Curs Univ Ot Elec-1-75

MINISTERUL EDUCAŢIEI, CULTURII ȘI CERCETĂRII A REPUBLICII MOLDOVA
Academia Ștefan cel Mare a MAI

Catedra Procedură penală, criminalistică ți securitate informațională
DREPT PROCESUAL-PENAL
PARTEA I (Generală)
Curs universitar
Autor OSOIANU TUDOR

profesor universitar interimar
dr. în drept, conf.univ.
Chişinău - 2020
Procedură penală. Partea generală
Cuprins
Abrevieri.........................................................................................................................................................................6
CAPITOLUL I
Consideraţii generale privind procesul penal şi dreptul procesual penal
SECŢIUNEA I
Noţiuni introductive privind procesul penal
1. Noţiunea, esenţa şi scopul procesului penal 7
2. Funcţiile procesului penal 8
3. Fazele procesului penal 9
SECŢIUNEA II
Drept procesual-penal: ramură distinctă de drept
1. Definiţia, sistemul, sarcinile şi importanţa dreptului procesual-penal 11
2. Normele juridice procesual-penale, structura şi clasificarea lor 13
3. Sancţiunile procesual-penale 14
4. Faptele şi raporturile juridice procesual-penale 17
5. Garanţiile procesual-penale 19
6. Aplicarea legii procesual-penale 20
7. Interpretarea normelor juridice procesual-penale 22
8. Izvoarele dreptului procesual-penal 24
9. Legătura dreptului procesual-penal cu alte ramuri de drept 26
SECŢIUNEA III
Ştiinţa dreptului procesual-penal
1. Obiectul, structura, metodele şi sarcinile ştiinţei dreptului procesual-penal 27
2. Forma procesual-penală 28
3. Legăturile ştiinţei dreptului procesual-penal cu alte ştiinţe juridice 29
CAPITOLUL II
Principiile procesului penal
1. Noţiunea, sistemul şi însemnătatea principiilor procesual-penale 30
2. Esența principiilor procesului penal 32
2.1 Legalitatea procesului penal 31
2.2 Prezumţia nevinovăţiei 33
2.3 Egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor 34
2.4 Respectarea drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane 35
2.5 Inviolabilitatea persoanei 36
2.6 Inviolabilitatea domiciliului 38
2.7 Inviolabilitatea proprietăţii 38
2.8 Secretul corespondenţei 39
2.9 Inviolabilitatea vieţii private 39
2.10 Limba în care se desfăşoară procesul penal şi dreptul la interpret 39
2.11 Asigurarea dreptului la apărare 41
2.12 Publicitatea şedinţei de judecată 43
2.13 Accesul liber la justiţie 45
2.14 Desfăşurarea procesului penal în termen rezonabil 47
2.15 Libertatea de mărturisire împotriva sa 50
2.16 Dreptul de a nu fi urmărit, judecat sau pedepsit de mai multe ori 52
2.17 Asigurarea drepturilor victimei în urma infracţiunilor, abuzurilor de serviciu şi
erorilor judiciare 53
2.18 Principiul contradictorialităţii în procesul penal 54
2.19 Înfăptuirea justiţiei - atribuţie exclusivă a instanţelor judecătoreşti 58
2.20 Independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii 58
2.21 Libera apreciere a probelor 60
2.22 Oficialitatea procesului penal 60
2
CAPITOLUL III
Participanţii procesului penal
SECŢIUNEA I
Consideraţii preliminare
1. Noţiunea şi clasificarea participanţilor procesului penal 62
2. Incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea în procesul penal 63
SECŢIUNEA II
Organele judiciare
1. Instanţa de judecată și judecătorul 67
SECŢIUNEA III
Părţile în procesul penal
1. Victima şi partea vătămată 70
2. Bănuitul, învinuitul și inculpatul 74
3. Partea civilă şi partea civilmente responsabilă 83
SECŢIUNEA IV
Persoanele care apără şi reprezintă interesele părţilor
1. Apărătorul 85
2. Reprezentanţii şi succesorii 89
SECŢIUNEA V
Participanţii care contribuie la desfăşurarea procesului
1. Martorul 95
2. Expertul 99
3. Specialistul 100
4. Interpretul și traducătorul 101
5. Asistentul procedural 102
6. Grefierul 103
CAPITOLUL IV
Probatoriul procesual-penal
SECŢIUNEA I
Teoria generală a probelor
1. Probatoriul procesual-penal 105
2. Obiectul şi limitele probatoriului 105
3. Etapele probatoriului 107
4. Noţiunea de probă şi mijloacele de probă în procesul penal 110
5. Cerinţele faţă de probă 111
6. Protecţia probelor în procesul penal 113
7. Clasificarea probelor 114
SECŢIUNEA II
Declarațiile şi procedee probatorii de administrare a acestora
1. Declaraţiile părţilor şi ale martorilor 115
2. Audierea bănuitului, învinuitului şi inculpatului 117
3. Audierea martorului 120
4. Audierea părţii vătămate 123
5. Confruntarea 124
6. Verificarea declaraţiilor la locul infracţiunii 128
7. Prezentarea spre recunoaştere 130
SECŢIUNEA III
Mijloacele materiale de probă și procedee probatorii de administrare a acestora
1. Corpurile delicte și documentele 134
2. Percheziţia 137
3. Ridicarea de obiecte şi înscrisuri 141
4. Cercetarea la faţa locului 144
5. Examinarea corporală 147
6. Exhumarea și examinarea cadavrului 147
7. Dispunerea și efectuarea expertizei 148
8. Constatarea tehnico-științifică și medico-legală 153
9. Rdicarea mostrelor pentru cercetare comparativă 154
3
10. Reconstituirea şi experimentul în procedura de urmărire penală 155
11. Procesele-verbale ale acţiunilor de urmărire penală şi ale cercetării judecătoreşti 158
CAPITOLUL V
Măsurile procesuale de constrângere în procedura penală
SECŢIUNEA I
Noţiuni introductive
1. Noţiune 160
SECŢIUNEA II
Reţinerea
1. Definiţia şi temeiurile reţinerii 160
2. Procedura reţinerii 164
SECŢIUNEA III
Măsurile preventive
1. Generalităţi privind măsurile preventive 166
2. Sistemul măsurilor preventive 168
3. Actul prin care se aplică măsura preventivă 169
4. Procedura aplicării măsurilor preventive 170
4.1 Obligarea de a nu părăsi localitatea şi obligarea de a nu părăsi ţara 170
4.2 Garanţia personala şi garanţia unei organizaţii 171
4.3 Arestarea preventivă și arestarea la domiciliu 171
4.4 Liberarea provizorie a persoanei arestate 173
4.5 Transmiterea sub supraveghere a militarului 174
4.6 Transmiterea sub supraveghere a minorului 175
4.7 Ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport 175
4.8 Înlăturarea de la conducerea mijlocului de transport 176
5. Înlocuirea, revocarea şi încetarea de drept a măsurilor preventive eventive 176
5.1 Înlocuirea 176
5.2 Revocarea 177
5.3 Încetareaea de drept 179
6. Chestiuni complimentare la aplicarea măsurilor preventive 179
SECŢIUNEA IV
Alte măsuri procesuale de constrângere
1. Consideraţii generale 180
2. Procedura aplicării 180
2.1 Obligarea de a se prezenta 180
2.2 Aducerea silită 180
2.3 Suspendarea provizorie din funcţie 181
2.4 Amenda judiciară 182
3 Măsuri asigurătorii 183
CAPITOLUL VI
Chestiuni patrimoniale în procesul penal
1. Acţiunea civilă în procesul penal 187
2. Intentarea, asigurarea şi soluţionarea acţiunii civile în procesul penal 187
3. Cheltuielile judiciare 191
CAPITOLUL VII
Termenele şi actele în procesul penal
1. Termenele în procesul penal, importanţa şi modul de calculare a lor 193
2. Actele în procesul penal şi clasificarea lor 194
3. Modificarea în actele procedurale, corectarea erorilor materiale şi înlăturarea unor
omisiuni vădite 196
4. Cereri şi demersuri în procesul penal 197
5. Citarea participanţilor în proces. 198
BILIOGAFIE RECOMANDATĂ 201
4
Abrevieri
– alin. – aliniat şi derivatele;
– art. – articol şi derivatele;
– CA – Curtea de apel
– C.C. – Codul civil al Republicii Moldova, adoptat prin Legea Republicii Moldova Nr.
1107–XV din 06 iunie 2002;
– CtEDO – Curtea Europeană pentru Drepturile Omului;
– CEDO. – Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor
Fundamentale, adoptată la Roma la 04.11.1950;
– CPC. – Codul de procedură civilă al Republicii Moldova, adoptat prin Legea Republicii
Moldova nr. 225–XV din 30 mai 2003;
– CP – Codul penal al Republicii Moldova, adoptat prin Legea Republicii Moldova nr.
985–XV din 18 aprilie 2002;
– CP CSJ – Colegiul penal al Curții Supreme de Justiție;
– CPP anterior – Codul de procedură penală al Republicii Moldova, aprobat prin Legea
R.S.S. Moldoveneşti din 24 martie 1961 (Veştile Sovietului Suprem al R.S.S.
Moldoveneşti, 1961, nr. 10, art. 42), cu modificările ulterioare;
– CPP – Codul de procedură penală al Republicii Moldova, adoptat prin Legea Republicii
Moldova nr. 122–XV din 14.03.2003;
– DCC – Decizia Curții Constituționale a Republicii Moldova;
– HP CSJ – Hotărîrea Plenului Curții Supreme de justiție;
– HCC – Hotărârea Curții Constituționale a Republicii Moldova;
– DUDO – Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10.12.1948;
– etc. – etcetera;
– nr. – număr şi derivatele;
– ONU – Organizaţia Naţiunilor Unite;
– p. – pagină şi derivatele;
– par. – paragraf și drivatele;
– pct. – punct și derivatele;
– R.M. – Republica Moldova;
– s.a. – subliniat de autor.
5
CAPITOLUL I
Consideraţii generale privind procesul penal şi dreptul procesual penal
SECŢIUNEA I
Noţiuni introductive privind procesul penal
1. Noţiunea, esenţa şi scopul procesului penal

Săvârşirea infracţiunii duce la naşterea raportului juridic de drept penal. Conţinutul acestui
raport cuprinde dreptul statutului de a atrage la răspundere penală infractorul şi obligaţia acestuia
de a suporta consecinţele faptei sale. Pentru a soluţiona un atare conflict, ce s-a iscat între stat şi
infractor, este necesară o activitate succesivă din partea statului. De aceea, în orice stat există
organe competente de a soluţiona cauzele penale, organe ce desfăşoară o activitate denumită
proces penal.
Denumirea de proces penal derivă, pe de o parte de la cuvântul latinesc «processus»,
(înaintare, desfăşurare, progres), care în materie juridică este definită ca o activitate consecutivă,
desfăşurată în vederea rezolvării unui litigiu, iar pe de altă parte de la cuvântul latinesc
«poenaliss» (pedeapsă, penalitate, sancţiune), care semnifică aplicarea pedepselor celor vinovaţi
de săvârşirea infracţiunilor.
Noţiunea de proces penal, aidoma altor noţiuni, posedă unele trăsături specifice care permit
a-i elucida esenţa, a o defini şi a o deosebi de alte noţiuni, categorii sau instituţii juridice.
1. Procesul penal este, în primul rând, o activitate, dinamică, evolutivă, care se manifestă
foarte complex. În cadrul lui au loc un şir de activităţi, acţiuni mai restrânse (de ex. împărţirea
procesului în mai multe faze şi etape). Fiecare dintre ele are menirea să propulseze procesul
penal spre atingerea scopului său.
2. Procesul penal este o activitate strict reglementată de lege. Toată activitatea procesuală
în ansamblul şi instituţiile procesuale sunt reglementate în cele mai stricte limite ale legii. Acest
fapt este justificat de aplicarea unor instituţii procesuale cu caracter de constrângere (măsuri
preventive, măsuri asigurătoare etc.) care, în cazul aplicării ilegale, pot provoca prejudiciu
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanelor.
3. Procesul penal este desfăşurat într-o cauză penală. El nu poate fi realizat pe o altă bază
decât în cazul în care organul public, competent a realiza procesul penal, este sesizat de existenţa
unei pregătiri a infracţiunii, a tentativei la infracţiune sau a infracţiunii consumate.
4. Procesul penal este o activitate desfăşurată numai de organe speciale de stat. Acestea
sunt, potrivit legii, organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti.
5. În desfăşurarea sa, procesul penal include organele publice competente, părţile şi alţi
subiecţi. Părţile în procesul penal sunt persoanele fizice sau juridice care au drepturi şi obligaţii
provenite din conţinutul raporturilor juridice de procedură penală (bănuitul, învinuitul, partea
vătămată, partea civilă etc.). Alţi subiecţi sunt persoanele care favorizează desfăşurarea
procesului penal (martorul, expertul, specialistul, interpretul etc.)
6. Scopul procesului penal este protejarea persoanei, societăţii şi statului de infracţiuni,
precum şi protejarea persoanei şi societăţii de faptele ilegale ale persoanelor cu funcţii de
răspundere în activitatea lor legată de cercetarea infracţiunilor presupuse sau săvârșite, astfel
ca orice persoană care a săvârșit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o
persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală şi condamnată. (art. 1 alin. 2 CPP).
În baza celor expuse putem afirma că procesul penal constituie o activitate complexă,
strict reglementată prin lege, desfăşurată de organe judiciare la care îşi dau activ concursul,
părţile ca titulare de drepturi şi obligaţii, cu antrenarea altor subiecţi, activitate orientată spre
soluţionarea justă a cauzelor penale.
Scopul procesului penal este protejarea persoanei, societăţii şi statului de infracţiuni,
precum şi protejarea persoanei şi societăţii de faptele ilegale ale persoanelor cu funcţii de
răspundere în activitatea lor legată de cercetarea infracţiunilor presupuse sau săvârșite, astfel
ca orice persoană care a săvârșit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o
persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală şi condamnată.1
Deși scopul procesului penal este prevăzut expres în alin. (2) al art. 1 CPP, neadmiterea
violării drepturilor fundamentale ale participanților procesului în calitate de obiectiv al activității
1
art. 1 alin. (2) CPP
6
organului de urmărire penală și a instanțelor de judecată este prevăzut în alin.(3) al aceluiași
articol.
Autorul de specialitate Petruhin I.L., analizând sarcinile procesului penal ce sunt expuse în
lege, consideră că acestea la rândul lor contribuie la realizarea următoarelor obiective: stabilirea
adevărului în cauzele penale şi protejarea intereselor persoanei în procesul de căutare a
adevărului. Dlui pune semnul egalităţii între aceste obiective, afirmând că legea constituie o
balanţă pentru ele. Măsurile de constrângere procesuală contribuie la stabilirea adevărului, dar
concomitent legea stipulează anumite garanţii, care asigură apărarea drepturilor şi libertăţilor. 1
,,În CPP al României din 2010 nu mai regăsim un text asemănător celui din art.1 din CPP
din 1968, legiuitorul considerând că nu legea trebuie să contureze scopul procesului penal, ci
doctrina are această sarcină.”2
,,Totuşi, legiuitorul nu s-a putut despărţi pe deplin de dispoziţiile art.1 din CPP din 1968 şi
a reglementat în art.1 din CPP al României din 2010 obiectul şi scopul normelor de procedură
penală. În alin.2, s-a precizat că normele de procedură penală urmăresc asigurarea exercitării
eficiente a atribuţiilor organelor judiciare cu garantarea drepturilor părţilor şi celorlalţi
participanţi în procesul penal, astfel încât să fie respectate prevederile Constituţiei, ale tratatelor
constitutive ale Uniunii Europene, ale celorlalte reglementări ale Uniunii Europene în materie
procesual penală, precum şi ale pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale
omului la care România este parte (scopul normelor de procedură penală).3
Profesorul Volonciu N. în fruntea unui colectiv de autori susține în acest context că
,,…eficientizarea activității organelor judiciare al normelor de procedură penală ar fi principalul
scop al normelor de procedură penală, precizând că aceasta ar trebui să se facă cu garantarea
drepturilor părților și altor participanți în procesul penal.”4
În art.8 al CPP al Romăniei din 2010, întitulat Caracterul echitabil şi termenul rezonabil al
procesului penal, regăsim prevedrile din art.1 alin.1 CPP al Romăniei din 1968. Astfele scopul
procesului a fost integrat într-o componentă a procesului echitabil:
Analizând scopul procesului penal a unor state în aspect comparat (Anglia și Țara
Galilor, Statele Unite ale Americii, Germania, Franța și Federația Rusă), autorul Stoico N.
conchide că ,,…scopul satisfacerii intereselor private (a drepturilor și a libertăților) care
reprezintă o prioritate comună în procesele penale ale jurisdicțiilor comparate, nu este în
contradicție cu necesitatea protecției intereselor publice, și nu transformă procesul penal într-o
activitate privat-acuzatorială.”5
În mai multe state concurează și coexistă două curente strategice ale politicii procesual
penale, care derivă în primul rând din scopul procesului penal expus în legislațiile procesual-
penale, dar și din tălmăcirea doctrinară a aceastei noțiuni procesuale. Primul vector al politicii
procesual penale este orientat spre protecția drepturilor persoanelor care volens/nolens au fost
atrase în sfera justiției penale. Al doilea ține în vizor obiectivul de combatere și contracarare a
criminalității. 6
Ca și în alte state, Legislativul nostru deasemenea este angajat într-un proces continuu de
căutare a echilibrului dintre interesul de a proteja drepturile persoanei în proces și statornicirea
procedurilor eficiente de investigare a infracțiunilor. Dovada acestui fapt constituie modificările
și completările frecvente ale CPP.
2. Funcţiile procesului penal

În cadrul procesului penal sunt realizate funcţii specifice. Prin funcţii procesual-penale
înţelegem acele căi, direcţii sau orientări de desfăşurare a activităţii procesuale.
1
Петрухин И.Л. Уголовный процесс. Учебник. Мocква: ПРОСПЕКТ, 2001, р. 6.
2
Gh. Ivan. Procesul penal între tradiţie şi inovaţie. În revista Dreptul, nr.7, București, 2011, nr.7, pag.181
3
Ibiden
4
Nicolae Volonciu (coord. șt.), Andreea Simona Uzlău. Codul de procedură penală comentat. Ed. a 3-a. București, 2017, p.4
5
Стойко Н. Г., Уголовный процесс западных государств и России: сравнительное теоретико-правовое исследование
англо-американской и романо-германской правовых систем. Монография. СПб.: 2006. p.132
6
,,Deși aceste priorități ale procesului penal coexistă în stare firească de antagonizm, totuși ele interacționează, forțând un model
concret al procesului să caute în permanență balanța necesară între acestea (protecția drepturilor și contracararea criminalității) în
beneficiul societății.” A se vedea: Packer H.I. Two Models of the Criminal Process // Iniversity of Pensylvania Law Review.
Vol.113. November. 1964, n.1. p.1, citat în: Головко Л. и другие. Курс Уголовного процесса. Изд. Статут. Москва 2017. p.
57. Procesualiștii italieni au constat că în regimurile totalitare potejarea societății prevalează asupra apărării acuzatului, iar în cele
democratice prioritate are ocrotirea intereselor persoanei trase la răspundere penală în raport cu interesul de apărare a societății. A
se vedea: Барабанов П.К. Уголовный процесс Италии, М. 2019, р. 11
7
În procesul penal modern deosebim trei funcţii de bază:
– funcţia acuzării (a învinuirii);
– funcţia apărării;
– funcţia soluţionării cauzei penale (funcţia de judecată).
Funcţia acuzării este exercitată şi realizată, în principal, de procuror prin promovarea unor
acte cum ar fi: începerea urmăririi penale, punerea în mişcare a acţiunii penale, trimiterea în
judecată, susţinerea acuzării în faţa instanţei de judecată, formularea concluziilor de condamnare,
exercitarea căilor de atac, etc.
În anumite componente ale urmăririi, această funcţie este realizată de organul de urmărire
penală. Funcţia de acuzare poate fi definită ca imperativă în dezbaterile judiciare a cauzei penale,
ca direcţie de activitate reglementată de lege a subiecţilor acuzării (procurorul, partea vătămată),
abilitaţi cu drepturi de a-l demasca pe inculpat de comiterea unei fapte pasibile de pedeapsă şi
întemeierea răspunderii penale a inculpatului.
„Altă definiţie a funcţiei de acuzare, denumită şi funcţia de învinuire-este atribuţia şi
dreptul pe care îl au anumite organe specializate ale statului, cu participarea în unele cazuri a
părţii vătămate, de a începe urmărirea penală împotriva unor persoane ce au încălcat legea
penală, de a strânge probele necesare dovedirii învinuirii, de a pune în mișcare acţiunea penală,
de a lua măsuri preventive şi de siguranţă, de a dispune trimiterea în judecată a celor vinovaţi, de
a participa la judecată pentru a sprijini instanţa de judecată în vederea tragerii la răspundere
penală a celor ce se fac vinovaţi de comiterea infracţiunilor, în vederea restabilirii ordinii de
drept încălcate şi apărării drepturilor şi inviolabilităţilor cetăţeneşti.”1
Procurorul participă la şedinţa judiciară în calitate de exponent al funcţiei de acuzare.
Acuzatorul trebuie să demonstreze în faţa judecăţii temeinicia acuzării. La realizarea acestei
funcţii contribuie şi partea vătămată care, alături de procuror, se situează pe poziţiile acuzării.
Rolul părţii vătămate sporeşte în cazurile de acuzare particulară sau privată, când urmărirea
penală începe numai în baza plângerii părţii vătămate. Ea promovează exercitarea funcţiei de
acuzare în situaţia în care începerea urmăririi penale este condiţionată de introducerea plângerii
denumită prealabilă. Urmărirea penală se porneşte num.ai în baza plângerii prealabile a victimei
în cazul infracţiunilor prevăzute în art.276 alin. (1) CPP.
Pentru realizarea funcţiei în discuţie, partea vătămată participă la efectuarea unor acte de
urmărire penală şi este în drept a cere administrarea unor probe care să confirme învinuirea atât
în cadrul urmăririi penale cât în faza de judecată. După pronunţarea unei hotărâri de către
instanţa de judecată poate exercita căile ordinare şi extraordinare de atac.
Funcţia apărării o exercită, în principiu, pentru sine fiecare parte, realizându-şi drepturile
procesuale. Apărare – activitate procesuală efectuată de partea apărării în scopul combaterii, în
tot sau în parte, a învinuirii ori al atenuării pedepsei, apărării drepturilor şi intereselor
persoanelor bănuite sau învinuite de săvârşirea unei infracţiuni, precum şi al reabilitării
persoanelor supuse ilegal urmăririi penale (art. 6 alin. (1 ) pct. 3 CPP).
„Funcţia de apărare este acea activitate procesuală ce are ca obiect promovarea şi
exercitarea dreptului la apărare – drept recunoscut învinuitului, inculpatului şi oricărei alte părţi
în procesul penal, de către ele însele ori prin beneficiere de asistenţă juridică a altor persoane în
toate fazele procesului penal, realizându-se, astfel, o egalitate de mijloace necesare funcţiei de
judecată prin armonizarea intereselor de apărare a societăţii cu ale drepturilor şi intereselor
individului.”2
„Un rol important îi revine apărătorului, care realizează asistenţa juridică calificată sau
reprezintă părţile în proces, potrivit condiţiilor prevăzute de lege. La aceasta se adaugă şi
contribuţia organului judiciar, care prin atitudinea sa activă şi în baza principiului oficialităţii
asigură respectarea, garantarea şi exercitarea drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor.”3
Potrivit art.26 al Constituţiei, dreptul persoanei la apărare este garantat.
Funcţia soluţionării cauzei penale aparţine, în condiţiile şi limitele legii, numai instanţei
de judecată. Astfel, soluţionarea propriu-zisă care are loc în faza judecăţii, este o funcţie realizată
exclusiv de instanţă prin pronunţarea unei hotărâri definitive de achitare, de încetare a procesului
penal sau de condamnare a inculpatului.
1
Adrian Ştefan Tulbure, Angela Maria Tatu. Tratat de drept procesual penal.Ed.ALL Beck, Bucureşti, p.49
2
Angela Boureanu. Exercitarea funcţiilor procesuale în cauza penală // Revista de drept penal, nr. 1, 1999, p. 100.
3
Angela Boureanu. op. cit., p. 106
8
„Realizarea funcţiilor diametral opuse în procesul penal de acuzare şi apărare este
polemică, controversa părţilor egale în proces şi constituie condiţia stabilirii adevărului obiectiv
de către instanţa de judecată, care depăşeşte interesele părţilor şi urmăreşte înfăptuirea funcţiei
proprii–soluţionarea cauzei penale.”1
Alte funcţii relevate de specialiştii în materie, se manifestă în procesul penal ca mijloace de
realizare a funcţiilor de bază, fiind calificate drept auxiliare sau secundare. În procesul penal se
disting următoarele funcţii auxiliare:
a) funcţia de supraveghere a respectării legilor în cursul procesului penal, exercitată de
instanţa de judecată (de ex. legalitatea aplicării măsurii preventive, arestul, sau a refuzului de a
începe urmărirea penală);
b) funcţia de soluţionare a acţiunii civile ce se manifestă prin repararea prejudiciului
material cauzat de infracţiune;
c) funcţia de furnizare a probelor, care este legată de declaraţiile unui martor, de
prezentarea concluziilor de către experţi etc.
d) funcţia de favorizare a procesului penal, legată de antrenarea unor subiecţi, care, într-
un fel sau altul, înlesnesc soluţionarea cauzei penale (de ex., chemarea specialistului pentru
acordarea ajutorului la administrarea probelor, etc.);
e) funcţia de educaţie şi de prevenire. Funcţia de educaţie poate fi demonstrată parţial
prin următorul exemplu: o şedinţă de judecată, bine organizată într-o cauză penală, poate servi ca
lecţie de morală şi educaţie cu mult mai eficientă decât o lecţie pregătită şi ţinută anume în acest
scop.
„Valenţele educative ale procesului penal rezidă şi în modul în care acesta se desfăşoară, în
ambele faze (urmărire penală şi judecată), când respectarea principiului publicităţii oferă
posibilitate realizării unui contact direct cu opinia publică.”2
Pentru a spori importanţa educativă a proceselor penale de categoria respectivă este
necesar ca în fiecare caz să fie depistate şi evidenţiate cauzele şi condiţiile ce au favorizat
infracţiunile săvîrşite de minori, să se formuleze propuneri privind lichidarea şi prevenirea
acestui fenomen în societate.3
În baza prevederilor art. art.217, 218 CPP organul de urmărire penale și instanța de judecată
vor emite în adresa entității responsabile o ordonanță, respectiv încheiere interlocutorie pentru
înlăturarea cauzelor și condițiilor care au favorizat comiterea infracțiunii precum și a celor care au
favorizat încălcarea drepturilor și libertăților participanților în proces.
Din cele expuse mai sus, rezultă că funcţiile procesului penal au un caracter corelativ, se
pătrund reciproc şi nu se limitează numai la activitatea unui singur subiect.
3. Fazele procesului penal

Desfăşurarea procesului penal, propulsarea lui este legată de trecerea prin anumite
diviziuni sau etape. Legea determină ordinea de parcurgere optimală a acestora. Prin faze ale
procesului penal se înţeleg intervale, unităţi sau diviziuni ale acestuia, interconexate, dar relativ
independente, care se disting prin raporturi juridice caracteristice şi se desfăşoară succesiv,
progresiv şi coordonat.
...procesul penal implică desfăşurarea unei activităţi compuse dintr-o succesiune de
acțiuni reglementate de legea procesual-penală, activitate care impune ca în disciplinarea
actelor procesuale şi procedurale să se aibă în vedere şi consecutivitatea acestora în timp.4
Cerinţele sistematizării procesului penal impun o periodizare minuţioasă a activităţilor
cronologice şi gruparea lor în diviziuni încă şi mai reduse, de aceea fiecare fază a procesului
penal se subdivide, la rândul ei, în anumite etape sau momente. Astfel, judecata în I-a instanţă
cuprinde partea pregătitoare, cercetarea judecătorească, dezbaterile judiciare, ultimul cuvânt al
inculpatului, deliberarea şi pronunţarea sentinţei.
Fiecare fază este caracterizată de:
a) sarcini proprii, ce decurg din scopul procesului penal;
1
Петрухин И. Л. Уголовный процесс. Учебник. Мocква: ПРОСПЕКТ, 2001, р. 88.
2
Adrian Ştefan Tulbure, Angela Maria Tatu. op. cit., p.6.
3
HP CSJ nr. 39 din 22.11.2004 Cu privire la practica judiciară în cauzele penale privind minorii, pct.32. În: Buletinul Curţii
Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, 2005, nr.7, p..6
4
Decizia nr. 9 din 27.01.2020 de inadmisibilitate a sesizării nr.197g/2019 privind excepția de neconstituționalitate a unor
prevederi din articolul 347 alin. (3) din Codul de procedură penală (pct.17)
9
b) un anumit cerc de organe şi persoane;
c) o anumită ordine de derulare (formă procesuală);
d) raporturi specifice ce se nasc între subiecţi;
e) un act final, care încununează o activitate procesuală, urmat de trecerea la următoarea
fază.
Cumulul sau ansamblul de faze legate reciproc prin scopuri generale şi prin activităţi
judiciare formează sistemul procesului penal. Sistemul procesual-penal în RM este constituit din
următoarele faze şi etape, care se succed în următoarea ordine:
– Începerea urmăririi penale (art. 274–278 CPP);
– Urmărirea penală (art. 279–297 CPP);
– Punerea pe rol a cauzei penale (art. 344–353 CPP);
– Judecata în I-a instanţă (art. 354–398 CPP);
– Apelul (art. 400–419 CPP);
– Recursul (art. 420–451 CPP), care împreună se numesc căi ordinare de atac;
– Punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti.
În timpul executării lor pot urma căile extraordinare de atac:
– Recursul în anulare (art. 452–457 CPP);
– Revizuirea procesului penal (art. 458–465 CPP).
1. Începerea urmăririi penale Această fază, alături de alte etape este menită a realiza
scopul procesului penal, stipulat în art. 1 CPP. ,,Este caracterizată de un şir de particularităţi
proprii unei faze procesuale.”1
Esenţa ei constă în aceea că procurorul, şi organul de urmărire penală au obligaţia, în
limitele competenţei lor, a începe urmărirea penală ori de câte ori descoperă o infracţiune şi ia
toate măsurile prevăzute de lege pentru stabilirea faptelor penale şi a persoanelor vinovate de
săvârşirea ei, şi pentru pedepsirea lor. Este faza în care organele judiciare stabilesc prezenţa ori
absenţa temeiurilor şi motivelor pentru începerea urmăririi penale. Urmărirea penală nu poate fi
începută decât atunci când există indici că a fost comisă o faptă prevăzută de legea penală, deci a
fost încălcată o dispoziţie a acestei legi.
,,Nu există un act procedural distinct care ar declanșa procesul penal.”2
Procesul penal se consideră început din momentul sesizării sau autosesizării organului
competent despre pregătirea sau săvîrşirea unei infracţiuni. .3
În art.273 și art.279 alin. (1) CPP, sunt indicate care anume acțiuni procesuale sunt agreate
de legislator pentru a fi realizate în intervalul de timp ce durează între începerea procesului și
până la emiterea unei ordonanțe privind începerea urmăririi penale ori de refuz în începerea
urmăririi penale.
În acest sens, CC a RM, observă că toate acţiunile procesuale care se desfășoară la etapa
premergătoare urmăririi penale au un caracter, sui generis, concentrat asupra scopului de a
stabili şi confirma existența bănuielii rezonabile cu privire la săvârşirea unei infracţiuni și este
circumscrisă termenului de 30 de zile de la momentul sesizării sau autosesizării organului de
urmărire penală sau a procurorului.4
2. Urmărirea penală poate fi definită drept activitate desfăşurată de organele de urmărire
penală în administrarea şi verificarea probelor necesare dezvăluirii cu succes a procesului penal
în aşa fel, încât nici o cauză penală lipsită de temei nu va ajunge în faza de judecată. Organele de
urmărire penală sunt obligate să ia toate măsurile prevăzute de lege pentru a cerceta, sub toate
aspectele, complet şi obiectiv, circumstanţele cauzei, a scoate la iveală atât circumstanţele care
dovedesc vinovăţia bănuitului, învinuitului, cât şi pe cele care-l dezvinovăţesc, precum şi
circumstanţele care atenuează sau agravează răspunderea.
3. Punerea pe rol a cauzei penale. În această etapă a procedurii judiciare are loc
precizarea şi consolidarea obiectului şi limitelor de dezbatere judiciară. Anume în această fază
un judecător sau un complect de judecători iau cunoştinţă de cauza penală, de caracterul ei şi
dispune cauza spre judecare.
1
Лунгу Василе. Некоторые проблемы начала уголовного преследования. În:/ Criminalitatea regională: Probleme şi
perespective de prevenire şi combatere, Materialele Conferinţei ştiinţifico-practice internaţionale, Chişinău, 25-26 mai 2005,
p.395
2
Dolea I., Codul de procedură penală al Republicii Moldova (Comentariu aplicativ), Ed.CARTEA JURIDICĂ, Ch. 2016, p.29
3
Art. 1 alin. (1) CPP
4
DCC nr. 12 din 07. 02.2017 de inadmisibilitate a sesizării nr. 123g/2016 privind excepția de neconstituționalitate a articolului
274 alin. (7) din Codul de procedură penală al Republicii Moldova (începerea urmăririi penale) (pct.26)
10
4. Judecata în I-a instanţă. Este activitatea procesuală desfăşurată de instanţa competentă,
în vederea soluţionării unei cauze penale. Este supusă soluţionării chestiunea de vinovăţie ori
nevinovăţie a persoanei şi măsura de pedeapsă prevăzută de lege. Faza în discuţie se încheie prin
pronunţarea sentinţei ori a altui act judiciar.
5. Căile ordinare de atac. Mijloc procesual prin care partea nemulţumită de hotărârea unui
organ de jurisdicţie sesizează organul competent, ierarhic superior, în vederea anulării hotărârii
şi rejudecării cauzei. Legea procesual-penală instituie două căi de atac pentru a asigura
înfăptuirea unui control judecătoresc diferenţiat, potrivit variatelor exigenţe practice. Conform
legislaţiei în vigoare căile de atac ordinare sunt: 1. Apelul, 2. Recursul.
Cale ordinară de atac – cale prevăzută de lege pentru atacarea hotărârilor judecătoreşti
nedefinitive (apelul) sau, după caz, care nu sunt irevocabile (recursul) – (art. 6 alin. (1) pct. 7
CPP).
6. Punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti. Faza de executare a hotărârilor
penale, ce are ca obiect desfăşurarea activităţii de realizare a justiţiei penale prin aducerea la
înfăptuire a hotărârilor judecătoreşti definitive. Având un caracter definitiv, hotărârile penale
devin executorii, urmând ca organele competente să aducă la îndeplinire dispoziţiile cuprinse în
ele. Executarea propriu zisă este reglementată în Codul de executare a sancţiunilor de drept penal
adoptat prin Legea nr. 1524–XII din 22. 06. 1993.
7. Căile extraordinare de atac. Este o fază de sine stătătoare, excepţională a procesului
penal şi reprezintă o garanţie dură a justiţiei penale. Conform art. 6 alin. (1) pct.8 CPP, cale
extraordinară de atac este calea prevăzută de lege pentru atacarea hotărârilor judecătoreşti
irevocabile (revizuirea, recursul în anulare). Ea are funcţia de a verifica legalitatea şi temeinicia
hotărârilor judecătoreşti. Prin intermediul ei sunt scoase la iveală toate erorile şi abuzul de putere
comise pe parcursul desfăşurării procesului. În cadrul căilor de atac extraordinare sunt verificate
într-o ordine specifică hotărârile judecătoreşti rămase definitive.
Esenţa fiecărei faze în parte, urmează a fi expusă amănunţit în cadrul cursului Procedură
penală (parte specială).
Trecerea procesului penal prin toate fazele reprezintă schema sa tipică. Vorbim despre
forme atipice ale procesului, atunci când lipseşte una sau mai multe faze. De exemplu, în cazul
urmăririi şi judecării infracţiunilor flagrante (art.513–519 CPP), lipseşte faza urmării penale, sau
încetarea urmăririi penale poate întrerupe continuarea cauzei în celelalte faze.
Doctrina românească face distincţie între etapele procesuale care sunt nişte diviziuni în
cadrul fiecărei faze.
- „Faza urmăririi penale cunoaşte următoarele etape: etapa cercetării penale şi etapa
trimiterii în judecată;
- Faza judecăţii are ca etape: judecata în prima instanţă şi judecata în căile de atac;
- Faza executării are ca etape: punerea în executare a hotărârilor penale şi etapa
eventualelor modificări ce ar putea interveni în cursul executării.”1
SECŢIUNEA II
Drept procesual-penal: ramură distinctă de drept
1. Definiţia, sistemul, sarcinile şi importanţa dreptului procesual-penal

Dreptul procesual-penal, ramură independentă a sistemului de drept din Republica
Moldova, cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează desfăşurarea procesului
penal. Prin urmare, obiectul de reglementare a dreptului procesual-penal îl constituie procesul
penal. De aceea, dreptul procesual-penal nu trebuie confundat cu procesul penal. În timp ce
procesul penal este, aşa cum am văzut mai sus, o activitate juridică concretă, dreptul procesual-
penal este îndrumătorul legal al acestei activităţi, arătând şi care sunt organele competente de a
desfăşura procesul penal, atribuţiile acestora, actele prin care se manifestă activităţile procesuale,
drepturile şi îndatoririle persoanelor chemate în proces etc.
În cuprinsul legii, în jurisprudenţă şi literatura de specialitate, adeseori alături de termenul
drept procesual-penal, cu sensul precizat mai sus, apare şi cel de procedură penală. Ultima
1
Gheorghe Antoniu, Nicolae Volonciu, Nicolae Zaharia. Dicţionar de procedură penală. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi
enciclopedică, 1988, p. 100.
11
denumire corespunde conţinutului, funcţiei sale şi denumirii legii materiale (Cod de procedură
penală al Republicii Moldova).
„Francezii utilizează în limbajul juridic curent denumirea de procedură penală „procédure
pénale”, în opoziţie cu ramura de drept materială, pe care o deserveşte, drept penal „droit pénal”.
Acceptând şi alte argumente pertinente la aceste implicaţii terminologice, considerăm just a
nominaliza ramura de drept, care reglementează procesul penal, deopotrivă cu denumirea de
drept procesual penal şi denumirea de procedură penală.”1
Normele juridice procesual-penale sunt concentrate în Codul de procedură penală. Codul
de procedură penală al RM din 24 martie 1961, fiind elaborat în condiţiile unui stat totalitar,
suferă un şir de schimbări, modificări şi completări, mai cu seamă, după 1991. Modificările şi
completările recente, precum şi transformările social-economice după prăbuşirea imperiului
sovietic, au impus elaborarea unui nou Cod de procedură penală, ajustat la exigenţele timpului,
standardelor internaţionale şi europene (adoptat la 14 martie 2003 de Parlamentul Republicii
Moldova, în vigoare la 12 iunie 2003).
Codul de procedură penală este divizat în două părţi: partea generală şi partea specială.
Partea generală conţine principiile fundamentale, instituţiile de bază ale procesului penal,
precum şi reguli comune aplicabile în tot cursul procesului, fără a urma în reglementare o
anumită consecutivitate.
Partea specială reprezintă o reglementare cronologică a procesului penal în dinamica sa
concretă, urmând evoluţia activităţilor procesuale, aşa cum îşi găsesc ele realizare în mod
obişnuit.
Având în vedere complexitatea raporturilor pe care le reglementează, sarcinile acestei
ramuri de drept sunt:
1. A stabili organele abilitate pentru a desfăşura procesul penal precum şi sfera
atribuţiilor acestor organe.
2. A stabili cercul de persoane care trebuie să participe la realizarea procesului penal,
stipulând drepturile şi obligaţiile acestora.
Prin norme de procedură penală sunt instaurate garanţii procesuale ca mijloace legale de
realizare a drepturilor subiecţilor antrenaţi în soluţionarea cauzei penale.
„Acestei ramuri de drept îi revine sarcina de a reglementa în cele mai mici amănunte
modul exact în care derulează întreaga activitate procesuală.”2
„De remarcat că în sistemul de drept anglo-american nu există o reglementare în detalii a
procesului penal: instanţele soluţionează cauzele în baza principiilor constituţionale precum şi a
altor decizii anterioare a instanţelor în cazuri analogice (precedentul judiciar).”3
„Prin totalitatea normelor sale, dreptul procesual-penal trebuie să fie un instrument în
măsură să asigure un echilibru între asigurarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
persoanelor antrenate în proces, pe de o parte, şi protecţiei ordinii sociale, pe de altă parte.”4
În calitate de ramură autonomă a sistemului de drept din Republica Moldova, procedura
penală prezintă o anumită importanţă socială. Valoarea socială a procedurii penale este
determinată de faptul că ea:
a) asigură aplicarea normelor juridice penale, care apără persoana, societatea, statul
împotriva atentatelor criminale, reglementând activitatea organelor de urmărire penală, a
procuraturii şi a instanţelor de judecată;
b) stabileşte temeiurile, condiţiile aplicării măsurilor de forţare procesual penale;
c) asigură garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor;
d) apără drepturile persoanei care a suferit în urma infracţiune un prejudiciu moral, fizic
sau material;
e) stabileşte condiţii pentru inevitabilitatea atragerii la răspundere penală a persoanelor
vinovate de săvârşirea infracţiunilor, având influenţă educativă şi de prevenire asupra cetăţenilor.
1
Volonciu Nicolae. Tratat de procedură penală (parte generală). Vol. I. Bucureşti: PAIDEIA, 1996, p. 24–25; Mateuţ Georghiţă.
Procedură penală (parte generală). Vol. I. Iaşi: Chemarea, 1993, p. 5–6..
2
Neagu Ion. Tratat de procedură penală. Bucureşti: PRO, 1997, p. 12.
3
Петрухин И. Л. Уголовный процесс. Учебник. Москва: Проспект, р. 21.
4
Neagu Ion. op. cit., p. 12.
12
2. Normele juridice procesual-penale, structura şi clasificarea lor
Normele juridice procesual-penale sunt stabilite de stat şi prescriu reguli de conduită
comune şi obligatorii, pentru reglementarea şi desfăşurarea procesului penal, norme asigurate, la
nevoie, de forţa de constrângere a statului.
Normele de procedură penală au un caracter particular în raport cu normele dreptului
penal material, întrucât, spre deosebire de acestea din urmă, nu sunt adresate tuturor persoanelor,
ci numai celor care participă la activitatea procesuală.
„Pentru a deosebi normele formale de cele substanţiale ne vom raporta întotdeauna la
conţinutul acestor norme; ori de câte ori acest conţinut stabileşte un drept, o prerogativă sau o
facultate menită să asigure interesele celor ce figurează ca părţi în conflictul dedus înaintea
justiţiei represive vom avea o normă substanţială; din contra ori de câte ori conţinutul normei va
stabili acte, formalităţi, măsuri sau recomandări privind felul în care se va desfăşura activitatea
ce trebuie să ducă la realizarea justiţiei represive vom avea o normă formală (procedurală).”1
Din punct de vedere structural, normele juridice de procedură penală se particularizează
prin aceea că, de regulă, nu reprezintă structura tripartită a unei norme juridice. Astfel, din
conţinutul normelor de procedură penală nu lipseşte niciodată dispoziţia, însă celelalte elemente
(ipoteza şi sancţiunea) pot lipsi, fiind doar deduse sau incluse în alte norme juridice.
Există şi excepţii când o normă procesual-penală conţine formularea desluşită a tuturor
elementelor: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea. Drept exemplu poate servi norma juridică, al cărei
conţinut de bază este fixat în art. 235 CPP.
Ipoteza – persoana citată este obligată să se prezinte conform citaţiei, iar în caz de
imposibilitate de a se prezenta la data şi locul la care a fost citată, este obligată să informeze
organul respectiv despre aceasta, indicând motivul imposibilităţii de a se prezenta.
Dispoziţia – citarea în procesul penal constituie acţiunea procedurală prin care organul
de urmărire penală, judecătorul de instrucţie sau instanţa judecătorească asigură prezenţa unei
persoane în faţa sa pentru desfăşurarea normală a procesului penal;
Sancţiunea – în cazul în care persoana citată nu anunţă despre imposibilitatea de a se
prezenta la data, ora și locul indicat şi nu se prezintă nemotivat la organul de urmărire penala
sau la instanţă, această persoană poate fi supusă amenzii judiciare sau aducerii silite.
Dacă ipoteza şi dispoziţia din cadrul normelor de procedură penală nu se deosebesc
esenţial în ceea ce priveşte formularea tehnico-legislativă de ipotezele şi dispoziţiile altor norme
de drept, atunci sancţiunile procesual-penale sunt caracterizate de trăsături particulare, a căror
natură este elucidată într-un paragraf special.
„Ca şi în alte ramuri de drept, gradul de determinare a ipotezei şi dispoziţiei pot fi mai
mare sau mai redus, adică pot fi determinate sau numai relativ determinate.”2
Normele procesual-penale pot fi clasificate în baza a mai multor criterii. În funcţie de
obiectul raporturilor procesuale reglementate se disting norme de organizare, de competenţă şi
de procedură.
Normele de organizare sunt acelea prin care se instituite organe de stat competente a
realiza procesul penal (procuratura, instanţa de judecată etc.); stipulează sarcinile, atribuţiile şi
componenţa lor. Normele de competenţă stabilesc care dintre organele de stat sunt abilitate a
înfăptui diferite activităţi procesuale. Normele de procedură reglementează modul de derulare a
activităţii procesual-penale.
Normele de organizare şi de competenţă sunt cuprinse, de regulă, în Legea cu privire la
organizarea judecătorească, în Legea cu privire la Procuratură etc.; normele de procedură sunt
concentrate, mai ales, în Codul de procedură penală. Există şi excepţii de la regulile care decurg
din afirmaţiile de mai sus. De exemplu, unele norme de organizare şi competenţă sunt incluse în
CPP (astfel art.40 CPP stabileşte competenţa teritorială în materie penală).
În funcţie de conţinutul normelor procesual-penale, distingem norme declarative,
determinative şi speciale.
Normele declarative stabilesc sarcinile şi principiile procesului penal (de ex. normele art.8
CPP formulează principiul prezumţiei nevinovăţiei).
1
Dongoroz Vintilă. Curs de drept şi procedură penală. Bucureşti: Curierul judiciar, 1930, p. 194.
2
Volonciu Nicolae. op. cit., p. 36.
13
Normele determinative formulează, lămuresc, definesc instituţiile şi categoriile procesual-
penale (de ex. art.6 alin. (1) pct.10) CPP defineşte delictul flagrant, drept infracţiune descoperită
în momentul săvârşirii ei sau înainte ca efectele ei să fie consumate).
Normele speciale se divizează în norme de prohibiţie şi norme de autorizare. Primele
interzic săvârşirea unor acţiuni, recomandă abţinerea de la săvârşirea lor (de. ex., conform
art.105 alin. (8) CPP, la audierea martorului este interzis a pune întrebări care în mod evident
urmăresc insultarea şi umilirea persoanei), cele din urmă indică permisiunea, recomandarea sau
chiar obligaţia săvârşirii unor acţiuni procesuale (de ex. art. 69 CPP indică cazurile de participare
obligatorie a apărătorului în procesul penal, garanţie asigurată de organul de urmărire penală sau
de instanţa de judecată).
După sfera de aplicabilitate, normele procesual-penale pot fi generale şi particulare.
Normele generale se aplică tuturor cauzelor penale. Drept exemplu poate servi art.128 CPP, care
reglementează procedura percheziţiei sau ridicării de obiecte şi înscrisuri, referindu-se la
majoritatea cazurilor din practica judiciară. Normele particulare se aplică prin derogare de la
normele generale, numai la anumite cazuri, de exemplu, art.129 CPP prevede procedura
percheziţiei sau ridicării efectuate în localurile misiunilor diplomatice.
3. Sancţiunile procesual-penale
Potrivit principiului legalităţii actele procesuale şi procedurale trebuie să fie efectuate
numai în strictă concordanţă cu prevederile legislaţiei în vigoare. Încălcarea dispoziţiilor legale
privind desfăşurarea procesului penal poate avea ca rezultat aplicarea diferitor sancţiuni juridice.
„Persoanele care au nesocotit legalitatea în care trebuie să se desfăşoare procesul penal pot fi
atrase la răspunderea administrativă, civilă sau penală.”1
Lucrătorii din aparatul judiciar, în cazul efectuării unor acte procesuale cu nerespectarea
dispoziţiilor legale, pot răspunde disciplinar, cu aplicarea corespunzătoare a statutului juridic în
cauză, a dispoziţiilor din Codul Muncii, Legea privind organizarea judecătorească, Legea cu
privire la expertiza judiciară şi statutul expertului judiciar etc. (de exemplu – tergiversarea de
către expert sau interpret a îndeplinirii însărcinărilor primite).
În anumite situaţi poate fi angajată răspunderea civilă a celor care au încălcat dispoziţiile
legale în procesul penal. De exemplu – pentru repararea pagubelor în cazul condamnării sau
arestării ilegale, art. 525 alin. (2) CPP stipulează acţiunea iniţiată în instanţa judecătorească în a
cărei rază teritorială domiciliază persoana căreia i-a fost cauzat prejudiciul sau, după caz,
succesorii ei, în ordinea procedurii civile, chemând în judecată statul, care este reprezentat de
către Ministerul Finanţelor.
Statul are dreptul la acţiune în regres împotriva aceluia care cu rea-credinţă sau din gravă
neglijenţă a provocat situaţia generatoare de daune. Potrivit art. 17 al Legii RM privind modul de
reparaţie a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale
procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti, nr. 1545–XIII din 25.02.98, statul, autorităţile
administraţiei publice locale sunt obligate să înainteze persoanelor culpabile cererea în regres de
reparare a pagubei.
Este evident că vor fi pedepsite conform legii penale acele persoane, care încălcând
normele de procedură au violat totodată şi prescripţiile legii penale, săvârşind infracţiuni. De
pildă, martorul, care face declaraţii falsificate cu intenţie este pedepsit pentru mărturie
mincinoasă (art. 312 CP).
„Respectarea legislaţiei procesual-penale este asigurată nu numai prin mijloace
extraprocesuale. Pentru aceasta există şi acţiuni tipice proprii – sancţiuni procedurale. Spre
deosebire de alte sancţiuni, care se îndreaptă împotriva persoanelor care au încălcat legea cu
ocazia rezolvării cauzelor penale, sancţiunile procedurale privesc actele încheiate prin
nerespectarea legii, şi se răsfrâng numai pe cale interpusă asupra persoanelor interesate în
realizarea acestora.”2
Sancţiunea determină tipul şi caracterul răspunderii, conturează limitele ei. Sancţiunea
procesual-penală este acel element al normei juridice procesual-penale, care stipulează aplicarea
măsurilor de pedeapsă de către stat în cazul încălcării prevederilor normei respective.
1
Neagu Ion. Op. cit., p. 380.
2
Volonciu Nicolae. Op. cit., p. 474.
14
„Sancţiunea procesual-penală este măsura prevăzută de procedura penală pentru garantarea
eficientă a drepturilor acordate subiecţilor procesuali şi pentru apărarea corespunzătoare poziţiei
lor procesuale.”1
„Normele procesuale nu stabilesc o dependență între gravitatea faptei și sancțiunea
aplicată, aceasta fiind lăsată la discreția instanței.”2
Astfel art. 201 alin. (3) CPP prevede amenzi judiciare de la 1 la 25 de unităţi convenţionale
pentru neîndeplinirea, îndeplinirea greşită, întârzierea sau nerespectarea în general a unor forme
procedurale anumite prevăzute în acest text, aplicabile conducătorilor, unităţilor, experţilor,
interpreţilor, martorilor, etc.
Sunt sancţionate cu amendă judiciară, potrivit art. 201 alin. (4) CPP următoarele abateri:
1) neîndeplinirea de către orice persoană prezentă la şedinţa de judecată a măsurilor luate
de către preşedintele şedinţei în conformitate cu cerinţele art. 334 CPP;
2) neexecutarea ordonanţei sau a încheierii de aducere silită;
3) absenţa nejustificată a martorului, expertului, specialistului, interpretului, traducătorului
sau apărătorului legal citaţi la organul de urmărire penală sau instanţă, precum şi a procurorului
la instanţă şi neinformarea acestora despre imposibilitatea prezentării, când prezenţa lor este
necesară;
4) tergiversarea de către expert, interpret sau traducător a executării însărcinărilor primite;
5) neluarea de către conducătorul unităţii, în care urmează să se efectueze o expertiză, a
măsurilor necesare pentru efectuarea acesteia;
6) neîndeplinirea obligaţiei de prezentare, la cererea organului de urmărire penală sau a
instanţei, a obiectelor sau a documentelor de către conducătorul unităţii sau de către persoanele
însărcinate cu aducerea la îndeplinire a acestei obligaţii;
7) nerespectarea obligaţiei de păstrare a mijloacelor de probă;
8) alte abateri pentru care prezentul cod prevede amenda judiciară. De ex.: În cazul în care
cererea de recuzare se înaintează în mod repetat cu rea-credinţă şi în mod abuziv, cu scopul de
a tergiversa procesul, de a deruta judecata sau din alte intenţii răuvoitoare, instanţa care
soluţionează cauza poate aplica faţă de persoana vinovată o amendă judiciară în condiţiile
prezentului cod.3
Altă sancțiune procesuală specifică este îndepărtarea părților din sala de judecată drept
urmare a tulburării ordinei publice sau a dispozițiilor președintelui completului de judecată.4
Este important să acentuăm că îndepărtarea părților din sala de judecată care încălcă
ordinea trebuie să fie anticipată de o măsură de avertizare– atenționarea din partea președințelui.
„Spre deosebire de alte sancţiuni, care se îndreaptă împotriva persoanelor care au încălcat
legea cu ocazia rezolvării cauzelor penale, sancţiunile procedurale privesc actele încheiate prin
nerespectarea legii, şi se răsfrâng numai pe cale interpusă asupra persoanelor interesate în
realizarea acestora.”5
„Noţiunea de sancţiune procesual-penală poate fi privită atât în sens restrâns cât şi în sens
larg6. „În sens restrâns, sancţiunile procedurale sunt nulităţile.”7 „În sens larg, pe lângă nulităţi
sunt cuprinse şi alte sancţiuni ca: inexistenţa, decăderea, inadmisibilitatea.”8
Nulitatea. „În literatura de specialitate9 se arată că nulităţile sunt cele mai importante
sancţiuni procedurale, ele intervenind atunci când un act procesual sau procedural, sau o
activitate procesuală s-a realizat fără respectarea legii.”10
Nulitatea este sancţiunea procesuală constând în lipsirea de eficienţă a actelor procesuale
sau procedurale îndeplinite cu nerespectarea dispoziţiilor legale, dacă prin încălcarea legii s-a
adus o vătămare, cu caracter procedural, iar această vătămare nu poate fi înlăturată decât prin
anularea actului ilegal îndeplinit.
1
Gheorghe Antoniu, Volonciu Nicolae, Zaharia Nicolae. Op. cit., p. 249.
2
Dolea Igor. Codul de procedură penală. (Comentariu aplicativ). Chișinău: Cartea Juridică, 2016. p. 761
3
art. 34 alin. (4) CPP
4
art. 334 CPP
5
6
Pintea Alexandru. Drept procesual penal. Bucureşti: Lumina Lex, 2002, p. 293.
7
Ibidem.
8
Ibidem.
9
10
Pintea Alexandru. op. cit., p. 295.
15
Potrivit art. 251 alin. (1) CPP, încălcarea prevederilor legale care reglementează
desfăşurarea procesului penal atrage nulitatea actului procedural numai în cazul în care s-a
comis o încălcare a normelor procesuale penale ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea
acelui act.
Atrage nulitatea actului procedural, conform art. 251 alin. (2) CPP încălcarea
prevederilor legale referitoare la:
1) competenţa după materie sau după calitatea persoanei;
2) sesizarea instanţei;
3) compunerea acesteia;
4) publicitatea şedinţei de judecată;
5) participarea părţilor în cazurile obligatorii;
6) prezenţa interpretului, traducătorului, dacă sunt obligatorii potrivit legii.
Încălcarea oricărei alte prevederi legale decât cele expuse mai sus atrage nulitatea actului
dacă a fost invocată în cursul efectuării acţiunii – când partea este prezentă, sau la terminarea
urmăririi penale – când partea ia cunoştinţă de materialele dosarului, sau în instanţa de
judecată - când partea a fost absentă la efectuarea acţiunii procesuale, precum şi în cazul în
care proba este prezentată nemijlocit în instanţă (art. 251 alin. (4) CPP).
Deci pentru ca un act procedural să fie lovit de nulitate se cer întrunite, următoarele
condiţii:
1. Îndeplinirea actului să fi avut loc cu nerespectarea dispoziţiilor legale.
2. Încălcarea legii să fi adus o vătămare bunei desfăşurări a cauzei sau drepturilor şi
intereselor legale ale participanţilor.
3. Vătămarea să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului ilegal.
După ce nulitatea a fost constatată şi declarată potrivit dispoziţiilor legii ea produce două
efecte consecutive:
– atrage ineficienţa juridică a actelor întocmite cu încălcarea legii;
– actul este considerat ca fiind lipsit de efecte juridice, din momentul efectuării lui şi nu
din momentul constatării nulităţii.
Dacă depistarea, verificarea şi evaluarea probelor în procesul penal au importanţă pentru
soluţionarea cauzelor penale, un rol important revine sancţiunilor, care abolesc valoarea probantă
a probelor obţinute, administrate cu încălcări ale normelor respective. Aceste sancţiuni nu sunt
formulate în norme procesual-penale, ci se deduc din prescripţiile legii, care stabilesc ordinea
administrării probelor. Norma ce se conţine în art. 93 CPP stipulează că elementele de fapt pot fi
folosite în procesul penal ca probe dacă ele au fost dobândite de organul de urmărire penală sau
de altă parte în proces, cu respectarea prevederilor CPP.
Abaterea, derogarea de la ordinea stabilită de lege în procesul de administrare a probelor
înseamnă că datele de fapt colectate îşi pierd valoarea probantă.
Trăsăturile unor probe, ordinea de administrare a lor, sunt de regulă, expuse în formă
pozitivă. De exemplu: art, art.157, 158 CPP prescriu semnele ce trebuie să conţină corpurile
delicte în cauzele penale şi ordinea de administrare a lor. Sancţiunea este dedusă, în acest caz, în
felul următor: obiectele care nu posedă semnele menţionate de lege, şi nu este respectată ordinea
de administrare a lor nu pot fi probe (corpuri delicte) în cauzele penale.
Uneori în lege sunt determinate condiţiile în funcţie de care datele de fapt nu pot fi admise
în calitate de probe. Datele comunicate de bănuit, învinuit, inculpat nu pot servi ca probe dacă
ele se bazează pe informaţii a căror sursă nu este cunoscută. Dacă declaraţiile bănuitului,
învinuitului, inculpatului se bazează pe spusele altor persoane, este necesar ca şi aceste
persoane să fie audiate (art. 103 alin. (4) CPP). Nu pot servi ca probe nici declaraţiile
persoanelor, care conform art. 90 alin. (3) CPP nu pot fi ascultaţi ca martori.
Aceste tipuri de sancţiuni protejează regimul optim al probatoriului procesual-penal.
Ordinea stabilită de lege şi sancţiunile aplicate, în caz de neglijare a ei, sunt garanţii sigure ale
autenticităţii probelor. Sancţiunile menţionate corelează, uneori, cu cele de restabilire. De
exemplu: dacă martorul nu a semnat fiecare pagină a procesului-verbal de ascultare, atunci
această încălcare a formei de fixare a probelor poate fi înlăturată, ascultând repetat martorul
respectiv.
În legislaţia procesual-penală a RM inexistenţa nu este stipulată. Pentru rezolvarea
situaţiilor de inexistenţă sunt aplicate dispoziţiile care reglementează nulitatea. Actul inexistent
este acel act care nu a luat fiinţă juridică, adică nu există. Actele inexistente sunt simple realităţi
16
de fapt, ele având numai aparenţa unei existenţe juridice. În acest sens, poate fi socotită ca
inexistenţă o hotărâre judecătorească întocmită de un student aflat la practică sau de un procuror.
Deci, pot fi considerate ca inexistente actele procedurale realizate de subiecţii care, în mod
legal, nu au atare competenţă. De exemplu: sunt realităţi de fapt citaţiile întocmite de către
părţile în proces sau expertiza făcută de o persoană care nu are calitatea de expert. Actele de felul
celor arătate nu sunt anulate sau supuse unei forme de declarare a nevalabilităţii lor, ci organul
judiciar în faţa căror sunt invocate nu le ia în consideraţie, ca şi cum nu s-ar fi realizat,
socotindu-se inexistente. Aceste considerente conferă inexistenţei importanţă teoretică în
abordarea problematicii sancţiunilor procedurale. Atâta vreme cât actul fiind inexistent nu a
produs efecte juridice nu se ridică nici necesitatea practică de înlăturare a acestora.
Decăderea este sancţiunea procedurală care constă în pierderea unui drept procesual ca
urmare a nerespectării unui termen procedural. În cazul în care pentru exercitarea unui drept
procesual este prevăzut un anumit termen, nerespectarea acestuia impune pierderea dreptului
procesual şi nulitatea actului efectuat peste termen( art. 230 alin. (2) CPP).
Astfel, de ex.: acţiunea civilă poate fi înaintată în orice moment de la pornirea procesului
penal până la terminarea cercetării judecătoreşti (art. 219 alin. (5) CPP). Nerespectarea acestei
limite de timp duce la decăderea pentru cel vătămat de a mai avea în procesul penal această
calitate.
Declararea apelului trebuie să aibă loc, ca regula generală, în intervalul de 15 zile de la
data redactării sau pronunţării hotărârii (art. 402 CPP) şi cel care nu l-a declarat în acest termen
poate fi decăzut din executarea acestui drept procesual. În aceeaşi ordine de idei, art. 403 alin.
(1) CPP, prevede că apelul introdus după expirarea termenului legal, este considerat ca făcut în
termen dacă s-a constatat că întârzierea a fost determinată de o împiedicare motivată.
Inadmisibilitatea intervine când este efectuat un act pe care legea nu îl prevede sau
exercită drepturi procesuale epuizate prin alte căi procesuale sau neprocesuale. De exemplu,
după punerea în mişcare a acţiunii penale, persoana vătămată introduce în faţa instanţei civile,
pentru prejudiciul suferit prin infracţiune, o acţiune civilă separată. Ulterior, persoana vătămată,
dorind să realizeze acţiunea sa civilă pe calea procesului penal, cere constituirea ca parte civilă în
acest proces. Organul judiciar va respinge ca inadmisibilă constituirea de parte civilă, întrucât
dreptul celui vătămat de a alege între cele două căi de realizare a acţiunii civile s-a epuizat prin
adresarea acţiunii către instanţa civilă. Alt exemplu ne spune că hotărârea de declinare a
competenţei nu este supusă apelului sau recursului, deoarece potrivit art. 44 alin. (4) CPP legea
nu îngăduie acest fapt.
Deoarece normele juridice procesual-penale reprezintă un sistem unic, în care ele se află în
interacţiune, sancţiunea procesual-penală trebuie să fie acceptată nu ca o parte componentă a lor,
ci ca un atribut necesar, indiferent de faptul dacă este ea formulată în conţinutul normei sau nu.
Alături de măsurile de convingere, sancţiunile procesual-penale sunt menite să înlăture
obstacolele, care stau în calea realizării scopului procesului penal.
4. Faptele şi raporturile juridice procesual-penale

Raporturile juridice procesuale sunt determinate de preexistenţa unor fapte juridice
procesuale. Acestea din urmă constituie împrejurări de fapt care, în condiţiile legii, fac să apară,
modifică sau sting raporturi juridice procesual-penale ori împiedică naşterea lor.
În funcţie de voinţa oamenilor, faptele juridice sunt divizate în două categorii: evenimente
şi acţiuni omeneşti. „Această clasificare care ţine de raportarea faptelor la voinţa oamenilor este
aplicabilă şi în dreptul procesual-penal.”1
Evenimentele alcătuiesc o specie de fapte juridice, care se produc independent de voinţa
oamenilor. Aşa, de exemplu, decesul învinuitului este o circumstanţă care exclude urmărirea
penală (art. 275 alin. (1) pct.5) CPP).
Acţiunile omeneşti sunt fapte juridice dependente de voinţa oamenilor. De exemplu, partea
vătămată poate fi constituită drept parte civilă la cererea acesteia.
În funcţie de efectele pe care le produc faptele juridice procesuale pot fi:
– constitutive, care creează raporturi juridice procesuale (de exemplu, săvârşirea unei
infracţiuni);
1
17
– modificatoare, care determină transformarea raporturilor procesual-penale (de
exemplu, punerea sub învinuire schimbă statutul procesual al persoanei bănuite de
săvârşirea infracţiunii, bănuitul devenind învinuit);
– extensive, care conduc la stingerea raporturilor procesuale (de exemplu când partea
vătămată s-a împăcat cu învinuitul în cauzele care pot fi pornite numai la plângerea
părţii vătămate (art.276 CPP);
– impeditive, care împiedică naşterea raportului juridic procesual-penal (de exemplu: a
intervenit termenul de prescripţie sau amnistia (art.275 alin. (1) pct. 4) CPP).
Normele juridice nu reprezintă un scop în sine, ci au menirea să modeleze comportamente
umane şi relaţii sociale; faptele sociale nu capătă semnificaţie juridică fără aportul normativităţii
juridice. Prin intermediul reglementării juridice, faptele sociale capătă o fizionomie specifică şi
devin raporturi juridice. „Raporturile procesual-penale formează raporturi juridice stabilite în
cursul desfăşurării procesului penal între subiecţii implicaţi în cauza penală. Raporturile juridice
procesual-penale sunt acele raporturi juridice – reglementate de normele procesual penale, care
apar în cursul desfăşurării procesului penal.”1
„Raportul juridic procesual-penal este raportul ce se stabileşte în cursul procesului penal
între organul judiciar ce are atribuţia de conducere a procesului între alte organe sau persoane, în
vederea realizării obiectivelor procesului – stabilirea adevărului în cauză, justa ei soluţionare şi
punerea în executare a soluţiei.”2
„Într-o formulare lapidară, se poate spune că raportul juridic este o relaţie socială
reglementată de norma juridică.”3
Condiţiile fundamentale ale apariţiei raportului juridic sunt existenţa:
1) normei juridice;
2) a subiecţilor de drept;
3) şi a faptelor juridice.
De rând cu trăsăturile generale şi comune tuturor raporturilor juridice, raporturile
procesual-penale posedă şi unele trăsături specifice:
1. Raporturile procesual-penale sunt raporturi de autoritate, de putere. Ele apar din
raporturile materiale de drept penal şi au scopul tragerii la răspundere penală a infractorilor;
2. Raporturile procesual-penale iau naştere independent de voinţa părţilor. Cel mai des
manifestarea de voinţă unilaterală vine din partea subiectului dominant. Pot apărea şi împrejurări
de natură a naşte raporturile procesuale, doar cu acordul unor subiecţi (de ex., în cazul audierii ca
martori a rudelor învinuitului nu este suficientă numai voinţa organului de stat competent, ci
trebuie să se adauge acordul persoanei audiate care, conform legii, are dreptul să refuze a da
declaraţii – art. 105 alin. (7) CPP;
3. Unul dintre subiecţii raporturilor procesual-penale este, de regulă, un organ al statului,
denumit subiect dominant, care îşi trage poziţia specială din faptul că, din punct de vedere
funcţional, procesul penal trebuie condus în orice moment de un anumit organ competent. Astfel,
alţi subiecţi ai raporturilor procesuale nu pot întra în relaţii, exercitând drepturi şi asumându-şi
obligaţii, despre care subiectul dominant nu are cunoştinţă, şi faţă de care nu-şi manifestă direct
sau indirect consimţământul;
4. Drepturile subiective ale organului public competent au pentru el şi sens de obligaţii. De
exemplu, afirmând că procurorul are dreptul a începe urmărirea penală, înţelegem că el este şi
obligat să procedeze aşa, când sunt îndeplinite condiţiile legale;
5. Raporturile procesual-penale sunt raporturi bilaterale, reciproce, adică dreptului unui
subiect îi corespunde obligaţia altuia şi invers.
Spre deosebire de raportul de drept penal material, care se naşte prin săvârşirea unei
infracţiuni, raportul procesual-penal se naşte când organele publice competente stabilesc
existenţa unui raport de drept penal.
„Raportul procesual penal chiar şi dacă derivă din cel penal, nu este o simplă prelungire a
acestuia, ci este distinct cu elemente şi caracteristici proprii, prin urmare raportul procesual-penal
1
Mihai Apetrei. Drept procesual penal. Bucureşti: Europa Nova, 1996, p. 5.
2
Feller S. Contribuţii la studiul raportului juridic penal material şi procesual-penal, precum şi garanţiile procesuale. Bucureşti:
Editura Ştiinţifică, 1960, p. 47
3
Ceterchi Ion, Craiovan Ion. Introducere în teoria generală a dreptului. Bucureşti: ALL, 1996, p. 69
18
fiind mai larg decât cel penal, deoarece ca subiecţi apar nu numai statul şi infractorul, ci şi
experţii, martorii şi alţi participanţi.”1
Subiecţii raportului de drept penal devin şi subiecţi ai raportului procesual-penal, dar cu
poziţii inverse. Astfel, făptuitorul, subiect activ al infracţiunii într-un raport de drept penal,
devine subiect pasiv al unui raport de drept procesual-penal, iar statul, reprezentat de organele
competente, devine subiect activ. Raportul menţionat este denumit fundamental sau principal şi
este caracterizat de următoarele particularităţi:
– este mijlocul prin care este realizat dreptul statului de a-l pedepsi şi a-l impune pe
infractor să execute pedeapsa;
– organul de stat stabileşte acest raport nu ca o persoană juridică, ci ca un instrument
investit cu puterea de constrângere a statului;
– organele de stat competente a desfăşura procesul penal şi a exercita constrângerea sunt,
potrivit legii, organele de urmărire penală, procuratura şi instanţele de judecată;
– organul de stat, în cele mai dese cazuri, trebuie să-şi îndeplinească, din propria
iniţiativă, obligaţiile corelative care îi revin, fără a mai aştepta ca bănuitul, învinuitul
sau inculpatul să-şi exercite dreptul corelativ pe care îl au (de ex., un organ competent a
efectua reţinerea este obligat să asigure bănuitului un apărător ales sau numit din oficiu,
garantând în aşa fel dreptul bănuitului la apărare – art. 167 alin. (2) CPP; CC RM a
reținut că, dispunerea unei expertize judiciare constituie o obligație procesuală a
procurorului (organului de urmărire penală), în faza de urmărire penală, dacă
circumstanțele cauzei o justifică. Expertiza urmează a fi dispusă și în favoarea
învinuitului pentru a respecta drepturile procesuale ale acestuia, inclusiv principiul
egalității armelor. În azul unei omisiuni a procurorului (organului de urmărire penală)
de a respeta o asemenea obligație, persoanele interesate pot utiliza instrumentele
pocesuale prevăzute în instituția controlului judiciar al procedurii prejudiciare. 2
În opinia unor specialişti în materie, la raportul procesual-penal fundamental poate fi
alăturat sau adăugat, raportul dintre infractor şi victimă şi raportul dintre subiecţii angajaţi în
soluţionarea acţiunii civile. În procesul penal pot apărea şi alte raporturi, ai căror subiecţi sunt
persoane ocazionale, cum sunt martori, asistenţi-procedurali, experţi, specialişti etc.
Teoria generală a rapturilor juridice este întru totul aplicabilă şi raporturilor procesual-
penale. De aceea şi raporturile procesuale sunt compuse din trei elemente: subiect, obiect şi
conţinut.
Subiecţi ai raportului procesual-penal sunt participanţii la activitatea procesuală, organe şi
persoane între care există relaţii reglementate de norme procesual-penale. Dintre subiecţi
menţionăm: procurorul, instanţele de judecată, partea vătămată, învinuitul, partea civilă etc.
Conţinutul raportului procesual-penal constă din totalitatea drepturilor, facultăţilor,
prerogativelor sau dorinţelor, pe care le au, potrivit legii, subiecţii, care participă la derularea
procesului penal (de ex., cu ocazia aplicării faţă de învinuit a obligaţiei de a nu părăsi localitatea,
procurorul are dreptul să ceară, prin citaţie, prezentarea lui; acestui drept al procurorului îi
corespunde obligaţia corelativă inversă din partea învinuitului de a se prezenta la citaţie, art. 178
alin. (1) CPP).
Obiectul raportului procesual-penal îl formează acţiunea sau conduita, asupra căreia sunt
îndreptate drepturile şi obligaţiile părţilor la raportul respectiv. În exemplul de mai sus obiectul
raportului analizat îl constituie atât conduita procurorului, cât şi cea a învinuitului.
5. Garanţiile procesual-penale
Garanţiile procesual-penale formează acele mijloace care permit exercitarea efectivă,
reală şi consecutivă a tuturor drepturilor procesuale în conformitate cu interesele legitime ale
fiecărui subiect şi ale înfăptuirii justiţiei în procesul penal pe o bază legală.
Proclamarea principiului legalităţii, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale nu este
suficientă pentru asigurarea lor. Principalul este ca fixarea normelor procesuale să fie simultană
cu stabilirea condiţiilor şi mijloacelor de asigurare a lor, adică a garanţiilor procesual-penale. De
aceea, reglementarea strictă a desfăşurării procesului penal, fără lacune şi imperfecţiuni,
reprezintă prin sine o garanţie procesual-penală. O altă garanţie sunt principiile procedurii
1
Mariţ Alexandru. Drept penal. Partea generală. Vol. I. Chişinău: F.E.P. „Tipografia Centrală”, 2002, p. 103
2
Decizia nr. 98 din 06.09.2018 de inadmisibilitate a sesizării nr. 116g/2018 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor
dispoziții din articolul 142 alin. (2) din Codul de procedură penală (plata pentru efectuarea expertizei în cauzele penale) (pct.22)
19
penale, care derivă din sarcinile înfăptuirii justiţiei în cauzele penale şi de aceea, anume ele
creează condiţiile lor primare de realizare.
Garanţiile drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei, în sfera justiţiei penale,
sunt fixate şi asigurate de Constituţia Republicii Moldova (Titlul II).
Cele mai importante garanţii de apărare a drepturilor şi intereselor legale în procesul penal
sunt:
– dreptul bănuitului, al învinuitului de a cunoaşte fondul bănuirii, învinuirii, precum şi
dreptul lor la apărare;
– controlul efectuat de instanţa de judecată în privinţa legalităţii aplicării măsurii
preventive – arestul;
– egalitatea părţilor în dezbaterile judiciare;
– acordarea dreptului de a recunoaşte persoana vinovată de săvârşirea infracţiunii numai
instanţei de judecată;
– posibilitatea prezentării plângerii în privinţa acţiunilor sau deciziilor persoanelor şi
organelor competente a realiza procesul penal.
Garanţiile procesuale ale drepturilor persoanelor sunt acele mijloace care asigură realizarea
lor de fapt. De exemplu, dreptul învinuitului de a avea apărător este garantat de obligaţia
persoanei competente de a-i lămuri acest drept, acordându-i posibilitatea de a-şi alege apărător
etc.
Un rol important în realizarea garanţiilor procesuale revine persoanelor de stat competente
a desfăşura procesul penal. Au o mare însemnătate, în acest sens, nivelul şi calitatea lucrului
realizat de persoanele care aplică normele procesual-penale, respectarea strictă a legislaţiei şi
profesionalismul lor.
„Garanţiile procesuale înglobează următoarele elemente componente:
– drepturile subiective ale persoanelor participante în proces;
– obligaţiile procesuale, precum şi cele corelative drepturilor subiective, ale organelor
judiciare;
– obligaţia de înfăptuire, din oficiu, în imensa majoritate a cazurilor, a drepturilor
subiective a celorlalţi participanţi în proces;
– sancţiunea procesuală pentru cazurile de încălcare.”1
Existenţa garanţiilor procesuale e o necesitate din cele mai stringente pentru legislaţia
Republicii Moldova: ele asigură ascensiunea spre democratismul şi umanismul procesului penal.
6. Aplicarea legii procesual-penale

Principalele coordonate de aplicare a legii procesual-penale, aidoma aplicării altor legi,
sunt: timpul, spaţiul şi persoana.
„Aplicarea în timp a legii procesual-penale este bazată pe principiul activităţii între
momentul intrării în vigoare şi momentul încetării acţiunii (art. 3 alin. (1) CPP). Potrivit acestui
principiu, legea de procedură penală este de imediată aplicare, toate activităţile procesuale
realizându-se numai în conformitate cu legea de procedură în vigoare (tempus regit actum).”2
Ceea ce se ia în consideraţie însă între cele două momente nu este data săvârşirii infracţiunii, ca
în cazul legii penale, ci data când se efectuează actul necesar demarării procesului penal. În
desfăşurarea procesului penal se aplică legea care este în vigoare în timpul urmăririi penale sau
al judecării cauzei în instanţa judecătorească (art.3 alin. (1) CPP).
Dacă infracţiunea săvârşită înainte de intrarea în vigoare a unei legi noi de procedură
penală, se descoperă după această dată, întreaga procedură de administrare a cauzei penale se va
efectua potrivit legii în vigoare, care este activă aplicându-se tuturor actelor ce se efectuează sub
imperiul ei.
„Principiul activităţii este de strictă aplicare, el implicând, pe de o parte, atât efectuarea
actelor procedurale în conformitate cu legea în vigoare, cât şi recunoaşterea ca valabile a actelor
procedurale efectuate anterior intrării în vigoare a legii. O lege procesual penală ieşită din
vigoare nu produce efecte după momentul abrogării ei, chiar într-o cauză penală pornită sub
imperiul ei.”3
1
Feller S. op. cit., p. 100.
2
Dumitriu Gheorghe. Aplicarea în timp a legii de procedură penală. În: Revista de drept penal, nr. 3, anul IV. Bucureşti, 1997, p.
52.
3
20
„Datorită aplicării normei de drept procesual-penal tuturor actelor ce se efectuează după
intrarea ei în vigoare, chiar în cauzele începute anterior acestei date, principiului activităţii i s-a
dat denumirea de principiul aplicării imediate a normelor de procedură penală.”1
„Legea procesual-penală care limitează drepturile şi libertăţile subiecţilor procesului nu are
caracter retroactiv.”2
De regulă în ţara noastră legea intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al
Republicii Moldova. Uneori datorită importanţei legii, intrarea în vigoare are loc într-un moment
ulterior adoptării, la data prevăzută în textul ei, pentru a se lăsa o perioadă de timp, necesară
cunoaşterii legii şi pregătirilor de ordin organizatoric în vederea aplicării ei. Este, de ex., cazul
Codului penal, adoptat la 18 aprilie 2002, publicat la 13 septembrie 2002 şi care a intrat în
vigoare la 12 iunie 2003.
Nu putem spune acelaşi lucru despre Codul de procedură penală adoptat prin Legea nr.
122–XV din 14 martie 2003, publicat la 07 iunie 2003 în Monitorul Oficial al RM nr. 104–
110/447. Peste puţin timp, la 12 iunie 2003, noul Cod a intrat în vigoare. Mulţi practicieni au
întâmpinat, de la început, dificultăţi privind aplicarea noilor norme procesual-penale, iar
teoreticienii s-au confruntat cu tălmăcirea unor termeni procesuali şi valorificarea în plan
doctrinar a instituţiilor neîntâlnite anterior în procedura autohtonă.
Abrogare legii procesual-penale poate avea loc de cele mai dese ori odată cu intrarea în
vigoare a altei legi. Astfel, potrivit art. 561 CPP la data intrării în vigoare a Codului actual, se
abrogă Codul de procedură penală aprobat prin Legea RSSM din 24 martie 1961 (Veştile
Sovietului Suprem al RSSM, 1961, nr. 10, art.42) cu modificările ulterioare.
„Totuşi în unele cazuri normele procesual-penale pot fi retroactive şi ultraactive.”3
„Vor fi retroactive, atunci când dispoziţiile legii noi sunt aplicabile şi actelor efectuate sub
legea anterioară, situaţie în care de exemplu, nulitatea unui act efectuat sub legea anterioară nu
poate fi invocată dacă legea nouă nu o prevede.”4
Legea procesuală-penală poate avea efect ultraactiv, adică dispoziţiile ei, în perioada de
tranziţie la o nouă lege procesuală-penală, pot rămâne aplicabile acţiunilor procesuale
reglementate de legea nouă. Caracterul ultraactiv se stipulează în legea nouă (art. 3 alin. (1)
CPP).
Situaţii şi dispoziţii tranzitorii. Soluţionarea unei cauze penale necesită o anumită durată
de timp, şi este posibil să se desfăşoare până la un anumit moment după dispoziţiile legii vechi,
iar în continuare, potrivit legii noi. Astfel, prin aplicarea la cauzele în curs de desfăşurare a
dispoziţiilor noi, fără nici o precizare, ar putea prejudicia interesele legitime ale părţilor. De aceia
în situaţiile tranzitorii, adică în acele momente în care se trece de la aplicarea unei legi, la
aplicarea alteia, noi în domeniu, legiuitorul trebuie să stabilească modalităţile de trecere de la
legea anterioară la legea în vigoare prin intermediul unor acte normative denumite dispoziţii
tranzitorii.
„De regulă, dispoziţiile tranzitorii se conţin în legea nouă, dar când ea este de o importanţă
deosebită prin întinderea şi efectele sale, dispoziţiile tranzitorii pot fi cuprinse într-un act aparte,
care să pună în aplicare dispoziţiile legii noi.”5
În Codul de procedură penală al RM, care a fost adoptat prin Legea nr. 122–XV la 14
martie 2003, se conţin Dispoziţii finale şi tranzitorii în Capitolul X, Titlul III al părţii speciale.
De asemenea, în scopul de a facilita situaţia tranzitorie, a fost adoptată Legea nr. 205–XV din 29
mai 2003 Cu privire la punerea în aplicare a Codului de procedură penală al Republicii
Moldova.
Aplicarea în spaţiu. La baza aplicării normelor procesual-penale în spaţiu stă principiul
teritorialităţii, care constă în faptul că legea procesual-penală se aplică numai activităţilor
procesuale desfăşurate pe teritoriul statului nostru.
Legea procesuală penală este unică pe tot teritoriul Republicii Moldova şi obligatorie
pentru toate organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti, indiferent de locul
1
Păvăleanu Vasile. Drept procesual-penal. Parte generală. Bucureşti: Lumina Lex, 2000, p. 45.
2
Лупинская П. А. Уголовно-процессуальное право. Учебник. Москва: Юристъ, 1997, р. 24–25.
3
Pintea Alexandru. Drept procesual penal. Bucureşti: Lumina Lex, 2002, p. 49.
4
Dongoroz Vintilă şi colectiv. Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală Român. Partea generală. Vol. I. Bucureşti:
Ed. Academiei R.S.R., 1976, p. 14.
5
Pintea Alexandru. op. cit., p. 50.
21
săvârşirii infracţiunii. Alte modalităţi de acţiune a legii procesuale penale pot fi stabilite prin
tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte (art. 4 CPP).
Cooperarea cu organele judiciare ale altor state, contribuie la obţinerea probelor din
exterior, investigarea adecvată a infracţiunilor, apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale
participanţilor în proces, precum şi realizarea unor importante funcţii procesuale. Realizarea în
practică a acestor activităţi constituie excepţii de la principiul teritorialităţii.
Cele mai des sunt întâlnite următoarele excepţii de la principiul teritorialităţii aplicării în
spaţiu a legii procesual-penale:
Comisiile rogatorii internaţionale active, când la solicitarea organului judiciar din RM un
act de urmărire penală (de ex., ascultarea unui martor) îndeplinit în altă ţară potrivit legislaţiei
acesteia, este valabil în faţa organelor de drept din ţara noastră (a se vedea art.art. 536 – 539
CPP);
Comisiile rogatorii internaţionale pasive, când un act procedural solicitat de organul
judiciar străin, este realizat pe teritoriul RM, aplică legea procesual-penale a RM, care are
consecinţe juridice pentru procesul penal din acea ţară. Organul de urmărire penală sau instanţa
judecătorească execută comisii rogatorii cerute de organele respective din străinătate în temeiul
tratatelor internaţionale la care Republica Moldova şi ţara solicitantă sunt parte sau în condiţii
de reciprocitate confirmate potrivit prevederilor art.536 alin. 2 CPP (art. 540 alin. (1) CPP);
Extrădarea – predarea unui stat străin a persoanei care a încălcat legile acestui stat. Există
extrădarea activă şi pasivă.
Extrădarea activă este iniţiativa sau cererea unui stat adresată altui stat de a-i preda o
persoană reţinută pe teritoriul acelui stat. Republica Moldova se poate adresa unui stat străin cu
cerere de extrădare a persoanei, în privinţa căreia se efectuează urmărirea penală, în legătură
cu infracţiunile pentru care legea penală prevede o pedeapsă maximă de cel puţin un an de
închisoare ori o altă pedeapsă mai aspră sau în privinţa căreia a fost adoptată o sentinţă de
condamnare la pedeapsa închisorii pe o durată de cel puţin 6 luni, în cazul extrădării pentru
executare, daca tratatele internaţionale nu prevăd altfel (art. 541 alin. (1) CPP).
Activitatea desfăşurată de organele judiciare ale statului solicitat, pentru predarea
infractorului care face obiectul extrădării, este extrădare pasivă. Cetăţeanul străin sau apatridul
care este urmărit penal sau care a fost condamnat într-un stat străin, pentru săvârşirea unei
fapte pasibile de pedeapsă în acel stat poate fi extrădat acestui stat străin, la cererea
autoritarilor competente, în scopul urmăririi sau executării sentinţei pronunţate pentru fapta
comisă sau pronunţării unei noi sentinţe. (art. 544 alin. (1) CPP).
Recunoaşterea hotărârilor penale sau a altor acte judiciare penale, constituie altă
excepţie de la principiul teritorialităţii legii procesual-penale. Potrivit art. 558 alin. (1) CPP,
hotărârile penale definitive pronunţate de instanţele judecătoreşti din străinătate, precum şi cele
care sunt de natură să producă, potrivit legii penale a Republicii Moldova, efecte juridice, pot fi
recunoscute de instanţa naţională, la demersul ministrului justiţiei sau al Procurorului General,
în baza tratatului internaţional sau a acordului de reciprocitate.
Cazurile de imunitate de jurisdicţie aplicabilă personalului diplomatic şi consular sunt de
asemenea excepţii de la principiul teritorialităţii. Pe teritoriul Republicii Moldova, procesul în
cauzele penale privitoare la cetăţenii străini şi apatrizi se efectuează în conformitate cu
prevederile CPP Procesul penal în privinţa persoanelor care beneficiază de imunitate
diplomatică se efectuează în conformitate cu prevederile Convenţiei de la Viena cu privire la
relaţiile diplomatice, încheiată la 18 aprilie 1961, ale Convenţiei de la Viena cu privire la
relaţiile consulare, încheiate la 24 aprilie 1963, precum şi ale altor tratate internaţionale la care
Republica Moldova este parte. (art. 5 CPP).
Legea procesual-penală nu se aplică în cazul unor infracţiuni săvârşite pe teritoriul nostru,
când acestea sunt comise pe o navă sau o aeronavă militară ce aparţine unui stat străin.
7. Interpretarea normelor juridice procesual-penale

Interpretarea normelor procesual-penale nu este decât operaţia prin care se urmăreşte
determinarea înţelesului pe care l-a avut în vedere legislatorul la adoptarea dispoziţiilor legale.
Interpretarea normelor procesual-penale are importanţă pentru aplicarea lor concretă,
deoarece orice legislaţie oricât de perfectă ar fi ea, nu poate totuşi elimina necesitatea
interpretării. Atare necesitate obiectivă se accentuează în condiţiile actuale, când sistemul de
drept al RM, inclusiv legislaţia procesual-penală, este completată cu norme noi.
22
„Interpretul poate în procedura penală să completeze şi chiar să corecteze legea, atunci
când lipsa unei dispoziţii sau felul greşit în care se exprimă legea, ar zădărnici realizarea justiţiei,
fiindcă nu este îngăduit instanţelor judecătoreşti, sub motiv că legea tace sau nu este clară, să
refuze de a judeca sau de a confirma judecata.”1 În dreptul procesual-penal ea are unele rezerve,
constituind obiectul unei investigaţii speciale.
Interpretarea dreptului e necesară, în virtutea contradicţiei între caracterul formal-
determinant al normelor juridice şi dinamismul vertiginos al relaţiilor sociale. În virtutea
caracterului formal-determinant prescripţiile juridice rămân invariabile, stabile până la
modificarea lor.
„În acelaşi timp viaţa socială este în permanentă schimbare, de aceea nu rareori legea se
aplică în condiţii care s-au modificat esenţial în comparaţie cu momentul emiterii ei. ”2
Există mai multe tipuri de interpretări: după subiect, după procedee, după volum etc.
În funcţie de subiectul interpretării, poate fi interpretarea legală sau autentică, judiciară şi
doctrinară (ştiinţifică).
Interpretarea se numeşte legală atunci când sensul termenilor şi expresiilor utilizate, este
explicat chiar de organul de la care norma juridică emană – Parlamentul (art. 66 lit. „c” din
Constituţie). Interpretarea legală are aceeaşi putere juridică ca şi actul normativ interpretat şi este
obligatorie pentru toate organele care le aplică.
Interpretarea judiciară sau jurisprudenţială se face de organele judiciare abilitate a aplica
legea. „Această interpretare este obligatorie numai pentru cauza care a făcut obiectul
soluţionării.”3
CC RM, menționează că Codul de procedură penală nu poate să abunde în texte
explicative. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept există un
element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept procedural penal (a
se vedea, mutatis mutandis, DCC nr. 49 din 31 mai 2018, § 34; și Rohlena v. Cehia [MC], 27
ianuarie 2015, § 50).4
Interpretarea este doctrinară sau ştiinţifică când este făcută în tratate, manuale, monografii
şi alte lucrări de cercetări ştiinţifice. Ea contribuie la justa însuşire a conţinutului normelor
procesuale şi la desăvârşirea lor, fără însă a avea putere oficială obligatorie.
În funcţie de procedeele sau metodele folosite, interpretarea poate fi: literală sau textuală,
sistematică, logică şi istorică.
Interpretarea literală este desluşirea sensului cuvintelor utilizate în actele normative.
Interpretarea sistematică se rezumă la lămurirea conţinutului normelor procesual-penale,
implicând determinarea locului lor în sistemul legii procesual-penale în vigoare, precum şi, în
genere, în sistemul de drept.
În acest context, Curtea reiterează că o dispoziţie legală nu poate fi ruptă din sistemul
normativ din care face parte şi nu poate acţiona în mod izolat. Dimpotrivă, ea trebuie citită în
coroborare cu celelalte dispoziţii legale incidente.5
Interpretarea logică este determinarea sensului unei legi cu ajutorul logicii formale şi
dialectice. Interpretarea istorică lămureşte sensul unei legi prin familiarizarea cu toate
materialele care au anticipat adoptarea ei (proiectul, spre exemplu).
După volumul sau efectele sale, interpretarea poate fi:
– autentică, când se constată că textul legii concordă întru totul cu intenţia legislatorului;
– restrictivă, când prin interpretare se constată că textul de lege, aşa cum este redactat,
exprimă mai mult decât a voit legislatorul;
– extensivă, când prin interpretare se constată că textul de lege, în redactarea existentă,
spune mai puţin decât a dorit legislatorul.
Lacunele legii pot fi completate pe cale de supliment analogic, adică prin împrumutarea
unei dispoziţii din altă lege, dar referitoare la o situaţie similară. Deci, atunci când legea tace,
interpretul poate în procedura penală pe cale de analogie, recurgând la alte prevederi de lege, să
găsească soluţionarea situaţiei neprevăzute.
1
Dongoroz Vintilă. op. cit., p. 197.
2
Guzun Gheorghe. Interpretarea dreptului. În: Avocatul Poporului, nr. 7–9, 2002, p. 43.
3
Păvăleanu Vasile. op. cit., p. 22.
4
DCC nr. 124 din 30.10.2018 de inadmisibilitate a sesizării nr. 149g/2018 privind excepția de neconstituționalitate a articolului
321 alin. (2) pct. 2) din Codul de procedură penală, adoptat prin Legea nr. 122 din 14 martie 2002 (pct.24)
5
DCC nr. 9 din 27.01.2020 de inadmisibilitate a sesizării nr.197g/2019 privind excepția de neconstituționalitate a unor prevederi
din articolul 347 alin. (3) din Codul de procedură penală (pct.17)
23
Interpretarea prin analogie, care este proprie procedurii penale, se reduce la lămurirea
dispoziţiilor legale prin recurgerea la alte dispoziţii ce reglementează o materie asemănătoare. De
ex., conform art. 369 alin. (1) CPP, audierea părţii vătămate se efectuează în conformitate cu
dispoziţiile ce se referă la audierea martorilor şi care se aplică în mod corespunzător; un alt
exemplu, în art. 80 alin. (7) CPP, înlăturarea din procesul penal a reprezentantului victimei,
părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile, martorului se efectuează în
condiţiile înlăturării apărătorului, prevăzute în art.72 CPP şi aplicate în mod corespunzător.
Alt exemplu de interpretare a legii procesual penale prin analogie îl oferă CC RM. Prin
Hotărârea nr. 19 din 3 iulie 2018, Curtea a examinat excepţia de neconstituţionalitate a
articolului 178 alin. (3) din Codul de procedură penală (obligația de a nu părăsi ţara) și a
constatat că lipsa prevederii unei durate maxime de aplicare a măsurii preventive sub forma
obligației de a nu părăsi ţara constituie o omisiune legislativă contrară Constituţiei. Totodată,
Curtea a menționat că până la remedierea deficienței de reglementare constatate prin acea
hotărâre şi înlăturarea viciului de neconstituţionalitate se vor aplica termenele totale stabilite de
articolul 191 din Codul de procedură penală. 1
Utilizarea tuturor tipurilor de interpretare, cunoscute în teoria generală a dreptului sunt
aplicate şi în procedura penală, ţinând cont de specificul normelor procesuale. Interpretarea este
un mijloc necesar şi eficient de însuşire şi explicare a normelor procesuale de depistare şi
înlăturare a lacunelor legislaţiei şi de desăvârşire a ei în continuare.
8. Izvoarele dreptului procesual-penal

În teoria generală a dreptului, noţiunea de izvor de drept este determinată, de obicei, în
sens material şi în sens formal.
Izvoarele dreptului procesual-penal sunt sursele din care decurg reglementările legale în
domeniul procedurii penale. În sens formal, izvoarele dreptului procesual-penal sunt normele în
care această ramură de drept este exprimată.
„Izvorul material al dreptului îl constituie sursa ideilor materializate în normele juridice,
iar izvorul formal reprezintă procedeul sau forma prin care aceste idei sunt materializate.”2
În acest compartiment vom trata izvoarele formale ale normei procesual-penale. Datorită
complexităţii relaţiilor sociale supuse reglementării normelor procesuale, dreptul procesual-penal
prezintă o pluralitate de izvoare.
Izvorul fundamental îl reprezintă Constituţia, deoarece conţine dispoziţii generale ce-şi
găsesc aplicare în domeniul înfăptuirii justiţiei penale. Constituţia Republicii Moldova are
supremaţie asupra legislaţiei procesual-penale naţionale. Nici o lege care reglementează
desfăşurarea procesului penal nu are putere juridică dacă este în contradicţie cu Constituţia
(art. 2 alin. (3) CPP).
Dintre normele constituţionale care constituie izvor al dreptului procesual-penal remarcăm,
spre exemplu, art.26 care prevede că în tot cursul procesului părţile au dreptul să fie asistate de
un avocat, ales sau numit din oficiu.
Codul de procedură penală este principalul izvor al procedurii penale, deoarece cuprinde
majoritatea normelor juridice procesual-penale. Procesul penal este reglementat de prevederile
Constituţiei Republicii Moldova, de tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte
şi de Codul de procedură penală al RM (art. 2 alin.(1)).
„Întreaga desfăşurare a procesului, precum şi majoritatea problemelor de procedură îşi
găsesc o reglementare sistematizată în Codul de procedură penală. Autorii de specialitate din
România consideră drept izvoare de procedură penală şi alte coduri (penal, civil, de procedură
civilă).”3
Importanţă prevederilor Codului de Procedură Penală în reglementarea procesului penal,
este reiterată în art.2 alin. (4) CPP: Normele juridice cu caracter procesual din alte legi
naţionale pot fi aplicate cu condiţia includerii lor în CPP. În acest sens Curtea Constituțională a
Republicii Moldova a pronunțat o hotărîre prin care a confirmat limitarea aplicării prevedrilor
CPP numai de Constituție și tratatele internaționale, nu și de orice alte legi naționale, neicluse în
cod.
1
DCC nr.106 din 06.09.2018 de inadmisibilitate a sesizării nr.125g/2018 privind excepția de neconstituționalitate a unor
2
Mateuţ Gh. op. cit., p. 11.
3
Volonciu Nicolae, op.cit., p.56; Mateuţ Gh., op.cit., p.13
24
Fiind o lege organică, din punct de vedere al dispoziţiilor constituţionale generale statuate
de art.72, Codul de procedură penală nu are prioritate faţă de alte legi organice, însă ca lege
specială, după regulile generale ale dreptului, indiferent de data adoptării, el dobîndeşte
superioritate faţă de alte legi organice după principiul lex specialis derogat generali. Prin
urmare, legiuitorul, în scopul realizării principiilor constituţionale ale statului de drept,
asigurării legalităţii şi protecţiei drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în sfera
justiţiei penale, codificînd normele care reglementează modul de desfăşurare a urmăririi penale
şi de judecare a cauzei penale în instanţa de judecată, a fost în drept să legifereze prioritatea
Codului de procedură penală faţă de alte legi ce reglementează relaţii de aceeaşi natură. 1
Alături de coduri printre izvoarele de drept procesual-penal pot fi amintite şi legile cu un
conţinut organizatoric care reglementează activitatea organelor judiciare: Legea cu privire la
Procuratură, Legea cu privire la organizarea judecătorească, etc. Numai legile, fiind acte
normative adoptate de Parlament, constituie izvor de drept, mai ales într-un domeniu atât de
important cum este cel al realizării justiţiei penale. Modificările introduse în textul Codului de
procedură penală şi în al altor legi se efectuează de asemenea prin lege.
În ultimii ani multe modificări şi completări ale legislaţiei procesual-penală sunt rezultatul
recunoaşterii de către statul nostru a normelor internaţionale şi europene privind ocrotirea şi
respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale printre care DUDO, CEDO2 etc.
Principiile generale şi normele dreptului internaţional şi ale tratatelor internaţionale la
care Republica Moldova este parte constituie elemente integrante ale dreptului procesual-penal
şi nemijlocit dau naştere drepturilor şi libertăţilor omului în procesul penal (art. 2 alin. (2)
CPP).
În desfăşurarea procesului penal nu pot avea putere juridică legile şi alte acte normative
care anulează sau limitează drepturile şi libertăţile omului, încalcă independenţa
judecătorească, principiul contradictorialităţii, precum și contravin normelor unanim
recunoscute ale dreptului internaţional, prevederilor tratatelor internaţionale la care Republica
Moldova este parte (art.2 alin. (5) CPP).
În conformitate cu art.7 alin. (8) CPP, Hotărîrile definitive ale Curţii Europene a
Drepturilor Omului sînt obligatorii pentru organele de urmărire penale, procurori şi instanţele
de judecată.
În această ordine de idei, instanţele judecătoreşti vor aplica jurisprudenţa CEDO în cazul în
care circumstanţele cauzei ce se examinează sînt similare circumstanţelor care au fost examinate
de către CEDO şi asupra cărora aceasta s-a pronunţat.3
Unele tratate şi convenţii internaţionale, care conţin norme de procedură penală, servesc,
de asemenea, ca izvoare de drept procesual-penal, dacă sunt ratificate de puterea legislativă. În
acest sens art. 531 CPP arată că dispoziţiile tratatelor internaţionale la care RM este parte şi alte
obligaţii internaţionale ale RM vor avea prioritate în raport cu dispoziţiile CPP
Potrivit prevederilor art. 27 din Convenţia Cu privire la dreptul tratatelor, încheiată la
23.05.1969 la Viena, statul care este parte la tratatul internaţional nu are dreptul să nu
îndeplinească obligaţiunile prevăzute de acest tratat din motivul că ele contravin legislaţiei
naţionale. RM este parte a acestei Convenţii şi de aceea instanţele judecătoreşti, în cazurile în
care legislaţia naţională contravine actului internaţional la care Republica Moldova este parte,
sunt obligate să aplice dispoziţiile acestui act internaţional.
În grupul documentelor juridice care reglementează procedura de cooperare cu organele
judiciare ale altor state se înscriu:
1. Tratatele bipartite şi pluripartite ale RM (convenţii acorduri) privind asistenţa juridică;
1
HCC nr.1 din 22.01.2008 privind controlul constituţionalităţii art.2 alin.(1) şi alin.(4) din Codul de procedură penală, disponibil
la: http://constcourt.md/ccdocview.php?tip=hotariri&docid=86&l=ro (05.04.14)
2
Prin hotărârea definitivă a instanţei de recurs (Decizia Curţii de Apel) persoana învinuită în săvârșirea infracţiunii de
încălcare a regulilor de circulaţie rutieră în urma căreia au survenit vătămări corporale mai puţin grave a fost achitată. Curtea
Supremă de Justiţie a respins recursul în anulare declarat de Procurorul General în conformitate cu legea naţională art. 369:
CPP (red. 1961), cu motivaţia de aplicare a prevederilor actului internaţional (art. 4 din Protocolul al VII-lea CEDO), care
stipulează că, în cazul existenţei unei hotărâri definitive de achitare, redeschiderea procesului poate avea loc dacă fapte noi ori
recent descoperite sau un viciu fundamental au afectat hotărârea pronunţată în cadrul procedurii precedente, temeiuri care
lipseau în cauză. Instanţa a conchis că prevederile legii naţionale contravin actului internaţional şi, în conformitate cu
dispoziţiile alin. 2 art. 4 din Constituţia RM, a aplicat actul internaţional (Decizia Colegiului penal nr. lra-62/2003).
3
HP CSJ nr.3 din 09. 06.2014 Cu privire la aplicarea de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale Convenţiei Europene
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (pct.2)
25
2. Acordurile interguvernamentale ale RM, acordurile internaţionale ale Procuraturii
Generale, ale Ministerului Justiţiei, ale Ministerului Afacerilor Interne şi alte structuri ale
autorităţilor publice, ce au ca obiect de reglementare diverse probleme de conlucrare în
activitatea de prevenire şi contracarare a criminalităţii.
„De menţionat că la ora actuală, între savanţi şi practicieni nu există o unitate de opinii în
ceia ce priveşte natura şi forţa juridică a documentelor din a doua grupă.”1
Printre cele mai importante acte normative internaţionale în domeniul justiţiei penale sunt:
Convenţia europeană privind asistenţa juridică în materie penală (Strasbourg, 08.04.1959), în
vigoare pentru RM din 05.05.1998 şi Convenţia europeană cu privire la extrădare (Paris,
13.12.1957), în vigoare pentru RM din 31.12.1997.
Drept bază normativă a asistenţei juridice şi a altor, relaţii internaţionale, în domeniul
justiţiei penale, între statele din spaţiul CSI, serveşte Convenţia privind asistenţa juridică şi
raporturile de drept în materie de procedură civilă, familială şi penală, semnată la Minsk, la
21.01.1993. „Acest document juridic reglementează relaţiile de cooperare dintre statele care
dispun de legislaţii şi sisteme juridice naţionale, ce se caracterizează prin multiple asemănări.”2
În afara acordurilor pluripartite, RM încheie şi acorduri bipartite privind colaborarea în
materie penală. Drept exemplu poate servi Tratatul dintre Republica Moldova şi Ucraina privind
asistenţa juridică şi raporturile de drept în cauzele civile şi penale din 13.12.1993, semnat la
Kiev.
Multe din acordurile internaţionale bipartite şi pluripartite, în materie de justiţie penală, nu
se referă nemijlocit la asistenţa reciprocă în procesele penale, ci privesc diferite aspecte ale
contracarării celor mai periculoase tipuri ale criminalităţii. Nu vom enumera toate aceste
acorduri, prezentăm doar câteva mai importante: Convenţia europeană privind contracararea
terorismului (Strasbourg, 27.01.1977), în vigoare pentru RM din 23.09.1999; Convenţia
europeană împotriva corupţiei (Strasbourg, 06.11.1977), în vigoare pentru RM din 30.11.1999
etc. Ţinem să evidenţiem că în conţinutul acestor convenţii sunt prevăzute şi indicaţii privind
realizarea unor acţiuni obligatorii de către părţile semnatare, inclusiv în cadrul proceselor penale.
9. Legăturile dreptului procesual-penal cu alte ramuri de drept

Dreptul în Republica Moldova constituie un sistem unitar în cadrul căruia între diferite
ramuri există o legătură strânsă. Această caracteristică face ca şi dreptul procesual-penal să aibă
numeroase legături cu celelalte ramuri ale dreptului. În atare context ne putem, în principal,
referi la dreptul constituţional, dreptul penal, dreptul civil şi procedura civilă.
Legăturile cu dreptul constituţional. La baza procedurii penale stau unele norme de drept
constituţional. Astfel, Constituţia Republicii Moldova cuprinde norme ce reglementează unele
domenii din procedura penală, cum ar fi cele privind drepturile şi libertăţile fundamentale (Titlul
II), precum şi autoritatea judecătorească (Capitolul IX). Referindu-se la probleme de procedură
penală, aceste norme le abordează de pe poziţiile dreptului constituţional, cu scoaterea în
evidenţă a ideilor de bază, călăuzitoare şi fundamentale, urmând să fie acceptate şi dezvoltate de
normele dreptului procesual-penal.
Dreptul procesual-penal şi dreptul penal. Dreptul penal este transpus în fapt prin
intermediul dreptului procesual-penal. Drepturile şi obligaţiile subiecţilor din cadrul raportului
juridic penal se realizează numai prin intermediul raportului de procedură penală. La rândul său,
dreptul procesual-penal, fără dreptul penal ar fi fără conţinut şi inutil, deoarece anume acesta din
urmă stabileşte care fapte sunt infracţiuni şi ce sancţiuni penale pot fi aplicate infractorilor.
Astfel, legătura organică şi funcţională conduce la relaţii indisolubile între aceste două ramuri.
„Unul şi acelaşi spirit trebuie să domine atât dreptul penal cât şi procedura penală, deoarece
procesul este forma de existenţă a legii penale, forma de exprimare a acesteia.”3
Legăturile cu dreptul civil. Multe infracţiuni produc prejudicii materiale, fapt care
angajează şi răspunderea civilă a infractorilor, demonstrând legăturile dintre procedura penală şi
dreptul civil. Faptul că dreptul la despăgubire a persoanelor vătămate se poate realiza pe calea
acţiunii civile în procesul penal este un moment care amplifică şi mai mult această legătură.
1
Волеводз А. Г. Концептуальные проблемы совершенствования международного сотрудничества в проекте УПК РФ //
Юрист, №1, 2001, р. 30.
2
Osoianu Tudor, Botnaru Gheorghe. Cadrul juridic al cooperării internaţionale a Republicii Moldova în materie penală // Revistă
de criminologie, drept penal şi criminalistică, nr. 1–2, 2003 p. 31, 32.
3
Mariţ Alexandru. op. cit., p. 19.
26
Dreptul procesual penal şi dreptul procesual civil. Dreptul procesual penal se află într-o
strânsă legătură, cu dreptul procesual civil. Între normele juridice procesuale care constituie cele
două ramuri de drept există numeroase elemente comune, începând cu principiile care stau la
baza procesului civil şi penal, continuând cu administrarea probelor, desfăşurarea judecăţii etc.
„Cele două ramuri reglementează două forme ale aceleiaşi activităţi de judecată, justiţia
realizându-se atât prin judecarea cauzelor penale cât şi a celor civile. Deşi ele se prezintă ca două
ramuri de drept distincte totuşi pot fi stabilite unele asemănări între procedura penală şi civilă,
deoarece ambele urmăresc apărarea unor norme de drept substanţial.”1
Astfel, aspectele ce le apropie sunt:
– aceleaşi instanţe judecătoreşti soluţionează atât cauzele penale cât şi cele civile;
– judecătorii pot soluţiona atât cauzele penale cât şi cele civile;
– „procesul penal ca şi procesul civil este desfăşurat în virtutea aceloraşi principii,
precum sunt independenţa judecătorilor, egalitatea, publicitatea, oralitatea dezbaterilor,
colegialitatea, asigurarea dreptului la apărare şi a dublului grad de jurisdicţie,
gratuitatea justiţiei.”2
– atât procesul penal cât şi cel civil parcurg etape asemănătoare: sesizarea, administrarea
probelor, dezbaterea, deliberarea şi pronunţarea hotărârii;
– căile de atac folosite sunt aceleaşi (apelul, recursul, etc.)
Sunt situaţii când normele procedurii civile sunt aplicate în procesul penal la soluţionarea
acţiunii civile.
Cu toate acestea între aceste două ramuri de drept există şi deosebiri. Principalul factor
care determină aceste deosebiri este natura distinctivă a normelor de drept material care
reglementează cele două conflicte de esenţă diferită, la care se mai adaugă deosebiri de plan
structural, organizatoric şi instituțional (de ex.: existenţa celor trei faze numai în cazul procesului
penal).
SECŢIUNEA III
Ştiinţa dreptului procesual-penal
1.Obiectul, structura, metodele şi sarcinile ştiinţei dreptului procesual-penal

Ştiinţa dreptului procesual-penal constituie o ramură a ştiinţelor juridice care conţine un
sistem de reguli, concepţii şi principii elaborate metodic, privind reglementarea desfăşurării
procesului penal.
Orice ştiinţă este justificată în măsura în care are un obiect propriu de studiu şi foloseşte
metode specifice în cercetarea fenomenelor. Ştiinţa dreptului procesual penal nu trebuie
confundată cu dreptul procesual-penal. „Astfel, în timp ce dreptul procesual penal este o ramură
a sistemului de drept, alcătuită dintr-un ansamblu de norme juridice, ştiinţa dreptului procesual-
penal reprezintă un sistem de cunoştinţe despre raporturile juridice procesual-penale şi normele
procesual-penale care reglementează aceste raporturi.”3
Obiectul de studiu al ştiinţei dreptului procesual-penal cuprinde:
– normele şi raporturile procesual-penale;
– practica organelor de stat competente a realiza procesul penal;
– legislaţia şi doctrina procesual-penală a altor ţări;
– condiţiile obiective care au determinat reglementarea unei anumite instituţii procesuale
ori adoptarea unor norme procesuale.
Structura ştiinţei procedurii penale o reprezintă două părţi:
1. Partea generală care studiază sarcinile, principiile, competenţa, probele etc.;
2. Partea specială care studiază derularea activităţilor procesuale, respectând
consecutivitatea fazelor. Această divizare se impune, deoarece Codul de procedură penală
cunoaşte, de asemenea, o astfel de sistematizare. Fiecare moment procesual îşi are în partea
specială reglementarea sa proprie, care se îmbină cu dispoziţiile din partea generală. De aici,
constatăm necesitatea studierii simultane a ambelor părţi ale ştiinţei dreptului procesual-penal.
1
Ciobanu Viorel Mihai. Tratat teoretic şi practic de procedură civilă. Vol. I. Bucureşti: Naţional, 1996, p. 161.
2
Ciobanu Viorel Mihai. op. cit., p. 162.
3
Neagu Ion. Drept procesual penal. Bucureşti: Ed. Academiei, 1988, p. 51.
27
Sub aspectul metodologic studierea ştiinţei dreptului procesual penal nu constă în utilizarea
unor metode neîntâlnite la alte ştiinţe. Ca metode logice, ştiinţa dreptului procesual-penal, ca şi
celelalte ştiinţe ale dreptului, foloseşte analiza şi sinteza, inducţia şi deducţia.
Prin metoda istorică fenomenele procesuale sunt studiate sub aspectul evoluţiei lor în timp.
Metoda comparativă permite studierea normelor juridice procesuale în comparaţie cu alte norme
din acelaşi sistem de drept şi, mai ales, cu normele corespunzătoare din legislaţiile străine.
Studiind fenomenele procesuale în integritate şi nu în individualitatea componenţelor lor, prin
metode sociologice, se efectuează studierea raportului lor cu alte fenomene sociale conexe.
Concomitent cu metoda sociologică este utilizată şi metoda statistică, care furnizează date
importante menite să orienteze spre o legislaţie şi o practică cât mai eficace.
Fiecare ştiinţă are anumite sarcini legate de cercetarea obiectului său. Actualmente,
principalele sarcini ale ştiinţei procedurii penale din Republica Moldova sunt următoarele:
– studierea multilaterală şi în mod creator a normelor de procedură penală;
– îmbinarea teoriei cu practica, adâncind caracterul ei aplicativ;
– studierea procedurii penale din alte ţări, a experienţei istorice de dezvoltare a ei şi a
instituţiilor sale;
– elaborarea programelor de investigaţii ştiinţifice ale unor probleme fundamentale în
materie de procedură penală;
– sporirea rolului procedurii penale în procesul de contracarare a criminalităţi.
2. Forma procesual-penală
„Forma procesual-penală, aidoma garanţiilor procesual-penale, reprezintă o categorie
fundamentală a ştiinţei dreptului procesual-penal. Forma procesuală cuprinde totalitatea
condiţiilor stabilite de legea procesual-penală pentru efectuarea de către organele de drept a
acţiunilor ce intră în competenţa lor, îndreptate spre descoperirea infracţiunilor şi tragerea la
răspundere penală a persoanelor care au comis infracţiuni, precum şi realizarea altor scopuri ale
procesului penal.”1
O trăsătură specifică a formei procesual-penale o constituie sistemul cerinţelor fixate de
normele juridice de procedură penală. Un atare sistem presupune existenţa în conţinutul său a
unui şir de reguli, ce determină conduita tuturor persoanelor care participă în proces,
consecutivitatea, conţinutul şi caracterul acţiunilor lor.
Afară de aceasta, exigenţele formei procesual-penale impun:
a) ordinea de participare în procesul penal a persoanelor interesate;
b) cerinţa motivaţiei şi formulării respective a deciziilor organelor competente a realiza
procesul penal;
c) obligaţia protocolarii şedinţei de judecată;
d) temeiurile şi ordinea adoptării şi revocării deciziilor persoanelor competente a desfăşura
procesul penal;
e) reguli cu caracter de ritual şi etichetă judiciară.
Generalizând cele expuse mai sus, definim forma procesual-penală drept un sistem al
instituţiilor şi regulilor procesuale, al succesiunii fazelor procesului penal, al condiţiilor,
metodelor şi termenelor de efectuare a actelor procesuale, legate direct sau indirect de
administrarea probelor în procesul penal, precum şi a ordinii de fixare a deciziilor în cadrul
cauzelor penale.
Forma procesual-penală, fiind o varietate a formei juridice de activitate statală, creează un
regim de drept statornic de gestiune a cauzelor penale, ajustat în detalii şi bine determinat. Forma
procesual-penală posedă două proprietăţi de bază: unitatea şi diferenţierea ei.
Unitatea formei procesual-penale se manifestă prin stabilirea unei ordini unice de
desfăşurare a procesului penal. Toate cauzele penale se disting prin trăsături unice: un set de acte
procesuale, mijloace de stabilire a datelor de fapt, metode de examinare a lor etc. De exemplu,
caracterul scris al procesului penal este specific tuturor cauzelor penale.
Unele cauze prezintă însă anumite particularităţi. Ele sunt manifestări ale diferenţierii
formei procesual-penale. În unele cazuri procedura devine mai complicată, fiind determinată de
acordarea garanţiilor suplimentare unor subiecţi (de ex. în cauzele în care învinuiţi sunt minori).
1
Orîndaş Victor. Procedură penală. Chişinău: USM, 2001, p. 13.
28
În alte cazuri procedura este simplificată (de ex. gestionarea cauzelor penale în caz de delict
flagrant).
Unitatea şi diferenţierea formei procesual-penale reprezintă proprietăţi care, în cumul,
demonstrează flexibilitatea procesului penal, calitate menită a-l optimiza. Valoarea formei
procesual-penale este determinată de faptul că ea asigură unitatea intereselor înfăptuirii justiţiei
în procesul penal şi ale intereselor părţilor lui. În special, aceasta se referă la acceptarea pentru
realizarea acestui scop, numai a acelor mijloace care sunt în concordanţă cu interesele
nominalizate.
3. Legăturile ştiinţei dreptului procesual-penal cu alte ştiinţe juridice

Ştiinţa procesului penal are legături cu multe ştiinţe juridice, datorită problematicii
generale de abordare a acesteia (teoria generală a dreptului), a cercetării unor instituţii sau norme
juridice comune (dreptul constituţional, dreptul penal, dreptul procesual civil etc.). Deoarece
legăturile dintre ştiinţele nominalizate sunt bazate pe legăturile dintre ramurile de drept
respective, care au fost deja examinate, ele nu vor forma obiectul unei cercetări repetate.
Ştiinţa dreptului procesual-penal are relaţii apropiate cu unele ştiinţe nejuridice, care au
însă o mare importanţă în studierea unor aspecte strâns legate de activitatea procesual-penală. La
studierea acestei activităţi îşi dau concursul, odată cu dezvoltarea progresului ştiinţific, atât
ştiinţele sociale, cât şi cele naturale. Aceste ştiinţe auxiliare dreptului sunt: criminalistica,
medicina legală, psihiatria, psihologia judiciară şi statistica judiciară.
Criminalistica are ca obiect de studiu elaborarea metodelor tehnico-ştiinţifice şi tactice
necesare descoperirii, fixării, ridicării şi examinării urmelor infracţiunii, precum şi depistării
infractorului. Prin procedeele sale sunt scoase la iveală probele destinate aflării adevărului în
cauzele penale.
Medicina legală, prin obiectul său de investigaţie, furnizează date importante pentru
cercetarea infracţiunilor care atentează la integritatea corporală, viaţa, sănătatea persoanei şi
determină cauzele decesului, caracterul leziunilor corporale etc.
Psihiatria judiciară, prin cunoştinţele pe care le prezintă, rezolvă probleme importante ce
pot lua naştere în procesul penal, cum este, de exemplu, stabilirea responsabilităţii persoanei care
a săvârşit o infracţiune.
Psihologia judiciară pune la dispoziţia procesului penal explicaţii cu privire la motivaţia
psihică şi conduita subiecţilor procesului penal.
Statistica judiciară studiază fenomenele procesual-penale din punct de vedere cantitativ.
Prin intermediul ei poate fi mai lesne cunoscută dinamica activităţilor procesuale (numărul de
cauze penale examinate într-un interval de timp, pe un anumit teritoriu, hotărârile adoptate în
cadrul lor, frecvenţa aplicării anumitor măsuri preventive etc.).
29
CAPITOLUL II
Principiile procesului penal
1. Noţiunea, sistemul şi însemnătatea principiilor procesului penal

Pentru a realiza sarcinile procesului penal este necesară o reglementare în conformitate cu
anumite idei şi reguli diriguitoare de desfăşurare a lui. Această funcţie o îndeplinesc principiile
procesului penal, prin care se înţeleg reguli cu caracter general, manifestate prin norme
procesual-penale concrete sau care derivă din interpretarea unui ansamblu de asemenea norme,
determinând construcţia integrală a procesului, esenţa şi asigurarea realizării sarcinilor lui.
Aceste reguli poartă caracter imperativ. „Noţiunea de principiu al procesului penal reprezintă o
categorie teoretică, având largi implicaţii practice, care s-a conturat în gândirea juridică şi în
ştiinţa dreptului procesual-penal. În doctrină s-a subliniat că noţiunea de principiu fundamental al
procesului penal poate fi reţinută numai în sensul de regulă care stă la baza întregii activităţi
procesuale, de aceea nu pot fi considerate ca principii fundamentale acele reguli care privesc
numai una din fazele procesului penal. 1
„În doctrină se subliniază că la abordarea noţiunii de sistem al principiilor fundamentale
ale procesului penal trebuie de avut în vedere două aspecte:
– pe de o parte, cunoaşterea elementelor componente ale sistemului;
– pe de altă parte, interdependenţa dintre aceste principii în realizarea scopului procesului
penal.”2
Chestiunea sistemului principiilor care constituie fundamentul procedurii penale este
discutabilă, deoarece există mai multe opinii referitor la sistematizarea şi sensul unor principii
luate în parte. În literatura de specialitate există mai multe criterii de clasificare a principiilor
procesului penal. Prin sistemul de principii se înţelege ansamblul unitar al principiilor procesului
penal. „Codul de procedură penală cuprinde mai multe norme în care sunt înscrise principiile
fundamentale ale procesului penal care servesc nu numai la buna înţelegere a instituţiilor
reglementate de aceste norme, dar şi la corecta lor aplicare.”3
În cursul procesului penal, principiile fundamentale acţionează într-o interdependenţă şi
condiţionare reciprocă. „Principiile au o importanţă reală numai în cazul interacţiunii lor. Fiecare
principiu trebuie să-şi afirme semnificaţia deplină şi să realizeze prin raportare la celelalte
principii ale sistemului.”4 Fiind componentele unui sistem unic, fiecare principiu aparte
caracterizează diferite laturi ale procesului penal. „Conţinutul fiecărui principiu capătă eficienţă
datorită existenţei celorlalte reguli de bază, după cum aplicarea consecventă a unuia dintre ele nu
se poate face decât în condiţiile respectării riguroase a tuturor celorlalte principii din sistem.”5
Justiţia penală contemporană funcţionează pe două sisteme de principii, consfinţite în
normele dreptului internaţional şi dreptului naţional. „Totodată, dreptul moldovenesc oferă
prioritate normelor consacrate în actele de drept internaţional.”6
Sistemul principiilor procesual-penale include:
1. Principiile procesului penal care consacră drepturile şi libertăţile cetăţenilor, fixate în
Titlul II al Constituţiei Republicii Moldova;
2. Principiile procesului penal, al căror izvor sunt normele constituţionale despre puterea
judecătorească – Secţiunea I, Capitolul IX din Constituţie;
3. Principiile procesual-penale fixate numai în normele CPP.
De menţionat că majoritatea principiilor din grupa I şi II sunt întărite în afară de
Constituţie şi Tratate internaţionale. Principiile din grupa I-a şi a II-a sunt denumite principii
fundamentale. „Aceste principii poartă caracter universal, deoarece au aplicare asupra tuturor
sferelor de activitate a justiţiei penale: examinarea cauzelor penale, verificarea legalităţii actelor
de urmărire penală, susţinerea acuzării de stat în instanţă, înfăptuirea justiţiei de către toate
1
Volonciu Nicolae. op. cit., p. 73; .Apetrei Mihai. Drept procesual-penal. Bucureşti: OSCAR PRINT, 1998, p. 51.
2
Ibidem.
3
Apetrei Mihai. op. cit., p. 51. .
4
Mărgineanu Iurie. Noţiunea de sistem al principiilor procedurii penale. În: SYMPOSIA PROFESSORUM, Seria DREPT,
Materialele sesiunii ştiinţifice din 4–5 mai, ULIM, Chişinău, 2001, p. 225.
5
Volonciu Nicolai. op. cit., p. 80; Apetrei Mihai. op. cit., p. 52. .
6
Martâncik Evghenii. Justiţia penală: Standarde internaţionale şi principii naţionale de activitate // Legea şi Viaţa, nr. 4, 1999, p.
9.
30
instanţele indicate în art. 115 alin. (1) al Constituţiei.”1 Cele din grupa a III-a sunt denumite –
speciale sau ramurale. Clasificarea principiilor este una convențională.
„Având în vedere actul normativ care le reflectă, sfera de acţiune, precum şi importanţa
socio-juridică, unii autori propun clasificarea principiilor procedurii penale în constituţionale,
procesuale, organizării judecătoreşti.”2
Ansamblul principiilor procesului penal mai poate fi împărţit, în general, în principii
specifice fazelor prejudiciare şi principii specifice fazelor judiciare.
Conform CPP al Republica Moldova procesul penal este reglementat de următoarele
principii:
Legalitatea procesului penal;
Prezumţia nevinovăţiei;
Egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor;
Respectarea drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane;
Inviolabilitatea persoanei;
Inviolabilitatea domiciliului;
Inviolabilitatea proprietăţii;
Secretul corespondenţei;
Inviolabilitatea vieţii private;
Limba în care se desfăşoară procesul penal şi dreptul la interpret;
Asigurarea dreptului la apărare;
Publicitatea şedinţei de judecată;
Accesul liber la justiţie;
Desfăşurarea procesului penal în termen rezonabil;
Libertatea de mărturisire împotriva sa;
Dreptul de a nu fi urmărit, judecat sau pedepsit de mai multe ori;
Asigurarea drepturilor victimei în urma infracţiunilor, abuzurilor de serviciu şi erorilor
judiciare;
Principiul contradictorialităţii în procesul penal;
Înfăptuirea justiţiei - atribuţie exclusivă a instanţelor judecătoreşti;
Independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii.
Libera apreciere a probelor;
Oficialitatea procesului penal.
Cunoaşterea principiilor procesului penal are însemnătate teoretică şi practică. Pentru
teorie ele reflectă concepţia juridică, care a stat la baza instituirii procedurii penale, acordând
orientarea necesară lămuririi doctrinare a normelor de drept procesual-penal. Pentru activitatea
practică, principiile servesc la aplicarea corectă de către organele respective a normelor
procesual-penale în cazuri concrete.
2. Esența principilor procesului penal

2.1 Principiul legalităţii stă la baza întregului sistem de drept, evident, găsindu-şi expresie
şi în procesul penal, care, amintim, este o activitate strict reglementată de lege. Este un principiu
general ce constă în obligaţia cetăţenilor, funcţionarilor publici şi a organelor de drept de a
respecta legea. Conform art. 7 alin. 1, 2 CPP procesul penal se desfăşoară în strictă conformitate
cu principiile şi normele unanim recunoscute ale dreptului internaţional, cu tratatele
internaţionale la care Republica Moldova este parte, cu prevederile Constituţiei Republicii
Moldova şi ale CPP In caz de neconcordanţă între prevederile CPP si tratatele internaţionale
privitoare la drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului la care Republica Moldova este
parte, prioritate au reglementările internaţionale.
În aceiaşi ordine de idei art. 531 CPP prevede că dispoziţiile tratatelor internaţionale la
care RM este parte şi alte obligaţii internaţionale ale R.M. vor avea prioritate în raport cu
dispoziţiile CPP
1
Мартынчик E. Г. Уголовная юстиция в Республике Молдова: понятие, структура, конституционные основы
деятельности. În: Statul, Societatea, Omul: realizări şi probleme ale tranziţiei, Materialele Conferinţei Ştiinţifice organizată de
Institutul de Filosofie, Sociologie şi Drept al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, Chişinău, 09 decembrie 1998, p. 25.
2
Mărgineanu Iurie. Reflecţii asupra clasificării principiilor folosite în procedura penală. În: Avocatul Poporului, nr. 9–10,
Chişinău, 2000, p. 25.
31
Din prevederile Constituţiei Republicii Moldova (art. 4 alin. (2)), precum şi din Hotărârea
Curţii Constituţionale nr. 55 din 14 octombrie 1999 Privind interpretarea unor prevederi ale
art.4 din Constituţia Republicii Moldova, rezultă că CEDO constituie o parte integrantă a
sistemului legal intern şi respectiv urmează a fi aplicată direct ca oricare altă lege a R. Moldova
cu deosebirea că CEDO are prioritate faţă de restul legilor interne care îi contravin.
Pentru aplicare corectă a prevederilor CEDO este necesară studierea prealabilă a
jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, care este unica în drept
prin intermediul deciziilor sale să dea interpretări oficiale aplicării CEDO, şi deci obligatorii.
Instanţele judecătoreşti sânt obligate să se călăuzească de aceste interpretări.
Conform art. 114 din Constituţie, justiţia se efectuează în numele legii. În esenţă, această
regulă presupune:
– instituirea şi organizarea legală a organelor de stat, ce apar ca subiecte în procesul
penal, în baza legii;
– respectarea prevederilor legislaţiei;
– utilizarea mijloacelor procesuale permise de lege sau care nu contravin legislaţiei în
timpul desfăşurării procesului penal;
– efectuarea fiecărui act procesual numai în forma prescrisă de actul normativ;
– controlul judiciar asupra legalităţii oricărui act procesual;
– conform CPP, actele de urmărire penală perfectate în contradicţie cu legea de
procedură penală sunt considerate nule;
– supremaţia legii.
„Din moment ce legea de procedură penală a statornicit anumite reguli, acestea devin
obligatorii pentru toate persoanele care participă la realizarea justiţiei represive, nimănui
nefiindu-i îngăduit de a se abate de la aceste reguli, de a renunţa la aplicarea lor, sau de a
modifica cuprinsul lor şi aceasta nici chiar atunci când părţile interesate ar consimţi.”1
„Legalitatea are nevoie de două laturi:
1) existenţa legilor juridice, echitabile, argumentate din punct de vedere ştiinţific (latura
de conţinut);
2) executarea lor, deoarece numai existenţa chiar şi a celor mai perfecte legi va fi
insuficientă (latura procesuală).”2
Principiul legalităţii procesului penal este caracterizat de următoarele exigenţe:
a) procesul penal nu poate fi desfăşurat decât de organele de stat competente, instituite prin
lege, în compunerea şi cu competenţa prevăzută de lege;
b) aceste organe şi persoane care participă le proces trebuie să acţioneze numai în condiţii
de a respecta întocmai şi precis legea;
c) nu poate exista activitate procesuală nereglementată de lege (nullum judicium sine lege);
„Legalitatea autentică, reală trebuie să se bazeze la rândul său pe anumite idei
fundamentale. Acestea sunt:
1. Universalitatea legii;
2. Supremaţia legii;
3. Unitatea legalităţii;
4. Garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor;
5. Unitatea drepturilor şi obligaţiilor persoanelor;
6. Raţionalitatea legalităţii;
7. Legătura legalităţii cu cultura.”3
Deci, principiul legalităţii procesului penal, decurge din cerinţa ca el să fie desfăşurat
numai potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege. Cu acest principiu sunt puse în concordanţă
celelalte principii ale procesului penal. Principiul legalităţii se manifestă în toate normele de
procedură penală. Însă celelalte principii ale procesului şi ansamblul normelor de procedură
penală nu completează acest principiu universal, dar îl concretizează, constituind conţinutul lui.
De aceea, este imposibil a găsi norme constituţionale sau de procedură penală care, separat, ar
elucida, în general, esenţa acestui principiu.
1
Dongoroz Vintilă. op. cit., p. 195.
2
Guzun Gheorghe. Conceptul şi principiile legalităţii. În: Avocatul Poporului, nr. 1–3, 2002, p. 35.
3
Ibidem.
32
2.2 Prezumţia nevinovăţiei. Cezare Bekaria a fost primul pe continentul european care a
formulat ideea prezumţiei nevinovăţiei. „Nimeni nu poate fi numit infractor până când nu este
emisă sentinţa de condamnare.”1
Totuşi pentru prima dată principiul prezumţiei nevinovăţiei a fost proclamat drept
principiu de bază al procedurii penale burgheze, în Declaraţia Drepturilor Omului şi ale
cetăţeanului ca o cucerire democratică a revoluţiei franceze din 1789.
„Ea a constituit mai întâi o izbândă social-politică şi şi-a găsit consacrarea juridică după
primele reforme ale dreptului penal şi a procedurii penale cuprinse în legile din 1791 adoptate de
Adunarea Constituantă.”2
În conţinutul DUDO alături de multiple garanţii, prezumţia nevinovăţiei (art.11), constituie
un principiu politico-juridic de prim ordin. Aceste idei generoase s-au materializat şi în CEDO
(art. 6 alin.2). Mai târziu – la 16 decembrie 1966 Adunarea Generală a organizaţiei Naţiunilor
Unite a adoptat Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, în cadrul căruia de
asemenea este proclamată prezumţia de nevinovăţie în art. 14 pct. 2. Asociaţia Internaţională de
Drept Penal (AIDP), reunită cu ocazia celui de-al XII-lea Congres Internaţional de Drept Penal
de la Hamburg, printre altele, primeşte o rezoluţie cu privire la prezumţia de nevinovăţie. Potrivit
acesteia, prezumţia de nevinovăţie este un principiu fundamental al justiţiei penale.
Art. 21 din Constituţie şi 8 CPP consacră principiul prezumţiei nevinovăţiei. Conform
acestor articole, Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată atâta timp
cât vinovăţia sa nu-i va fi dovedită în modul prevăzut de prezentul cod, într-un proces judiciar
public, în cadrul căruia îi vor fi asigurate toate garanţiile necesare apărării sale şi nu va fi
constatată printr-o hotărâre judecătorească de condamnare definitivă.
„Sensul principal al termenului „prezumţiei” este: părere întemeiată pe aparenţe, pe
ipoteze, pe deducţii; presupunere, supoziţie. În contextul examinat, ne interesează mai mult
sensul dependent al termenului dat, şi anume: recunoaşterea unui fapt ca autentic din punct de
vedere juridic, până la proba contrară.”3
„La rândul său, prin „nevinovăţie” se înţelege: lipsa de vinovăţie; calitatea celui
nevinovat.4
„Prezumţia de nevinovăţie este relativă, ceea ce înseamnă că în cursul procesului penal ea
poate fi răsturnată prin probe de vinovăţie.”5
Prezumţia nevinovăţiei nu exprimă părerea personală a procurorului, de exemplu, care
întocmeşte concluzia de învinuire şi susţine învinuirea în instanţa de judecată, considerându-l,
desigur, conform convingerii lăuntrice, vinovat pe învinuit, în caz contrar nu ar proceda în acest
mod.
Legea stabileşte posibilitatea recunoaşterii persoanei vinovate de săvârşirea infracţiunii
numai în limitele unui proces public, la care sunt examinate complet, obiectiv şi sub toate
aspectele circumstanţele cauzei în baza oralităţii, contradictorialităţii şi a altor principii
democratice, adică numai în cadrul dezbaterilor judiciare – etapă care concentrează garanţii
maxime de respectare a drepturilor şi intereselor legale ale inculpatului şi ale verificării
veridicităţii acuzării. Numai în cazul pronunţării unei sentinţe de condamnare, în baza
dezbaterilor judiciare, persoana este prezumată vinovată şi este posibilă aplicarea de către stat a
pedepsei.
În Hotărârea Popovici c. Moldovei, din 02.06.2008, CtEDO s-a precizat că pentru a fi
constată violarea articolului 6 par. 2 este suficient, chiar și în lipsa unei constatări formale,
existența unui context care să sugereze că funcționarul consideră persoana acuzată vinovată.
(par.78)…..declaraţia dlui G. a fost, în mod clar, o declaraţie cu privire la vinovăţia
reclamantului, care, mai întâi de toate, a încurajat publicul să-l considere pe acesta vinovat şi,
în al doilea rând, a prejudecat aprecierea faptelor de către autoritatea judiciară
competentă.(s.a) Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 6 § 2 al Convenţiei. (par.79)6
1
Vlad Manea. Considerente istorice privind prezumţia nevinovăţiei. În: Materialele conferinţei teoretice-ştiinţifice internaţionale
„Statul de drept şi minorităţile naţionale, 11–12 ianuarie, 2002 (mun. Bălţi). Chişinău: Universul, 2002, p. 239
2
Gorgăneanu Ion Gh. Prezumţia de nevinovăţie. Bucureşti: INTACT, 1996, p. 23.
3
Brînză Liuba. Prezumţia nevinovăţiei – garanţie a reabilitării persoanei în procesul penal. În: Avocatul poporului, nr. 1.3, 2001,
p. 41.
4
Ibidem.
5
6
Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-83460
33
În cauza Butkevicius c. Lituaniei, Hot. din 26.03.2002, (par. 49), CtEDO a găsit încălcată
prezumția de nevinovăție într-o situație în care președintele parlamentului, care, alături de
procurorul general, făcuse declarații publice pe parcursul procesului penal, în sensul că
reclamantul era vinovat de săvârșirea infracțiunii de corupție. Curtea a considerat că declarațiile
respective, date la doar câteva zile de la arestarea reclamantului, erau cu atât mai vătămătoare,
subliniindu-se importanța ca, în acel stadiu inițial să nu se facă declarații publice care pot fi
interpretate ca o confirmare a vinovăției reclamantului în opinia unor persoane publice
importante. Potrivit Curții, declarațiile în cauză au încurajat publicul să creadă în vinovăția
reclamantului și au prejudiciat stabilirea faptelor de autoritățile judiciare competente. Prin
urmare Curtea a atras atenția asupra alegerii cuvintelor de persoane oficiale, înainte de
judecarea și condamnarea penală a unei persoane.1
Din prezumţia nevinovăţiei rezultă următoarea regulă: vinovăţia neprobată este egală cu
nevinovăţia probată. Fiind strâns legată de probatoriul procesual-penal, prezumţia nevinovăţiei
se impune şi prin următoarele teze:
Obligaţia de a dovedi vinovăţia, adică de a prezenta dovezi, probe de condamnare este pe
seama părţii care susţine învinuirea;
Învinuitul sau inculpatul nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia;
Concluzia despre vinovăţia persoanei de săvârşirea infracţiunii nu poate fi trasă pe baza
presupunerilor. (art. 389 alin. (2) CPP). Dacă lipsesc probe care confirmă, dovedesc cu
certitudine învinuirea şi dacă se epuizează toate posibilităţile de administrare a altor probe,
procesul penal este clasat sau este pronunţată o sentinţă de achitare. Concluziile instanţei
judecătoreşti cu privire la vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului trebuie să fie motivate în
sentinţă, indicându-se probele cercetate. Sarcina de a dovedi vinovăția revine acuzării, inculpatul
şi apărătorul lui avînd posibilitatea în proces de a folosi orice mijloc de probă pentru a o infirma;
Îndoielile incorigibile în privinţa vinovăţiei persoanei se tălmăcesc în favoarea învinuitului
sau a inculpatului.
Examinând demersul privind aplicarea bănuitului, învinuitului a măsurii arestării
preventive, judecătorul de instrucție, la etapa aplicării masurilor preventive, nu este în drept sa
pună în discuție chestiunea privind vinovăția persoanei, căreia i se incriminează infracțiune, însa
verifica daca exista probe suficiente si indici temeinici ce pot confirma o presupunere rezonabila
ca bănuitul, învinuitul a comis o infracțiune.
Dat fiind ca încheierea de suspendare din funcție este o măsura intermediara, si nu o
hotărâre definitiva prin care se soluționează cauza penala respectiva, expunerea judecătorului de
instrucție asupra vinovatei inculpatului la aceasta faza contravine principiului prezumției
nevinovăției garantat de art. 6 alin. (2) CEDO. In asemenea situație prevederile art. 197 alin.(1)
pct.3) si ale art. 200 Cod de procedura penala contravin prevederilor art. 6 alin. (2) CEDO si in
conformitate cu prevederile art. 4 alin.(2) din Constituție urmează a fi aplicate in direct
prevederile CEDO2.
Prin Decizia CP al CSJ RM s-a constatat că judecătorul de instrucţie nu este îndrept a se
expune asupra nevinovăţiei persoanei, asumându-şi atribuţii care îi revin instanţei de judecată ce
judecă cauza penală în fond. 3
2.3 Egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor. Egalitatea deplină şi reală a cetăţenilor se

manifestă în toate domeniile vieţii sociale şi, mai ales, pe plan juridic. În conformitate cu art. 1
DUDO, toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi drepturi.
„Principiul egalităţii îşi găseşte reflectare în sistemul de relaţii sociale.”4
Dispoziţia art. 7 DUDO, proclamă egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi dreptul lor la o
protecţie egală a legii.
„Principiul egalităţii persoanelor în procesul penal este considerat ca o cerinţă şi ca o
garanţie pentru echilibrul între interesele individului şi cele ale societăţii, pentru armonizarea şi
salvgardarea acestor interese, ceea ce constituie un interes public, o necesitate pentru realizarea
1
2
Hotărârea Plenului CSJ a RM cu privire la practica asigurarii controlului judecatoresc de catre judecatorul de instructie in
procesul urmaririi penale nr.7 din 04.07.2005 // Buletinul Curtii Supreme de Justitie a Republicii Moldova, 2005, nr.11, pag.3
3
Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldovanr.1r/e-86/2005 din 06.09.2005
4
Ursan Igor. Principiul egalităţii şi libertăţii: fundament al dreptului // Analele Ştiinţifice ale Academiei de Poliţie „Ştefan cel
Mare”, Ediţia I, Chişinău, 2002, p. 220.
34
justiţiei.”1
Cetăţenii străini şi apatrizi beneficiază de aceleaşi garanţii, cu derogările prevăzute de lege.

Sistemul judecătoresc funcţionează în temeiul unor legi unice, fără a acorda părţilor şi
participanţilor la proces careva avantaje faţă de alţi participanţi. Statutul juridic al participanţilor
la proces este determinat doar prin statutul lor procesual, indiferent de particularităţile
enumerate, acordându-li-se drepturi şi obligaţiuni egale.
În art. 16 alin. (1) din Constituţie este specificat că cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a
autorităţilor publice, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, sex, opinie,
apartenenţă politică, avere sau de origine socială. O normă analogică îşi găseşte expresie în art.
9 CPP. Toţi sunt egali în faţa legii, a organelor de urmărire penală şi a instanţei de judecată
fără deosebire de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine
naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă
situaţie.
Tuturor persoanelor le sunt aplicabile aceleaşi reguli procesuale, fără ca anumite persoane
să fie privilegiate şi fără să se facă vreo discriminare. Nu prezintă o negare a principiului
egalităţii situaţiile cu caracter derogator de tragere la răspundere penală a unor categorii de
persoane (de ex. deputaţii Parlamentului – art. 70 alin. (3) din Constituţie).
În acest sens CC RM a reținut, Sub aspectul care justifică sesizarea Procurorului General
interimar, Curtea observă că articolul 95 alin. (5) din Regulamentul Parlamentului furnizează
un răspuns: „Cererea de ridicare a imunității deputatului se înaintează pentru fiecare
infracțiune sau contravenție separat.”2
„Unii autori apreciază că aceste excepţii sunt adevărate încălcări ale principiului egalităţii
cetăţenilor în faţa legii, considerându-le rămăşiţe ale regimurilor istorice trecute.”3
2.4 Respectarea drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane. Toate organele şi

persoanele care participă în procesul penal sunt obligate să respecte drepturile şi libertăţile
omului. Constituţia ţării noastre (art. 1) declară că Republica Moldova este un stat de drept,
democratic în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a
personalităţii umane reprezintă valori supreme şi sunt garantate. Iar art. 4 stipulează că
dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile omului se interpretează şi se aplică în
concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi tratatele la care
Republica Moldova este parte. La realizarea justiţiei, instanţele judecătoreşti trebuie să ţină cont
de prioritatea reglementărilor internaţionale faţă de legile interne, şi tratatele privitoare la
drepturile fundamentale ale omului, la care Republica Moldova este parte.
Orice persoană are dreptul la satisfacție efectivă din partea instanţelor judiciare
competente împotriva actelor care violează drepturile fundamentale ce-i sînt recunoscute prin
Constituţie sau prin lege (art. 8 DUDO).
Orice persoană ale căror drepturi şi libertăţi recunoscute de Convenţie au fost încălcate,
are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea sar
datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale (art. 13 CEDO).
Orice persoană are dreptul la satisfacţia efectivă din partea instanţei judecătoreşti
competente împotriva actelor care-i violează drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime (art.
20 al Constituţiei).
Toate organele şi persoanele participante la procesul penal sunt obligate să respecte
drepturile, libertăţile şi demnitatea persoanei. Limitarea temporară a drepturilor şi libertăţilor
persoanei şi aplicarea de către organele competente a măsurilor de constrângere faţă de ea se
admit numai în cazurile şi în modul strict prevăzute de CPP (art. 10 alin.1, 2 CPP).
Asigurarea respectării drepturilor şi libertăţii persoanei semnifică înfăptuirea activităţilor
procesuale într-un aşa regim, formă şi ordine care n-ar permite intervenţii în sfera drepturilor şi
libertăţilor persoanei ocrotite de lege. „Încălcarea lor totuşi este admisă numai cu titlul de
1
Apetrei Mihai, Nae Laurenţiu. Comentariu privind modificările Codului de procedură penală. Bucureşti: Albatros, 1996, p. 9.
2
DCC nr. 111 din 10.10.2019 de inadmisibilitate a sesizării nr. 169b/2019 privind interpretarea articolului 70 alin. (3) din
Constituție (imunitatea parlamentarilor în cazul administrării ulterioare de probe care stau la baza altor acuzații (pct.14)
3
Adrian Ştefan Tulbure, Angela Maria Tatu. op. cit., p.41
35
excepţie în cazuri de extremă necesitate, atunci când altfel nu este posibil a realiza obiectivele şi
interesele justiţiei.”1
În art. 16 alin. (1) din Constituţie, este proclamată îndatorirea statului de a respecta şi a
ocroti persoana. Conform art. 24 alin. (2) din Constituţie sunt interzise torturile, pedepsele şi
tratamentele crude, inumane şi degradante. Sub egida unor atare norme constituţionale, organele
de stat competente a realiza procesul penal sunt obligate să respecte cinstea şi demnitatea
persoanelor implicate în proces, iar acesta din urmă posedă mijloace de apărare în acest sens. 2
În desfăşurarea procesului penal, nimeni nu poate fi supus la tortură sau la tratamente cu
cruzime, inumane ori degradante, nimeni nu poate fi deţinut în condiţii umilitoare, nu poate fi
silit să participe la acţiuni procesuale care lezează demnitatea umană (art. 10 alin. (3) CPP).
În ceea ce priveşte realizarea actelor procesuale, nu sunt admise acţiuni care ar periclita
demnitatea, sănătatea şi viaţa persoanei (a se vedea de ex. art. 119 alin. (5), 122 alin. (2), 123
alin. (3) CPP).
Principiul în cauză îşi găseşte reflectare şi în art. 524 CPP Persoanele cărora, în cursul
procesului penal, prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală sau ale instanţelor
judecătoreşti, li s-a cauzat un prejudiciu material sau moral au dreptul la despăgubire
echitabilă în conformitate cu prevederile legislaţiei cu privire la modul de reparare a
prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penala şi ale instanţelor
judecătoreşti.
Întru garantarea principiului în discuţie, în C.P. a fost incriminată ca infracţiune distinctă
tortura.
CtEDO reiterează că orice recurgere la aplicarea forţei în procesul de arestare a persoanei,
care nu a fost absolut necesară prin însăşi natura sa, atentează la demnitatea umană și, în
principiu, constituie o încălcare a dreptului garantat de art. 3 CEDO. 3
În cazul în care o persoană a suferit leziuni corporale în timpul detenției sau în alte
circumstanțe sub controlul poliției, oricare vătămare corporală va duce la apariția unei prezumții
puternice că persoana a fost maltratată (a se vedea Bursuc c. România, din 12. 10. 2004, par 80).
Este sarcina statului să ofere o explicație plauzibilă pentru circumstanțele în care au fost cauzate
leziunile, iar în caz de eșec apare o problemă evidentă în baza art. 3 din Convenţie. 4
2.5 Inviolabilitatea persoanei Potrivit art. 9 DUDO Nimeni nu poate fi arestat, deţinut
sau exilat în mod arbitrar. În conformitate cu art. 5 CEDO orice persoană are dreptul la
libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa cu excepţia cazurilor expres
stipulate în lege şi anume:
- dacă este deţinut legal in baza unei condamnări pronunţate de către un Tribunal
competent;
- dacă a făcut obiectul unei arestări sau deţineri legale pentru nesupunere la o hotărâre
pronunţată conform legii de către un Tribunal ori in vederea garantării executării unei
obligaţii prevăzute de lege;
- în condiţiile in care a fost arestat sau deţinut, in vederea conducerii sale in faţa unei
autorităţi judiciare competente, atunci când există motive temeinice din care rezultă
necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracţiune sau să fugă după săvârșirea
acesteia;
- atunci când este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub
supraveghere sau in scopul aducerii sale in faţa unei autorităţi competente;
1
Тертышник В. Концептуальная модель системы принципов уголовного процеса. În: Revista Naţională de Drept, nr. 3,
2001, p. 76.
2
CtEDO în cauza Şarban c.Moldovei, (Hot. din 04. 10. 2005, par.75) consideră că reclamantului nu i-a fost acordată îngrijire
medicală suficientă şi că Guvernul nu a prezentat nici o explicaţie plauzibilă pentru lipsa îngrijirii medicale de bază în izolatorul
de detenţie provizorie precum şi pentru refuzul de a primi asistenţă medicală din exterior, aceasta constituind împreună cu alte
forme de umilire (inculpatul a fost adus în faţa instanţei în cătuşe şi ţinut într-o cuşcă în timpul şedinţelor de judecată, chiar
dacă el era în permanenţă păzit şi purta un dispozitiv în jurul gîtului) tratament degradant în sensul art.3 CEDO.Curtea
reaminteşte în această cuză că în conformitate cu jurisprudenţa sa, tratamentul rău trebuie să atingă un nivl minim de gravit ate
pentru a cădea sub incidenţa prevederilor art.3 al Convenţiei. Evaluarea acestui nivel minim depinde de durata tratamentului,
consecinţele sale fizice şi psihice şi în unele cazuri, de sexul, vîrsta şi starea sănătăţii victimei. (Avocatul Poporului, nr. 10, 2005,
p.8,9)
3
Hot. CtEDO Ribitsch c. Austriei, din 04.12.1995, (par. 38); Sochichiu c. Moldovei, din 15.05. 2012 (par. 33)
4
Hot. CtEDO Prepelița c. Republicii Moldova din 03.12.2019, (par. 34) Disponibilă: http://agent.gov.md/wp-
content/uploads/2020/02/PREPELITA-v.-MDA-ROM.pdf
36
- când se poate vorbi despre detenţia legală a unei persoane susceptibile de a transmite o
boală contagioasă, a unui alienat, alcoolic, toxicoman sau vagabond;
- când se poate vorbi despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane, pentru a o
împiedica să pătrundă pe teritoriul unui stat sau împotriva căreia se desfăşoară o
procedură de expulzare ori de extrădare.
...... în general, articolul 5 § 1 din Convenția Europeană conține o listă exhaustivă a
motivelor permise pentru privarea de libertate, prevăzute la literele (a)-(f), iar nicio privare
de libertate nu va fi legală decât dacă se va încadra în unul din aceste motive (e.g. a se
vedea M. v. Germania, 17 decembrie 2009, § 86; Creangă v. România [MC], 23 februarie
2012, § 120; Del Río Prada v. Spania [MC], 21 octombrie 2013, § 125). 1
Inviolabilitatea persoanei este proclamată şi în Pactul Internaţional cu privire la drepturile
civile şi politice, adoptat la 16 decembrie 1966 la New-York. Orice individ are dreptul la
libertate şi securitatea persoanei sale. Nimeni nu poate fi arestat sau deţinut în mod arbitrar.
Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa decât pentru motive legale şi în conformitate cu
procedura prevăzută de lege (art. 9 alin. (1)). Acest drept fundamental este ocrotit în mod special
şi de alte documente internaţionale. 2
Libertatea persoanei face parte din drepturile fundamentale ale omului. Libertatea
individuală este consacrată pe larg în numeroase dispoziţii pe care Constituţia le cuprinde în art.
25. De asemenea CPP reglementează în detalii ordinea procesuală de reţinere a persoanei,
termenul reţinerii, aplicarea arestului preventiv etc., fiind garanţie a limitării libertăţii individuale
în procesul penal numai în condiţiile legii. Aplicarea arestului preventiv este exclusiv de
competenţa instanţei de judecată, care determină oportunitatea acestei măsuri în baza verificării
multilaterale a materialelor dosarului penal.
Libertatea individuală este consacrată şi pe larg asigurată de numeroase dispoziţii pe care
C. P.P. le cuprinde în art. 11, fiind preluate din documentele internaţionale:
1. Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile;
2. Nimeni nu poate fi reţinut şi arestat decât în cazurile prevăzute de lege;
3. Arestarea, internarea forţată a persoanei într-o instituţie medicală sau repartizarea într-o
repartizarea într-o instituţie specială de educaţie precum şi privarea de libertate sunt permise
numai în baza unei hotărâri judecătoreşti (mandat, sentinţă);
4. Persoanei reţinute sau arestate îi sunt aduse imediat la cunoştinţă drepturile sale,
motivele reţinerii sau arestării, încadrarea juridică a faptei de săvârşirea căreia este bănuit sau
învinuit;
5. Eliberarea celui reţinut sau arestat este obligatorie dacă motivele reţinerii sau arestării
au dispărut;
6. Instanţa judecătorească sau organul de urmărire penală sunt obligate să elibereze
imediat orice persoană deţinută nelegitim.
Conform art. 78 al Codului anterior, arestarea preventivă era autorizată de către procuror.
Ulterior arestarea a fost posibilă în baza unui mandat eliberat de procuror. Legislatorul prin
Legile RM nr. 1579–XIV din 27 februarie 1998 şi nr. 95–XIV din 16 iulie 1998, începând cu 30
aprilie 1998, a transmis de la procuratură la instanţele judecătoreşti examinarea demersurilor
privind aplicarea măsurii preventive-arestul, emiterea mandatului de arestare şi prelungirea
duratei de ţinere în arest. Introducerea controlului judiciar asupra acestei măsuri preventive are
drept urmare apărarea mai amplă a libertăţii şi siguranţei persoanei. 3
„Trebuie să constatăm că din momentul adoptării Constituţiei şi până la introducerea
acestei modificări în ţara noastră au avut loc lezări serioase ale dreptului omului la libertatea şi
siguranţa personală.”4
Pentru a înţelege conceptul juridic (constituţional) de libertate individuală, trebuie să se
pornească de la constatarea faptului că libertatea individuală, (ca şi toate libertăţile umane), nu
este, nu poate şi nu trebuie să fie absolută. Aceasta înseamnă că libertatea individuală urmează a
1
HCC nr. 27 din 30.10.2018 privind controlul constituţionalității unor dispoziții din articolul 185 din Codul de procedură penală
(arestarea preventivă în cazul în care persoana nu și-a recunoscut vina în privința comiterii faptei imputate) (pct. 91)
2
Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare din Europa (Helsincki, 1975; Documentul final al Reuniunii de la
Viena al reprezentanţilor Statelor participante la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa (1989) ş. a.
3
Hotărârea Plenului CSJ nr. 29 din 09. 11. 1998 cu modificările introduse prin Hotărârea Plenului CSJ nr. 17 din 22. 04. 2002
Despre aplicarea de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale legislaţiei de procedură penală privind arestul preventiv
// Culegere de Hotărâri a Curţii Supreme de Justiţie (mai 1974 – iulie 2002), p. 388.
4
Tudor Popovici. Op. cit., p. 40.
37
se realiza în coordonatele impuse de ordinea constituţională sau, mai pe larg de ordinea de drept.
„Încălcarea ordinii de drept îndreptăţeşte autorităţile publice la intervenţie şi opresiune, ceea ce
implică, dacă este cazul, în funcţie de gravitatea încălcărilor, unele măsuri care privesc direct
libertatea persoanei, cum ar fi spre exemplu, efectuarea percheziţiilor, reţinerea, arestarea, etc.”1
Așadar, aplicarea arbitrară a arestului constituie o desconsiderare gravă a Constituției, a
Convenției Europene, a jurisprudenței Curţii Constituționale şi a jurisprudenței Curții Europene
(a se vedea DCC nr. 1 din 19 ianuarie 2017, § 25).2
În mod firesc, la adoptarea hotărârii privind aplicarea arestului, instanțele naționale
trebuie să aplice standardele impuse de Convenția Europeană: legalitatea detenției; existenţa
unei bănuieli rezonabile; prezența unui risc; proporționalitatea aplicării măsurii preventive şi,
în fine, posibilitatea aplicării măsurilor alternative pentru detenție (a se vedea HCC nr. 3 din 23
februarie 2016, §§ 62 și 63). 3
2.6 Inviolabilitatea domiciliului Constituţia proclamă în art. 29 inviolabilitatea

domiciliului Nimeni nu poate pătrunde sau să rămână în domiciliul ori reşedinţa unei persoane
fără consimţământul acesteia. În acelaşi articol sunt prevăzute şi cazurile cu caracter derogator.
Inviolabilitatea domiciliului este garantată de lege. În cursul procesului penal, nimeni nu
este în drept să pătrundă în domiciliu contrar voinţei persoanelor care locuiesc sau deţin sediu
în ele, cu excepţia cazurilor şi modului prevăzute de CPP Percheziţiile, cercetările domiciliului,
precum şi alte acţiuni de urmărire penală la domiciliu, pot fi ordonate şi efectuate în baza unui
mandat judiciar, cu excepţia cazurilor şi modului prevăzute de CPP (art. 12 CPP).
Pentru a nu prejudicia inviolabilitatea domiciliului, art. 128, 129 CPP reglementează în
detalii efectuarea percheziţiei la domiciliu.
Noţiunea de „domiciliu” în sensul larg al legislaţiei procesuale penale este definită în pct.
11) al art. 6 CPP, aceasta incluzind şi orice birou. Jurisprudenţa CtEDO a extins noţiunea de
„domiciliu” la locul unde persoana îşi desfăşoară activitatea profesională (Nimietz c. Germaniei
Hot. din 16. 12. 1992), precum şi la sediul şi agenţiile unei societăţi comerciale (Societatea Calas
Est c. Franţei din 16. 04. 2002), subliniind că dreptul la domiciliu priveşte însăşi siguranţa şi
bunăstarea persoanei (Ghillov c. Regatului Unit din 24. 10. 1986).
CtEDO consideră că intrarea ofiţerilor de poliţie în casele reclamanţilor a reprezentat o
ingerinţă în dreptul lor la respectarea domiciliului. 4
2.7 Inviolabilitatea proprietăţii Conform Constituţiei, Proprietatea nu poate fi folosită

în detrimentul drepturilor, libertăţilor şi demnităţii omului (art. 9). Nimeni nu poate fi expropriat
decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă
despăgubire. Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi
confiscate numai în condiţiile legii (art. 46).
Procedura penală concretizează dreptul de proprietate al titularului, căruia i-a fost pricinuit
un prejudiciu material prin infracţiune. Păgubaşul are dreptul la recompensă, iar persoana care
poartă răspundere materială pentru prejudiciul cauzat este obligată să-l repare. Un mijloc
prevăzut de lege pentru protejarea drepturilor patrimoniale şi dezdăunarea persoanei, fizice sau
juridice, în procesul penal, este acţiunea civilă.
Persoana fizică sau juridică nu poate fi lipsită în mod arbitrar de dreptul de proprietate.
Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică şi în condiţiile
СPP şi conform principiilor generale ale dreptului internaţional.
Bunurile pot fi puse sub sechestru numai în baza hotărârii judecătoreşti.
Lipsa de publicitate afectează dreptul la un proces echitabil și dreptul la protecția
proprietății, având în vedere că asupra bunurilor inculpatului s-a dispus măsura confiscării
1
Creangă Ion. Libertatea individuală şi siguranţa persoanei – cele mai expresive drepturi ale omului. În: Avocatul Poporului, nr.
1–3, 2001, p. 16.
2
(arestarea preventivă în cazul în care persoana nu și-a recunoscut vina în privința comiterii faptei imputate) (pct.99)
3
HCC nr. 27 din 30.10.2018 (pct.75)
4
O ingerinţă ar veni în contradicţie cu articolul 8 al Convenţiei, cu excepţia situaţiei în care este „în conformitate cu legea”,
urmăreşte unul sau mai multe scopuri legitime la care se face referinţă în par. 2 şi de asemenea este „necesară într-o societate
democratică” pentru a atinge scopul (a se vedea următoarele hotărâri: Silver and Others v. the United Kingdom, 25 martie
1983, § 84, Seria A nr. 61; Campbell v. the United Kingdom, 25 martie 1992, § 34, Seria A nr. 233; Calogero Diana v. Italy, 15
noiembrie 1996, § 28, Reports 1996-V; şi Petra v. Romania, 23 septembrie 1998, § 36, Reports 1998-VII). Bisir şi Tulus c.
Moldovei, Hot. CtEDO din 17.05. 2011 (par.59). Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-124094
38
speciale. Cu privire la confiscarea specială, CtEDO a statuat că dreptul reclamanților la
respectarea bunurilor lor presupune existența unei garanții judiciare eficiente (Cauza Arcuri c.
Italiei din 05. 07. 2001). Astfel, din jurisprudența europeană 1 se desprinde necesitatea existenței
următoarelor garanții: evaluarea trebuie făcută de către o instanță în cadrul unei proceduri
judiciare, ce include o audiere publică; apărarea trebuie să aibă acces la dosarul
cauzei/comunicarea în avans a argumentelor acuzării; persoanele în cauză trebuie să aibă
posibilitatea să administreze probe, să ridice obiecțiile şi să prezinte dovezile pe care le consideră
necesare; prezumțiile pe care acuzarea se bazează să nu fie absolute, astfel încât ele să poată fi
răsturnate de inculpat.
2.8 Secretul corespondenţei Dreptul la secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor

trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este
asigurat de stat. În cursul procesului penal, nimeni nu poate fi lipsit sau limitat în acest drept.
Limitarea acestui drept se admite numai în baza unui mandat judiciar.
2.9 Inviolabilitatea vieţii private este consacrată de Constituţie în art. 28. Respectarea
acestui principiu este asigurată şi de procedura penală. Deoarece viaţa intimă, familială şi privată
se desfăşoară între pereţii domiciliului.
Art. 30 din Constituţie şi art. 14, 15, CPP asigură respectarea vieţii intime, familiale şi
private. Dreptul la secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al
convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este asigurat de stat.
Orice persoană are dreptul la inviolabilitatea vieţii private, la confidenţialitatea vieţii intime,
familiale, la protejarea onoarei și demnităţii personale. În cursul procesului penal, nimeni nu
este în drept să se implice în mod arbitrar şi nelegitim în viaţa intimă a persoanei.
Prevederile art. 105 alin.7 CPP denotă de asemenea grija pe care legea o manifestă faţă de
viaţa personală. În mod obligatoriu, fiecare martor este întrebat dacă este soţ sau rudă
apropiată cu vreuna din părţi şi în ce relaţii se află cu părţile. În cazul în care se dovedeşte a fi
soţ sau rudă apropiată a bănuitului, învinuitului, inculpatului, martorului i se explică dreptul de
a tăcea şi este întrebat dacă acceptă să facă declaraţii.
CtEDO a reiterat în cauza Mancevschi c. Moldovei2 (Hot. din 07.10. 2008) că percheziţia
biroului avocatului este privită ca constituind o ingerinţă în „viaţa privată” şi a
„corespondenţei” şi , potenţial, a „domiciliului” (a se vedea Niemietz v. Germany, 16 decembrie
1992, §§ 29-33, şi Tamosius v. the United Kingdom (dec.), nr. 62002/00, ECHR 2002-VIII; a se
vedea, de asemenea, Sallinen and Others v. Finland, nr. 50882/99, § 71, 27 septembrie 2005,
care confirmă că percheziţia biroului avocatului constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea
“domiciliului” şi Wieser and Bicos Beteiligungen GmbH v. Austria, nr.74336/01, § 43, ).
2.10 Limba în care se desfăşoară procesul penal şi dreptul la interpret este prevăzut în
art. 118 din Constituţie şi art. 16 CPP. Conform acestor prevederi, procedura judiciară se
desfăşoară în limba de stat.
Pe lângă dreptul intern, dreptul la interpret - ca parte componentă a dreptului la apărare -
este prevăzut și de art. 14 alin. (3) din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și
politice, care determină că orice persoană are dreptul, în condiții de deplină egalitate, să
beneficieze de asistența gratuită a unui interpret, dacă nu înțelege sau nu vorbește limba folosită
la ședința de judecată. Însă, cel mai bine exprimă acest drept art. 6 par. 3 lit. e) din Convenția
Europeană a Drepturilor Omului, care statuează că orice persoană are, mai ales, dreptul să fie
informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înțelege și în mod amănunțit, despre
natura și cauza acuzației aduse împotriva sa.
În același sens, la nivelul Uniunii Europene a fost adoptată Directiva 2010/64/UE a
Parlamentului European și Consiliul din 20 octombrie 2010 privind dreptul la interpretare și
traducere în cadrul procedurilor penale care la art. 3 că: persoanelor suspectate sau acuzate, care
nu înțeleg limba în care se desfășoară procedurile penale respective, li se furnizează într-un
1
Cauza Grayson şi Barnham c. Regatului Unit, Hot. din 23. 09. 2008, par.45; Cauza Phillips c. Regatului Unit, Hot. din 05. 07.
2001, par. 42-43; Cauza Arcuri c. Italiei, Hot. din 05. 07. 2001; Cauza Butler c. Regatului Unit, Hot. din 27.06. 2002.
2
39
interval rezonabil de timp traducerea scrisă a tuturor documentelor esențiale1 pentru a se
garanta faptul că respectivele persoane pot să își exercite dreptul la apărare și pentru a garanta
caracterul echitabil al procedurilor.
Persoanele care nu posedă sau nu vorbesc limba română au dreptul să participe la
activităţile procesuale, să ia cunoştinţă de toate actele şi materialele dosarului, să vorbească în
instanţă prin interpret. Aceste reglementări sunt concretizate şi asigurate prin instituirea în art.85
CPP al statutului procesual de traducător. Procesul penal se poate, de asemenea, desfăşura în
limba acceptată de majoritatea persoanelor care participă la proces. În acest caz, hotărârile
procesuale se întocmesc în mod obligatoriu şi în limba de stat.
În desfăşurarea procesului penal se utilizează limba de stat. Persoana care nu posedă sau
nu vorbeşte limba de stat are dreptul să ia cunoştinţă de toate actele şi materialele dosarului, să
vorbească în faţa organului de urmărire penală şi în instanţa de judecată prin interpret (art. 16
CPP).
Actele procedurale ale organului de urmărire penală şi cele ale instanţei de judecată se
înmânează bănuitului, învinuitului, inculpatului, fiind traduse în limba lui maternă sau în limba
pe care acesta o cunoaşte.
„Principiul limbii de procedură şi dreptul la interpret a existat şi în perioada sovietică,”2
însă deseori era eronat. „Practic în Republica Moldova până în 1989 limba procedurii judiciare
era limba rusă, 99,99 la sută din cauzele examinate, deşi populaţia băştinaşă a Moldovei
constituie 64–65 la sută.”3
Nerespectarea limbii de procedură în cauzele penale serveşte drept temei din oficiu pentru
instanţele ierarhic superioare de a casa hotărârile judecătoreşti supuse căilor ordinare şi
extraordinare de atac, indiferent de existenţa altor temeiuri.
În Hot. Plotnicova c. Moldovei din 15 mai 2012, CtEDO a constatat că: Reclamanta s-a
plâns de încălcarea articolului 6 § 3 al Convenţiei pe motiv că instanţele de judecată nu au
audiat martorii săi şi nu a dispus traducerea documentelor-cheie. (par.39) ....În consecinţă,
reiese că omisiunea acuzării de a pune la dispoziţia apărării şi a instanţelor de judecată
materialele traduse obţinute din Franţa – în absenţa unei hotărâri judecătoreşti motivate de a
îngrădi accesul apărării la acestea – este ca atare incompatibilă cu obligaţia echităţii prevăzute
de articolul 6 al Convenţiei. (par.39)
În consecință, asistența furnizată de interpretare ar trebui să fie de așa natură, încât să
permită pârâtului să aibă cunoștință de cauza împotriva lui și să se apere, în special, prin
posibilitatea de a pune în fața instanței versiunea sa a evenimentelor (cauza Kamasinski c.
Austriei, Hot. din 19. 12. 1989, par. 74; cauza Güngör c. Germaniei (dec.) din 17. 05. 2001;
cauza Protopopa c. Turciei, Hot. din 24. 02. 2009, par. 80; Lagerblom c. Suediei, Hot. din 14. 04.
2003 par. 61 ).
Dreptul la interpret este un drept absolut numai în ceea ce priveşte caracterul gratuit al
acestuia, întrucât este posibil refuzul de a fi traduse anumite părţi ale dosarului sau de a fi numit
un interpret în cazul în care reclamantul înţelege şi vorbeşte limba utilizată, sub acest aspect
dreptul nu are un caracter absolut. CtEDO a reţinut în cauza Priplata c. României (decizia de
inadmisibilitate din 13 mai 2014) că nu este necesar să fie traduse toate probele scrise sau
documentele oficiale, însă interpretarea furnizată trebuie să fie astfel realizată, încât să permită
acuzatului să aibă cunoştinţă de procedura derulată împotriva sa şi să se apere, în special prin
posibilitatea de a-şi susţine în faţa instanţei propria versiune asupra evenimentelor.
1
In cadrul urmăririi penale, prevederile art.16 CPP RM., au fost respectate şi inculpatului Z.I. i-a fost inminat rechizitoriul în
limba rusă, iar toate acţiunile procesuale au fost efectuate cu participarea interpretului. La judecarea cauzei în instanţa de fond,
interogarea inculpatului Z.I. a fost efectuată fără participarea interpretului, iar procesul-verbal nici nu a fost semnat de grefier.
Conform procesului-verbal al şedinţei de judecată din 19.10.2007, interpretul, de asemenea, nu a participat, a fost înlocuit
grefierul, i s-a oferit ultimul cuvint inculpatului, apoi judecătorul s-a retras în camera de deliberare şi a pronunţat sentinţa, fără
a se indica în procesul-verbal dacă a fost pronunţat dispozitivul sau sentinţa redactată şi faptul că inculpatului i-a fost explicat
în limba rusă conţinutul sentinţei, modul şi termenul de atac. În continuare, în materialele cauzei penale, lipsesc date despre
înminarea inculpatului Z.I. a copiei sentinţei redactate din 19.10.2007 în limba rusă. Nu există copia sentinţei tradusă în limba
rusă, fiind tradusă cererea de apel din limba rusă în limba de stat. Instanţa de apel nu s-a pronunţat în privinţa acestor încălcări
procesuale. (Extras din DCP al CSJ nr. 1ra-481/2008 din 8 aprilie 2008. În: Jurisprudența Curții Supreme de Justiție în materie
penală (2008-2010). Culegere. Ch., 2012, p.533,534)
2
Казанир А. С., Санталов А. И. Коментарии к уголовного-процессуальному кодексу МССР. Кишинев: Картя
Молдовеняскэ, 1966, p. 20, art. 11; Цупренко П. Г. Уголовно-процессуальный Кодекс УССР. Научно-практический
комментарий. Киев: Политической лит.-ры Украины, 1984, p. 36, 37, art. 19; precum şi art. 110 al Constituţiei URSS, art. 84
al Costituţiei R.S.S.M. şi art. 157 al Constituţiei R.S.S.M.
3
Popovici Tudor. op. cit., p. 45.
40
2.11 Principiul garantării dreptului la apărare. Dreptul la apărare este garantat atât în
documente interne cât şi internaţionale. DUDO în art. 11 prevede că orice persoană acuzată de
comiterea unui act cu caracter penal are dreptul să fie presupusă nevinovată în mod legal în
cursul unui proces public în care i-au fost asigurate toate garanţiile necesare apărării sale.
Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice ale omului prevede în
conţinutul art. 14 pct. 3 că orice persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni penale are
dreptul în condiţii de deplină egalitate, la cel puţin următoarele garanţii: să dispună de timpul şi
de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale şi să comunice cu apărătorul pe care şi-l alege;
să fie prezentă la proces şi să se apere ea însăşi sau să aibă asistenţa unui apărător ales de ea;
dacă nu are apărător, să fie informată despre dreptul de a-l avea şi ori de câte ori interesul
justiţiei o cere să i se atribuie un apărător din oficiu, fără plată, dacă ea nu are mijloace, pentru
al plăti. Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice ale omului adoptat prin
rezoluţia 2200A (XXI) a Adunării Generale a ONU, de la 16.12.1966,1 prevede în conţinutul art.
14 pct. 3 că orice persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni penale are dreptul în condiţii de
deplină egalitate, la cel puţin următoarele garanţii:
- să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale şi să comunice cu
apărătorul pe care şi-l alege;
- să fie prezentă la proces şi să se apere ea însăşi sau să aibă asistenţa unui apărător ales
de ea, dacă nu are apărător;
- să fie informată despre dreptul de a-l avea şi ori de câte ori interesul justiţiei o cere să i
se atribuie un apărător din oficiu, fără plată, dacă ea nu are mijloace, pentru al plăti.
Organele judiciare au obligaţia de a-l înştiinţa pe învinuit sau inculpat, înainte de a i se lua
prima declaraţie despre dreptul de a fi asistat de un apărător ales sau numit din oficiu, aceasta
consemnându-se în procesul-verbal de ascultare.
„Neîndeplinirea acestei obligaţii de către organele judiciare afectează grav dreptul de
apărare al învinuitului sau inculpatului, ceea ce atrage nulitatea absolută a urmăririi penale,
aceasta putând fi invocată pe tot parcursul procesului penal chiar din oficiu.”2
CEDO în conţinutul art. 6 pct.3 precizează că orice acuzat are dreptul în special să
dispună de timpul şi de facilităţile necesare pentru pregătirea apărării sale, să se apere el însuşi
sau să se aibă asistenţa unui apărător ales de el şi, dacă nu are mijloace de a plăti, să poată fi
asistat de un avocat din oficiu când interesele justiţiei o cer.
„Norma în discuţie (art. 6 alin.3 lit.„b” CEDO) este în strânsă legătură cu dreptul de a fi
informat plenar, garantat de art.6 alin.3 lit.„a” şi de dreptul de a fi reprezentat de un avocat
garantat de art. 6 alin.3 lit.„c” 3
„Curtea Europeană a subliniat că una din „facilităţile” cele mai importante pentru
pregătirea propriei apărări este posibilitatea de a consulta un consilier juridic (Campbell şi Fell c.
Regatului Unit).”4
„S-a arătat în literatura de specialitate că facilităţile necesare pentru pregătirea apărării
cuprind o gamă variată de fapte şi acţiuni precum: accesul persoanei cercetate sau judecate la
dosar, posibilitatea unei expertize, posibilitatea de a comunica liber cu avocatul său etc.”5
„Dacă în cazul dat se ridică probleme legale care cer aplicarea unui anumit nivel de
experienţă profesională, Statul nu-i poate cere acuzatului să-şi rezolve astfel de probleme de unul
singur (Pakelli c. Germaniei,1983)6 şi Artico c. Italiei,1980).”7
Consacrând dezideratul fundamental privind dreptul la apărare, statul garantează tuturor
persoanelor asistenţă juridică profesională în condiţiile legii.8
1
Ratificat prin Hotărârea Parlamentului nr.217-XII din 28.07.90, în vigoare pentru RM din 25.02.1993
2
V. Mihoci, Obligaţiile organelor judiciare în procesul penal românesc privind acordarea asistenţei juridice învinuitului sau
inculpatului // Revista Naţională de Drept, 2005, nr.1, p.31
3
Gomien Donna, Ghid (Vade-mecum) al Convenţiei Europeane pentru Drepturile, Ch., Ed.a 3-a, 2006, p.69
4
Ibidem
5
C. Dima, G. Potrivitu, Dreptul la apărare // Dreptul, 2003, nr.3, p.169
6
Европейский Суд по правам человека. Избранные решения. Том 1, Изд. НОРМА. Москва. 2001, с.422-429
7
Европейский Суд по правам человека, Избранные решения, Том 1, Изд. НОРМА, Москва, 2001, с.318-327
8
HCC din 29.07.2005 Privind controlul constituţionalităţii unor dispoziţii ale art.421, 433 alin.1, art.452 alin.1 şi art.455 alin.3
din Codul de procedură penală al Republicii Moldova. (pct.5)
41
Art. 26 din Constituţie stipulează că în tot cursul procesului părţile au dreptul să fie
asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu. Art. 17 CPP reia ideea constituţională de
garantare a dreptului de apărare a părţilor în procesul penal.
Din conţinutul textelor de lege care reglementează asistenţa juridică în procesul penal
putem distinge că aceasta poate fi facultativă sau obligatorie.
Asistenţa juridică facultativă. Această categorie de asistenţă constituie regula în materia
asistenţei juridice, deoarece dreptul la apărare, conceput ca drept fundamental al persoanei în
procesul penal, este exercitat de către cel interesat în modul în care găseşte de cuviinţă.
Expresia folosită de legiuitor în art. 26 alin. (1) din Constituţia R. Moldova 1 În tot cursul
procesului părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din - trebuie înţeleasă ca
o posibilitate a părţilor de a solicita asistenţă juridică în cazurile în care nu îşi pot face, direct şi
personal, apărările.
Atunci când una sau mai multe părţi ale raportului juridic penal solicită asistenţă juridică,
organele judiciare sunt obligate să acorde părţii sau părţilor interesate posibilitatea angajării unui
apărător şi să permită acestuia exercitarea plenară a drepturilor ce îi sunt conferite prin legea de
procedură penală. În asemenea cazuri, cei interesaţi sunt lăsaţi să decidă dacă îşi aleg sau nu un
avocat care să le susţină interesele. 2 Asistenţa juridică fiind facultativă, nesolicitarea ei şi
neacordarea acesteia de către organele judiciare nu împiedică desfăşurarea normală şi legală a
procesului penal.
Asistenţa juridică obligatorie. În anumite cazuri prevăzute de lege, pentru asigurarea unei
apărări reale a unor persoane care, datorită situaţiilor în care se găsesc, nu se pot apăra singure,
dreptul de apărare nu mai este facultativ, ci devine o condiţie legală necesară pentru normala
desfăşurare a procesului penal, asistenţa juridică devenind obligatorie.
Deci, în asemenea situaţii, părţile nu mai dispun după voie de dreptul de a fi asistate de un
apărător, ci, dacă nu şi-a ales un avocat i se va desemna unul din oficiu. Prevederile legale care
impun obligativitatea asistenţei juridice pentru cazurile date, sunt condiţii imperative ale
valabilităţii actelor efectuate şi orice abatere de la aceste norme se sancţionează prin nulitate
absolută.
„Asistenţa juridică obligatorie a bănuitului, învinuitului şi inculpatului este consecinţa
directă a concepţiei potrivit căreia apărarea este instituţie de interes social, ce se realizează nu
numai în interesul celui bănuit sau acuzat, ci şi în interesul unei bune desfăşurări a procesului
penal.”3
CEDO a recunoscut exigenţa intervenţiei unui avocat în cadrul unor anumite faze
procedurale drept un mijloc adecvat şi proporțional de care statele pot să dispună pentru a
asigura mai multe garanţii şi mai multă rigoare în apărarea acuzatului. In toate cazurile
examinate de CEDO în problema monopolului pledoariei avocaţilor specializaţi în faţa Curţii de
Casaţie din Franţa s-a menţionat constant că la serviciile acestor avocați poate apela orice
persoană, indiferent de starea materială, deoarece persoanele nevoiaşe se bucură de un sistem
viabil de asistenţă juridică din oficiu.4
CtEDO statuează clar în repetate rânduri că lipsa sau asistenţa necalitativă (teoretică şi
iluzorie) ridică dubii cu privire la procesul echitabil.
Obligaţia statului de a acorda asistenţă juridică garantată de stat nu este îndeplinită prin
simpla numire a unui avocat. Este necesar să fie luate măsuri suplimentare pentru a asigura ca
acest drept să fie unul practic şi efectiv. Dacă un anumit avocat este ineficient, statul este obligat
să-i asigure bănuitului un alt avocat.5
1
Adoptata la 29 iulie 1994 publicată în Monitorul Oficial al R. Moldova nr.1 din 18.08.1994
2
Renunţarea la apărător poate fi acceptată de către instanţă numai în cazul în care ea este înaintată de către inculpat în mod
benevol, din proprie iniţiativă, în prezenţa avocatului care acordă asistenţă juridică garantată de stat. Admiterea sau neadmiterea
renunţării la apărător se decide de către instanţă prin hotărire motivată. Exercitarea de către inculpat a drepturilor de care dispune
sau renunţarea lui la aceste drepturi nu poate fi interpretată în detrimentul lui şi nu poate avea consecinţe nefavorabile pentru el.
La examinarea apelului, prezenţa apărătorului este obligatorie. Dacă instanţa de apel a judecat cauza în lipsa apărătorului, Decizia
acesteia se casează cu trimiterea cauzei pentru rejudecare în aceeaşi instanţă judecătorească. Ignorind aceste prevederi legale,
instanţa de apel nu a soluţionat, printr-o incheiere motivată, demersul inculpatului privind chestiunea ce viza participarea
apărătorului şi a examinat apelul inculpatului în lipsa unui apărător ales sau care acordă asistenţă juridică garantată de stat.
Rezultă că instanţa de apel a încălcat în mod vădit dreptul inculpatului la apărare. (Extras din DCP CSJ nr. 1ra-122/2010 din
02.03. 2010. În: Jurisprudența Curții Supreme de Justiție în materie penală (2008-2010). Culegere. Ch., 2012, p.530, 531.)
3
Dolea I., colectiv, Codul de procedură penală, Comentariu, Cartier, Chişinău, 2005, p.131
4
HCC din 29.07.2005 Privind controlul constituţionalităţii unor dispoziţii ale art.421, 433 alin.1, art.452 alin.1 şi art.455 alin.3
din Codul de procedură penală al Republicii Moldova. (pct.5)
5
Cauza Artico c. Italiei, Hot. 13.05.1980, par. 33; Cauza Daud c. Portugaliei, Hot., 21.04.1998, par. 38;
42
O problemă importantă este eficacitatea apărării inculpatului absent la proces. Astfel, la
judecarea cauzei penale a lui Sannino de către instanța italiană, apărătorul a declarat abținere de
la participarea în proces, pe parcurs apărarea lui Sannino era realizată de diverși avocați numiți
de instanță, care în timpul procesului în absență nu au depus niciodată cereri pentru amânarea
judecării cauzei cu scopul de a face cunoștință cu materialele cauzei, nu au încercat să stabilească
contacte cu pârâtul. Ca urmare, martorii audierea cărora anterior a fost solicitată de către inculpat
nu au fost ascultați. Curtea Europeană, având în vedere că statul nu poate fi tras la răspundere
pentru asistența juridică necalificată, totuși a concluzionat că, în cazurile în care omisiunile
apărării sunt evidente, instanța trebuie să ia măsuri adecvate. 1
Despre acordarea unei asistențe juridice necorespunzătoare, precum și omisiunea
instanței judecătorești de a se implica în curmarea unui astfel de comportament, am putea invoca
cauza CtEDO Ananiev contra Rusiei, potrivit căreia o persoană acuzată de o infracțiune nu
pierde avantajele dreptului la apărare doar din cauza absenței sale în ședință. Curtea a reiterat că,
în cursul procesului, reclamantul a fost înlăturat din sala de judecată pentru comportamentul său,
fiind întors pentru a-i oferi ultimul cuvânt, dar probele au fost examinate în absența sa și în lipsa
avocatului, deoarece a refuzat serviciile acestuia pe motiv că modalitatea de apărare nu a coincis,
însă instanța urma să-i explice consecințele comportamentului său și a renunțului la apărător. 2
Prezenţa unui avocat care nu are nicio ocazie să intervină pentru a asigura respectarea
drepturilor inculpatului sau a suspectului nu aduce nici un beneficiu acestuia. 3
Spre exemplu, autorităţile au obligaţia de a înlocui avocatul care acordă în mod gratuit
asistenţa juridică atunci când acesta este vădit ineficient (în acest caz, persoana bănuită nu
trebuie să întreprindă nicio acţiune) sau când autorităţile sunt informate despre ineficienţa
acestuia şi acest fapt este demonstrat de către persoana bănuită. 4
Cu toate acestea, chiar şi deficienţele grave în derularea unei proceduri echitabile nu se
pot constitui într-o încălcare a dispoziţiilor procedurale, dacă suspectul sau inculpatul nu ridică
acest aspect în calea de atac.
Analizând atât prevederile legale cât şi literatura de specialitate putem face următoarele
concluzii privind dreptul de apărare:
Din cele expuse vom conchide că dreptul de apărare are un conţinut complex şi se
manifestă sub următoarele aspecte:
- Administrarea din oficiu de către organele judiciare a probelor în apărare;
- Autoapărarea bănuitului, învinuitului şi inculpatului;
- Asistenţa juridică acordată bănuitului, învinuitului şi inculpatului.
„Dreptul la apărare este considerat ca un model de garanţie, necesar realizării unui echilibru
armonios între interesele persoanei şi societăţii.”5
În baza celor expuse mai sus susţinem părerea că „...asistenţa juridică este concepută ca
importantă componentă a dreptului la apărare, care constă în apărarea, asistarea şi reprezentarea
părţilor din proces.”6
2.12 Publicitatea şedinţei de judecată. În art. 117 din Constituţie este proclamată
publicitatea şedinţei de judecată. Esenţa acestui principiu, concretizat în art. 18 şi 316 CPP,
constă în faptul că toate şedinţele instanţelor de judecată sunt publice, cu excepţia cazurilor când
aceasta este în contradicţie cu păstrarea unor secrete ocrotite de lege.
CtEDO a subliniat în repetate rânduri că prin respectarea publicității procedurii, se
realizează transparența justiției, organele judiciare protejează justițiabilii împotriva unei justiții
secrete care scapă controlului public. Acesta constituie unul dintre mijloacele necesare pentru a
păstra încrederea în instanțele judecătorești și în justiție în general.
1
Cauza Sannino c. Italiei, Hot. 27. 04. 2006. Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-75213
2
Cauza Ananyev c. Rusiei, Hot. 30. 07. 2009, par.41. Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-150432
3
Cauza Aras c. Turciei (nr. 2), Hot. 18.02.2015, par. 41: Numai atunci cînd reclamantul reținut și audiat de poliție a fost adus în
fața judecătorului de instrucție, judecătorul a permis avocatului să intre în sala de audiere, fără a i se permite să ia cuvântul sau
să ofere consiliere reclamantului. CEDO a considerat că „simpla prezență” a avocatului nu a fost suficientă pentru ca dreptul
prevăzut la articolul 6 (3) (c) să fie unul efectiv. Reclamantului ar fi trebuit să i se permită accesul la un avocat încă de la primul
interogatoriu. Prezența pasivă a avocatului reclamantului în sala de audiere nu putea fi considerată suficientă conform
standardelor Convenției;
4
A se vedea cauza Imbrioscia c. Elveţiei, Hot., 24. 11. 1993, par. 41; Daud c. Portugaliei, Hot., 21. 04.1998, par. 38.
5
Iurie Mărgineanu, Principiile justiţiei penale în Republica Moldova, Exegeză comparativă de drept procesual penal, Chişinău,
2006, p.89
6
Nicu Jidovu, Dreptul la apărare al învinuitului şi inculpatului, ROSETTI, Bucureşti, 2004, p. 22
43
În realitate, nu este suficient ca justiția să fie pronunțată, mai este necesar și ca fiecare să
poată vedea că este pronunțată.1
În opinia judecătorilor CtEDO absența dezbaterilor publice la a 2-a sau a 3-a instanță se
poate justifica prin caracteristicile procedurii, cu condiția să fi avut loc o ședință publică în prima
instanță (Cauza Meftha și alții c. Franței, Hot. din 26. 07 2002, par. 41; Cauza Andersson c.
Suediei, Hot. din 07. 12. 2010, par. 36; Cauza Ekbatani c Suediei, Hot. din 26 mai 1988, par. 31).
Potrivit jurisprudenței CtEDO, lipsa publicităţii procedurii în prima instanţă poate fi
remediată în instanţa de apel sau recurs, dacă în aceste instanţe se examinează fondul cauzei.
(s.a.) Dacă în instanţa de apel se examinează doar chestiuni de drept, remedierea nu are loc (Hot.
Albert and Le Compte v. Belgium, 10.02.1983, par. 36).
Anularea hotărârii pronunţate în urma unui proces de judecată, care a avut loc într-o
şedinţă de judecată închisă cu încălcarea art. 18 CPP sau a art. 316 CPP, şi examinarea cauzei în
ordine de apel în şedinţă publică ar fi confirmat faptul restabilirii dreptului justiţiabilului la un
proces de judecată în şedinţă publică. 2
Acest principiu este o garanţie de desfăşurare normală a judecăţii şi un mijloc de realizare
a rolului educativ pe care-l joacă procesul penal. Mediatizarea cauzelor penale cu rezonanţă
socială constituie o extindere neprocesuală a principiului publicităţii.
Între autorii de specialitate există două opinii privind sfera de aplicare a publicităţii. „Unii
specialişti consideră că publicitatea este caracteristică întregii activităţi procesuale, pe când alţii
exprimă convingerea că publicitatea este proprie numai dezbaterilor judiciare.”3
Curtea Constituțională uneori protejează părțile în proces de efectele extinderii publicității
la faza urmăririi penale. Întrucât cauza se află la etapa urmăririi penale, iar ședințele sunt
închise, Curtea va utiliza doar inițialele învinuitului.4
Publicitatea poate însă aduce în unele cazuri prejudiciu persoanelor, societăţii şi chiar
statului. De aceea, legea prevede limitarea accesului în sala de judecată şi examinarea cu uşile
închise a cauzei penale, printr-o încheiere motivată.
În sala de judecată are acces orice persoană, care a depăşit vârsta de şaisprezece ani.
Accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei sau publicului printr-o încheiere motivata, pe
parcursul întregului proces sau a unei părţi din proces în interesul respectării moralităţii,
ordinii publice sau securităţii naţionale, când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a
părţilor la proces o cer, sau în măsura considerată strict necesară de către instanţă când
datorită unor împrejurări speciale publicitatea ar fi de natură să aducă prejudiciu intereselor
justiţiei. (art. 18 alin. (2) CPP) Conform alin. (3) al aceluiaşi articol, judecarea cauzei în şedinţă
închisă a instanţei trebuie argumentată şi se efectuează cu respectarea tuturor regulilor de
procedură.
Art. 316 CPP, demonstrează ataşamentul legislatorului nostru faţă de standardele
principiului publicităţii incluse în art. 6 a CEDO. Potrivit art.316 alin. (3) CPP, preşedintele
şedinţei poate permite reprezentanţilor radioului, televiziunii şi presei, în cazurile în care cauza
prezintă interes public, să facă înregistrări sonore, video şi să fotografieze unele secvenţe de la
deschiderea şedinţei în măsura în care acestea nu perturbează desfăşurarea normală a şedinţei şi
nu aduce atingere intereselor participanţilor la proces. Legea procesual-penală prevede unele
restricţii a principiului publicităţii şi pentru participanţii dezbaterilor:
- nu pot fi admişi în sala de şedinţe persoanele înlăturate pentru tulburarea ordinii;
- nu pot avea acces în sală martorii citaţi în cauză şi înlăturaţi până la audiere;
- în cazuri excepţionale când aceasta este dictată de necesitatea stabilirii adevărului,
poate fi înlăturat inculpatul din cadrul cercetării judecătoreşti.
Pentru a proteja părţile de anumite imixtiuni din afară, dreptul la judecarea cauzei în mod
public e supus unor restricţii a căror existenţă reiese din articolul 6 alin.1, precum şi din
interpretarea dată de CE. Astfel, art. 6 alin.1 prevede expres restricţii, în sensul că accesul în sala
de judecată poate fi interzis presei şi publicului pe întreg parcursul sau în timpul numai a unei
1
Formularea decurge din adagiul englez „Justice is not only be done, but to be seen to be done”.
2
HP CSJ nr. 3 din 09.06.2014 Cu privire la aplicarea de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale Convenţiei Europene
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (pct.8),
3
Якупов Р. Х. Уголовный процесс. Учебник для вузов. Москва: Зерцало, 1998, р. 64.
4
DCC nr.17 din 23.03.2016 de inadmisibilitate a sesizării nr. 24g/2016 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 35
alin. (3) din Codul de procedură penală (recuzarea judecătorului) (pct.3); Decizie nr.62 din 19.09.2016 de inadmisibilitate a
sesizării nr. 107g/2016 privind excepția de neconstituționalitate a unei sintagme din alin. (3) al articolului 34 din Codul de
procedură penală al Republicii Moldova
44
părţi a lui, în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate
democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor din proces o
impun, sau atunci când în împrejurări speciale publicitatea ar fi de natură sa prejudicieze
interesele justiţiei, iar judecata apreciază această măsură ca fiind strict necesară. În contrast cu
dreptul la o judecată publică, dreptul la pronunţarea hotărârii în mod public nu e supus anumitor
restricţii de textul articolului 6 CEDO.
În cauza Sutter c Elveţiei, 1 CtEDO a considerat că exigenţa de publicitate a deciziilor nu
trebuie neapărat să ia forma unei lecturi în voce a hotărîrii în cazul când hotărîrea este publicată,
înmânată sau expediată părţilor.
2.13 Accesul liber la justiţie Orice persoană are dreptul la examinarea şi soluţionarea
cauzei sale în mod echitabil, în termen rezonabil, de către o instanţă independentă, imparţială,
legal constituită, care va acţiona în conformitate cu CPP.
Persoana care efectuează urmărirea penală şi judecătorul nu pot participa la examinarea
cauzei în cazul în care ei, direct sau indirect, sânt interesaţi în proces.
Dispozițiile din art.19 alin. (3) CPPinstituie mai degrabă un principiu ramural, fiind repetat
și în art. 254 CPP RM. denumit condiție generală aOrganul de urmărire penală are obligaţia de a
lua toate măsurile prevăzute de lege pentru cercetarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă,
a circumstanţelor cauzei, de a evidenţia atât circumstanţele care dovedesc vinovăţia bănuitului,
învinuitului, inculpatului, cât şi cele care îl dezvinovăţesc, precum şi circumstanţele care îi
atenuează sau agravează răspunderea.
Conform principiului înscris în art. 19 CPP, organele de stat competente şi persoanele
împuternicite a desfăşura procesul penal sunt obligate să cerceteze:
– Sub toate aspectele circumstanţele cauzei penale, stabilind momentele de importanţă
juridică majoră, admisibilitatea probelor cu toate trăsăturile, raporturile, condiţiile lor specifice.
Cercetarea sub toate aspectele contribuie la înaintarea oportună a versiunilor şi verificarea
scrupuloasă a tuturor obiectiv posibile. O asemenea atitudine determină orientarea probatoriului
procesual-penal, împiedică mărginirea şi subiectivismul, asigurând soluţii juste pentru demararea
procesului penal;
– Complet, adică toate împrejurările ce urmează a fi stabilite în mod obligatoriu pentru
justa soluţionare a cauzei penale. Ansamblul acestor împrejurări formează obiectul probatoriului
(art. 96 CPP);
– Obiectiv: să determine o atitudine care va evalua în egală măsură toate circumstanţele
atât „pro”, cât şi „contra”. Obiectivitatea este o cerinţă morală şi juridică, care asigură
nepărtinirea, imparţialitatea ofiţerului de urmărire penală, a procurorului, a judecătorului,
excluzând tendinţa acuzatorială în activitatea lor.
Cercetarea sub toate aspectele a circumstanţelor cauzei presupune examinarea tuturor
probelor din diferite puncte de vedere, luându-se în consideraţie opiniile tuturor participanţilor la
proces. Examinarea se face sub incidenţa realităţii obiective şi subiective, prin desfăşurarea
corectă a procesului probatoriu.
„Obligațiile pozitive ce derivă din prevederile art.2 și 3 CEDO impune statelor investigarea
eficientă a maltratărilor și a deceselor. Una din condițiile cumulative pentru constatarea anchetei
eficiente a relelor tratamente și a cazurilor de omor (inclusiv și din imprudență) este deplinătatea
urmăririi penale. În mai multe hotărâri moldovenești CtEDO a constatat violarea art.2 sau 3,
deoarece procurorii nu au examinat cauza meticulos sau sub toate aspectele.”2
„În cauzele Gurgurov și Parnov, procurorii nu le-au adresat medicilor întrebări privind
originea leziunilor corporale, iar în cauzele Corsacov, Colibaba și Pruneanu, procurorii au
ignorat leziunile corporale și concluziile medicilor. În cauza Victor Savițchi procurorul și
judecătorul nu au examinat înregistrarea video ce confirma aplicarea excesivă a forței. În cauza
Boicenco, deși se pretindea că reclamantul se afla în stare gravă, procurorul nu a examinat fișa
medicală a reclamantului și nici nu a interogat medicii care îl tratau. În cauzele Buzilov și
Parnov, procurorul a dispus neânceperea urmăririi penale doar în baza declarațiilor polițiștilor,
iar în cauzele Victor Savițchii și Gurgurov, procurorii au ignorat declarațiile reclamanților și a
martorilor care confirmau maltratarea. În cauzele Prunenu, Breabin și Buzilov nu au fost audiați
1
Hot. CtEDO Sutter c. Elveţiei din 22.02.1984. Disponibilă http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-57585
Gribincea V., (colectiv). Executarea hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului de către Republica Moldova 2013-2014.
2
Chișinău. 2015. p.125

45
toți martorii, iar în cauza Railean nu a fost audiată persoana cheie, care se presupune că a condus
autompbilul care a accidentat mortal reclamantul. În cauzele Gurgurov și Buzilov nu au fost
realizate prezentarea spre recunoaștere și confruntarea, deși reclamanții declarau că pot identifica
agresorii”1
Potrivit acestui principiu, instanţele judecătoreşti au obligaţia a soluţiona cauzele penale şi
a pronunţa soluţii care să reflecte adevărul în urma stabilirii situaţiei de fapt, precum şi a
împrejurărilor referitor la persoana infractorului.
„A afla adevărul cu privire la împrejurările cauzei şi privind persoana infractorului,
înseamnă a constata existenţa sau inexistenţa faptei pentru care se desfăşoară procesul penal,
forma vinovăţiei şi orice alte aspecte care influenţează asupra răspunderii infractorului.”2
„Aflarea adevărului este un principiu cunoscut în întreaga doctrină modernă însă sub denumiri
diferite: principiul realităţii sau al adevărului real; principiul stabilirii adevărului obiectiv.”3
„În procesul penal, aflarea adevărului presupune o activitate de cercetare a unor fapte şi
împrejurări concrete, care au caracter obiectiv, fiind necesară stabilirea unei concordanţe dintre
faptele săvârşite şi cele reţinute prin hotărâre judecătorească definitivă.”4
„Adevărul este reflectarea exactă a realităţii obiective în concluziile pe care organele de
urmărire sau instanţa de judecată le desprind pe baza probelor administrate.”5
Adevărul în procesul penal este constatat în urma unei activităţi complexe a organelor de
urmărire penală şi de judecată orientată spre stabilirea şi dovedirea faptelor legate de săvârşirea
infracţiunii. Regulile ce garantează obiectivitatea cercetării, în fiecare caz sunt totalitatea
normelor procesual-penale, printre care norme ce reglementează ordinea de căutare, colectare,
relevare, ridicare, fixare, verificare şi apreciere a probelor.
„În activitatea lor procesuală organele judiciare pornesc de la concepţia că adevărul este
obiectiv.”6
Uneori pentru examinarea unor anumite aspecte, este posibil şi chiar indicat a se face uz şi
de alte tratări a conceptului de adevăr în opoziţie cu cele expuse deja. „Ne referim la adevărul
convenţional sau adevărul formal (care se mai întâlneşte şi sub denumirile de concepţie logică
sau semantică a adevărului).”7
Adevăr convenţional este considerat adevărul recunoscut ca fiind manifestat printr-o
convenţie, printr-un acord. „Din această perspectivă un raţionament poate fi calificat drept
adevăr nu din cauza că ar corespunde realităţii obiective ci din simplul motiv că oamenii au
convenit să-l considere adevăr.”8 Drept exemplu tipic al adevărului convenţional în procesul
penal este recunoaşterea persoanei drept nevinovată în cazul în care nu a fost probată vinovăţia.
Aflarea adevărului poate fi realizat prin orice mijloc de probă, organele judiciare având
obligaţia de a administra toate probele privitor la fapta şi persoana făptuitorului. De aici rezultă
că aflarea adevărului este nu numai o importantă problemă teoretică, dar şi practică, legată de
justa soluţionare a cauzei penale. „Astfel constatarea adevărului într-o cauză penală este nu
numai un principiu fundamental al procesului, concomitent este şi scopul probaţiunii”9 despre
care se va vorbi la compartimentul respectiv.
„Verigile procesuale prin care sunt supuse controlului soluţiile pronunţate în cauzele penale
se constituie în garanţii ale respectării principiului fundamental al aflării adevărului.”10 Astfel
împotriva actelor organului de urmărire penală se poate face plângere potrivit art. 312 CPP.
Soluţiile pronunţate în prima instanţă pot fi supuse controlului judiciar prin folosirea căilor
ordinare de atac. Art. 2 din Protocolul adiţional la CEDO, nr. 7, la pct. 1 stipulează Orice
persoană declarată vinovată de săvârşirea unei infracţiuni de către un tribunal are dreptul să
ceară examinarea de către o jurisdicţie superioară a hotărârilor de condamnare ori prin care s-
a stabilit vinovăţia sa.
1
Gribincea V., (colectiv). Executarea hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului de către Republica Moldova 2013-2014.
Chișinău. 2015. p.125
2
Apetrei Mihai. op. cit., p. 73.
3
4
Ibidem.
5
Antoniu Gheorghe, Volonciu Nicolae, Zaharia Nicolae. op. cit., p. 15.
6
Ibidem.
7
Fletcher George P., Dolea Igor, Blănaru Dragoş. op. cit., p. 280.
8
Ibidem.
9
Корнеева Л. М. Доказательства в советском уголовном процессе. Волгоград: ВСШ МВД СССР, 1988, р. 9.
10
46
Hotărârile penale rămase definitive după judecarea cauzei în prima instanţă sau în apel, pot
fi supuse controlului în căile extraordinare de atac şi dacă se constată că sunt netemeinice, vor fi
desfiinţate. Dacă în cursul procesului penal s-au comis erori judiciare, acestea fac obiectul unei
proceduri speciale prevăzute în art. 246–248 CPP Referindu-se la erorile judiciare art. 3 din
Protocolul adiţional la CEDO nr. 7 indică: Atunci când condamnarea penală definitivă este
ulterior anulată sau când este acordată graţierea pentru că un fapt nou sau recent descoperit
dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei
condamnări este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv, cu
excepţia cazului în care se dovedeşte că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este
imputabilă acesteia în tot sau în parte.
Dreptul de acces la un tribunal, garantat de articolul 20 din Constituție și, respectiv, de
articolul 6 § 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, trebuie să fie practic și efectiv,
nu teoretic și iluzoriu. Efectivitatea dreptului în discuție reclamă ca persoanele să aibă
posibilitatea clară și concretă de a contesta un act care constituie o ingerință în exercitarea
drepturilor sale. Dreptul de acces la un tribunal nu include doar dreptul de a iniția o acțiune în
justiție, ci și dreptul la soluționarea cauzei de către un tribunal competent să se pronunțe asupra
tuturor aspectelor de fapt și de drept (Parohia Greco-Catolică Lupeni și alții v. România [MC],
29 noiembrie 2016, § 86). 1
2.14. Desfăşurarea procesului penal în termen rezonabil În conformitate cu art.6 par.1

CEDO Orice persoană are dreptul la judecarea într-un termen rezonabil a cauzei sale. Principiul
operativităţii are deosebită importanţă pentru înfăptuirea unui act de justiţie în orice stat de drept
şi este cunoscut şi sub numele de principiul celerităţii sau al rapidităţii.
…..Principiul termenului rezonabil al procesului penal reprezintă un element al aplicării
dreptului la un proces echitabil. Conform acestui principiu, organele de urmărire penală şi
instanțele de judecată au obligația de a asigura soluționarea cauzelor penale într-un termen
rezonabil (a se vedea HCC nr. 3 din 23 februarie 2016, § 78).2
….În materie penală, acest drept urmărește ca persoana să nu fie subiectul unei acuzații
pentru o perioadă îndelungată de timp. 3
În cauza Coëme et autres c. Belgiei, (nr. 32548/96, 33209/96 și 33210/96) din 22 iunie
2000, Curtea reamintește că în cauzele penale termenul „timp rezonabil” al art. 6 par. 1 începe de
la momentul în care o persoană este „acuzată”, care poate fi o dată anterioară sesizării instanței
de judecată, inclusiv cea a arestării, acuzației, deschiderii anchetei preliminare sau percheziției la
domiciliul reclamantului. (subliniat de autor) În opinia Curții, perioada care trebuie luată în
considerare a început la 28 august 1991, când a fost efectuată o cercetare la domiciliul domnului
Hermanus și la birourile acestuia (par. 133).
În hotărârea De Clerck c. Belgiei (Hot. 25 septembrie 2007) Curtea notează că perioada
care trebuie luată în considerare pentru a aprecia durata procedurii conform exigenţei de „termen
rezonabil”, impusă de art. 6 par. 1, a început la 30 noiembrie 1990, cu percheziţiile efectuate la
centrul de coordonare al grupului, la centrul Beaulieu şi la n.v. Beaulieu wielsbeke.
Operativitatea trebuie să răspundă scopului procesului penal privind constatarea la timp şi
în mod complet a faptelor ce constituie infracţiunea, având o strânsă legătură cu activitatea de
strângere a probelor, care necesită urgenţă, pentru a nu se deteriora şi a nu-şi pierde calitatea de
probe. De aceea procesul penal cere a fi desfăşurat într-un timp cât mai util posibil şi realizat în
condiţii optime. Principiul operativităţii nu este menţionat expres în legislaţia procesual-penală a
RM, dar poate fi dedus luând în consideraţie faptul că operativitatea activităţii organelor de
urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti este factorul hotărâtor pentru realizarea obiectivelor
procesului.
Operativitatea constituie un principiu fundamental al procesului penal, deoarece se află în
strânsă legătură cu scopul acestui proces. Acest principiu impune desfăşurarea procesului în aşa
mod, încât rezolvarea cauzelor penale să fie efectuată într-o perioadă de timp cât mai scurtă şi cu
1
HCC nr. 6 din 19 martie 20019 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 265 alin. (2) din Codul de procedură
penală (contestarea refuzului organului de urmărire penală de a primi plângerea sau denunțul privind comiterea unei infracțiuni)
(pct.42)
2
DCC nr.4 din 20.01.2020 de inadmisibilitate a sesizării nr. 206g/2019 privind excepția de neconstituționalitate a articolului 282
din Codul de procedură penală (durata maximă de menținere a statutului de învinuit al persoanei) (pct.30)
3
DCC nr.4 din 20.01.2020 (par.31)
47
o activitate cât mai simplificată, realizându-se astfel o soluţionare justă a acestor cauze, întrucât
infracţiunile săvârşite de puţină vreme sunt mai uşor de stabilit decât cele comise cu mult timp în
urmă. „Pe lângă aceste cerinţe, operativitatea are în vedere şi calitatea actelor procesuale şi
procedurale efectuate într-o cauză penală, urmărindu-se modul în care sunt respectate drepturile
şi interesele legitime ale părţilor.”1
„Unii autori consideră că operativitatea procesului penal poate fi înscrisă în principiile
fundamentale ale acestuia.”2
„Sub noţiunea de operativitate este concepută calitatea de a fi operativ, de a acţiona rapid şi
eficient sau cu promptitudine.”3
„Operativitatea procesului penal, în înţeles larg, presupune atât rezolvarea rapidă a
cauzelor penale, cât şi simplificarea activităţii procesuale când este posibil”4, fără a se influenţa
în sens negativ calitatea actelor şi activităţilor desfăşurate.”5
„Unii specialişti în materie susţin că în vederea abordării sistematice a acestui principiu
trebuie admis că operativitatea presupune cel puţin următoarele laturi importante”6:
– promptitudine în desfăşurarea activităţii judiciare;
– calitate în efectuarea actelor procesuale şi procedurale;
– simplificarea în îndeplinirea formelor procesuale;
– eficacitatea optimă în realizarea a tuturor sarcinilor ce stau în faţa organului judiciar.
„Operativitatea procesuală presupune stoparea extinderii exagerate în timp a urmăririi şi a
judecăţii, ce poate duce atât unele prejudicii în atingerea scopului justiţiei, cât şi într-o măsură
mai mare, violării de drepturi ale subiecţilor procesului.”7
Folosirea termenelor limitative privește asigurarea bunei-administrări a justiției şi
respectarea, în special, a principiului securității juridice.8
În conformitate cu art.20 CPP urmărirea penală şi judecarea cauzelor penale se face în
termene rezonabile.
Criteriile de apreciere a termenului rezonabil de soluţionare a cauzei penale sînt:
1) complexitatea cazului;
2) comportamentul părţilor la proces;
3) conduita organului de urmărire penală şi a instanţei de judecată;
4) vârsta de până la 18 ani a victimei.
Urmărirea penală şi judecarea cauzelor penale în care sînt bănuiţi, învinuiţi, inculpaţi
arestaţi preventiv, precum şi minori, se fac de urgenţă şi în mod preferenţial.
Art. 20 CPP instituie criteriile care ar permite a constata dacă termenul rezonabil este
respectat. Garanții speciale privind realizarea urmăririii penale în termini proximi pentru minori
și persoanele arestate sunt impuse prin intermediul prevederile art.art.20 alin. (3), 186 alin. (6) și
(8) CPP.
În jurisprudența sa, Curtea Europeană a stabilit că durata rezonabilă a unei proceduri
trebuie apreciată în funcție de circumstanțele cauzei și cu ajutorul următoarelor criterii:
complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum
și miza litigiului pentru cel interesat (e.g. a se vedea Nakhmanovich v. Rusia, 2 martie 2006, §
95; Holomiov v. Moldova, 7 noiembrie 2006, § 137; Hajibeyli v. Azerbaidjan, 10 iulie 2008, §
50; Cravcenco v. Moldova, 15 ianuarie 2008, § 44; Matei și Tutunaru v. Moldova, 27 octombrie
2009, § 55; Panzari v. Moldova, 29 septembrie 2009, § 31; Chiarello v. Germania, 20 iunie
2019, § 45).9
Conform prevederilor art. 20 alin. (4) CPP, Respectarea termenului rezonabil (s.a) la
urmărirea penală se asigură de către procuror, iar la judecarea cazului – de către instanţa
1
Apetrei Mihai. op. cit., p. 73.
2
3
Dolea Igor. Dreptul la judecarea cauzei într-un termen rezonabil şi unele probleme de procedură penală // Avocatul Poporului,
1–3, 2000, p. 52.
4
5
6
Volonciu Nicolae. op. cit. Vol. I. p. 127.
7
Dolea Igor. op. cit., p. 52.
8
HCC nr. 6 din 19.03.20019 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 265 alin. (2) din Codul de procedură penală
(contestarea refuzului organului de urmărire penală de a primi plângerea sau denunțul privind comiterea unei infracțiuni) (pct.44)
9
DCC nr.4 din 20.01.2020 de inadmisibilitate a sesizării nr. 206g/2019 privind excepția de neconstituționalitate a articolului 282
din Codul de procedură penală (durata maximă de menținere a statutului de învinuit al persoanei) (par.32)
48
respectivă. Prin intermediul prevederilor art. 52 alin. (1) pct. 7) și art. 259 CPP, procurorul nu
numai stabilește, dar și verifică respectarea termenului rezonabil al urmăririi penale.
Conducându-se de prevederile art. 53/1 alin. (3) lit. d) CPP RM, procurorul ierarhic
superior este în drept să retragă şi să transmită altui procuror materialele și cauzele penale în
cazul:…
c) neîntreprinderii acţiunilor necesare pe cauza penală în mod nejustificat mai mult de
30 de zile. (s.a)
Deasemenea dacă procurorul ierarhic superior constată că organul de urmărire penală sau
procurorul care, conform legii, le revine efectuarea sau conducerea urmării penale nu asigură în
termen rezonabil cercetarea completă, obiectivă şi sub toate aspectele a circumstanţelor cauzei în
vederea stabilirii adevărului, în conformitate cu prevederile art. 271 alin. (4) CPP, din oficiu sau
la solicitare, dispune, printr-o ordonanţă motivată, efectuarea urmăririi penale de către un alt
organ similar.
Învinuitul este are dreptul a sesiza procurorul ierarhic superior invocând, prevederile art.
66 alin. (2) pct. 35) CPP privitor la încălcarea termenului rezonabil al urmăririi penale.
Procedura de reclamare de către părți și constatare de către instanță a încălcării dreptului
la desfășurarea procesului/al urmăririi penale în termen rezonabil este prevăzută în art. 20 alin.
(5) și (6) și art. 300 alin. 3/1 CPP.
În situaţia în care, la efectuarea urmăririi penale există pericolul încălcării termenului
rezonabil, participanţii la proces pot adresa judecătorului de instrucţie o cerere privind
accelerarea urmăririi penale. Examinarea cererii se face în absenţa părţilor, în termen de 5 zile
lucrătoare, de către judecătorul de instrucţie la locul efectuării urmăririi penale.
Judecătorul de instrucţie printr-o încheiere motivată, este în drept a adopta una din
următoarele două soluții:
- obligă organul de urmărire penală să întreprindă un act procesual, stabilind, după caz,
un anumit termen pentru accelerarea procedurii,
- fie că respinge cererea.
Respectarea termenului rezonabil la judecarea cauzei concrete se va verifica la solicitarea
părţilor în condiţiile de către instanța de fond. - art. 20 alin. (4) CPP; art.414 alin. (7) CPP - de
către instanţa de apel; art.435 alin. (2) CPP - de către instanţa de recurs şi, în caz de constatare,
se va argumenta în hotărîrea respectivă.
Un remediu intern de apărare a dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei a fost
instituit prin Legea nr. 87 din 21 aprilie 2011 Privind repararea de către stat a prejudiciului
cauzat prin încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau a dreptului la
executarea în termen rezonabil a hotărîrii judecătoreşti.
Respectarea termenului rezonabil la urmărirea penală se asigură de către procuror, iar la
judecarea cazului - de către instanţa respectivă.
Respectarea termenului rezonabil la judecarea cauzelor concrete se verifică de către
instanţa ierarhic superioară în procesul judecării cauzei respective pe calea de atac ordinară sau
extraordinară.
Una din condițiile cumulative pentru constatarea anchetei eficiente a relelor tratamente și a
cazurilor de omor este promptitudinea anchetei.
Sub acest aspect, CC notează că respectarea termenului rezonabil la etapa urmăririi
penale este asigurată de către procuror; la judecarea contestațiilor măsurilor întreprinse de
procuror - de către judecătorul de instrucție; iar la judecarea cazului - de către instanța de
judecată.1
Celeritatea urmăririi penale asigură nu numai eficiența investigațiilor, dar și respectarea
dreptului bănuitului și învinuitului (în unele cazuri și a părții civile) 2 la examinarea cauzei într-un
termen rezonabil, prevăzut de art.6 par.1 CEDO.
1
DCC nr.4 din 20.01.20 (par.35)
2
De ex.: În baza Deciziei Colegiului Civil, comercial și de contencios administrative CSJ din 28.06.2012 în cauza SRL „A. -M.”
c. Ministerul Finanțelor – Curtea de Apel Chişinău (dos. nr. 2r-444/12) s-a hotărât încasarea în beneficiul reclamantului cu titlu
de prejudiciu moral 80 000 în calitate de compensare pentru violarea tremenului rezonabil al procesului – examinarea cauzei
penale în care reclamantul este parte vătămată și parte civilă timp de zece ani (şase ani la faza urmăririi penale (s.a.) şi patru ani
(s.a.) în instanţa de judecată). Disponibilă: http://jurisprudenta.csj.md/archive_courts/cauta/index2.php
49
2.15 Libertatea de mărturisire împotriva sa
Spre deosebire de legislaţia anterioară, legislaţia procesual-penală în vigoare stipulează în
art. 21, Libertatea de mărturisire împotriva sa – Nimeni nu poate fi silit să mărturisească
împotriva sa ori împotriva rudelor sale apropiate, a soţului, soţiei, logodnicului, logodnicei sau
să-şi recunoască vinovăţia. Persoana căreia organul de urmărire penală îi propune să facă
declaraţii demascatoare împotriva sa ori a rudelor apropiate, a soţului, soţiei, logodnicului,
logodnicei este în drept să refuze de a face asemenea declaraţii şi nu poate fi trasă la
răspundere pentru aceasta.
În conformitate cu art. 105 alin. (7) CPP, în mod obligatoriu, fiecare martor este întrebat
dacă este soţ sau rudă apropiată cu vreuna din părţi şi în ce relaţii se află cu părţile. În cazul în
care se dovedeşte a fi soţ sau rudă apropiată a bănuitului, învinuitului, inculpatului, martorului i
se explică dreptul de a tăcea şi este întrebat dacă acceptă să facă declaraţii.
Art. 63 alin. (7) CPP. interzice audierea în calitate de martor a persoanei faţă de care există
anumite probe că a săvârşit o infracţiune
În baza art.92 alin. (3) pct.8) CPP: Nu pot fi citaţi şi ascultaţi ca martori: (pe lîngă alte
categorii de personae), persoana faţă de care există anumite probe că a săvîrşit infracţiunea ce
se investighează.
Martorul are dreptul: să refuze de a face declaraţii, de a prezenta obiecte, documente,
mostre pentru cercetare comparativă sau date dacă acestea pot fi folosite ca probe care
mărturisesc împotriva sa sau a rudelor sale apropiate, în conformitate cu prevederile art. 90
alin. (12) pct.7) CPP.
Bănuitul, învinuitul, inculpatul, are dreptul: să facă declaraţii sau să refuze de a le face,
atrăgîndu-i-se atenţia că dacă refuză să dea declaraţii nu va suferi nicio consecinţă
defavorabilă, iar dacă va da declaraţii acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă
împotriva sa (art.64 alin. (4); 66 alin. (2) pct.8) CPP)
Bănuitul, învinuitul, inculpatul nu poate fi forţat în conformitate cu art.103 alin. (3) CPP:
să mărturisească împotriva sa sau împotriva rudelor sale apropiate ori să-şi recunoască
vinovăţia şi nu poate fi tras la răspundere pentru refuzul de a face astfel de declaraţii.
În conformitate cu prevederile art.109 alin. (7) CPP În mod obligatoriu, fiecare martor este
întrebat dacă este soţ sau rudă apropiată cu vreuna din părţi şi în ce relaţii se află cu părţile. În
cazul în care se dovedeşte a fi soţ sau rudă apropiată a bănuitului, învinuitului, inculpatului,
martorului i se explică dreptul de a tăcea şi este întrebat dacă acceptă să facă declaraţii.
Analiza normelor de procedură expuse ne permite să ă conchidem că principiul institutit de
art.21 CPP și alte norme de procedură penale:
- include atît dreptul la tăcere al persoanei audiate în unele situații strict determinate de
CPP, cît și dreptul de a nu mărturisi împotriva altor persoane - rude apropiate.
- putem să distingem două categorii de subiecți ce beneficiază de acest drept. În primul
rînd, este vorba despre dreptul acuzatului la tăcere; în al doilea rînd, despre dreptul
martorului de a beneficia de imunităţi și privilegii.
- Privelegiul contra propriei incriminări și a incriminări altor persoane apropiate, scutește
de răspundere pentru refuz de a da declarații și de careva consecinţe defavorabile
pentru persoana care a beneficiat de atare garanție.
„În cauza Funche v. Franţa, Curtea a constatat încălcarea dreptului persoanei la tăcere
printr-o cerere de furnizare a unor documente precis identifi cate, și anume: extrasul de pe
conturile sale bancare în străinătate, sub ameninţare cu sancţiuni penale în caz de refuz.”1
Există situații când persoana inițial citată în calitate de martor este audiată în calitate de
bănuit. În parctica astefel de situații lasă loc de abuzuri, în special în ceea ce ține de asigurarea
dreptului la tăcere.
Imunitatea martorului este stipulată şi de art.v14, alin.3, lit. „g” al Pactului internaţional cu
privire la drepturile civile şi politice adoptat la 16 decembrie 1966 la New-York, ratificat prin
Hotărârea Parlamentului RM nr. 217–XII, 28.07.90, în vigoare pentru RM de la 26.04.93.
„Pentru a asigura martorului acest privilegiu al tăcerii, instanţa de judecată trebuie sa
stabilească din împrejurările cauzei şi natura probelor, pentru prezentarea cărora a fost chemat,
că sunt temeiuri rezonabile de a aştepta urmări periculoase pentru martor, daca el va fi forţat să
1
V. Berger. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 1998,
p.387.
50
răspundă la întrebări. Dacă, după ce martorul a făcut uz de imunitatea sa, totuşi a fost impus să
răspundă la întrebările care-l compromit (incriminating questions), atunci, la examinarea în
continuare a cauzei de învinuire a martorului, răspunsurile sale nu vor putea fi folosite în calitate
de probe.”1
„Privilegiul contra autoacuzării trebuie respectat în oricare etapă a procesului, la toate
nivelurile de jurisdicţie. Ea se răspândeşte nu numai asupra dezbaterilor judiciare, ci şi în
privinţa altor proceduri legate de ascultarea oficială. Astfel fiecare întrebare, răspunsul căreia
poate demasca martorul, poate rămânea fără răspuns, dacă el nu va dori să vorbească liber,
manifestând în aşa fel consimţământul său.”2
„Conform art.51 din Constituţia Federaţiei Ruse, anchetatorul este obligat să lămurească
martorului şi părţii vătămate despre dreptul de a refuza depunerea de declaraţii care îi demască în
săvârşirea infracţiunii pe ei şi rudele lor apropiate. Acest fapt se consemnează în procesul-verbal
confirmat prin semnătura martorului (părţii vătămate).”3
CtEDO a criticat consecvent încălcarea dreptului la tăcere, ca componentă indispensabilă a
dreptului la apărare.
Curtea concluzionează că dreptul reclamantului la apărarea legală a fost restricționat în
faza inițială a cercetării penale, că nu există motive convingătoare pentru această restricție și că
declarațiile sale auto-incriminatoare făcute în timpul interogării poliției fără acces la un avocat a
fost folosit pentru condamnarea sa. Rezultă că, în această privință, a existat o încălcare a art. 6
par. 1 împreună cu art. 6 par. 3 lit. (c) din Convenție. 4
În cauza Alexandr Zaichenko c. Russia, CtEDO a mai stabilt că persoanele audiate de către
poliție, altele decât persoanele bănuite, trebuie să poată fi asistate de către un avocat în cazul în
care pe parcursul interogării ele au devenit persoane bănuite de comiterea unei infracțiuni. 5
În special, în cauza Țurcan și Țurcan c. Republica Moldova, CtEDO a menționat că refuzul
de a-i divulga acuzării numele martorilor care puteau dovedi nevinovăţia persoanei în proces nu
numai că nu poate constitui un motiv pentru arestarea unei persoane, dar constituie şi o încălcare
a dreptului acuzatului la tăcere.6
De asemenea, în cauza Cebotari c. Republica Moldova, CtEDO a subliniat că, în lipsa unei
bănuieli rezonabile, reţinerea sau arestarea unei persoane nu trebuie aplicată niciodată cu scopul
de a o determina să-şi recunoască vina sau să dea declaraţii împotriva altor persoane ori pentru a
obține fapte sau informații care ar putea constitui o bază pentru bănuiala rezonabilă împotriva
acesteia. 7
În cauza Tiron c. România, s-a constatat că instanţele naţionale au refuzat să dispună
punerea în libertate a reclamantului din cauză că nu a recunoscut anumite fapte imputate
acestuia. CtEDO a menționat că această împrejurare nu poate constitui un motiv de arestare a
persoanei și că se aduce atingere drepturilor de a nu da declaraţii şi de a nu contribui la propria
incriminare, garantate de art. 6 CEDO.8
CC RM nu s-a detașat de la jurisprudența constantă a CtEDO în materia dreptului
persoanei de a nu se autoincrimna.
Așadar, rațiunea interdicției criticate [articolul 90 alin. (3) pct. 8) din Codul de procedură
penală] constă în asigurarea efectivă a garanțiilor de care beneficiază persoana în privința
căreia organul de urmărire penală deține anumite probe că ar fi comis o infracțiune, i.e. dreptul
de a fi asistat de un apărător, dreptul de a nu se autoincrimina și dreptul la tăcere. În acest sens,
persoanele avute în vedere de articolul 90 alin. (3) pct. 8) din Codul de procedură penală –
persoanele „acuzate de comiterea unei infracțiuni”, în sensul articolului 6 din Convenția
Europeană a Drepturilor Omului – trebuie să fie informate despre drepturile lor. 9
În ipoteza în care organul de urmărire penală nu ar deține probe că o anumită persoană
ar fi comis infracțiunea investigată și ar cita-o în calitate de martor în contextul anchetei
1
Уимшир А. М. Уголовный процесс (перевод с английского). Москва: Иностр. лит.-ры, 1947, р. 188–189.
2
Николайчик В. М. Уголовный процесс США. Наука, 1981, р. 20.
3
Якупов Р. Х. Уголовный процесс. Учебник для Вузов. Зерцало, 1998, р. 126.
4
Hot. CtEDO Sobko c. Ucrainei din 17.09.2015, (par. 62, 63). Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-159212
5
Hot. CtEDO din 18.02.2010 (par. 52-60). Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-97346
6
Hot. CtEDO din 23.10.2007 (par.51). Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-112787
7
Hot. CtEDO din 13.11.2007 (par.48). Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-112794
8
Hot. CtEDO din 07.04. 2009 (par.43). Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-123238
9
DCC de inadmisibilitate din 29.01.2019 a sesizării nr. 17g/2019 privind excepția de neconstituționalitate a articolului 90 alin.
(3) pct. 8) din Codul de procedură penală (interdicția audierii în calitate de martor a unei persoane acuzate că ar fi comis o
infracțiune) (pct.20)
51
desfășurate, iar persoana în discuție ar da declarații care ar contribui la propria acuzare,
atunci organul de urmărire penală trebuie să oprească audierea acesteia și să o notifice despre
drepturile sale procedurale (în acest sens, a se vedea punctul 21 din Preambulul Directivei
2013/48/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2013). În caz contrar,
este posibil să se constate o încălcare a art. 6 din Convenția Europeană (a se vedea Ibrahim şi
alţii v. Regatul Unit [MC], 13 septembrie 2016, § 301-311). 1
Totuși, în niciun stat aplicarea arestului nu este condiționată de faptul că persoana și-a
recunoscut vinovăția cu privire la comiterea infracțiunii care i se impută2
2.16. Dreptul de a nu fi urmărit sau judecat de mai multe ori Nimeni nu poate fi
urmărit de organele de urmărire penală, judecat sau pedepsit de instanţa judecătorească de mai
multe ori pentru aceeaşi faptă (art. 22 CPP).
În conformitate cu art. 275 pct.7), 8) CPP, urmărirea penală nu poate fi pornită, iar dacă a
fost pornită, nu poate fi efectuată, şi va fi încetată în cazurile în care:
- în privinţa persoanei respective există o hotărâre judecătorească definitivă în legătură cu
aceeaşi acuzaţie sau prin care s-a constatat imposibilitatea urmăririi penale pe aceleaşi
temeiuri În legătură şi în conformitate cu principiile fundamentale ale dreptului şi ale
statului de drept, o persoană nu poate fi trasă la răspundere penală pentru săvârşirea
unei infracţiuni de mai multe ori. Art. 22 CPP prevede că nimeni nu poate fi urmărit de
organele de urmărire penală, judecat sau pedepsit de instanţa judecătorească de mai
multe ori pentru aceeaşi faptă. De asemenea urmărirea penală nu poate fi începută,
dacă în privinţa acestei persoane există deja o hotărâre judecătorească intrată în vigoare
sau o hotărâre de clasare a urmăririi penale pe aceeaşi învinuire;
- în privinţa persoanei respective există o hotărâre neanulată de neîncepere a urmăririi
penale sau de încetare a urmăririi penale pe aceeaşi acuzaţie În cazul dat ne aflăm în
situaţia în care pentru aceeaşi faptă împotriva aceleaşi persoane deja a fost emisă o
rezoluţie motivată cu privire la neînceperea urmăririi penale. Urmărirea penală nu va
putea începe până când rezoluţia procurorului nu va fi anulată. Art.4 din Protocolul 7 al
CEDO interzice efectuarea repetată a unui proces penal, care anterior s-a finisat cu o
hotărâre rămasă definitivă.
Hotărârea organului de urmărire penală de scoatere a persoanei de sub urmărire penală
sau de încetare a urmăririi penale, precum şi hotărârea judecătorească definitivă, împiedică
reluarea urmăririi penale, punerea sub o învinuire mai gravă sau stabilirea unei pedepse mai
aspre pentru aceeaşi persoană pentru aceeaşi faptă, cu excepţia cazurilor când fapte noi ori
recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente au afectat
hotărârea pronunţată. (art. 22 alin. (3) CPP).
Pentru anularea ordonanţelor de încetare a urmăririi penale, de clasare a cauzei penale sau de
scoatere a persoanei de sub urmărire penală trebuie să invoce fapte noi sau recent descoperite ori
viciul fundamental în cadrul procedurii precedente au afectat ordonanţa atacată.
Fapte noi constituie date despre circumstanţele de care nu avea cunoştinţă organul de
urmărire penală la data adoptării ordonanţei atacate şi care nici nu puteau fi cunoscute la acea
dată. Noi trebuie să fie probele administrate în cadrul cercetării altor cauze şi nu mijloacele de
probă prin care se administrează probe deja cunoscute în cauza respectivă.3
Fapte recent descoperite sunt faptele care existau la data adoptării ordonanţei atacate, însă
nu au putut fi descoperite. Atitudinea unei părţi care, cunoscând un fapt sau o împrejurare ce-i
era favorabilă a preferat să păstreze tăcerea, nu poate justifica menţiunea unei erori judiciare şi nu
poate constitui un obstacol la admiterea reluării urmăririi penale dacă prin alte mijloace de probă
asemenea împrejurări nu au putut fi descoperite la acel moment.4
Viciu fundamental în cadrul procedurii precedente, care a afectat hotărârea pronunţată -
încălcare esenţială a drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţia pentru Apărarea Drepturilor
1
DCC de inadmisibilitate din 29.01.2019 a sesizării nr. 17g/2019 privind excepția de neconstituționalitate a articolului 90 alin.
(3) pct. 8) din Codul de procedură penală (interdicția audierii în calitate de martor a unei persoane acuzate că ar fi comis o
infracțiune) (pct.21)
2
(arestarea preventivă în cazul în care persoana nu și-a recunoscut vina în privința comiterii faptei imputate) (pct.38)
3
Hotărârea Plenului CSJ RM nr.7 din 04.07.2005 Cu privire la practica aplicării controlului judecătoresc de către judecătorul de
instrucţie în procesul urmăririi penale (pct.5.3)
4
Ibidem
52
Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, de alte tratate internaţionale, de Constituţia Republicii
Moldova şi de alte legi naţionale(art. 6 pct.44) CPP).1
În practica judiciară națională, actul de începere a unei noi urmăriri penale referitor la
aceiaşi persoană şi aceleaşi acuzaţii s-a declarat nul. 2
2.17 Asigurarea drepturilor victimei în urma infracţiunilor, abuzurilor de serviciu şi

erorilor judiciare Legea procesuală penală asigură drepturile victimei în urma infracţiunilor sau
abuzurilor de serviciu, precum şi ale persoanei condamnate sau arestate nelegitim ori lezate în
drepturi în alt mod.
Victima unei fapte care constituie componentă de infracţiune este în drept să ceară, în
condiţiile prezentului cod, pornirea unei cauze penale, să participe la procesul penal în calitate de
parte vătămată şi să-i fie reparate prejudiciile morale, fizice şi materiale.
Persoana achitată sau în privinţa căreia s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală ori
încetarea urmăririi penale pe temei de reabilitare are dreptul să fie repusă în drepturile personale
pierdute, precum şi să fie despăgubită pentru prejudiciul care i-a fost cauzat.
„Există suficiente indicii privind necesitatea revizuirii practicilor naționale referitoare la
sumele despăgubirilor acordate pentru arestarea preventivă ilegală (cu încălcarea standardelor
dreptului la libertate și siguranță) și armonizarea acestora cu Hotărârile CtEDO în cazuri
relevante împotriva Republicii Moldova.” 3
„Examinarea proceselor a confirmat faptul că nu a existat nici o acțiune depusă și
despăgubiri acordate fără existența unei achitări sau respingerii acuzațiilor împotriva
reclamantului.”4
„Luând în considerare cele mai bune practici... ar fi necesar înlăturarea dispoziției cuprinse
de Legea nr.1545/1998 conform căreia, pentru a solicita despăgubiri pentru arestarea ilegală,
trebuie să existe o achitare, renunțare la acuzții sau orice altă ilegalitate a detenției stabilite.” 5
„Există sificiente indicii privind necesitatea revizuirii practicilor naționale referitoare la
sumele despăgubirilor acordate pentru arestarea preventivă ilegală (cu încălcarea standardelor
dreptului la libertate și siguranță și armonizarea acestora cu hotărârile CtEDO în cazuri relevante
împotriva Republicii Moldova.” 6
CtEDO reiterează faptul că acordarea de despăgubiri civile nu este suficientă pentru a lipsi
un reclamant de statutul de victimă în ceea ce privește relele tratamente, având în vedere
obligația statelor de a investiga acuzațiile de maltratare din proprie inițiativă. 7
1
Ibidem
2
Conform încheierii judecătorului de instrucţie al Judecătoriei Centru din 28 martie 2005 s-a admis plângerea lui S.V. şi s-a
declarat nul procesul-verbal de începere a urmăririi penale din 17 februarie 2005 în privinţa lui referitor la infracţiunea
prevăzută de art.318 alin.(3) CP.Adoptând soluţia dată, instanţa s-a referit la prevederea art.275 pct.8) CPP că există
circumstanţe care exclud pornirea urmăririi penale, deoarece în privinţa aceleiaşi fapte printr-o hotărâre neanulată a organului
de urmărire penală s-a încetat urmărirea penală în privinţa lui S.V.Ordonanţa de încetare a urmăririi penale din 05.02.2005 şi
procesul-verbal de începere a urmăririi penale în privinţa lui S.V. din 17.02.2005 descriu şi se bazează pe acelaşi comportament
al acestuia şi, având în vedere că art.4 din Protocolul 7 al CEDO interzice efectuarea repetată a unui proces penal, care
anterior s-a finisat cu o hotărâre rămasă definitivă, declararea ultimului act procesual ca nul este legală. Colegiul a menţionat
că această soluţie se bazează şi pe practica judiciară a CTEDO expusă în cazurile Gradinger c. Austriei (Hot. din 23.10.1995) şi
Franţ Fişer c. Austriei (Hot.din 29.05.2001). (Extras din DCP al CSJ RM nr.1re-58/2005 din 24.05.2005 // Buletinul CSJ RM,
2005, Ediţie specială, pag.34; Buletinul CSJ RM, 2005, nr.7, pag.13)
3
Erik Svanidze. Raport asupra cercetării privind aplicarea arestării preventive în Republica Moldova. Ch.20120, p.60
4
Ibidem
5
Ibidem
6
Ibidem
7
21. Curtea notează că Curtea Supremă de Justiţie a acordat reclamantei echivalentul a 3 200 EURO pentru prejudiciul moral.
Având în vedere detenția ilegală contrară articolului 5 § 1 al Convenției și maltratarea la care a fost supusă reclamanta de către
poliție, aceasta este cu mult sub sumele acordate de Curte în cauzele în care a fost constatată o încălcare numai a articolului 3(a
se vedea, spre exemplu, Cazanbaev c. Republicii Moldova, nr. 32510/09, 19 Ianuarie 2016, unde Curtea a acordat reclamantului
12 000 EURO în ceea ce privește relele tratamente aplicate de către poliție; a se vedea, de asemenea, Sochichiu c. Moldovei, nr.
28698/09, 15 Mai 2012, unde Curtea a acordat 15 000 EURO d-lui Sochichiu, care a fost maltratat în timpul detenţiei). Mai mult
de atât, Curtea reiterează faptul că acordarea de despăgubiri civile nu este suficientă pentru a lipsi un reclamant de statutul de
victimă în ceea ce privește relele tratamente, având în vedere obligația statelor de a investiga acuzațiile de maltratare din
proprie inițiativă (a se vedea Mocanu şi alţii c. Romaniei [MC], nr. 10865/09 şi alte 2, §§ 234-35, CEDO 2014 (extracte)). 22.
Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că reclamanta poate încă să pretindă a fi victima unei încălcări a articolului
3 și a articolului 5 § 1 din Convenție. Prin urmare, Curtea respinge obiecția Guvernului. 23. De asemenea, Curtea constată că a
avut loc o violare a articolului 3 și a art. 5 § 1 CEDO, care rezultă din detenția ilegală a reclamantei la 22 februarie 2002,
maltratarea de către poliție și lipsa unei investigații corespunzătoare a plângerii de maltratare. Hot. CtEDO Grecu c. Moldovei,
30.05.2017. Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-180860
53
2.18 Principiul contradictorialităţii. Una dintre căile de atingere a obiectivelor reformei
judiciare este fixarea în lege şi recunoaşterea în practică a principiului contradictorialităţii,
asigurarea reală a dreptului învinuitului la apărare şi lărgirea drepturilor apărătorului în toate
fazele procesului penal. În art. 10 din Legea Republicii Moldova privind organizarea
judecătorească, nr. 514–XIII din 06.07.1995,1 este stipulat că Judecarea cauzelor se efectuează
pe principiul contradictorialităţii. Statul de drept necesită o astfel de constituire a procesului
penal, în care funcţiile acuzării, apărării şi funcţia de înfăptuire a justiţiei să fie funcţii de sine
stătătoare şi independente una faţă de alta.
În literatura de specialitate acest principiu este considerat mijloc de chezăşie pentru aflarea
adevărului. În virtutea acestui principiu, procedura de judecare devine o luptă deschisă, prin
mijloace egale, întru descoperirea adevărului. „Acest principiu reiese din cunoaşterea adevărului
în urma luptei contrariilor, adică a probelor învinuirii şi celor ale apărării.”2
„Duelul dintre acuzare şi apărare se arată evident şi se manifestă în confruntare de opinii şi
argumente legate de modul în care urmează să se soluţioneze cauza.”3
Având în vedere rolul acestui principiu pentru desfăşurarea procesului penal, legislatorul
francez a stipulat reperele principiului contradictorialităţii chiar în articolul preliminar. „Art.
preliminaire I I La procédure pénale doit étre équitable et contradictoire et préserver l’équilibre
des droits des parties”.4 (Procedura penală trebuie să fie echitabilă şi contradictorie, prevăzând
echilibrul între drepturile participanţilor (articol modificat prin Legea nr. 2000-516 din 15
ianuarie 2000).
„Este important că părţile respectând acest principiu sunt egale, 5 se bucură de drepturi şi
posibilităţi egale pentru susţinerea poziţiei lor, prezentând probe în faţa instanţei în condiţiile
legii, instanţa de judecată urmărind permanent „ca părţile să lupte cu aceeaşi armă”. 6
Principiul contradictorialităţii este foarte complex şi se manifestă în mai multe aspecte
caracteristice, dintre care cele mai semnificative sunt:
1. Stabilirea poziţiei procesuale a părţilor cu drepturi egale şi interese contrare, în aşa
fel, încât să se realizeze egalitatea acestora cu acordarea posibilităţilor folosirii tuturor
mijloacelor legale de opoziţie faţă de punctele de vedere adverse.
Părţile participante la judecarea cauzei au drepturi egale, fiind învestite de legea
procesual penală cu posibilităţi egale pentru susţinerea poziţiilor sale. Instanţa de judecată pune
la baza sentinţei numai acele probe la cercetarea cărora părţile au avut acces în egală măsură.
Părţile în procesul penal îşi aleg poziţia, modul şi mijloacele de susţinere a ei de sine
stătător, fiind independente de instanţă sau de alte organe ori persoane.
„Egalitatea părţilor şi contradictorialitatea este o modalitate sigură de stabilire a adevărului
într-o cauză penală, fiind garanţia respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale a
persoanelor antrenate în proces.”7
Contradictorialitatea se manifestă nu numai în raporturile dintre procuror şi apărare, ci şi
între relaţiile participanţilor la proces care au interese contrare. În ceea ce priveşte raporturile
dintre procuror şi apărare ori dintre părţi, se poate vorbi chiar de existenţa unor grupuri
procesuale cu interese contrare, respectiv de grupul învinuirii constituit din procuror şi partea
vătămata, partea civilă – pe de o parte, şi grupul apărării, constituit din inculpat, partea
civilmente responsabilă şi apărător – pe de altă parte. „Între cele două grupuri se poartă în mod
egal şi organizat o dispută orală şi scrisă, generată de contradicţia de interese dintre ele, urmând
ca din această dispută instanţa să extragă apoi, în mod activ, argumentele probatorii necesare
pentru aflarea adevărului şi a justei soluţionări a cauzei.”8
Recunoaşterea egalităţii părţilor presupune şi recunoaşterea dreptului la competiţie între
apărare şi acuzare. Astfel tuturor prerogativelor acuzării întru administrarea probelor de învinuire
corespund împuternicirile apărării pentru dezminţirea lor, tot ce este în drept să întreprindă
1
Legea privind organizarea judecătorească nr. 514–XIII din 06.07.1995 // Monitorul Oficial, 1995, nr. 58/641.
2
3
4
Jean Pradel, Francis Casorla. Code de procédure pénale. Texte du code, textes complémentaires, jurisprudence, annotations.
PARIS: DALLOZ, 2002, p. 3.
5
Божьев В. П. Уголовный процесс. Общая часть. Учебник. Москва: СПАРК, 1997, р. 67.
6
7
Лупинская П. А. Уголовно-процесуальное право Российской Федерации. Учебник. 2-ое изд. доп. и перераб. Москва:
Юристъ, 1997, р. 126.
8
Mateuţ Gh. Procedură penală. Parte specială. Vol. II. Bucureşti, 1998, p. 11.
54
partea civilă în vederea susţinerii acţiunii civile se referă şi la atribuţiile părţii responsabile
civilmente de a obiecta împotriva ei. Disputa adversarilor este posibilă numai dacă se asigură
prezenţa participanţilor în şedinţa de judecată, pentru ca punctele de vedere exprimate să fie
cunoscute de toţi participanţii, în vederea formulării poziţiei proprii. În acest fel, în virtutea
principiului contradictorialităţii, orice problemă în privinţa căreia instanţa urmează să se
pronunţe, este supusă discuţiei în contradictoriu dintre procuror şi apărător, pentru ca orice
argument să poată fi combătut de oricare din participanţii la proces, de asemenea să fie posibilă
punerea întrebărilor martorilor propuşi atât de apărare, cât şi de învinuire, iar oricăror probe în
acuzare să-i poată fi opuse probe în apărare, în condiţii prevăzute de lege.
Egalitatea drepturilor părţilor la dezbaterile judiciare nu se reduce numai la deţinerea de
drepturi egale în administrarea probelor, participarea la cercetarea şi formularea cererilor sau
demersurilor (art. 364 CPP). Părţile la proces deţin drepturi egale în toate cazurile, inclusiv
dreptul de a participa la dezbaterile judiciare şi expunerea replicilor (art. 377–379 CPP).
„Prin urmare, instituirea judecăţii pe principiul contradictorialităţii implică egalitatea
armelor între învinuire şi apărare, între susţinerea pretenţiilor civile şi combaterea lor, în sensul
că se acţionează cu aceleaşi mijloace procesuale; participare la judecată, cu dreptul de a înainta
cereri, de a face concluzii, a exercita căile de atac, pe care instanţa de judecată le poate admite
sau respinge, poate adopta propria sa soluţie, care toate constituie aspecte ale
contradictorialităţii.”1
2. Separarea principalelor funcţii procesuale este concepută astfel ca apărarea, acuzarea
şi activitatea de soluţionare a cauzei penale să fie atribuite unor subiecţi diferiţi. Urmărirea
penala, apărarea și judecarea cauzei sunt separate şi se efectuează de diferite organe şi
persoane (art. 24 alin.(1) CPP)
„Delimitarea funcţiilor procesuale constituie conţinutul contradictorialităţii dar nu
dezvăluie esenţa propriu zisă a acestui principiu.”2 S-a menţionat că, teoretic, principiul
contradictorialităţii exprimă cerinţa ca funcţia de învinuire şi funcţia de apărare să fie despărţite
de funcţia jurisdicţională. Învinuirea şi apărarea se combat în faţa instanţei de judecată de pe
poziţii contradictorii astfel, încât autoritatea care judecă şi soluţionează cauza – instanţa de
judecată – să ajungă, din disputa lor, la o apreciere corectă a probelor şi la adoptarea unei
hotărâri întemeiate. Separarea acuzării de judecată semnifică că toate întrebările apărute în
instanţă urmează să fie soluţionate numai de judecată, care acţionează ca organ de justiţie, fără
suplinirea funcţiei de acuzare. Acolo, unde nu sunt trasate frontiere stricte între funcţiile părţilor
şi ale judecăţii, judecata, în virtutea cunoaşterii legii şi locului onorat pe care îl ocupă, devine de
multe ori una dintre părţile de acuzare sau o parte a apărării. O astfel de conexare a funcţiilor
procesuale condiţionează grave încălcări ale drepturilor persoanei, precum şi comiterea de erori
judiciare.
Procurorul participă la şedinţa judiciară în calitate de exponent al funcţiei de acuzare.
Acuzatorul trebuie să demonstreze în faţa judecăţii temeinicia acuzării înaintate inculpatului, iar
ultimul are dreptul de a contesta acuzaţia. În acest scop, învinuitului i se vor asigura drepturi
egale cu acuzatorul pentru apărarea intereselor sale legale. Funcţia de acuzare se consideră
realizată doar după ce procurorul, în urma cercetării sub toate aspectele, complet şi obiectiv a
circumstanţelor cauzei, după investigarea şi constatarea tuturor probelor atât de acuzare, cât şi de
atenuare a vinovăţiei, stabileşte adevărul şi ajunge la concluzia că învinuitul este vinovat de
săvârşirea unei infracţiuni concrete din punctul de vedere al legislaţiei în vigoare. „Numai după
aceasta procurorul vine în judecată pentru susţinerea acuzării de stat şi întemeierea vinovăţiei
concrete precum şi a răspunderii inculpatului.”3
În procesul contradictorial, învinuitul este subiect al drepturilor procesuale, participă activ
în proces, are dreptul la acordarea asistenţei juridice calificate şi nu este obligat să depună
declaraţii. La baza adversarialităţii stau diferite raporturi, abordări diametral opuse ale faptelor şi
probelor în cauză, se condiţionează poziţii adverse ale participanţilor în cauza penală. Acuzarea
tinde să confirme concepţia sa despre cele desfăşurate, să combată argumentele apărării, să
demonstreze netemeinicia poziţiei acesteia. Apărarea, la rândul ei, tinde să corecteze acuzarea, să
1
Teodoru Gh. Drept procesual penal. Parte specială. Iaşi, 1998, p. 200.
2
Лупинская П. А., Тырычев И. В. Уголовный процесс. Учебник для юридических иститутов и факультетов. Москва:
Манускрипт, 1992, р. 84.
3
Бойков А. Д. Курс советского уголовного процесса. Часть общая. Москва, 1989, р. 427.
55
reuşească excluderea din conţinut a faptelor care nu au fost confirmate, sau spre retragerea
acuzării integral ca neîntemeiată.
Afirmaţia procurorului precum că instanţele ierarhic inferioare au fost obligate să
înainteze şi să verifice versiunea precum că omorul a fost comis şi de alte persoane, iar
inculpatul a luat vinovăţia asupra sa, contravine principiului contradictorialităţii în procesul
penal, stabilit în art. 24 Cod de procedură penală, potrivit căruia urmărirea penală, apărarea şi
judecarea cauzei sînt separate şi se efectuează de diferite organe şi persoane, instanţa
judecătorească nu este organ de urmărire penală, nu se manifestă în favoarea acuzării sau a
apărării şi nu exprimă alte interese decit interesele legii.1
3. „Contradictorialitatea poate fi aplicată în expresia cea mai largă doar în faza
dezbaterilor judiciare, unde participă părţile.2
„Contradictorialitatea, în calitate de principiu de realizare a justiţiei penale are expresie
mai largă în faza judecăţii. În anumite limite uneori mai considerabile contradictorialitatea se
manifestă în faza urmării penale, dar numai din momentul când în proces apare bănuitul sau
învinuitul.”3 Până la acest moment cercetarea este efectuată din oficiu, organul de drept fiind
obligat să reacţioneze prompt la faptele de încălcare a legii penale. Însă şi după apariţia
învinuitului în faza de urmărire penală nu există temeiuri pentru realizarea contradictorialităţii în
forma sa clasică, deoarece una dintre părţi deţine împuterniciri de autoritate. În mare parte
manifestarea de voinţă vine din partea acestora. De exemplu apărătorul nu are dreptul a
administra probe dar poate înainta o cerere în acest sens, care poate fi respinsă de ofiţerul de
urmărire penală.
4. Poziţia pasivă a instanţei de judecată în raport cu părţile, dar activă în ceea ce priveşte
examinarea probelor prezentate de părţi.
Instanţa de judecată la judecarea cauzei, creează părţilor acuzării şi apărării condiţiile
necesare pentru cercetarea multilaterală şi în deplină măsură a circumstanţelor cauzei (art. 314
alin.2 CPP).
Instanţa de judecată acordă ajutor oricărei părţi, la solicitarea acesteia, în condiţiile CPP
pentru administrarea probelor necesare (art. 24 alin. (3), (4) CPP).
Prin activitatea judecăţii în cadrul dezbaterilor judiciare se pot înţelege toate acţiunile
procesuale întreprinse de completul de judecată în faza respectivă a procesului pentru asigurarea
cercetării sub toate aspectele, completă şi obiectivă, a circumstanţelor cauzei şi pronunţarea unei
sentinţe echitabile. Prin rolul său activ, instanţa de judecată completează această dispută,
intervenind prin punerea unor întrebări fără ca acestea să aibă un caracter de învinuire sau
apărare, după caz, şi încercând să descopere adevărul soluţionează cauza potrivit legii ce nu
exclude luarea unei hotărâri care să nu fie conformă nici cu învinuirea formulată, nici cu
apărarea care a combătut argumentele învinuirii.
„Rolul activ al instanţei de judecată este limitat de poziţia contradictorială a părţilor,
deoarece instanţa nu poate lua hotărâri din propria iniţiativa fără a cere ca procurorul şi apărarea,
precum şi alţi participanţi să-şi exprime punctul lor de vedere în chestiunea care a fost ridicată în
timpul judecăţii.”4
Astfel instanţa de judecată are rol diriguitor. Ea nu este organ de urmărire penală şi nu face
nici o favoare acuzării sau apărării, exprimând numai interesele legii. Instanţa judecătorească nu
este organ de urmărire penală, nu se manifestă în favoarea acuzării sau a apărării şi nu exprimă
decât interesele legii (art. 24 alin. (2) CPP).
„Rolul instanţei de judecată constă în crearea condiţiilor necesare pentru examinarea
completă şi sub toate aspectele a cauzei şi a exclude examinarea probelor inadmisibile, fără a
ţine cont de partea care le prezintă; în baza cererilor părţilor examinează probe noi; conduce
desfăşurarea dezbaterilor judiciare etc.”5
1
Extras din Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie nr. 1ra-413/10 din 25 mai 2010, în: Jurisprudența Curții
Supreme de Justiție în materie penală (2008-2010). Culegere. Ch., 2012, p.538
2
Гуценко С. Ф. Уголовный процесс. Москва: Юристъ, 1997, р. 68. .
3
Мозяков В. В. в соавт. Коментарий к Уголовно-процессуальному кодексу Российской Федерации. Практическое
руководство для следователей, дознователей, прокуроров, абвокатов. Москва: ЭКЗАМЕН 2002, р. 58.
4
Theodoru Gr. op. cit., p. 201.
5
Лупинская П. А. op. cit., p. 123.
56
„Instanţa de judecată trebuie să fie imparţială şi obiectivă. Astfel, este absolut inadmisibil
ca instanţa să ia poziţia de apărare sau de învinuire, sau să pornească din oficiu procesul penal.”1
„În ceea ce priveşte susţinerea de către instanţă a uneia din părţi, literatura de specialitate
deseori citează caracteristicile lui Socrate referitor la calităţile unui jurist, care trebuie să audieze
politicos, să chibzuiască sobru şi să decidă imparţial.”2
„În favoarea contradictorialităţii dezbaterilor sunt invocate numeroase argumente precum
ar fi: nimeni nu poate învinui instanţa pentru lipsă de obiectivitate deoarece instanţa n-a
participat la colectarea probelor; pornind de la premisa că interesele sunt contradictorii, e firesc
că părţile au colectat toate probele existente sau în orice caz care au fost posibil de colectare.”3
„Contradictorialitatea, menţionează autorul român Ion Neagu, pune instanţa de judecată în
situaţia de a percepe probele prin punctul de vedere exprimat oral în şedinţa de judecată de către
toate părţile cu interese contrare în rezolvarea cauzei penale. Astfel, probele sunt administrate în
prezenţa părţilor, sub controlul lor şi ca urmare a contribuţiei lor directe.”4
Controlul instanţei asupra părţilor oponente în timpul dezbaterilor judiciare se exprimă prin
faptul că instanţa de judecată în şedinţa judiciară ia toate măsurile legale prevăzute de lege
pentru cercetarea sub toate aspectele, complet şi obiectiv, a circumstanţelor cauzei şi, constatând
adevărul, omite din dezbaterile judiciare tot ce nu se referă la cauză. Instanţă judecătorească este
obligată, în cursul judecării cauzei, să cerceteze nemijlocit, sub toate aspectele, probele
prezentate de părţi sau administrate la cererea acestora, inclusiv să audieze inculpaţii, părţile
vătămate, martorii, să cerceteze corpurile delicte, să dea citirii rapoartele de expertiză, a
proceselor-verbale şi a altor documente, precum şi să examineze şi alte probe (art. 314 CPP).
Instanţa nu participă la conflictul dintre subiecţii adversari ai procesului, activitatea ei nu
este element al contradictorialităţii. Activitatea instanţei se intensifică de obicei în cazurile în
care contradictorialitatea este limitată substanţial sau e absentă total din cauza părţilor. Judecata
nu este privată de drepturile şi obligaţiile sale de a contribui activ la descoperirea adevărului, şi
nicidecum nu cere ca instanţa de judecată să fie satisfăcută de acel adevăr la care au ajuns să-l
înţeleagă părţile.
Procesualiştii, analizând poziţia judecăţii şi rolul ei pasiv în raport cu părţile şi activ la
examinarea probelor – condiţii de funcţionare a principiului contradictorialităţii, evidenţiază
rolul ei esenţial şi creator în procesul constatării adevărului, deoarece nici acuzatorul şi nici
apărătorul nu poartă responsabilitate pentru hotărârea adoptată. Instanţa nu poate fi legată de acel
material probant, care a fost prezentat de acuzare şi apărare, dar este obligată din propria
iniţiativă să-l examineze. Realizarea acestei funcţii cere de la instanţă imparţialitate în raport cu
părţile oponente şi, în particular, renunţarea deplină de la acţiunile care pot fi interpretate ca
acuzatoare sau de apărare.
De menţionat, că atenţie deosebită contradictorialităţii procesului penal o acordă şi CEDO.
Cel mai important dintre principiile formulate de art.6 al Convenţiei este cel al „egalităţii
armelor”, indisolubil legat de principiul contradictorialităţii şi care exprimă ideea că fiecare parte
din proces trebuie să aibă şanse egale de a-şi prezenta cauza şi că nimeni nu trebuie să
beneficieze de un avantaj substanţial asupra adversarului său. Curtea Europeană a judecat mai
multe cauze în baza acestui principiu.
„În cazul Neizmeister (1968) Curtea Europeană a stabilit că, conform principiului
contradictorialităţii, fiecare parte trebuie să aibă posibilitatea de a contesta probele celeilalte
părţi. Mai departe, în cazul Stanford (1994), Curtea Europeană a stabilit că dacă din cauza unei
proaste acustici în sala de şedinţe părţile nu au posibilitatea să urmărească desfăşurarea
procesului, faptul poate fi considerat ca încălcare a articolului 6, cu condiţia că problema să fi
fost pusă pe parcursul şedinţei.”5
În CPP al RM s-au introdus un şir de instituţii noi, caracteristice procesului contradictorial
clasic. Acestea sunt judecătorul de instrucţie şi institutul acordului de recunoaştere a vinovăţiei.
Judecătorul de instrucţie este magistratul care îşi asumă răspunderea privind dispunerea unor
acţiuni procesuale cum ar fi percheziţia la domiciliu şi aplicarea măsurilor preventive (arestul,
1
Hriptievschi Nadejda. Principiul contradictorialităţii dezbaterilor judiciare-element esenţial al unei proceduri echitabile //
Avocatul Poporului, nr. 4–6, 2000, p. 42.
2
Ibidem.
3
Fletcer George P., Dolea Igor, Blănaru Dragoş. op. cit., p. 335.
4
5
Гомиен Донна, Харрис Давид, Зваак Лео. op. cit., p. 37.
57
cauţiunea ş.a.). De asemenea s-a schimbat şi situaţia învinuitului/bănuitului care are dreptul la
întrevederi tet-à-tet cu avocatul său chiar din momentul începerii urmăririi penale sau din
momentul reţinerii, arestării.
Inculpatul nu mai este o figură procesuală care poate să-şi schimbe declaraţiile după bunul
său plac. Acesta poartă răspundere penală pentru declaraţii falsificate, depuse sub jurământ. În
acelaşi timp bănuitului, învinuitului şi inculpatului i se asigură real dreptul de a fi liber de
autoînvinuire. Întrevederile cu avocatul sunt nelimitate în timp, fără să fie condiţionate de careva
circumstanţe. Mai mult ca atât, s-au întărit garanţiile procesuale acordate martorilor, care au mai
multe posibilităţi pentru a-şi proteja drepturile împotriva abuzurilor posibile din partea organelor
de urmărire penală. Prin aceste măsuri elementele procesului contradictorial tot mai mult se
implantează în procesul penal moldovenesc.
În baza celor expuse putem conchide că realizarea consecventă a principiului
contradictorialităţii în procesul penal, presupune următoarele raţionamente:
1) funcţiile de acuzare, de apărare şi de soluţionare a cauzei penale sunt separate şi nu pot
fi puse în seama unuia şi aceluiaşi organ;
2) obligaţia probării vinovăţiei revine procurorului;
3) apărătorul este obligat a folosi toate metodele şi mijloacele legale întru realizarea
plenară a intereselor învinuitului;
4) părţile în proces au drepturi şi posibilităţi egale pentru protejarea intereselor sale;
5) instanţa de judecată este obligată a asigura toate condiţiile pentru desfăşurarea
echitabilă a procesului, exercitând rolul de conducere.
Contradictorialitatea este unul dintre cele mai importante principii ale justiţiei penale care
înglobează elementul democratic, organizaţional şi procesual, asigurând condiţii maximal
favorabile pentru aflarea adevărului şi emiterea unei decizii juste de către instanţă.
2.19 Înfăptuirea justiţiei - atribuţie exclusivă a instanţelor judecătoreşti Nu admite

transferarea acestei funcţii procesuale asupra oricărui alt organ de stat. Acest principiu, formulat
în art.21, 114 din Constituţie şi art. 25 CPP, denotă concordanţă cu prezumţia de nevinovăţie.
Justiţia în cauzele penale se înfăptuieşte în numele legii numai de către instanţele judecătoreşti.
Nimeni nu poate fi declarat vinovat de săvârşirea unei infracţiuni, precum şi supus unei pedepse
penale, decât în baza hotărârii definitive a instanţei de judecată, adoptată în condiţiile CPP
Numai instanţa de judecată are dreptul să aplice arestul preventiv, măsurile de constrângere
cu caracter medical.
2.20 Principiul enunţat mai sus este tangenţial şi cu principiul independenţei
judecătorilor şi supunerii lor numai legii care este înscris în art. 116 din Constituţie, deoarece
cauzele penale sunt judecate în diferite instanţe de un judecător sau de un complet de judecată.
Art. 10 DUDO prevede că orice persoană are dreptul, în deplină egalitate, să fie audiată în mod
echitabil şi public de către un tribunal independenţi şi imparţialității, care va hotărî fie asupra
drepturilor şi obligaţiilor sale, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală.
Art. 6 par. 1 din CEDO prevede că orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în
mod echitabil, în mod public şi în termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi
imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale
cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva
sa.
Un element fundamental al exigenţei formulate prin art. 6 par. 1 CEDO – dreptul la un
proces echitabil, îl constituie prerogativa titilarului acestui drept de a-i fi examinată cauza de un
tribunal independent.
Imparțialitatea, de rând cu independenţa judecătorului, nu este o prerogativă sau un
privilegiu acordat în interesul personal al acestuia, ci în interesul statului de drept şi al
persoanelor care solicită sau aşteaptă o justiţie imparţială. Imparțialitatea judecătorului trebuie să
fie considerată ca o garanţie a libertăţii, a respectării drepturilor omului şi a aplicării corecte a
legii, fiind esenţială pentru garantarea unui proces echitabil, egalităţii părţilor şi asigurarea unui
tratament nediscriminatoriu al acestora.
58
Curtea reiterează, în primul rând, că într-o societate democratică este de o importanţă
fundamentală ca instanţele judecătoreşti să inspire încredere populaţiei şi, în primul rând,
acuzatului, în cazul procedurilor penale.1
Cu referire la garanțiile unui proces echitabil, CtEDO a stabilit că imparţialitatea
judecătorului se apreciază atât conform unei abordări subiective, care tinde a determina ceea ce
judecătorul gândeşte în forul său interior sau care ia în considerare convingerile personale sau
interesele judecătorului într-o cauză anume, cât şi conform unui test al obiectivității, care
stabileşte dacă judecătorul a oferit garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă și
motivată în legătură cu imparțialitatea acesteia 2
Hotarul dintre cele două noţiuni nu este, însă, ermetic, din moment ce nu numai conduita
unui judecător poate, din punct de vedere al unui observator exterior, să atragă îndoieli obiectiv
justificate cu privire la imparţialitatea sa, ci poate fi vorba şi despre convingerea sa personală. .3
Astfel, CtEDO face distincţie între o abordare subiectivă, adică încercarea de a constata
convingerea personală sau interesul unui judecător într-o anumită cauză, şi o abordare obiectivă,
adică determinarea dacă el a oferit garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în
acest sens.
În ceea ce priveşte al doilea test, atunci când el se aplică unui complet de judecători,
aceasta înseamnă că este necesar de a stabili dacă, pe lângă comportamentul personal al oricăruia
dintre membrii acelui complet, există fapte care pot fi stabilite şi care pot trezi dubii în ceea ce
priveşte imparţialitatea. În această privinţă, chiar aparenţele pot avea o anumită importanţă.4
Atunci când se hotărăşte dacă într-o anumită cauză există motive legitime de a bănui că un
complet nu este imparţial, punctul de vedere al celor care pretind că acesta nu este imparţial este
important, dar nu decisiv. Decisiv este faptul dacă această bănuială poate fi obiectiv justificată.5
În art. 26 CPP sunt formulate ideile de bază a acestui principiu:
1. La înfăptuirea justiţiei în cauzele penale, judecătorii sunt independenţi şi se supun
numai legii. Judecătorii judecă cauzele penale pe baza legii şi în condiţii care exclud orice
presiune asupra lor. Judecătorul judecă materialele şi cauzele penale conform legii şi propriei
convingeri bazate pe probele cercetate în şedinţa judiciară;
2. Judecătorul nu trebuie să fie predispus să accepte concluziile date de organul de
urmărire penală în defavoarea inculpatului sau să înceapă o judecată de la ideea preconcepută că
acesta a comis o infracţiune. Sarcina prezentării probelor învinuirii îi revine procurorului;
3. Justiţia penală se înfăptuieşte fără careva imixtiune. Judecătorul este obligat să se opună
oricărei încercări de a exercita presiune asupra sa. Exercitarea de presiune asupra judecătorului la
judecarea cauzelor penale cu scopul de a influenţa emiterea hotărârii judecătoreşti atrage
răspundere conform legii;
4. Judecătorul este independent în relaţiile cu celelalte organe de drept şi instanţe
judecătoreşti şi îşi exercită atribuţiile numai în temeiul legii şi în cadrul acesteia.
Acest principiu se realizează prin:
– asigurarea de către stat a independenţei judecătorilor;
– asigurarea materială şi socială a judecătorilor;
– secretul deliberării sentinţei, aprecierea probelor după intima convingere;
– interzicerea instanţelor de judecată superioare de a da indicaţii instanţelor ierarhic
inferioare;
– independenţa judecătorilor faţă de concluziile procurorului;
– stabilirea de către legislaţia procesual-penală a circumstanţelor ce exclud participarea
judecătorilor la examinarea cauzei în baza art.33 CPP.6
Între independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii există o legătură reciprocă.
Independenţa judecătorilor e posibilă în condiţiile supunerii lor legii, iar supunerea lor acesteia
1
Hot. CtEDO din 26 februarie 1993, Padovani c. Italy, (par. 27).
2
A se vedea Hot. CtEDO: Piersack c. Belgia, din 01.10.1982 (par.30); Demicoli c. Malta din 27.08.1991 (par.40); Grieves c.
Regatul Unit, din 16.12. 2003, (par.69); Kyprianou c. Cipru din 15.12.2005 (par.118); Micallef c. Malta din 15.10. 2009 (par.93).
3
Hot. CtEDO Kyprianou c. Cipru din 15.12. 2005, (par. 119).
4
A se vedea Hot. CtEDO: Castillo Algar c. Spaniei din 28.10. 1998 (par. 45) şi Morel c. France din 06.06.200 (par. 42).
5
A se vedea: Hot. CtEDO: Ferrantelli and Santangelo c. Italy din 07.08.1996 (par.58) şi Wettstein c. Elveției din 21.12.200 (par.
44). Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-59102
6
A se vedea în acest context art.17 – Garantarea independenţei judecătorului, al Legii RM nr. 544–XIII din 20.07.95 Cu privire
la statutul judecătorului, republicată în Monitorul Oficial nr. 117–119 din 15.08.2002, p. 2.
59
din urmă e posibilă în condiţiile când este de exclusă influenţa factorilor interni şi externi.
Independenţa judecătorilor, fără a se supune legii, poate genera samavolnicie.
CtEDO a apreciat, în repetate rânduri, că, prin calitatea de tribunal independent, se
înţelege un organ de plină jurisdicţie, care corespunde, printre altele, exigenţei independenţei
faţă de executiv, faţă de părţi şi faţă de puterea legislativă, impunându-se examinarea statutului
care asigură independenţa fiecărui membru din compoziţia instanţei.1
CC a reiterat că….Fără judecători independenţi, nu se poate vorbi despre o veritabilă
garantare a drepturilor şi libertăţilor. În consecinţă, independenţa justiţiei nu este un scop în
sine, nu este un privilegiu personal al judecătorului, ci este o garanţie împotriva presiunilor
exterioare la luarea deciziilor, fiind justificată de necesitatea de a permite judecătorilor să-şi
îndeplinească rolul lor de gardieni ai drepturilor şi libertăţilor omului (HCC nr. 22 din 5
septembrie 2013). 2
Ideea fundamentală este aceea că judecătorul, în exercitarea atribuţiilor sale, nu este
angajatul nimănui; acesta este deţinătorul unei funcţii de stat. El este astfel în slujba legii şi este
răspunzător numai în faţa acesteia. Este axiomatic faptul că în soluţionarea unei cauze un
judecător nu acţionează la ordinele sau instrucţiunile nici unui terţ din interiorul sau din
exteriorul sistemului judiciar. 3
2.21 Aprecierea probelor conform convingerii lăuntrice de către organul judiciar

stabileşte regula, potrivit căreia nici o probă nu are valoare stabilită dinainte. Asemenea apreciere
este bazată pe cercetarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă a circumstanţelor cauzei
penale în ansamblul lor şi în concordanţă cu legea, asigurând astfel justa soluţionare a cauzei
penale.
Judecătorul şi persoana care efectuează urmărirea penală apreciază probele în
conformitate cu propria lor convingere, formată în urma cercetării tuturor probelor
administrate. Nici o probă nu are putere probantă dinainte stabilită (art. 27 CPP).
Atât admisibilitatea probelor, cât şi aprecierea lor constituie, în primul rând, o problemă
de reglementare în legislaţia naţională şi este de competenţa instanţelor naţionale să evalueze
dovezile din faţa lor.4
În jurisprudența sa, CC RM a subliniat că libera apreciere a probelor exclude
posibilitatea conferirii unei puteri probante dinainte stabilite unei probe.Aprecierea fiecărei
probe se face de instanța de judecată ca urmare a examinării conjugate a tuturor probelor
administrate, în scopul aflării adevărului. Libera apreciere a probelor nu presupune arbitrariu,
ci libertatea de a aprecia probele în mod rezonabil și imparțial, iar rezultatele aprecierii
probelor sunt prezentate de către instanța de judecată în acte procedurale, care trebuie să fie
motivate în mod obiectiv și sub toate aspectele potrivit legii. Motivarea constă în faptul că la
admiterea unor probe și la respingerea altora judecătorul este obligat să prezinte argumentele
unei asemenea soluții (a se vedea HCC nr. 18 din 22 mai 2017, § 68 și § 70).5
CC RM reliefează că noțiunea de „proprie convingere”, care este utilizată în textele de
lege criticate, nu are sensul de opinie subiectivă, ci acela al certitudinii dobândite de judecător
în urma examinării tuturor probelor în ansamblu, sub toate aspectele, în mod obiectiv și
călăuzindu-se de lege.6
2.2 Principiul oficialităţii. Conţinutul oficialităţii se exprimă în obligaţia organelor de stat

şi a persoanelor oficiale, în limitele competenţei lor a asigura apărarea ordinii de drept, a
drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, a intereselor societăţii. Întreaga activitate procesuală este
desfăşurată din oficiu, prin intervenţia activă a organelor judiciare competente, independent de
voinţa părţilor, afară de cazul când legea dispune altfel. Procesul penal începe, se desfăşoară şi se
1
Hot. CtEDO Vasilescu c. România din 22.05.1998 (par.41). Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-122795
2
HCC nr.18/2017 din 22.05. 2017 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din Codul de procedură penală
(intima convingere a judecătorului) (sesizarea nr. 27g/2017) (pct.41)
3
HCC nr.21 din 21.07.2016 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 125 lit. b) din Codul penal, a articolelor 7 alin.
(7), 39 pct. 5),313 alin. (6) din Codul de procedură penală și a unor prevederi din articolele 2 lit. d) și 16 lit. c) din Legea cu
privire la Curtea Supremă de Justiție (faptele care constituie practicarea ilegală a activității de întreprinzător) (pct.108)
4
Hot. CtEDO Lhermitte c. Belgia [MC] din 29.10.2016 (par.83). Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-176054
5
HCC nr. 2 din 23.01.2020 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor dispoziții din articolul 6 pct. 11/1) din Codul de
procedură penală (definiția noțiunii de „eroare gravă de fapt”) (sesizările nr. 122g/2019 și nr. 216g/2019) (pct.60)
6
HCC nr.18/2017 din 22. 05.2017 (pct.66)
60
stinge fără a fi nevoie de o intervenţie exterioară, chiar dacă unele activităţi se îndeplinesc uneori
la cererea părţilor.
Restrângeri ale oficialităţii intervin ori de câte ori legea permite punerea în mişcare a
acţiunii penale de către organul de urmărire în lipsa unei autorizaţii sau încuviinţări prealabile.
De exemplu, în cazul infracţiunilor pentru care legea condiţionează începerea urmăririi penale în
baza plângerii depuse de partea vătămată, procesul penal nu poate fi declanşat în lipsa plângerii
şi nu poate continua dacă plângerea a fost retrasă, sau părţile s-au împăcat.
Activitatea procesual-penală este efectuată din oficiu, cu îndatorirea legală a organelor de
urmărire penală, a procurorului şi a judecăţii în limitele competenţei lor să intenteze proces penal
în toate cazurile descoperirii elementelor constitutive ale infracţiunilor, identificării şi pedepsirii
vinovaţilor de săvârşire a lor. În literatura de specialitate principiul în discuţie mai este denumit
şi principiul obligativităţii pornirii şi desfăşurării procesului penal. Nerespectarea oficialităţii
înseamnă, totodată, şi încălcarea legalităţii, ceea ce atrage pe plan procesual sancţiunea nulităţii
în cazurile când au fost săvârşite acte nelegale.
Procurorul şi organul de urmărire penală au obligaţia, în limitele competenţei lor, de a
porni urmărirea penală în cazul în care sânt sesizate, în modul prevăzut de prezentul cod, că s-a
săvârșit o infracţiune şi de a efectua acţiunile necesare în vederea constatării faptei penale şi a
persoanei vinovate.
Instanţa de judecată efectuează acţiunile procesuale din oficiu, în limitele competenţei
sale, în afară de cazul când prin lege se dispune efectuarea acestora la cererea părţilor. (art. 28
CPP).
„Organele judiciare sunt obligate să arate părţilor drepturile şi facultăţile ce le au potrivit
legii, să le explice modul în care le pot exercita, să le întrebe dacă au făcut cereri etc. ”1
„Deşi rolul activ al organelor judiciare apare ca un principiu absolut, totuşi, legislativ şi
practic, el dispune de un oarecare coeficient de relativitate, semnificative, în acest sens, sunt
actele procesuale care au caracter strict personal şi a căror realizare, deşi necesară procesului
penal, depinde de voinţa subiecţilor procesuali interesaţi a realiza acele acte (ca exemplu, pot fi
date actele procesuale prin care partea vătămată este constituită ca parte civilă, renunţarea la apel
ori recurs, retragerea apelului ori a recursului etc.).”2
Obligațiile pozitive ce derivă din prevederile art.2 și 3 CEDO impune statelor investigarea
eficientă a maltratărilor și a deceselor. Una din condițiile cumulative pentru constatarea anchetei
eficiente a relelor tratamente și a cazurilor de omor (inclusiv și din imprudență) este deplinătatea
urmăririi penale.
„Cerinţele principiului rolului activ atrag, următoarele obligaţii: 3
a) a explica părţilor din proces drepturile lor procesuale şi a le ajuta în exercitarea lor,
asigurând lămurirea cauzei sub toate aspectele;
b) a pune în discuţia părţilor, din oficiu, orice probleme de a căror elucidare depinde
soluţionarea corectă a cauzei, cerându-le părerea asupra acestora;
c) a dispune, din oficiu, administrarea probelor necesare pentru aflarea adevărului cu
privire la toate împrejurările cauzei, dacă părţile nu au iniţiativă în acest sens;”4
d) a extinde investigaţiile la tot ce este necesar pentru realizarea scopului procesului penal,
mai cu seamă la alte fapte şi persoane decât cele care formează obiectivul cauzei şi să extindă
controlul judiciar şi la alte motive decât cele invocate în calea de atac.
1
Antoniu Gheorghe, Volonciu Nicolae, Zaharia Gheorghe. op. cit., p. 247.
2
3
4
….dispunerea unei expertize judiciare constituie o obligație procesuală a procurorului (organului de urmărire penală), în faza de
urmărire penală, dacă circumstanțele cauzei o justifică. Expertiza urmează a fi dispusă și în favoarea învinuitului pentru a
respecta drepturile procesuale ale acestuia, inclusiv principiul egalității armelor. În azul unei omisiuni a procurorului (or ganului
de urmărire penală) de a respeta o asemenea obligație, persoanele interesate pot utiliza instrumentele pocesuale prevăzute în
instituția controlului judiciar al procedurii prejudiciare. (DCC nr. 98 din 06.09.2018 de inadmisibilitate a sesizării nr. 116g/2018
privind excepţia de neconstituţionalitate a unor dispoziții din articolul 142 alin. (2) din Codul de procedură penală (plata pentru
efectuarea expertizei în cauzele penale) (pct.22)
61
CAPITOLUL III
Participanţii procesului penal
SECŢIUNEA I
Consideraţii preliminare
1. Noţiunea şi clasificarea participanţilor procesului penal

În urma săvârşirii unei infracţiuni ia naştere un conflict de drept penal care generează un
raport juridic de drept penal. Acest raport juridic de drept penal este adus spre soluţionare în faţa
instanţelor judecătoreşti, fapt ce dă naştere unor raporturi juridice procesuale-penale.
„Soluţionarea raporturilor juridice procesual-penale este realizată prin rezolvarea conflictului
apărut în procesul de aplicare a normelor juridice penale, în cadrul distinct al unui proces penal,
ce este compus dintr-un complex de acte succesive, îndeplinite de anumite organe şi persoane ce
au diferite calităţi procesuale.”1 Aceste organe şi persoane, care desfăşoară atare activitate într-o
cauză penală, poartă denumirea de participanţi în procesul penal.
Participanţi ai procesului penal sunt organele publice şi persoane împuternicite a realiza
procesul penal, cetăţeni şi persoane juridice, care participă în procesul penal ca purtători de
drepturi şi obligaţii, stabilesc raporturi procesuale, având interese, poziţii sau roluri diferite.
Cercul de participanţii ai procesului penal este destul de variat. Deoarece ei îndeplinesc
diferite funcţii, pot fi clasificaţi în câteva grupe. „În literatura de specialitate există mai multe
opinii în privinţa clasificării participanţilor procesului penal, din cauza că divizarea lor se face în
baza unui singur criteriu, diferit de la un autor la altul.”2
Mai mare răspândire o are clasificarea în baza mai multor criterii, semne ale subiecţilor şi
anume: scopul participării în proces, funcţiile îndeplinite de ei, volumul de prerogative, drepturi
şi obligaţii.
Participanţii procesului penal pot fi împărţiţi în patru grupe:
1) organele judiciare:
a) instanţa de judecată;
b) procurorul;
c) judecătorul de instrucţie;
d) organele de urmărire penală.
Aceşti participanţi sunt caracterizaţi prin faptul că:
– aplică normele de drept procesual-penal;
– aplică măsurile procesuale de constrângere;
– iau hotărâri privind intentarea şi desfăşurarea procesului penal;
– acţionează fiecare în limitele competenţei sale, având scopuri specifice, sarcini şi
atribuţii proprii.
2) participanţii procesului penal care sunt interesaţi într-un anumit rezultat al lui –
părţile. Părţile în procesul penal sunt persoane fizice sau juridice direct interesate în soluţionarea
acţiunii penale sau a acţiunii civile născute din săvârşirea infracţiunii: bănuitul, învinuitul,
inculpatul, partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă.
Aceşti participanţi urmăresc scopuri proprii ce le realizează de sine stătător sau prin
reprezentanţi. Ei se bucură de drepturi procesuale şi au obligaţii ce le permit să participe activ în
procesul penal.
3) participanţii la procesul penal, care apără sau reprezintă interesele altor persoane:
apărătorul, reprezentantul legal, reprezentantul părţii vătămate, părţii civile, reprezentantul
părţii civilmente responsabile.
4) participanţii care contribuie la realizarea procesului penal: martorii, interpretul,
expertul, specialistul, grefierul, executorul judecătoresc, asistentul procedural. Aceştia
contribuie la desfăşurarea normală a procesului penal prin îndeplinirea unor funcţii accesorii:
– darea unor explicaţii dintr-un anumit domeniu al ştiinţei sau tehnicii (specialistul);
– efectuarea expertizei (expertul);
– activează periodic, după necesitate (asistenţii procedurali).
1
Nistoreanu Grigore şi colectiv. Drept procesual penal. Bucureşti: Europa Nova, 1996, p. 30.
2
Бойков А. Д., Карпец И. И. Курс советского уголовного процесса: общая часть. Москва: Юрид. лит.-ра, 1989, р. 447,
448; Божьев В. П. Советский уголовный процесс. Учебник. Москва: Юрид. лит.-ра, 1990, р. 44.
62
Codul de procedură penală al Republicii Moldova (Partea generală) nr. 122–XV din
14.03.2003 are la bază altă clasificare a participanţilor în proces. Titlul II al părţii generale al
CPP este consacrat instanţelor judecătoreşti şi competenţei lor. Titlul III, întitulat Părţile şi alte
persoane participante la procesul penal, este divizat în 4 capitole:
– Capitolul I Partea acuzării;
– Capitolul II Partea apărării;
– Capitolul III Reprezentanţii şi succesorii în procesul penal;
– Capitolul IV Alte persoane participante la procesul penal.
În capitolul I sunt stipulaţi subiecţii care realizează sau contribuie la exercitarea funcţiei
acuzării: procurorul, organul de urmărire penală, conducătorul organului de urmărire penală,
ofiţerul de urmărire penală, victima, partea vătămată, partea civilă.
Capitolul II stipulează subiecţii care realizează sau contribuie la exercitarea funcţiei
apărării: bănuitul, învinuitul, inculpatul, apărătorul, partea civilmente responsabilă.
Capitolul III include reprezentanţii şi succesorii în procesul penal: reprezentanţii legali ai
victimei, părţii vătămate, părţii civile, bănuitului, învinuitului, inculpatului; reprezentanţii
victimei, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile; succesorul părţii vătămate
sau al părţii civile.
Potrivit art.6 pct. 29) CPP, parte în proces – sunt persoane care în procesul penal exercită
funcţii de acuzare sau apărare în baza egalităţii în drepturi şi a principiului contradictorialităţii.
Conform p. 31) al aceluiași articol, partea acuzării – persoane abilitate prin lege să efectueze sau
să ceară efectuarea urmăririi penale (procurorul, organul de urmărire penală, precum şi partea
vătămată, partea civilă şi reprezentanţii acestora).1 Deasemenea conform art.6 pct.30) partea
apărării – este reprezentată de persoane abilitate prin lege să efectueze activitate de apărare
(bănuitul, învinuitul, inculpatul, partea civilmente responsabilă şi reprezentanţii acestora). 2.
În capitolul IV al Titlului III sunt incluse persoanele care înlesnesc desfăşurarea
procesului penal: asistentul procedural, grefierul, interpretul, traducătorul, specialistul, expertul,
martorul, avocatul martorului.
2. Incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea în procesul penal

Legea procesual-penală prevede un şir de circumstanţe care exclud participarea în proces a
unor persoane cu funcţii de răspundere sau care îndeplinesc funcţii accesorii. Instituţia
incompatibilităţii, abţinerii şi recuzării joacă un rol important pentru desfăşurarea corectă a
procesului penal, deoarece realizarea scopurilor şi sarcinilor procesului penal se află în
dependenţă directă de obiectivitatea şi imparţialitatea persoanelor cu funcţii de răspundere care
efectuează urmărirea penală şi examinează cauzele penale în instanţa de judecată.
„Această instituţie reprezintă totalitatea normelor procesual-penale care reglementează
relaţiile dintre participanţii la proces şi propun ca scop asigurarea respectării obiectivității şi
imparţialităţii în cadrul urmăririi penale şi soluţionarea cauzei penale în instanţele
judecătoreşti.”3 Incompatibilitatea este o instituţie prin intermediul căreia anumite persoane,
făcând parte din organul care desfăşoară procesul penal sau care ajută la soluţionarea acestuia,
sunt împiedicate să participe la activitatea procesuală. Împiedicarea prevăzută de lege se justifică
prin intervenţia unor împrejurări personale de natură a pune sub semnul întrebării obiectivitatea
acestor persoane în soluţionarea cauzei penale. „Alţi autori definesc incompatibilitatea ca
instituţie juridică prin intermediul căreia anumite persoane din cadrul organelor care desfăşoară
procesul penal sunt împiedicate să participe în anumite cauze la activitatea procesuală.”4
În art. 33 CPP sunt stabilite împrejurările care exclud participarea judecătorului la
judecarea cauzei penale:
1
Considerăm că la partea acuzării trebuie să atribuim și victima, deoarece ea contribuie la exercitarea în proces a funcției de
acuzare în conformitate cu definiția data în art.58 alin.1 C. pr.pen, iar acest articol face parte din Capitorul I, denumit P artea
acuzării.
2
Susținem că în înțelesul noțiunii partea apărării trebuie să fie inclus și apărătorul, deorece acest subiect de asemenea exercită
funcția de apărare potrivit definiției din art.67 alin. (1) C. pr.pen. De altfel art. 67 CPP face parte din Capitolul II, întitulat, Partea
apărării.
3
Мамедова Н.А. Институт отводов в советском уголовном судопроизводстве // Суд и применение закона. Москва, 1982,
р. 114.
4
I. Pitulescu., Abraham P. Dicţionar explicativ şi practic de drept penal şi proces penal. Bucureşti, 1997, p. 227.
63
1) dacă el personal, soţul său, ascendenţii ori descendenţii lor, fraţii sau surorile şi copiii
acestora, afinii şi persoanele devenite prin înfiere, potrivit legii, astfel de rude, precum şi alte
rude ale lui, sunt direct sau indirect interesate în proces;
2) dacă el este parte vătămată sau reprezentant al ei, parte civilă, parte civilmente
responsabilă, soţ sau rudă cu vreuna din aceste persoane ori cu reprezentantul lor, soţ sau rudă cu
învinuitul, inculpatul în proces ori cu apărătorul acestuia;
3) dacă a participat în acest proces în calitate de martor, expert, specialist, interpret,
traducător, grefier, persoană care a efectuat urmărirea penală, procuror, judecător de instrucţie,
apărător, reprezentant legal al învinuitului, inculpatului, reprezentant al părţii vătămate, părţii
civile sau părţii civilmente responsabile.
Colegiul Penal al Curţii Supreme de Justiţie, judecând recursul a casat Decizia Curţii de
Apel, dispunând rejudecarea cauzei în ordine de apel, deoarece în prima instanţă cauza penală
a fost judecată de un judecător care anterior în cadrul urmăririi penale a pronunţat încheiere de
înlocuire a arestului preventiv cu obligaţia de a nu părăsi localitatea. Deci judecătorul în
aceiaşi cauză penală a realizat acţiuni procesuale, care potrivit art. 41 CPP sânt în competenţa
judecătorului de instrucţie. Dat fiind faptul, judecătorul în cauză urma să-şi declare abţinere de
la judecarea fondului, întemeiată pe prevederile art. 33 alin.2 pct.3 CPP şi art.34 alin.1 CPP1;
4) dacă a efectuat o cercetare sau un control administrativ al circumstanţelor cauzei sau a
participat la adoptarea unei hotărâri referitoare la această cauză în orice organ obştesc sau de stat;
5) dacă el a luat în această cauză hotărâri anterioare judecăţii în care şi-a expus opinia
asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului;
6) dacă există alte circumstanţe care pun la îndoială rezonabilă imparţialitatea
judecătorului.
A fost admisă cererea de recuzare a judecătorului care după retragerea în camera de
deliberare în vederea pronunțării sentinței, a reluat cercetarea judecătorească, expunându-se
asupra încălcării procedurii de dispunere a expertizei judiciare, care a fost dispusă și realizată
până la începerea urmăririi penale. În acest caz judecătorul a pus în discuție din oficiu
oprtunitatea efecturării expertizei reptate pe motivul vicilor de procedură care a afectat raportul
de expertiză primare, expunându-se anticipat asupra admisibilității acestui mijloc de probă,
calificându-l lipsit de valoare probantă.2
Faptul că judecătorul a examinat două cauze penale, diferite, în care figurau în calitate di
învinuiţi şi părţi vătămate aceleaşi persoane, nu poate servi drept temei pentru a considera că îi
privinţa ultimei cauze au fost încălcate prevederile art. 33 alin.(2) pct.6) CPP.3
Judecătorul care a participat la examinarea recursului bănuitului prin care a contestat
legalitatea mandatului de arest, nu are drept să participe la judecarea apelului depus împotriva
sentinţei de condamnare a aceleiaşi persoane.4
Judecătorul nu poate participa la o nouă judecare a cauzei atât în primă instanţă, cât şi pe
cale ordinară sau extraordinară de atac şi urmează a fi recuzat şi în cazul în care a mai participat
în calitate de judecător la examinarea aceleiaşi cauze în primă instanţă, pe cale ordinară sau
extraordinară de atac, precum şi în cazul participării ca judecător de instrucţie. Această prevedere
nu se extinde asupra membrilor Plenului Curţii Supreme de Justiţie, precum şi asupra
judecătorilor Curţii Supreme de Justiţie la rejudecarea cauzelor în baza hotărârii Plenului Curţii
Supreme de Justiţie.
În legătură cu prevederile art.33 alin. (3) CPP, CC RM a observat că legea procesual-
penală îi interzice judecătorului să participe la o nouă judecare a cauzei în procedura căii
extraordinare de atac (revizuirea reprezentând o cale extraordinară de atac) dacă a mai
participat în calitate de judecător la examinarea aceleiaşi cauze în primă instanţă, într-o cale
ordinară sau extraordinară de atac, precum şi în cazul participării ca judecător de instrucţie
[teza I de la articolul 33 alin. (3) din Cod]. Acest fapt presupune că cererile de revizuire care
ajung la instanța de revizuire nu le mai pot fi repartizate judecătorilor care s-au pronunțat
anterior printr-o hotărâre asupra fondului unei cauze penale a cărei revizuire se cere. 5
1
Decizia Colegiului Penal al Curţii Supreme de Justiţie nr.1r/a-767/2004 // Buletinul Curţii Supreme de Justiţie, p.19
2
Încheierii din 17.02.2020 (dosar 1-154/18) emisă de Judecătoria Chișinău, sediul Buiucani
3
Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr.4-lre-56/2004 din 27.06.2005
4
Decizia Colegiului Penal al Curţii Supreme de Justiţie nr.1r/a-26/2005 // Buletinul Curţii Supreme de Justiţie, p.12
5
DCC nr. 106 din 07.10.2019 de inadmisibilitate a sesizării nr. 134g/2019 privind excepția de neconstituționalitate a tezei I de la
articolul 33 alin. (3), a tezei a II-a de la articolul 460 alin. (1) și a articolului 463 alin. (1) din Codul de procedură penală
(incompatibilitatea judecătorului la judecarea succesivă a aceleiași cauze penale) (pct.23)
64
CC constată că, deși sub aspectul Convenției Europene faptul că același judecător
îndeplineşte succesiv funcții diferite în cadrul aceleiași cauze nu este incompatibil prima facie cu
cerințele articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea § 20 supra), legislatorul național a instituit
în acest sens un nivel de protecție mai ridicat, interzicându-le judecătorilor care s-au pronunțat
chiar și o singură dată asupra fondului unei cauze să participe în viitor la admisibilitatea unei
cereri de revizuire. Prin urmare, Curtea reține că dispozițiile tezei I de la articolul 33 alin. (3) și
tezei a II-a de la articolul 460 alin. (1) din Codul de procedură penală conțin garanții suficiente
care ar asigura examinarea admisibilității cererii de revizuire de către un tribunal imparțial,
așa cum prevede articolul 20 din Constituție. Așadar, Curtea constată că normele contestate
sunt clare și previzibile. 1
Dispoziţiile privind cazurile de incompatibilitate prevăzute la pct. 5 din alin. (2) si la alin.
(3) ale art. 33 CPP nu se aplică judecătorului de instrucţie.
Potrivit art.34 alin. (1) CPP: În cazul în care există circumstanţe prevăzute la art.33,
judecătorul este obligat să facă declaraţie de abţinere de la judecarea cauzei.
Verificind declaraţia de abţinere în raport cu prevederile legii, Colegiul penal al Curţii
Supreme de Justiţie consideră că aceasta trebuie admisă. 2
Colegiul penal al Curții de apel reţine că înaintarea repetată și vădit nefondată a cererilor
de recuzare instanţei de judecată constituie o lipsă evidentă de respect faţă de judecată și alţi
participanţi la proces.3
De asemenea, art. 54 CPP indică că procurorul nu poate participa la desfăşurarea
procesului penal:
1) dacă există circumstanţe indicate în art. 33 CPP aplicate în modul respectiv;
2) dacă el nu poate fi procuror în baza legii sau a sentinţei instanţei de judecata.
Faptul că procurorul a participat la exercitarea urmăririi penale, a condus sau a controlat
acţiuni de procedura penală sau a reprezentat învinuirea în fata instanţei de judecată nu constituie
o piedica pentru participarea lui ulterioara la judecarea aceleiaşi cauze penale. In cazul în care
există circumstanţele expuse, procurorul este obligat să facă declaraţie de abţinere de la
participare în această cauză.
Pentru aceleaşi motive îl pot recuza pe procuror şi ceilalţi participanţi la proces în cauza
respectivă, investiţi cu asemenea drept de CPP.
Abţinerea sau recuzarea procurorului este soluţionată:
1) în cursul urmăririi penale, de către procurorul ierarhic superior, iar în privinţa
Procurorului General, de un judecător al Curţii Supreme de Justiţie;
2) în cursul judecării cauzei, de instanţa respectivă.
Curtea Constituțională a României a decis că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile
CPP, care stabilește că asupra cererii de recuzare a procurorului formulată în faza de judecată,
1
DCC nr. 106 din 07.10.2019 (pct.24)
2
În temeiul prevederilor art. 34 Cod de procedură penală, judecătorul este obligat să declare abţinere de la judecarea cauzei
numai în cazul în care sînt prezente circumstanţele prevăzute la art. 33 Cod de procedură penală. Din materialele cauzei, se
constată faptul că, în cauza penală, sînt implicate avocatul A.C., care este ruda judecătorului D.C., avocatul V.P., care este ruda
judecătorului I.P., avocatul E.B., care este ruda judecătorului N.B., ceea ce, în baza art. 33 alin. (2) pct. 1) Cod de procedură
penală, constituie temei de incompatibilitate a judecătorului de judecare a cauzei penale. Prin urmare, judecătorii D.C., I.P. şi
N.B., în conformitate cu prevederile art.33 alin. (2) pct. 1) Cod de procedură penală, sînt incompatibili de a participa
lajudecarea în ordine de apel a acestei cauze penale. Extras din Încheierea Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie nr. 1-
ac-37-2010 din 27 aprilie 2010, în: Jurisprudența Curții Supreme de Justiție în materie penală (2008-2010). Culegere. Ch., 2012,
p.630, 561.
3
… această tactică a petiţionarului face parte dintr-un plan bine chibzuit și premeditat al acestuia: cererile de recuzare sunt
întocmite din timp, petiţionarul le deţine redactate și motivate, indiferent de situaţie și de modul în care derulează procesul de
judecată, fi ecare ședinţă urmând a fi întreruptă cu înaintarea recuzării din partea acestuia, ceea ce denotă intenţia clară a
petiţionarului – de a tergiversa la nesfârșit examinarea plângerii și de a desconsidera atât instanţa de judecată cât și ceilalţi
participanţi la proces, care se prezintă disciplinat la ședinţele de judecată, își fac onest și corect meseria. Or, plângerile în
ordinea art.313 din Codul de procedură penală urmează a fi examinate în mod de urgenţă….20. În situaţia descrisă, lipsa unei
reacţii adecvate și prompte din partea instanţei de judecată la asemenea comportament din partea participanţilor la proces, în
vederea disciplinării și ordonării acestora, ar putea afecta atât buna desfășurare a procesului penal, cât și imaginea justiţiei în
vizorul celorlalţi participanţi ai procesului, care, în asemenea cazuri, nu participă la un proces solemn și contradictoriu de
judecată, dar asistă la o manifestare unilaterală a voinţei unuia dintre participanţi, care urmărește doar un singur scop – nu cel
de înfăptuire a justiţiei, dar cel de ridiculizare și de periclitare a acesteia.(Extras din DCP al CA din 12.07.2018, dosar nr. 12r–
11/18).
65
în faza camerei preliminare sau în fața judecătorului de drepturi și libertăți se pronunță
procurorul ierarhic superior este neconstituțională.1
Hotărârea asupra recuzării nu este susceptibilă de a fi atacată.
Recuzarea ofiţerului de urmărire penală se face în condiţiile art. 54 CPP şi este
soluţionată de procuror.
Articolul 67 alin.5 CPP stipulează faptul că apărătorul nu este în drept să-şi asume
aceasta funcţie sau să fie numit în această calitate de către organul de urmărire penală sau
instanţa în cazul în care:
1) nu întruneşte condiţiile indicate în art. 67 alin.2 CPP, adică nu este avocat, nu este
abilitat de lege cu atribuţii de apărător;
2) nu poate fi apărător conform restricţiilor prevăzute de lege sau sentinţei judecătoreşti;
3) a acordat sau acordă asistenta juridica persoanei ale cărei interese sunt în contradicţie
cu interesele persoanei pe care o apără;
4) se afla în legături de rudenie sau în alte relaţii de subordonare cu persoana ale cărei
interese sunt în contradicţie cu interesele persoanei apărate de el;
5) a participat mai înainte ca persoană care a efectuat urmărirea penală, procuror care a
luat parte la desfăşurarea procesului penal, judecător care a judecat cauza, grefier, interpret,
traducător, specialist, expert sau martor;
Potrivit art. 89 CPP persoana nu poate participa în proces ca expert:
1) dacă există circumstanţe prevăzute în articolul 33 CPP care se aplică în modul
respectiv;
2) dacă se află în relaţii de rudenie sau în alte relaţii de dependenţă cu persoana care
efectuează urmărirea penală, cu judecătorul sau cu una dintre părţile procesului ori, după caz, cu
reprezentanţii lor;
3) daca nu are dreptul să participe în această calitate, conform legii sau a sentinţei
judecătoreşti;
4) dacă a efectuat în cauza respectivă o revizie sau alte acţiuni de control, rezultatele
cărora au servit temei pentru pornirea procesului penal;
5) dacă a participat ca specialist în acest proces, cu excepţia cazurilor de participare a
medicului specialist în domeniul medicinii judiciare la examinarea exterioara a cadavrului şi a
cazurilor de participare a specialiştilor în materie la cercetarea exploziilor, cazurilor de
demontare a dispozitivelor explozive;
6) daca se constată incompetenţa sa.
Participarea anterioara în calitate de expert nu este un obstacol care exclude participarea lui
ulterioara în aceasta calitate, cu excepţia cazurilor în care expertiza se efectuează repetat în
legătura cu apariţia îndoielilor privind obiectivitatea concluziei. Recuzarea expertului este
soluţionată de către organul de urmărire penală sau instanţă şi hotărârea asupra acestei chestiuni
nu este susceptibilă a fi atacată.
Interpretul, traducătorul nu poate participa în procesul penal, conform art. 86 CPP:
1) dacă sunt circumstanţe prevăzute în art. 33 CPP, care se aplică în modul respectiv;
2) dacă el nu este în drept să fie în această calitate conform legii sau a sentinţei
judecătoreşti;
3) dacă el se află în relaţii de rudenie sau în alte relaţii de dependenţă personală cu
persoana care efectuează urmărirea penala sau cu judecătorul;
4) dacă el se află în dependenţă de serviciu cu una dintre părţi ori cu specialistul sau
expertul;
5) daca se constata incompetenţa sa.
Participarea anterioara în calitate de interpret, traducător nu este un obstacol care exclude
participarea lui ulterioara în acelaşi proces. Recuzarea interpretului, traducătorului este
soluţionată de către organul de urmărire penală sau de instanţa. Hotărârea asupra acestei
chestiuni nu este susceptibila de a fi atacată.
Recuzarea specialistului se face în ordinea şi condiţiile prevăzute pentru recuzarea
interpretului, conform prevederilor articolul 33 CPP, care sunt aplicate în modul respectiv.
Grefierul nu poate participa în procesul penal, conform art. 84 CPP:
1
C.C.R., dec.nr.625 din 26.10.2016, M.Of. nr.107 din 07.02.2017. În: Jurisprudența obligatorie pentru aplicarea Codului de
procedură penală: deciziile Curții Constituționale, hotărârile prealabile ale înaltei Curți de Casație și Justiție privind dezlegarea
unor chestiuni de drept, recursurile în interesul legii. București. Ed. Hamangiu. 2018, p.11-17
66
1) dacă există circumstanţe prevăzute în art.33 CPP care se aplică în modul respectiv;
2) dacă el nu este în drept să participe în această potrivit legii sau a sentinţei judecătoreşti;
3) dacă se afla în relaţii de rudenie sau în alte relaţii de dependenţă personală ori de
serviciu cu vreuna dintre părţi;
4) dacă se constată incompetenţa lui.
Participarea anterioara a persoanei în calitate de grefier în şedinţa de judecată nu este un
obstacol care exclude participarea ei de mai departe în această calitate. Recuzarea grefierului este
soluţionată de instanţa care judecă cauza. Hotărârea privind recuzarea grefierului nu este
susceptibilă de a fi atacată.
SECŢIUNEA II
Organele judiciare
1. Instanţa de judecată şi judecătorul

Instanţa de judecată este principalul subiect al activităţii procesual-penale, deoarece are
funcţia de judecare şi soluţionare a cauzelor penale. Conform art. 21, 144 din Constituţie şi art. 8,
25 CPP, stabilirea vinovăţiei persoanei de săvârşirea infracţiunii, precum şi aplicarea pedepsei
este de competenţa exclusivă a instanţei judecătoreşti, care înfăptuieşte justiţia în numele legii.
Evident, instanţa de judecată îşi desfăşoară activitatea, în principal, în faza judecăţii. Însă unele
activităţi ale instanţei reglementate în legea procesual-penală pot depăşi limitele acestei faze.
Astfel, de exemplu, în cadrul instanţelor judecătoreşti, ca organ judiciar cu atribuii proprii in
desfăşurarea procesului penal, în faza de urmărire penală funcţionează judecători de instrucţie
Conform art. 115 din Constituţie, art. 29 alin. (1) CPP justiţia în cauzele penale se
înfăptuieşte de Curtea Suprema de Justiţie, Curţile de apel şi judecătorii conform competenţei
date de Codul de procedură penală. Pentru anumite categorii de cauze pot funcţiona judecătorii
specializate (judecătoria militară – art. 37 CPP).
CC RM menționează că, potrivit articolului 115 alin. (1) din Constituție, justiția se
înfăptuiește prin Curtea Supremă de Justiție, prin curțile de apel și prin judecătorii, iar în
conformitate cu articolul 1 alin. (2) din Legea nr. 789 din 26 martie 1996, Curtea Supremă de
Justiţie este instanța judecătorească supremă care asigură aplicarea corectă şi uniformă a
legislației de către toate instanțele judecătorești. În acest sens, Curtea Europeană a recunoscut,
în cauza Baydar v. Olanda, 24 aprilie 2018, § 47, faptul că asigurarea aplicării uniforme și a
interpretării corecte a legilor de către instanțele supreme ale unui stat reprezintă un scop
legitim compatibil cu Convenția (DCC nr. 46 din 22 mai 2018, § 34; DCC nr. 36 din 19 aprilie
2018, § 34).1
Compunerea instanţelor de judecată, competenţa lor în materie penală, strămutarea
cauzelor penale este reglementată de CPP în Capitolul I şi II, Titlul II al părţii generale.
Compunerea instanţelor de judecată este formată în funcţie de caz, de unul sau mai mulţi
judecători (art. 30 CPP).
Potrivit art. 30 alin. (3) Cod de procedură penală, cauzele penale asupra infracţiunilor
excepţional de grave, pentru a căror săvîrşire legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă, se
judecă în prima instanţă, la decizia motivată a preşedintelui instanţei judecătoreşti, în complet
format din 3 judecători. Din materialele cauzei, rezultă că inculpatul M.M. este ânvinuit de
săvîrşirea unei infracţiuni excepţional de grave, pentru a cărei comitere legea prevede pedeapsa
detenţiunii pe viaţă, astfel cauza, conform art. 30 alin. (3) Cod de procedură penală, urmează a fi
examinată de un complet format din 3 judecători, iar formarea unui asemenea complet în cadrul
Judecătoriei Ocniţa este imposibilă. 2
Judecătorul este persoana învestită în ordinea prevăzută de a înfăptui justiţia şi care-şi
îndeplineşte obligaţiile în baza profesionalismului. (art.1 din Legea RM nr. 544–XIII Cu privire
la statutul judecătorului. 3
Conform art. 116 alin. (1) din Constituţie şi art. 26 CPP, judecătorii sunt independenţi,
1
DCC nr. 106 din 07.10.2019 de inadmisibilitate a sesizării nr. 134g/2019 privind excepția de neconstituționalitate a tezei I de la
articolul 33 alin. (3), a tezei a II-a de la articolul 460 alin. (1) și a articolului 463 alin. (1) din Codul de procedură penală
(incompatibilitatea judecătorului la judecarea succesivă a aceleiași cauze penale) (pct.26)
2
Extras din Încheierea CP CSJ nr. 1-26/20-2008 din 25 martie 2008, în: Jurisprudența Curții Supreme de Justiție în materie
penală (2008-2010). Culegere. Ch., 2012, p.564.
3
Republicată în Monitorul Oficial nr. 117–119 din 15.08.2002.
67
imparţiali şi inamovibili. La înfăptuirea justiţiei în cauzele penale judecătorii se supun numai
legii. Numirea în funcţie, promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor se efectuează
prin lege organică Funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau
privată cu excepţia activităţii didactice, ştiinţifice.
În Republica Moldova, ca şi în multe alte state este pusă problema stabilirii pe bază legală
a sarcinilor ce revin fiecărei categorii de instanţe judecătoreşti. Astfel, prin actele normative în
vigoare s-a determinat capacitatea acestor organe judecătoreşti de a soluţiona cauzele penale,
adică competenţa lor. „În dreptul procesual penal, prin competenţă înţelegem aptitudinea
recunoscută de lege unui organ judiciar de a îndeplini anumite atribuţii în cadrul procesului
penal.”1 Definim competenţa ca sfera atribuţiilor pe care le are de îndeplinit, potrivit legii,
fiecare categorie de organe judiciare în cadrul procesului penal.”2
După Ion Neagu competenţa este de mai multe forme:
„Competenţa funcţională conturează categoriile de activităţi pe care le poate desfăşura un
anumit organ în cadrul competenţei sale generale. De exemplu, potrivit competenţei funcţionale,
Curţile de apel desfăşoară următoarele categorii de activităţi: judecă în primă instanţă, judecă în
apel şi în recurs şi soluţionează anumite conflicte de competenţă. Din cele arătate mai sus rezultă
că anumite activităţi pot fi realizate numai de către anumite categorii de organe. Uneori, o
activitate poate fi realizată în procesul penal numai de către un anumit organ, ceea ce conduce la
existenţa unei competenţe funcţionale exclusive. Ca exemplu de competenţă exclusivă poate fi
dată atribuţia Curţii Supreme de Justiţie de a rezolva cererile de strămutare a cauzelor penale,
precum şi posibilitatea pe care o are procurorul general şi adjuncţii acestuia de a declanşa
recursul în anulare.”3
„Competenţa materială (ratione materiae) determină repartiţia cauzelor penale între
organele judiciare de grade diferite în raport de natura şi gravitatea infracţiunilor ce urmează a fi
soluţionate. Competenţa materială realizează o delimitare pe linie verticală a competenţei,
întrucât prin ea se repartizează cauzele penale între organe de grade diferite. Repartizarea
cauzelor penale pe baza competenţei materiale se face, de regulă, prin două sisteme importante:
determinare abstractă, determinare concretă.”4
Determinarea abstractă, sau generală, stabileşte ce grupe mari sau categorii de infracţiuni
cad în competenţa de soluţionare a unui organ judiciar, fără o enumerare a acestora. De exemplu,
potrivit art. 36 CPP, judecătoria de sector judecă în prima instanţă cauzele penale privind
infracţiunile prevăzute de partea speciala a Codului penal, cu excepţia celor date prin lege în
competenţa altor instanţe.
Determinarea concretă, sau individuală, enumeră infracţiunile care cad în competenţa de
soluţionare a fiecărei categorii de instanţe în parte.
„Competenţa teritorială (ratione loci) este criteriul cu ajutorul căruia se determină care
dintre organele de acelaşi grad este competent să soluţioneze o anumită cauză.”5 Competenţa
teritorială diferenţiază, din punct de vedere teritorial, organele judiciare cu o egală competenţă
materială. Conform art. 40. CPP, cauza penală este judecată de instanţa în raza teritorială a căreia
a fost săvârşită infracţiunea. Dacă infracţiunea este continuă sau prelungită, cauza se judeca de
instanţa în raza teritoriala a căreia s-a consumat ori a fost curmată infracţiunea. Daca este
imposibil de a constata locul unde a fost săvârşită infracţiunea, cauza este judecată de instanţa în
raza teritorială a căreia a fost terminată urmărirea penală. Cauza penală asupra infracţiunilor
săvârşite în afara hotarelor ţării sau pe o navă, este judecată de către instanţa în raza teritoriala a
căreia se afla ultimul loc permanent de trai al inculpatului sau, dacă acesta nu este cunoscut, în
raza teritorială a căreia a fost terminată urmărirea penală.
Competenţa personală (ratione personae) este competenţa care poate fi stabilită în raport
de anumite calităţi pe care le poate avea infractorul în momentul săvârşirii infracţiunii. Calităţile
pe care le poate avea infractorul în momentul săvârşirii infracţiunii, pentru care legislatorul a
instituit anumite competenţe, pot fi de: militar, magistrat, notar, demnitar, şef al cultului religios.
De ex. art. 39 CPP stipulează că Curtea Supremă de Justiţie judecă în prima instanţă cauzele
penale privind infracţiunile săvârşite de către Preşedintele Republicii Moldova.
1
Apetrei M. op. cit., p. 176.
2
3
Ibidem
4
Ibidem
5
Teodoru Gr. Drept procesual penal român. Partea generală. Vol. I. Iaşi: Univ. Al. I. Cuza, 1974, p. 14.
68
Conform art. 44 CPP, instanţa de judecată, stabilind că nu este competentă de a judeca
cauza penală, îşi declină competenţa şi trimite dosarul instanţei de judecată competente prin
încheierea sa de declinare. Dacă declinarea a fost determinată de competenţa materială sau după
calitatea persoanei, precum şi de competenţa teritorială, instanţa căreia i s-a trimis cauza poate
folosi actele îndeplinite şi poate menţine măsurile dispuse de instanţa desesizată. Nu se acceptă
declinare de competenţă cu trimiterea unei instanţe ierarhic inferioare a cauzei a cărei examinare
s-a început în şedinţa de judecată la instanţa ierarhic superioară. Încheierea de declinare a
competenţei nu poate fi supusă apelului şi nici recursului.
În art. 45 CPP este reglementată modalitatea de soluţionare a conflictului de competenţă.
Când două sau mai multe instanţe se recunosc competente a judeca aceeaşi cauză (conflict
pozitiv de competenţă) ori îşi declină competenţa (conflict negativ de competenţă), conflictul se
soluţionează de instanţa ierarhic superioară comună.
La cererea președintelui instanței sau a unei din părți în conformitate cuprevederile art. art.
46, 47 CPP, Curtea Supremă de Justiţie strămută judecarea unei cauze penale de la instanţa
competentă la o altă instanţă egală în grad în cazul în care prin aceasta se poate obţine
soluţionarea ei obiectivă, rapidă, completă şi se asigură desfăşurarea normală a procesului.
CC RM a statuat că, în desfășurarea procesului penal, strămutarea cauzei constituie un
mecanism care poate fi invocat în mod excepțional, pentru situații și circumstanțe neprevăzute la
momentul demarării procesului penal, fiind un remediu procesual eficient atunci când regulile
generale de competență ridică îndoieli privind imparțialitatea. 1
Astfel, având în vedere că strămutarea cauzei reprezintă un incident procedural referitor
la instanța sesizată cu judecarea pricinii, care are drept scop înlăturarea suspiciunilor ce ar
putea să apară cu privire la independența sau imparțialitatea acesteia, Curtea reține că prin
instituirea termenului pentru depunerea cererii de strămutare a cauzei se asigură condițiile unui
proces echitabil, deoarece părțile într-un termen rezonabil au posibilitatea să-i comunice Curții
Supreme de Justiție informații și dovezi cu privire la împrejurările procesului și să-și prezinte
poziția față de admisibilitatea și caracterul fondat al cererii de strămutare a cauzei. 2
În prctica judiciară s-a apreciat că răspândirea informaţiilor, privind influența asupra
judecătorilor nu constituie temei de strămutare a cauzei penale. 3
Reieșind din circumstanțele expuse, în altă speță, Colegiului penal consideră că cererea de
strămutare este întemeiată, la caz fiind identificată crearea situației ce impune necesitatea de a
strămuta cauza menționată, pentru judecare la o altă instanță egală în grad. 4
1
Decizia nr. 140 din 22.11.2018 de inadmisibilitate a sesizării nr. 168g/2018 privind excepția de neconstituționalitate a unor
2
Decizia nr. 140 din 22.11.2018 (pct.20)
3
Motivele invocate de L.I. referitoare la faptul că T.A. răspindeşte informaţii, atît prin intermediul locuitorilor municipiului, cît şi
prin intermediul mass-mediei, precum că are influenţă asupra judecătorilor Judecătoriei Bălţi, nu pot servi ca temei pentru
strămutarea cauzei nominalizate, deoarece asemenea temeiuri nu sint prevăzute de lege. Răspîndirea unor asemenea informaţii,
chiar dacă ar avea loc, nu poate afecta desfăşurarea procesului de judecată şi independenţa judecătorului, deoarece, conform
prevederilor art. 26 alin. (1), (4) Cod de procedură penală, judecătorul este independent la soluţionarea cauzelor penale şi se
supune doar legii, judecătorul judecă cauzele penale conform legii şi propriei convingeri bazate pe probele cercetate în
procedura judiciară respectivă şi este obligat să se opună oricăror încercări de a exercita presiune asupra sa, inclusiv încercării
de a exercita presiune prin răspindirea informaţiilor. Circumstanţe ce ar pune la îndoială obiectivitatea judecătorilor din
instanța menţionată nu au fost prezentate Curţii. Mai mult ca atit, dacă partea vătămată va considera că există temeiuri din cele
prevăzute de lege pentru a solicita recuzarea judecătorului căruia i se repartizează cauza, aceasta este în drept să facă o
asemenea declaraţie, care va fi soluţionată in conformitate cu prevederile art. 35 Cod de procedură penală. (Extras din
Încheierea Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie nr. 1-cs-14/2010 din 18 mai 2010, în: Jurisprudența Curții Supreme de
Justiție în materie penală (2008-2010). Culegere.Ch., 2012, p.545, 546)
4
La data de 21.01.2020, președintele Judecătoriei Criuleni, S.V. a înaintat o cerere privind soluționarea chestiunii cu privire la
strămutarea cauzei penale în privința lui C.A., învinuit de săvârșirea infracțiunii prevăzută de art.264 alin.(1) Cod penal, la o
altă instanță egală în grad. În motivarea cererii a indicat că, la data de 01.08.2019, cauza penală în privința lui C.A., învinuit de
săvârșirea infracțiunii prevăzută de art.264 alin.(1) Cod penal, a parvenit la Judecătoria Criuleni, sediul central, a fost
înregistrată cu nr. 1-19126326-24-1-01082019 (nr.1219/2019,) și repartizată pentru judecare judecătorului C.A., care a depus
declarație de abținere ce a fost admisă prin încheierea Judecătoriei Criuleni din 21.11.2019, după care respectiva cauză a fost
repartizată, pe rând, la toți judecătorii din cadrul Judecătoriei Criuleni, ce au depus, pe rând declarații de abținere ce au fost
admise. În motivarea admiterii, în toate încheierile de examinare a declarațiilor de abținere, instanța a expus faptul că partea
vătămată D.N. în respectiva cauză penală este soția Șefului Secretariatului Judecătoriei Criuleni – D.L., circumstanțe ce pot fi
privite de către justițiabili, sau de un observator obiectiv ca situație de lipsă a imparțialității judecătorilor din Judecătoria
Criuleni, stabilind incidența temeiului de incompatibilitate prevăzut la pct. 6) alin. (2) art. 33 Cod de procedură penală.
Examinând cererea de strămutare, Colegiul penal consideră, că aceasta urmează a fi admisă, reieșind din următoarele
considerente…. Respectiva cauză a fost, pe rând repartizată la toți judecătorii din cadrul Judecătoriei Criuleni, ce au depus, pe
rând, declarații de abținere ce au fost admise prin încheierile Judecătoriei Criuleni……….. În contextul dat, Colegiul penal
rezumând circumstanțele reținute, constată că, în cadrul Judecătoriei Criuleni nu sunt judecători compatibili pentru judecarea
69
În cadrul instanţelor judecătoreşti, ca organ judecătoresc cu atribuţii proprii de control
judiciar în desfăşurarea urmăririi penale, funcţionează judecătorul de instrucţie-un nou subiect
al procedurii penale.
Judecătorul de instrucţie - judecător abilitat cu unele atribuţii proprii urmăririi penale,

precum şi de control judiciar asupra acţiunilor procesuale efectuate în cadrul urmăririi penale
(art. 6, alin.(1) pct.24) CPP).
„Judecătorul de instrucţie este judecătorul numit în modul prevăzut de Legea Cu privire la
statutul judecătorului, abilitat cu unele atribuţii proprii urmăririi penale, atribuţii de control
judiciar asupra acţiunilor procesuale efectuate în cadrul urmăririi penale, precum şi cu alte
atribuţii legate de executarea hotărârilor judecătoreşti. 1
Acest institut al procesului penal este prevăzut în art. 41 al CPP Conform acestuia,
judecătorul de instrucţie asigură controlul judecătoresc în cursul urmăririi penale prin:
– dispunerea, înlocuirea, încetarea sau revocarea arestării preventive si a arestării la
domiciliu;
– dispunerea liberării provizorii a persoanei reţinute sau arestate si revocarea ei, ridicarea
provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport;
– autorizarea de a efectua percheziţii, examinări corporale, punerii sub sechestru a
bunurilor; ridicării de obiecte ce conţin secret de stat, comercial, bancar şi a exhumării
cadavrului;
– a dispune suspendarea provizorie din funcţie;
– a dispune internarea persoanei în instituţie medicală;
– autorizarea interceptărilor comunicărilor, a sechestrării corespondentei şi înregistrării de
imagini;
– audierea martorilor în condiţiile expres prevăzute de lege. (art. 109, 110 CPP)
SECŢIUNEA III
Părţile în procesul penal
1. Victima şi partea vătămată

Termenul de victimă este atestat în legislaţia procesual-penală naţională. Conform art. 58
alin. (1) CPP se consideră victimă orice persoană fizică sau juridică căreia, prin infracţiune, i-
au fost aduse daune morale, fizice sau materiale.
Mai întâi de toate, considerăm necesar să ne referim la criteriile, graţie cărora e posibilă
elucidarea mai profundă a noţiunii de drept penal „victimă a crimei”. În această noţiune, trebuie
să-şi găsească reflectare: obiectul direct al influenţei criminale; urmările negative ale infracţiunii
penale, care au încălcat drepturile, libertăţile, interesele unui cerc larg de persoane,
transformându-le în victime ale crimei; legătura cauzală directă între fapta criminală şi
consecinţele survenite; raporturile de drept penal între stat şi victima crimei, care impune
primului obligaţia de a apăra victima crimei de atentate criminale şi de a asigura recuperarea
prejudiciului cauzat ei.
Ultimul criteriu, vizează direct diverse forme de răspundere a persoanei, vinovate în
săvârşirea unei fapte ilicite şi sancţionabile, repararea urmărilor prejudiciabile a celor săvârşite,
restabilirea drepturilor, intereselor încălcate, precum şi pedeapsa penală. În ansamblu, toate
criteriile enumerate permit a formula următoarea noţiune de victimă a crimei. Deci, victimă este
considerată persoana fizică sau juridică, care a fost supusă unui atentat criminal, suportând în
urma acestuia urmări prejudiciabile şi fiind pasibilă de apărare de către stat, obligat să-i asigure
repararea prejudiciului cauzat.
Dispoziţia art. 58 alin. (1) CPP permite a afirma următoarele: victima poate fi atât omul,
cetăţeanul cât şi întreprinderea, instituţia, organizaţia, întrucât fapta socialmente periculoasă şi
penală, sancţionabilă întotdeauna le cauzează un prejudiciu moral sau patrimonial.
Într-adevăr şi persoanele juridice pot fi prejudiciate în rezultatul infracţiuni. Înzestrarea
persoanelor juridice cu drepturile părţii vătămate corespunde conceptului de victimă a
cauzei penale în privința lui C.A. XXXXX, învinuit de săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 264 alin. (1) Cod penal. (Extras
din DCP CSJ din 20.01.2020 Dosarul nr.1cs-7/2020 http://jurisprudenta.csj.md/search_col_penal.php?id=15050)
1
Botezatu Raisa. Controlul judiciar asupra urmăririi penale. În: Avocatul Poporului, nr. 11–12, Chişinău, 2003, p. 8.
70
infracţiunii, definit de articolul 1 al Declaraţiei ONU Cu privire la principiile de bază ale
justiţiei faţă de victimele infracţiunilor şi abuzul de putere1. În această normă se spune că
„victimă” sunt considerate persoanele, cărora individul ori colectiv le-a fost cauzată o daună
morală.
Victima beneficiază de următoarele drepturi:
1) să-i fie înregistrată cererea sa imediat şi în modul stabilit, să fie soluţionată de organul
de urmărire penală, iar după aceasta sa fie informată despre rezultatele soluţionării;
2) a primi de la organul de urmărire penală certificat, care confirmă faptul că ea s-a
adresat cu cerere sau a primi copia procesului-verbal privind cererea orală;
3) a prezenta documente şi obiecte pentru confirmarea celor expuse în cerere;
4) a adresa cerere suplimentară;
5) a solicita de la organul respectiv, informaţii privind soluţionarea cererii sale;
6) a cere de la organul de urmărire penală constituirea ca parte vătămată în cauza penală,
dacă este persoană fizică;
7) a depune cerere pentru a fi constituită ca parte civilă în procesul penal;
8) a retrage cererea în cazurile prevăzute de lege;
9) a primi certificat privind înregistrarea cererii sale şi începerea urmăririi penale sau
copia ordonanţei de neîncepere a urmăririi penale;
10) a ataca ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale, timp de 10 zile din momentul când
a primit copia ordonanţei în cauză şi să ia cunoştinţă de materialele în baza cărora a fost emis
acest act;
11) a fi apărată de acţiunile interzise de lege, în modul prevăzut pentru apărarea
participanţilor procesului penal;
12) a fi asistată de un apărător ales sau numit din oficiu;
13) a primi hotărârea judecătorească privind compensarea materială, pentru prejudiciul
cauzat prin infracţiune.
Victima este obligată:
1) a se prezenta la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei judecătoreşti pentru
a da explicaţii la solicitarea acestor organe;
2) a prezenta, la solicitarea organului de urmărire penală, obiecte, documente şi alte
mijloace de probă de care dispune, precum şi mostre pentru cercetare comparativă;
3) a accepta de a fi supusă examenului medical, în cazul în care ea se plânge că i-a fost
cauzat un prejudiciu fizic;
4) a se supune dispoziţiilor legitime ale reprezentantului organului care examinează cererea
sau ale preşedintelui şedinţei;
5) a respecta ordinea stabilită în şedinţa de judecată şi să nu părăsească sala de şedinţe fără
permisiunea preşedintelui.
Victima beneficiază de drepturile sale şi îşi exercită obligaţiile personal sau, dacă legea
permite, prin reprezentanţi. În cazul în care victimă este un minor sau o persoană iresponsabilă,
drepturile acesteia sunt exercitate de reprezentanţii ei legali în modul prevăzut de lege.
Victima trebuie să fie prevenită în scris despre răspunderea penală pentru denunţare
calomnioasă.
Parte vătămată este considerată conform art. 59 CPP persoana fizică sau juridică căreia i
s-a cauzat prin infracţiune un prejudiciu moral, fizic sau material, recunoscută în această
calitate, conform legii, cu acordul victimei.
Constituirea ca parte vătămată se efectuează prin ordonanţa organului de urmărire penală,
imediat după stabilirea temeiurilor de atribuire a unei asemenea calităţi procesuale. În cazul în
care, după constituirea persoanei ca parte vătămată, s-au constatat circumstanţe care atestă lipsa
cauzării prejudiciului, organul de urmărire penală încetează participarea acestei persoane ca parte
vătămată prin ordonanţă motivată.
Partea vătămată poate fi deosebită de victimă în baza următoarelor constatări:
– victimă poate fi persoana, numai până la începerea urmăririi penale, pe când parte
vătămată numai după începerea urmăririi penale;
1
Adoptată prin rezoluţia Adunării Generale ONU din 29 noiembrie 1985.
71
– constituirea ca parte vătămată se face în baza ordonanţei emisă de organul de urmărire
penală, iar calitatea de victimă apare după sesizarea organului de urmărire penală, privind
săvârşirea infracţiunii.
Partea vătămată dispune în baza art. 60 CPP de următoarele drepturi:
1) a fi informat privind fondul cauzei;
2) a face declaraţii;
3) a prezenta documente şi alte mijloace de probă pentru a fi anexate la dosarul penal şi
cercetate în şedinţa de judecată;
4) a cere recuzarea persoanei care efectuează urmărirea penală, judecătorului, procurorului,
expertului, interpretului, traducătorului, grefierului;
5) a înainta obiecţii împotriva acţiunilor organului de urmărire penală sau a instanţei de
judecată şi a cere includerea lor în procesul-verbal al acţiunii respective;
6) a lua cunoştinţă de procesele-verbale ale acţiunilor procesuale la care a participat şi a
cere completarea lor;
7) a lua cunoştinţă de materialele cauzei penale, şi a nota orice informaţii din dosar sau a-şi
face copii;
Fără ca victima și reprezentantul acesteia să aibă acces la materialele cauzei penale și să
fie informată în mod corespunzător cu privire la desfășurarea anchetei, ei nu pot contesta ceva
concret în fața unei instanțe. 1
Astfel, informațiile deținute de către partea vătămată și, în particular, cele referitoare la
anumite circumstanțe ale comiterii faptei infracționale, plasează acest subiect procesual într-o
poziție care îi permite să evalueze acțiunile și omisiunile organului de urmărire penală din
perspectiva unui actor prezent la locul comiterii infracțiunii. În lipsa accesului la materialele
cauzei penale, reacția părții vătămate și a reprezentantului acesteia la acțiunile și omisiunile
organului de urmărire penală poate fi întârziată, iar posibilitatea de a le contesta în fața
procurorului ierarhic superior sau în fața judecătorului de instrucție se poate dovedi lipsită de
efectivitate. 2
Cu titlu de excepție, accesul la materialele urmăririi penale poate fi restricționat de către
procuror, printr-o ordonanță motivată, dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiții: (i)
restricția este stabilită pentru o perioadă de timp rezonabilă; (ii) restricția se referă doar la
anumite acte procedurale și (iii) există riscul ca accesul deplin la materialele cauzei penale să
prejudicieze desfășurarea urmăririi penale. 3
8) a participa la şedinţa de judecată, inclusiv la examinarea materialelor cauzei;
9) a pleda în dezbateri judiciare privitor la prejudiciul cauzat;
10) a fi informată de organul de urmărire penală despre toate hotărârile adoptate, care se
referă la drepturile şi interesele sale, să primească gratuit, la solicitarea sa, copiile acestor
hotărâri, precum şi a hotărârii de încetare sau clasare a procesului, de neîncepere a urmăririi
penale, copia sentinţei, deciziei sau a altei hotărâri judecătoreşti definitive;
11) a depune plângeri împotriva acţiunilor şi hotărârilor organului de urmărire penală,
precum şi să atace hotărârea instanţei privitor la prejudiciul cauzat;
12) a retrage plângerile depuse de ea sau de reprezentantul său, inclusiv plângerile împotriva
acţiunilor interzise de lege, săvârşite împotriva sa;
13) a se împăca cu bănuitul, învinuitul, inculpatul în cazurile prevăzute de lege;
14) a înainta obiecţii privind plângerile altor participanţi la proces, care i-au fost aduse la
cunoştinţă de organul de urmărire penală sau despre care a aflat în alte împrejurări;
15) să-i fie reparat din contul statului, prejudiciul cauzat în urma infracţiunii;
16) să-i fie compensate cheltuielile suportate în cauza penală şi să-i fie reparat prejudiciul
cauzat în urma acţiunilor nelegitime ale organului de urmărire penală;
17) să-i fie restituie bunurile ridicate de organul de urmărire penală în calitate de mijloace de
probă sau prezentate de ea însăşi, precum şi bunurile ce îi aparţin şi au fost ridicate de la
persoana care a săvârşit infracţiunea;
1
Hot. CtEDO: Khachukayev c. Rusia din 23.04. 2009, (par.136). Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-92369;
Khasuyeva c. Rusia din 11.06.2009, (par.126). Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-157574; Dzhabrailovy c. Rusia,
din 20.05.2010, (par.84). Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-157591; Akhmatkhanovy c. Rusia, din 22.07.2010,
(par.132). Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-157595.
2
HCC nr. 31 din 29.11.2018 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din Codul penal și din Codul de procedură
penală (accesul părții vătămate și al reprezentantului acesteia la materialele urmăririi penale) (pct.59).
3
HCC nr. 31 din 29.11.2018 (pct.67).
72
18) a primi în original documentele care îi aparţin;
19) a fi reprezentată de un apărător ales, iar dacă nu are mijloace de a plăti apărătorul, să fie
asistată de un avocat din oficiu.
Astfel, CtEDO a considerat că nu a fost respectat standardul „participării efective la
anchetă” a persoanelor care sunt victime (în sens larg) ale infracțiunilor în următoarele situații:
- atunci când victima a fost informată doar cu privire la suspendarea și la reluarea
urmăririi penale, nu și despre alte evoluții semnificative ale cauzei (Shaipova și alții v. Rusia, 6
noiembrie 2008, § 100);
- atunci când victima a fost lipsită de orice informații semnificative cu privire la
desfășurarea urmăririi penale timp de mai mult de cinci ani (Khamzatov și alții v. Rusia, 28
februarie 2012, § 152);
- atunci când rudele apropiate ale victimei au primit de la autorități doar raportul cu
privire la expertiza medico-legală, fără să li se dezvăluie orice altă informație, deși au depus
cereri de mai multe ori în acest sens (Beker v. Turcia, 24 martie 2009, § 49);
- atunci când reclamantei i s-a permis să vadă patru fotografii cu locul exploziei și alte
cinci documente din dosar, fără a putea face fotocopii; acesteia nu i s-a înmânat niciun proces-
verbal cu privire la declarațiile martorilor sau cu privire la alte măsuri procedurale întreprinse
de către organul de urmărire penală și nu a primit informații detaliate despre acțiunile pe care
organul de urmărire penală urma să le întreprindă (Mezhiyeva v. Rusia, 16 aprilie 2015, § 75).1
În alte cazuri, Curtea Europeană a considerat că a fost respectat standardul „participării
efective la anchetă” a victimei:
- atunci când reclamanților li s-a acordat accesul la materialele dosarului la scurt timp
de la începerea investigațiilor și au primit toate deciziile procurorului regional și ale
procurorului general, inclusiv răspunsurile la numeroasele lor întrebări, de îndată ce acuzațiile
împotriva celui de-al doilea și celui de-al treilea solicitant cu privire la complicitate și instigare
la tentativa de omor au fost retrase (Jørgensen și alții v. Danemarca, 28 iunie 2016, §§ 71-72);
- atunci când reclamanții nu au fost informați despre derularea anchetei pentru că de la
demararea etapei inițiale a investigației nu au apărut informații semnificative care trebuiau
comunicate (Emin și alții v. Cipru și alte cereri (dec.), 3 aprilie 2012, § 35);
- atunci când organul de urmărire penală nu le-a comunicat reclamanților numele
posibililor suspecți, pentru că nu a acumulat dovezi suficiente împotriva acestora și că o
eventuală comunicare a acestei informații putea crea riscul ca reclamanții să presupună că
indivizii erau, de fapt, vinovați, fapt ce putea avea repercusiuni nedorite (Muratspahić v. Bosnia
și Herțegovina (dec.), 2 septembrie 2014, § 32) etc.2
Partea vătămată este obligată:
1) a se prezenta la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei judecătoreşti;
2) a face declaraţii, la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei judecătoreşti;
3) a prezenta, la cererea organului de urmărire penală obiecte, documente şi alte mijloace
de probă de care dispune, precum şi mostre pentru cercetare comparativă;
4) a accepta de a fi supusă examinării corporale la cererea organului de urmărire penală în
cauza privind comiterea în privinţa sa a unei infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional
de grave;
5) a fi supusă unei expertize, în condiţii de ambulator, la cererea organului de urmărire
penală, pentru a verifica capacitatea de a înţelege just circumstanţele care au importanţă pentru
cauză şi de a face declaraţii juste în privinţa lor, în cazul în care sunt temeiuri verosimile de a
pune la îndoială asemenea capacităţi;
6) a se supune dispoziţiilor legitime ale reprezentantului organului de urmărire penală şi
ale preşedintelui şedinţei de judecată;
7) a respecta ordinea stabilită în şedinţa de judecată.
1
HCC nr. 31 din 29.11.2018 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din Codul penal și din Codul de procedură
penală (accesul părții vătămate și al reprezentantului acesteia la materialele urmăririi penale) (pct.72)
2
HCC nr. 31 din 29.11.2018 (pct.73)
73
2. Bănuitul, învinuitul și inculpatul
„Noţiunea de bănuit-este un termen utilizat în practică judiciară, care desemnează
persoana presupusă că ar fi săvârşit o infracţiune, dar cu privire la care nu există probe suficiente
pentru a fi pusă sub urmărire penală.”1
Trebuie de reclamat, că noţiunea de bănuit în sensul înţeles de toţi nu este identic cu
noţiunea de bănuit în sensul juridic. „ În limba vorbită – este acea persoană care este suspectată
de săvârşirea infracţiunii.”2 Suspectarea ca fenomen social-psihologic se explică printr-un
sentiment de neîncredere încercat subiectiv faţă de raţionamentele şi faptele subiective formate
de raporturile de drept. Cu toate acestea suspectarea se cuvine a fi examinată ca un fapt de scurtă
durată pasibil modificării în cazul lipsei de probe privind comiterea infracţiunii.
Bănuitul este persoana fizică faţă de care există anumite probe că a săvârşit o infracţiune
până la punerea ei sub învinuire (art. 63 CPP). Persoana poate fi constituită în calitate de bănuit
după caz, prin unul din următoarele acte procedural:
1) procesul-verbal de reţinere;
2) ordonanţa sau încheierea de aplicare a unei măsuri preventive neprivative de libertate;
3) ordonanţa de constituire a persoanei în calitate de bănuit.
Organul de urmărire penală nu este în drept a menţine în calitate de bănuit:
1) persoana reţinută – mai mult de 72 de ore;
2) persoana în privinţa căreia a fost aplicată o măsură preventivă neprivativă de libertate –
mai mult de 10 zile, din momentul când i-a fost adusă la cunoştinţă ordonanţa de aplicare a
măsurii preventive;
3) persoana în privinţa căreia a fost emisă ordonanţa de constituire în această calitate - mai
mult de 3 luni.
La momentul expirării, după caz, a unuia dintre termenii indicaţi, organul de urmărire
penală este obligat a elibera bănuitul reţinut ori a revoca măsura preventivă aplicată, dispunând
scoaterea sau punerea lui sub învinuire.
Calitatea de bănuit încetează din momentul eliberării reţinutului, revocării măsurii
preventive aplicate în privinţa lui ori, după caz, anulării ordonanţei de constituire în calitate de
bănuit şi scoaterii lui de sub urmărire, sau din momentul emiterii de către organul de urmărire
penală a ordonanţei de punere sub învinuire.
Constatarea calităţii de bănuit este realizată în interesul persoanei suspectate de comiterea
infracțiunii într-un proces penal pentru apărarea sa, persoana dobândind astfel drepturi
suplimentare, reglementate în special de art. 64 CPP (să ştie de ce este bănuit; să păstreze dreptul
la tăcere; să fie audiat în prezenţa apărătorului; să ia cunoștință de piesele dosarului care îi
afectează drepturile și interesele; să ceară recuzarea persoanei care efectuează urmărirea penală;
să ia cunoștință de ordonanța de dispunere a unei expertize; să adreseze expertului întrebări
suplimentare sau să recomande un expert independent, să ia cunoștință de raportul de expertiză
ş.a.). Stabilirea momentului de când persoana este considerată bănuită de comiterea infracțiunii
este importantă și pentru respectarea termenului rezonabil al urmăririi penale și al procesului în
ansamblu.
Deci, atribuirea calităţii de bănuit presupune nu numai drepturi procesuale, dar şi
restrângerea drepturilor constituţionale: dreptul la libertatea și siguranța persoanei; dreptul la
libera circulaţie; dreptul de proprietate; dreptul la viața privată. Nu trebuie să trecem cu vederea
suferinţa psihologică, cauzată de atragerea bănuitului în sfera justiției penale, atitudinea societăţii
şi a victimei și incertitudinea privind viitorul persoanei față de care pot fi sau sânt aplicate unele
măsuri de constrângere procesuală.
În conformitate cu prevederile art. 63 alin. (1) pct. 1)-3) CPP, legislatorul indică
exhaustiv 3 situații și respectiv 3 acte procedurale care atribuie statutul de bănuit. În baza
definiției bănuitului din art. 63 alin. (1) prima propoziție CPP, putem prezuma întemeiat că
calitatea de bănuit ar putea începe și în alte situații, sau din momentul perfectării altor acte
procedurale în afara celor indicate în alin. (1) pct. 1)-3) CPP în mod exaustiv.
Astfel statutul de bănuit ar putea fi atribuit din momentul emiterii ordonanței de începere
a urmăririi penale in personam, a ordonanței de dispunere a percheziției la domiciliul persoanei,
1
Derşidan E., Pitulescu D. Dicţionar explicativ şi practic de Drept penal şi Drept procesual penal. Bucureşti: Editura Naţională,
1997, p. 30–31.
2
Кобликов А. С. Право на защиту на предварительном следствий. Москва: Юриздат, 1961, р. 55.
74
a din momentul luării deciziei de aplicare a sechestrului pe bunurile persoanei, etc, dacă din
conținutul acestor acte procedurale ar rezulta o bănuială rezonabilă privind comiterea unei
infracțiuni, precum și în alte cazuri în care organul de urmărire penală aveau motive plauzibile
pentru a-l suspecta pentru prima dată de comiterea unei fapte care este pasibilă a fi sancționată
penal.
Nu este asigurată o protecție efectivă asupra eventualelor abuzuri ale persoanelor
investite cu dreptul de cercetare a infracțiunilor în cazurile când în conformitate cu prevederile
art. 63 alin. (1) și (2) CPP, privitor la o persoană există anumite probe de comitere a unei
infracțiuni până la punerea sub învinuire, dar de iure persoana respectivă nu îi este atribuită
calitatea de bănuit și nu este tratată în acestă calitate procesuală, atunci când printr-o interpretare
restrictiv defavorabilă dată de unele instanțe naționale termenul maximal de menținere a
statutului de bănuit nu este calculat și din momentul în care autoritățile naționale aveau motive
plauzibile pentru a o suspecta de comiterea unei infracțiuni.
Bănuitul conform prevederilor art. 64 CPP are dreptul:
1) a fi informat în prezenţa apărătorului, în limba pe care o înţelege privitor la încadrarea
juridică a faptelor infracţionale, de săvârşirea cărora este suspectat, imediat după reţinere sau
după ce i s-a adus la cunoştinţă hotărârea privind aplicarea măsurii preventive, sau constituirea în
calitate de bănuit;
2) a primi de la persoana care l-a reţinut, imediat după reţinere sau după constituirea în
calitate de bănuit, informaţie în scris, privitor la drepturile de care dispune, inclusiv dreptul de a
tăcea şi de a nu mărturisi împotriva sa, precum şi să primească de la organul de urmărire penală
explicaţii asupra tuturor drepturilor sale;
3) imediat după reţinere sau după ce i s-a adus la cunoştinţă hotărârea de aplicare a măsurii
preventive ori de constituire în calitate de bănuit, să primească de la organul de urmărire penală
copia hotărârii respective sau copia procesului-verbal privind reţinerea sa;
4) a primi în caz de reţinere consultaţie juridică, în condiţii de confidenţialitate, până la
începutul primei audieri în calitate de bănuit;
5) a fi asistat de un apărător ales de el, iar dacă nu are mijloace de a plăti apărătorul, să fie
asistat în mod gratuit de către un avocat din oficiu, precum şi să renunţe la apărător şi să se apere
el însuşi, în cazurile admise de lege, din momentul când a fost adus la cunoştinţă actul
procedural de constituire în calitate de bănuit;
6) a avea întrevederi cu apărătorul său în condiţii confidenţiale, fără a limita numărul şi
durata lor;
7) a fi audiat la cererea sa în prezenţa apărătorului;
8) a recunoaşte săvârşirea faptei de care este bănuit şi să încheie acordul de recunoaştere a
vinovăţiei;
9) a accepta procedura specială de urmărire penală şi de judecare a cauzei, în cazul
recunoaşterii vinovăţiei;
10) a face sau a refuza de a face declaraţii;
11) a participa la efectuarea acţiunilor procesuale, de unul singur sau la solicitarea sa, să fie
asistat de apărător, ori să refuze de a participa la ele;
12) a anunţa imediat, dar nu mai târziu de 6 ore, prin intermediul organului de urmărire
penală, rudele sau o altă persoană, la propunerea sa, privitor la locul reţinerii sale;
13) a prezenta documente şi alte mijloace de probă, pentru a fi anexate la dosarul penal;
14) a cere recuzarea persoanei care efectuează urmărirea penală judecătorului de instrucţie,
interpretului, traducătorului;
15) a înainta cereri;
16) a lua cunoştinţă de procesele-verbale ale acţiunilor procesuale la care a participat şi să
înainteze obiecţii privind corectitudinea proceselor-verbale, precum şi să ceară completarea lor
cu circumstanţe care, în opinia sa, trebuie să fie menţionate;
17) a fi informat de organul de urmărire penală despre hotărârile adoptate, care vizează
drepturile şi interesele sale, precum şi să primească, la solicitarea sa, copiile acestor hotărâri;
18) a înainta obiecţii împotriva acţiunilor organului de urmărire penală şi să ceară includerea
obiecţiilor sale în procesul-verbal al acţiunii respective;
19) a ataca, în modul stabilit de lege, acţiunile şi hotărârile organului de urmărire penală;
20) a retrage orice plângere a sa sau depusă de către apărătorul său;
21) a accepta împăcarea cu partea vătămată;
75

Curs Univ Ot Elec-1-75

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Univ Ot Elec-1-75

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MINISTERUL EDUCAŢIEI, CULTURII ȘI CERCETĂRII A REPUBLICII MOLDOVA

Academia Ștefan cel Mare a MAI

Autor OSOIANU TUDOR

BILIOGAFIE RECOMANDATĂ 201

1. Noţiunea, esenţa şi scopul procesului penal

2. Funcţiile procesului penal

3. Fazele procesului penal

1. Definiţia, sistemul, sarcinile şi importanţa dreptului procesual-penal

4. Faptele şi raporturile juridice procesual-penale

6. Aplicarea legii procesual-penale

7. Interpretarea normelor juridice procesual-penale

8. Izvoarele dreptului procesual-penal

9. Legăturile dreptului procesual-penal cu alte ramuri de drept

1.Obiectul, structura, metodele şi sarcinile ştiinţei dreptului procesual-penal

3. Legăturile ştiinţei dreptului procesual-penal cu alte ştiinţe juridice

1. Noţiunea, sistemul şi însemnătatea principiilor procesului penal

2. Esența principilor procesului penal

2.3 Egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor. Egalitatea deplină şi reală a cetăţenilor se

Cetăţenii străini şi apatrizi beneficiază de aceleaşi garanţii, cu derogările prevăzute de lege.

2.4 Respectarea drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane. Toate organele şi

2.6 Inviolabilitatea domiciliului Constituţia proclamă în art. 29 inviolabilitatea

2.7 Inviolabilitatea proprietăţii Conform Constituţiei, Proprietatea nu poate fi folosită

2.8 Secretul corespondenţei Dreptul la secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor

Chișinău. 2015. p.125

2.14. Desfăşurarea procesului penal în termen rezonabil În conformitate cu art.6 par.1

2.17 Asigurarea drepturilor victimei în urma infracţiunilor, abuzurilor de serviciu şi

2.19 Înfăptuirea justiţiei - atribuţie exclusivă a instanţelor judecătoreşti Nu admite

2.21 Aprecierea probelor conform convingerii lăuntrice de către organul judiciar

2.2 Principiul oficialităţii. Conţinutul oficialităţii se exprimă în obligaţia organelor de stat

1. Noţiunea şi clasificarea participanţilor procesului penal

2. Incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea în procesul penal

1. Instanţa de judecată şi judecătorul

Judecătorul de instrucţie - judecător abilitat cu unele atribuţii proprii urmăririi penale,

1. Victima şi partea vătămată

S-ar putea să vă placă și