1.

Stabiliți raportul între competenţa funcţională şi cea materială a instanţelor de

judecată.

Competența funcțională este forma de competență prin raportare la care

sunt stabilite activitatea de urmărire penală efectuată de organele de urmărire
penală, activitatea judecătorului de drepturi și libertăți, activitatea judecătorului
de cameră preliminară, activitatea de judecată desfășurată de instanțele de
judecată.

Competenţa materială se stabileşte între organe judiciare de grade

diferite. Prin competenţa materială se stabileşte sfera atributiilor unui organ, in
raport cu organele superioare sau inferioare in grad. Competenţa materială este
determinată de natura şi gravitatea faptelor comise. Enumerarea tuturor
infracţiunilor care sunt în competenţa materială a fiecărui organ judiciar nu este
o soluție practică, datorită numărului mare de infracţiuni prevăzute de legea
penală. Pentru a simplifica reglementarea competenţel materiale se folosesc
două sisteme de determinare: determinarea abstractă şi determinarea concretă.
Prin determinarea abstractă se stabilesc ce categorii de infracţiuni sunt in
competenţa de soluţionare a unui organ judiciar. Astfel, organele de cercetare
penală ale politici au o competenţă generală, judecătoriile au de asemenea, o
competenţă generală, fiind în măsură să soluţioneze cauzele penale care le revin
potrivit competenţei teritoriale, neintrând în competenţa judecătoriilor cauzele
date in competenţa altor instituţii. Prin determinarea concretă se stabilesc
infractiunile ce fac obiectul cauzelor penale, pentru fiecare organ judiciar in
parte ex. art. 209 (3) CPP enumera infracţiunile pentru care urmărirea penală se
efectuează obligatoriu de procuror). Normele competenţei materiale sunt
imperative şi nu pot fi schimbate prin voinţa sau prin înțelegerea pärţilor, iar in
cazul in care sunt incalcate, actele incheiate sunt nule absolut.

2. Comparaţi realizarea principiului oficialităţii la faza de urmărire penală cu faza

de judecată.
Principiul oficialitatii este consacrat în art. 2 CPP In care se arată că
actele necesare desfăşurării activități procesului penal se indeplinesc din oficiu,
afară de cazul când prin lege se dispune altfel. Principiul oficialităţii a
determinat dispozițiile ce prevad obligarea organelor de cercetare penală de a se
sesiza din oficiu privind săvârşirea unei infracţiuni, obligația organelor
judiciare de a incepe urmărirea penală şi de a efectua cercetările penale,
obligația procurorului de a dispune trimiterea in judecată, dacă se indeplinesc
conditiile legii, obligatia instantel de a solutiona cauza și obligația executării
din oficiu a hotărârii penale definitive. Garantia juridică a respectării acestui
principiu o constituie instituirea unor sancţiuni disciplinare penale faţă de cei
care nu-şi îndeplinesc obligația legală de a desfășura procesul penal. Inscriind
acest principiu, Codul de procedură penală face şi o rezervă, arătând că actele
necesare procesului penal se îndeplinesc din oficiu, dacă prin lege nu se
dispune altfel, adica in anumite cazuri legea impiedică organelor judecătoreşti
să acţioneze din oficiu şi supune activităţii organelor judiciare iniţiativa
peroanelor prevăzute de lege, iar această persoană capătă un drept de a dispune
asupra inceperii şi desfăşurării procesului penal.
Pentru infracţiuni cum ar fi violarea de domiciliu, violul, lovirea,
vătămarea, acţiunea penală nu poate fi pusă în miscare decât la plângerea
prealabilă a persoanel vătămate; fără o asemenea plîgere nu poate începe
urmărirea penală. În aceeaşi situaţie se află organul de urmărire penală, dacă
pentru unele infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe cale ferată şi contra
capacităţii de aparare a ţării nu a fost sesizat de organul competent al căilor
ferate, respectiv, de organul militar. Pe baza aceleiaşi derogări de la oficialitate,
urmărirea sau judecata nu mai pot continua când persoana vătămată işi retrage
plîgerea prealabilă sau se împacă cu inculpatul, dacă legea permite. În unele
situatii, procesul penal se pomeşte din oficiu, dar desfăşurarea sa ultenoară este
lăsată la dispozitia persoanel vătămate, in sensul că aceasta şi făptuitorul se pot
impaca ex. la infracţiuni de lovire, vătămare corporală, seducţie.