privind reparaţiile civile şi restbilirea situaţiei
anterioare săvârşirii infracţiunii;
- cheltuielilor judiciare, stabilind cuantumul acestora,cine să suporte şi
odonând încasare lor;
- restituirea cauţiunii în cazurile prevăzute de lege;
- măsurilor de siguranţă dispuse în cauză;
- confiscării lucurilor care, potrivit art.118 C.pen., sunt supuse confiscării
speciale şi restituirii celorlalte. Dacă proprietate corpurilor delicte şi a celorlalte
obiecte care au servit ca mijloace materiale de probă este contestată, ele sunt
păstrate de organul de cercetare penală până la hotărârea instanţei civile.
Atunci când cazul de încetarea a umrăririi penale priveşte un învinuit sau
inculpat arestat , procuroul trebuie să se pronunţe asupra încetării urmării penale
în aceeaşi zi în care a primit propunerea de încetare de la organul de cercetare
penală.
Dacă procurorul a dispus încetarea urmăririi penale trebuie să se ceară de îndată
instanţei revocarea măsurii arestării preventive. În termen de 24 de ore de la
primirea de la procuror a dosarului împreună împreună cu un referat în care se
menţionează cazul sau cazurile de încetare a urmăririi penale constate, instanţa
dispune, prin încheire, revocarea măsurii şi punerea de îndată în liberatate a
învinuitului sau inculpatului şi restituirea dosarului procurorului, în acest termen,
împreună cu o copie a încheirii.
În conformitate cu dispoziţiile art.246, procurorul înştiinţează persoanele
interesate despre încetarea urmăririi penale, acestea având posibilitate ca, în cazul
în care nu consideră soluţia legală şi temeinică, să ceară infirmarea procurorului
ierarhic superior, calea de atac fiind plângerea reglementată de dispoziţiilor
art.278 C.proc.pen., iar dacă persoana vătămată, precum şi orice altă persoană ale
căror interese legitime sunt vătămate sunt nemulţumite de soluţie, în conformitate
cu dispoziţiile art.278 ind.1 pot face plângere la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit
legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă.
În cazul în care învinuitul sau inculpatul este arestat preventiv, instanţa
înştiinţează prin adresă administraţia locului de deţinere, cu dispoziţia de a-l pune
de îndată în libertate pe învinuit sau inculpat, potrivit art.234 alin.(3).
96 Cap.I. Competenţa în materie penală

3. Scoaterea de sub urmărire penală

Potrivit dispoziţiilor art.249, soluţia scoaterii de sub urmărire penală se


dispune când se constată existenţa vreunuia din cazurile prevăzute în art.10 lit.a)
– e) şi există învinuit sau inculpat în cauză. Dispoziţiile art.242-246 şi 248 se
aplică în mod corespunzător şi în porcedura scoaterii de sub urmărire. Astfel,
organul de cercetare penală care constată existenţa vreunuia dintre cazurile
prevăzute în art.10 lit.a) – e) înaintează procurorului dosarul cu propunerea de a da
soluţia scoaterii de sub urmărire penală.
Scoaterea de sub urmărire penală poate fi totală sau parţială. În acest sens,
dacă în aceeaşi cauză sunt mai mulţi învinuiţi sau inculpaţi ori dacă mai multe
fapte fac obiectul aceleiaşi cauze, scoaterea de sub urmărire penală se face numai
cu privire la învinuiţii sau inculpaţii ori la faptele pentru care există cazul de
scoatere de sub urmărire. Procurorul, atunci când constată că nu este cazul să
dipună scoaterea de sub urmărire penală sau când a dispus scoaterea de sub
urmărire penală parţial, restituie dosarul organului de cercetare penală, cu
dispoziţia de a continua cercetare.

Procurorul se pronunţă asupra scoaterii de sub urmărire penală prin


ordonanţă , care va cuprinde, pe lângă menţiunile prevăzute în dispoziţiile art.203,
şi menţiunile prevăzute în dispoziţiile art.244 şi 245 în cazul în care acţiunea
penală a fost pusă în mişcare, iar în cauzele în care acţiunea penală nu a fost pusă
în mişcare, procurorul dispune scoaterea de sub urmărie penală prin rezoluţie.
În cazul prevăzut în art.10 lit.b) ind.1, procurorul se pronunţă totdeauna prin
ordonanţă. Executarea sancţiunii cu caracter adminstrativ a amenzii se efectuează
potrivit art.442 şi 443, iar executarea mustrării sau mustrării cu avertisment,
prevăzute în art.91 C.pen. , aplicate de procuror, se face potrivit art.487, care se
aplică în mod corespunzător.
Împotriva ordonanţei prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală
în temeiul art.10 lit.b) ind.1 se poate face plângere în termen de 20 de zile de la
înştiinţarea prevăzută în art.246.
Punerea în executare a ordonanţei prin care s-a aplicat sancţiunea cu caracter
administrativ a amenezii se face după expirarea termenului prevăzut în alin.(3), iar
dacă s-a făcut plângere şi a fost respinsă, după respingerea acesteia.
Atunci când cazul de scoatere de sub urmărire penală priveşte un învinuit
sau inculpat arestat, procurorul trebuie să se pronunţe asupra scoaterii se sub
urmărire penală în aceeaşi zi în care a primit propunerea de la organul de cercetare
penală. Dacă procuroul a dispus scoaterea de sub urmărire penală, trebuie să ceară
de îndată instanţei revocarea măsurii arestării preventive. În termen de 24 de ore de
97

la primirea de la procuror a dosarului împreună cu un referat în care se


menţionează cazul sau cazurile de scoatere de sub urmărire penală constatate,
instanţa dipune, prin încheire, revocarea măsurii şi punerea de îndată în libertate a
învinuitului sau inculpatului şi restituirea dosarului procurorului, în acelaşi termen,
împreună cu o copie a încheirii. De asemenea, în cazul când învinuitul sau
inculpatul este arestat preventiv, instanţa înştiinţează prin adresă administraţia
locului de deţinere, cu dipsoziţia de a-l pune de îndată în libertate pe învinuit su
inculpat, potrivit art.243 alin.(3).
În conformitate cu dispoziţiile art.246, procurorul înştiinţează persoanele
interesate despre soluţia de scoatere de sub urmărire penală, acestea având
posibilitatea ca, în cazul în care nu consideră soluţia legală şi temeinică, să ceară
infirmarea ei procurorului ierarhic superior, calea de atac fiind plângerea
reglementată de dispoziţiile art.278 C.proc.pen., iar dacă persoana vătămată,
precum şi orice alte persoane ale căror interse legitime sunt vătămate sunt
nemulţumite de soluţie, în conformitate cu dispoziţiile art.278 ind.1 pot face
plângere la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în
primă instanţă.

4. Clasarea cauzelor penale

Potrivit art.11 pct.1 lit.a), când se constată existenţa vreunuia din cazurile
prevăzute în art.10, cu excepţia celui prvăzut de art.10 lit.i) care este atributul
exclusiv al instanţei, şi când nu există învinuit în cauză, în cursul urmăririi
penale, se dipune.
Relativ la prima condiţie, aceea a existenţei unui caz care lipseşte acţiunea
penală de temei sau de obiect, dorim să relevăm că în anumite cazuri nu este
posibilă soluţia clasării, deoarece presupune existenţa în cauză a învinuitului sau
inculpatului. Astfel, nu se poate dispune o soluţie pe temeiul că fapta nu a fost
săvârşită de învinuit sau inculpat ( art.10 lit.c ) sau că învinuitul sau inculatul a
decedat ( art.10 litg ), afirmând, în acelaşi timp, că nu există învinuit în cauză.
Cu privire la ce de-a doua condiţie cumulativă , în doctrină se apreciază că
prin “ inexistenţa învinuitului în cauză ” se poate înţelege, pe de o parte, că
urmarea rezultată nu se datorează acţiunii unei persoane ( spre exemplu, când un
incediu care a distrus bunurile s-a declanşat din cauze naturale cum ar fi un fulger),
iar pe de altă parte, se poate reţine “ inexistenţa învinuitului în cauză ” când
identitatea făptuitorului nu este cunoscută1.

1
I.Neagu, op.cit.,p.542.
98 Cap.I. Competenţa în materie penală

§ 8. Procedura prezentării materialului de urmărie penală


1. Consideraţii generale
Considerate ca una dintre garanţiile fundamentale ale dreptului de apărare al
învinuitului sau inculpatului în faza de urmărire penală, acestă instituţie se
plasează la sfârşitul urmăririi penale. Prezentarea materialului de urmărire
penală oferă inculpatului sau învinuitului posibilitatea să ia la cunoştiinţă de
probele exitente în dosar pentru a-şi organiza apărarea. În privinţa
organului competent, prezentarea materialului de urmărire penală se efectuează
de către procuror1 , în cazurile în care acţiunea penală nu a fost pusă în
mişcare, sau, dacă a fost pusă în mişcare, când ne aflăm într-unul din cazurile
reglementate expres de art.209 alin.(3), sau de către organul de cercetare
penală, când infracţiunea este de competenţa acestuia, iar acţiunea penală a
fost pusă în mişcare.

2. Efectuarea prezentării materialului de urmărire penală inculpatului

Potrivit art.250, pentru prezentarea materialului de urmărire penală inculpatului


trebuie îndeplinite cumulativ condiţiile:
a) să fie pusă în mişcare acţiunea penală;
b) organul de cercetare penală să aprecieze că au fost efectuate toate actele
de urmărire penală necesare rezolvării cauzei;
c) să fie posibil contractul organului de urmărire penală cu inculpatul;
d) actele şi lucrările aflate în dosarul de urmărire penală să ducă la concluzia
că sunt probe pentru trimiterea inculpatului în judecată2.
Dacă aceste condiţii sunt îndeplinite, organul de cercetare penală cheamă pe
inculpat şi, după ce îi pune în vedere că are dreptul de a lua la cunoştiinţă de
materialul de urmărire penală, arătându-i şi ultima încadrare juridică a faptei
săvârşite, îi asigură posibilitatea de a lua de îndată la cunoştinţă de material. Dacă
inculpatul nu poate să citească, organul de urmărire penală îi citeşte materialul.
După ce inculpatul a luat la cunoştinţă de materialul de urmărire penală,
organul de urmărire penală îl întreabă dacă are de formulat cereri noi sau dacă
doreşte să facă declaraţii suplimentare. Potrivit art.252 alin.(1), dacă inculpatul a
formulat cereri noi în legătură cu urmărirea penală le examinează de îndată şi
dispune de îndată prin ordonanţă admiterea sau respingerea lor. Organul de
cercetare dispune prin aceeaşi ordonanţă completarea cercetării penale, atunci
câmd din declaraţiile suplimentare sau din răspunsurile inculpatului rezultă
necesitatea completării.

1
A se vedea Curtea Constituţională, dec.nr.24/1999, publicată în M.Of.nr.136/1.04.1999.
2
Volonciu III,p.40, în I.Neagu, op.cit.,p.544.
99

Potrivit art.251, despre aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor prevăzute în


art.250 organul de cercetare penală întocmeşte un prces-verbal , în care se
consemnează şi declaraţiile, cererile şi răspunsurile inculpatului.
Când prezentarea materialului nu a fost posibilă din cauză că inculpatul este
dispărut sau s-a sustras de la chemarea înaintea organului de cercetare penală, în
referatul care se întocmeşte potrivit art.259 se arată împrejurările concrete din care
rezultă cauza împiedicării. Dacă până la înaintarea dosarului la procuror inculpatul
se prezintă, este prins ori adus, se procedează la prezentarea materialului de
urmărire penală.
Organul de cercetare penală este obligat să procedeze din nou la prezentarea
materialului, dacă a efectuat noi acte de cercetare penală sau dacă constată că
trebuie să fie schimbată încadrarea juridică a faptei.

§ 9. Terminarea urmăririi penale

1. Consideraţii generale

Reglementată în dispoziţiile art.255-260, terminarea urmăririi penale nu


semnifică epiuzarea urmăririi penale ca fază a procesului penal, ci doar
terminarea activităţii de urmărire de către organele de cercetare penală1.
Astfel, epiuzarea urmăririi penale implică dispoziţia dată de către procuror în
vederea trimiterii în judecată a inculpatului sau în vederea scoaterii de sub urmărire
penală, încetarea urmăririi penale sau clasării, în timp ce terminarea urmăririi
penale nu are în vedere aceste soluţii.
Codul de procedură penală prevede două proceduri distincte de termninare
a urmăririi, după cum în cauză nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală sau a fost
pusă în mişcare acţiunea penală.

2. Termniarea urmăririi penale fără punerea în mişcare a acţiunii penale.

2..1 Ascultarea învinuitului înainte de terminarea cercetării.


1
Volonciu I,p.284.
100 Cap.I. Competenţa în materie penală

Potrivit art.225, în cauzele în care nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală,


organul de cercetare, după efectaurea actelor de cercetare penală potrivit art.232,
când sunt îndeplinite următoarele condiţii:

- există învinuit în cauză, şi


- constată că împotriva acestuia sunt suficiente probe, prcedează la o nouă
ascultare a învinuitului, aducându-i la cunoştiinţă învinuirea şi întrebându-l dacă
are noi mijloace de apărare;
După ascultarea învinuitului, dacă acesta nu a podus probe noi, cercetarea se
consideră terminată. De asemenea, cercetarea se consideră terminată şi în ipoteza
în care învinuitul a propus probe noi, dar propunerea sa nu a fost găsită temeinică.
În cazul în care învinuitul a adus probe noi şi prounerea sa a fost găsită
temeinică, organul de cercetare penală este obligat să completeze cercetările, după
care cercetarea se consideră terminată.

2.2. Înintarea dosarului privind învinuitul

Potrivit art.256, de îndată ce cercetarea penală este terminată, organul de


cercetare înaintează dosarul procurorului cu un referat, în care consemnează
rezultatul cercetării, spre a se decide protrivit art.262. Referatul va cuprinde, în
mod corespunzător, menţiunile prevăzute în art.259-260, menţiuni pe care le
conţine şi referatul întocmit în cazul în care urmărirea penală s-a desfăşurat cu
acţiunea penală pusă în mişcare1.
Referatul întocmit de organul de cercetare penală va avea următorul
conţinut: date despre persoana învinuitului, fapta reţinută în sarcina învinuitului,
pobele adminstrate, încadrarea juridică a faptei şi, dacă este cazul, datele
suplimentare prevăzute la art.260 C.proc.pen. privitoare la mijloacele materiale de
porbă, măsurile asigurătorii, cheltuielile judiciare.
Când urmărirea penală priveşte mai multe fapte sau mai mulţi inculpaţi,
referatul va cuprinde menţiunile indicate anterior cu privire la toate faptele şi la toţi
învinuiţii şi, dacă este cazul, trebuie să se arate pentru care fapte ori făptuitori s-a
încetat urmărirea, s-a dispus scoaterea de sub urmărire ori s-a suspendat urmărirea
( art.259 alin.3).
Referatul va trebui să se limiteze la fapta care a format obiectul urmăririi
penale, la persoana învinuitului şi la ultima încadrare juridică dată faptei.
1
I.Neagu,op.cit.,p.550.
101

3. Prezentarea materialului de urmărire de către procuor

Potrvit art.257, procurorul, primind dosarul, îl chemaă pe învinuit şi îi


prezintă materilul de urmărire penală potrivit dispoziţiilor art.250 şi urm., care se
aplică în mod corespunzător.
Dorim să subliniem că până la modificare art.257 prin art.I pct.161 din
Legea nr.281/2003, era la latitudinea procurorului de a decide dacă este necesar
sau nu să prezinte materialul învinuitului, conform noilor modificări, la acest
moment, materialul de urmărire penală fiind prezentat obligatoriu şi învinuitului.

4. Terminarea urmăririi penale cu acţiunea penală pusă în mişcare

4.1. Înaintea dosarului de urmărire penală privind pe inculpat

În dispoziţiile art.258 se arată că, în cauzele în care acţiunea penală a fost


pusă în mişcare, după completarea cercetării şi după îndeplinirea şi dispoziţiilor
privitoare la prezentarea materialului de urmărire penală, cercetarea penală se
consideră terminată. Organul de cercetare penală înaintează de îndată procurorului
dosarul cauzei însoţit de referat.
Dacă urmărirea penală s-a desfăşurat cu acţiunea penală pusă în mişcare,
organul de cercetarea penală poate trimite dosarul procurorului numai dacă
cercetarea penală este completă şi dacă a fost prezentat materialul de
urmărire penală inculpatului.
Prezentarea materialului de urmărire penală constituie o condiţie pentru terminarea
activităţii organelor de cercetare penală, în cazul urmăririi penale cu acţiunea
penală pusă în mişcare, numai în situaţiile în care aceasta este posibil.

Dacă urmărirea penală s-a defăşurat cu acţiunea penală pusă în mişcare şi


prezentarea materialului de urmărire nu s-a putut face deoarece inculpatul este
dispărut sau s-a sustras de la chemarea îniaintea organului de cercetare penală,
cercetarea penală se consideră terminată în momentul în care au fost efectuate toate
actele de cercetare impuse de rezolvarea cauzei.

4.2. Referatul de terminare a urmăririi penale

Actul prin care organul de cercetare penală concluzionează asupra cauzei,


arătând procurorului că sunt întrunite temeiurile pentru dispunerea soluţiei de
trimitere în judecată este referatul de termniare a urmăririi penale.
102 Cap.I. Competenţa în materie penală

Potrivit art.259, referatul întocmit de organul de cercetare penală trebuie să


se limiteze la fapta care a format obiectul punerii în mişcare a acţiunii penale,
la persoana inculpatului şi la ultima încadrare juridică dată faptei. Referatul
trebuie să se limiteze la ceea ce s-a reţinut în sarcina inculpatului cu ocazia punerii
în mişcare a acţiuni penale. În referat trebuie să se menţionze probele care au fost
administrate în cauză. De asemenea, referatul de terminare a urmăririi penale
trebuie să cuprinsă datele privind persoana inculpatului.
Când urmărirea penală priveşte mai multe fapte sau mai mulţi inculpaţi,
referatul va cuprinde menţiunile indicate anterior cu privire la toate faptele şi la toţi
învinuiţii şi, dacă este cazul, trebuie să se arate pentru care fapte ori făptuitori s-a
încetat urmărirea penală, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală ori s-a
suspendat urmăriea penală ( art.259 alin. 3 C.proc.pen.)

§ 10. Trimiterea în judecată

1. Consideraţii preliminarii

Terminarea urmăririi penale nu semnifică epuizarea fazei de urmărire


penală ca etapă prcedurală, ci trebuie înţeleasă ca o termninare a activităţii
organului de cercetare în cauza respectivă, după care cauza urmează să fie
soluţionată de procuror.
Momentul final normal al fazei urmăririi penale îl consituie trimiterea în
judecată, moment în care procurorul este singurul organ competent să decidă
asupra soluţiilor ce pot fi date în cauza penală. În acest sens, se cuvine subliniat
faptul că singurul subiect care poate promova cauza în faza de urmărire penală în
cea de judecată este procurorul , organele de cercetare penală neintrând niciodată
în raporturi directe cu instanţele de judecată- cu o singură excepţie, în prcedura
flagrantă ( art.473 alin.2 )- ci, numai prin intermediul procuroului.
103

2. Verificarea lucrărilor urmăriri penale

Organele de cercetare penală, când consideră completă activitatea în cauza


penală, trimit dosarul procurorului care supraveghează urmărirea penală.
Potrivit art.261, procurorul este obligat ca, în termen de cel mult 15 zile de
la primirea dosarului trimis de organul de cercetare penală, să procedeze la
verificarea lucrărilor urmăririi penale şi să se pronunţe asupra acestora.
Când în cauza penală sunt arestaţi , verificarea lucrărilor de urmărire penală de
către procuror şi rezolvarea cauzei se fac de urgenţă şi cu precădere.
În cadrul verificării lucrărilor de urmărire penală, procurorul trebuie să
constate dacă urmărirea penală a fost efectuată de organul competent şi dacă au
fost respectate dispoziţiile care garantează legalitatea procesului penal şi cele
privind aflarea adevărului. Procurorul verifică dacă urmărirea penală este completă
şi dacă probele necesare în cauză au fost legal administrate1. De asemenea,
procurorul procedează la prezentarea materialului de urmărire penală în situaţiile
prevăzute în art.254 alin.(1), dacă inculpatul se prezintă, este prins sau adus după
înaintarea dosarului la parchet.

3. Rezolvarea cauzelor de către procuror

Procurorul, după verificarea lucrărilor de urmărirea penală, poate dispune


trimiterea în judecată sau una din următoarele soluţii: scoatearea de sub
urmărire penală, încetarea urmăririi penale, clasarea, suspendare urmăririi
penale. De asemenea, în anumite condiţii, poate dispune restituirea în vederea
refacerii sau completării urmăririi penale, restituirea find făcută către acelaşi
organ de cercetare penală sau de către organul competent.

3.1. Trimiterea în judecată

Printre soluţiile pe care procurorul le poate da rezolvării cauzelor penale se


înscrie şi trimiterea în judecată, unica soluţie care permite trecerea cauzei penale în
faza următoare a procesului penal, şi anume judecata.
Potrivit art.262, dacă procurorul constată că au fost respectate dispoziţiile
legae care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este competă,
existând probe necesare şi legal administrate, iar din materialul de urmărire penală
rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de învinuit sau inculpat şi că acesta
răspunde penal:
a) dacă acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare în cursul urmăririi penale,
dă rechizitoriu prin care pune în mişcare acţiunea penală şi dispune trimiterea
în judecată;
b) dacă acţiunea penală a fost pusă în mişcare în cursul urmăririi penale, dă
1
A se vedea I.Neagu,op.cit.,p.553.
104 Cap.I. Competenţa în materie penală

rechizitoriu prin care dispune trimiterea în judecată.

3.2. Netrimiterea în judecată prin scoaterea de sub urmărire penală,


încetare urmăririi penale sau clasarea cauzei.

Aşa cum arătăm în cele ce preced, la terminarea urmăririi penale, procurorul,


primind lucrările de urmărire penală şi constatând că nu sunt îndeplinite condiţiile
pentru trimiterea în judecată, dă ordonanţă sau rezoluţie prin care, după caz,
dispune scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale sau clasarea.
Potrivit art.262 pct.2) lit.a), în cazul în care procurorul dispune scoaterea de
sub urmărire penală pe temeiul lipsei de pericol social a faptei, în conformitate cu
dispoziţiileart.18 ind.1 C.pen., aplică în mod obligatoriu una din sancţiunile cu
caracter adminsitrativ prevăzute în art.91 C.pen. ( mustrarea, mustrarea cu
avertisment, amenda de la 100.000 lei la 10.000.000 lei ). De asemenea, în caz de
scoatere sau de încetare a urmăririi penale,procurorul trimite dosarul cauzei la
instanţă, pentru ca judecătorul care a dispus în cursul urmăririi penale arestarea
preventivă şi măsurile de siguranţă prevăzute în art.113-114 C.pen. să dipună
asupra revocării acestora. În cazul măsurilor preventive prevăzute în art.145 şi 145
ind.1, procurorul dispune revocarea acestor măsuri. Încheierea prin care instanţa
dispune cu privire la aceste măsuri se trimite procurorului, care face menţiune
despre aceasta în ordonanţa de scoatere sau de încetare a urmăririi penale.

3.3. Suspendarea urmăririi penale

Dacă pe parcursul cercetărilor penale nu a fost dispusă suspendarea urmăririi


penale, la terminarea urmăririi penale, procuroul, constatând că învinuitul sau
inculpatul suferă de o boală gravă, dispune suspendarea urmăririi penale prin
ordonanţă.
De asemenea, în acest caz, procurorul trimite dosarul cauzei la instanţă,
pentru ca judecătorul care a dispus în cursul urmăririi penale aretarea preventivă
sau măsurile de siguranţă prevăzute în art.113 şi 114 C.pen. să dispună asupra
prelungirii sau revocării acestora. În cazul măsurilor preventive prevăzute în
art.145 şi 145 ind.1, procurorul dispune revocarea acestor măsuri sau, după caz,
trimite dosarul cauzei la instanţă cu propunere de prelungire . Încheierea prin care
instanţa dispune cu privire la aceste măsuri se trimite procurorului, care face
menţiune despre acesta în ordonanţă de suspendare.

3.4. Retituirea cauzei în vederea completării sau refacerii urmăririi penale

Potrivit art.265, când procurorul constată că urmărirea penală nu este


completă sau că nu au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea
105

adevărului, restituie cauza organului care a efectuat urmărirea penlă sau trimite
cauza unui alt organ de urmărire penală, în vederea completării sau refacerii
urmăririi penale.
Necesitatea completării urmăririi penale apare atunci când , deşi oraganul
de cercetare penală a respectate dispoziţiile care garantează legalitatea procesului
penal şi aflarea adevărului, nu a făcut o cercetarea completă a tuturor aspectelor
cauzie, fapt care duce la imposibilitatea soluţionării ei. Refacerea intervine când,
în activitatea desfăşurată, principiul legalităţii a fost încălcat şi, ca atare, pentru o
soluţionare a cauzei, actele viciate trebuie refăcute de organul competent, care
poate fi acelaşi organ de cercetare penală sau altul, după normele care
reglementaeză competenţa.
Când completarea sau refacerea urmăririi penale este necesară numai cu
privire la unele fapte sau la unii învinuiţi sau inculpaţi, dar dijungerea nu este
posibilă, procurorul dispune restituirea sau trimiterea întregii cauze.
Soluţia se dipune prin odonanţă, care, pe lângă menţiunile obişnuite, trebuie
să cuprindă indicarea actelor de urmărire penală care trebuie refăcute sau, după
caz, a faptelor şi împrejurărilor de fapt care trebuie constatate şi prin ce anume
mijloace de probă.
De asemenea, în acest caz, procurorul trimite dosarul cauzei la instanţă,
pentru ca judecătorul care a dispus în cursul urmăririi penale arestarea preventivă
sau măsurile de siguranţă prevăzute în art.113 şi 114 C.pen. să dispună asupra
prelungirii sau revocării acesteia. În cazul măsurilor preventive prevăzute în art.
145 şi 145 ind.1, procurorul dispune revocarea acestor măsuri sau, după caz,
trimite dosarul cauzei la instanţă cu propunere de prelungire. Încheierea prin care
instanţa dispune cu privire la aceste măsuri se trimite procuroului, care face
menţiune despre aceasta în ordonanţa de restituire.

3.4. Trimiterea cauzei la organul competent să efectueze urmărirea penală

În cazul în care, cu ocazia verificării lucrărilor de urmărire penală,


procurorul constată că urmărirea penală s-a făcut de un alt organ decât cel
competent, ia măsuri ca urmărirea să fie făcută de organul competent.
Astfel, potrivit dipoziţiilor at.268, când procurorul constată că pentru vreuna din
infracţiunile sau infractorii arătaţi în art.207, 208 şi 209 alin.(3) şi (4) urmăriea
penală sa- făcut de un alt organ decât cel prevăzut în textele menţionate, ia
măsuri ca urmărirea să fie făcută de organul competent. De asemenea, în acest caz,
procurorul trimite dosarul cauzei la instanţă, pentru ca judecătorul care a dispus în
cursul urmăririi penale arestarea preventivă sau măsurile de siguranţă prevăzute în
art.113 şi 114 C.pen., să dispună asupra prelungirii sau revocării acestora. În cazul
măsurilor preventive prevăzute în art. 145 şi 145 ind.1, procurorul dispune
revocarea acestor măsuri sau, după caz, trimite dosarul cauzei la instanţă cu
propunere de prelungire. Încheirea prin care instanţa dispune cu privire la aceste
106 Cap.I. Competenţa în materie penală

măsuri se trimite procuroului, care face menţiune despre aceasta în ordonanţa de


trimitere la organul competent.
Cu privire la actele din dosarul cauzei, art.268 alin.(2) arată că rămân
valabile măsurile asigurătorii luate, actele sau măsurile procesuale confirmate sau
încuviinţate de procuror, precum şi actele procesuale care nu pot fi refăcute,
organul de urmărire penală care a primit cauza dispunând care din celelalte acte
trebuie refăcute şi, de asemenea, efectuează restul de acte necesare soluţionării
cauzei.

4. Rechizitoriu

Aşa cum am arătam în cele ce preced, dacă, după verificare lucrărilor de


urmărire penală, procurorul constată că sunt îndeplinite condiţiile pentru trimiterea
în judecată, dispune această soluţie prin rechizitoriu.
Potrivit art.264 alin.(1), rechizitoriu este actul de sesizare a instanţei prin care
procurorul cerere acesteia să aplice legea inculpatului. Subliniem că, în cazul în
care urmărirea penală s-a desfăşurat faţă de un învinuit, tot rechizitoriu este şi
actul de inculpare, actul prin care se pune în mişcare acţiunea penală.
Având în vedere acestă funcţie principală de act de sesizare a instanţei,
rechizitoriu trebuie să îndeplinească anumite condiţii de care depinde însăşi
sesizarea legală a instanţei.
În primul rând, pentru a contura strict obiectul judecăţii, rechizitoriu trebuie
să se limiteze la fapta şi persoana pentru care s-a efectuta urmărirea penală şi
trebuie să cuprindă , pe lângă elementele prevăzute în art.203, datele privitoare la
persoana inculpatului, fapta reţinută în sarcina sa, încadrarea juridică, probele pe
care se întemeiează învinuirea, măsura preventivă luată şi durata acesteia, precum
şi dispoziţia de trimitere în judecată. În rechizitoriu trebuie să se arate, de
asemenea, numele şi prenumele persoanelor care trebuie citate la instanţă, cu
indicarea calităţii lor în proces şi locul unde urmează a fi citate. În cazul când
urmărirea penală este efectuată de procuror, rechizitoriul trebuie să cuprindă şi
datele suplimentare prevăzute în art.260, date care, de obicei, sunt cuprinse în
referatul de terminare a urmăririi penale.
Potrivit dispoziţiilor art.263 alin.(4), procurorul întocmeşte un singur
rechizitoriu chiar dacă actele de urmărire penală privesc mai multe fapte sau mai
mulţi învinuiţi sau inculpaţi şi chiar dacă se dau acestora rezolvări diferite.
În cazul în care procurorul, la întocmirea rechizitoriului, consideră că este
necesară arestarea inculpatului, fiind întrunite condiţiile prevăzute de lege,
înaintează instanţei, în termen de 24 de ore, rechizitoriul şi propunerea de arestarea
a inculpatului. În acelaşi mod procedează procurorul şi în cazul în care este
necesară luarea măsurilor de siguranţă prevăzute în art.113 şi 114 C.pen. În cazul
107

în care procurorul consiedră că se impune luarea măsurilor preventive prevăzute


în art.145 şi 145 ind.1, dispune aceasta prin rechizitoriu
Rechizitoriul dat de un procuroru de la parchetul ierarhic inferior celui
corespunzător instanţei competente să judece cauza în fond este supus confirmării
procurorului de la parchetul corespunzător acestei instanţe. De asemenea, în
conformitate cu dispoziţiile art.209 alin.(5), când urmărirea penală este efectuată
de procuror, rechizitoriu trebuie confirmat de prim-procurorul parchetului, iar când
urmărirea penală este efectuată de acesta, confirmarea se face de procurorul
ierarhic superior.
După darea sau confirmarea rechizitoriul, în termen de 24 de ore, procurorul
înaintează instanţei competente dosarul, împreună cu numărul necesar de copii de
pe rechizitoriu, pentru a fi comunicate inculpaţilor aflaţi în stare de deţinere.
Inculpaţilor aflaţi în stare de libertate nu li se comunică copie de pe rechizitoriu,
aceştia având posibilitatea să consulte întreg dosarul, deci şi rechizitoriu, la arhiva
instanţei pe care procurorul a sesizat-o în vederea soluţionării cauzei.

§ 11. Reluarea urmăririi penale

1. Consideraţii preliminare. Cazurile de reluarea a urmăririi penale

Având în vedere că soluţiile pronunţate de procuror nu sunt definitive şi, ca


atare, nu se bucură de autoritate de lucru judecat, este posibil ca în anumite situaţii
în care faza de urmărire penală nu a fost parcursă până la capăt sau a fost parcursă
incorect să se reia urmărirea penală. Este posibil, de asemenea, în anumite situaţii,
ca dosarul să revină în faza urmăririi penale, deşi iniţial a trecut în etapa
superioară, cea a judecăţii.
În conformitate cu dispoziţiile art.270, urmărirea penală este reluată în caz
de:
a) încetarea cauzei de suspendare;
b) restituirea cauzei de către instanţa de judecată în vederea refacerii sau
completării urmăririi penale ori ca urmare a extinderii acţiunii penale sau a
procesului penal;
c) redeschiderea urmăririi penale.
Reluarea urmăririi penale nu poate avea loc dacă se constată că între timp a
intervenit vreunul din cazurile prevăzuet în art.10, care lipsesc acţiunea penală de
temei sau obiect.
108 Cap.I. Competenţa în materie penală

1.1. Reluarea urmăririi penale după suspendare

Cauza suspendării urmăririi penale o constituie boala de care suferă


învinuitul sau inculpatul, şi care îl împiedică să participe la activitatea de urmărire
penală. Dispariţia acestei cauze, dispariţie care trebuie obiectivată în opinia noastră
printr-un certificat medical, duce la reluarea urmăririi penale.
Reluarea se dipune de procuror prin ordonanţă.

1.2. Restituirea urmăririi penale în caz de restituire a cauzei de către


instanţa de judecată în vederea refacerii sau completării urmăririi
penale ori ca urmare a extinderii acţiunii penale sau a procesului penal

Este posibil ca după terminarea urmăririi penale, în faza de judecată, să se


constate, înainte de terminarea cercetării judecătoreşti, că în cauza supusă judecăţii
s-a efectuat cercetarea penală de un alt organ decât ce competent. În acest ca,
în conformitate cu dispoziţiile art.332, instanţa se desesizează şi restituie cauza

procurorului, care procedează la reluarea urmăririi penale.


De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art.333, în tot cursul judecăţii
instanţa se poate desesiza şi restitui dosarul procurorului, când din administrarea
probelor sau din dezbateri rezultă că urmărirea penală nu este completă şi că în
faţa instanţei nu s-ar putea face completarea acesteia decât cu mare întârziere.
Instanţa este obligată să arate motivele pentru care a dispus restituirea, indicând
totodată faptele şi împrejurările ce urmează a fi constatate şi prin ce anume
mijloace de probă.
Necesitatea completării urmăririi penale mai poate apărea în timpul fazei de
judecată şi atunci când se extinde obictul judecăţii, potrivit dispoziţiilor
art.335,336 şi 337. Dacă în cazurile anterioare cauza revenea în faza de urmărire
penală, deoarece această etapă fusese parcursă nelegal ( în cazul refacerii ) şi
incompletă ( în cazul completării ), în aceste din urmă cazuri completarea este
necesară ca urmare a intervenţiei unor aspecte cu caracter de noutate. Astfel, dacă
în cursul judecăţii se descoperă în sarcina inculpatului date cu privire şi la alte acte
materiale, care intră în conţinutul infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată,
instanţa, potrivit dispoziţiilor art.335, prin încheire, extinde acţiunea penală cu
privire şi la aceste acte şi procedează, dacă este cazul, la restituirea cauzei
procurorului în vederea completării umrării penale. De asemenea, potrivit art.336,
când în cursul judecăţii se descoperă în sarcina inculpatului date cu privire la
săvârşirea unei alte fapte prevăzute de legea penală, având legătură cu infracţiunea
pentru care este trimis în judecată, procurorul, poate cere extinderea procesului
penal şi în ce priveşte această faptă, iar când instanţa găseşte cererea întemeiată o
109

admite şi dacă procurorul declară că nu pune în mişcare acţiunea penală, dar cerere
trimitera cauzei la procuror pentru completarea urmăririi penale, instanţa poate
dipune trimiterea cauzei la procuror. Aceeaşi procedură este incidentă în
conformiate cu dispoziţiile art.337 când se descoperă date cu privire la
participarea şi a unei late persoane la săvârşirea faptei prevăzute de legea
penală pusă în sarcina inculpatului sau date cu privire la săvîrşirea unei fapte
prevăzute de legea penală de către o altă persoană, dar în legătură cu fapta
inculpatului.
Actul prin care se reia urmărirea penală este sentinţa prin care instanţa a
dispus restituirea.
În cazul restituirii cauzei de către instanţa de judecată, dacă inculpatul este
arestat şi instanţa menţine arestarea preventivă, termenul de 30 de zile curge de la
pronunţarea hotărârii. Instanaţa trimite dosarul procurorului în termen de 10 zile .
Durata arestării inculpatului poate fi prelungită potrivit art.155 şi 159.

1.3. Reluarea urmăririi penale în caz de redeschidere a umrăririi penale

Aşa cum arătam cele ce preced, având în vedere că soluţiile procurorului nu


beneficiază de autoritate de lucuru judecat, propire numai hotărârilor judecătoreşti
definitive, este posibil ca, în anumite condiţii, urmărirea penală să fie redeschisă.
Redeschiderea urmăririi penale, în cazul în care s-a dispus încetarea
urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire penală, are loc dacă ulteriror se
constată că nu a existat în fapt cazul care a determinat luarea acestor măsuri sau că
a dispărut împrejurarea pe care se întemeia încetarea sau scoaterea de sub urmărie.
Astfel, în cazul în care temeiul încetării urmăririi penale a fost cel prevăzut în
art.10 alin.(1) lit.f) ( lipsa plângerii prealabile ), depunerea unei plângeri prealabile,
în termen, de persoana vătămată duce la redeschiderea urmăririi penale.
Precizăm că anumite temeiuri de încetare a urmăririi penale, cum ar fi
decesul inculpatului sau învinuitului sau împlinirea termenului de prescripţie a
răspunderii penale, prin caracterul lor definitiv fac inoperabilă acestă instituţie.

Redeschiderea urmăririi penale are loc, de asemenea, când instanţa de


judecată, potrivit art.278 ind.1 a admis plângerea împotivia ordonanţei sau, după
caz, a rezoluţiei procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetarea a
urmăririi penale ori de clasare şi a trimis cauza procurorului în vederea
redeschiderii urmăririi penale. În cazul în care instanţa, potrivit art.278 ind.1, a
admis plângerea împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, acesta poate
reveni asupra neînceperii urmăririi şi dispune începera urmăririi penale în
condiţiile prevăzute de lege.
În caz de redeschidere a urmăririi penale, dacă se consideră, pe baza datelor
din dosar, că se justifică luarea unei măsuri preventive, procurorul procedează
110 Cap.I. Competenţa în materie penală

potrivit art.233 sau 236, care se aplică în mod corespunzător. În ordonanaţa prin
care s-a dispus reluarea urmăririi penale se face menţiune cu privire la luarea
acestor măsuri.

§ 12. Plângerea împotriva actelor şi măsurilor de urmărire


penală

1. Plângerea împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală ale


organelor de cercetare penală

Potrivit art.275, orice persoanaă poate face plângere împotriva măsurilor şi


actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale
legitime.
Apreciem că existenţa unei asemenea reelementări se datorează faptului că
dispoziţie de neîncepere a urmăririi penale nu face parte dintre actele sau măsurile
de urmărire penală şi se cuvenea o dispoziţie specială pentru actele de umrărire
penală în privinţa atacării lor.
Plângerea se înaintează procurorului care supraveghează activitate
organului de cercetare penală şi se depun fie direct la acesta, fie la organul de
cercetare penală. În vederea rezolvării operative a plângerii, organul de cercetare
penală, când plângerea a fost depusă la acesta, este obligat ca, în termen de 48 de
ore de la primirea ei, să o înainteze procurorului împreună cu explicaţiile sale,
atunci când acestea sunt necesare.
Introducerea plângerii nu suspendă aducerea la îndeplinire a măsurii sau a
actului care formează obiectul plângerii.
Primind plângerea, procurorul este obligat să o soluţioneze în termen de cel
mult 20 de zile de la primire şi să comunice de îndată persoanei care a făcut
plângerea modul în care a fost rezolvată. Nerezolvarea plângerii în termenul arătat
mai sus poate atrage aplicarea unei sancţiuni disciplinare.

2. Plângerea contra actelor procurorului

Orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor şi actelor de umrărire


penală efectuate de procuror sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta dacă
prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime. Reglementarea
prevăzută în dispoziţiile art.278 reprezintă o cale generală prin care părţile pot cere
invalidarea a două categorii de acte şi măsuri de urmărire penală:
- cele efectuate de procuror;
- efectuate pe baza dispoziţiilor procurorului.
111

Plângerea împotriva măsurilor luate sau actelor efectuate de procuror sau


efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta re rezolvă de prim-procurorul
parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea

de apel ori de procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de


Casaţie şi Jusitiţie. În cazul când măsurile şi actele sunt ale prim-procurorului ori
ale procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel sau ale
procurorului şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casţie şi
Justiţie ori au fost luate sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de aceştia,
plângerea se rezolvă de procurorul ierarhic superior.
În rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau al ordonaţei ori, după caz,
al rezoluţiei de scoatere de sub urmărire penală sau de încetarea a urmăririi penale,
plângerea se face în termen de 20 de zile de la înştiinţarea persoanelor intersate,
potrvit art.228 alin.(6), art.246 alin.(1) şi art.249 alin.(2).
Procedura de soluţionare este identică cu cea regelementată pentru
plângerea privitoare la actele de urmărire penală ale organelor de cercetare penală.
Astfel, plângerea adresată procurorului ierarhic superior se poate depune fie la
procurorul al cărui acte este atact, fie la prim-procurorul parchetului sau la
procurorul irearhic superior. În prima ipoteză, procurorul va înainta plângerea
împreună cu explicaţiile sale în 48 de ore procurorului ierarhic superior. Prim-
procurorul parchetului sau procurorul ierahic superior vor trebui să o soluţioneze în
cel mult 20 de zile şi să comunice de îndată persoanei care a făcut plângerea modul
în care a fost rezolvată.

3. Plângerea în faţa instanţei împotriva rezoluţiilor sau a ordonanţelor


procurorului de netrimitere în judecată.

3.1. Consideraţii introductive

În economia normativă procesuală, la anumite instituţii mai găsim


reglemnetări similare acestei insituţii, în care subiectul abilitat să soluţioneze
plângerea părţii împotirva unei măsuri dispusă de procuror este instanţa de judecată,
cum ar fi cazul plângerii împotriva ordonaţei prin care se dispunea obligarea de a nu
părăsi localitatea sau obligarea de a nu părăşi ţara, reglementată în dispoziţiile
art.140 ind.2.
Subliniem de la început că procedura prevăzută în dipoziţiile art.278 ind.1
nu poate fi utilizată decât împotriva rezoluţiilor sau a ordonanţelor procurorului care
conţin o soluţie a conflictului de drept dedus judecăţii, împiedicând cauza să ajungă
în faza judecăţii, adică a rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau a
ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire
penală sau de încetare a urmării penale date de procuror.
112 Cap.I. Competenţa în materie penală

Împotriva celorlalte rezoluţii şi ordonanţe ale procurorului, cu excepţia celei


prina care s-a dispus obligarea de a nu părăsi localitatea sau obligarea de a nu prăsi
ţara, a cărei cale de atac este reglementată în dispoziţiile art.140 ind.2, partea nu
poate folosi decât plângerea reglementată de dispoziţiile art.278, plângerea
împotriva unei astfel de rezoluţii sau ordonanţe făcută direct la instanţă fiind
inadmisibilă.

3.2. Porcedura prealabilă introducerii plângerii la instanţa de judecată

Potrivit dispoziţiilor art.278 ind.1 alin.(1) raportate la cele ale art.278 alin.
(1), înainte de sesizarea instanţei de judecată, persoanele ale căror interese sunt
vătămate de rezoluţiile sau ordonanţele de netrimitere în judecată trebuie să
parcurgă întâi procedura reglementată de dispoziţiile art.278, adică să facă
plângere împotriva ordonanţei sau rezoluţiei la prim-procurorul parchetului sau,
după caz, la procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel ori
procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie.

3.3. Porcedura soluţionării plângerii

După respingerea plângerii făcute conform art.275-278, împotriva rezoluţiei


de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonaţei ori, după caz, a rezoluţiei de
clasare, de scoatere de sub urmărire penală ori de încetare a urmării penale,
persoana vătămată, precum şi orice alte persoane ale căror interse legitime sunt
vătămate pot face plângere la instanţa de judecată.
Plângerea trebuie făcută într-un termen de 20 de zile, care curge de la data
comunicării de către procuror a modului de rezolvare a plângerii făcute prealabil
procurorului ierarhic superior, potrvit art.277 şi 278. În cazul în care prim-
procurorul parchetului sau, după caz, procurorul general al parchetului de pe lângă
curtea de apel, procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie ori procurorul ierarhic superior nu a soluţionat plângerea în
termenul de 20 de zile prevăzut în art.277, termenul de 20 de zile prevăzut în alin.
(1) curge de la data expirării termenului de 20 de zile.
Instanţa competenă este instanţa căreia i-ar reveini, potrvit legii,
competenţa să judece cauza în primă instanaţă.
Dosarul va fi trimis de parceht instanţei în termen de 5 zile de la primirea
adresei prin care se cere dosarul.
Persoana faţă de care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, scoaterea de
sub urmărire sau încetarea urmăririi, precum şi persoana care a făcut plângerea se
citează. Neprezentarea acestor persoane legal citate nu împiedică soluţionarea
cauzei. Când instanţa consideră că este absolut necesară prezenţa persoanei lipsă,
113

poate lua măsuri pentru prezentarea acesteia. La judecarea plângerii prezenţa


procurorul este obligatorie.
La termenul fixat pentru judecarea plângerii, instanţa dă cuvântul persoanei
care a făcut plângerea, persoanei faţă de care s-a dispus neînceperea urmăririi
penale, scoatere de sub urmărire penală sau neînceperea urmării penale şi apoi
procurorului.
Instanţa, judecând plângerea, verifică rezoluţia sau ordonanţa atacată, pe
baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi
prezentate. Instanţa poate pronunţa una dintre următoarele soluţii:
a) respinge plângerea, prin sentinţă, menţinând soluţia din rezoluţia sau
ordonanţa atacată. În acest caz, după rămânerea definitivă a sentinţei, persoana în
privinţa căreia instanţa , prin hotărâre definitivă, a decis că nu este cazul să înceapă
ori să se redeschisă urmărirea penală, nu mai poate fi urmărită pentru aceeaşi faptă,
afără de cazul când s-au descoperit fapte sau împrejurări noi ce nu au fost
cunoscute de organul de urmărire penală şi nu a intervenit unul din cazurile
prevăzute în art.10.
b) admite plângerea, prin sentinţă, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa
atacată şi trimite cauza la procuror în vederea începerii sau a redeschiderii urmării
penale, după caz;
c) admite plângerea, prin încheiere, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa
atacată şi, când probele existente la dosar sunt suficiente pentru judecarea cauzei,
reţinecauza spre judecare, dispoziţiile privind judecarea în primă instanţă şi căile
de atac aplicându-se în mod corespunzător. În aces caz, actul de seiszare a
instanţei, ca primă instanţă, în consituie plângerea persoanei.
Sentinţa de admitere sau respingere a plângerii poate fi atactă cu recurs de
procuror, de persoana care a făcut plângerea, de persoana faţă de care s-a dispus
neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea
urmăririi penale, precum şi de orice persoane ale căror interese legitime sunt
vătămate. Inatanţa este obligată să rezolve plângerea în termen de cel mult 20 de
zile de la primire şi să comunice, de îndată şi motivat, persoanei care a făcut
plângerea, modul în care aceasta a fost rezolvată.

Capitolul V. Dispoziţii generale privind judecata

§ 1. Consideraţii generale privind judecata şi principiile


specifice fazei de judecată

1. Judecata-fază importantă a procesului penal


114 Cap.I. Competenţa în materie penală

Dintre multiplele sensuri ale nouţiunii de “ judecată ”, literatura de


specialitate procesual penală reţine şi foloseşte în înţelesul ei tehnic acest termen,
atunci când are în vedere acea fază a procesului penal “ ce se desfăşoră în faţa
instanţelor penale din momentul sesizării iniţiale şi până la soluţionarea definitivă
a cauzei penale ”1.
Având ca obiect souţionarea definitivă a cauzei penale, judecata este
consdierată, pe bună dreptate, faza centrală şi cea mai importantă a procesului
penal 2.
Această fază a procesului penal oferă instanţei posibilitate verificării întregii
activităţi procesuale în vederea remedierii eventualelor încălcări ale dispoziţiilor
legale, ce pot avea loc înaintea judecării cauzei, cât şi pe parcursul judecării ei. În
acest sens amintim dispoziţiile art.332 şi 333 potrivit cărora instanţa poate dispune
restituirea dosarului la procuror atunci când urmărirea penală a fost efectuată de
un organ necompetent sau când când aceasta nu este competentă.

2. Principiile specifice fazei de judecată

În afara principiilor fundamentale care guvernează desfăşurare întregului


proces penal, faza de judecată se caracterizează prin anumite reguli speciale,
proprii acestui cadru specific, care nu îşi găseşte aplicabilitatea în celelalte faze
procesual penale şi care se convertesc în veritabile garanţii ale aflării adevărului în
cauza penală.
Aceste principii comune fazei de judecată sunt: publicitatea, nemijlocirea,
contradictrialitatea şi oralitatea.

2.1.Publicitatea fazei de judecată

Publicitatea, ca principiu al fazei de judecată, constă în posibilitate pe care o


are orice persoană de a asista la desfăşurarea judecăţii, posbilitate oferită de faptul
că, în acestă etapă a procesului penal, activitatea procesuală se desfăşoară cu
“ uşile deschise”.
Cadrul legal al acestui principiu este prefigurat de dispoziţiile Legii
fundamentale ( art.127 ), ale Legii nr.92/1992 privind organizarea judecătorească 1
( art.5 ) şi ale Codului de prcedură penală ( art.290 ).
În art.127 din Constituţie2 se arată că şedinţele de judecată sunt publice, cu
excepţia cazurilor prevăzute de lege. Consfiinţind publicitatea şedineţei de
1
I.Neagu, Drept procesula penal, Tratat, Ed.Global Lex, Bucureşti, 2002, p.589
2. S.Kahane, Drept prcesula penal, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, p.242.
1
Legea nr.92/1992 a fost publicată în M.Of.nr.197/13.08.1992 şi republicată în M.Of.nr.259/30.09.1997 ( astfel cum
a fost modificată prin Legea nr.142/1997.
115

judecată, dispoziţiile art.290 arată apoi că minorii sub 16 ani nu pot asista la
şedinţele de judecată.
Sancţiunea nerespectării dispoziţiilor legale privind publicitatea şedinţelor
de judecată este, conform dispoziţiilor art.197 alin.(2), aceea a nulităţii absolute.
Incidenţa acestei sancţiuni energice vine să completeze dispoziţiile art.305 şi 355,
unde se arată că, în vederea verificării respectării reglementrăilor legale privind
publicitatea şedinţelor de judecată, hotărârire judecătoreşti trebuie să cuprindă,
între alte menţiuni, şi pe aceea dacă şedinţa de judecată a fost sau nu publică.
Întrucât dispoziţiile art.290 nu fac distincţie între diferitele etape ale şedinţei
de judecată, publicitatea este o regulă care trebuie respectată la realizarea oricărei
activităţi procesuale. Astfel, sancţiunea nulităţii absolute se impune şi în cazul în
care, deşi judecata are loc în camera de consliu – în cazul plângerii împotriva
ordonaţei procurorului prin care s-a luat măsura obligării de a nu părăsi localitatea
sau ţara ( art.140 ind.2 alin.2 ) – condiţia publicităţii nu este îndeplinită1.
Alin.(2) al art.290 prevede că şedinţa de judecată poate fi nepublică dacă:
a) judecarea în şedinţă publică ar aduce atingere unor interese de stat ( de
exemplu, în cazul infracţiunilor contra statului sau în cazul unor infracţiuni
îndreptate împotriva capacităţii de apărare a ţării );
b) judecarea în şedinţă publică ar pute aduce atingere moralei ( în cazul
infracţiunilor privind viaţa sexuală );
d) judecarea în şedinţă publică ar putea aduce atingere demnităţii sau vieţii
intime a unei persoane ( de exemplu, în cazul infracţiunilor contra demnităii
persoanei ).
Potrivit art.485 alin.(2), şedinţa în care are loc judecarea infractorului minor
nu este publică, această derogare venind să sublinieze regimul deosebit de
reglementare a minorităţii pe plan procesual penal, regim impus de insuficienta
dezvolatare psihofizică a persoanei în această stare.
Declararea şedinţei nepublice se face la cererea procurorului, a părţii sau din
oficiu.
Şedinţa secretă poate fi declarată pentru tot cursul sau pentru o anumită parte
a judecării cauzei dar numai în şedinţă publică, după ascultarea părţilor prezente şi
a procurorului – când participă la judecată ( art.290 alin.3 ).
În timpul cât şedinţa este secretă nu sunt admise în sala de judecată decât
părţile, reprezentanţii acestora, apărătorii şi celelalte persoane chemate de instanţă
în interesul cauzei. Publicitatea nu este încălcată dacă instanţa limitează accesul
publicului în şedinţa de judecată în funcţie de mărimea sălii sau, uneori, pentru
considerente de igienă2.

2.2. Nemijlocirea ca regulă a fazei de judecată


2
Constituţai României a fost modificiată şi completată prin Legea de revizuire nr.429/2003, publicată în
M.Of.nr.758/29.10.2003.
1
C.A.Bucureşti, s.II pen, dec.nr.259/1997, 770/1997, 78/1997, 621/1997, 658/1997, în Culegere de practică
judiciară ăe naul 1997, cu Note de V.Papadopol, Ed.Holding Reporter, Bucureşti, 1998, p.34, 39, 258-259.
2
T.Pop, Drept prcesual penal.Partea specială, vol.IV, Cluj-Napoca, 1948, p.209.
116 Cap.I. Competenţa în materie penală

Dispoziţiile art.289 prevăd că judecarea cauzei se face în faţa instanţei


constituite potrivit legii şi se desfăşoară în şedinţă, oral, nemijlocit şi
contradictoriu.
Nemijlocirea a fost definită drept obligaţia instanţei de a îndeplini în mod
direct toate actele procesuale şi procedurale care dau conţinutul şedinţei1.
Respectarea acestui principiu impune instanţei obligaţia, în măsura în care
este posibil, de a readministra probele ce au fost administrate în faza urmăririi
penale. Astfel, reaudierea unui martor în faţa instanţei, după ce acesta fusese audiat
anterior în cursul urmăririi penale este obligatorie, cu excepţia cazurilor în care, în
mod obiectiv,ascultarea sa nu mai este posibilă ( martorul a decedat sau a plecat în
străinătate şi nu se cunoaşte adresa unde locuieşte ).
În vederea realizării nemijlocirii, dispoziţiile art.292 alin.(2) prevăd
unicitatea completului de judecată în tot cursul judecării cauzei. Când aceasta nu
este posibilă, completul de judecată se poate schimba până la încheirea
dezbaterilor. După depăşirea acestui moment procesual, orice schimbare
intervenită în compunerea completului atrage reluarea dezbaterilor, conform
dispoziţiilor art.292 alin.(3). Acesată reglementare prefigurează dispoziţiile art.307
alin.(1), în care se arată că la deliberare iau parte numai membrii completului în
faţa căruia a avut loc dezbaterea.

2.3. Contradictorialitate ca regulă a fazei de judecată

Veritabilă garanţie a aflării adevărului în procesul penal, contradictorialitate


constă în aceea că toate probele administrate în cauza penală sunt supuse
discuţiei părţilor, procurorului, instanţei şi apărătorului.
Contradictorialiatea oferă instanţei posbilitatea de a reţine punctele de
vedere ale tuturor părţilor cu interese contrare asupra unor probe administrate şi
câştigate cauzei. Practica judiciară reţine drept cazuri de încălcare a proincipiului
contradictorialităţii situaţiile în care instanţa, dispunând schimbarea încadrării
juridice a faptei, nu a pus în discuţia părţilor şi a procurorului noua încadrare2.
Trebuie observat că nerespectarea acestui principiu constituie, totodată, şi o
încălcare a dreptului la apărare.
Prin efcetul contradictorialităţii, martorilor le pot pune întrebări toate părţile
şi nu numai cele care i-au propus; probele invocate în acuzare pot fi contrazise prin
probele adminsitrate în apărare etc.1 Aceste discuţii contradictorii presupun
prezenţa părţilor interesate, personal sau prin reprezentant, la desfăşurare judecăţii.

1
I.Neagu, op.cit.,p.592.
2
C.A.Bucureşti, Culegere de practică judiciară penală, cu note de V.Papadopol, Ed. Holding Reporter, Bucureşti,
1998, p.259-297.
1
N.Volonciu, Drept procesual penal, Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p.326.
117

2.4. Oralitatea ca regulă a fazei de judecată

Oralitatea reprezintă o garanţie a judecării cauzei în condiţii de obiectivitate


şi imparţialitate şi nu trebuie rezumată la viul grai ca mijloc de comunicare între
participanţii la judectă.
Natura specifică a acestui principiu trebuie înţeleasă şi în funcţie de efectele
juridice pe care acesta le produce în faza de judecată2. Astfel, în timp ce în faza de
urmărire penală poate fi reţinut numai ceea ce s-a consemnat, în faza de judecată,
la pronunţarea hotărârii, completul de judecată va ţine seama şi de ceea ce s-a
discutat în faza debaterilor.
În mod pertinent s-a reţinut în literatura de specialitate 3 că, în vederea aflării
adevărului şi a pronunţării unor soluţii juste, instanţa trebuie să aibă în vedere nu
numai ceea ce s-a consemnat în caietul grefierului, ci şi cee ce s-a aflat în mod oral
şi nemijlocit, în timpul desfăşurării activităţii procesuale şi nu s-a consemnat în
integralitatea sa 4.

§ 2. Reglementări generale privind judecata

1. Consideraţii preliminare

Dispoziţiile art.287-312 prefigurează cadrul general, alcătuit din reguli


comune, după care se desfăşoară orice judecată, indiferent de gradul instanţei
( judecătorii, tribunale, curţi de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ) şi
indiferent de felul judecăţii ( în primă instanţă, în apel, în recurs sau căi
extraordinare de atc ).
În această secţiune vor fi analizate aspecte referitaore la : rolul activ al
instanţei de jduecată, locul unde se desfăşoară judecată, citarea părţilor la judecată,
compunerea instanţei de judecată, asigurarea apărării, asigurarea ordinii şi

solemnităţii şedinţei, constatarea infracţiunilor de audienţă, suspendarea judecăţii


şi hotărârile judecătoreşti.

2. Rolul activ al instanţei de judecată

Art.287 alin.(1) prevede că instanţa de judecată îşi exercită atribuţiile în mod


activ, în vederea aflării adevărului şi a realizării rolului educativ al judecăţii ;
aceste dispoziţii prefigurează modul în care se aplică, în faza de judecată,
principiul fundamental al procesului penal privind rolul activ al organelor
2
Ibidem, p.325
3 I.Neagu, op.cit., p.595
4 Idem.
118 Cap.I. Competenţa în materie penală

judiciare, aşa cum este reţinut în art.4. Această regulă determină iniţiativa pe care
trebuie să o aibă instanţa în această etapă procesuală, iniţiativă care trebuie să se
manifeste în toate aspectele pe care le implică desfăşurare procesului penal.
Lipsa rolului activ al instanţei duce la pronunţarea unor soluţii nelegale şi
netemeinice, ce nu corespund adevărului în cauză şi care atrag, în urma controlului
judecătoresc efectuat în cadrul căilor ordinare de atac, desfiinţarea hotărârii1.

3. Locul unde se desfăşoară judecata

În dispoziţiile art.288 este consacrată regula ca judecata să se desfăşoare la


sediul instanţei. Ipoteza a doua a acestui articol arată că, pentru motive temeinice,
instanţa poate dispune ca judecata să se desfăşoare la alt loc decît în sediul său.
Lăsându-se la aprecierea judecătorilor temeinicia motivelor, literatura de
specialitate2 arată că, în vederea sporirii rolului educativ al procesului penal,
judecata poate avea loc şi la locul unde săvârşirea faptei penale a avut un deosebit
răsunet şi unde este necesar ca judecata să producă cel puţin o rezonanţă egală. De
asemenea, în vederea sporirii rolului educativ, judecata să aibă loc şi în cadrul
unităţilor arătate în art.145 C.pen., în care sunt frecvente infracţiunile de sustragere
de bunuri3.

4. Citarea părţilor la judecată

Realizarea finalităţii pe care o implică funcţia procesuală1 a desfăşurării


judecării cauzelor penale impune şi înştiinţarea părţilor despre termenul la care are
loc judecata.
În acest sens, în art.291 alin.(1) este însrisă regula potrivit căreia judecarea
poate avea loc numai dacă părţile sunt legal citate şi procedura este îndeplinită.
Prin urmare, neprezentarea părţilor nu împiedică judecarea cauzei, singura
obligaţie care îi incumbă instanţei fiind aceea de a le cita pentru judecată ( art.291
alin.2 ). Când instanţa consideră că este necesară prezenţa uneia dintre părţile lipsă,
poate lua măsuri pentru prezentarea acesteia, amânând în acest scop judecata. De
asemenea, judecata se amână când procedura de citare nu a fost legal îndeplinită
iar partea nu se prezintă. Judecarea cauzei în lipsa unei părţi nelegal citate atrage
sancţiunea nulităţii relative2.
Legea ( art.297 alin.2 ) reglementează şi situaţia în care se prezintă în
instanţă o parte care nu a fost citată sau nu a primit citaţia, participarea ei la
1
Trib.Bucureşti, s.I.pen., dec.nr.51/1995, Culegere pe anul 1995, op.cit.,p.286.
2
V.Dongoroz, S.Kahane, G.Antoniu, C.Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodică Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului de
procedură penală român, vol.II, Ed.Academiei, Bucureşti, 1976, p.130-131.
3
I.Neagu, op.cit.,p.597.
1
I.Amariei, Separaţia funcţiilor procesuale, în Revista română de drept penal nr.2/2000, p.55
2
Trib.Bucureşti, s.I pen., dec.nr.1293/1997, în Culegere pe anul 1995, op.cit.,p.286.
119

judecată fiind permisă cu condiţia ca preşedintele completului să-i stabilească


identitatea.
În art.291 alin.(3) este însrisă o excepţie de la regula citării părţilor pentru
judecată, arătându-se că partea prezintă la un termen de judecată nu mai este citată
pentru termenele ulterioare, chiar dacă ar lipsi la vreunul din acestea. Raţiunea
acestei instituţii este simplficarea activităţii judiciare, în astfel de situaţii exsitând
certitudinea că partea este informată cu privire la următorul termen de judecată3.
Pentru a opera prezumţia că apartea are termen în cunoştiinţă se cere ca
prcesul penal să aibă o desfăşurare neîntreruptă şi să nu intervină elemente noi
care, prin natura lor, să impună totuşi citarea părţilor pentru termenul de judecată
următor, deşi acestea au fost prezente la unele termene anterioare. Astfel, citarea
părţilor se impune când instanţa, în urma deliberării, dispune, potrivit art.344 alin.
(1), repunerea cauzei pe rol în vederea reluării cercetării judecătoreşti sau când
judecata se desfăşoară într-un alt loc decât cel cunoscut de părţi ori când o cauză
a fost trecută de la o instanţă la alta ca urmare a strămutării1.
Dispoziţiile legale ( art.291 alin. 7 şi 8 ) prevăd că nu sunt considerate ca
având termenul în cunoştinţă militarii şi deţinuţii, care trebuie citaţi pentru
fiecare termen, indiferent de poziţia lor procesuală ( inculpat, parte civilă, martor
etc ).
În caz de amânare a judecăţii, martorii, experţii şi interpreţii iau în
cunoştinţă noul termen de judecată, iar în cazul în care judecata rămâne în
continuare, nici un participant la juedecată ( parte sau altă persoană ) nu se mai
citează în vederea relurării judecăţii.
Legea ( art.291 alin.5 ) oferă posibilitatea celor care iau termenul în
cunoştinţă şi sunt informaţi asupra lui cu ocazia amânării, de a cere şi a li se
înmâna pe loc2, de către instanţă, citaţii, spre a le servi drept jusitificare la locul de
muncă.

5. Compunerea instanţei de judecată

Potrivit art.292, instanţa de judecă în complet de judecată, a cărui


compunere este cea prevăzută de lege. Prin complet de judecată se înţelege
numărul de judecători care participă la judecarea unor categorii de cauze penale
într-un anumit stadiu3.
Modul în care se compune completul de judecată este prevăzut în art.15, 16,
17 din Legea nr.92/1992 privind organizarea judecătorească, art.10, 13, 16 din
Legea nr.54/1993 privind organizarea instanţelor şi parchetelor militare şi art.18,
19, 20 din Legea nr.56/1993 privind Curtea Spremă de Justiţie.

3
O.Stoica, Notă, în R.R.D. nr.7/1983, p.52-53.
1
A se vedea I.Neagu, op.cit.,p.598-599.
2
N.Volonciu, Tratat de procedură penală, vol.II, Ed.Paideia, Bucureşti, 1998, p.159.
3
I.Neagu, op.cit.,p.138.
120 Cap.I. Competenţa în materie penală

Reamnintim că, potrivit noilor reglementări consituţionale, instanţa supremă


în România este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, însă deocamdată modificările
intervenite sunt de ordin terminologic şi nu structural, astfel că Legea nr.56/1993
îşi produce efectele până la adoptarea unei noi legi de organizare a instanţei
supreme în România.
Trebuie menţionat că, potrivit art.197 alin.(2), nerespectarea dispoziţiilor la
compunerea instanţei este sancţionată cu nulitatea absolută.
Potrivit art.29 din Legea nr.39/2003 privind prevenirea şi combaterea
criminalităţii organizate, modificată prin Legea nr.161/2003, pentru judecarea în
primă instanţă a infracţiunilor prevăzute în primul act normativ, se consituie
complete sepeciale. La judecători, tribunale şi curţi de apel, complete speciale sunt
formate din doi judecători.

6. Asigurarea apărării

Principiul fundamenatal al garantării dreptului la apărare îşi găseşte o


transpunere în faza de judecată în dispoziţiile art.294 alin.(1), care arată că, în
cauzele în care desemnarea unui apărător din oficiu este obligatorie, preşedintele
instanţei, o dată cu fixarea termenului de judecată, ia măsuri pentru desemnarea
apărătorului. Măsurile constau în trimiterea unei adrese Baroului care funcţionează
în raza teritorială a instanţei în vederea desemnării unuia dintre membrii săi ca
apărător din oficiu. Tot preşedintele instanţei îi revine obligaţia ca, faţă de
inculpatul aflat în stare de deţinere, să ia toate măsurile ca acesta să-şi exercite
dreptul la apărare şi să poată lua contact cu apărătorul său ( art.294 alin.3 ).

7. Asigurarea ordinii şi solemnităţii şedinţei de judecată

Literatura de specialitate arată că judecarea cauzei penale poate avea un eficient


rol educativ dacă în sălile de şedinţă în care se desfăşoară judecata este o ordine
exemplară iar cei care participă la această activitate procesuală au un
comportament solemn1.
Cel chemat să vegheze asupra menţinerii ordinii şi solemnităţii şedinţei este,
potrivit art.298, preşedintele completului de judecată care poate lua în acest scop
măsurile necesare.
Deşi accesul publicului în sala de şedinţă este liber, pentru evitarea
supraaglomerării, preşedintele completului poate limita numărul celor care ar dori
să asiste la judecată. De asemenea, când o parte sau ori care altă persoană tulbură
şedinţa sau nesocoteşte măsurile luate, preşedintele completului îi atrage atenţia să
respecte disciplina, ia în caz de repetare ori de abateri grave, dispune îndepărtarea
ei din sală. Acestă măsură poate fi însoţită şi de aplicarea unei amenzi judiciare,
în condiţiile art.198 alin.(3) lit.h) ( astfel cum a fost modificat prin Legea
1
V.Dongoroz, op.cit.,p.141.
121

nr.281/2003 ). Preşedintele completului de judecată este obligat să-i aducă la


cunoştinţă celui îndepărtat din sala actelor personale esnţiale efectuate în lipsă; de
asemenea, preşedintele completului de judecată îi citeşte părţii care a fost
îndepărtată din sală declaraţiile celor ascultaţi. În acest scop, partea îndepărtată
este chemată în sală înainte de începrea dezbaterilor.

8. Constatarea infracţiunilor de audienţă

În literatură de specialitate1 se arată că infracţiunile de audienţă sunt cele


săvârşite în faţa completului de judecată, indiferent dacă acesta se află în sala de
şedinţă sau la locul unde, potrivit art.288, se desfăşoară judecata ori în timpul unei
cercetări la faţa locului.
Potrivit art.299 alin.(1), dacă în cursul şedinţei se săvârşeşte o faptă
prevăzută de legea penală, preşedintele completului constată acea faptă şi îl
identifică pe făptuitor. Subectul pasiv al unei astfel de infracţiuni poate fi atât unul
din organele judiciare care participă la judecată, cât şi oricare dintre persoanele
prezente la şedinţa de judecată.
În legătură cu săvârşirea acestei infracţiuni, instanţa întocmeşte un proces-
vebal pe care îl trimite procurorului. În acestă situaţie, procesul-verbal încheiat are
o dublă natură juridică, fiind, în acelaşi timp, actul prin care se începe urmărirea
penală şi cel mai important mijloc de probă în cauza care ia astfel naştere.
Instanţa, dacă este cazul, şi cu îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art.146,
poate dispune, ţinând cont şi de dispoziţiile art.147, arestarea preventivă a
învinuitului iar preşedintele completului emite un mandat de arestare a acestuia.
Despre luarea măsurii arestării preventive se face menţiune în încheirea de şedinţă
iar învinutul arestat este trimis de îndată procurorului, împreună cu procesul-verbal
şi cu mandatul de arestare.

9. Suspendarea judecăţii

În cazul în care se constată că inculpatul suferă de o boală gravă care îl


împiedică să participe la judecată, instanţa dispune, prin încheire, suspendarea
procesului penal , până când starea inculpatului va permite participarea acestuia la
judecată ( art.303 alin.1). În lumina modificărilor aduse prin Legea nr.281/2003,
boala gravă de care suferă inculpatul trebuie să fie constată numai printr-o
expertiză medico-legală; nu interesează dacă boala gravă este rezultatul propriei
activităţi a inculpatului sau dacă este curabilă ori nu1.
1
V.Dongoroz, G.Dărângă, S.Kahane, D.Lucivescu, A.Nemeş, M.Popovici, P.Sârbulescu, V.Stoica, Noul Cod de
procedură penală şi Codul de procedură anterior-prezentare comparativă, Ed. Politică, 1969,p.234.
1
A se vedea I.Neagu, op.cit.,p.535,601.
122 Cap.I. Competenţa în materie penală

Potrivit art.303 alin.(2), în ipoteza în care sunt mai mulţi inculpaţi în cauza
penală, iar temeiul suspendării priveşte numai pe unul dintre ei şi dijungerea nu
este posibilă, se dispune suspendarea întregii cauze.
Încheirea dată în primă instanţă prin care s-a dispus suspendarea cauzei
poate fi atacată separat cu recurs care nu suspendă executarea.
Procesul penal se reia din oficiu de îndată ce inculpatul poate participa la
judecată, în acest sens existând obligaţia pentru instanţă de a se interese periodic
asupra stării de sănătate a inculpatului. Suspendarea judecăţii constituie, potrivit
art.128 C.pen., o cauză de suspendare a cursului termenului de prescripţie a
răspunderii penale, prescipţia urmând să-şi reia cursul din ziua în care a încetat
cauza de suspendare.
De asemenea, potrivit art.303 alin.final C.porc.pen., suspendarea judecăţii
intervine şi în situaţia în care în cauză a fost ridicată o excepţie de
neconstituţionalitate. Aceste dispoziţii, introduse prin Legea nr.281/2003,
armonizează reglementările procedurale cu cele prevăzute de legislaţia specială în
materie, şi anume Legea nr.47/1992 ( Leagea Curţii Constituţionale )2.
Trebuie menţionat că în cazul ridicării unei excepţii de neconstituţionalitate
suspedarea judecăţii intervine de drept, prin efectul legii.

10.Dispoziţiile generale privind hotărârile judecătoreşti

10.1. Noţiunea de hotărâre judecătorească

În literatura juridică, noţiunea de hotărâre judecătorească are un sens larg şi


unul restrâns.

În sens larg, prin hotărâre judecătorească se înţelege actul procesual prin


care instanţa soluţionează cauza penală sau rezolvă orice problemă în cursul
judecăţii1.
În sens restâns, hotărârea judecătorească este considerată actul final al
instanţei, prin care se pune capăt judecăţii2.
Semnificaţia deosebită a acestui act este dată de autoritatea de lucru
judecat care, prin efectul legii, se impune atât celor faţă de care decurg obligaţii
din exerciţiul acţiunii penale şi civile, cât şi autorităţilor publice, insituţiilor şi

2
Republicată, în temeiul Legii nr.138/1997, în M.Of.nr.187/7.08.1997.
1
V.Dongoroz, op.cit.,p.150, I.Neagu, Drept procesula prnal român, vol.II, T.V.B., 1979, p.104.
2
T.Pop, op.cit., p.274; N.Volonciu, op.cit.,p.331; M.Costin. I.Leş, M.Minea, D.Radu, Dicţionar de drept procesual
civil, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p.242-243.
123

organizaţiilor care funcţionează în statul de drept3. Trebuie amintit că, dintre toate
actele prin care organele judiciare dispun soluţii pe parcursul procesului penal,
hotărârea judecătorească definitivă se bucură de autoritate de lucru judcat.

10.2. Deliberarea şi redactarea hotărârii judecătoreşti

Denumirea de hotărâre judecătorească o poartă atât actul procesual, cât şi cel


procedural. Ca act procesual, hotărârea judecătorească constituie rezultatul
deliberării.
Potrivit art.306, deliberarea şi pronunţarea hotărârii se fac îndată după
încheirea dezbaterilor. Pentru motive temeinice, deliberarea şi pronunţarea pot fi
amânate cel mult 15 zile; în acest caz, conform art.305 alin,.(1), instanţa este
obligată să întocmească o încheire de şedinţă separată, care trebuie semnată de
preşedintele completului de judecată şi de către grefier. Practica judiciară a statuat
că lipsa acesti închieri, care face parte integrantă din hotărârea pronunţată, duce la
nulitatea absolută a acestei hotărâri4.
La deliberare iau parte numai membrii completului de judecată în faţa
căruia a avut loc dezbatrea iar în cazul în care unul dintre aceştia este împiedicat să
participe la darea hotărârii, deliberarea se va amâna, dar nu mai mult de 15 zile.
După trecerea acestui termen, rezolvarea cauzei va fi reluată1 în acelaşi complet de
judecată, pentru a se respecta dispoziţiile art.192 alin.(3) ce prevăd obligativitate
menţinerii aceluiaşi complet.
Potrivit art.308, hotărârea trebuie să fie rezultatul acordului membrilor
completului de judecată cu privire la soluţiile date în chestiunile supuse deliberării.
Când unanimitea nu poate fi întrunită, hotărârea se ia cu majoritate. Dacă din
deliberare rezultă mai mult de două păreri, judecătorul care opinează pentru soluţia
cea mai severă trebuie să se alăture aceleia mai apropiate de părerea sa. Motivarea
opiniei separate este obligatorie. În cazul în care completul de judecată este format
din doi judecători şi unanimitatea nu poate fi întrunită, judecarea cauzei se reia în
complet de divergenţă2.
Art.309 arată că rezultatul deliberării se consemnează într-o minută iar în
ipoteza în care nu s-a ajuns la luarea unei hotărâri ( din cauza divergenţei de păreri,
spre exemplu ) nu se întocmeşte o minută, ci un proces-verbal, în care se
consemnează cauzele care au împiedicat luarea hotărârii. Sancţiunea care intervine
în cazul în care minuta nu există sau nu cuprinde menţiuni de cele arătate expres în
lege ( art.309 şi 357 ) este nulitate absolută.

3
I.Neagu,op.cit.,p.602.
4
C.S.J. s.pen. nr.764/1998, în Buletinul Jurisprudenţei. Culegere de decizii pe anul 1998, Ed.Argessis, Curtea de
Arges, 1999, p.516-518.
1
I.Neagu, op.cit.,p.603.
2
Potrivit art.17 alin.ultim din Legea nr.92/1992, conflictul de divergenţă se constituie prin includerea, în completul
de judecată,a preşedintelui instanţei, a vicepreşdintelui instanţei ori a unui alt judecător desemnat de preşedinte.
124 Cap.I. Competenţa în materie penală

Potrivit art.309, minuta se semnează doar de membrii completului de


judecată ( nu şi de grefier ). Conform art.310, hotărârea se pronunţă în şedinţă
publică de către preşedintele completului de judecată asistat de grefier; la
pronunţarea hotărârii părţile nu se citează.
Prin “ hotărâre ” a instanţei se înţelege înscrisul în care s-a consemant
concluzia finală asupra judecăţii3. În acest sens, hotărârea penală se redactează în
cel mult 20 de zile de la pronunţare de către unul dintre judecătorii care au
participat la soluţionarea cauzei şi se semnează de toţi memebrii completului şi de
grefier. Potrivit art.312 alin.(2), în caz de împiedicare a vreunuia dintre membrii
completului de a semna, hotărârea se semenază în locul acestuia de preşedintele
completului. Dacă şi preşedintele completului este împiedicat să semneze,
hotărârea se semenază de preşedintele instanţei iar când împiedicarea îl priveşte pe
grrefier hotărârea se semenază de grefierul şef. În toate cazurile se face menţiune
pe hotărâre despre cauza care a determinat împiedicare.
10.3. Felurile hotărârilor judecătoreşti

În clasificarea hotărârilor judecătoreşti legiuitorul a avut în vedere două


criterii, şi anume: gradul de jurisidicţie în care sunt pronunţate şi problemele pe
care acesta le rezolvă.
În funcţie de primul criteriu, hotărârile sunt date în primă instanţă sau în
căile de atac, iar potrivit celui de-al doilea criteriu, hotărârile judecătoreşti sunt
hotărâri prin care se rezolvă fondul cauzei şi hotărâri prin care sunt rezolvate alte
probleme impuse de desfăşurarea procedurii judiciare.
Clasificarea legală a hotărârilor judecătoreşti este făcută de art.311 care le
împarte în: sentinţe, decizii şi încheieri.
În art.311 alin.(1) se arată că sentinţa este hotărârea prin carea cauza este
soluţionată de prima instanţă sau prin care aceasta se dezînveşteşte fără a soluţiona
cauza.
Soluţionarea cauzei în primă instanţă se face printr-o sentinţă de
condamnare, achitare sau încetare a procesului penal şi, de regulă, este supusă
apelului.
Tot o sentinţă pronunţă instanţa în cazul în care se dezînvesteşte, fie în
cadrul etapei judecăţii ( spre exemplu, hotărârea prin care instanţa se dezînveşteşte
– art.42 sau hotărârea prin care instanţa restituie cauza la procuror în vederea
refacerii sau completării urmării penale – art.332 şi 333 ), fie în cadrul căilor
extraordinare de atac ( potrivit art.403 alin.3, instanţa dispune prin sentinţă
respingerea cererii de revizuire ).
Conform art.311 alin.(2), decizia este hotărârea prin care instanţa se
pronunţă asupra apelului, recursului, recursului în anulare, recursului în interesul
legii, precum şi hotărârea pronunţată de instanţa de recurs în rejudecarea cauzei.
Încheierile sunt, potrivit art.311 alin.(3), toate celelalte hotărâri date de
instanţe în cursul judecăţii. Interpretând per a contrario dispoziţiile primelor două
3
S.Kahane ,op.cit.,p247.
125

alineate ale art.311, prin încheiri instanţa rezolvă alte probleme decât cele
rezolvate prin sentinţe şi decizii1. Spre exemplu, prin încheiri se poate dispune :
luarea,
înlocuirea, încetarea sau revocare măsurilor de prevenţie, amânarea cauzei pentru
lipsă de apărare etc.
Trebuie menţionat că unele încheieri pot fi date chiar după pronunţarea unor
sentinţe sau decizii ( spre exemplu, încheirea prin care instanţa dipsune îndreptarea
unei erori materiale evidente din cuprinsul sentinţei ).
Încheierea se întocmeşte de grefier în 24 de ore de la terminarea şedinţei de
judecată şi se semenează de preşedintele completului de judecată şi de către
grefier. Când hotărârea se pronunţă în ziua în care a avut loc judecata nu se
întocmeşte o încheiere separată ( art.305 alin.3 ).
Potrivit art.305, încheierea trebuie să cuprindă: a) ziua, luna, anul şi
denumirea instanţei; b) menţiunea dacă şedinţa a fost sau nu publică; c) numele şi
prenumele judecătorilor, procurorului şi grefierului; d) numele şi prenumele
părţilor, apărătorilor şi ale celorlalte persoane care participă în proces şi care au
fost prezente la judecată, precum şi ale celor care au lipsit, cu arătarea calităţii lor
procesuale şi cu menţiunea privitoare la îndeplinirea procedurii; e) enunţarea faptei
pentru care inculpatul a fost trimis în judecată şi textele de lege în care a fost
încadrată fapta; f) însrisurile care s-au citit în şedinţă; g) cererile de orice natruă
formulate de procuror, prăţi şi de ceilalţi participanţi la porces; h) concluziile
procurorului şi ale părţilor; i) măsurile luate în cursul şedinţei.

Capitolul VI. Judecata în primă instanţă

§ 1. Participanţii şi obicetul judecăţii

1. Participanţii la judecata în primă instanţă

În lumina dispoziţiilor art.2 alin.(2) din Legea nr.92/1992 privind


organizarea judecătorească, modificată şi republicată, instanţele judecătoreşti
înfăptuiesc justiţia în scopul apărării şi realizării drepturilor şi libertăţilor
fundamnetale ale cetăţenilor. Rolul principal al instanţei de judecată în activitatea
procesuală face din acest organ judiciar subiectul oficial domninat al fazei
judecăţii, fără prezenţa sa neputându-se concepe înfăptuirea judecăţii1.
Particularităţile fiecarei cauze penale impun uneori prezenţa şi procurorului,
1
I.Neagu, op.cit.,p.607.
1
I.Neagu, op.cit.,p. 610.
126 Cap.I. Competenţa în materie penală

părţilor şi a altor persoane ( apărători, martori, experţi, interpreţi ), alterori însă


participarea lor nu este obligatorie, judecata putându-se defăşura şi în lipsa
acestora.

1.1. Participarea procurorului la judecarea cauzelor în primă instanţă

Potrivit art.315 alin.(2), participarea procurorului la şedinţele de judecată în


primă instanţă ce au loc la tribunale, curţi de apel, la instanţe militare indifernt de
gradul acestora, precum şi la Înalta Curte de Casaţie şi Jusitţie, este obligatorie.
Pirn excepţie, la şedinţele de judecată ale judecătoriilor, participarea procuroului
este obligatorie doar în 5 situaţii ( art.315 alin.1 ):
a) în cauzele în care instanţa de judecată a fost seizată prin rechizitoriu2;
b) în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită ăedeapsa
închisorii de 3 ani sau mai mare. Determinarea cu exactitate a cauzelor în care,
folosindu-se acest criteriu, prezenţa procurorului este obligatorie, se face având în
vedere textul incriminator din Partea specială a Codului penal ( în formă simplă
sau calificată ), fără a se ţine seama de circumstanţele agravante sau atenuante din
Partea sepcială.
Dacă pentru infracţiunea ce face obiectul judecării cauzei, legea prevede
pedeapsa închisorii de 3 ani sau mai mare, prezenţa procurorului este obligatorie
chiar dacă acţiunea penală s-a pus în mişcare la plângerea prealabilă a părţii
vătămate1 sau dacă infracţiunea a rămas în faza de tentaivă iar, în lumina în art.21
alin.(2), pedeapsa închisorii este mai mare de 3 ani;
c) în cauzele în care vreunul din inculpaţi se află în stare de detenţie. Starea
de detenţie se poate datora fie luării, în cauza în care se judecă sau într-o altă
cauză, a măsurii arestării preventive, fie executării unei hotărâri penale definitive
pronunţate într-un proces penal epuizat2;
d) în cauzele penale în care vreunul din inculpaţi se găseşte într-una din
situaţiile prevăzute de art.171 alin.(2) ( cazuri în care asistenţa juridică este
obligatorie )3;
e) în cauzele penale în care se dispune înlocuirea pedepsei amenzii cu
închisoare4.
Participarea procurorului la şedinţele de judecată ce au loc la judecătorie mai
este obligatorie şi în alte situaţii decît cele prevăzute în art.315 alin. (1), însă ele nu
vizează judecarea unor cauze penale în primă instanţă ( în cazul reabilitării
judecătoreşti, al recunoaşterii pe cale principală a unor hotărâri judecătoreşti
străine, al revizurii etc .).

2
Tot prin rechizitoriu este sesizată instanţa şi în cazul conexităţii între o infracţiune pentru care operează
oficialitates cu o infracţiune pentru care este necesară plângere prelabilă.
1
I.Dumitru, V.Pătulea, în Dreptul nr.8/1997, p.82.
2
I.Neagu, Tratat, op.cit.,p.612, pentru opinia contrară, a se vedea N.Volonciu, Tratat. Partea Specială, vol.II, op.cit.,
p.178.
3
A.Crişu, Drept procesula penal. Proceduril speciale, Ed. Tipo-Aktis, 2000, p.94-96.
4
A se vedea art.63 ind.1 C.pen.
127

Potrivit art.197 alin.(2), nerespectarea dispoziţiilor privind participarea


obligatorie a procuroului la şedinţele de judecată atrage sancţiunea nulităţii
absolute.
Participarea procurorului este obligatorie atât la judecarea laturii penale, cât
şi la judecarea laturii civile disjunse şi este consemnată în partea introductivă a
sentinţei ( art.305 alin.1 lit.c ).
În desfăşurarea cercetării judecătoreşti şi a dezbaterilor, procurorul exrcită
un rol activ în vederea aflării adevărului şi a respectării dipoziţiilor legale ( art.316
alin.1 ): el trebuie să îşi spună părea asupra tuturor problemelor ridicate de părţi
sau de apărare1, putând formula cereri, ridica excepţii şi pune concluzii, dar numai
motivat. Concluziile procurorului nu susţin în orice situaţii învinuirea, ele putând fi
de achitare a inculpatului sau de încetarea a procesului penal în situaţiile prevăzute
de lege ( art.316 alin.3 ). Practic, procurorul participă la şedinţele de judecată într-
o dublă calitate, şi anume de a susţine în cursul judecăţii acţiunea penală, pe de o
aparte, şi de a manifesta rol activ în vederea aflării adevărului şi respectării
dispoziţiilor legale în faza de judecată2.

1.2. Participarea părţilor la judecarea cazelor penale în primă instanţă

Pentru a asigura prezenţa părţilor la judecată, acestea trebuie citate.


Părţile se pot prezenta şi participa la judecată chiar dacă nu au fost citate sau nu au
primit citaţie, însă numai după ce preşedintele completului a stabilit identitatea lor
( art.297 alin.2 ). Neprezenatarea părţilor legal citate nu consituie un impediment
pentru judecarea cauzei.
Datorită poziţiei procesuale specifice a iculpatului, legea ( art.3131 alin.2 )
prevede că citaţia trebuie să fie înmânată cu cel puţin 5 zile înaintea termenului
fixat. Nerespectarea acestor dispoziţii face ca procedura de citare a inculpatului
pentru termenul respectiv să nu fie legal îndeplinită, producându-se, totodată, o
disfuncţionalitate în exercitarea dreptului său la apărare.
În cazul în care inculpatul se află în stare de deţinere, acestuia i se comunică
şi copia actului de sesizare a instanţei3. Judecata nu poate avea loc în absenţa
inculpatului când acesta se află în stare de deţinere; starea de deţinere nu se
confundă cu starea de arest, sfera primei noţiuni fiind mai largă4. Mai mult, legea
prevede aducerea obligatorie a inculpatului arestat la judecarea cauzei ( art.314
alin.2 ). Obligaţia de aducere incubă organului de deţinere.

1
R.Merle, A.Vitu, Traite de droit, Ed. Cujas, Paris, 1967, p.1106-1107, citat de I.Neagu, Tratat, op.cit., p.612.
2
N.Giurgiu, Cauzele de nuliate în procesul penal, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p.283.
3
Copia rechzitoriului sau a plângerii.
4
N.Volonciu, Tratat. Partea specială, op.cit., p.176.
128 Cap.I. Competenţa în materie penală

Ca urmare a admiterii excepţiei de neconstituţionalitate privitaore la vechile


dispoziţii ale art.174 alin.(1), inculpatul poate fi reprezentat orcând în cursul
judecăţii, indiferent de limitele pedespei şi de gradul de jurisdicţie1.

1.3. Participarea altor persoane la judecarea cauzelor penale în primă


instanţă

Uneori, pentru soluţionarea pricinii, instanţa de judecată poate aprecia că


este necesară prezenţa la şedinţa de judecată a altor persoane ( martori, experţi,
interpreţi ), dispunând în acest sens citarea lor.
Dacă persoana citată nu se prezintă la şedinţa de judecată, instanţa, apreciind
că prezenţa ei este necesară, poate dipune aducerea cu mandat ( art.183 alin.1 );
de asemenea, poate dipune aplicare unei amenzi judiciare în condiţiile art.198
alin.(1).

2. Obiectul judecăţii în primă instanţă

Ca o transpunere pe plan procesula penal a principiului iudex ne procedat ex


ofiicio, art.317 arată că judecata se mărgineşte la fapta şi la persoana arătate în
actul de sesizare a instanţei. Obiectul judecăţii poate fi extins numai în condiţiile
prevăzute de lege 2, situaţie în care judecata se va face şi cu privire la fapta şi la
persoana la care se referă extinderea.
Actul de sesizare a primei instanţe de judecată la care se referă art.137 este,
de regulă, rechizitoriul procurorului de trimitere a inculpatului în judecată sau
plângerea prealbilă a persoanei vătămate introdusă la instanţă în confiţiile art.279
alin.(2) lit.a). Aceste acte de sesizare, pentru a determina cu precizie obiectul
judecăţii, trebuie să aibă un anumit conţinut şi să îndeplinerască anumite condiţii.
Nerespectarea dispoziţiilor referitaoare la sesizarea instanţei atrage, potrivit art.197
alin.(2), sancţiunea nulităţii absolute.
Potrivit noilor reglementări aduse în materie de Legea nr.281/2003, în
anumite situaţii excepţionale instanţa de judecată mai poate fi sesizată prin
plângerea pesoanei care, în condiţiile art.278 ind.1, este nemulţumită de soluţia
pronunţată de procurorul competent să rezolve plângerea împotiva actelor şi
măsurilor dispuse de procuror în timpul urmării penale.

§ 2. Etapele procesuale ale judecăţii în primă instanţă


1
A se vedea Curtea Constituţională, dec.nr. 145/2000, publicată în M.Of. nr.665/16.12.2000. 2.
2 Extinderea procesului penal este regelemenată de dispoziţiile art.336 şi 337 C.proc.pen.
129

1. Măsurile premergătoare şedinţei de judecată

Între momentul sesizării iniţiale şi momentul de început al şedinţei de


judecată se impune o etapă procesuală în care sunt realizate acte premergătoare sau
aşa-zisa procedură preliminară1, etapă care are menirea de a pune dosarul în
stare de judecată2.
Aceste măsuri premergătoare nu se realizează de către completul de judecată
( care nu este încă constituit ), ci de preşedintele instanţei şi se referă la fixare
termenului de judecată, stabilirea completului şi asigurarea apărării.
Ca regulă, stabilirea termenului de judecată rămâne la aprecierea
preşedintelui instanţei, care, în funcţie de ordinea intrării dosarelor în instanţă, de
gradul de încărcare a agendei instaţei, precum şi de numărul de judecători din care
este alcătuită instanţa, fixează data la care începe judecata.
Prin excepţie de la acestă regulă, potrivit art.293, în cauzele în care sunt
inculpaţi arestaţi preventiv, judecata se face de urgenţă şi cu precădere. Mai mult,
potrivit noilor dispoziţii ale art.313 alin.(3), preşedintele instanţei este obligat, în
cazurile în care inculpatul a fost trmis în judecată în stare de arest, să fixeze un
termen care n u poate depăşi 48 de ore de la data primirii dosarului. De asemenea,
potrivit art.472, în cazul judecăţii unor infracţiuni flagrante, preşedintele instanţei
fixează termenul de judecată în următoarele 5 zile de la data primirii dosarului.
Activitatea de judecată se realizează de către completul de judecată numit de
preşedintele instanţei în etapa premergătoare şedinţei. Reamintim că, în primă
instanţă, cauzele se judecă într-un complet format dintr-un singur judecător.
Desemnarea completului se face ţinându-se seama de anumite dispoziţii legale
adiacente, cum sunt cele privitaore la incompatibilitate, la procesura specială de
judecare a inculpaţilor minori etc.
Tot în acestă etapă premergătoare şedinţei, preşedintele isnatnţei ia măsuri
privind citarea părţilor şi a persoanelor care urmează să participe la judecată,
precum şi pentru asigurarea apărării. Potrivit art.294, în cauzele penale în care
desemnarea unui apărător din oficiu este obligatorie, preşdeinteşe instanţei, o dată
cu fixarea termenului de judecată, ia măsuri pentru desemnarea unui apărător.
Aceste măsuri constau în trimiterea unei adrese Baroului ce-şi desfăşoară
activitatea în raza teritorială corespunzătoare instanţei la care se află dosarul, în
vederea desemnării unuia dintre membrii săi în calitate de apărător din oficiu.
Inculpatul, celelalte părţi, precum şi apărătorii au dreptul să consulte dosarul în
faza de judecată.
Pe lângă atribuţiile ce revin preşedintelui instanţei, legea ( art.295 ) a
prevăzut anumite obligaţii atât în sarcina preşedintelui completului, cât şi în
1
V.Dongoroz, Curs de procedură penală, Bucureşti, 1942, p.290.
2
I.Neagu, Tratat, op.cit., p.617.
130 Cap.I. Competenţa în materie penală

sarcina grefierului. Astfel, preşedintele completului are îndatorirea să ia din timp


toate măsurile necesare pentru ca, la termenul de judecată fixat, judecarea cauzei să
nu sufere amânare. Spre exemplu, el trebuie să ia măsuri ca inculpatului să-i fie
înmânată citaţia cu cel puţin cinci zile înaintea termenului fixat; totodată, trebuie să
se asigure că iinculpatul aflat în stare de deţinere i se comunică, o dată cu citaţia, şi
copia actului de sesizare a instanţei. De asemenea, preşedintele completului de
judecată se îngrijeşte ca lista cauzelor fixate pentru judecată să fie întocmită şi
afişată de grefier spre vedere, cu 24 de ore înaintea termenului. La întocmirea listei
se ţine seama de ordinea intrării cauzelor pe rolul instanţei, având prioritate cele în
care sunt deţinuţi şi cele cu privire la care legea prevede că judecarea se face de
urgenţă1.

2. Şedinţa de judecată în primă instanţă

Literatura de specialitate2 compartimentează şedinţa de judecată în patru


etape distincte: începutul judecăţii, cercetarea judecătorească, dezbaterile şi
ultimul cuvânt al inculpatului.
În lumina modificărilor aduse prin Legea nr.281/2003, trebuie amintită
obligaţia grefierului de şedinţă de a consemna toate afirmaţiile, întrebările şi
susţinerile celor prezenţi, inclusiv ale preşedintelui completului de judecată.
Consemnarea se face prin înregistrare cu mijlocare tehnice, urmată de transcriere.
În cel mai scrut timp de la terminarea şedinţei de judecată şi oricum înainte de
termenul următor, părţile primesc câte o copie de pe notele, grefierului sau de pe
transcierea înregistrărilor ( art.304 ). Considerăm că, faţă de numărul mare de
cauze renunite într-o singură şedinţă de judecată, această comunicare ar trebuie
efectuată la cererea părţilor interesate.

2.1. Începutul judecăţii

Înainte de a trece la efectuarea probaţiunii în cauză, este necesar ca instanţa


să se oprească asupra anumitor aspecte cu caracter organizatoric1:
- să declare şedinţa deschisă;
- să dacă strigarea cauzei şi apelul celor citaţi;
- să verifice legalitatea sesizării instanţei;
- să facă unele verificări referitoare la inculpat;
- să ia anumite măsuri privind martorii, experţii şi interpreţii;
- să dea lămuriri şi să se pronunţe asupra cererilor şi excepţiilor invocate.
1
Potrivit art.477, judecarea infracţiunilor flagrante se face de urgenţă.
2
S.Kahane, op.cit., p.252; N.Volonciu, Tratat, op.cit., p.187; I.Neagu, Tratat, op.cit.,p.619.
1
N.Volonciu, Drept procesula penal, op.cit.,p.349.
131

a) Deschiderea şedinţei de judecată. Pentru a marca momentul de început al


şedinţei de judecată, preşedintele completului trebuie să declare deschisă
şedinţa de judecată. Şedinţa de judecată va rămâne deschsiă, de regulă, până la
epuizarea tuturor dosarelor afalte pe listă, însă dacă se întrerupe din orice motive
( de regulă când se suspendă pentru o pauză ), la reluare este indicat ca preşedintele
să îi atenţioneze din nou pe cei prezenţi asupra acestui moment2.
După deschiderea şedinţei, cei prezenţi în sală trebuie să respecte ordinea şi
solemnitatea şedinţei, în acest scop preşedintele de complet putând lua unele
măsuri prevăzute la art.298, ce se înscriu în aşa-zisul drept de poliţie a audienţei3.
Trebuie menţionat că aceste măsuri pot fi însoţite şi de aplicarea unei amnezi
judiciare în temeiul art.198 alin.(3) lit.h).

b) Strigarea cauzei şi apelul celor citaţi. Întrucât pe lista şedinţei de


judecată sunt înscrise mai multe cauze, potrivit art.297, preşedintele anunţă,
potrivit ordinii de pe listă, cauza a cărei judecată este la rând.
De regulă, şedinţa de judecată începe cu stigarea cauzelor care se amână;
după anunţarea unei cauze, preşedintele dispune ca grefierul să facă apelul părţilor
şi a celorlalte persoane citate, pentru a constata care sin ele s-au prezentat. Părţile
se pot prezenta şi participa la judecată chiar dacă nu au fost citate sau nu au primit
citaţia, însă numai după stabilirea identităţii lor de către preşedintele de complet.
Neîndeplinirea procedurii de citare impune amînarea cauezi.

c) Verificarea legalităţii sesizării instanţei. Potrivit art.300 alin.(1), la


prima înfăţişare, instanţa este datoare să verifice, din oficiu, regularizarea
actului de sesizare. În marea majoritate a cazurilor, actul de seiszare este fie
rechizitoriu procurorului , fie plângerea prelabilă a persoanei vătămate în
cazul infracţiunilor prevzute în art.279 alin.(2).
Pe lângă aceste acte de sesizare principale1, instanţa mai poate fi sesizată pe
căi suplimentare2, prin extinderea acţiunii penale pentru alte acte materiale
(art.335), prin extinderea procesului penal pentru alte fapte ( art.336 ) şi prin
extinderea procesului penal pentru alte prsoane ( art.337 ). De asemenea, instanţa
mai poate fi sesizată prin unele modalităţi complimentarea sau de trimitere3, şi
anume: casarea cu trimite ( art.385 ), declinarea de competenţă( art.42 alin.1 ),
strămutarea cauzei ( art.55 alin.1 ).
Potrivit noilor reglementări aduse în materie de Legea nr.281/2003, în
anumite situaţii excepţionale instanţa de judecată mai poate fi sesizată prin
plângerea persoanei care, în condiţiile art.278 ind.1, este nemulţumită de soluţia
2
N.Volonciu, Tratat. Partea specială, vol.II, op.cit., p. 187.
3
R.Garraud , op.cit., vol.III, p.520, citat de I.Neagu, Tratat, op.cit.,p. 619.
1
I.Neagu, Tratat, op.cit, p.620.
2
N.Giurgiu, Cauzele de nulitate în procesul penal, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p.220-230.
3
V.Rămureanu, Sesizarea organelor judiciare în regelemenatrea noului de Cod de procedură penală, în R.R.D.
nr.23/1969, p.25.
132 Cap.I. Competenţa în materie penală

pronunţată de procurorul competent să rezolve plângerea împotriva actelor şi


măsurilor dispuse de procuror în timpul urmării penale.
Conform art.300 alin.(2), în cazul în care se constată că sesizarea nu este
făcută potrivit legii4, iar neregularitatea nu poate fi înlăturată de îndată şi nici prin
acordarea unui termen în acest scop, dosarul se restituie organului care a întocmit
actul de sesizare, în vederea refacerii acestuia. Se poate observa că, prin excepţie
de la regula conform căreia nulităţile absolute nu pot fi aoperite în nici un mod1, în
acest caz, legea a optat pentru posibilitatea remedierii actului de sesizare în locul
constatării din oficiu a nulităţii aboslute.
Pentru inculpatul arestat, instanţa este obligată să verifice din oficiu, la
prima înfăţişare, legalitatea şi temeinicia arestării preventive, înainte de expirarea
duratei arestării preventive. Asupra acetor aspecte instanţa se pronunţă prin
încheiere, ce poate fi atacată separat cu recus în condiţiile prevăzute de art.160
ind.a alin.(2).

d) Verificări privitoare la inculpat. Datorită poziţiei procesuale specifice a


inculpatului, legea ( art.318 ) impune preşedintelui, după strigarea cauzei şi apelul
părţilor, verificarea identităţii inculpatului, precum şi a procedurii de citare a
acestuia. Dacă citaţia nu i-a fost îmânată inculpatului cu cel puţin cinci zile
înaintea termenului fixat sau dacă, inculpatul aflat în stare de deţinere, nu i-a fost
comunicată copia actului de sesizarea ainstanţei, judecata se amână, la cererea
acestuia.

e) Măsuri privind marotrii, experţii şi intepreţii. Potrivit art.319 alin.(1),


după apelul martorilor, experţilor şi interpreţilor citaţi, preşedintele cere
martorilor să părăsească sala de şedinţă şi le pune în vedere să nu se îndepărteze
fără încuviinţarea sa. Chiar dacă nu au fost citaţi sau nu au primit citaţia, martorii,
experţii şi interpreţii prezenţi pot fi ascultaţi, însă numai după ce s-a stabilit
identitatea acestora. Experţii rămân în sala de şedinţă, afară când instanţa dipune
astfel.

f) Lămuriri, experţi şi cereri. În vederea aflării adevărului, instanţa de


judecată îşi exercită atribuţiile în mod activ. În acest sens, potrivit art.320,
preşedintele completului de judecată pune în vedere părţii vătămate că poate
participa în proces ca parte vătămată, iar dacă a suferit o pagubă materială se poate
constiui parte civilă, dar numai până în momentul citirii actului de sesizare al
instanţei.
În vederea rezolvării chestiunilor incidente ( contencioase )2, preşedintele
completului trebuie să întrebe pe procuror şi pe părţi dacă au de formulat excepţii,

4
A se vedea R.D.P. nr.1/2001, p.148-149.
1
I.Neagu, Tratat, op.cit.,p.484.
2
N.Volonciu, Tratat. Partea specială, vol.II, po.cit.,p.189.
133

cereri sau dacă propund administrarea de probe noi. În lumina dispoziţiilor legale,
datorită carcterului lor absolut, excepţia de necompetenţă materială1 şi ce a de
necompetenţă după calitatea persoanei trebuie rezolvate cu precădere înaintea altor
chestiuni. În cazul în care se propun probe noi, trebuie să se arate faptele şi
împrejurările ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate
aceste probe, locul unde se află mijloacele de probă respective, ia în ce priveşte
martorii şi experţii, trebuie arătate identitatea şi adresa acestora ( art.320 alin.3 ).
În legătură cu aceste drepturi trebuie menţionat şi art.301, care determină
limitele în care părţile pot uza de ele. Astfel, partea vătămată poate formula cereri
şi ridica execepţii numai cu privire la latura penală a cauzei. În caz de concurs de
infracţiuni sau de conexitate, drepturile părţii vătămate se limitează la fapta care i-a
cauzat vătămarea. Partea civilă poate formula cereri şi ridica excepţii numai în
măsura în care acestea au legătură cu pretenţiile sale civile.

2.2. Cercetarea judecătorească

După rezolvarea chestiunilor incidente, cauza se află în satre de judecată iar


şedinţa de judecată trece într-o etapă importantă, aceea a cercetării judecătoreşti
sau a anchetei judecătoreşti2.
În vederea aflării adevărului şi a stabilrii în mod corect a situaţiei de fapt, în
cadrul cercetării judecătoreşti instanţa verifică şi readministrează probele din vaza
de urmărire penală, putând adminsitra şi probe noi. Adminsitrarea acestor probe
noi poate fi cerută, în lumina art.320 alin.(4), de către procuror şi părţi, nu numai în
momentul de început al judecăţii, ci şi în cursul cercetării judecătoreşti.
Potrivit art.321 şi urm., ordinea de efectuare a actelor de cercetare
judecătorească este următoarea : îmceperea cercetării judecătoreşti, ascultarea
inculpatului, ascultarea coinculpaţilor, ascultarea celorlalte părţi, ascultarea
martorului, expertului sau interpretului3. Dacă inculpatul este prezent, schimbarea
ordinii de efectuare a actelor de cercetarea judecătorească nu poate fi dispusă decât
după ascultarea acestuia, şi numai atunci când este necesar pentru buna desfăşurare
a acestei activităţi procesuale.

a) Începutul cercetării judecătoreşti. Momentul de început al cercetării


judecătoreşti este dat de citirea, de către grefierul de şedinţă, a actului de seizare a
instanţei. Atunci când instanţa afost sesizată prin rechizitoriul procurorului, din
motive de operativitate, în şedinţă se citeşte partea dispozitivă a acestuia.
Preşedintele completului îi explică incuplatului în ce constă învinuirea ce i
se aduce, arătându-i că are dreptul de a pune întrebări celorlalţi participanţi în

1
C.A.Bucureşti, s.II pen., dec.nr.1590/2000, Culegere pe anul 2000, op.cit.,p.415-316.
2
S.Kahane, op.cit.,p.254.
3
I.Neagu, op.cit.,p.624.
134 Cap.I. Competenţa în materie penală

proces şi de a da explicaţii în tot cursul cercetării judecătoreşti, când socoteşte că


este necesr ( art.322 ).

b) Ascultarea inculpatului. În lumina dispoziţiilor art.323, administrarea


probelor începe prin ascultarea inculpatului; nerespectarea acestei prevederi legale
atrage nulitatea hotărârii în condiţiile art.197 alin.(1) şi (4)1.
Din coroborarea acestor dispoziţii cu normele adiacente din Partea generală
a codului reiese că ascultarea inculpatului se face prin lăsarea acestuia să arate tot
ceea ce ştie despre fapta care a fost trimis în judecată; apoi i se pun întrebări de
către preşedinte şi de către ceilalţi memebrii ai completului, precum şi de către
procuror, de partea vătămată, de partea civilă, de partea responsabilă civilmenete,
de ceilalţi inculpaţi şi de apărătorul inculpatului a cărui ascultare se face.
Întrebările pe care aceşti participanţi în procesul penal le adresează inculpatului se
pun prin intermediul preşedintelui de complet, care poate încuviinţa ca întrebările
să fie adreste direct2. De asemenea, întrebările care nu sunt necesare în cauză pot fi
respinse de instanţă.
Când inculpatul nu-şi mai aminteşte anumite fapte sau împrejurări ori există
contraziceri între declaraţiile făcute de inculpat în instanţă şi cele date anterior, sau
cân inculpatul refuză să dea noi declaraţii, legea prevede că acestuia i se pot citi
declaraţiile sale anterioare ( art.325 ).
Respectarea cu stricteţe a dispoziţiilor legale referitaore la asculatarea
inculpatului se impune în considerarea faptului că acestă insituţie este considerată
o garanţie fundamnetală a dreptului la apărare3.
Inculpatul poate fi reascultat în timpu cercetării judecătoreşti or de câte ori
este necesar pentru limitarea cauzei şi aflarea adevărului.

c) Ascultarea coinculpaţilor. De regulă, în cazul în care sunt mai mulţi


inculpaţi, ascultarea fiecăruia se face în prezenţa celorlalţi iculpaţi (art.324 ); în
situaţii speciale, în vederea aflării adevărului, instanţa poate dispune ascultarea
unuia din inculpaţi, făr ca ceilalţi să fie de faţă. În vederea realizării publicităţii şi
contradictorialităii şedinţei de judecată, legea prevede că declaraţiile luate spearat
să fie citite obligatoriu celorlalţi inculpaţi, după ascultarea lor. Reascultarea
inculpatului fiind permisă în orice moment al cercetăii judecătoreşiti, se poate
realiza fie în prezenţa celorlalţi inculpaţi, fie în prezenţa doar a unora dintre ei.

d) Ascultarea celorlalte părţi. Realizarea drepturilor procesuale ale părţii


vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente impun ascultarea lor
în acest moment al şedinţei de judecată, după o procedură identică cu cea după
care a fost ascultat inculpatul ( art.326 ).

1
V.Papadopol, Notă, în Culegere de practică judiicară în materie penală pe anul 1991, Casa de Editură şi Presă
Şansa S.R.L., Bucureşti, 1992, p.22-23.
2
Art.296 alin.(2).
3
I.Neagu, Tratat, op.cit.,p.113.
135

d) Ascultarea martorului, expertului şi interpretului. În vederea audierii,


martorii sunt introduşi pe rând în sala de şedinţă; înainte de ascultarea propriu-zisă,
li se iau datele de identitate şi prestează jurământul potrivit normelor din Partea
generală a Codului1.
Martorul este lăsat să declare tot ce ştiecu privire la ceea ce este întrebat
apoi, dacă este necesr, i se pot pune întrebări, în ordine, de către instanţă, procuror,
partea care la propus şi aopi celelalte părţi2. Întrebările pe care ceilalţi participanţi
la procesul penal le adresează martorilor se pun prin intermediul preşedintelui de
complet, care poate încuviinţa ca ele să se adeseze şi direct. Instanţa poate respinge
întrebările care nu sunt necesare în cauză.
Potrivit art.327 alin.(2), martorul care posedă un înscris în legătură cu
depoziţia făcută poate să-l citească în instanţă. Procurorul şi părţile au dreptul să
examineze însrisul iar instanţa poate dispune reţinerea însrisului la dosar, în
original sau în copie.
În situaţia în care ascultarea vreunuia din martori nu mai este posibilă
( bunăoară, când martorul a decedat )3 , instanţa dispune citirea depoziţiei date de
acesta în cursul urmăririi penale şi va ţine seama de ea la judecarea cauzei.
De asemenea, citirea în şedinţă a declaraţiilor anterioare se face în situaţia în care
martorul îşi contrazice declaraţiile date anterior. Prin citirea în instanţă a unor
însrisuri, în cazurile în care legea prevede expres, este realizat principiul oralităţii
şedinţei de judecată1.
Dacă un martor lipseşte nejustificat, instanţa, considerând audierea lui
necesară pentru soluţionarea cauzei, dispune amânarea cauzei şi, eventual,
aducerea lui silită la următorul termen de judecată.
În anumite siutaţii excepţionale, ascultarea martorilor se face potrivit
dispoziţiilor cuprinse în art.86 ind.1 – 86 ind.5, ce prevăd reguli speciale de
audiere a martorilor a căror identitate a fost protejată.
Potrivit art.328, după ascultare, martorii rămând în sala de şedinţă la
dispoziţia instanţei, până la terminarea actelor de cercetare judecătorească ce se
efectueză în cauza respectivă. Martorul rămas în sală după efectuarea apelului nu
mai poate fi audiat2.
Dacă instanţa consideră că prezenţa martorilor nu mai este necesară, luând
concluziile procurorului şi ale părţilor, poate încuviinţa plecare, după ascultarea
lor.
În art. 329 alin.(1) şi (2) se arată că procurorul şi părţile pot renunţa la
martorii propuşi cu obligaţia ca renunţarea să fie pusă în discuţie şi instanţa să fie
de acorde cu aceasta3. Dispoziţiile legale aplicabile în cazul ascultării martorilor se
aplică şi în caz de ascultare a expertului sau interpretului.
1
Art.78-86.
2
V.Dongororz, ş.a., Explicaţii teoretice, vol.II, po.cit., p.176.
3
I.Neagu, Tratat, op.cit., 627.
1
V.Manzini, Tratatto di diritto procedurale penale, vo.IV, Ed. Torinese, 1931, p.346, citat de I.Neagu, op.cit.,p.628.
2
Trib.ju.Argeş, dec.pen. nr.3626/1966, în .R.R.D. nr.12/1967, p.136-141.
3
C.A.Bucurelti, s.I.pen., dec.nr.651/2000, în Culegere pe anul 2000, op.cit., p.303-304.
136 Cap.I. Competenţa în materie penală

De regulă, o porbă admisă motivat trebuie administartă, Legea ( art.329


alin.3) arată că, dacă administrarea unei prorbe anterior admise apare ca intutilă în
cursul cercetării judecătoreşti, instanţa, după ce ascultă procurorul şi părţile, poate
dispune ca acea probă să nu mai fie administrată.
În situaţia în care, în cauza dedusă judecăţii, există mijlocare materiale de
probă, instanţa, din oficiu sa la cerere, dispune aducerea şi prezentarea acestora,
dacă este necesar. Dacă pentru lămurirea faptelor sau împrejurărilor cauzei este
necesară administrarea unor probe noi, instanţa poate dispune, după caz, judecarea
cauzei în continuare, amânarea cauzei sau restituirea cauzei la procuror.
f) Terminarea cercetării judecătoreşti. Constând în administrarea probelor
necesare aflării adevărului, cercetarea judecătorească se termină, în mod firesc, în
momentul în care problema probaţiunii, cu toate implicaţiile procesuale pe care le
determină ( art. 332-337 ) a sfârşit1. Prin natura lor juridică, aceste implicaţii
procesuale se deosebesc de restul activităţilor din cadrul cercetării judecătoreşti,
care în principal constau în administrarea de probe2.
Potrivit art.339 alin.(1), înainte de a declara terminată cercetarea
judecătorească, preşedintele completului întreabă pe procuror şi pe părţi dacă mai
au de dat explicaţii ori de formulat cereri noi pentru completarea cercetării
judecătoreşti.
Cercetarea judecătorească se consideră termniată când:
- nu s-au formulat cereri noi;
- cererile formulate au fost găsite neîntemeiate de către instanţă şi, în
consecinţă au fost respinse;
- cererile formulate au fost admise şi cercetarea judecătorească a fost
completă.

2.3. Restituirea cauzei la procuror

Restituirea cauzei la procuror intervine când cerecetarea penală a fost


efectuată de un organ necompetent ( art.332 ) sau când este necesară
completarea urmăririi penale ( art.333 ).
Procedura prevăzută de art.332, în cazul în care se constată că urmărirea
penală a fost efectuată de un organ necompetent, este diferită, după cum acestă
constare are loc înainte sau după termninarea cercetării judecătoreşti.
Potrivit art.332 alin.(1), dacă, înainte de terminarea cercetării
judecătoreşti, se constată că în cauza supusă judecăţii urmărirea penală s-a
efectuat de un alt organ decât cel competent, instanţa se desesizează şi restituie
cauza procurorului care ia măsura ca urmărirea să fie făcută de organul competent.
Atunci când constatarea prevăzută în alineatul precedent are loc după
începerea dezbaterilor sau când instanţa, în urma cercetării judecătoreşti,
1
I.Neagu, op.cit., p.629.
2
N.Volonciu, Tratat.Partea sepcială, vol.II, op.cit., p.198.
137

schimbă încadrarea juridică a faptei într-o altă infracţiune pentru care cercetarea
penală ar fi revenit unui alt organ de urmărire, din motive de operativitate1, cauza
nu se restituie procurorului, ci rămâne spre judecare instanţei ( art.332 alin.2 ). Prin
derogare de la regulile care guvernează materia nulităţii absolute, în această
situaţie de excepţie, deşi au fost încălcate dipoziţiile referitoare la competenţa după
materie, nulitatea aboslută nu este constatată automat, ci este acoperită.
Împotriva hotărârii de desesizare2 se poate face recurs de către procuror şi
de către inculpatul arestat3 în cauză, dispoziţie declarată neconstituţională în ce
priveşte limitare dreptului de a exercita recursul numai la inculpatul arestat. În
consecinţă, prin Legea nr.281/2003 aceste dispoziţii au fost înlăturate din cuprinsul
art.332 alin.(3).
Dosarul este trimis procurorului imediat după rămânerea definitivă a
hotărârii la prima instatnţă sau în cel mult 5 zile de la pronunţarea hotărârii de către
instanţa de recurs.
De asemenea, instanţa se poate desesiza şi trimite cauza la procuror, atunci
când constată că urmărirea nu este completă iar în faţa instanţei completarea nu
s-ar putea face decât cu mare întârziere. Spre deosebire de ipoteza prevăzută în
art.332, restituirea cauzei la procuror în vederea completării urmăririi penale poate
fi făcută în tot cursul judecăţii , atât în timpul cerectării judecătoreşti, cât şi în
cadrul dezbaterilor ( art.333 alin.1 ).
Faţă de aceste dispoziţii, instanţa nu se poate desesiza atât timp cât nu a
administrat nici o probă, însă poate face acest lucru, în cazul extinderii procesului
penal, după ce procurorul a declarat ( potrivit art.336 ) că pune în mişcare acţiunea
penală4. De asemenea, instanţa nu se poate desesiza pentru clarificare unor
contradicţii existente între probele administrate5 şi nici atunci când se pune
problema clarificării unor probleme ce privesc exclusiv soluţionarea laturii civile1.
Hotărârea de restituire este o sentinţă şi reprezintă, potrivit art.272, actul pe
baza căreia se reia urmărirea. Întrucât dispoziţiile instanţei sunt obligatorii pentru
organul de urmărire penală, în hotărârea de restituire trebuie să se arate motivele
pentru care s-a dispus restituirea, precum şi faptele şi împrejurările ce urmează a fi
constatate şi prin ce anume mijloace de probă ( art.333 alin.2 ).
Împotriva acestei sentinţe se poate face recurs de către procuror şi de către
inculpatul arestat în cauză, dispoziţie declarată neconstituţională în ce priveşte
limitare dreptului de a exercita recursul numai la inculpatul arestat. În consecinţă,
prin Legea nr.281/2003 aceste dispoziţii au fost înlăturate din cuprinsul art.332
alin.(3).
Potrivit art.338, în cazurile în care instanţa restituie dosarul la procuror în
vederea refacerii sau completării urmăririi penale, trebuie să dispună asupra
1
N.Volonciu, Tratat.Partea sepcială, vol.II, op.cit., p.200.
2
Potrivit art.311 alin.(1), hotărârea de desesizare este o sentinţă.
3
A se vedea Curtea Constituţională, dec.nr.129/1996, definitivă, publicată în M.Of. nr.158/16.07.1997.
4
I.Neagu, Tratat, op.cit.,p.631-632.
5
C.A.Bucureşti, s.I.pen., dec.nr.1980/2000, în Culegere pe anul 2000, op.cit.,p.407-408.
1
Ibidem, p.632.
138 Cap.I. Competenţa în materie penală

măsurilor preventive, asupra măsurilor de siguranţă prevăzute de art.113-114


C.pen. şi asupra măsurilor asigurătorii existente în cauza penală. Asupra propriei
hotărâri de restituire instanţa nu mai poate reveni, un asemenea procedeu fiind
inadmisibil câtă vreme legea nu îngăduie decât o eventuală reformare a hotărârii în
urma exercitării recursului2.

2.4. Schimbarea încadrării juridice.

Încadrarea juridică a faptei presupuen realizarea, de către organele judiciare,


a unei concordanţe între conţinutul legal al infracţiunii şi conţinutul concret
al acesteia3; în acest sens tehnic, noţiunea de încadrare juridică se deosebeşte de
cea a calificare a faptei, aceasta fiind opera legiuitorului.
Întrucât învestirea instanţei se face doar cu privire la fapta arătată în actul de
sesizare ( art.317 ), iar stabilirea în mod corect a situaţiei de fapt se face, în faza
de judecată, prin readministrarea probelor din urmărirea penală şi administrarea
probelor noi, este posbil ca, în timpul cercetării judecătoreşti, să se prefigureze
concluzia că încadrarea jurdică dată faptei prin actul de sesizare trebuie
schimbată.
Astfel, în lumina art.334, instanţa este obligată să pună în discuţia părţilor cu
noua încadrare juridică şi să atragă atenţia inculpatului că are dreptul să ceară
lăsarea cauzei mai la urmă sau, eventual, amânarea judecăţii pentru a-şi pregăti
apărarea. Când cererea de schimbarea a încarării juridice a fost făcută de părţi sau
de procuror, după punerea în discuţie, instanţa este obligată să se pronunţe motivat
asupra cererii1.
În vederea respectăii garanţiilor procesuale2, procedura prevăzută în art.334
trebuie urmată şi în ipoteza în care se face schimbarea într-o încadrare mai uşoară,
deoarece şi într-o asemenea situaţie inculpatul trebuie şi-şi organizeze o bună
apărare în raport cu noua încadrare dată faptei ce i se impută3, şi indiferent de
faptul că inculpatul este minor4.
Nerespectarea dispoziţiilor legale amintite duce la casarea hotărârii
pronunţate5.

2
B.Diamant, V.Lunvean, în Dreptul nr.2/1996, p.1000
3
I.Neagu, Tratat, op.cit,p.634.
1
C.A.Bucureşti, s.I.pen., dec.nr.590/2000, în Culegere pe anul 2000, op.cit., p.308-310.
2
I.Dobirnescu, Schimbarea încadrprii juridice în cursul procesului penal , în R.R.D. nr.1/1970, p.25.
3
V.Dongoroz, ş.a., Noul cod op.cit.,p.260.
4
A.Ungureanu, C.Iacob, în R.D.P.nr.2/1999,p.158.
5
R.D.P.nr.3/2000, p.140.
139

Dacă schimbarea încadrării juridice se face înainate de terminarea cercetării


judecătoreşti şi se constată că, potrivit noi încadrări juridice, cercetarea penală s-a
efectuat de un organ necompetent, conform art.332 alin.(1), instanţa de desesizează
şi restituie cauza procurorului care procedează potrivit art.268 alin.(1).
Dacă schimbarea încadrării juridice a intervenit după termninarea cercetării
judecătoreşti sau după începerea dezbaterilor, instanţa, după caz, menţine cauza
spre soluţionare ( când, potrivit noii încadrări juridice, nu se modifică competenţa
sau competenţa revine unei instanţe inferioare )6 sau îşi declină competenţa
instanţei superioare în grad7.
În lumina noilor regelementări legale privind compunerea completului de
juecată ( art.15, 16, 17 din Legea nr.92/1992, modificată şi republicată ),
schimbarea încarării juridice nu atrage modificările în acest sens.

2.5. Extinderea acţiunii penale pentru alte acte materiale

Acţiunea penală poate fi extinsă şi în privina altor acte materiale, descoperite


în cursul judecăţii, însă aceste alte acte materiale noi nu au autonomie
infracţională, ele integrându-se în mod obiectiv în elementul material al
infracţiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată1.
Potrivit art.335 alin.(1), când în cursul judecăţii se descoperă în sarcina
inculpatului date cu privire al alte acte materiale care intră în conţinutul infracţiunii
pentru care a fost trimis în judecată, instanţa, prin încheire, extinde acţiunea
penală cu privire la aceste acte şi procedează, după caz, fie la judecarea
infracţiunii în întregul ei, fie la restituirea cauzei la procuror în vederea
compeltării urmăririi penale. Faţă de obeictul judecăţii stabilit în actul de sesizare
iniţial, într-o asemenea situaţie, instanţa se sesizează di oficiu cu judecarea actelor
materiale noi2; fiind atributul exclusiv al instanţei de judecată, acesta trebuie
întotdeauna să dea o încheiere de extindere a acţiunii penale. Dacă instanţa reţine
cauza spre judecată, este obligat să pună în discuţie actele cu privire la care s-a
dispus extinderea, făcând aplicaţia, în ce priveşte încadrarea juridică, dacă este
necesar, şi a dispoziţiilor art.34.
Potrivit art.335 alin.(2), dacă cu privire la unele din actele care intră în
conţinutul aceleiaşi infracţiuni s-a pronunţat anterior o hotărâre definitivă, instnaţ
reuneşte cauza cu aceea în care s-a dat hotărârea definitivă, pronunţând o nouă
hotărâre în raport cu toate actele care intră în conţinutul infracţiunii şi desfiinţează
hotărârea anterioară. Acestă procedură excepţională de desfiinţare a unei hotărâri
judecătoreşti definitive poate fi aplicată numai de către instanţa care a judecat în
fond cauzele reunite.

6
C.A.Bucureşti, s.I pen., dec.nr.7/2000, p.272-273.
7
. I.Neagu, Tratat, op.cit., p.638.
1
Idem.
2
V.Dongoroz, ş.a, Explicaţii, vol.II, op.cit., p.185.
140 Cap.I. Competenţa în materie penală

Pentru a nu fi încălcat efectul negativ al autorităţii de lucru judecat ( art.10


lit.j), nu este suficientă trimiterea în judecată pentru noile acte de urmărire, ci
trebuie ca existenţa acestor acte materiale noi să fie reţinută de către instanţa de
judecată, modificându-se astfel obiectul judecăţi3.
Dacă instanţa care a extins prin încheiere acţiunea penală şi cu privire la alte
acte materiale a judecat infracţiunea în întregul ei fără a observa că unele acte
materiale se pronunţase deja o hotărâre anterioară definitivă, soluţia care se impune
este casarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare pentru a se ţine cont şi de
dispoziţiile art.335 alin.(2)1. De asemenea, casarea hotărârii se impune şi în situaţia
în care instanţa a dispus extinderea acţiunii penale şi reuni real cauzelor conform
art.335 alin.(2), fără a se observa că hotărârea anterioară de condamnare s-a
pronunţat nu pentru unele din actele materiale care intră în conţinutul aceleiaşi
infracţiuni pentru care a fost trimis ulterioa în judecată, ci pentru o altă infracţiune
concurent2.

2.6. Extinderea procesului penal

a) Extinderea procesului penal cu privire la alte fapte. Extinderea


procesului penal pentru alte fapte se impune în cazul în care, în timpul judecăţii, se
descoperă în sarcina inculpatului date cu privire la săvârşirea unei alte fapte
prevăzută de legea penală, având legătură cu infracţiunea pentru care este trimis în
judecată. Faptele nou descoperite au autonomie infracţională şi, faţă de fapta
care se judecă, se află în concurs cu conexitate etiologică sau consecvenţională3.
Prevederile legale în materie nu fac nici o distincţie între faptei noi ori
persoane pentru care s-a dat ordonanţă de scoatere de sub urmărire penală şi fapte
ori personae în privinţa cărora, anterior, nu s-a făcut nici un act de urmărire
penală4.
Potrivit art.336, procedura privind extinderea procesului penal şi la alte fapte
este diferită, după cum procurorul este sau nu prezent la judecată.
Dacă procurorul este prezent la judecată, el poate cere etinderea
procesului penal şi în ceea ce priveşte fapta nou descoperită, iar când instanţa
găseşte cererea întemeiată, o admite şi:
- dacă procurorul declară că pune în mişcare acţiunea penală, instanţa
procedează la judecarea cauzei şi cu privire la acestă infracţiune;
- dacă procuroul declară că nu pune în mişcare acţiune penalădare cere
trimiterea cauzei la procuror pentru completarea urmăririi penale, instanţa poate
reveni asupra extinderii procesului penal sau poate menţine procesului penal şi
trimite cauza la procuror.
3
I.Neagu, Tratat, op.cit.,p.639-640.
1
Dreptul nr.1/1995, p.101.
2
R.R.D. nr.7/1988, p.73
3
C.Mitache, op.cit., p.250.
4
I.Neagu, Tratat, op.cit., p.641.
141

În cazul în care procurorul nu participă la judecată, instanţa extinde din


oficiu proceul penal şi procedează la judecarea cauzei sau, după caz, la trimiterea
ei la procuror în vederea completării urmăririi penale. În cazul în care instanţa a
respins cererea procurorului de extindere a procesului penal pentru o altă faptă
decât cea pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, nu se mai poate dispune
condamnarea şi pentru acestă faptă, instanţa nefiind legal sesizată1.
În cazul extinderii procesului penal pentru alte fapte, acţiunea penală se pune
în mişcare prin declaraţia orală a procurorului, când acesta participă la juecată,
prin încheierea instanţei, cân procurorul nu participă la judecată.
Potrivit art.336 alin.final, instanţa este obligată să pună în discuţie actele cu
privire la care s-a dipus extinderea, isr dacă schimbă încadrearea juridică a faptei,
face şi aplicaţia dispoziţiilor legale în acestă materie. Dacă în urma extinderii,
instanţa restituie cauza procurorului în vederea completării urmăririi penale,
împotriva hotărârii de desesizare pot face recurs inculpatul arestat ( dispoziţie
declarată neconstituţională) şi procurorul, în cazul în care a cesta nu a participat la
proces.

b) Extinderea procesului penal pentru alte persoane. Extinderea prcesului


penal pentur alte persoane care nu au fost reţinute în actul de sesizare al instanţei
poate interveni în două cazuri distincte, prevăzute în art.337:
- primul caz se referă la situaţia în care se descoperă date cu privire la
participarea şi a altori persoane ( în calitate de auotiru, instigatori, complici ) la
săvârşirea infracţiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată.
- al doilea caz se referă la situaţia în care se descoperă date cu privire la
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală de către o altă persoană, dar în
legătură cu fapta inculpatului. În literatura de specialitate2, această legătură este
impusă de către starea de corelativitate sau conexitate existentă între cele două
fapte.
Extinderea procesului penal cu privire la alte persoane pota avea lor numai
când procurorul participă la judecată şi numai la iniţiativa acestuia. Când acesta nu
este prezent, instanţa nu poate opera direct extinderea, ca în cazul extinderii
procesului penal pentru alte fapte.
Potirvit art.337 alin.(2), instanaţa, admiţând cererea procurorului de
extindere a procesului penal pentru alte persoane, prcedează ca şi în cazul
extinderii procesului penal pentru alte fapte. Omisiunea pronunţării instaţei de fond
asupra unor cereri de extindere a procesului penal privind alte persoane
echivalează cu nerezolvarea rezolvării fondului cauzei, impunându-se astfel
desfiinţarea hotărârii în apel cu trimitere spre rejudecare1.
După extinderea procesului penal cu privire la ale persoane, când judecata
rămâne în faţa instanţei, se impune citarea noilor inculpaţi.
1
C.S.J. s.pen., dec.nr.3229/2000, în Buletinul Jurisprudenţeie pe anul 2000, Ed. Argessis, Curtea de Argeş, 2001,
p.367-368.
2
I-Neagu, Tratat, op.cit., p.643.
1
Trib.Bucureşti, s.II, dec.nr.51/1995, în Culegere pe anii 1994-1997.
142 Cap.I. Competenţa în materie penală

2.7. Dezbaterile

Situaţia de fapt şi de drept stabilită în urma administrării probelor în cadrul


cercetării judecătoreşti este pusă în dicuţia părţilor, în condiţii de publicitate şi
contradictorialitate, în cazul dezbaterilor.
Considerate punctul culminant al procesului penal2, dezbaterile au ca obiect
fondul cauzei3.
Portivi art.340 alin.(1), preşedintele completului de judecată dă cuvântul în
următoarea ordine, care nu poate fi schimbată: procuroului, partea vărămată,
partea civilă, partea responsabilă civilmente, inculpat. Respectându-se aceeaşi
ordine, preşedintele completului de judecată poate să de acuvântul în replică; de
asemenea, în cadrul dezbaterilor, preşedintele are dreptul să-i îndrerupă pe cei care
au cuvântul dacă, în susţinerile lor, depăşesc limitele cauzei ce se judecă.
Pentru motive temeincice dezbaterile pot fi întrerupte dar nu mai mult de 5
zile ( art.340 alin.final.).
Părţile pot lua cuvântul personal sau prin apărător; atunci când instanţa
socoteşte necesar poate cere părţilor ( după încheirea dezbaterilor ) să depună
concluzii scrise. Procurorul şi părţile pot depune concluzii scrise, chiar dacă nu au
fost cerute de instanţă ( art.342 ).

2.8. Ultimul cuvânt al inculpatului

Deosebit de cuvântul pe care inculpatul îl are în cadrul dezbaterilor, instanţa


îi acordă inculpatului, potrivit art.341, un ultim cuvânt înainte de a încheia şedinţa
de şedinţa de judecată.
Spre deosebire de dezbateri, în timpul în care inculpatul are ultimul cuvânt
nu i se pot pune întrebări şi nu poate fi întrerupt1.
Ultimul cuvânt al inculpatului poate determina instanţa să dipună reluarea
cerceetării judecătoreşti dacă:
- inculpatul relevă fapte sau împrejurări noi;
- acestea sunt esenţiale pentru soluţionare cauzei ( art.341 alin.2 ).

2
T.Pop, Drept prcesula penl, op.cit., p.21.
3
V.Dongoroz, ş.a., Explicaţii teoretice, op.cit., p.190-191.
1
I.Nega, Tratat, op.cit., p.645.
143

Ultimul cuvânt al inculpatului constituie şi ultimul moment al şedinţei de


judecată.

2.9. Deliberarea şi rezolvarea cauzei penale în primă instanţă

2.9.1. Deliberarea

Desfăşurată după epuizarea şedinţei de judecată, etapa deliberării reprezintă


activitatea procesuală prin care se verifică şi se evaluează materialul proboator şi
pocesual din dosar, în vederea soluţionării fondului cauzei2.
Această activitate se realizează de către membrii completului de judecată în
faţa căruia s-au desfăşurat dezbaterile şi, potrivit art.343, are loc mai întâi asupra
chestitunilor de fapt şi apoi asupra chestiunilor de drept. Astfel, în cadrul
deliberăririi completul examinează în ordine: existenţa faptei şi vinovăţia
făpuitorului, după care deliberează cu privire la stabilirea pedepsei, a măsurilor
educative ori a măsurilor de siguranţă, când este cazul să fie luată luată. În situaţia
în care în cauză a fost exercitată şi o acţiune civilă, în obiectul deliberării se includ
şi aspecte de fapt şi de drept privitoare la latura civilă.
Potrivit art.307, deliberarea are loc în secret, în camerea de consiliu, toţi
membrii completului în faţa căruia a avut loc dezbaterea spunându-şi părerea
asupra fiecărei chestiuni, preşedintele completului spunându-şi părerea ultimului.
Hotărârea, care reprezintă actul final al deliberării, trebuie să fie
rezultatul acordului mebrilor completului de judecată, acord obţinut prin
unanimitate sau majorare. Motivarea opiniei separate este obligatorie. Când
unanimitateanu poate fi întrunită în completul format din doi judecători, judecarea
cauzei se reia în complet de divergenţă. Dacă din deliberre rezultă mai mult de
două păreri, judecătorul care opinează pentru soluţia cea mai severă trebuie să se
alăture celei mai apropiate de părerea sa ( art.308 ).
Rezultatul deliberării se consemnează într-o minută1 care trebuie să aibă
conţinutul prevăzut pentru dispozitivul hotărârii2.
În lumina dispoziţiilor art.334, instanţa poate, în măsura în acre, în cursul
deliberării, găseşte că o anumită împrejurare trebuie lămurită şi că este necesară
reluarea cercetării judecătoreşti, să repună cauza pe rol. De asemenea, în situaţia în
care instanţa apreciează că lămurirea împrejurărilor care nu au fost îndeajuns
2
V.Dongoroz, ş.a. Explicaţiiteoretice, p.193-194.
1
Cu privire la minută, a se vedea: R.R.D.nr4/1995, p.146; R.R.D. nr.4/1996, p.140; R.R.D. nr.3/1999,p.134, Dreptul
nr.12/1996, p.111.
2
A se vedea secţiunea privitoare la structura hotărârii judecătoreşti pronunţate în primă instanţă.
144 Cap.I. Competenţa în materie penală

clarificate şe poate face prin reluarea dezbaterilor, ea le pune în discuţie în aceaşi


şedinţă, dacă este posibil, sau în altă şedinţă, în continuare. Trebuie observat că
repunerea cauzei pe rol, indifernet de situaţiile prevăzute în art.344, presupune
reluarea şedinţei de judecată într-una din etapele sale de început ( cercetarea
judecătorească sau dezbateri ).

2.9.2. Rezolvarea cauzei penale

a) Rezolvarea laturii penale. Rezolvând fondul cauzei, instanţa hotărâşte


prin sentinţă asupra învinuirii inculpatului, pronunţând una din cele trei soluţii
prin care acţiunea penală se stinge, şi anume:
- condamnare;
- achitarea;
- încetarea procesului penal.
Condamnarea se pronunţă dacă instanţa constată că fapta există, constituie
infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat ( art.345 alin.2 ).
Condiţiile prevăzute de lege trebuie îndeplinite cumulativ3.
Achitarea se pronunţă de către instanţa de judecată în cazurile în care
aceasta constată existenţa unuia din cazurile prevăzute la art.10 alin.(1) lit.a) - e),
cazuri rezultând din lipsa de temei a acţiunii penale1. Când achitarea se pronunţă ca
urmare a reţinerii cazului prevăzut de art.10 alin.(1) lit.b) ind.1 ( fapta nu prezintă
gradul de pericol social al unei infracţiuni ), instanţa îi aplică celui condamnat o
sancţiune cu caracter administrativ ( mustrarea, mustrarea cu avertisment, amenda
de la 100.000 la 10.000.000 lei ).
Încetarea procesului penal se pronunţă atunci când instanţa constată
existenaţ vreunuia din cazurile prevăzute de art.10 alin.(1) lit. f) – j), cazuri
rezultând din lipsa de obiect a acţiunii penale2. Atunci când încetarea procesului
penal s-a pronunţat în urma reţinerii cazului prevăzut de art.10 alin.(1) lit.i) ( s-a
dispus înlocuirea răspunderii penale ), instanţa aplică una din sancţiunile penale cu
caracter administrativ prevăzute în art.91 C.pen.
Potivit art.350, instanţa este obligată ca prin hotărâre să se pronunţe cu
privire la revocarea, menţinerea sau luarea măsurii arestării inculpatului
( ţinând semana de dispoziţiile Părţii generale ale codului ), precum şi cu privire la
încetarea de drept a măsurilor de prevenţie care este obligatorie când instanţa
pronunţă:
a) o pedeapsă cu închisoarea cel mult egală cu durata reţinerii sau arestări
preventive;
b) o pedeapsă cu închisoarea, cu suspendarea executării pedepsei

3
I.Neagu, Tratat, op.cit., p.648.
1
A se vedea, în acest sens: I.Neagu, Tratat, op.cit.,, p.234 şi urm.; N.Volonciu, Tratat. Partea generală, op.cit., p.237
şi urm.
2
Idem
145

( condiţionată sau sub supraveghere ) sau cu executare la locul de muncă;


c) amenda;
d) o măsură educativă.
Observăm o necorelare între dipoziţiile art.350 alin.(3) lit.c) şi cele ale
art.136 alin.(6) care prevăd că măsura reţinerii preventive nu poate fi dispusă în
cazul infracţiunilor pentru care legea prevede în mod alternativ pedeapsa amenzii.
Hotărârile pronunţate în ipotezele de mai sus, potrivit legii ( art.350 alin.4 ),
sunt executorii3.
b) Rezolvarea laturii civile. Potrivit art.346, în cazul în care în procesul
penal a fost promovată o acţiune civilă, instanţa este obligată ca, prin sentinţa prin
care rezolvă latura penală a cauzei, să se pronunţe şi asurpa acţiunii civile. Astfel,
instanţa:
a) nu acordă despăgubiri civile în cazul în care pronunţă achitarea pe
temiul art.10 alin.(1) lit.a) ( fapta nu există ) sau art.10 alin.(1 ) lit.c) ( fapta nu a
fost săvârşită de inculpat ).
b) nu soluţionează acţiunea civilă când pronunţă achitarea în baua art.10
alin.(1) lit.b) ( fapta nu este prevăzută de legea penală ) sau când se pronunţă
înetarea procesului penal în baza art.10 alin.(1) lit.f) ( lipseşte plângerea prealabilă
a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă
condiţie prevăzută de lege ) sau art.10 alin.(1) lit.j) ( există autoritate de lucuru
judecat ).
c) admite, în tot sau în parte, sau respinge acţiunea civilă, în funcţie de
îndeplinirea sau nu a condiţiilor prevăzute de lege pentru exercitarea cu succes a
acţiunii civile în procesul penal şi indiferent de soluţia pe care o pronunţă pe latura
penală a cauzei.
Chiar dacă partea vătămată nu s-a constituit parte civilă în procesul
penal,instanţa este obligată să se pronunţe asupra reparării pagubei în cazurile în
care acţiunea civilă se exercită din oficiu1, iar în celelalte cazuri numai cu privire la
restituirea lucrului, desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris şi restabilirea
situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii ( art.348 ).
În cazul în care rezolvarea pretenţiilor civile ar provoca întârzierea
soluţionării laturii penale, legea prevede posibilitatea dijungerii acţiunii civile şi
amânarea judecării acesteia într-o altă şedinţă.

2.10. Pronunţarea hotărârii

Potrivit art.310, hotărârea se pronunţă2 în şedinţă publică de către


preşedintele completului de judecată asistat de grefier, de fapt, ceea se pronunţă
3
În acest sesn, a se vedea F.I.Ciobanu, Caracterul executoriu al hotărrii judecătoreşti în cazul aplicării art.350, în
Dreptul nr.11/1997, p.89.
1
V.Dabu, T.B. Enoiu, Exercitarea din oficiu a acţiunii civile, în R.R.D. nr.3/2000, p.53; C.Bulai, în R.R.D.
nr.3/2000, p.54.
146 Cap.I. Competenţa în materie penală

în şedinţă publică este dispozitivul hotărârii, care nu este altceva decât minuta
întocmită în urma deliberării.
După pronnţare, preşedintele explică părţilor prezente că pot declara apel
sau, după caz, recurs. Prezenţa părţilor la şedinţa în care are loc pronunţarea
rămâne la aprecierea lor, legea prevăzând că ele nu trebuie citate.
Legat de momentul pronunţării, legea fixează preşedintelui de complet
anumite obligaţii în cazul în care se pronunţă condamnarea cu suspendarea
executării pedepsei sau cu executarea pedepesi la locul de muncă, ce impun
aducerea la cunoştinţa celui condamnat, prezent la pronunţare, a anumitor
dispoziţii legale1. Dacă inculpatul nu este prezent şi instanţa apreciează că nu este
necesară chemarea lui, face o comunicare scrisă prin care îi atarge atenţia asupra
dispoziţiilor legale. În toate cazurile când s-a pronunţat condamnarea cu
suspendarea condiţionată a aexecutării pedepsei ori cu suspendarea executării
pedepsie sub supraveghere, instanţa de executare aduce la cunoştinţa unitării unde
condamnatul îşi desfăşoară activitatea, iar în cazul susepndării executării pedepsei
sub supraveghere, şi organului de poliţie din localitatea unde domiciliează
condamnatul.
Părţilor care au lipsit la judecată, cât şi la pronunţare, trebuie să li se
comunice o copie de pe dispozitivul hotărârii. În cazul în care inculpatul este
deţinut sau se află în vreuna din situaţiile prevăzute în art.171 alin.(2) a lispit de la
pronunţare, legea prevede obligaţia instanţei de a-i comunica o copie de pe
dispozitiv, iar după redactarea hotărârii în întregul ei, şi o copie de pe aceasta
( art.360 ).

§ 3. Structura şi conţinutul hotărârii judecătoreşti


pronunţate în primă instanţă

Conform dispoziţiilor art.354, hotărârea prin care instanţa penală


soluţionează fondul cauzei trebuie să conţină o parte introductivă, o expunere şi
dispozitivul.
În literatura de specialitate2 se arată că strucutra obligatorie pe care trebuie
să o aibă hotărârea, ca act procedural scriptic, imprimă acesteia un conţinut
sistematizat, conţinut care înlesneşte verificarea legalităţii şi temeiniciei judecăţii
desfăşurate în cauza penală.

2
În practică, din cauza numărului mare de dosare şi a faptului că şedinţele de judecată se desfpşoară atât dimineaţa,
cât şi după-amiaza, momentul pronunţării este de multe ori înlocuit cu serirea minutei în condica de şeddinţă, pe
care cei interesaţi de soluţiile pronunţtă o consultă în arhivă.
1
A se vedea art.359.
2
N.Volonciu, Drept procesual penal, op.cit., p.374.
147

Partea introductivă, numai practicaua sau expozeu1, cuprinde menţiunile


prevăzute la art.305 ce determină conţinutul încheireii de şedinţă. În cazul în care
pronunţarea hotărârii nu a avut loc la termenul la care s-a judecat cauza şi s-a
amânat, partea introductivă se limitează doar la menţinulile prevăzute de art.355
alin.(2). În această situaţie, lipsa încheierii de şedinţă prin care s-a amânat
pronunţarea atrage sancţiunea nuliăţii abosolute2.
În hotărârile instanţei militarea, parte introductivă trebuie să indice şi gradul
militar al membrilor completului de jduecată, al procurorului şi al completului,
dacă acesta este militar.
Potrivit art.356, partea a doua a hotărârii, denumită expunere, considerente3
sau partea demonstrativă4, trebuie să cuprindă:
a) datele privind identitatea părţilor;
b) descrierea faptei ce face obiectul învinurii, cu arătarea timpului şi locului
unde a fost săvârşită, precum şi încadrarea juridică dată acesteia prin actul de
sesizare;
c) analiza probelor care au servit ca temei pentru soluţionarea laturii penale a
cauzei, cât şi a celor care au fost înlăturate, motivarea soluţiei cu privire la latura
civilă a cauzei, precum şi analiza oricăror elemente de fapt pe care se sprijină
soluţia dată în cauză.
În caz de condamnare, expunerea trebuie să mai cuprindă fapta reţinerii de
instanţă în sarcina inculpatului, forma şi gradul de vinovăţie, circumstanţe
atenuante sau agarvante, starea de recidivă, timpul ce se deduce din pedeapsa
pronunţată şi actele din care rezultă durata acesteia. Dacă instanţa reţine în sarcina
inculpatului numai o parte din faptele ce formează obiectul învinuirii, se va arăta în
hotărâre pentru care anume fapte s-a pronunţat condamnarea şi pentru care
încetarea procesului penal sau achitarea.
d)arătarea temeiurilor de drept care justifică soluţiile date în cauză.
Partea a treia a hotărârii se numeşte dispozitiv şi constă în reprezentare în
final a minutei redactate în urma deliberării şi citită în şedinţă publică cu ocazia
pronunţării1.
Conţinutul dispozitivului este prefigurat în dispoziţiile art.357, unde se arată,
în mod detaliat, ce trebuie să cuprindă. Astfel, pe lângă datele privitaore al
persoana inculpatului, soluţia dată de instanţă cu privire la infracţiune, precum şi
cauza pe care se întemeiază soluţia, dispozitivul trebuie să mai cuprindă cele
hotărâte de instanţă cu privire la:
a) deducerea reţinerii şi arestării preventive, indicându-se partea din
pedeapsă executată în aces mod;
e) măsurile preventive;
1
V.Dongoroz, ş.a., Explicaţii teoretice, vol.II, op.cit., p.202, citat de I.Neagu, în Tratat, op.cit.,p.653.
2
C.A.Bucureşti, s.I pen., dec. nr. 84/A/1997, în Culegere pe anul 1997, op.cit., p.19.20.
3
I.Neagu, Drept penal român. Partea Specială, vol.II, op.cit., p.143.
4
M.Basarab, Drept procesual român, vol.II, Cluj-Napoca, 1973, p.496.
1
I.Stoenescu, S.Zilberstein, Drept procesual civil. Teoriea generală, 1997,p.510, citat de I.Neagu, în Tratat,
op.cit.,p.654.
148 Cap.I. Competenţa în materie penală

f) măsurile asigurătorii;
g) cheltuielile judiciare;
h) restituirea lucrurilor ce nu sunt supuse confiscării;
i) rezolvarea oricărei alte probleme privind justa soluţionare a cauzei.
Când instanţa pronunţă pedeapsa închisorii sau pedeapsa închisorii cu
executare la locul de muncă, în hotărâre se face menţiune că persoana condamnată
este lipsită de drepturile arătate în art.71 C.pen., pe durata prevăzută în acelaşi
articol.
Instanţa este obligată să arate în dispozitiv că hotărârea este supusă apelului
sau, după caz, recursului, cu arătarea termenului în care poate fi exercitat, precum
şi menţiunea datei când hotărârea a fost pronunţată şi că pronunţarea s-a făcut în
şedinţă publică ( art.357 alin.4 ).

Capitolul VII. Căile ordinare de atac

§ 1. Apelul

În sistemul procesual penal român apelul este o cale de atac ordinară, de


reformare, în care instanţa superioară celei care a pronunţat hotărârea efectuează o
nouă judecată în fond a cauzei, cu aprecierea probelor de la dosar şi cu posibilitate
administrării unor noi probe1.
Cale a de atac a apelului oferă instanţei superioare exercitarea unui control
judecătoresc eficient2; judecata în apel reprezintă în procesul penal român al doilea
grad de jurisdicţie asupra fondului cauzei.

1. Hotărârile supuse apelului

Art.361 stabileşte regula potrivit căreia pot fi atacate cu apel sentinţele, ca


hotărâri judecătoreşti pronunţate în instanţă. Întrucât, potrivit naturii şi
funcţionării sale3, apelul presupune o nouă judecată în fond asupra tuturor asupra
chestiunilor de fapt şi de drept, şi văzând dispoziţiile tuturor alineatelor art.361, nu
toate sentinţele sunt supuse apelului; astfel, numai sentinţele prin care cauza este
rezolvată în fond în urma judecării în primă instanţă pot fi atacate cu apel.
149

Faţă de formularea generală a art.361 şi având în vedere modul în care sunt


definite sentinţele în art.311, sunt supuse apelului şi unele sentinţe pronunţate în
cadrul căilor extraordinare de atac ( este cazul contestaţiei în anulare bazată pe
ultima ipoteză -–art.386 lit.d), al revizuirii - art.407 ), în legătură cu punerea în
executare a hotărârilor judecătoreşti4, precum şi în cazul anumitor proceduri
speciale5.
Excepţiile de la regula că toate sentinţele pot fi atacate cu apel sunt
reglementate de art.361 alin.(1) lit.a) –e) ; nu sunt supuse apelului, ci numai
recursului:
a) sentinţele pronunţate de judecători privind infracţiunile menţionate în
art.279 alin.(2) lit.a)1;
b) sentinţele pronunţate de tribunalele militare privind infracţiunile
menţionate în art.279 alin.(2) lit.a) şi infracţiunile contra ordinii şi disciplinei
militare sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani;
c) sentinţele pronunţate de curţile de apel şi Curtea Militară de Apel;
d) sentinţele pronunţate de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
e) sentinţele de dezînvestire2.
Potrivit art.361 alin.(2) şi (3), încheierile dată în primă instanţă pot fi atacate
cu apel numai odată cu fondul. Apelul declarat împotriva sentinţei se socoteşte
făcută şi împotriva încheierilor, fie că acestea au fost date înainte de pronunţarea
sentinţei ( bunăoară încheierile prin care s-au admis sau s-au respins cererile privind
administrarea de probe, încheierile prin care s-au admis sau respins excepţiile
invocate ), fie că au fost date după pronunţarea sentinţei ( spre exemplu, încheierea
de îndreptare a unei erori materiale evidente din cuprinsul hotărârii ).
Uneori legea prevede expres că anumite încheieri nu sunt apelabile. Astfel,
potrivit art.52 alin.(6), încheierea prin care s-a admis ori s-a respins abţinerea, ca şi
cea prin care s-a admis recuzarea, nu sunt supuse nici unei căi de atac.

2. Titularii apelului

Potrivit art.362, pot face apel: procurorul, inculpatul, partea vătămată, partea
civilă, partea responsabilă civilmente, interpretul, apărătorul, precum şi orice altă
persoană ale cărei drepturi şi interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau
act al instanţei.

2.1. Procurorul ca titular al apelului

Având în vedere atribuţiile Ministerul Public în activitatea judiciară ( art.27


din Legea nr.92/1992, modificată şi republicată ), art.362 alin.(1) lit.a) prevede că
150 Cap.I. Competenţa în materie penală

procurorul poate face apel în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă a
cauzei.
Dreptul procurorului de a face apel nu este limitat şi subordonat dreptului
părţilor de a face apel1. Iniţiativa reprezentantului Ministerului Public, chiar dacă
pe calea apelului sunt invocate aspecte ce prejudiciază în mod direct părţile din
proces şi chiar dacă acestea rămân în pasivitate2, se subsumează dispoziţiilor
ar.197 alin.(4) care permit luarea în considerare di oficiu a încălcărilor legii dacă
anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a
cauzei.

2.2. Inculpatul ca titular al apelului

Fiind subiect atât al acţiunii penale, cât şi al acţiunii civile exercitate în


procesul penal, inculpatul poate face apel atât în ceea ce priveşte latura penală,
cât şi cea civilă a cauzei.
Potrivit art.362 alin.(2) lit.b), apelul inculpatului poate privi chiar sentinţa de
achitare sau de încetare a procesului penal, dar numai în ceea ce priveşte temeiurile
achitării sau ale încetării.
În lumina dispoziţiilor art.362 alin.(2), pentru inculpat apelul poate fi
declarat şi de către reprezentantul legal, de apărător şi de soţul inculpatului. În
cazul în care apărătorul, ca substituit procesual, declară apel, titular al căii de atac
rămâne inculpatul care poate susţine că nu îşi însuşeşte apelul declarat de
apărătorul său, caz în care soluţia instanţei ar trebui să fie de respingere a apelului
ca inadmisibil. Tot inadmisibil este şi apelul declarat de tatăl inculpatului major în
situaţia în care nu cumulează şi calitatea de reprezentant convenţional3.

2.3. Partea vătămată ca titular al apelului

Partea vătămată poate face apel în cauzele în care acţiunea penală se pune
în mişcare la plângerea penală prealabilă, dar numai în ceea ce priveşte latura
penală ( art.362 alin.1 lit.c ).
Apelul părţii vătămate este dublu convenţional, cele două cerinţe prevăzute
în art.362 alin.(1) lit.c) trebuie realizat cumulativ1. Astfel, partea vătămată poate
face apel numai în cauzele în care plângerea prealabilă se adresează organelor de
cercetare şi procurorului, întrucât sentinţele pronunţate în cauzele în care plângerea
prealabilă se adresează direct instanţei de judecată ( art.279 alin.2 lit.a ) nu sunt
supuse apelului.
Prin apelul părţii vătămate nu se poate tinde la schimbarea încadrării juridice
într-o infracţiune la care acţiunea penală se exercită din oficiu, chiar dacă iniţial
inculpatul a fost trimis în judecată sub o asemenea încadrare2.
Pentru partea vătămată poate face apel reprezentantul legal sau apărătorul.
151

2.4. Partea civilă şi partea responsabilă civilmente ca titulari ai apelului.

Conform art.362 alin.(1) lit.d), partea civilă şi partea responsabilă civilmente


pot face apel în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei.
În literatura de specialitate3 s-a susţinut că limitarea apelului părţii civile la
aspecte ale laturii civile vizează doar imposibilitatea modificării într-un astfel de
apel a laturii penale, în sensul menţinerii soluţiei pronunţate de prima instanţă.
Astfel, se arată în continuare, invocarea în apelul părţii civile a unor aspecte legate
de latura penală nu trebuie să conducă la respingerea apelului ca inadmisibil atâta
vreme cât apelantul ( partea civilă ) demonstrează că aspectele invocate urmează să
aibă consecinţe asupra laturii civile. O asemenea soluţie se impune în considerarea
faptului că infracţiunea reprezintă cauza unică şi materială atât a acţiunii penale,
cât şi a celei civile. De asemenea, partea civilă poate declara apel şi în ceea ce
priveşte latura penal, fără ca apelul său să fie respins ca inadmisibil, într-o cauză în
care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă iar partea civilă
cumulează şi calitatea de parte vătămată.
Pentru partea civilă şi responsabilă civilmente pot declara apel şi
reprezentatul legal şi apărătorul.

2.5. Martorul, expertul, interpretul şi apărătorul ca titulari ai apelului.

Potrivit art.362 alin.(1) lit.e), martorul, expertul, interpretul şi apărătorul pot


face apel, însă, întrucât nu sunt părţi în procesul penal, dreptul lor de a face apel
este limitat doar la aspectul privitoare la cheltuielile judiciare ce le sunt cuvenite.
Atunci când apărătorul face apel în temeiul art.362 alin.(1) lit.e), el
acţionează în nume şi în interes propriu, nefiind necesară însuşirea apelului de
către partea pe care a asistat-o sau reprezentat-o.

2.6. Dreptul de a face apel al oricărei persoane ale cărei interese legitime au
fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei1.

Prin posibilitatea pe care o oferă oricărei persoane ale cărei interese legitime
au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei de a face apel, legea
( art.362 alin.1 lit.f ) extinde sfera titularilor apelului şi la aceste persoane. În
această situaţie, apelul este declarat împotriva încheierilor prin care instanţa a
dispus anumite măsuri sau acte vătămătoare pentru interesele legitime ale unor
persoane străine de cauza penală2. Astfel, pot face apel în condiţiile art.362 alin.(1)
lit.f), persoanele cărora li s-a aplicat o amendă judiciară, persoanele cu privire la
care s-a aplicat măsura sechestrului asigurător asupra unor bunuri proprietate
exclusivă - persoane care nu sunt părţi în procesul penal.
152 Cap.I. Competenţa în materie penală

Obiectul unui asemenea apel vizează aspecte ce nu sunt legate de fondul


3
cauzei . În cazul persoanelor ale căror interese legitime au fost vătămate printr-un
act sau printr-o măsură a instanţei, poate face apel şi reprezentatul legal sau
apărător ( art.362 alin.2 ).

3. Termenul de apel, repunerea în termen şi apelul peste termen

Legea ( art.363 alin.1 ) stabileşte că termenul general de apel este de 10


zile. În anumite situaţii, realizarea cu obiectivitate a scopului procesului penal
impune exercitarea apelului într-un termen mai scurt de 10 zile. Astfel, termenul de
apel împotriva instanţei în cazul judecării unor infracţiuni flagrante este de 3 zile1 (
art.477 alin.1 ).
Sub aspectul naturii sale, termenul de apel poate fi, după caz, peremptoriu
sau dilatoriu2.
Termenul de apel este peremptoriu întrucât exercitarea acestei căi de atac
trebuie realizat în interiorul intervalului de timp prevăzute de lege. Expirarea
termenului duce la decăderea titularului din dreptul de a mai exercita apel, iar un
apel introdus cu nerespectarea acestor limite va fi respins ca tardiv.
Termenul de apel este dilatoriu întrucât punerea în executare a hotărârii
penale poate fi făcută numai după expirarea termenului, când hotărârea
judecătorească rămâne definitivă prin neapelare.

3.1. Momentul de la care curge termenul de apel.

a) Pentru procuror. Potrivit art.363 alin.(2), atunci când procurorul a


participat la dezbateri, pentru acesta termenul de apel curge de la pronunţarea
hotărârii. În cauzele în care procurorul nu a participat la dezbateri, termenul de
apel curge de la înregistrarea de către parchet a adresei de trimitere a dosarului. În
acest sens, instanţa este obligată, după redactarea hotărârii, să trimită de îndată
dosarul procurorului iar acesta este obligat să îl restituie după expirarea termenului
de apel.
b) Pentru părţi. Potrivit art.363 alin.(3) pentru partea care a fost prezentă,
personal sau prin apărător, la dezbateri ori la pronunţare, momentul de la care
începe să curgă ( dies a quo )3 termenul de apel este cel al pronunţării hotărârii.
Pentru părţile care au lipsit atât la dezbateri, cât şi la pronunţare, precum şi
pentru inculpatul deţinut ori militar în termen, militar cu termen redus, rezervist
concentrat, elev al unei instituţii militare de învăţământ, internat într-un centru de
reeducare sau într-un institut medical-educativ, care au lipsit de la pronunţare,
termenul curge de la comunicarea copiei de pe dispozitiv, care se face în
condiţiile art.360. Cât timp copia de pe dispozitivul sentinţei de condamnare nu a
fost comunicată inculpatului care a lipsit atât la judecată, cât şi la pronunţare,
153

termenul de apel nu a început să curgă pentru acesta, indiferent de timpul scurs de


la redactarea hotărârii1.
Regula potrivit căreia termenul de apel curge de la pronunţarea hotărârii se
aplică chiar şi în cazul în care, pentru partea care a fost prezentă la dezbateri,
instanţa indică greşit în dispozitivul hotărârii momentul de la care curge termenul
de apel2.
Momentul de la care începe să curgă termenul de apel în cadrul procedurii
speciale de urmărire şi de judecare a unor infracţiuni flagrante este întotdeauna cel
al pronunţării, indiferent dacă partea interesată a fost sau nu prezentă la dezbateri
sau la pronunţare ( art.477 alin.1 ).

c) Pentru alte persoane. Potrivit art.363 alin.(4), pentru martori, experţi,


interpreţi sau apărători, termenul curge de la îndată după pronunţarea încheierii
prin care s-a dispus asupra cheltuielilor judiciare şi cel mai târziu în 10 zile de la
pronunţare sentinţei prin care s-a soluţionat cauza. În acest caz, judecarea apelului
se face numai după soluţionarea cauzei, afară de cazul în care procesul a fost
suspendat.
Deşi în lege nu se menţionează expres, interpretând logic dispoziţiile art.363
alin.(4) ( ubi eadem est ratio, ibi eadem solutio esse debet ) , rezultă că şi în cazul
în care titular al apelului este persoana ale cărei interese legitime au fost vătămate
printr-un act sau măsură a instanţei, termenul curge de la pronunţarea încheierii şi
cel mai târziu în 10 zile de la pronunţarea sentinţei prin care s-a soluţionat cauza.
Momentul în care se împlineşte ( dies ad quem ) termenul de apel se
stabileşte potrivit art.186 care reglementează modul de calcul al termenelor
procesuale. Astfel, termenul de apel se calculează pe unităţi libere de timp, în
sensul că ziua de la care începe să curgă termenul şi ziua în care termenul se
împlineşte nu intră în durat termenului. Dacă ultima zi a termenului cade într-o zi
nelucrătoare, termenul expiră la sfârşitul primei zile lucrătoare care urmează.

3.2. Repunerea în termen

Neexercitarea apelului în termenul prevăzut de lege duce la respingerea lui


ca tardiv, titularul căii de atac fiind astfel decăzut din dreptul de a mai face apel.
Această sancţiune energică este înlăturată în mod excepţional1 în cazul repunerii în
termen.
Astfel, potrivit art.346, apelul declarat după expirarea termenului prevăzut
de lege este considerat ca fiind făcut în termen, dacă instanţa de apel constată că
întârzierea a fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare, iar cererea de
apel a fost făcută în cel mult 10 zile de la începerea executării pedepsei sau a
despăgubirilor civile. Până la soluţionarea repunerii în termen, instanţa de apel
poate suspenda executarea hotărârii atacate.
Legea nu arată în ce constă cauza temeinică de împiedicare, instanţa
apreciind de la caz la caz temeinicia motivelor invocate2.
154 Cap.I. Competenţa în materie penală

Momentul până la care poate fi făcută cererea de apel în condiţiile repunerii


în termen este, potrivit art.364 alin.(1), unul maxim, cererea putând fi introdusă şi
înainte de începerea executării pedepsei ori a despăgubirilor civile3.
Cele două condiţii prevăzute de lege trebuie îndeplinite cumulativ4.

3.3. Apelul peste termen

Apelul peste termen este un beneficiu pe care legea îl acordă părţii care a
lipsit atât la judecată, cât şi la pronunţare.
Conform art.365 alin.(1), partea care a lipsit atât la judecată, cât şi la
pronunţare, poate declara apel şi peste termen, dar nu mai târziu de 10 zile de la
data, după caz, a începerii executării pedepsei ori a dispoziţiilor privind
despăgubirile civile. În cazul apelului peste termen, suspendarea executării
hotărârii atacate nu mai intervine de drept ( ope legsi ), ci rămân la aprecierea
instanţei.
Literatura de specialitate1 a arătat că îndeplinirea condiţiei ca partea să fi
lipsit de la judecată presupune lipsa părţii de la toate termenele de judecată2.
Numai această absenţă totală a părţii de la judecată implică prezumţia că partea
interesată nu a cunoscut data când a început să curgă termenul de apel.
Îndeplinirea cumulativă a condiţiilor cerute de lege ( partea să fi lipsit atât de
la judecată, cât şi de la pronunţare şi apelul să fie declarat cel mai târziu în 10 zile
de la începerea executorii pedepsei sau a despăgubirilor civile ) face ca cererea
părţii să sesizeze în mod legal instanţa cu judecarea apelului, indiferent că partea a
intitulat-o apel peste termen sau cale extraordinară de atac. Natura juridică a
instituţie apelului peste termen este determinată de conţinutul real al cererii, şi nu
de modul în care acesta a fost intitulată3.

4. Declararea apelului, renunţarea la apel, retragerea apelului

4.1. Declararea apelului

Potrivit art.366, manifestarea de voinţă a persoanei de a declara apel se


consemnează într-o cerere scrisă care trebuie semnată de persoana care face
declaraţia Pentru persoana care nu poate să semneze, cererea va fi atestată de un
grefier de la instanţa a cărei hotărâre se atacă sau de apărător. Cererea poate fi
atestată şi de primarul sau de secretarul consiliului local, ori de funcţionarul
desemnat de aceştia, din localitatea unde domiciliază ( art.366 alin.2). Lipsa
semnăturii poate fi suplinită prin confirmarea cererii în instanţă de parte ori de
reprezentantul acesteia.
155

În situaţia în care apelul este declarat atât de parchet, cât şi de inculpat,


instanţa este obligată să soluţioneze concomitent ambele apeluri, chiar dacă
inculpatul şi-a intitulat eronat cererea sa “ recurs”4.
Procurorul şi oricare dintre părţile prezente la pronunţarea hotărârii pot
declara apel oral în şedinţa în care s-a pronunţat, declaraţia lor fiind consemnată
într-un proces-verbal încheiat de instanţă.

Cap. VII. Căile ordinare de atac

Cererea de apel se depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă iar aceasta,


după expirarea termenului de apel, va înainta cererea împreună cu dosarul cauzei
instanţei superioare în vederea judecării apelului. Cererea de apel nu poate fi
analizată sub nici un aspect ( inclusiv cel al tardivităţii ) de instanţa a cărei hotărâre
se atacă. Persoana care se află în stare de deţinere poate depune cererea de apel la
administraţia locului de deţinere; dacă apelul se declară oral, acesta se constată
într-un proces-verbal întocmit de administraţia locului de deţinere, ce va fi trimis la
instanţa a cărei hotărâre se atacă ( art.367 ).

4.2. Renunţarea la apel

Legea ( art.368 alin.1 ) oferă doar părţilor din proces, nu şi procurorului


sau celorlaţi titulari ai apelului prevăzuţi în art.362, posibilitatea de a dispune
asupra dreptului lor de a face apel. Astfel, după pronunţarea hotărârii şi până la
expirarea termenului de declarare a apelului, părţile pot renunţa expres la această
cale de atac. Asupra renunţării, cu excepţia apelului care priveşte latura civilă a
cauzei, se poate reveni înăuntrul termenului pentru declararea apelului ( art.368
alin.2). Prin urmare, dispoziţiile civile din hotărâre, rămase astfel definitive, pot fi
puse în executare.
Renunţarea sau revenirea asupra renunţării poate fi făcută personal sau prin
mandatar special, ea având un caracter expres şi necondiţionat.

4.3. Retragerea apelului.

După declararea apelului, acestă cale de atac poate fi retrasă atât de către
părţi, cât şi de procuror, cu îndeplinirea anumitor condiţii speciale.
1
I. Neagu, Tratat, op. cit., p. 672-673; N. Vlonciu, Tratat, vol. II, op. cit., p. 253 ; Gh. Mateuţ, op. cit., p. 28-39.
2
Cu privire la apelul greşit considerat peste termen, a se vedea A. Ungureanu, în R.D.P. nr. 4/1995, p. 136.
3
Î. Neagu, Tratat, op. cit., p. 674.
4
A se vedea : Dreptul nr. 12/1996, p. 109 ; C. A. Bucureşti, s. I pen.m dec. nr. 28/1995, în Culegerea pe anul 1995,
op. cit., p. 16-17.
156 Cap.I. Competenţa în materie penală

Astfel, potrivit art.369 alin.(1), până la închiderea dezbaterilor la instanţa de


apel, oricare dintre părţi îşi poate retrage apelul declarat. Retragerea trebuie să fie
făcută personal de parte sau prin mandatar special, iar dacă partea se află în stare
de deţinere, printr-o declaraţie atestată sau consemnată într-un proces-verbal de
către conducerea locului de deţinere. Declaraţia de retragere se poate depune fie la
instanţa a cărei hotărâre a fost atacată ( care o va trimite împreună cu dosarul
cauzei instanţei superioare ), fie direct la instanţa de apel.
În practica judiciară1 s-a arătat că în lipsa unui mandat special, apărătorul nu
poate retrage în mod legal apelul declarat de partea pe care o reprezintă. După
apariţia legii de organizare a profesiei de avocat, Legea nr.51/1995, în doctrină a
fost susţinută şi opinia potrivit căreia în cazul retragerii apelului nu mai este
necesară o procură specială dacă în contractul de asistenţă juridică se menţionează
în mod expres dreptul avocatului de a face asemenea acte2.

Reprezentanţii legali pot retrage apelul cu respectarea, în ceea ce priveşte


latura civilă, a condiţiilor prevăzute de legea civilă. Textul legal are în vedere
faptul că, în ceea ce priveşte latura civilă, declaraţia de retragere are natura unui act
de dispoziţie şi, prin urmare, pentru a avea deplină eficienţă legală este necesară
încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare3. Conform art.369 alin.(2), inculpatul
minor nu poate retrage apelul declarat personal sau de reprezentatul său legal.
Spre deosebire de renunţarea la apel, care putea fi făcută doar de părţi, şi
procurorul îşi poate retrage apelul declarat, acestă posibilitate fiind oferită de lege
doar procurorului de la parchetul ierarhic superior (corespunzător instanţei
competente să ia act de retragerea apelului). Dacă procurorul unităţii ierarhic
superioare poate retrage apelul în întregime, este evident că el poate să-l limiteze la
unele din motivele sau persoanele vizate iniţial, ceea ce echivalează cu o retragere
parţială4.

Potrivit art.369 alin.final, apelul declarat de procuror şi retras cu respectarea


condiţiilor prevăzute în alineatul precedent, poate fi însuşit de partea în favoarea
căreia a fost declarat; astfel, apelul declarat de procuror în favoarea inculpatului
este singurul făcut în cauză, instanţa va trece la judecarea fondului numai dacă
inculpatul, şi nu altă parte, şi-a însuşit apelul.

5. Efectele apelului

Codul de procedură penală, în art.370-373, a reţinut patru efecte ale apelului:


efectul suspensiv, devolutiv, neagravant şi extensiv.
157

5.1. Efectul suspensiv al apelului

Potrivit art.370, apelul declarat în termen este suspensiv de executare, atât în


ceea ce priveşte latura penală, cât şi latura civilă, afară de cazul în care legea
dispune altfel. În aceste condiţii, dispoziţiile cuprinse în hotărârea judecătorească
atacată cu apel nu pot fi puse în executare, consecinţele juridice ale unei astfel de
hotărâri, în ceea ce priveşte aplicarea lor fiind amânate1.
În doctrina procesual civilă se arată că însuşi termenul de apel are un
caracter suspensiv de executare, iar o dată formulată calea de atac cererea preia
acest efect2. Considerăm că efectul suspensiv al termenului de apel se daorează
faptului că, sub aspectul naturii sale termenul de apel este dilatoriu3, numai după
expirarea sa hotărârea judecătorească putând fi pusă în executare, dacă a rămas
definitivă prin neapleare.
Excepţiile de la regula potrivit căreia efectul suspensiv al apelului declarat
în termen se produce ope legis sunt prevăzute în art.364 alin.(2) ( repunerea în
termen) şi art.365 alin.(2) ( apelul peste termen), când suspendarea hotărârii atacate
este lăsată la aprecierea instanţei. Totodată, potrivit art.450 alin.(4), apelul declarat
împotriva hotărârii prin care s-a soluţionat cererea de liberare condiţionată, cu
excepţia celui declarat de procuror, nu este suspensiv de executare.

5.2. Efectul devolutiv al apelului

Prin efectul devolutiv al cererii de apel, instanţa de control judiciar capătă


împutenicirea de a înfăputi o nouă judecată asupra fondului, verificând cu
această ocazie legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate4.
Prin transmiterea cauzei de la “ judex a quo la judex ad quem”,
devoluţiunea promovează o verificare a modului cum s-a defăşurat judecata şi
soluţionarea cauzei, fără desfiinţarea prealabilă a hotărârii.
Devoluţiunea poate fi integrală ( ex intgro ) sau paţială ( ex partibus )1,
după cum instanţa de apel reexamninează toate aspectele ce au făcut obiectul
judecăţii în primă instanţă sau numai o parte dintre ele. Apelul procurorului şi cel
al inculpatului determină o devoluţiune integrală a cauzei, atît sub aspectul laturii
penale, cât şi sub aspectul laturii civile, simpla declaraţie de apel a acestor subiecţi
procesuali obligând instanţa de apel să ia în considerare orice încălcare a legalităţii
şi temeiniciei hotărârii pronunţate şi să pornunţe o altă soluţie, corespunzătoare
legii şi adevărului2.
Întrucât devoluţiunea poate fi intergrală sau parţială, limitele efectului
devolutiv al apelului sunt stabilite de lege. Astfel, art.371 alin.(1) arată că instanţa
judecă apelul numai cu privire la pesoana care l-a declarat şi la care se referă
declaraţia de apel şi numai în raport de calitatea pe care o are apelantul în proces 3.
Pin urmare, în apelul declarat de procuror împotriva unui inculpat instanţa nu va
examina pricina decât cu privire la această persoană, şi nu cu privire la ceilalţi
158 Cap.I. Competenţa în materie penală

inculpaţi; examinarea pricinii în privinţa lor se poate produce doar ca urmare a


efectului extensiv, cu îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege.
Potrivit art.371 alin.(2), în cadrul limitelor arătate la alin.(1) (care vizează
persoanele), instanţa este obligată ca, în afară de temeiurile invocate şi cererile
formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept.

5.3. Efectul neagravant

Efectul neagravant al apelului, cunoscut în literatura de specialitate sub


denumirea de non reformatio in peiuj , impune instanţei de apel obligaţii de a nu
crea în urma soluţionării cauzei o soluţie mai grea pentru cel care a declarat
apel (art.372 alin.1).
Regula non reformatio in peiuj reprezintă un beneficiu acordat de lege celui
ce doreşte reformarea hotărârii pronunţate, o încurajare în exerci tarea drepturilor
personale prin eliminarea riscului ca acela ce exercită calea de atac să-şi creeze o
situaţie mai grea.

Este posibil ca reexamnirea cauzei în apel să ducă la concluzia că hotărârea


pronunţată în primă instanţă este nelegală şi netemeincă, însă potrivit regulii non
refomatio in pejus, agravarea situaţiei pentru partea care a declarat apelul nu este
permisă, chiar dacă ea ar corespunde adevărului. Astfel, neconcilierea între
principiul analizat şi princiile fundamentale ale legalităţii şi aflării adevărului este
rezolvată în favoarea principiului non reformatio in pejus1.
Pentru a avea deplină eficienţă legală, regula non refomatio in pejus nu
funcţionează decât în cazul folosirii propriei căi de atac. Astfel, dacă una dintre
părţile cauzei declară apel şi o dată cu acesta declară apel şi procurorul, însă în
defavoarea ei, sau o altă parte cu interese contrare, şi este admis doar apelul ultimei
persoane, regula menţionată nu funcţionează, situaţia părţii putându-se agrava.
În literatura de specialitate2 şi practica judiciară, expresia “ neagravarea
situaţiei” a fost analizată în sensul ei larg, cuprinzând orice înrăutăţire a situaţiei
părţii care a exercitat calea de atac. Astfel, în apelul declarat de inculpat, instanţa
de apel nu poate reţine starea de recidivă care în mod greşit nu fusese reţinută de
prima instanţă, nu poate schimba încadrarea juridică a faptei într-o infracţiune mai
gravă ( chiar dacă pedeapsa aplicată ar fi mai mică ), nu poate reţine în sarcina
acestuia mai multe infracţiuni în concurs faţă de o singură infracţiune reţinută în
fond, nu poate înlocui suspendarea executării pedepsei închisorii cu executarea
pedepsei la locul de muncă.
În doctrină s-a impus opinia conform căreia, prin obligarea la tratament
medical a inculpatului, ca urmare a soluţionării apelului său, nu a fost încălcată
regula non reformatio in pejus, ci, dimpotrivă, a fost satisfăcut un interes al său,
interes cu privire la care, în cazul de faţă, el şi-a manifestat expres dorinţa3.
159

Ca urmare a caracterului său absolut, regula non reformatio in pejus


funcţionează în orice cadru procesual declanşat ca urmare a promovării apelului1
( în cazul desfinţării cu trimitere spre rejudecare sau în ipoteza trimiterii cauzei la
procuror în vederea completării urmării penale ).
Chiar dacă nu este parte în proces, anumite implicaţii ale regulii non
reformatio in pejus le întâlnim şi în cazul în care titluar al apelului este procurorul.
Astfel, potrivit art.372 alin.(2), în apelul declarat de procuror în favoarea uneia
dintre părţi, instanţa nu poate agrava situaţia acestuia.
Apelul declarat de procuror, nu poate fi circumscris ipotezei de mai sus2.

5.4. Efectul extensiv al apelului

Efectul extensiv al apelului are o reglementare specială şi autonomă, el fiind


incident numai în cauzele penale în care există mai multe părţi care aparţin
aceluiaşi grup procesual ( consortium litis )3.
Astfel, potrivit art.373, instanţa de apel examinează cauza prin extindere şi
cu privire la părţile care nu au declarat apel sau la care acesta nu se referă, putând
hotărâ şi în privinţa lor, fără să poată crea acestor părţi o situaţie mai grea.
Faţă de dispoziţiile legii, efectul extensiv funcţionează numai faţă de părţile
care au aceeaşi calitate în proces sau care au un inters comun cu apelantul4.
Extinderea apelului cu privire la aceste părţi este obligatorie.
Trebuie pricizat că, datorită caracterului său special şi accesoriu, extinderea
apelului în condiţiile art.373 presupune existenţa unui apel declarat în mod legal.
Astfel, dacă apelul inculpatului a fost găsit nefondat iar apelurile celorlalţi
inculpaţi au fost declarate tardiv, în mod legal instanţa de apel nu a primit cererea
primului inculpat de a se face în ceea ce priveşte, aplicarea art.373, referitor la
efectul extensiv al apelului5.

9. Judecarea apelului

6.1. Măsuri premergătoare şedinţei de judecată în apel

Această etapă preliminară priveşte măsuri referitoare la fixarea termenului


de judecată şi la fixarea completului de judecată.
Potrivit art.375 alin.(1), preşedintele instanţei de apel, primind dosarul,
fixează termen pentru judecarea apelului. Stabilirea termenului se face ţinându-se
cont de ordinea intrării dosarelor în instanţă, precum şi de natura sau gradul de
dificultate al cauzei, care necesită un timp mai îndelungat pentru consultare. În
cauzele în care sunt inculpaţi arestaţi preventiv, stabilirea termenului de judecată se
160 Cap.I. Competenţa în materie penală

face de urgenţă şi cu precădere. Preşedintele instanţei de apel va da dispoziţii cu


privire la citarea părţilor şi asigurarea dreptului la apărare ( art.293-294).
Potrivit Legii nr.92/1992 republicată şi modificată, judecarea în apel se face
de un complet format din 2 judecători. În vederea stabilirii completului de
judecată, preşedintele instanţei de apel trebuie să ţină seama ca nici unul din
membrii completului să nu se afle în cazurile de incompatibilitate prevăzute de
art.46 şi 47.
Potrivit art.295, preşedintele de complet se îngrijeşte ca lista cauzelor fixate
pentru judecată să fie întocmită şi afişată de grefier la instanţă, spre vedere, cu 24
de ore înainte de judecată. La întocmirea listei se ţine seama de ordinea intrării
cauzelor pe rolul instanţei, având prioritate cele în care sunt deţinuţi şi cele cu
privire la care legea prevede că judecata se face de urgenţă1.

6.2. Şedinţa de judecată în apel

a) Participanţii la judecata apelului. Potrivit art.375 alin.(2), judecarea


apelului se face cu citarea părţilor. Neprezentarea părţilor legal citate nu împiedică
judecarea cauzei.
Judecarea apelului nu poate avea loc decât în prezenta inculpatului când
acesta se află în stare de deţinere ( art.375 alin.3 ).
Deşi formal legea mai prevede că aceste dispoziţii nu sunt aplicabile în cazul
judecării apelului declarat împotriva hotărârii prin care s-a despus restituirea pentru
completarea urmăririi, art.375 alin.(4) nu mai este aplicabil în acestă privinţă,
întrucât, potrivit art.333 raportat la art.323 alin.(3), împotriva sentinţei prin care s-a
dispus restituirea pentu completarea urmăririi penale se poate declara numai
recurs. Ca urmare a modificărilor aduse Codului de procedură penală prin Legea
nr.281/2003, aceste dispoziţii au fost eliminate din cuprinsul art.375.
Potrivit art.376, participarea procurorului la judecarea apelului este
obligatorie, oricare ar fi obiectul cauzei.

b) Desfăşurarea judecării apelului. Şedinţa de judecată în apel cunoaşte, în


ansamblu, aceleaşi etape procesuale ca şi judecata în primă instanţă ( începutul
judecăţii, cercetarea judecătorească, dezbaterile şi ultimul cuvânt al inculpatului ),
cu anumite particularităţi ce impun excluderea unor aspecte ce nu corespund
acestui moment procesual.
Potrivit art.378 alin.(1), instanţa, judecând apelul, verifică hotărârea pe baza
lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi, prezentate la
instanţa de apel. Cercetarea judecătorească din cadrul apelului presupune
readministarea probelor din cadrul urmăririi penale şi a celor din judecata în primă
instanţă, precum şi administrarea, dacă este necesar, a oricăror probe noi ( art.378
alin.2). În cazul în care procurorul sau părţile invocă necesitatea administrării de
noi probe, apelantul trebuie să arate aceste probe şi mijloacele de probă ( dintre
cele arătate în art.64 ) cu ajutorul cărora pot fi administrate.
161

După epuizarea tuturor implicaţiilor procesuale pe care le implică cercetarea


judecătoreasă, apelul este în stare de judecată şi trece la etapa dezbaterilor. În apel
activitatea de judecată este concentrată în principal la momentul dezbaterilor1;
art.377 alin.(1) fixează o altă ordine a luărilor de cuvânt în comparaţie cu cea
existenţă în cadrul dezbaterilor la şedinţa de judecată în primă instanţă. Astfel,
preşedintele completului de judecată dă cuvântul apelantului, apoi intimatului şi la
urmă procurorului. Dacă între apelurile declarate se află şi apelul procurorului sau
dacă apelul este declarat de procuror2, primul cuvânt în cadrul dezbaterilor îi
aparţine procurorului.
Conform art.378 alin.(3), instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor
motivelor de apel invocate. Invocarea motivelor de apel se face în scris, o dată cu
cererea de apel sau printr-un memoriu separat, care tre-
buie să fie depus la instanţa de apel cel mai târziu până la ziua judecăţii. Motivele
de apel se pot formula şi oral în ziua judecăţii ( art.374 ).
Asupra chestiunilor noi, ivite cu ocazia dezbaterilor, procurorul şi părţile au
dreptul la replică. Şedinţa de judecată în apel se încheie cu ultimul cuvânt al
inculpatului.

6.3. Soluţionarea apelului

În urma dezbaterilor, soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de apel sunt


grupate, potrivit art.379, în două mari categorii: respingerea apelului sau
admiterea apelului.

6.3.1. Respingerea apelului

Conform art.379 pct.1, instanţa respinge apelul şi menţine hotărârea atacată:


- dacă apelul este tardiv sau inadmisibil;
- dacă apelul este nefondat.

a) Respingerea apelului ca tardiv. Caracterul preremtoriu al termenului de


apel face ca exercitarea acestei căi de atac după expirare, după caz, atât a
termenului general (de 10 zile), cât şi a celui special ( de 3 zile ) să ducă la
respingerea apelului ca tardiv. Această sancţiune poate fi evitată doar dacă are loc
o repunere în termen sau un apel peste termen.
Întrucât instanţa de apel nu este legal învestită, respingerea apelului ca tardiv
se face de plano, fără examinarea legalităţii şi temeiniciei hotărârii atacate1;
soluţionarea apelului, în acestă situaţie, nu presupune o rejudecare a fondului
cauzei.
162 Cap.I. Competenţa în materie penală

b) Respingerea apelului ca inadmisibil. Inadmisibilitatea apelului presupune


exercitarea acestei căi de atac în situaţii în care legea nu îngăduie în mod expres
sau de către persoane care nu au calitate procesuală de a o folosi2.
Astfel, apelul declarat împotriva sentinţelor prevăzute în art.361 alin.(1)
lit.a)-e) va fi respins ca inadmisibil. Tot inadmisibil este apelul părţii vătămate
formulat într-o cauză în care acţiune penală se pune în mişcare din oficiu.
În literatura de specialiate1 se arată că nu este inadmisibil apelul părţii civile-
singurul declarant în cauză -, chiar atunci când tinde la stabilirea altei situaţii de
fapt în ceea ce priveşte săvârşirea infracţiunii şi vinovăţiei inculpatului, împrejurări
ce au intrat în puterea lucrului judecat prin neatacarea hotărârii primei instanţe de
către procuror sau inculpat, cu amendamentul că, într-un asemenea apel, instanţa
nu poate modifica soluţia dată în latura penală a cauzei. Tot inadmisibil este şi
apelul declarat de tatăl inculpatului major în situaţia în care nu cumulează şi
calitatea de reprezentant convenţional2.

c) Respingerea apelului ca neîntemeiat. Acestă soluţie nu poate fi


pronunţată decât în urma verificării, de către instanţa de apel, a legalităţii şi
temeiniciei hotărârii atacte. Într-o asemenea situaţie, în apel are loc o nouă
judecată în fond a cauzei, în urma căreia este menţinută hotărârea primei instanţe.

6.3.2. Admiterea apelului

În cazul în care hotărârea atacată este nelegală sau netemeinică, conform


art.379 pct.2, instanţa dispune:
a) admiterea apelului cu soluţionarea cauzei de către instanţa de apel;
b) admiterea apelului cu rejudecarea cauzei de către instanţa a cărei
hotărâre a fost defiinţată sau de către o altă instanţă competentă.
Potrivit art.379 pct.2 lit.a), instanţa de apel desfiinţează sentinţa primei
instanţe, în tot sau în parte, pronunţând o nouă hotărâre potrivit art.345 şi urm.,
după caz, condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal.
Admiterea apelului cu trimitere spre rejudecare ( art.379 pct.2 lit.b )
intrevine atunci când:
- judecarea cauzei de către instanţa a cărei hotărâre a fost defiinţată a avut
loc în lipsa părţii nelegal citate;
- judecarea cauzei de către acestă instanţă a avut loc în lipsa unei părţi care,
deşi legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa
despre acestă imposibilitate1;
- prin hotărârea atacată nu a rezolvat fondul cauzei2;
- instanţa care a pronunţat hotărârea nu era competentă potrivit legii.
163

Trimiterea spre rejudecare se va face la instanţa a cărei hotărâre a fost


desfiinţată (pentru primele trei cazuri) sau la instanţa competentă (în al patrulea
caz) .
În literatura de specialitate3 s-a arătat că trimiterea spre rejudecare în baza
ultimului caz prevăzut de art.379 pct.2 lit.b) intervine atunci când, în primă
instanţă, au fost încălcate dispoziţiile privitaore la competenţa după materie sau
după calitatea persoanei.
În baza art.380, instanţa de apel poate dispune şi unele soluţii
complementare, în sensul restituirii cauzei procurorului în vederea completării
urmării penale ( în situaţiile prevăzute de art.333 ).
Soluţionarea completă a apelului presupune şi rezolvarea chestiunilor
complementare, cum sunt cele privitoare la reluarea dezbaterilor, repararea
pagubei, măsurile asigurătorii, cheltuielile judiciare, precum şi cele privitoare la
computarea, în mod corect, a reţinerii şi arestării preventive ( art.381 ). Dacă este
cazul, instanţa de apel adaugă timpul de arestare scurs după pronunţarea hotărârii
de apel.
Când prima instanţă a dispus arestarea inculpatului, instanţa de apel poate
menţine măsura arestării în caz de desfiinţare a hotărârii.
Hotărârea instanţei de apel este o decizie. Potrivit art.383, conţinutul
deciziei trebuie să cuprindă în partea introductivă menţiunile prevăzute în art.355,
iar în expunere, temeiurile de fapt şi de drept care au dus, după caz, la respingerea
sau admiterea apelului, precum şi temeiurile care au dus la adoptarea oricărei
dintre soluţiile prevăzute la art.379 pct.2.
Dispozitivul trebuie să cuprindă soluţia dată de instanţa de apel, data
pronunţării deciziei şi menţiunea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă pubică. În
cazul în care inculpatul s-a aflat în stare de deţinere, în expunere şi în dispozitiv
trebuie să se arate timpul care se deduce din pedeapsă. În cazul în care s-a dispus
rejudecarea, decizia instanţei de apel trebuie să indice care este ultimul act
procedural rămas valabil de la care procesul penal trebuie să-şi reia cursul.

6.3.3. Procedura de rejudecare şi limitele rejudecării

Instanţa căreia i-a fost trimisă cauza în urma admiterii apelului spre
rejudecare desfăşoară judecata potrivit dispoziţiilor aplicabile la soluţionarea
cauzelor în primă instanţă ( Partea specială, Titlul II, Capitolele I şi II din Codul
de procedură penală ).
Potrivit art.358, instanţa de rejudecare trebuie să se conformeze hotărârii
instanţei de apel, în măsura în care situaţia de fapt rămâne cea avută în vedere la
soluţionarea apelului.
Dacă hotărârea a fost defiinţată în apelul procurorului, declarat în defavoarea
inculpatului, sau în apelul părţii vătămate, instanţa care rejudecă poate pronunţa o
pedeapsă mai grea decât cea arătată în art.372 alin.(2) şi (3).
164 Cap.I. Competenţa în materie penală

Când hotărârea este desfiinţată numai cu privire la unele fapte sau persoane
ori numai în ceea ce priveşte latura penală sau civilă, instanţa de rejudecare se
pronunţă în limitele în care hotărârea a fost desfiinţată.
Hotărârea pe care o pronunţă instanţa căreia s-a trimis spre rejudecare este
întotdeauna o sentinţă, împotriva căreia se pot exercita căile ordinare de atac.
Realizarea scopului procesului penal implică, indiferent de numărul gradelor
de jurisdicţie parcurse, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ofere
garanţia că judecata s-a înfăptuit cu respectarea dispoziţiilor legale incidente.
Încălcarea unor prevederi legale cu ocazia judecării în primă instanţă sau celei
efectuate în apel poate fi remediată prin exercitarea căii de atac a recursului.
Recursul este o cale de atac ordinară de anulare, parţial devolutivă
şi în mod excepţional extensivă, destinată a repara erorile de drept comise de
instanţele de fond, în hotărârile atacate1.
În succesiunea normală a procedurii judiciare, recursul urmează apelului şi
în acestă ordine reprezintă cel de-al treilea grad de jurisdicţie2. În acestă situaţie,
recursul este o cale de atac exclusiv de drept3 menită să controleze doar
nelegalitatea hotărârilor pronunţate. În situaţia în care recursul este singura cale de
atac poate fi exercitată împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în primă
instanţă, el corespunde celui de-al doilea grad de jurisdicţie4. Controlul pe care îl
declanşează este, în acest caz, complet, vizând aspecte ce ţin atât de nelegalitatea,
cât şi de netemeinicia hotărârii atacate5.
În actuala reglementare procesual penal română, recursul este o cale
ordinară de atac uşor accesibilă6, ce se adresează unor instanţe judecătoreşti
superioare ( tribunal, curtea de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ).

1. Hotărârile penale supuse recursului

În funcţie de activitatea procesuală pe care o declanşează (corespunzător


celui de-al treilea sau celui de-al doilea grad de jurisdicţie ), recursul poate fi
declarat împotriva hotărârilor pronunţate de către instanţele de apel sau direct
împotriva hotărârilor pronunaţate în primă instanţă şi care nu pot fi atacate cu apel.
În mod excepţional, potrivit art.27 din Legea nr.56/1993, recursul ordinar
judecat de către fosta Curte Supremă de Justiţie poate privi şi hotărârile
nedefinitive sau actele judecătoreşti de orice natură, care nu pot fi atacate pe nici o
cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel ( spre exemplu,
sentinţa prin care curtea de apel îşi declină competenţa să rezolve cauza 7).

1.1. Sentinţele

Potrivit art.3851, pot fi atacate cu recurs, atât în ce priveşte latura penală,


cât şi în ce priveşte latura civilă:
165

a) sentinţele pronunţate de judecătorii în cazul infracţiunilor menţionate în


art.279 alin.(2) lit.a) ( pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea
prealabilă a părţii vătămate adresată direct instanţei de judecată ), precum şi în alte
cazuri prevăzute de lege (cum sunt sentinţele de dezînvestire prevăzute de art.332
alin.3 );
b) sentinţele pronunţate de tribunalele militare în cadrul infracţiunilor
menţionate în art.279 alin.(2) lit.a) şi al infracţinuilor contra ordinii şi disciplinei
militare, sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani1;
c) sentinţele pronunţate de curţile de apel şi Curtea Miliatră de Apel;
d) sentinţele pronunţate de secţia penală a Înaltei Curţi de Casţie şi Justiţie.
Per a contrario, nu sunt supuse recursului:
a) sentinţele care sunt susceptibile de apel. Aceasta înseamnă că nu se poate
recurge la o cale de atac trecând sau sărind peste o alta ( omisso medio2 ) care legal
are prioritate3.
b) sentinţa de declinare de competenţă ( art.42).

1.2. Deciziile

Conform art.385 alin.(1) lit.c), pot fi atacate cu recurs deciziile pronunţate,


ca instanţe de apel, de tribunale, de tribunalele militare teritoriale, curţi de apel şi
Curtea Miliatră de Apel. Deciziile recurabile avute în vedere de textul menţionat,
întrucât legea nu distinge, sunt atât deciziile prin care se soluţionează, cauza în
fond în apel, cât şi deciziile prin care se soluţionează în apel orice incident
procesual legat de alte etape ale procesului penal4. Astfel, pot fi atcate cu recurs, în
cadrul punerii în executare a hotărârilor penale, deciziile instanţei de apel
pronunţate în cazul cererii de amânare sau întrerupere a executării pedepsei sau în
cazul cererii sau propunerii de liberare condiţionată; în cadrul căilor extraordinare
de atac sunt supuse recursului deciziile date în apel în cadrul revizuirii ( art.407 );
în cadrul procedurilor speciale pot fi atacate cu recurs deciziile pronunaţate de
instanţele de apel în rezolvarea cererii de abilitare ( art.501 ).
Nu pot fi atacate cu recurs1 următoarele decizii:
a) deciziile instanţei de apel prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor;
b) deciziile prin care s-a luat act de retragerea apelului, atunci când apelul a
fost declarat;
c) deciziile instanţei de recurs;
d) deciziile instanţei de recurs în anulare sau de recurs în interesul legii;
e) deciziile care au soluţionat contestaţiile în anulare, de competenţa
instanţei de recurs:
f) deciziile prin care au fost soluţioante conflictele de competenţă.

1.3. Încheierile
166 Cap.I. Competenţa în materie penală

Art.3851 alin.(2) stabileşte regula conform căreia încheierile pot fi atacate cu


recurs numai o dată cu sentinţa sau decizia recurată.
Pentru a declanşa judecata în recurs împotriva încheierilor nu este nevoie de
o cerere separată, recursul declarat împotriva sentinţei sau deciziei socotindu-se
făcut şi împotriva încheierilor, fie că au fost date în timpul judecăţii, fie că au fost
date după pronunţarea hotărârii (cum este, spre exemplu, încheierea de înlăturare a
unei omisiuni vădite sau de îndreptare a unei erori materiale strecurate în cuprinsul
hotărârii).
Excepţia de la regula amintită mai sus reţinută în mod expres în partea
finală a art.3851 alin.(2), unde se arată că, atunci când legea îngăduie, anumite
încheieri se pot ataca separat cu recurs. Astfel, sunt asemenea încheireri:
- încheierea prin care s-a respins cererea de recuzare ( art.52 alin.final );
- încheierea prin care s-a dispus luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea
de drept a măsurilor preventive;
- încheierea prin care s-a soluţionat cererea de prelungire a arestării
preventive (art.159 alin.7 );
2
- încheierea prin care s-a soluţionat cererea de liberare provizorie pe
cauţiune sau sub control judiciar ( art.1609 );
- închierea prin care s-a confirmat măsura provizorie a internării medicale
( art.162 alin.ultim );
- încheierea prin care s-a soluţionat plângerea împotriva măsurilor
asigurătorii şi a restituirii lucruilor luate de prima instanţă sau modului lor de
aducere la îndeplinire ( art.168, 169 );
- încheierea prin care s-a suspendat judecata în primă instanţă ( art.303 ).
Pentru aceste încheieri, întrucât privesc îndeosebi starea de libertate a
inculpatului, precum şi anumite constrângeri cu privire la bunurile sale, legea
prevede în mod expres că recursul se declară separat şi să judece imediat înainte de
pronunţarea sentinţei sau deciziei.
Potrivit art.3853 alin.(2) care trimite la art.363 alin.(4), încheierile prin care
s-a dispus asupra cheltuielilor de judecată ce se cuvin martorului, expertului,
interpretului sau apărătorului se atacă separat cu rescurs care se judecă după
soluţionarea cauzei, afară de cazul în care procesul a fost suspendat.
Există anumite încheieri care nu pot fi atacate cu recurs, precum: încheierea
prin care s-a admis ori s-a respins abţinerea sau s-a admis recuzarea ( art.52 alin.6)
exclude orice cale de atac împotriva acestor încheieri, nu numai recursul sau
încheierile date în cauzele penale în care s-au dat sentinţe susceptibile de a fi
atacate cu apel1.

2. Titularii recursului

2
În acest sens, a se vedea I. Neagu, Tratat de procedură penală, Ed. Pro, 1997, p. 577-578.
167

Potrivit art.3852, pot face recurs persoanele arătate în art.362, care se aplică
în mod corespunzător. Astfel, având în vedere consideraţiile făcute în materia
apelului, pot face recurs:
- procurorul, în ambele laturi ale cauzei;
- inculpatul, în ambele laturi ale cauzei, precum şi în ce priveşte
temeiurile de achitare sau încetare a procesului penal;
- partea vătămată dar numai în ce priveşte latura penală a cauzelor în
care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă ( art.279
alin.(2) lit.a)-c);
- partea civilă, numai în latura civilă;
- partea responsabilă civilmente, numai în latura civilă;
3
- martorul, expertul, interpretul şi apărătorul, în ceea ce priveşte
cheltuielile judiciare cuvenite acestora;
- orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-o
măsură sau un alt act al instanţei1.
Recursul poate fi declarat pentru persoanele arătate, cu excepţia
procurorului, şi de către reprezentantul legal şi de apărător, iar pentru inculpat şi de
şoţul acestuia. În situaţia în care recursul este declarat atât de parchet, cât şi de
inculpat, instanţa este obligată să soluţioneze concomitent ambele recursuri, chiar
dacă inculpatul şi-a intitulat eronat cererea sa „apel”2.
În lumina dispoziţiilor art.3851 alin.(4), aşa cum au fost ele modificate prin
Legea nr.281/2003, titularii recursului amintiţi mai sus, pot declara recurs
împotriva deciziilor pronunţate în apel, chiar dacă nu au folosit calea de atac a
apelului, însă doar dacă prin decizia pronunţată în apel a fost modificată soluţia din
sentinţă şi numai cu privire la acestă modificare.

3. Termenul de recurs, renunţarea la recurs şi retragerea recursului

3.1. Declararea şi termenul de recurs

Potrivit art.3853 alin.(1), termenul general de recurs este de 10 zile, dacă


legea nu dispune altfel, şi începe să curgă, ca şi materia termenului de apel, după
caz, de la înregistrarea de către parchet a adresei de trimitere a dosarului, de la
pronunţare sau de la comunicarea copiei de pe dispozitiv3.
Când legea prevede expres, termenul de recurs este unul excepţional, mai
scurt, de 24, 48 de ore sau 3 zile, acesta fiind aplicabil în materia:
- încheierilor referitoare la măsurile preventive( art.141 )- 24 de ore;
- încheierilor prin care s-a respins recuzarea ( art.52 alin.final)-48 de ore;
- încheierilor prin care s-a hotărârt asupra prelungirii arestării preventive
( art.159 alin.8 )- 24 de ore;

3
I. neagu, Tratat, op. cit., p. 703
168 Cap.I. Competenţa în materie penală

-încheierilor de soluţionare a cererii de liberare provizorie (art.1609 alin.2)


– 24 de ore;
- 4procedurii privind judecarea infracţiunilor flagrante ( art.477 )-3 zile;
- liberării condiţionate ( art.450 ) – 3 zile.
Instituţiile repunerii în termen şi recursul peste termen funcţionează potrivit
art.364 şi 365 (din materia apelului) care se aplică în mod corespunzător (art.3853
alin.2 ).
Conform art.3854, recursul se declară în condiţiile art.366 şi art.367 iar
părţile pot renunţa la recurs sau îşi pot retrage recursul declarat cu respectarea
dispoziţiilor art.368 şi 369, care se aplică în mod corespunzător.

3.2. Renunţarea la recurs

Legea oferă doar părţilor din proces, nu şi procurorului sau celorlalţi


titulari ai recursului prevăzuţi în art.3852, posibilitatea de a dispune asupra
drepturilor lor de a face recurs1.
Astfel, după pronunţarea hotărârii şi până la expirarea termenului de
declararea a recursului, părţile pot renunţa în mod expres la acestă cale de atac.
Asupra renunţării, cu execpţia recursului care priveşte latura civilă a cauzei,
se poate reveni înăuntrul termenului pentru declararea recursului ( art.368 alin.2).
Prin urmare, dispoziţiile civile din hotărâre, rămase astfel definitive, pot fi puse în
executare.
Renunţarea sau revenirea asupra renunţării poate fi făcută personal sau prin
mandatar special, ea având un caracter expres şi necondiţionat2.

3.3. Retragerea recursului

După declararea recursului, acestă cale de atac poate fi retrasă atât de către
părţi cât şi de procuror, cu îndeplinirea anumitor condiţii speciale.
Astfel, potrivit art.3854, care trimite la art.369 alin.(1), până la închierea
dezbaterilor la instanţa de recurs, oricare dintre părţi îşi poate retarge recursul
declarat. Retragerea trebuie să fie făcută personal de parte sau prin mandatar
special, iar dacă partea se află în stare de deţinere, printr-o declaraţie atestată sau
consemnată într-un proces-vebal de către conducerea locului de deţinere.
Declaraţia de retragere se poate depune fie la instanţa a cărei hotărâre a fost
atacată (care o va trimite împreună cu dosarul cauzei instanţei superioare ), fie
direct la instanţa de recurs.

4
H. Diaconsecu, Discuţii în legătură cu limitele care pot fi exercitate căile ordinare de atac în temeiul prevederilor
art. 362 lit. f) şi art. 3852, în Dreptul nr. 8/1997, p. 67.
2
A se vedea: Dreptul nr. 12/1996, p. 109; C. A. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 28/1995, în Culegerea pe anul 1995, op.
cit.,p. 16-17.
3
Referitor la termenul de apel, a se vedea supra, Cap. VII, § 1, pct. 3.1., p. 182.
169

În practica judiciară1 s-a arătata că în lipsa unui mandat special, apărătorul


nu poate retrage în mod legal recursul declarat de partea pe care o reprezintă.
Reprezentanţii legali pot retrage recursul cu respectarea, în ceea ce priveşte
latura civilă, a condiţiilor prevăzute de legea civilă. Textul legal are în vedere
faptul că, în ceea ce priveşte latura civilă, declaraţia de retragere are natura unui act
de dispoziţie şi, prin urmare, pentru a avea deplină eficienţă legală este necesară
încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare2. Conform art.369 alin.(2), inculpatul
minor nu paote retrage recursul declarat pesonal sau de către reprezentantul său
legal.
Spre deosebire de renunţarea la recurs, care poate fi făcută doar de părţi, şi
procurorul îşi poate retrage recursul declarat, această posibilitate fiind oferită de
lege doar procurorului de la parchetul ierarhic superior (corespunzător instanţei
competente să ia act de retragerea recursului). Dacă procurorul unităţii ierarhic
superioare poate retrage recursul în întregime, este evident că el poate să-l limiteze
la unele din motivele sau persoanele vizate iniţial, ceea ce echivalează cu o
retragere parţială3.
Potrivit art.369 alin.final, recursul declarat de procuror şi retras cu
respectarea condiţiilor prevăzute în alineatul precedent, poate fi însuşit de partea în
favoarea căreia a fost declarat; astfel, dacă recursul declarat de procuror în
favoarea inculpatului este singurul făcut în cauză, instanţa va trece la judecarea
recursului numai dacă inculpatul, şi nu altă parte, şi-a însuşit recursul.

4. Motivele de recurs

Controlul judecătoresc pe care-l declanşează legala declarare a recursului


este limitat doar la aspectele de drept, în vederea remedierii eventualelor erori de
drept ( errores juirs ) reţinute de prima instanţă sau de instanţa de apel.
Calea de atac a recursului nu priveşte fondul cauzei iar situaţia de fapt reţinută de
instanţele de fond cu respectarea regulilor de drept material sau procesual nu fac
obiectul judecăţii în recurs1.
Chestiunile de drept ce pot fi controlate de către instanţa de recurs se
limitează la cele 22 de motive de recurs arătate în mod expres în art.3859 alin.(1)
pct.1-21.
Cuantumul daunelor moarele nu poate fi cenzurat în cadrul vreunuia din
cazurile de casare prevăzute expres şi limitativ în art.3859, întrucât vizează
chestiuni de apreciere, evaluare, care exced examinării în calea oridinară a
recusului2.
Motivele de drept pot fi:
- formale sau de procedură ( vita in precedento );
- substanţiale sau de judecată ( vitaa in judicendo sau in decidendo )3.
170 Cap.I. Competenţa în materie penală

4.1. Motivele formale sau de procedură


4
a) Nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie
sau după calitatea persoanei. Hotărârile judecătoreşti pronunţate de instanţe
necompetente material sau după calitatea persoanei vor fi casate întrucât, potrivit
art.197 alin.(2), nerespectarea acestor dispoziţii atrage sancţiunea nulităţii absolute.
b) Instanţa nu a fost sesizată legal. Pe lângă actele de sesizare principale
( rechizitroiul procurorului sau plângerea prelabilă a persoanei vătămate ), instanţa
mai poate fi sesizată şi pe căi suplimentare4 ( extinderea acţiunii penale pentru alte
acte materiale sau extinderea procesului penal pentru alte fapte ori pentru alte
persoane), precum şi prin unele modalităţi complimentare sau de trimitere5, cum
sunt: declinarea de competenţă ( art.42 alin.1), regulatorul de competenţă care
rezolvă conflictele de competenţă ( art.43 alin.8 şi 9 ), strămutarea cauzelor penale
( art.55 alin.1), desfiinţarea cu trimitere ( art.379 alin.2 lit.b ). Sesizarea nelegală a
instanţei se sancţionează cu nulitate abosultă ( art.197 alin.2).
c) Instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori s-au încălcat prevederile
art.292 alin.(2) sau a existat un caz de incompatibilitate. Art.292 alin.(2)
insituie regula potrivit căreia completul de judecată trebuie să rămână aceleaşi în
tot cursul judecării cauzei. Nu constituie motiv de recurs şi nu duce la casarea
faptul că schimbarea completului a intervenit până la începerea dezbaterilor.
Dacă încălcarea dispoziţiilor referitoare la compunerea instanţei se
sancţionează cu nulitatea absolută ( art.197 alin.2 ), în cazul incompatibilităţii
sancţiunea este nulitate relativă.
d) Şedinţa de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile când legea
prevede altfel. Lipsa publicităţii şedinţei de judecată1 nu constituie motiv de
casare şi nu este sancţionată cu nulitatea absolută în cazurile prevăzute de art.290
alin.(1) (dacă judecarea în şedinţă publică ar putea aduce atingere unor interese
publice, moralei, demnităţii sau vieţii intime a unei persoane ).
e) Judecarea a avut loc fără participarea procurorului sau a
inculpatului când aceasta este obligatorie, potrivit legii. Participarea
procurorului la şedinţele de judecată în primă instanţă este obligatorie în cazurile
prevăzute de art.315 iar în apel întotdeauna potrivit art.376.
Prezenţa inculpatului la judecarea cauzei este obligatorie când este minor
( art.484 alin.1 ) sau când este arestat ( art.314 alin.2 ).
Nerespectarea acestor dispoziţii atrage sancţiunea nulităţii absolute ( art.197
alin.2 ).
f) Urmărirea penală sau judecata a avut loc în lipsa apărătorului, când
prezenţa lui este obligatorie. Asistenţa juridică a inculpatului este obligatorie în
tot cursul procesului penal în cazurile prevăzute de art.171 alin.(2), iar lipsa
apărătorului duce la nulitatea absolută a hotărârii ( art.197 alin.2).
g) Judecata s-a făcut fără efectuarea anchetei sociale în cauzele cu
171

infractori minori. Obligativitatea anchetei sociale în cauzele cu infractori minori


este prevăzută de art.482 iar neefectuarae ei atrage după sine nulitatea absolută a
hotărârii.
h) Nu a fost efectuată expertiza psihiatrică a inculpatului în cauzele şi în
condiţiile prevăzute de art.117 alin.(1) şi (2).
i) Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiează soluţia ori
motivarea soluţiei contrazice dispozitivul hotărârii sau aceasta nu se înţelege.
Expunerea sau considerentele hotărârii judecătoreşti trebuie să conţină arătarea
temeiurilor care justifică soluţia luată în cauză. Nerespectarea obligaţiei de a
motiva soluţia poate fi invocată în recurs atrăgând după sine anularea hotărârii1.
În literatura de specialitate2 se arată că nu numai nemotivarea totală, dar şi
insuficientă, în termeni vagi, generali, reprzintă un motiv de casare.
Existenţa unor contradicţii între considerentele şi dispozitivul hotărârii sau
folosirii unor termeni neclari, echivoci, în cuprinsul acestuia se circumscrie
motivului de recurs prevăzut de art.3859 pct.9.
j) Instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina
inculpatului prin actul de sesizare sau cu privire la unele probe administrate
ori asupra unor cereri esenţiale pentru părţi, de natură să garanteze
drepturile lor şi să influenţeze soluţia procesului. Omisiunea instanţei de a se
pronunţa asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare
face ca obiectul judecăţii, aşa cum este determinat de art.317, să nu fie complet,
ceea ce atarge casarea hotărârii.
În cazul în care instanţa nu se pronunţă asupra unor probe administrate, se
omite practic că în cauză s-au administrat probe sau doar sunt menţionate, fără a fi
evaluate3.
Pentru a opera cazul de casare prevăzut la art.3859 pct.10 ultima teză, este
nevoie ca cererea esenţială a părţilor, asupra căruia instanţa nu s-a pronunţat, să fie
de natură să garanteze drepturile acestora şi să influenţeze soluţia procesului4.
k) Instanţa a admis o cale de atac neprevăzută de lege sau introdusă
tardiv. În această situaţie, instanţa nu se poate substitui legiuitorului, permiţând
exercitarea unor drepturi procesuale în alte condiţii decât cele legale.
l) Când judecata în primă instanţă sau în apel a avut loc fără citarea
legală a unei părţi, sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se
prezenta şi înştiinţa instanţa despre acestă imposibilitate. Contradictorialitatea
şi nemijlocirea şedinţei de judecată, atât în primă instanţă cât şi în apel, presupune
prezenţa părţilor la judecată. Lipsa acestora, în condiţiile prevăzute de art.3859
pct.21, atrage casarea hotărârii.

4.2. Motivele substanţiale sau de judecată

a)Nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni sau


când instanţa a pronunţat o hotărâre de condamnare pentru o altă faptă decât
cea pentru care condamnatul a fost trimis în judecată, cu excepţia cazurilor
172 Cap.I. Competenţa în materie penală

prevăzute de art.334-337. Atunci când nu sunt întrunite elementele constitutive


ale unei infracţiuni dispare temeiul acţiunii penale iar hotărârea de condamnare
trebuie casată.
Cu excepţia extinderii acţiunii penale pentru alte acte materiale, extinderea
procesului penal pentru alte fapte (când obiectul judecăţii este extins şi la alte fapte
decât cele pentru care inculpatul a fost trimis în judecată ) ori extinderii procesului
penal cu privire la alte persoane, inculpatul nu poate fi condamnat decât pentru
fapta reţinută în actul de sesizare.
b) Inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de
legea penală1.
c) S-au aplicat pedepse greşit individualizate în raport cu prevederile
art.72 C.pen. sau în alte limite decât cele prevăzute de lege. În stabilirea şi
aplicarea pedepsei, isntanţa se conduce după criteriile generale şi obligatorii
prevăzute în art.72 C.pen.
d) Persoana condamnată a fost înainte judecată în mod definitiv pentru
aceeaşi faptă sau dacă există o cauză de înlăturare a răspunderii penale,
pedeapsa a fost graţiată ori a intervenit decesul procesului penal. Acest motiv
de casare reuneşte cauzele de stingere a acţiunii penale reţinute de art.10 alin.(1)
lit.j), e) şi g).
e) În mod greşit inculpatul a fost achitat pentru motivul că fapta
săvârşită de el nu este prevăzută de legea penală sau, în mod greşit, s-a dispus
încetarea procesului penal pentru motivul că există auto-ritate de lucru
judecat sau o cauză de înlăturare a răspunderii penale ori că a intervenit
decesul inculpatului sau pedeapsa a fost graţiată.
f) Faptei săvârşite i s-a dat o greşită încadrare juridică. Art.317 limitează
obiectul judecăţii la fapta şi persoana arătate în actul de sesizare. Prin umrare,
instanţa este învestită in rem, numai cu privire la faptă, astfel că este posibil ca
încadrarea juridică dată faptei în timpul urmăririi penale sau judecăţii în fond să fie
greşită, ceea ce duce la casarea hotărârii.
g) Când hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o
greşită aplicare a legii1.
h) S-a comis o eroare gravă de fapt. Dacă restul motivelor de recurs
privesc remedierea unor erori de drept produse cu ocazia judecăţii în primă instanţă
sau în apel, motivul prevăzut de art.3859 pct.18 priveşte eroare gravă de fapt.
În literatura de specialitate s-a arătat că acestui motiv i se circumscriu
cazurile în care adevărul este de notorietate sau atât de evident încât nu mai trebuie
dovedit sau demonstrat2, precum şi cazurile în care au fost constatate fapte
neconforme cu realitatea, deci contrare legii, legilor naturii sau firii omului3.
Pentru a constitui caz de casare, eroarea de fapt trebuie să fie gravă; aceasta
însemană că ea trebuie să fie, pe de-o parte, esenţială, adică să fi influenţat soluţia
cauzei şi, pe de altă parte, evidentă, adică vădită, neîndoielnică4.
i) Judecătorii de fond au comis un exces de putere, în sensul că au trecut
în domeniul altei puteri constituite în stat. În lumina modificărilor legislative de
173

după anul 1992, în fond se judecă atât în primă isnatnţă, cât şi în apel. Prin urmare,
încălcarea, în oricare din aceste etape procesuale, a principiului separaţiei puterilor
în stat, conduce la casarea hotărârii pronunţate.
j) A intervenit o lege penală mai favorabilă condamnatului. Principiul
aplicării legii penale mai favorabile infracţiunilor nedefinitiv judecate (medior
lex ), consacrat în art.13 C.pen., îşi găseşte un corespondent în plan procesual penal
în motivul de recurs prevăzut în art.3859 pct.20. Astfel, în situaţia în care, de la
săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă intervin una sau mai multe legi
penale succesive, va fi aplicată legea penală mai favorabilă infractorului.

4.3. Motivarea recursului

Întrucât controlul judecătoresc al instanţei de recurs poate fi declanşat numai


în cazurile strict prevăzute de lege, art.38510 alin.(2) arată că motivele de recurs se
formează în scris, prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat, care
trebuie depus la instanţa de recurs cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de
judecată.
Prin motivarea recursului se înţelege invocarea unuia din cazurile de
casare prevăzute de art.3859 alin.(1), fără a fi necesară indicarea cu exactitate a
textului de lege căruia îi circumscriu. În cazul nerespectării termenului de 5 zile,
recursul urmează a fi respins ca nemotivat, cu excepţia cazurilor în care criticile
aduse hotărârii atacate trebuie luate în consierare din oficiu de către instanţa de
recurs ( art.38510 alin.2 ).
Recursul poate fi motivat şi oral în faţa instanţei, în ziua judecăţii, în cazul în
care a fost declarat împotriva unor hotărâri nesusceptibile de a fi atacate cu apel.
Potrivit art.3859 alin.(3), motivele de recurs pot fi împărţite în trei categorii:
a) cazuri care se iau în considerare întotodeauna din oficiu de instanţă, chiar
dacă nu au fost invocate drept motiv de recurs de către părţi ; acestea sunt cele
prevăzute în art.385 9 alin.(1) pct.1-7, 10, 13, 14, 17 1, 19, 201;
b) cazuri care se iau în considerare tot din oficiu dar numai când au
influenţat asupra hotărârii în defavoarea inculpatului, şi anume cele prevăzute de
art.3859 alin.(1) pct.11, 12, 15, 17 şi 18;
c) cazurile prevăzute la punctele 8, 9, 16 şi 21 se iau în considerare de
instanţa de recurs numai în situaţia în care au fost invocate în termenul şi condiţiile
prevăzute de lege.
În cazul în care instanţa ia în considerare motivele de recurs din oficiu este
obligată să le pună în discuţia părţilor ( art.385 9 pct.14 ).

5. Efectele recursului

5.1. Efectul suspensiv de executare


174 Cap.I. Competenţa în materie penală

Conform art.3855, recursul declarat în termen este suspensiv de executare


atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi cea civilă, afară de cazul când legea
dispune altfel.Având în vedere că instituţiile repunerii în termen şi a recursului
peste termen au aceeaşi bază legală ca în materia apelului, în aceste situaţii efectul
suspensiv al recursului nu se mai produce ope legis, suspendarea hotărârii atacate
fiind lăsată la aprecierea instanţei.
Recursul procurorului, declarat fără rezerve, suspendă executarea tuturor
dispoziţiilor din hotărârea atacată1.
Legea prevede expres excepţiile de la regula prevăzută în art.3855. Astfel,
recursul nu suspendă executarea hotărârii când se declară împotriva:
- încheierii prin care s-a luat sau s-a menţinut o măsură preventivă, ori s-a
constatat încetarea de drept a arestării preventive ( art.141 alin.2 );
- sentinţei sau deciziei prin care s-a dispus luarea, revocarea sau menţinerea
unei astfel de măsuri ( art.350 alin.4);
- încheierii prin care s-a hotărârt asupra prelungirii arestării preventive
( art.159 alin.9 );
- încheierii prin care s-a confirmat măsura procesuală a internării medicale
( art.162 alin.6 );
- încheierii prin care s-a soluţionat contestaţia împotriva unor măsuri
asigurătorii ( art.168 alin.2);
- încheierii prin care s-a suspendat judecata ( art.303 alin.3);
- hotărârii prin care se dispune asupra cererii de liberare provizoire cu
excepţia recursului declarat de procuror ( art.450 alin.4).
Totodată, potrivit art.450 alin.(4), recursul declarat împotirva hotărârii prin
care s-a soluţionat cererea de liberare provizorie, cu excepţia celui declarat de
procuror, nu este suspensiv de executare.

5.2. Efectul devolutiv al recursului

Având în vedere motivele pentru care se poate declara recurs, cu excepţia


erorii de fapt, în faţa instanţei de recurs pricina se devoluează numai parţial, doar
cu privire la chestiunile de drept substanţial ( material ) sau formal ( procesual)1.
Pe lângă aceste limite, date de natură specifică a acestei căi de atac, art.3856
alin.(1) impune efectului recursului şi alte limite, determinate de:
- persoana care l-a declarat;
- persoana la care se referă declaraţia de recurs;
- calitatea pe care o are recurentul în proces;
- motivele de casare prevăzute în art.3859.
Cu titlu de excepţie, când recursul constituie ce de-al doilea grad de
jurisdicţie2 (în sensul că se declară împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu
175

poate fi atacată cu apel), nu este limitat la motivele de casare prevăzute de lege, iar
instanţa este obligată ca, în afara temeiurilor invocate şi cererilor formulate de
recurent, să examineze cauza sub toate aspectele ( art.385 alin.3). În acestă situaţie,
controlul judecătoresc al instanţei de recurs are în vedere şi elemente de fapt ale
hotărârii atacate, devoluţiunea cauzei fiind intergală, fără limitele impuse de
principiul tantum devolutum quantum recuratum.

5.3. Efectul extensiv al recursului

Efectul extesiv al recursului are o reglementare specială şi autonomă, el fiind


incident numai în cauzele penale în care există mai multe părţi care aparţin
aceluiaşi grup procesual ( consortium litis ).
Astfel, potrivit art.3857 alin.(1), instanţa de recurs examinează cauza prin
extindere şi cu privire la părţile care nu au declarat recurs sau la care acesta se
referă, putând hotărâ şi în privinţa lor, fără să poată crea acestor părţi o situaţie mai
grea.
Totodată, spre deosebire de efectul extensiv al apelului, extinderea
recursului mai poate fi provocată şi din iniţiativa procurorului. Potrivt art.3857
alin.(2), procuroul, chiar după expirarea termenului de recurs, poate cere
extinderea recursului declarat de el şi faţă de alte persoane decât acelea la care s-a
referit, fără a se putea crea acestora o situaţie mai grea.

5.5. Efectul neagravării situaţiei în propriul recurs

Efectul neagravant al recursului, ca şi în materia apelului, cunoscut în


literatura de specialitate sub denumirea de non reformatio in pejus, impune
instanţei de recurs obligaţia de a nu crea o situaţie mai grea pentru cel care a
declarat acestă cale de atac.
Principiul non reformatio in pejus reprezintă un beneficiu acordat de lege
celui ce doreşte reformarea hotărârii pronunţate, o încurajare în exercitarea
drepturilor procesuale, prin eliminarea riscului ca acela care exercită calea de atac
să-şi creeze o situaţie mai grea.
Datorită caracterului său absolut regula non reformatio in pejus funcţionează
în orice cadru procesual declanşat ca urmare declarării recursului1.
Chiar dacă nu este parte în proces, anumite implicaţii ale regulii non
reformatio in pejus le întâlnim şi în cazul în care titular al recusului este
procurorul. Astfel, potrivit art.3858 alin.(2), în recursul declarat de procuror în
favoarea unei părţi instanţa de recurs nu poate agrava situaţia acestuia.
176 Cap.I. Competenţa în materie penală

6. Judecarea recursului

6.1. Măsurile premergătoare şedinţei de judecată în recurs

Acestă etapă preliminară priveşte luarea măsurilor referitoare la fixarea


termenului de judecată şi la stabilirea completului de judecată, măsuri
guvernate de regulile aplicabile oricărei alte judecăţi ( în primă instanţă sau apel ).
Potrivit art. 38511 alin.(1), judecarea recursului se face cu citarea părţilor,
care în acestă etapă procesuală primesc calităţi procesuale specifice:
- recurent ( partea care a declarat recurs );
- intimat ( partea la care se referă recursul ).
Cu anumite excepţii, prezenţa inculpatului aflat în stare de deţinere ( în
cauza în care s-a declarat recurs sau într-o altă cauză ) este obligatorie. Excepţiile
sunt prevăzute în art.38511 alin.(3) şi se referă la situaţiile în care recursul a fost
declarat împotriva încheierilor privind măsurile preventive.
Participarea procurorului la judecarea recursului este obligatorie în toate
cazurile, oricare ar fi obiectul.
După modificările aduse în anul 1989, între măsurile premergătoare şentinţei
de judecată în recurs se înscrie şi aceea privind delegarea, de către preşedintele
instanţei, a unuia din judecători în vederea întocmirii unui raport scris asupra
recursului. La fosta Curte Supremă de Justiţie raportul scris poate fi întocmit de un
judecător sau un magistrat asistent; în toate cazurile, întocmirea raportului este
facultativă.
Potrivit art.38512, raportul trebuie să cuprindă, pe scurt, obiectul procesului,
soluţiile pronunţate de instanţe şi faptele reţinute de ultima instanţă, în măsura în
care sunt necesare la soluţionarea recursului. De asemena, raportul trebuie să
conţină observaţii asupra condiţiilor de admisibiliate a recursului, precum şi
expunerea motivelor de recurs ( atât cele invocate, cât şi cele ce trebuie luate în
considerare din oficiu potrivit art.3859 alin.2 ), cu referiri, dacă este cazul, la
jurisiprudenţă şi doctrină, fără a se arăta opinia raportorului.
În mod obligatoriu, magistratul raportor face parte din compunerea instanţei
de judecată, iar în caz de imposibiliate se numeşte un nou raportor cu cel puţin 48
de ore înaintea judecăţii.

6.2. Şedinţa de judecată


177

Specificul judecăţii în recurs face ca şedinţa de judecată în acestă etapă


procesuală, spre deosebire de şedinţa de judecată în primă instanţă sau în apel, să
prezinte două paricularităţi1:
- lispa cercetării judecătoreşti;
- existenţa unui raport.
Înainte de a trece la citirea raportului, instanţa trebuie să rezolve în etapa
verificărilor prelabile orice excepţii2 sau cereri formulate de părţi sau de procuror,
care ar împiedica judecata.
După citirea raportului în şedinţă publică, când s-a dipsus întocmirea
acestuia, preşedintele completului dă cuvântul recurentului, apoi intimatului şi în
cele din urmă procurorului, pentru a pune concluzii. Art.38513 5arată că ordinea în
care se dă cuvântul în cadrul dezbaterilor se schimbă când recursul este declarat de
procuror sau când printre recursurile declarate se numără şi cel al procurorului, caz
în care primul cuvânt îl are acesta.
Cu privire la chestiunile noi, ivite în cursul dezbaterilor, procurorul şi părţile
au dreptul la replică. Şedinţa de judecată se încheie cu ultimul cuvânt al
inculpatului.

6.3. Deliberarea şi pronunţarea

Spre deosebire de judecata în fond, instanţa, judecând recursul, verifică


hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi a materilaului din dosarul cauzei şi a oricăror
înscrisuri noi prezentate la instanţa de recurs.
Instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor de recurs
invocate de procuror şi de părţi, precum şi asupra celor ce trebuie avute în vedere
din oficiu, potrivit art.3859 alin.(3).
Deliberarea are loc în secret, în camera de consiliu. În lipsa unor dispoziţii
exprese din lege, în literatura de specialitate s-a arătat că prin noţiunea de înscrisuri
noi trebuie înţelese numai actele şi documentele care se cuprind în categoria
înscrisurilor ca mijloace de probă în sensul legii de procedură penală, ce nu au fost
cunoscute de instanţa de fond în momentul pronunţării1.

7. Soluţionarea recursului

În urma deliberării, soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de recurs sunt


grupate, potrivit art.38515, în două mari categorii: respingerea recursului şi
admiterea recursului.

5
I. Neagu, Tratat, op. cit. , p. 728.
2
Ecepţia de necompetenţă materială şi cea de necompetenţă după calitatea persoanei art. 39 alin. (1), precum şi
excepţia autorităţii lucrului judecat pot fi invocate oricând până la rămânerea definitivă a hotărârii.
178 Cap.I. Competenţa în materie penală

7.1. Respingerea recursului

Conform art.38515 pct.1, isntanţa respinge recursul şi menţine hotărârea


atacată:
a) dacă recursul este tardiv sau inadmisibil;
b) dacă recursul este nefondat.
a) Respingerea recursului ca tardiv. Caracterul peremtoriu al termului de
recurs face ca exercitarea acestei căi de atac după expirarea, după caz, atât a
termenului general ( de 10 zile ), cât şi a celui special ( de 24, 48 de ore sau 3 zile )
să ducă la respimgerea recursului ca tardiv.Această sancţiune poate fi evitată doar
dacă are loc o repunere în teremn sau un recurs peste termen.
Întrucât instanţa de recurs nu este legal învestită, respingerea recursului ca
tardiv se face de palno, fără examinarea legalităţii şi temeiniciei atacate1;
soluţionarea recursului, în această situaţie, nu presupune o judecare a cauzei.

b) Respingerea recursului ca inadmisibil. Inadmisibilitatea recursului


presupune exercitarea acestei căi de atac în situaţiile în care legea nu îngăduie în
mod expres sau de către persoane care nu au calitate procesuală de a o folosi2.
Astfel, recursul declarat împotriva altor sentinţe decât cele prevăzute de art.3851
alin.(1) lit.a)-c) va fi respins ca inadmisibil. Tot inadmisibil este recursul părţii
vătămate formulat într-o cauză în care acţiunea penală se pune în mişcare din
oficiu.
În literatura de specialitate3 se arată că nu este inadmisibil recursul părţii
civile - singurul declarat în cauză- , chiar atunci când tinde la stabilirea altei situaţii
de fapt în ceea ce priveşte săvârşirea infracţiunii şi vinovăţia inculpatului,
împrejurări ce au intrat în puterea lucurului judecat prin neatacarea hotărârii primei
instanţe de procuror sau inculpat, cu amendamentul că, într-un asemenea recurs,
instanţa nu poate modifica soluţia dată în latura penală a cauzei.
Tot inadmisibil este şi recursul declarat de tatăl inculpatului major în situaţia
în care nu cumulează şi calitatea de reprezentant convenţional4.

c) Respingerea recursului ca neîntemeiat. Această soluţie nu poate fi


pronunţată decât în urma verificării, de către instanţa de recurs, a legalităţii
hotărârii atacate.
Faţă de prevederile exprese ale legii ( art.385 ind.10 ), ce impune anumite
exigenţe cu termenul şi forma în care se face motivarea recursului, în literatura de
specialitate s-a arătat că şi recursul motivat se respinge, fiind considerat ca
neregulat1.
Acestă soluţie nu se impune în cazul în care, potrivit art.3859 alin.(3), exsită
anumite motive de casare, chiar dacă nu au fost invocate expres de recurent ori s-
au depus tardiv, trebuie luate în considerare de instanţa de recurs din oficiu.
179

7.2. Admiterea recursului

Conform art.38515 pct.2, în urma judecării recursului, instanţa poate


admite recursul, casând hotărârea atacată. Casarea poate fi totală sau parţială.
Casarea totală presupune desfiinţarea în întregime a hotărârii atacate, dar în
limitele prevăzute în art.3856 şi 3857. Aceste limite sunt impuse de efectul
devolutiv şi extensiv al recursului şi se referă la persoanele implicate în recurs, în
calitatea lor procesuală, la motivele de recurs invocate şi necrearea unor situaţii
mai grave. Casare parţială prsupune tot o anulare, dar numai în parte, a hotărârii
atacate.
În urma admiterii recursului şi casării hotărârii atacate, instanţa poate adopta
una din următoarele soluţii, prevăzute la art.38515 pct.12 lit.a)-d) :
a) menţine hotărârea primei instanţe, când apelul a fost greşit admis. În
această situaţie este remediată soluţia instanţei de apel, care a admis apelul, deşi
acesta fusese introdus tardiv, fusese inadmisibil ori nefondat2.
b) achită pe inculpat sau dispune încetarea procesului penal. În lumina
dispoziţiilor art.11, soluţia achitării se pronunţă atunci când instanţa constată
exsitenţa unuia din cazurile prevăzute la art.10 li.a)-e) ( cazuri rezultând din lipsa
de temei a acţiunii penale) iar soluţia încetării procesului penal se pronunţă atunci
când instanţa constată existenţa unuia din cazurile prevăzute la art.10 lit.f)-j).
( cazuri rezultând din lipsa de obiect a acţiunii penale).
Această soluţie se impune, având în vedere condiţiile în care inculpatul
poate declara recurs, şi în cazul în care instanţele de fond l-au achitat sau au dispus
încetarea procesului penal dar pentru alte temeiuri decât cele corecte.

c) dispune rejudecarea cauzei:


- instanţa a cărei hotărâri a fost casată;
- instanţa competentă.
Rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost casată se dispune în
cazurile prevăzute de art.197 alin.(2) (cu excepţia cazului de necompetenţă),
precum şi în cazurile în care judcata la acestă instanţă a avut loc în lipsa unei părţi
nelegal citate1, sau care, legal citată, a fost în imposibilitatea de a se prezenta şi
înştiinţa instanţa despre această imposibilitate, în cazul în care unei părţi s-a
respins în mod nejustificat o cerere de amânare şi din acestă cauză nu şi-a putut
face apărare ori în cazul în care prin hotărâre nu a fost rezolvat fondul cauzei.
În cazul în care recursul priveşte atât hotărârea primei instanţe, cât şi
hotărârea instanţei de apel, în situaţia admiterii şi dispunerii rejudecării de către
instanţa a cărei hotărârea a fost casată, cauza se trimite:
- la prima instanţă, când ambele hotărâri au fost casate;
180 Cap.I. Competenţa în materie penală

- la instanţa de apel, când numai hotărârea acesteia a fost casată.


Atunci când se admite recursul declarat împotriva deciziei pronunţate în
apel, instanţa de recurs defiinţează şi hotărârea primei instanţe, dacă se constată
aceleaşi încălcări ale legii ca în decizia recurată.
Dacă instanţa de recurs este Înalata Curte de Casaţie şi Justiţie, aceasta,
admiţând recursul, când este necesară administrarea de probe, dispune rejudecarea
de către instanţa a cărei hotărâre a fost casată sau, când intersele justiţiei o cer, de
către altă instanţă egală în grad.
Rejudecarea de către instanţa competentă are loc atunci când nulitatea
absolută sancţionează dispoziţiile referitoare la competenţa după materie sau după
calitatea persoanei.
d) dispune rejudcare de către instanţa de recurs în celelalte cazuri
decât cele prevăzute la lit.c). În acestă situaţie, potrivit art.38516 alin.(1), instanţa de
recurs se pronunţă şi asupra prbelor ce urmează a fi administrate, fixând termen
pentru rejudcare.
Întrucât adiministrarea probelor are loc în etapa cercetării judecătoreşti
instanţa de recurs are loc în altă şedinţă decât aceea în care s-a judecat recursul.
În baza art.38516 alin.(2), care trimite la art.380, instanţa de recurs poate
dispune şi unele soluţii complementare, în sensul restituirii cauzei procurorului în
vederea completării urmăririi penale ( în situaţiile prevăzute de art.333 ).
Ca şi materia apelului, soluţionarea completă a recursului presupune şi
rezolvarea chestiunilor complementare, cum sunt cele referitoare la:
- reluarea dezbaterilor;
- repararea pagubei;
- măsurile asigurătorii;
- cheltuielile judiciare;
- orice altă problemă de care depinde soluţionarea corectă a recursului.
De asemenea, instanţa de recurs verifică dacă s-a făcut o justă aplicare de
către instanţele de fond a dispoziţiilor privitoare la computarea reţinerii şi arestarii
preventive şi adaugă, dacă este cazul, timpul de arestare scurs după pronunţarea
hotărârii atacate cu recurs.
Hotărârea instanţei de recurs este o decizie. Potrivit art.38517 alin.(3),
conţinutul deciziei instanţei de recurs trebuie să cuprindă, în partea introductivă,
menţiunile prevăzute în art.355, iar în expunere, temeiurile de fapt, precum şi
temeiurile care au dus, după caz, la respingerea sau admiterea recursului, precum şi
temeiurile care au dus la adoptarea soluţiilor prevăzute în art.38515 pct.2.
Dispozitivul trebuie să cuprindă soluţia dată de către instanţa de recurs, data
pronunţării deciziei şi menţiunea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică. În
cazul în care s-a dispus rejudecarea, decizia instanţei de recurs trebuie să indice
ultimul act procedural rămas valabil de la care procesul penal trebuie să-şi reia
cursul.
181

7.3. Procedura de rejudecare şi limitele rejudecării

Instanţa de rejudecare desfăşoară judecata potrivit dispoziţiilor aplicabile la


soluţionarea cauzelor în primă instanţă ( Partea sepcială, Titlul II, capitolele I şi II
din Codul de procedură penală ).
Potrivit art.38518, instanţa de rejudecare trebuie să să conformeze hotărârii
instanţei de recurs, în măsura în care situaţia de fapt rămâne cea avută în vedere
la soluţionarea recursului. Astfel, s-a arătat că, în ipoteza unei casări parţiale, chiar
dacă situaţia de fapt se schimbă, nu este permis instanţei de rejudecare să extindă
judecata, pe acestă bază, la alte fapte şi la alte persoane1.
Potrivit art.38518 alin.(2), când hotărârea este desfiinţată numai cu privire la
unele fapte sau unele persoane ori numai în ceea ce priveşte latura penală sau
civilă, instanţa de rejudecare se pronunţă în limitele în care hotărârea a fost casată.
Procedura de rejudcare prevăzută în art.385 19 se aplică chiar şi în situaţia în
care rejudecarea cauzei se înfăptuieşte la instanţa de recurs, însă într-o altă şedinţă
decât aceea în care s-a rejudecat procesul.
Hotărârea pronunţată de către instanţa de recurs după rejudecare este o
decizie; ea are un caracter definitiv şi irevocabil iar împotriva ei nu mai poate fi
exercitată o cale ordinară de atac.
Hotărârea pronunţată de instanţa care a rejudecat cauza după casare cu
trimitere este, după caz, o sentinţă sau decizie, împotriva căreia se pot exercita
căile ordinare de atac prevăzute de lege, întrucât, în acest caz, părţile nu pot fi
private de beneficiul dublului grad de jurisdicţie2.
182 Cap.I. Competenţa în materie penală

Capitolul VIII. Executarea hotărârilor penale

§1.Aspecte şi dispoziţii generale privind executarea hotărârilor penale

1. Punerea în executare a hotărârilor penale – fază a procesului penal

Îndeplinirea scopului procesului penal, aşa cum este reţinut în dispoziţiile


art. 1, impune o efectivă aplicare a măsurilor consfinţite de hotărârea judecătorescă
definitivă. Această activitate de aplicare este guvernată de norme procesuale
grupate în Codul de procedură penală în Titlul III, art. 415-464, norme care
prefigurează o fază distinctă şi autonomă a procesului penal – punerea în
executare a hotărârilor penale.
În literatura de specialitate, majoritatea autorilor susţin autonomia acestei
faze procesuale.6 Există însă şi opinia potrivit căreia normele referitoare la
executarea hotărârilor penale aparţin integral dreptului penal executiv.7
Autonomia fazei punerii în executare a hotărârilor penale este determinată
de anumite aspecte specifice ce caracterizează raporturile juridice procesual
penale şi nu sunt întâlnite în cadrul raporturilor de executare.

Astfel, în faza punerii în executare a hotărârilor penale participă subiecţi


specifici ( instanţa de executare), care îndeplinesc acte procesuale şi procedurale
cu natură şi funcţionalitate proprie, ce nu pot fi întâlnite în celelalte faze ale
procesului penal şi nici în cadrul executării propriu-zise a sancţiunilor penale.8
Activitatea propriu-zisă de execuatare se plasează în afara procesului penal şi este
guvernată de norme juridice ce se regăsesc în Codul penal şi în Legea nr.23/1969

6
A se vedea : V. Dongoroz, ş.a , Explicaţii teoretice ale odului de procedură penală român. Partea specială . vol.
II, Ed. Academiei, Bucureşti, 1976, p. 293; I. Neagu, Dreptul procesual penal socialist român, vol. I, Partea
generală, Bucureşti, 1986, p.233-234; I. Neagu, Drept procesual penal. Tratat, op. c.t., p. 783-784; N. Volonciu,
Tratat de procedură penală. Partea specială, vol. II, Ed. Paideia. 1998, p. 378; I. Oancea, Drept execuţional penal,
Ed. All, Bucureşti, 1996, p. 9.
7
T. Pop, Drept procesual penal. Partea specială, vol. IV, Cluj-Napoca, 1948, p.3
8
I.Neagu, Tratat, op. cit, p 784
183

privind executarea pedepselor9, iar în cadrul ei are loc aşa numita individualizare
administrativă a pedepselor10.
În literatura de specialitate11 se reţine că activitatea judiciară ce se
desfăşoară în cadrul fazei procesuale a punerii în executare a hotărârilor penale
este guvernată de principii proprii: obligativitatea, executabilitatea,
jurisdicţionalitatea şi continuitatea.

2. Autoritatea de lucru judecat a hotărârilor penale

Situaţia de lucru judecat este situaţia juridică rezultată din soluţionarea


definitivă şi irevocabilă a unui conflict dedus judecăţii12. Situaţia de lucru
judecat face ca hotărârea judecătorească definitivă să dobândească o anumită
putere , cunoscută sub denumirea de autoritate de lucru judecat. Hotărârea penală
definitivă învestită de lege cu autoritate de lucru judecat are un efect pozitiv şi un
efect negativ.
Efectul pozitiv al lucrului judecat constă în aceea că dă naştere acelui drept
subiectiv (potestas agendi), pe baza căruia organele competente trec la executarea
dispoziţiilor cuprinse în hotărâre.
Efectul negativ al lucrului judecat constă în împiedicarea pe care o produce
cu privire la desfăşurarea unui nou proces penal împotriva aceleiaşi persoane şi cu
privire la aceiaşi faptă. Acest efect, concretizat în regula non bis in idem,
determină un obstacol legal în readucerea în faţa organelor judiciare a conflictului
soluţionat definitiv13; înpotriva încălcării acestui obstacol, potrivit art.10 lit j),
operează excepţia lucrului judecat (exceptio rei judicatae).14

Invocarea cu succes a acestei excepţii presupune întrunirea cumulativă a


mai multor condiţii :

a) existenţa unei hotărâri penale definitive;


b)să existe un nou proces penal declanşat împotriva aceleiaşi persoane;
c) să fie vorba de acelaşi fapt material.
Trebuie observat că, dacă în sistemul român autoritatea de lucru judecat este
considerată o cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau
continuarea exercitării ei [ art. 10. alin. (1) litj)], în dreptul italian, încălcarea
efectului negativ al lucrului judecat determină incidenţa unei sancţiuni procesuale
specifice – precluziunea.15

9
Lege modificată prin Legea nr. 104/1992, publicată în M. Of. Nr. 244/01.10.1992
10
În acest sens, a se vedea C. Bulai, Drept penal. Partea generală, Universitatea din Bucureşti, 1987, p.323
11
N. Volonciu, Tratat, op. cit., Vol II, p. 379-380
12
I. Tanoviceanu, Tratat de drept şi procedură penală, vol. V, p. 703
13
A. Şt. Tulbure, Autoritatea de lucru judecat în procesul penal, în R.D.P., nr. 4/1999, p. 29-31
14
I.Neagu, Drept procesual penal socialist român, op. cit., p.235
15
A. Nappi, Guida al Codice di procedura Penale, Quinta edizione, Giuffre editore, p. 665
184 Cap.I. Competenţa în materie penală

Condiţia existenţei unei hotărâri penale definitive nu se consideră


îndeplinită în situaţia aplicării pedepsei închisorii contravenţionale printr-o
hotărâre definitivă a instanţei civile, însă timpul executat din pedeapsa închisorii
contravenţionale va fi dedus din pedeapsa închisorii aplicate ulterior de instanţa
penală.
Cea de-a doua coniţie presupune atribuirea aceleiaşi persoane a calităţii
procesuale de învinuit sau inculpat într-un nou proces penal16.
Cea de a treia condiţie ce se cere pentru a exista autoritate de lucru judecat
în materie penală priveşte existenţa aceluiaşi fapt material. Trebuie observat că
în materie penală nu se cere o dublă identitate, a obiectului şi a cauzei, ca în
materie civilă, pe planul procesului penal identitatea de cauză fiind înlăturată prin
însăşi precizarea legii [ art. 10 alin. (1) lit j)].

Excepţia autorităţii lucrului judecat poate fi invocată de către orice parte


din proces şi chiar de instanţă, din oficiu, ea având un caracter absolut; ea se
rezolvă cu precădere, înainte de a se începe efectuarea cercetării judecătoreşti [ art.
320 alin. (2)].
Deşi autoritatea de lucru judecat operează, în principiu, erga omnes, aria
efectelor sale se diferenţiază în raport de soluţia pronunţată, de temeiul acesteia,
precum şi de persoana care o invocă.17

În ceea ce priveşte soluţionarea ulterioară a acţiunii civile, potrivit art. 22,


alin. (1), hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat
în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei,
persoana care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.
3. Momentul în care rămân definitive hotărârile judecătoreşti penale
Hotărârile judecătoreşti penale devin executorii din momentul rămânerii lor
definitive. Cunoaşterea acestui moment are o importanţă deosebită atât pe plan
procesual penal, cât şi pe planul dreptului penal substanţial, punerea în executare,
din oficiu, de către organele competente a dispoziţiiloe cupinse în hotărârea
definitivă fiinf doar una din consecinţele importante ale acestei etape procesuale.
Legea prevede distinct momentele la care rămân definitive hotărârile primei
instanţe, ale instanţei de apel şi ale instanţei de recurs (art. 416-417).

3.1. Hotărârile primei instanţe

Hotărârile primei instanţe rămân definitive:


1. La data pronunţării, când hotărârea nu este supusă apelului şi nici
recursului.
2. La data expirării termenului de apel:
a) când nu s-a declarat apel înn termen;
16
D. Lupaşcu, Autoriatatea de lucru judecat a hotărârrilor penale, în Juridica nr. 3/2000, p. 92-94
17
În acest sens, a se vedea I. Neagu, Tratat, op. cit., p. 787-796
185

b) când apelul declarat a fost retras înăuntrul termenului;


3. La data retragerii apelului, dacă aceasta s-a produs după expirarea
termenului de apel;
4. La data expirării termenului de recurs în cazul hotărârilor nesupuse
apelului sau dacă apelul a fost respins:
a) când nu s-a declarat recurs în termen;
b) când recursul declarat a fost retras înăuntrul termenului;
5. La data retragerii recursului declarat împotriva hotărârilor menţionate la
pct. 4, dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de recurs.
6. La data pronunţării hotărârii prin care s-a respins recursul declarat
împotriva hotărârilor menţionate la pct. 4.
3.2. Hotărârile instanţei de apel
Hotărârile instanţei de apel rămân definitive ( şi irevocabile)1 :
1. La data expirării termenului de recurs:
a) când apelul a fost admis fără trimitere spre rejudecare şi nu s-a declarat
recurs în termen;
b) când recursul declarat împotriva hotărârii menţionate la lit. a) a fost retras
înăuntrul termenului;
2. La data retragerii recursului declarat împotriva hotărârii menţionate la lit.
a) dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de recurs.
3. La data pronunţării hotărârii prin care s-a respins recursul declarat
împotriva hotărârii menţionate la lit. a).

3.3. Hotărârile instanţei de recurs

Hotărârile instanţei de recurs rămân definitive ( şi irevocabile) la data


pronunţării acestora când:
a) recursul a fost admis şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de recurs ,
fără rejudecare;
b) cauza a fost rejudecată de către instanţa de recurs, după admiterea
recursului;
c) cuprinde obligarea la plata cheltuielilor juduciare, în cazul respingerii
recursului.
4. Instanţa competentă să pună în executare hotărârile judecătoreşti
penale

Dreptul de a pune în executare hotărârile judecătoreşti penale aparţine


numai instanţelor de judecată care, în desfăşurarea acestei activităţi procesuale,
cooperează şi cu alte organe competente ( poliţie, parchet, etc).
În lumina dispoziţiilor art.418, hotărârea instanţei penale rămasă definitivă
la prima instanţă de judecată, la instanţa de apel sau la instanţa de recurs se pune în
executare de către prima instanţă de judecată.
186 Cap.I. Competenţa în materie penală

Potrivit art. 418 alin. (2), hotărârile pronunţate în primă instanţă de fosta
Curte Supremă de Justiţie, se pun în executare, după caz, de Tribunalul Bucureşti
sau tribunalul militar teritorial cu sediul în Bucureşti.
Prin urmare, cu excepţia instanţei supreme, oricare dintre instanţele
judecătoreşti poate fi instanţă de executare18, îndeplinindu-şi atribuţiile în
complet de judecată pe cale graţioasă, incidentele la executare rezolvându-le pe
cale contencioasă.19
Deşi nu este instanţă de executare în sensul legii, unele incidente la
executare le rezolvă pe cale contencioasă şi instanţa corespunzătoare în a cărei rază
teritorială se află locul de deţinere sau unitatea unde cel condamnat execută
pedeapsa.
Potrivit art. 419, instanţa de executare deleagă pe unul din judecătorii săi,
pentru efectuarea punerii în executare ; aceasta, în cazul în care se iveşte vreo
nelămurire sau împiedicare cu prilejul punerii în executare, va proceda potrivit
dispoziţiilor art. 460.

§ 2. Punerea în executare a pedepselor principale

1. Punerea în executare a pedepsei închisorii sau detenţiunii pe viaţă


1.1 Atribuţiile instanţei de executare

Punerea înn executare a pedepselor închisorii şi a detenţiunii pe viaţă se


efectuează prin emiterea , de către judecătorul delegat cu executarea, a
mandatului de executare (art. 420).
Mandatul de executare constituie actul procedural prin intermediul căruia se
pune în executare actul procesual care este ordinul de punere în executare.20
Mandatul de executare se întocmeşte în trei exemplare şi cuprinde
( conform art. 420): denumirea instanţei care a emis mandatul, data emiterii, datele
privitoare la persoana condamnatului, numărul şi data hotărârii care se execută şi
denumirea instanţei care a pronunţat-o, pedeapsa pronunţată şi textul de lege
aplicat, timpul reţinerii şi arestării preventive care s-a dedus din durata pedepsei,
menţiunea dacă cel condamnat este recidivist, ordinul de arestare şi de deţinere,
semnătura preşedintelui, precum şi ştampila acelei instanţe.
Pentru aducerea la îndeplinire a mandatului de executare se trimit două
exemplare, după caz, organului de poliţie, comandantului locului de deţinere ( când
condamnatul este arestat) sau comandantului unităţii militare unde face serviciul
militar cel condamnat.
Cel de-al treilea exemplar al mandatului de executare se ataşează la dosarul
cauzei, pentru a se verifica dacă hotărârea a fost pusă în executare. Această

18
I. Neagu, Tratat, op. cit., p. 789
19
V. Dongoroz ş.a, op. cit., vol. II, p. 307
20
I. Neagu, Tratat, op. cit., p. 790
187

verificare are loc şi cu ocazia controlului efectuat de către judecătorii inspectori ai


curţii de apel în raza căreia îşi desfăşoară activitatea instanţa de executare.

227
§2. Punerea în executare a pedepselor principale

1.2. Atribuţiile altor organe care cooperează la punerea în executare a


pedepsei închisorii

În vederea punerii în executare a pedepsei închisorii, alături de instanţa de


executare, participă şi alte organe cărora le revin anumite atribuţii. Aceste organe
sunt organele de poliţie, comandantul locului de detenţie, comandantul unităţii
militare şi procurorul.
Astfel, în lumina art. 422, pe baza mandatului de executare, organul de
poliţie procedează la arestarea condamnatului. Celui condamnat i se înmânează
un exemplar al mandatului şi este dus la locul de deţinere cel mai apropiat, unde
organul de poliţie predă celălalt exemplar al mandatului de executare.
În caz de nevoie, o dată cu arestarea celui condamnat se iau măsuri de
ocrotire prevăzute în art. 161, faţă de cei aflaţi în îngrijirea comandantului, la
încunoştiinţarea organului de poliţie.
Dacă cel condamnat refuză să se supună mandatului sau încearcă să fugă, va
fi constrâns la aceasta ( dispoziţie introdusă prin Legea nr. 281/2003).
Atribuţiile comandantului unităţii militare sunt reţinute de alin (4) al art.
422, unde se arată că, primind mandatul de executare, acesta înmânează un
exemplar condamnatului şi ia măsuri pentru trimiterea acestuia la locul de
executare a pedepsei.
Înmânarea unui exemplar al mandatului de executare, atunci când
condamnatul este arestat se face de către comandantul locului de deţinere, care va
consemna într-un proces-verbal data la care comandantul a început executarea
pedepsei.
Potrivit art. 423, în situaţia în care persoana faţă de care se efectuează
executarea mandatului ridică obiecţii în ce priveşte identitatea, este dusă în faţa
judecătorului de la locul unde a fost găsit cel arestat, care va rezolva aceste obiecţii
în conformitate cu dispoziţiile art. 153.

1.3. Amânarea executării pedepsei închiorii sau detenţiunii pe viaţă


1.3.1 Noţiune şi caracterizare
Ca o excepţie21 de la regula aducerii la îndeplinire cu promptitudine a
hotărârilor penale executorii, în situaţii cu totul deosebite şi strict
prevăzute de lege, poate fi dispusă amânarea executării pedepsei închisorii sau a
detenţiunii pe viaţă.
21
A. Şt. Tulbure. Amânarea şi întreruperea executării pedepsei, în R.D.P. nr. 2/2000, D. Lupaşcu, Amânarea
executării pedepselor închisorii şi a detenţiunii pe viaţă, în Juridica nr. 4/2000, p. 147-150
188 Cap.I. Competenţa în materie penală

Deşi în lege nu se prevede expres, în literatura de specialitate22 şi în practica


judiciară23 se arată că amânarea executării pedepsei poate fi dispusă şi în cazul
închisorii contravenţionale , pronunţate în baza Legii nr. 61/1991, precum şi în
cazul celui condamnat la pedeapsa închisorii cu executarea la locul de muncă.
Trebuie menţionat, că în lumina modificărilor constituţionale intervenite în anul
2003, sancţiunea privativă de libertate a unei persoane nu poate fi decât de
natură penală [art. 23 alin (13) din Constituţie].

1.3.2 Cazurile în care poate fi dispusă amânarea executării pedepsei

Codul de procedură penală stabileşte expres şi limitativ, în art. 453, cele


trei cazuri în care se poate acorda amânarea executării pedepsei închisorii.
Primul caz are în vedere ipoteza când se constată, pe baza unei expertize
medico-legale, că cel condamnat suferă de o boală care îl pune în imposibilitatea
de a executa pedeapsa. Nu se află în această situaţie condamnatul a cărui maladie
poate fi tratată în reţeaua sanitară a Direcţiei Generale a Penitenciarelor din cadrul
Ministerului Justiţiei.
Deşi nu est reţinută între cazurile prevăzute la art. 117, în literatura de
specialitate24 se consideră că efectuarea unei expertize medicale în cazul unei cereri
de amânare a executării pedepsei întemeiată pe dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit a)
este obligatorie şi, în consecinţă, admiterea sau respingerea unei asemenea cereri
nu poate avea loc numai în baza unor certificate mediacale, aflate la dosarul
cauzei. Astfel, nedepunerea unei expertize mediaco-legale care să constate starea
de imposibilitate de executare a pedepsei duce la respingerea cererii.
Legea nu face distincţie între boli curabile sau incurabile, de natură fizică ori
psihică, şi nici nu impune condiţia ca aceste maladii să pună în pericol viaţa
persoanei condamnate; se cere doar ca, din cauza bolii, condamnatul să fie în
imposibilitatea de a executa pedeapsa şi să nu îşi fi provocat singur starea de
boală.25

Amânarea executării pedepsei în cazul prevăzut în art. 453 alin (1) lit. a)
impune instanţei obligaţia de a preciza, prin hotărârea de admitere a cererii, data
până la care s-a luat această măsură. Menţiunea că măsura se dispune până la data
când cel condamnat se va afla în situaţia de a executa pedeapsa este insuficientă,
amânarea neputându-se dispune sine die. În acest sens, expertiza medico-legală ce
constată starea de boală trebuie să prevadă în mod expres data la care condamnatul
poate începe executarea pedepsei.

22
I. Neagu, Tratat, op. cit., p. 792; V. Dongoroz, ş.a, vol II, op. cit., p. 345
23
T.M.B., s. II pen., dec. nr. 2555/1993, în Dreptul nr.9/1994, p. 90
24
I. Neagu, Tratat, op. cit., p. 793; T. Rângă, Notă critică la dec. pen. nr. 81/1993 a C.A. Cluj, în Dreptul nr. 8/1994,
p. 75-77
25
N. Volonciu, Drept penal, op. cit., p. 497.
189

Al doilea caz prevăzut de lege privind amânarea executării pedepsei


închisorii se referă la femeia condamnată care este gravidă sau care are un
copil mai mic de un an [art. 453 alin (1) lit b)]. Starea de graviditate se poate
dovedi cu orice act medical26 (referat, certificat, adeverinţă etc). emis de un organ
de specialitate, nefiind necesară efectuarea unei expertize27 medico-legale.
În cazul femeii gravide, executarea pedepsei închisorii, cu executarea prin
muncă, poate fi amânată pe perioada stabilită de normele legale cu privire la
concediu, ce se acordă salariatelor înainte şi după naştere ( periaoda este de maxim
2 ani).

Cu pivire la momentul până la care poate fi dispusă amânarea în cazul în


care condamnata are un copil mai mic de un an, în literatura de specialitate s-a
impus opinia potrivit căreia acest moment este dat de încetarea cauzei care a
determinat amânarea, şi anume până la împlinirea de către copil a vârstei de un
an.28

Al treilea caz în care poate fi dispusă amânarea pedepsei este prevăzut de


art. 453 alin (1) lit c), unde se arată că, în situaţia în care, din cauza unor
împrejurări speciale, executarea imediată a pedepsei ar avea consecinţe grave
pentru condamnat, familie sau unitatea la care lucrează, poate fi amânată
executarea pedepsei cel mult trei luni şi numai o singură dată.
Acest caz de amânare a executării pedepsei este fundamentat nu numai pe
considerente de orin umanitar privind persoana condamnatului şi a familiei sale, ci
şi pe interese de ordin general privin bunul mers al activităţii din unitatea în care
lucrează condamnatul.29
Aceste “împrejurări speciale” din cauza cărora executarea imediată a
pedepsei ar putea putea produce consecinţe grave nu sunt determinate de textul
legal, singurul subiect îndrituit să aprecieze temeinicia motivelor invocate fiind
instanţa de judecată care trebuie să respingă orice încercări de sustragere
nejustificată de la executarea dispoziţiilor hotărârii penale definitive.

1.3.3. Procedura amânării executării pedepsei închisorii sau a


detenţiunii pe viaţă
a) Titularii cererii. Potrivit art. 453 alin (2), cererea de amânare a executării
pedepsei închisorii sau detenţiunii pe viaţă poate fi făcută de către: procuror,
condamnat, persoanele arătate în art. 362 alin. ultim, iar în cazul prevăzut la lit.
c) a art. 453 alin (1) şi de către conducerea unităţii la care lucrează
condamnatul.
26
F. Gârbaci, Amânarea executării pedepsei închisorii, în Dreptul nr. 12/1996, p. 107
27
D. Lupaşcu , G. Oprea, Amânarea şi întreruperea executării pedepsei închiorii, a detenţiunii pe viaţă sau a
măsurii educative a internării într-un centru de reeducare, în Dreptul nr. 9/1997, p. 60; I. Oancea, Drept
execuţional penal, Ed. All Beck, Bucureşti, 1996, p. 192
28
În ac4est sens, a se vedea I. Neagu, Tratat, op. cit., p. 794
29
N. Voonciu, drept procesual penal, op. cit., p. 496
190 Cap.I. Competenţa în materie penală

În lumina dispoziţiilor art. 362 alin. ultim, cererea de amânare a executării


pedepsei mai poate fi făcută şi de către reprezentantul legal, apărător sau soţul
condamnatului.
Cererea formulată de o persoană fără calitate şi neînsuşită de condamnat va
fi respinsă ca inadmisibilă30 iar însuşirea cererii se poate face doar în faţa primei
instanţe, nu şi în faţa instanţelor de control judiciar.

b) Instanţa competentă. Potrivit art. 454, instanţa competentă să se pronunţe


asupra amânării executării pedepsei este instanţa de executare care, în vederea
rezolvării cererii, va proceda conform art. 460, dispunând citarea părţilor şi luând
măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu în cazurile prevăzute de art.
171.
Participarea procurorului este obligatorie iar comandantul arestat poate
fi adus la judecată dacă instanţa consideră necesară prezenţa acestuia sau dacă i s-
ar agrava situaţia. Această dispoziţie, privitoare la prezenţa condamnatului arestat,
a fost declarată neconstituţională şi, ca urmare a adoptării Legiinr. 281/2003, a fost
eliminată din cuprinsul art. 460.
Instanţa de executare se pronunţă prin sentinţă asupra cererii şi are obligaţia
să ţină evidenţa amânărilor acordate şi, la expirarea termenului, să ia măsuri pentru
emiterea mandatului de executare, iar dacă mandatul a fost emis, să ia măsuri
pentru aducerea lui la îndeplinire.

1.4. Întreruperea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe


viaţă
1.4.1 Noţiune şi caracterizare

Dacă amânarea executării pedepsei are loc înainte de a fi început executarea


pedepsei presupune o executare în curs.
Având o natură şi funcţionalitate proprie, măsura jurisdicţională a
întreruperii executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă nu se confundă
cu libertatea condiţionată, cu suspendarea executării pedepsei ce poate fi dispusă în
cadrul căilor extraorinare de atac şi nici învoiala din penitenciar, care poate fi
acordată în condiţiile legii.31

1.4.2. Cazurile în care poate fi dispusă întreruperea pedepsei închisorii


sau a detenţiunii pe viaţă

Întreruperea executării pedepsei poate fi dispusă în aceleaşi cazuri în care


poate fi dispusă şi amânarea executării pedepsei.
Astfel, potrivit art. 454 raportat la art. 453 alin (1) aceste cazuri sunt:

30
C.A. Galaţi, dec. pen nr. 237/A/1996, în Sinteza practicii judiciare a Curţii de Apel Galaţi, 1996, p.29
31
În acest sens, a se vedea I. Neagu, Tratat, op. cit., p. 797
191

- când se constată pe baza unei expertize medico-legale că cel condamnat


suferă de o boală care îl pune în imposibilitatea de a executa pedeapsa32;
- când o condamnată este gravidă sau are un copil mai mic de un an;
- când din cauza unor împrejurări speciale, executarea imediată a pedepsei ar
avea consecinţe grave pentru condamnat, familie sau unitatea la care lucrează.
În acest ultim caz, nu poate fi dispusă întreruperea executării pedepsei
pentru acelaşi motiv pentru care condamnatul a obţinut amânarea executării
pedepsei pe timp de 3 luni.

1.4.3. Procedura întreruperii executării pedepsei închisorii sau a


detenţiunii pe viaţă

a) Titularii cererii. Ca şi în cazul cererii de amânare a executării pedepsei


închisorii sau a detenţiunii pe viaţă, cererea de întrerupere a executării pedepsei
poată fi făcută de procuror, condamnat, reprezentantul legal al
condamnatului, apărător, sau soţul condamnatului; pentru cazul prevăzut de
art. 453 alin. (1) lit. c), cererea mai poate fi făcută şi de conducerea unităţii în
care lucrează condamnatul.
b) Instanţa competentă. Potrivit art. 456, competenţa de a rezolva cererea de
întrerupere a executării pedepsei aparţine mai multor instanţe:
- instanţa de executare, în cazul în care locul de deţinere se fală în raza sa
teritorială ;
- instanţa în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere;
- instanţa în a cărei rază teritorială se află unitatea unde se execută pedeapsa
închisorii la locul de muncă.
Aceste ultime două instanţe, conform dispoziţiilor legale, trebuie să fie
corespunzătoare în grad instanţei de executare1. Această competenţă nu are
caracter alternativ, condamnatul neputând alege una dintre cele trei instanţe. Locul
unde se execută pedeapsa, precum şi natura pedepsei determină competenţa
exclusivă a uneia dintre instanţele prevăzute de lege, un eventual conflict de
competenţă rezolvăndu-se conform regulilor generale din art. 432.
Preşedintele instanţei dispune citarea persoanelor interesate şi ia măsuri pentru
desemnarea unui apărător în cazurile prevăzute de art. 171.
Condamnatul arestat este adus la judecată când insatnţa consideră necesară
prezenţa acestuia sau când i s-ar putea agrava situaţia, iar participarea
procurorului este obligatorie. Această dispoziţie, privitoare la prezenţa
condamnatului arestat, a fost declarată neconstituţională şi, ca urmare a adoptării
Legii nr. 281/2003, a fost eliminată din cuprinsul art. 460.
Instanţa dispune prin sentinţă admiterea sau respingerea cererii de întrerupere
a executării pedepsei.

32
A se vedea: Dreptul nr. 7/1993, p. 100; R..P. nr. 4/1999, p. 29.
192 Cap.I. Competenţa în materie penală

Potrivit dispoziţiilor art. 457, instanţa care a acordat întreruperea comunică de


îndată această măsură locului de deţinere sau unităţii unde con-
33

233233
§2. Punerea în executare a pedepselor principale

damnatul execută pedeapsa şi organului de poliţie, iar dacă întreruperea a fost


acordată de instanţa în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere sau unitatea,
aceasta comunică măsura luată şi instanţei de executare. Instanţa de executare,
administraţia locului de deţinere şi unitatea unde condamnatul execută pedeapsa ţin
evidenţa întreruperilor acordate. Dacă la expirarea termenului de întrerupere cel
condamanat la pedeapsa închisorii nu se prezintă la locul de deţinere, administraţia
trimite de îndată o copie de pe mandatul de executare organului de poliţie, în
vederea executării. dacă organul de poliţie nu-l găseşte pe condamnat, acesta va fi
dat în urmărire. Administraţia locului de deţinere sau unitatea comunică instanţei
de executare data la care a reînceput executarea pedepsei. Timpul cât executarea a
fost întreruptă nu se socoteşte la executarea pedepsei [art. 457 alin. (4)].

2. Punerea în executare a pedepsei amenzii

2.1. Modalităţile de executare a amenzii

Potrivit art. 425, persoana condamnată la pedeapsa amenzii este obligată să


depună recipisa de plată integrală a amenzii la instanţa de executare, în termen de 3
luni, de la rămânerea definitivă a hotărârii; plata efectivă a amenzii se face de
condamnat la administraţia financiară. În aczul în care cel condamnat se găseşte
în imposibilitatea de a achita integral amenda în termen de 3 luni, instanţa de
executare poate dispune , la cererea condamnatului, eşalonarea plăţii amenzii pe
cel mult 2 ani în rate lunare.
În caz de neîndeplinire a obligaţiei de plată a amenzii în termen de 3 luni de la
rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau în caz de neplată a ratei
lunare, legea art. 425 alin. (3) prevede că instanţa de executare procedează la
punerea în executarea a amenzii, după cum urmează :
a) în cazul în care cel condamnat este salariat, membru cooperator sau
realizează alte venituri din muncă, ori este pensionar, comunică unităţii care face
plata salariului sau a oricărui venit din muncă or organului care dispune
efectuarea plăţii pensiei, cuantumul amenzii de executat, precum şi dispoziţia de a
efectua reţinerile în contul amenzii şi a le vărsa la bugetul statului;
b) în cazul în care condamnatul nu se găseşte în vreuna din situaţiile
prevăzute la lit. a), comunică organului financiar al primăriei localităţii în care

33
A se vedea în acest sens şi R.D.P. nr. 1/1998, p. 76.
2
Cu privire la instanţa competentă în caz de conflict negativ de competenţă în această materie, a se vedea R.D.P. nr.
3/1999, p. 135.
193

domiciliază condamnatul un extras de pe acea parte din dispozitiv care priveşte


aplicarea amenzii.
Dacă în raport de cuantumul amenzii şi de veniturile celui condamnat, în
aczurile prevăzute la lit. a), rezultă că amenda nu poate fi achitată în întregime în
termen de 2 ani, executarea acesteia se face şi asupra altor bunuri ale
condamnatului.

2.2. Înlucuirea pedepsei amenzii

Potrivit art. 631 C. pen., în cazul în care condamnatul se sustrage cu rea-


credinţă de la executarea amenzii, instanţa poate înlocui această pedeapsă cu
pedeapsa închisorii, în limitele prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită,
ţinând seama de de partea din amendă care a fost achiatată.
Competenţa de a dispune înlocuirea pedepsei amenzii aparţine instanţei de
executare, care se poate sesiza din oficiu sau poate fi sesizată de către organul
care, potrivit legii, execută amenda; participarea procurorului este obligatoriue
chiar şi în cazul în care instanţa de executare este o judecătorie (art. 315).
În situaţia în care condamnatul este în stare de arest, el trebuie adus la
judecată întrucât situaţia i se agravează.
În cazul înlocuirii pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, instanţa nu poate
înlătura efectul circumstanţelor atenuante constatate în favoarea condamnatului
prin hotărârea definitivă pusă în executare1.

§3. Punerea în executare a pedepselor complimentare

1. Punerea în executare a pedepsei interzicerii exerciţiului unor drepturi

Pedeapsa complimentară a exerciţiului unor drepturi (art. 64 C. pen.) se pune


în executare prin trimiterea de către instanţa de executare a unei copii de pe
dispozitivul hotărârii consiliului local în a cărui rază teritorială îşi are
domiciliul condamnatul şi organului care supraveghează exercitarea acestor
drepturi (art. 426).
Consiliul local din unitatea administrativ- teritorială în cuprinsul căreia îşi are
domiciliul condamnatul, primind copia de pe dispozitivul prin care s-a aplicat
pedeapsa complimentară a interzicerii unuia din drepturile prevăzute în art. 64 lit.
a). d) şi e) C. pen. , va aduce aceasta la cunoştinţă serviciilor competente, pentru
luarea în evidenţă1.
Potrivit art. 64 C. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 93/2000,
pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi constă în interzicerea unuia
sau unora din următoarele drepturi:
a) dreptul de a alege şi de a fi ales în cadrul autorităţilor publice sau în funcţii
elective publice;
b) dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat;
194 Cap.I. Competenţa în materie penală

c) dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori de a desfăşura o


activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea
infracţiunii ;
d) drepturile părinteşti ;
e) dreptul de a fi tutore sau curator.

2. Punerea în executare a pedepsei degradării militare

Pedeapsa complimentară a degradării militare constă în pierderea gradului şi


a dreptului de a purta uniformă (art. 67 C. pen.).
Potrivit art. 426, pedeapsa degradării militare se pune în executare prin
trimiterea, de către instanţa de executare, a unei copii de pe hotărâre, după caz,
comandantului unităţii militare din care a făcut parte cel condamnat sau
comandantului centrului militar în raza căruia domiciliază condamnatul.

§ 4. Punerea în executare a măsurilor de siguranţă

1. Punerea în executare a obligării la tratament medical

Măsura de siguranţă a obligării la tratament medical, luată printr-o hotărâre


definitivă, se poate pune în executare prin comunicarea copiei de pe dispozitiv şi
a copiei de pe raportul medico-legal, direcţiei sanitare din judeţul pe teritoriul
căruia locuieşte persoana faţă de care s-a luat această măsură. Potrivit art. 113
C. pen., această măsură se dispune în cazul în care făptuitorul, din cauza unei boli
ori a intoxicării cornice print alcool, stupefiante sau alte asemenea substanţe,
prezintă pericol pentru societate.
Direcţia sanitară va comunica de îndată persoanei faţă de care s-a luat
măsura obligării la tratament medical, unitatea sanitară la care urmează să I se facă
tratament [art. 429 alin. (1)].
Legea prevede obligaţia pentru instanţa de executare de a comunica
persoanei faţă de care s-a luat această măsură că trebuie să se prezinte de îndată la
unitatea sanitară la care urmează să i se facă tratamentul, atrăgându –i-se atenţia
că, în caz de nerespectare a măsurii luate, se va dispune internarea medicală.
În cazul în care această măsură priveşte o persoană aflată în stare de
deţinere, comunicarea copiei de pe dispozitivul hotărârii şi de pe raportul medico-
legal, se face administraţiei locului de deţinere.
Potrivit art. 430, unitatea sanitară la care făptuitorul a fost repartizat pentru
efectuarea tratamentului medical este obligată să comunice instanţei de executare:

a) dacă persoana obligată la tratament s-a prezentat pentru a urma


trataemntul;
b) sustragerea de la efectuarea tratamentului după prezentare;
195

c) când măsura dispusă de instanţă nu este sau nu mai este necesară, însă
pentru înlăturarea stării de pericol pe care o prezintă persoana este indicat un alt
tratament;
d) dacă pentru efectuarea tratamentului medical este necesară internarea
medicală.
Instanţa de executare sau judecătoria în a cărei rază teritorială se află
unitatea sanitară la care făptuitorul a fost repartizat pentru efectuarea tratamentului
necesar, după ascultarea concluziilor procurorului şi ale celui interesat (când se
consideră necesar), dispune fie înlocuirea tratamentului medical, fie internarea
medicală.1
O copie de pe hotărârea definitivă a judecătoriei în a cărei rază teritorială se
află unitatea sanitară la care făptuitorul a fost repartizat pentru efectuarea
tratamentului necesar se comunică instanţei de executare.
34

2. Punerea în executare a internării medicale

Măsura de siguranţă a internării medicale luată printr-o hotărâre definitivă se


pune în executare prin comunicarea, de către inatanţa de executare, a unei copii
de pe dispozitiv şi a unei copii de pe raportul medico-legal, direcţiei sanitare
din judeţul pe teritoriul căruia locuieşte persoana faţă de care s-a luat acaestă
măsură.
Potrivit art. 114 C. pen. , în cazul în care făptuitorul este bolnav mintal sau
toxicoman şi se află într-o stare care prezintă pericol pentru societate, se poate lua
măsura internării într-un institut medical de specialitate, până la însănătoşire.
Efectuarea propriu-zisă a internării reprezintă obligaţia direcţie sanitare
judeţene, care trebuie să încunoştinţeze în acest sens instanţa de executare.
Potrivit art.434, judecătoria în a cărei rază teritorială se găseşte unitatea
sanitară unde a fost internat făptuitorul, ascultând concluziile procurorului, ale
apărătorului şi ale persoanei internate (când le găseşte necesare), la solicitarea
unităţii sanitare, dispune fie încetarea internării, fie înlocuirea acesteia cu măsura
obligării la tratament medical.
În materia înlocuirii internării medicale legea a stabilit o competenţă
autonomă, în sensul că judecătoria este competentă chiar în situaţia în care măsura
de siguranţă a fost dispusă prin hotărârea tribunalului sau a tribunalului militar
care a judecat fondul cauzei1.
Sesizarea acestei instanţe mai poate fi făcută şi de persoana internată sau de
procuror, însă în aceste cazuri se cere avizul unităţiii sanitare unde se află cel
internat. Dacă cel internat nu are apărător, i se asigură un avocat din oficiu. O
copie de pe hotărârea definitivă prin acre s-a dispus înlocuirea sau încetarea
internării medicale se comunică instanţei de executare.
34
Pentru motivele care determină această măsură, a se vedea I. Neagu, Tratat, op. cit., p. 806.
196 Cap.I. Competenţa în materie penală

În lumina dispoziţiilor art. 435, atunci când măsura obligării la tratament


medical sau a internării medicale a fost luată în mod provizoriu în cursul urmării
penale sau judecăţii, punerea în executare se face de către instanţa de judectaă care
a luat această măsură.
3. Punerea în executare a măsurii de siguranţă a interzicerii unei funcţii sau
profesii şi a măsurii de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite
localităţii.
În vederea punerii în executare a măsurii de siguranţă a interzicerii unei
funcţii sau profesii şi a măsurii de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite
localităţi, instanţa de executare comuniccă copii de pe dispozitivul hotărârii penale
definitive organului în drept să aducă la îndeplinire această măsură şi să
supravegheze respectarea ei.
Acest organ are îndatorirea să asigure executarea măsurii luate şi să sesizeze
organul de urmărire penală. În caz de sustragere de la executarea măsurii de
siguranţă, sesizarea organului de urmărire penală se impune întrucât sustragerea de
la executarea acestor măsuri de siguranţă reprezintă elemental material al
infracţiunii de nerespecatrea hotărârilor judecătoreşti, prevăzute în art. 271alin. (4)
C. pen.
Potrivit art. 436 alin. (3), măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în
anumite localităţi poate fi amânată sau întreruptă de organul care are îndatorirea să
asigure executarea acestei măsuri (şi anume organul de poliţie din localitatea în
care este interzisă prezenţa făptuitorului), în caz de boală sau pentru orice alt
motiv care justifică amânarea sau întreruperea.

4. Punerea în executare a expulzării.


Punerea în executare a măsurii de siguranţă a expulzării determină anumite
obligaţii în sarcina instanţei de executare, obligaţii care diferă după cum această
măsură însoţeşte sau nu pedeapsa închisorii.â
Astfel, potrivit art. 438 alin. (1), atunci când prin hotărârea de condamnare la
pedeapsa închisorii s-a luat măsura de siguranţă a expulzării, se face menţiune în
mandatul de executare a pedepsei închisorii că, la data eliberării, condamnatul va fi
predate organelor de poliţie, care vor proceda la efectuarea expulzării; rezultă că
aducerea la îndeplinire a expulzării are loc după executarea pedepsei în vreuna din
modalităţile prevăzute de lege.
Dacă măsura expulzării nu însoţeşte pedeapsa închisorii, comunicarea în
vederea expulzării se face organului de poliţie, imediat ce hotărârea a rămas
definitivă [art. 438 alin. (2)]. Cetăţeanul străin care a comis o infracţiune pe
teritoriul României nu va fi totuşi expulzat dacă se consideră ceă există riscul
expunerii la tortură în statul în care urmează să fie expulzat1.

5. Punerea în executare a confiscării speciale.


197

Măsura de siguranţă a confiscări speciale poate fi luată prin ordonanţa


procurorului sau prin hotărârea instanţei de judecată.
Potrivit art. 439, punerea în executare a măsuri de siguranţă a confiscării
speciale se face:
a) fie prin predarea lucrurilor confiscate organelor în drept a le prelua sau a le
valorifica, potrivit dispoziţiilor legii;
b) fie prin distrugerea (atunci când s-a dispus acest lucu ) lucrurilor confiscate
în prezenţa procurorului sau judecătorului, după caz, întocmindu-se proces – verbal
care se depune la dosarul cauzei.
Dacă lucrurile confiscate nu se găsesc, se va dispune înlocuirea lor cu
contravaloarea obiectelor1.
Potrivit art. 118 C. pen., sunt supuse confiscării speciale:
a) lucrurile produse prin fapta prevăzută de legea penală;
b) lucrurile care au servit sau care au fost destinate să servească la săvârşirea
unei infracţiuni dacă sunt ale infractorului;
c) lucrurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei infracţiuni sau
pentru a răsplăti pe făptuitor;
d) lucrurile dobândite în mod vădit prin săvârşirea infracţiunii, dacă nu sunt
restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea
acesteia;
e) lucrurile deţinute în contra dispoziţiilor legale.

6. Executarea dispoziţiilor de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă


determinată.
Ca urmare a modificărilor aduse prin Legea nr. 281/2003, executarea acestei
măsuri de siguranţă se face potrivit dispoziţiilor art. 4391, care prevăd că, atunci
când prin hotărârea de condamnare la pedeapsa închisorii s-a luat măsura de
siguranţă reglementată de art. 1181 C. pen., o copie de pe dispozitivul hotărârii se
comunică organului de poliţie în a cărui rază teritorială se află locuinţa familiei.
Organul de poliţie are îndatorirea să asigure executarea măsurii luate prin
supravegherea respectării interdicţiei de a nu reveni în locuinţa familiei şi să
sesizeze organul de urmărire penală în caz de sustragere de la executarea măsurii.

7. Revocarea măsurilor de siguranţă

În lumina dispoziţiilor art. 437, pot fi revocate următoarele măsuri de


siguranţă, când temeiurile pentru care s-a dispus luarea acestora au încetat:
a) obligarea la tratament medical;
b) internarea medicală;
c) interzicerea unei funcţii sau profesii;
d) interzicearea de a se afla în anumite localităţi.
198 Cap.I. Competenţa în materie penală

Titularii cereri de revocare a acestor măsuri de siguranţă sunt persoanele cu


privire la care s-a luat măsura sau procurorul; instanţa competentă să rezolve
cererea este aceea în a cărei rază teritorială locuieşte persoana respectivă.
Soluţionarea cererii se face cu citarea persoanei cu privire la care s-a luat
măsura, ascultându-se concluziile apărătorului şi ale procurorului. Dacă cel
internat nu are apărător I se asigură un avocat din oficiu.

§ 5. Punerea în executare a dispoziţiilor privind înlocuirea răspunderii penale


şi a dispziţiilor prin acre s-au aplicat sancţiunile prevăzute în art. 181 C. pen.

1. Punerea în executare a dispoziţiilor privind înlocuirea răspunderii penale

Înlocuirea răspunderii penale se face de către instanţă, potrivit art. 440,


exercitarea mustrării sau a mustrării cu avertisment efectuându-se fie de îndată , în
şedinţa în care s-a pronunţat hotărârea , fie la un termen ulterior la care se
dispune aducerea celui faţă de care urmează să se execute mustrarea.
Executarea amenzii se efectuează potrivit dispoziţiilor art. 442 şi 443.

2. Punerea în executare a dispoziţiilor prin care s-au aplicat sancţiunile


prevăzute în art. 181 C. pen.

Sancţiunile prevăzute în art 181 C. pen. Raportat la art. 91 c. pen. Sunt :


mustrarea, mustrarea cu avertisment sau amenda de la 100.000 la 10.000.000 lei.
Potrivit art. 4411 raportat la art. 487, executarea mustrării sau a mustrării cu
avertisment se îndeplineşte fie de îndată, în şedinţa în care sa-a pronunţat
hotărârea, fie la un termen ulterior la care se dispune aducerea celui faţă de care
urmează să se execute mustrarea.
În cazul în care, prin aplicarea art. 181 alin. (3) combinat cu art. 91 C. pen., s-a
dispus sancţiunea amenzii de la 100.000 de lei la 10.000.000 de lei, executarea se
efectuează potrivit dispoziţiilor art. 442 şi 443.

§ 6. Punerea în executare a amenzii judiciare şi a cheltuielilor


judiciare avansate de stat

Punerea în executare a amenzii judiciare se efectuează de organul judiciar care


care a aplicat-o, şi anume fie de organul de urmărire penală, fie de instanţa de
judecată.
Conform dispoziţiilor art. 442 alin. (2), punerea în executare se face prin
trimiterea unui extras de pe dispozitivul ordonaţei sau al hotărârii organului care,
potrivit legii, execută amenda penală.1
199

Cheltuielile judiciare avansate de stat în vederea desfăşurării activităţii


procesuale se numesc cheltuieli de procedură 2 iar punerea lor în executare se
face, în lumina art. 443, conform dispoziţiilor aplicabile în materia amenzii
judiciare arătate mai sus.

§ 7. Punerea în executare a dispoziiilor civile din hotărâre

1. Restituirea lucurilor şi valorificarea celor neridicate

Potrivit art. 444, când prin hotărârea penală s-a dispus restituirea unor lucuri
care se află în păstrarea sau la dispoziţia instanţei de excutare, restituirea se face de
către judecătorul delegat cu executarea, prin re-miterea acestor lucurri
persoanelor în drept. În acest scop, sunt încunoştiinţate persoanele care urmează
să li se restituie lucrurile.
Dacă persoanele chemate nu se prezintă pentru a le primi în termen de 65 luni
de la primirea încunoştinţări, lucrurile trec în patrimoniul statului. Instanţa constată
aceasta prin încheiere şi dispune predarea lucurrilor organelor în drept a le prelua
sau valorifica potrivit dispoziţiilor legii. Lucurrile trec în patrimoniul statului şi
atunci când restituirea nu s-a putut efectua, deoarece nu se cunosc persoanele
cărora ar trebui să le fie restituite şi nimeni nu le-a reclamat în termen de 6 luni de
la rămânerea definitivă a hotărârii.
Dispoziţiile arătate mai sus sunt aplicabile şi când restituirea lucrurilor a fost
dispusă de procuror sau de către organul de cercetare penală (art. 444 alin. ultim).

2. Înscrisurile declarate false

Dispoziţia hotărârii penale care declară un înscris ca fiind fals, în tot sau în
parte, se pune în executare de către judecătorul delegat cu executarea. Potrivit art.
445, când înscrisul declarat fals a fost anulat în totalitate se face menţiune despre
aceasta pe fiecare pagină, iar în caz de anulare parţială, numai pe paginile care
conţin falsul.
Înscrisul declarat fals rămâne la dosarul cauzei iar atunci când este necesar ca
despre aceasta să se facă menţiune în scriptele unităţii dintre cele la care se referă
art. 145 C. pen., i se trimite acesteia o copie de pe hotărâre.
Atunci când constată existenţa unui interes legitim, instanţa poate dispune
eliberarea unei copii de pe înscrisul sub semnătură privată falsificat sau restituirea
înscrisului oficial parţial falsificat.
Conform dispoziţiilor art. 446, dispoziţiile din hotărârea enală privitoare la
despăgubirile civile şi la cheltuielile judiciare cuvenite părţilor se execută conform
legii civile.1
200 Cap.I. Competenţa în materie penală

35

§ 8. Schimbări în executarea unor hotărâri

1. Revocarea sau anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei şi a


suspendării executării pedepsei sub supraveghere, precum şi a executării
pedepsei la locul de muncă.

Competenţa de a dispune revocarea sau anularea suspendării condiţionate


a executării pedepsei şi a suspendării executării pedepsei sub supraveghere
aparţine instanţei care judecă sau a judecat în primă instanţă infracţiunea ce ar
putea atrage revocarea1 sau anularea. În acest sens, sesizarea instanţei competente
se poate face din oficiu sau de către procuror [art. 447 alin. (1)],.
În cazul în care cel condamnat cu suspendarea executării pedepsei, până la
expirarea termenului de încercare, nu îndeplineşte obligaţiile civile stabilite prin
hotărârea de condamnare, sesizarea instanţei care a pronunţat în primă instanţă
suspendarea, în vederea revocării suspendării condiţionate a executării pedepsei,
poate fi făcută de către procuror sau de către partea interesată.
Insatnţa competentă să dispună revocarea sau anularea executării
pedepsei la locul de muncă este fie instanţa de executare, fie instanţa
corespunzătoare în a cărei rază teritorială se află unitatea unde se execută
pedeapsa, fie instanţa care judecă sau a judecat în primă instanţă infracţiunea ce ar
putea atrage revocarea sau anularea. În acest sens, sesizarea instanţei competente
se poate face din oficiu, de către unitate, organul de poliţie sau, în cazul prevăzut
de art. 86 alin. (4) C. pen., de către cel conmdamnat (art. 447).

2. Alte modificări de pedepse

Potrivit art. 449, pedeapsa pronunţată poate fi modificată, dacă la punerea în


executare a hotărârii sau în cursul executării pedepsei se constată, pe baza unei
hotărâri definitive, existenţa vreuneia din următoarele situaţii:
a) concursul de infracţiuni;
b) recidiva;
36
c) acte care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni.
Competenţa de a dispune asupra modificării pedepsei nu este alternativă ci
exclusivă, aparţinând, după caz, instanţei de executare sau instanţei
corespunzătoare în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere ori unitatea
unde se excută pedeapsa.
Sesizarea instanţei se face din oficiu, la cererea procurorului ori a celui
condamnat [art. 449 alin. (3)].

35
S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, Tratat de executare silită, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001.
36
C.A. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 74/1995, în Culegere pe anul 1995, op. cit., p. 9-10.
201

Potrivit art. 448, înlocuirea pedepsei detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa


închisorii se dispune din oficiu sau la cererea procurorului ori a celui condamnat de
către instanţa de executare, iar dacă cel condamnat se află în stare de deţinere, de
către instanţa corespunzătoare în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere.
hotărârea de înlocuire, rămasă definitivă, se pune în executare potrivit dispoziţiilor
art. 420-423.

3. Liberarea condiţionată

Calificată drept o instituţie complimentară regimului de executare a pedepsei


închisorii1, liberarea condiţionată vizează direct, conduita condamnatului în
timpul executării pedepsei2, dacă, în prealabil, se constată că sunt îndeplinite
condiţiile privind executarea unei anumite părţi din pedeapsă.3
Modul de reglementare a instituţiei liberării condiţionate conduce la concluzia
că aceasta nu se aplică în mod automat după executarea fracţiunii de pedeapsă
prevăzută de lege, ci numai dacă instanţa care judecă dosarul îşi crează
convingerea, ţinând seama de conduita condamnatului în timpul executării
pedepsei şi de antecedentele sale penale, că reeducarea şi îndreptarea acestuia sunt
posibile şi fără executarea în penitenciar a restului de pedeapsă.4
Potrivit art. 450 alin. (1), liberarea condiţionată se dispune la cererea sau
propunerea făcută în temeiul dispoziţiilor legii privind executarea pedepselor de
către judecătoria a cărei rază teritorială se află locul de deţinere, iar în cazul
prevăzut în art. 62 alin. (3) C. pen., de către tribunalul militar în a cărui rază
teritorială se află închisoarea militară1.
În lumina dispoziţiilor art. 28 alin. final din Legea nr. 23/1969, când
condamnatul se adresează direct instanţei, solicitând liberarea condiţionată, o dată
cu cererea se trimite şi procesul –verbal având valoarea unui aviz.2
Atunci când constată, după judecarea cererii, că nu sunt îndeplinite condiţiile
pentru acordarea liberării condiţionate, instanţa pronunţă o hotărâre de respingere a
cererii şi 37fixează termenul după expirarea căruia propunerea sau cererea va putea
fi reînoită; acest termen nu poate fi mai mare de un an [art. 450 alin. (2)].
În cazul în care propunerea de liberare condiţionată a fost respinsă de prima
instanţă, soluţia fiind menţinută şi în apel, condamnatul nu poate susţine, prin
motivele de recurs, că termenul fixat de instanţă pentru rediscutarea situaţiei sale
de către comisia de propuneri este prea lung, deoarece această situaţie nu se
încadrează în nici unul din cazurile de casare prevăzute limitativ în art. 3859.
Această obligaţie fixată de lege în sarcina instanţei nu presupune automat şi
atmiterea cererii ulterioare la expirarea termenului stabilit.
37
V. Nicolcesu, Liberarea condiţionată. Aspecte procesuale, în R.D.P. nr. 1/2001, p. 123.
2
M. Pavel –Cocoş, Liberarea condiţionată. Teză de doctorat, 1980, p. 134, citat de I. Neagu, Trtatt, op. cit., p. 820.
3
Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr. 6/1970, pct. 5 în R.R.D. nr. 3/1972, p. 156.
4
N. Volonciu, Tratat, vol. II, op. cit., p. 418.
5
R. Lupaşcu, Competenţa de soluţionare a cererilor de liberare condiţionată a condamnaţilor minori, în Dreptul nr.
11/1997, p. 93.
202 Cap.I. Competenţa în materie penală

Practica judiciară3 a arătat că aplicarea corectă a dispoziţiilor privind liberarea


condiţionată presupune, în cazul oricărei modificări aduse pedepsei avute în vedere
la acordarea liberării condiţionate, reexaminarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute
de art. 59, 491 şi 60 C. pen., în raport noua pedeapsă rezultată în urma modificării
intervenite.
Termenul de reînoire nu trebuie să fie foarte aproape de momentul epuizării
integrale a pedepsei pentru că practic condamnatul nu mai beneficiază de liberarea
condiţionată4.
Judecătoria în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere este competentă
să judece cererea de liberare condiţionată şi în cazul în care condamnatul este
minor5.
În cazul în care, în intervalul de timp de la liberare şi până la împlinirea
duratei pedepsei (deci în perioada în care pedeapsa este considerată în curs de
executare), cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune, liberarea condiţionată
poate fi revocată. Potrivit art. 450 alin. 3 (3), instanţa competentă să se pronunţe
asupra revocării liberării condiţionate este aceea care l-a judecat pe condamnat
pentur infracţiunea comisă după liberarea condiţionată. În cazul în care această
instanţă nu s-a pronunţat asupra revocării, competenţa aparţine judecătoriei în a
cărei rază teritorială se află locul de deţinere.
Săvârşirea din nou a infracţiunii nu atrage de plano revocarea liberării
condiţionate, instanţa putând aplica pedeapsa închisorii cu suspendarea
condiţionată a executării pedepsei pentru noua infracţiune şi să menţină, în acelaşi
timp, liberarea condiţionată.
Dacă s-a dispus revocarea liberării condiţionate , cu ocazia contopirii
pedepsei cu privire la care s-a luat măsura revocării şi a celei stabilite pentru
infracţiunea săârşită ulterior, nu se poate ajunge la o pedeapsă rezultantă care să
depăşească totalul pedepselor contopite (art. 34 alin. final C. pen.).1
Împotriva hotărârii prin care s-a dispus asupra cererii sau propunerii de
liberare condiţionată (care nu poate fi decât de admitere sau de respingere) sau prin
care s-a dispus asupra revocării liberării condiţionate poate fi declarat doar recurs
în termen de 3 zile. Recursul declarat de procuror este suspensiv de executare.
Atunci când respingerea propunerii de liberare condiţionată nu se datorează
unei erori grave de fapt, ci aprecierii instanţelor că timpul executat din pedeapsă
este insuficient pentru reeducarea condamnatului, această apreciere nu este
cenzurabilă în cadrul vreunuia din motivele de casare prevăzute de art. 3859 şi, prin
urmare, recursul trebuie respins2.
Conform dispoziţiilor art. 450 alin. final, instanţa în faţa căreia hotărârea a
rămas definitivă este obligată să comunice locului de deţinere o copie de pe
dispozitivul prin care s-a dispus revocarea liberării condiţionate.
203

4. Înlocuirea executării pedepsei şi reducerea pedepsei pentru militari

În cazul în care, dacă sunt întrunite condiţiile legale, cel condamnat devine
militar în termen în cursul judecăţii la o instanţă civilă sau după rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare, executarea pedepsei închisorii urmează a
se înlocui cu executarea acesteia într-o închisoare militară.
Înlocuirea se dispune, la sesizarea comandantului, de către tribunalul militar
în a cărui rază teritorială se găseşte unitatea militară din care face parte cel
condamnat [art. 451 alin. (1)].
Înlocuirea executării pedepsei închisorii într-o închisoare militară cu
executarea într-un loc de deţinere, în cazul condamnaţilor care au fost trecuţi în
rezervă înainte de începerea executării pedepsei, se dispune de către tribunalul
militar în a cărui rază teritorială se găseşte unitatea militară din care a făcut parte
cel condamnat, din oficiu sau la sesizarea comandantului unităţii militare.
Competenţa de a dispune reducerea pedepsei pentru militari, în cazul şi
în condiţiile prevăzute de art. 62 alin. (2) C. pen., aparţine tribunalului militar în a
cărui rază teritorială se află închisoarea militară; sesizarea instanţei competente se
face de către comandantul închisorii (art. 452).

5. Intervenirea unei legi penale noi

Potrivit art. 458, când, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare,


intervine o lege ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a
pronunţat condamnarea, ori o lege ce prevede o pedeapsă mai uşoară decât
cea care se excută ori urmează as e executa, instanţa ia măsuri pentru aducerea la
îndeplinire, după caz, a dispoziţiilor art. 12, 14 şi 15 C. pen.
Aplicarea acestor dispoziţii se face din oficiu, la cererea procurorului sau a
celui condamnat, de către instanţa de executare sau de către insatnţa
corespunzătoare în grad în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere sau
unitatea unde condamnatul execută pedeapsa la locul de muncă.

6. Încetarea executării pedepsei la locul de muncă


Potrivit art. 8611 alin. (1) C. pen., dacă condamnatul a executat cel puţin
două treimi din durata pedepsei, a dat dovezi temeinice de în-dreptare, a avut
o bună conduită, a fost disciplinat şi stăruitor, instanţa poate dispune încetarea
executării pedepsel la locul de muncă, la cererea conducerii unităţii unde
condamnatul îşi desfăşoară activitatea sau a condamnatului.
Încetarea executării pedepsei la locul de muncă se dispune de judecătoria în
a cărei rază teritorială se află unitatea unde condamnatul execută pedeapsa .
204 Cap.I. Competenţa în materie penală

Instanţa în faţa căreia hotărârea a rămas definitivă este obligată să comunice


unităţi unde se execută pedeapsa, precum şi organului de poliţie din localitatea
unde îşi are sediul unitatea, copie de pe dispozitivul hotărârii prin care s-a dispus
încetarea executării pedepsei (art. 4501).

7. Amnistia şi graţierea

Aplicarea amnistiei, când intervine după rămânerea definitivă a hotărârii,


precum şi aplicraea graţierii se fac de către judecătorul delegat de la instanţa de
executare sau, dacă cel condamant se află în executarea pedepsei, de către
judecătorul delegat de la instanţa în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere
sau unitatea unde se execută pedeapsa (art. 459).

§ 9. Dispoziţii comune privind procedura la instanţa de executare

Rezolvarea incidentelor ce apar cu ocazia pnerii în executare a hotărârilor


penale sau pe parcursul executării se face de către instanţa de judecată, pe cale
contencioasă, cu respectarea dispoziţiilor prevăzute de art. 460.
Procedura guvernată de aceste dispoziţii are în vedere nu numai instanţa de
executare în sensul art. 418, ci orice instanţă care are competenţa să rezolve
aspecte legate de punerea în executare a hotărârilor penale.1
Chiar atunci când instanţa de executare acţionează prin judecătorul delegat,
acesta are posibilitatea să sesizeze oricând instanţa de executare pentru a rezolva
eventualele nelămuriri sau împiedicări apărute în cursul executării.2
Potrivit art. 460 alin. (1), în cazul în care rezolvarea situaţiilor privind
executarea hotărârilor este dată în competenţa instanţelor de executare,
preşedintele dispune citarea părţilor interesate şi ia măsuri pentru desemnarea unui
apărător din oficiu, în cazurile prevăzute în art. 171.
Condamnatul arestat este adus în judecată când i s-ar putea agrava situaţia
sau când instanţa consideră necesară prezenţa acestuia. această dispoziţie a fost
delarată neconstituţională şi, ca urmare a adoptării Legii nr. 281/2003, a fost
eliminată din cuprinsul art. 460.
Judecata se desfăşoară după regulile generale prevăzute În Paretea specială,
Titlul II din Codul de procedură penală, în măsura în care nu contravin
dispoziţiilor speciale din acest capitol privind executarea.
Participarea procurorului este obligatorie; instanţa, după ascultarea
concluziilor procurorului şi ale părţilor, se pronunţă prin sentinţă. Soluţiile
pronunţate de alte instanţe sunt comunicate instanţei de executare (art. 460 alin.
final).
205

§ 10. Contestaţia la executare

1. Noţiune şi caracterizare1

Contestaţia la executare reprezintă un procedeu jurisdicţional de rezolvare a


cererilor sau plângerilor ocazionate de punerea în executare a hotărârilor penale. 2
Deşi îndreptată contra executării şi nu contra hotărârii, contestaţia nu poate
fi folosită decât în cazul executării unor hotărâri judecătoreşti.3 Având o natură
şi funcţionalitate specifică, contestaţia la executare are un regim diferenţia de
reglementare faţă de contestaţia în anulare. Prin urmare, este inadmisibilă
contestaţia la executare prin care se tinde a se soluţiona o problemă de fond,
rezolvată cu autoritate de lucru judecat.4 De asemenea, tot inadmisibilă, şi, prin
urmare, trebuie respinsă , este şi contestaţia la executare prin care se încearcă
invocarea unei excepţii de neconstituţionalitate a legii iar hotărârea de
1
condamnare a intrat în puterea lucrului judecat .

2. Cazurile în care se poate face contestaţie la executare.


Art. 461 stabileşte patru cazuri în care se pot face contestaţie la executare:
a) S-a pus în executaer o hotărâre care nu era definitivă. Ca regulă,
hotărârile instanţei penale rămân executorii la data rămânerii definitive. În
consecinţă, hotărârile penale nedefinitive (cu excepţia cazurilor prevăzute de
expres de lege2) nu pot fi puse în executare.
Astfel, practica judiciară3 a reţinut că în mod greşit s-a pus în executare o
hotărâre , întrucât nu era definitivă, deoarec e inculpatul a fost condamnat fără să
fie prezent la judecată iar hotărârea nu i s-a comunicat ; după admiterea
contestaţiei instanţa de executare trebuie să dispună comunicarea unei copii de pe
dispozitiv inculpatului, pentru a începe să curgă termenul de apel sau de recurs.
b) Executarea este îndreptată împotriva unei alte persoane decât cea
prevăzută în hotărârea de condamnare. Aşa cum se subliniază în literatura de
specialitate4, acest caz de contestaţie la executare se datorează în mod frecvent
unei similitudini în datele de identificare, iar obiecţiile privind identitatea
formulate de contestator nu au dat rezultate.
c) S-a ivit vreo nelămurire cu privire la hotărârea ce se execută sau vreo
împiedicare la executare. Erorile materiale care nu au fost înlăturate prin
folosirea procedurii reglementate de art. 195 pot genera nelăuriri cu ocazia punerii
în executare a unei hotărâri penale definitive; ele sepot datora, în cele mai multe
situaţii, redactării greşite a dispozitivului hotărârii.
206 Cap.I. Competenţa în materie penală

În literatura de specialitate5 s-a arătat că „împiedicările la executare“ trebuie


să se datoreze unor cauze legale prin care nu se poate pune în executare hotărârea
sau nu poate continua executarea hotărârii. Astfel, persoana interesată poate face,
în temeiul art. 461 alin. (1) lit. c), contestaţie la executare în situaţia în care
procurorul a dispus suspendarea executării hotărârii în cazul revizuirii (art. 400).
d) Se invocă aministia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de
stingere ori de micşorare a pedepsei, precum şi orice alt incident ivit în cursul
executării. Intervenirea unui act de clemenţă (amnistie sau graţiere) după
rămânerea definitivă a hotărârii, deci în cursul executării, atrage aplicarea
dispoziţiilor art. 459. În situaţia în care judecătorul delegat cu executarea nu le
alică, condamnatul poate face contestaţie la executare în baza art. 461 alin. (1) lit.
d).
Dacă amnistia sau graţierea au intervenit anterior rămânerii definitive a
hotărârii, calea procesuală prin care este cenzurată neaplicarea lor este recursul în
anulare, şi nu contestaţia la executare. De asemenea, desfiinţarea unei hotărâri
judecătoreşti rămase definitivă, prin care s-a constatat greşit un rest de pedeapsă
rămas neexecutat, nu se poate face pe calea contestaţiei la executare, ci numai pe
calea recursului în anulare1.
Contestaţia la executare se poate introduce şi în legătură cu orice incident
ivit în cursul executării.

3. Instanţa competentă
Competenţa de a rezolva contestaţia la executare revine unor instanţe
diferite, în funcţie de cazul pe care se întemeiază contestaţia.
Astfel art. 461 alin. (2) arată că, în cazurile prevăzute la lit. a), b) şi d),
contestaţia se face, după caz, la instanţa de executare sau la instanţa
corespunzătoare în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere sau unitatea
unde cel condamnat execută pedeapsa.
În cazul de contestaţia prevăzut de art. 461 alin. (1) lit. c) , competenţa
aparţine instanţei care a pronunţat hotărârea ce se execută2.
În lumina dispoziţiilor art. 463, contestaţia privitoare la executarea
dispoziţiilor civile ale hotărârii ce face, în cazurile prevăzute de art. 461 alin (1)
lit. a) şi b), la instanţa de executare prevăzută în art. 460 iar în cazul prevăzut de
art. 461 alin. (1) lit. c), la instanţa care a pronunţat hotărârea ce se excută.
Contestaţia la executare introdusă cu privire la executarea laturii civile a
hotărârii este de competenţa uneia dintre cele două instanţe arătate mai sus, ca
instanţe civile care judecă potrivit legii civile.

Contestaţia la executare privitoare la amaenzile judiciare se soluţionează


de instanţa care le-a pus în executare.

4. Procedura de soluţionare
207

În vederea soluţionării contesaţiei la executare, preşedintele dispune citarea


părţilor interesate şi ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu în
cazurile prevăzute de art. 171.
Condamnatul arestat este adus la judecată numai în cazul în care i s-ar
agrava situaţia sau când instanţa consideră necesară prezenţa acestuia. Această
dispoziţie a fost declarată neconstituţională şi, şi ca urmare a adoptării Legii nr.
281/2003, a fost eliminată din cuprinsul art. 460.
Participarea procurorului este obligatory iar instanţa, luând concluziile
acestuia şi ale părţilor interesate, admite sau respinge contestaţia printr-o sentinţă.
Orice contestaţie la executare făcută în afara cazurilor prevăzute expres de lege
urmează să fie respinsă ca inadmisibilă1.
Judecata se desfăşoară după regulile generale prevăzute în Partea specială,
Titlul II din Codul de procedură penală, în măsura în care nu contravin
dispoziţiilor speciale din acest capitol privind executarea.
În cazul în care rezolvarea contestaţiei la executare se face de către o altă
instanţă decât cea de executare, soluţia se comunică instanţei de executare.