Ministerul Afacerilor Interne

al Republicii Moldova
Academia Ștefan cel Mare a MAI
Facultatea de Drept ordine publică și securitate civilă

Catedra Disciplina
Drept International Public Umanitar

Referat

Tema Dreptul internațional al dreptului omului definiții principii și particularități

Elaborat de Zetea Ion Verificat de L. Guştiuc

studentul grupei dft-204 Profesoara la obiectul
facultatea drept,Ordine publică Cultura comunicării juridice
și securitate civilă

Chișinău 2021

0
 Cuprins

1.Notiunea de drept international Societatea internaţională, relaţiile internaţionale şi dreptul

internaţional.....................................................................................................................................2
2. Particularităţile dreptului internaţional public..............................................................................4
3. Noţiunea de principii fundamentale ale dreptului internaţional................................................6
4. Conţinutul juridic al principiilor fundamentale ale dfeptatei Internaţional................................8
1. Principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa în relaţiile internaţionale...............8
2. Principiul soluţionării prin mijloace paşnice a diferendelor internaţionale..............................11
3. Principiul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului................................12
4. Principiul egalităţii suverane a statelor.....................................................................................13
5. Principiul neamestecului în treburile interne ale altui stat.......................................................14
6, Principiul integrităţii teritoriale a statelor....................................................................................16
7. Principiul inviolabilităţii frontierelor........................................................................................16
8. Principiul egalităţii drepturilor popoarelor şi dreptul lor de a dispune de ele însele...............17
9. Principiul cooperăm internaţionale..........................................................................................18
Bibliografie......................................................................................................................................20

1
 1.Notiunea de drept international Societatea internaţională,
relaţiile internaţionale şi dreptul internaţional
Dreptul internaţional ca fenomen social există şi acţionează în legătură cu alte fenomene
sociale, este influienţat de acestea şi la rîndul său îşi răspîndeşte acţiunea asupra lor.
Examinarea legăturii dreptului internaţional cu alte fenomene sociale cum sunt relaţiile
internaţionale şi societatea internaţională va contribui spre o înţelegere mai profundă a
dreptului internaţional.4 Or, societatea internaţională, relaţiile internaţionale şi dreptul
internaţional sunt elementele sistemului internaţional, care constituie, la răndul său, obiectul
de studiu al disciplinei drept internaţional public.5 Orice societate umană este guvernată de
reguli de natură şi complexitate foarte diferite. În interiorul unui stat membrii societăţii se
supun unor norme de conduită socială în cadrul carora normele juridice stabilite de organele
abilitate ale statului ocupă un loc central, dreptul avînd un important rol normativ de
regulator al raporturilor sociale. Dacă în cadrul intern al unui stat situaţia se prezintă relativ
simplu, statul ca putere unică avînd dreptul de a edicta normele de conduită ale cetăţenilor
săi, a caror aplicare se asigură la nevoie prin forţa de constrîngere instituţionalizată a
aparatului de stat, problema raporturilor dintre diferitele entităţi ale societăţii internaţionale
se pune în termeni relativ diferiţi.6 Societatea internaţională poate fi definită drept
ansamblul statelor şi altor entităţi angajate în raporturi internaţionale, reglementate de
normele dreptului internaţional public. La rîndul său, dreptul internaţional public lato sensu
poate fi definit ca ansamblul de norme juridice care guvernează funcţionarea societăţii
internaţionale într-o anumită etapă istorică.7 Această definiţie delimitează sferele de
aplicare a dreptului internaţional şi a dreptului intern. Ea confirmă, în final, legătura
sociologică inerentă între drept şi societate. Oricare societate are nevoie de un drept şi orice
drept este un produs social. Ubi societas, ibi jus (unde este societate este şi drept) este o
maximă verificată în timp.
Societatea internaţională diferă prin structură şi subiecte de societatea constituită în
cadrul entităţilor statale. Suplimentar, specific societăţii internaţionale este caracterul
descentralizat care are în vedere: 1. lipsa unui organ suprastatal cu atribuţii legislative; 2.
lipsa unor organe cu atribuţii de urmărire a executării normelor juridice; 3. lipsa unui sistem
de organe judecătoreşti. Din acest motiv, atunci cînd se vorbeşte despre societatea
internaţională, din punct de vedere a dreptului internaţional public, ea este caracterizată ca
un sistem juridic structurat pe orizontală. Urmare a acestui fapt, dreptul internaţional public
este considerat, la răndul său, un drept de coordonare. Prin urmare, trebuie reţinut faptul că
ordinea juridică internaţională prezintă o serie de trăsături specifice, de particularităţi, fiind
diferită de ordinea juridică internă8 şi presupune procesul de elaborare şi de aplicare a
normelor dreptului internaţional public în cadrul societăţii internaţionale. Dreptul societăţii
internaţionale, adică dreptul internaţional, este deseori prezentat ca dreptul „comunităţii
internaţionale”, însă la momentul în care nimeni nu contestă termenul de societate
internaţională, cel de comunitate internaţională este pus sub semnul de întrebare. Aceasta se
datorează argumentului precum că eterogenitatea extremă a statelor dispersate pe glob este
incompatibilă cu existenţa unei comunităţi internaţionale considerate drept comunitate
universală. Diferenţele de rasă, cultură, civilizaţie separă şi nu unesc popoarele. Astăzi, la
fel ca şi în trecut, conflictele ideologice sau doar politice dintre state persistă în calitate de
factori de divizare. Dezechilibrul crescător ale nivelelor de dezvoltare lărgeşte ruptura între
ţările bogate şi cele sărace. Expresia „lumea a treia” este o dovadă elocventă a divizării
lumii. Bineînţeles, statele au interese comune materiale care provin din legături pe care

2
civilizaţia tehnică le-a călit. Însă o comunitate trebuie de asemenea să se stabilească pe o
bază spirituală care astăzi lipseşte. O legătură comunitară nu va putea naşte decît din
raporturi între statele care prezintă asemănări suficient de profunde pentru a favoriza
respectarea acestui element subiectiv necesar. În ce priveşte comunitatea universală a
statelor, aceasta va rămâne o utopie pură.9 Totodată nu putem neglija faptul că în literatura
de specialitate contemporană expresiile „comunitate internaţională” şi „societate
internaţională” sunt aplicate concomitent. În acest context, expresia „comunitate
internaţională” pune accentul pe solidaritatea internaţională de care noi suntem astăzi tot
mai conştienţi şi care nu încetează să progreseze în fapte. De asemenea, se apreciază că
fenomenul mondializării, care uşurează propagarea emoţiilor colective, va duce, în timp la
crearea unei veritabile reţele de interdependenţă planetară, care va sfîrşi prin apariţia
comunităţii umane internaţionale, a „statului mondial”.10 Dreptul internaţional
interacţionează cu relaţiile internaţionale. Deseori între ele nu pot fi vizualizate careva
deosebiri şi aceste categorii sunt confundate. Totuşi aceste fenomene sociale deşi sunt
interdependente, sunt diferite.11 Pentru a le deosebi, vom determina noţiunea relaţiilor
internaţionale.
Relaţiile internaţionale sunt legăturile concrete apărute între actorii societăţii
internaţionale cu privire la schimbul de valori materiale şi spirituale. Aceste legături pot fi
de natură politică, economică, comercială, tehnico-ştiinţifică etc. Relaţiile internaţionale
există şi se dezvoltă în afara limitelor teritoriale, jurisdicţiilor şi competenţelor unor
anumite state suverane. Ele pot constitui un interes comun pentru două, cîteva sau toate
statele lumii, pentru două, cîteva sau majoritatea organizaţiilor internaţionale
interguvernamentale, precum şi pentru naţiunile şi popoarele care luptă pentru eliberare,
independenţă şi crearea proprii statalităţi.12 Relaţiile internaţionale nu formează în
totalitatea lor, obiectul de reglementare al dreptului internaţional public. Pot exista, astfel,
relaţii politice care să nu fi dobîndit un caracter juridic, negăsindu-şi încă o expresie în
norme de drept internaţional elaborate prin acordul dintre state, dupa cum statele pot să
participe la relaţii internaţionale cu caracter juridic nu în calitate de purtătoare ale puterii de
stat, ci ca subiecte de drept civil (în contracte, de exemplu, pe care să le încheie cu persoane
fizice în deplina egalitate, cu drepturi şi obligaţii corelative). Se poate face astfel o
distincţie între: - relaţiile internaţionale, care pot avea caracter politic, juridic, economic,
cultural, sau de altă natură; - relaţiile juridice internaţionale, în cadrul cărora părţile
dobîndesc obligaţii şi drepturi reciproce, care pot fi de drept internaţional sau de drept
intern (de exemplu, un tratat economic cuprinde norme de drept internaţional public, dar
unele acorduri, aranjamente concrete sau contracte se încheie pe baza unor reguli de drept
intern); - relaţiile de drept internaţional, în care statele apar ca purtătoare ale
suveranităţii.13 Relaţiile internaţionale pot cuprinde în acelaşi timp toate domeniile de
cooperare ale subiecţilor de drept internaţional, fie anumite domenii, de exemplu relaţiile
economice internaţionale, relaţiile din domeniul protecţiei mediului înconjurător, relaţiile
din domeniul protecţiei drepturilor şi libertăţilor omului etc. În final, relaţiile internaţionale
pot fi realizate pe bază bilaterală sau multilaterală, să aibă caracter universal (global) sau
regional (de exemplu relaţiile dintre statele africane, între statele membre ale Organizaţiei
pentru Securitate şi Cooperare în Europa, între statele membre ale Comunităţii Statelor
Independente etc.).14 Prin urmare, pe de o parte există o totalitate de norme juridice, care
reglementează relaţiile dintre state – dreptul internaţional, iar pe de altă parte există
legăturile zilnice dintre state – relaţiile internaţionale. După cum putem observa, comun

3
acestor două fenomene sociale sunt subiecţii. Schimbul de valori spirituale şi materiale
operat între aceşti subiecţi este reglementat de anumite reguli de conduită, printre care se
află în esenţă normele de drept internaţional. În acest mod dreptul internaţional
reglementează relaţiile internaţionale. Normele dreptului internaţional sunt create prin
acordul dintre state. Acordul este posibil atunci cînd cel puţin două state intră în anumite
raporturi, cu alte cuvinte acordul este realizat în cadrul relaţiilor internaţionale. Prin urmare,
relaţiile sociale formează acel mediu unde sunt create şi aplicate normele dreptului
internaţional. Din cele indicate putem trage concluzia că dreptul internaţional şi relaţiile
internaţional sunt interdepdendente. În consecinţă, pentru a fi guvernate de normele
dreptului internaţional public relaţiile dintre state trebuie sa fie, în ce priveşte conţinutul lor,
relaţii în care statele să fie purtătoare ale suveranităţii.Alături de relaţiile dintre state,
dreptul internaţional public mai are drept obiect de reglementare şi relaţiile care se creează
între state şi alte subiecte de drept internaţional (organizaţiile internaţionale, de exemplu,
sau relaţiile dintre acestea din urmă).
2. Particularităţile dreptului internaţional public În prezent în
lume există două tipuri de sisteme de drept: dreptul internaţional şi dreptul intern al statelor.
Aceste sisteme de drept au o serie de trăsături comune. Astfel, dreptului internaţional public
îi sunt caracteristice trăsăturile de bază ale sistemelor naţionale de drept: - reprezintă un
sistem de norme juridice şi principii ce reglementează relaţiile sociale. Respectarea acestor
norme este asigurată în anumite situaţii prin aplicarea forţei; - atît dreptul naţional cît şi
dreptul internaţional posedă o structură asemănătoare: în aceste sisteme de drept există
principii fundamentale, care stau la baza întregului sistem; sistemele au în componenţă
ramuri, subramuri, instituţii, norme; - statele sunt creatoare atît ale normelor de drept
internaţional, cît şi ale normelor de drept intern, şi tot statele sunt cele care veghează la
aplicarea lor atît în ordinea internaţională, cît şi în ordinea internă. Prin acceptarea de către
stat, pe baza liberului acord de voinţă, a normelor de drept internaţional, acestea devin
obligatorii şi urmează a fi aplicate pe întregul său teritoriu şi pentru toată populaţia sa.
Normele dreptului internaţional dobîndesc astfel valoare juridică egală cu aceea a normelor
de drept intern al statelor.
- la fel ca şi dreptul intern, cel internaţional prevede posibilitatea aplicării de către state a
forţei pentru asigurarea respectării normelor internaţionale. Însă această constrîngere este
realizată de către înseşi subiecţii dreptului internaţional – de către state în mod individual
sau colectiv, de către organizaţiile internaţionale, în baza acordului dintre state, precum şi
de către mişcările de eliberare naţională.29 Totodată dreptul internaţional public prezintă
anumite particularităţi în raport cu dreptul naţional. Subiecţii dreptului intern sunt statul,
organele de stat, subiectele federaţiei, persoanele fizice, persoanele juridice, asociaţiile
obşteşti etc. Subiecte ale dreptului internaţional public sunt statele suverane, subiecte
primare de drept internaţional public, avînd cel mai mare volum de drepturi şi obligaţii
subiective pe plan internaţional. Suveranitatea subiecţilor principali de drept internaţional
(statele) determină şi alte particularităţi a dreptului internaţional. Prin suveranitate
subînţelegem supremaţia puterii de stat în cadrul teritoriului de stat şi independenţa statului
în relaţiile internaţionale. Alţi subiecţi de drept internaţional sunt organizaţiile
internaţionale interguvernamentale; mişcările de eliberare naţională; entităţile cu caracter
statal contestat (Vaticanul, oraşele libere etc.) Specificul dreptului internaţional în calitate
de sistem de drept constă în faptul că subiecţii săi cumulează calităţile de destinatar şi autor
al normelor sale juridice. Suplimentar, dreptul internaţional contemporan conferă

4
personalitate juridică limitată în raporturile internaţionale următoarelor categorii de
participanţi la relaţiile internaţionale: persoanelor fizice, societăţilor transnaţionale,
umanităţii etc. Astfel, în anumite situaţii normele dreptului internaţional reglementează
activitatea subiecţilor de drept intern, însă personalitatea juridică internaţională a acestor
categorii de participanţi la relaţiile internaţionale este conferită prin voinţa subiecţilor de
drept internaţional, care au adoptat normele juridice repective, prin urmare ei nu sunt
subiecţi ai dreptului tratatelor şi nu pot fi precăutaţi în calitate de subiecţi de drept
internaţional. Dreptul internaţional are un obiect de reglementare diferit de cel al dreptului
naţional. Astfel, dacă dreptul naţional reglementează raporturile juridice apărute între
subiecţii dreptului intern, localizate în limitele frontierelor anumitui stat, dreptul
internaţional public reglementează raporturile juridice ce apar în procesul coexistenţei,
conlucrării şii cooperării dintre subiecţi dreptului internaţional în vederea realizării unor
scopuri comune. Izvoarele dreptului intern sunt Constituţia, legile organice, legile ordinare
şi actele normative subordonate legii, iar sursele dreptului internaţional sunt tratatul şi
cutuma, în calitate de izvoare principale, precum şi doctrina, hotărîrile judecătoreşti,
principiile generale de drept, actele conferinţelor, organizaţiilor internaţionale şi actele
unilaterale ale statelor. Sub aspectul modului de elaborare a normelor, în societatea
internaţională nu există un for legislativ unic, similar parlamentului din dreptul intern şi
supraordonat statelor, care să elaboreze o legislaţie internaţională. Totodată nu vom atribui
acestei trăsături o interpretare restrictivă. Existenţa unui organ specializat în edictarea
normelor juridice este caracteristică oricărei ordini juridice şi cea internaţională nu face
excepţie cu o singură deosebire, statele sunt cele care creează normele internaţionale, prin
acordul lor de voinţa, exprimat în mod liber şi concretizat în tratate şi cutumă şi tot statele
sunt şi destinatarele acestor norme. Statele acceptă să îşi conformeze comportamentul lor pe
plan extern, în funcţie de normele dreptului internaţional public. În societatea internaţională
nu exista organe executive, asemănătoare guvernului, care sa asigure aplicarea normelor
dreptului internaţional public în raporturile dintre subiectele acestuia.
Aceasta atribuţie revine tot statelor în virtutea principiului pacta sunt servanda bona
fidae (tratatele trebuie respectate cu bună credinţă). În comunitatea internaţională, nu există
organe judecătoreşti cu competenţă generală şi obligatorie, care să intervină din oficiu
instituind sancţiuni, atunci când normele de drept nu sunt respectate. Aceasta nu înseamnă
ca nu ar exista organisme internaţionale cu funcţii jurisdicţionale, competenta acestora fiind
condiţionată de exprimarea acordului expres al statelor aflate în cauza. Pentru ca un stat sa
poată figura în calitate de parte în fata Curţii Internaţionale de Justiţie, este necesar
consimţământul acestuia. În alte cazuri, pentru ca un stat sa poată fi tras la răspundere în
fata unei instanţe jurisdicţionale, acesta trebuie sa fie parte la tratatul care a instituit acea
instanţă (de exemplu Curtea Europeana a Drepturilor Omului, Curtea Europeana de
Justiţie). Normele dreptului internaţional public nu prevăd în mod expres sancţiuni pentru
cazul nerespectarii lor, spre deosebire de dreptul intern al statelor, ceea ce nu înseamnă că
aceste norme ar fi facultative. Dar, întrucât statele sunt cele care creează normele
internaţionale, prin tratate sau cutuma, se prezumă buna-credinţa acestora în a le respecta.
Deci, respectarea normelor dreptului internaţional public nu se bazează în principiu pe
constrângere, deşi aceasta nu este exclusa în anumite cazuri. Mai mult ca atît, în plan
teoretic s-a afirmat teza conform căreia aplicarea sancţiunii este condiţia eficacităţii
dreptului şi nu condiţia existenţei acestei ramuri de drept. Anumite ramuri de drept intern,
în special dreptul constituţional, sunt deseori lipsite de sancţiuni, totodată nimeni nu le

5
contestă caracterul veritabil juridic. Prin urmare, nu existenţa sancţiunii este condiţia
inerentă ramurii de drept, ci sentimentul de obligativitate existent la destinatarii regulilor de
conduită.30 În societatea internaţională, poziţia statelor este cea de egalitate juridica.
Inegalităţile care apar în mod firesc între state nu determină, din punct de vedere al
dreptului internaţional public, relaţii de subordonare între state, fiecare dintre ele
beneficiind de calitatea de stat suveran şi egal în drepturi cu celelalte. De aici, teza că
dreptul internaţional public este un drept de coordonare şi nu un drept de subordonare, cum
este dreptul intern al statelor. Cu alte cuvinte, în societatea internaţională nu există o
ierarhie care să situeze un stat de-asupra altora, ele fiind considerate – din punct de vedere
juridic – egale în drepturi. Putem conchide că, dincolo de absenţa ori lipsa de identitate
între elementele specifice orinilor juridice interne faţă de cea internaţională, marcate în
primul rînd de descentralizarea normativă cu repercursiuni asupra sancţiunilor, dreptul
internaţional, cu toată dificultatea coordonării normative a suveranităţilor, este permeabil
tuturor relaţiilor internaţionale sau interetatice prin natură. Prin urmare, regulile sale, prin
originea şi statutul lor juridic, au vocaţie egală de aplicare relaţiilor diplomatice ori
consulare, modului de formare a angajamentelor internaţionale, conduitei statelor în caz de
conflict ori drepturilor omului, circulaţiei persoanelor, a informaţiei, condiţiilor de
exercitare a unei profesii sau navigaţiei în spaţiul maritim şi protecţia mediului înconjurător
etc
3. Noţiunea de principii fundamentale ale dreptului
internaţional
Principiile fundamentale ale dreptului internaţional sunt reguli de conduită de maximă
generalitate, universal valabile şi juridic obligatorii pentru subiectele de drept internaţional,
care au luat naştere prin acordul de voinţă a acestora, în special a statelor. Principiile
fundamentale ale dreptului internaţional au o serie de trăsături caracteristice, care le
deosebesc de celelalte principii şi norme ale acestui drept.
în primul rând, principiile fundamentale reprezintă normele cele mai importante, principale
de drept internaţional, servind bază pentru întregul sistem de drept internaţional. în procesul
de creare şi de realizare a normelor de drept internaţional, interacţiunea subiectelor acestuia
îşi găseşte sprijin mai întâi în principiile sale fundamentale.
în al doilea rând, principiile fundamentale se caracterizează prin conţinutul lor general,
adică spre deosebire de alte principii ale dreptului internaţional, aplicabile într-un domeniu
mai mult sau mai puţin îngust al relaţiilor internaţionale, ele reprezintă latura cea mai
esenţială a sistemului de norme şi instituţii ale dreptului internaţional.
în al treilea rând, principiile fundamentale după sfera lor de aplicare au un caracter
universal. Ele se aplică tuturor domeniilor de cooperare interstatală, atât celor tradiţionale,
existente, cât şi unor domenii noi, ce nu sunt încă reglementate prin norme specifice (de
pildă, explorarea şi folosirea spaţiului extraatmosferic, utilizarea energiei nucleare în
scopuri exclusiv paşnice etc).
în al patrulea rând, principiile fundamentale au un caracter juridic, ele fiind obligatorii
pentru toate statele. Carta ONU, în art. 2, enunţă principiile în conformitate cu care trebuie
să acţioneze Organizaţia şi consacră acestora un caracter obligatoriu. Totodată, art. 2 pct. 6
din Carta ONU prevede că "Organizaţia va asigura ca statele care nu sunt membre ale
Naţiunilor Unite să acţioneze în conformitate cu aceste principii, în măsura necesară
menţinerii păcii şi securităţii internaţionale".

6
în al cincilea rând, principiile fundamentale fac parte din categoria normelor de jus cogens,
ele având astfel forţă juridică supremă în raport cu celelalte norme şi principii ale dreptului
internaţional, care trebuie totodată să fie în conformitate cu primele, fapt stipulat în art. 103
din Carta ONU, precum şi în art. 53 din Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor
(1969). Forma lor principală de existenţă este cea a unor norme cutumiare
unanim.recunoscute.
în ce priveşte modul de apariţie şi de dezvoltare a principiilor fundamentale ale dreptului
internaţional, acesta este diferit. Unele dintre ele (de pildă, principiul îndeplinirii cu bună-
credinţă a obligaţiilor internaţionale, cel al neamestecului în treburile interne ale altor state)
au apărut pe cale cutumiară, ca mai apoi să fie reafirmate şi dezvoltate pe cale
convenţională prin tratate internaţionale, printre care Carta ONU se situează pe primul loc.
însă, deoarece Carta ONU cuprinde numai formulări generale ale principiilor fundamentale,
la iniţiativa mai multor state europene în anii 1 60 ai sec. al XX-lea în cadrul ONU au fost
întreprinse lucrări de codificare a lor. Acestea au luat sfârşit în anul 1970 o dată cu
adoptarea de către Adunarea Generală a ONU a Declaraţiei privind principiile de drept
internaţional ale relaţiilor prieteneşti şi de cooperare între state, în conformitate cu Carta
Naţiunilor Unite. Declaraţia enunţă următoarele şapte principii:
1) principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa în relaţiile internaţionale
(neagresiunii);
2) principiul soluţionării pe cale paşnică a diferendelor internaţionale;
3) principiul neamestecului în treburile interne ale altui stat (neimixtiunii);
4) obligaţiunea statelor de a coopera unele cu altele în conformitate cu Carta ONU;
5) principiul egalităţii popoarelor şi dreptul acestora de a dispune de ele însele;
6) principiul egalităţii suverane a statelor;
7) principiul îndeplinirii cu bună-credinţă de către state a obligaţiunilor asumate în
conformitate cu Carta ONU.
Or, enumerarea în cauză deloc nu înseamnă că în dreptul internaţional există doar şapte
principii fundamentale. Declaraţia nu şi-a propus ca scop să facă o prezentare exhaustivă a
acestora. Acţiuni de precizare şi de sistematizare a principiilor fundamentale s-au făcut şi în
alte acte internaţionale: Carta drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor (1974) şi
Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa de la Helsinki (1 august
1975). Plus la aceasta, unor principii aparte le-au fost consacrate rezoluţii speciale adoptate
de Adunarea Generală a ONU.
Actul final al CSCE din 1975 cuprinde zece principii fundamentale. La cele enumerate în
Declaraţia din 1970 au fost adăugate încă trei:
1) principiul inviolabilităţii frontierelor;
2) principiul integrităţii teritoriale a statelor;
3) principiul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Principiile fundamentale de drept internaţional se află într-o permanentă dezvoltare,
conţinutul lor îmbogăţindu-se în mod continuu. Dinamica principiilor se manifestă în
primul rând prin încheierea de noi tratate internaţionale şi crearea de noi norme cutumiare,
menite să concretizeze şi să completeze normele existente; prin consacrarea unor noi
principii fundamentale de drept internaţional capabile să guverneze problemele ce se ridică
în faţa civilizaţiei umane. Astfel, principiul respectării drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului, consacrat într-o formă incipientă prin dispoziţiile art. 1 din Carta

7
ONU, a fost concretizat şi dezvoltat în Pactele internaţionale privind drepturile omului din
1966, acestea din urmă având ca obiect de reglementare protecţia celor mai variate drepturi
ale persoanei umane-civile, politice, economice, sociale şi culturale.
în ce priveşte consacrarea unor noi principii fundamentale ale dreptului internaţional, în
timpul de faţă are loc formarea unor astfel de principii ca cel al dezarmării generale şi totale
sub un control internaţional efectiv, precum şi cel al colaborării internaţionale în vederea
protecţiei
mediului.
4. Conţinutul juridic al principiilor fundamentale ale
dreptului Internaţional
1. Principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa în relaţiile
internaţionale (neagresiunii). Acest principiu, fiind iniţial consacrat sub denumirea de
principiul interdicţiei recurgerii la războiul de agresiune, a apărut în dreptul internaţional în
perioada dintre cele două *
războaie mondiale. Prin afirmarea principiului neagresiunii s-a repudiat dreptul statelor de a
pomi războaie de agresiune, drept consfinţit în perioadele anterioare de dezvoltare a
dreptului internaţional, când războiul era mijlocul dominant de rezolvare a diferendelor
dintre state.
Un moment de referinţă în consacrarea existenţei principiului nerecurgerii la forţă îl
constituie, fără îndoială, Pactul Ligii Naţiunilor (1919), care a limitat dreptul tradiţional al
statelor de a pomi război. în caz de survenire a unui diferend între membrii Ligii, aceştia
erau obligaţi să-i caute rezolvare prin mijloace paşnice. Şi numai în caz de imposibilitate de
a parveni la o soluţie paşnică, ele puteau recurge la război. Pactul mai prevedea şi aplicarea
de sancţiuni faţă de statul vinovat de încălcarea acestei restricţii. în realitate însă prevederile
Pactului au rămas literă moartă, deoarece aplicarea de sancţiuni era posibilă doar cu acordul
unanim al membrilor Consiliului Ligii, situaţie imposibil de realizat.
Ideile de interzicere şi recunoaştere a caracterului ilicit al războiului de agresiune şi-au găsit
tatruehlpafe şl totrio serie de doeumeme adoptate to eadrul bigii Naţiunilor; de exemplu» to
proiectul tratatului de asistenţă mutuală, adoptat de Adunarea Ligii Naţiunilor în anul 1923
(însă • care n-a cunoscut nici o dezvoltare ulterioară) şi în Declaraţia privind războaiele de
agresiune, adoptată de Adunarea Ligii în anul 1927. în documentele respective războiul de
agresiune era calificat drept "crimă internaţională".
însă primul act internaţional cu caracter multilateral care cuprinde interdicţia războiului de
agresiune a fost Pactul general de renunţare la război ca instrument al politicii naţionale a
statelor (denumit şi Pactul Briand-Kellog), încheiat la Paris la 27 august 1928. Articolul I al
Pactului stabileşte: "înaltele Părţi Contractante declară în mod solemn în numele popoarelor
lor că ele condamnă recurgerea la război pentru reglementarea diferendelor internaţionale şi
renunţă la acesta în calitate de instrument al politicii naţionale în relaţiile lor mutuale".
Articolul II prevede obligaţiunea ce incumbă părţilor Pactului de a reglementa toate
diferendele şi conflictele dintre acestea, indiferent de natura sau originea lor, numai prin
mijloace paşnice.
Principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa a fost proclamat pentru prima
dată în Carta ONU. Articolul 2 pct. 4 din Cartă dispune: "Toţi membrii Organizaţiei se vor
abţine, în relaţiile lor internaţionale de a recurge la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei,
fie împotriva integrităţii teritoriale ori independenţei politice a vreunui stat, fie în orice alt

8
mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite". Conţinutul dispoziţiei în cauză a fost
dezvoltat şi interpretat ulterior în aşa acte internaţionale ca: Declaraţia privind principiile de
drept internaţional ale relaţiilor prieteneşti şi de cooperare între state, în conformitate cu
Carta Naţiunilor Unite, aprobată prin rezoluţia nr. 2625 a Adunării Generale a ONU din 24
octombrie 1970, Definiţia. agresiunii, adoptată de Adunarea Generală a ONU prin rezoluţia
nr. 3314 din 14 decembrie 1974, Actul final al CSCE din 1975 şi Declaraţia privind
sporirea eficacităţii principiului renunţării la ameninţarea cu forţa sau la aplicai ea ei în
relaţiile internaţionale, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 18 noiembrie 1987.
Conform documentelor sus-numite sunt interzise:
-orice acţiuni ce reprezintă o ameninţare cu forţa sau aplicarea directă sau indirectă a forţei
împotriva altui stat;
-aplicarea foiţei sau ameninţarea cu forţa în scopul încălcării frontierelor internaţionale ale
altui stat sau în scopul soluţionării diferendelor internaţionale, inclusiv a diferendelor
teritoriale şi a problemelor legate de frontierele de stat, sau în scopul încălcării liniilor de
demarcaţie internaţională, inclusiv liniile de armistiţiu;
-represaliile cu aplicarea forţei armate; din categoria acţiunilor interzise face parte şi aşa-
numita "blocada paşnică", adică blocarea porturilor sau coastelor altui stat, în condiţii de
pace, cu ajutorul forţelor armate;
-organizarea sau sprijinirea organizării pe teritoriu! unui stat a forţelor neregulate sau a altor
bande înarmate, inclusiv a bandelor de mercenari;
-organizarea, instigarea, acordarea de asistenţă sau participarea la acţiunile de război civil
sau teroriste pe teritoriul altui stat sau tolerarea activităţilor organizate în limitele propriului
teritoriu şi îndreptate spre comiterea unor asemenea acte, inclusiv când actele amintite sunt
legate de ameninţarea cu forţa sau de aplicarea ei;
-ocuparea militară a teritoriului altui stat prin aplicarea forţei cu încălcarea prevederilor
Cartei ONU;
-achiziţiile teritoriale străine obţinute ca rezultat al ameninţării cu forţa sau al aplicării ei;
-acţiunile forţate ce au drept scop privarea popoarelor de dreptul la autodeterminare,
libertate şi independenţă.
Pentru a pătrunde în esenţa principiului nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa, iar
în mod implicit şi pentru aplicarea acestuia în relaţiile internaţionale, prezintă importanţă
precizarea noţiunilor de forţă şi, respectiv, ameninţarea cu forţa.
Noţiunea de forţă cuprinde mai întâi de toate războiul de agresiune, calificat de dreptul
internaţional drept crimă împotriva păcii.în conformitate cu Definiţia agresiunii, adoptată
de Adunarea Generală a ONU prin aceasta se înţelege "folosirea forţei armate de către un
stat împotriva suveranităţii, integrităţii teritoriale sau independenţei politice ale altui stat
sau în orice
altă manieră incompatibilă cu Carta Naţiunilor Unite, după cum se prevede în prezenta
definiţie (art. 1)”.
Definiţia agresiunii din 1974 enumera un cerc larg de acţiuni care sunt calificate drept acte
de agresiune, indiferent dacă a fost sau nu făcută declaraţia de război:
a) invadarea sau atacarea teritoriului unui stat de către forţele armate ale altui stat, sau
orice ocupaţie militară, chiar temporară, rezultată dintr-o astfel de invazie sau un astfel de
atac, sau orice anexare, prin folosirea forţei, a teritoriului altui stat sau a unei părţi din
teritoriul său;

9
b) bombardarea de către forţele armate ale unui stat a teritoriului altui stat sau folosirea
oricăror arme de către un stat împotriva teritoriului altui stat;
c) blocada navală a porturilor sau coastelor unui stat de către forţele armate ale altui stat;
d) atacarea de către forţele armate ale unui stat a forţelor armate terestre, navale sau aeriene
ale altui stat sau a marinei ori aviaţiei civile ale acestuia;
e) folosirea forţelor armate ale unui stat, care sunt staţionate pe teritoriul altui stat, cu
acordul acestuia, contrar condiţiilor prevăzute în acord sau orice prelungire a şederii acestor
forţe armate pe teritoriul statului după expirarea acordului;
f) fapta unui stat de a admite ca teritoriul său, pe care l-a pus la dispoziţia altui stat, să fie
folosit de către acesta din urmă pentru a comite un act de agresiune împotriva unui stat terţ;
g) trimiterea de către un stat sau în numele său de bande sau grupuri înarmate, de forţe
neregulate sau de mercenari pentru a se deda la acle de violenţă împotriva altui stat de o
gravitate asemănătoare cu a actelor enumerate mai sus sau faptul de a se angaja, în mod
substanţial, la o astfel de acţiune (art. 3).
Pentru a determina agresorul, Definiţia agresiunii în art. 2 consacră regula priorităţii în
timp, adică cine a comis primul actele de agresiune este considerat agresor. Această
misiune revine Consiliului de Securitate al ONU şi se face în funcţie de împrejurările de
fapt şi de gradul de gravitate a actelor comise.
Noţiunea de ameninţarea cu forţa presupune intimidarea cu folosirea forţei armate,
întreruperea legăturilor de comunicaţii, comerciale sau concentrarea d,e trupe la frontierele
unui stat, demonstraţii de forţă sau manevre militare în vecinătatea frontierelor unui stat etc,
adică orice acţiuni ale unui stat care pot determina un alt stat să se considere expus unui
pericol iminent de a suferi o atingere gravă a integrităţii teritoriale sau a independenţei sale
politice.
De la principiul nerecurgerii la forţă şi la ameninţarea cu forţa, dreptul internaţional admite
trei excepţii când se poate recurge la forţă în relaţiile internaţionale:
- în caz de autoapărare, potrivit art. 51 din Carta ONU, când un stat devine victima unui
act de agresiune din partea altui stat. Dreptul la autoapărare este un drept esenţial şi inerent
existenţei statelor şi popoarelor, care urmăreşte protecţia unor astfel de valori vitale ca
independenţa, suveranitatea, integritatea teritorială şi asigurarea păcii şi libertăţii statelor.
După cum se arată în art. 51 din Carta ONU, statele sunt în drept să-şi exercite dreptul de
autoapărare individuală sau colectivă în cazul în care se produce un atac armat, "până când
Consiliul de Securitate nu va fi luat măsurile necesare pentru menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale". Astfel, când Irakul a comis un act de agresiune în vara lui 1990 împotriva
Kuwaitului, dreptul la autoapărare puteau să-l exercite însăşi victima şi oricare alt stat la
cererea acesteia;
- în situaţia popoarelor care luptă pentru independenţă (împotriva dominaţiei străine). Ca
expresie a dreptului la autodeterminare, popoarele au posibilitatea să folosească forţa
armată pentru a-şi apăra fiinţa naţională şi în scopul de a se elibera de dominaţia străină.
Acest drept a fost consacrat în mai multe acte internaţionale, dintre care în mod special
distingem Declaraţia privind acordarea independenţei ţărilor şi popoarelor coloniale,
adoptată prin rezoluţia nr. 1514 (XV) a Adunării Generale a ONU la 14 decembrie 1960;
- în cazul aplicării măsurilor de constrângere stabilite de Consiliul de Securitate al ONU.
în conformitate cu dispoziţiile Cap. VII din Cartă. Potrivit art. 41 şi 42 din Cap. VII, atunci
când Consiliul de Securitate constată existenţa unei ameninţări împotriva păcii, a unei

10
încălcări a păcii sau a unui act de agresiune, el poate adopta măsuri de constrângere "care
nu implică folosirea forţei armate" (întreruperea totală sau parţială a relaţiilor eoonomiee şi
a eomunieaţiilor
feroviare, maritime, aeriene, poştale, telegrafice, prin radio şi a altor mijloace de
comunicaţie, precum şi ruperea relaţiilor diplomatice) şi măsuri de constrângere cu
folosirea forţei armate (demonstraţii, măsuri de blocadă şi alte operaţiuni executate de forţe
aeriene, maritime sau terestre ale membrilor Naţiunilor Unite).
2. Principiul soluţionării prin mijloace paşnice a riferendelor internaţionale.
Principiul nerecurgerii la forţă şi la ameninţarea cu forţa este strâns legat de principiul
soluţionării paşnice a diferendelor internaţionale. în conformitate cu acesta, statele sunt
obligate să rezolve diferendele dintre ele numai prin mijloace paşnice. Abia în 1928
principiul soluţionării paşnice a fost. consacrat într-un tratat multilateral - Pactul de la Paris
de renunţare la război (Pactul Briand- Kellog). Articolul П al acestui Tratat stipulează:
"înaltele Părţi Contractante recunosc că reglementarea sau soluţionarea oricăror diferende
sau conflicte de orice natură sau orice origine, care ar putea să se ivească între ele, nu vor
trebui niciodată să fie rezolvate decât prin mijloace paşnice". Tot în acelaşi an, la 26
septembrie 1928, sub auspiciile Ligii Naţiunilor, a fost încheiat Actul general pentru
rezolvarea paşnică a diferendelor internaţionale, document ce a fost confirmat ulterior, în
1949, de Adunarea Generală a ONU.
Astfel, încă până la cel de-al doilea război mondial în dreptul internaţional a apărut un nou
principiu - principiul soluţionării paşnice a diferendelor internaţionale. După război acesta a
fost confirmat în Carta ONU (art. 2 pct. 3), care la art. 33 pet. I mai menţionează şi
mijloacele pe care le au la îndemână statele pentru a soluţiona diferendele: negocierile,
ancheta, mediaţiunea, concilierea, arbitrajul, reglementarea judiciară, recurgerea la
organisme sau acorduri regionale sau alte mijloace paşnice, la alegerea lor. Ulterior,
principiul a fost consacrat şi în alte acte de drept internaţional: Pactul Ligii Arabe (art. V),
Carta OUA (art. 3), în Statutul OSA (art. 5), în rezoluţiile Adunării Generale a ONU, în
primul rând, Declaraţia privind principiile de drept internaţional din 1970 şi Declaraţia de la
Manila asupra reglementării paşnice a diferendelor internaţionale, adoptată prin rezoluţia
nr. 37/10 a Adunării Generale a ONU din 15 noiembrie 1982, Actul final al CSCE de la
Helsinki din 1975 etc.
Principiul soluţionării paşnice a diferendelor internaţionale presupune obligaţia ce incumbă
statelor de a rezolva toate diferendele şi conflictele ce se pot ivi între ele exclusiv prin
mijloace* paşnice. Faptul că diferendul dat ameninţă sau nu pacea şi securitatea
internaţională nu are nici o relevanţă. Toate diferendele dintre state, indiferent dacă acestea
sunt globale sau regionale, ating sau nu interesele lor vitale sau secundare, ameninţă sau nu
pacea şi securitatea internaţională, necesită să fie rezolvate numai pe cale paşnică.
Conţinutul principiului soluţionării paşnice a diferendelor internaţionale este precizat şi prin
Declaraţia Adunării Generale a ONU din 15 noiembrie 1982 privind reglementarea paşnică
a diferendelor internaţionale, în care printre altele se prevede:
-toate statele sunt obligate să acţioneze cu bună-credinţă în relaţiile dintre ele pentru a evita
ivirea de diferende, urmărind să trăiască în pace şi ca buni vecini şi să contribuie la
menţinerea păcii şi securităţii internaţionale;
-toate statele au obligaţia de a rezolva diferendele internaţionale numai prin mijloace
paşnice, alese în mod liber de către ele, precum şi de a le rezolva în mod rapid şi echitabil;

11
-statele care sunt părţi la acorduri sau organisme regionale sunt obligate să întreprindă toate
eforturile pentru soluţionarea paşnică, prin intermediul acestor acorduri sau organisme, a
diferendelor de ordin local, înainte de a le supune Consiliului de Securitate, fapt ce nu le
împiedică să atragă atenţia Consiliului de Securitate sau a Adunării Generale asupra
existenţei unui diferend, în conformitate cu Carta ONU;
-statele aflate într-un diferend au obligaţia în orice situaţie să nu înceteze procesul de
reglementare a lui prin mijloace paşnice;
-statele pot încheia acorduri speciale cu privire la soluţionarea paşnică a diferendelor, care
se pot ivi între ele; ' '
nici existenţa unui diferend, nici eşecul unei proceduri de reglementare paşnică a unui
diferend nu dă dreptul nici unuia dintre statele în litigiu să recurgă la forţă sau la
ameninţarea eu forţa.
3. Principiul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Printre sarcinile care stau în faţa ONU, Preambulul Cartei, după ce evocă hotărârea
Naţiunilor Unite de a izbăvi generaţiile viitoare de flagelul războiului, se referă, în al doilea
rând, la cea de a '"reafirma din nou credinţa în drepturile fundamentale ale omului".
Articolul 1 pct. 3 plasează "promovarea şi încurajarea respectării drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie" printre
scopurile de bază ale Naţiunilor Unite. Tot acelaşi document, în art. 55 lit. с) stabileşte că
Naţiunile Unite vor promova "respectarea universală şi efectivă a drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie". Cu toate
acestea, Declaraţia privind principiile de drept internaţional din 1970 nu evidenţiază
principiul respectării drepturilor omului în calitate de unul distinct. Despre respectarea
drepturilor omului se vorbeşte doar cu ocazia expunerii conţinutului unor astfel de principii
ca cel al egalităţii popoarelor şi al dreptului lor de a dispune de ele însele, precum şi cel al
cooperării internaţionale.
în calitate de principiu de sine stătător, principiul respectării drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului este enunţat pentru prima dată în Actul final de la Helsinki din
1975 în următoarea formulă: "Respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale,
inclusiv libertatea gândirii, conştiinţei, religiei şi convingerilor". în lista principiilor
enumerate de acest document, principiul în cauză este plasat tocmai pe locul şapte, după ce
sunt expuse principiile referitoare la drepturile statelor.
între drepturile statului, poporului şi omului există o strânsă legătură. Toate acestea trebuie
exercitate în conformitate cu scopurile şi principiile prescrise în Carta ONU. De multe ori
încălcarea drepturilor unui stat înseamnă şi încălcarea drepturilor persoanelor ce locuiesc pe
teritoriul acestuia. Prin comiterea unui act de agresiune, guvernul unui stat, pe lângă faptul
că încalcă drepturile altui stat şi ale populaţiei acestuia, mai încalcă şi dreptul propriilor săi
cetăţeni la viaţă, la pace. Este o situaţie care indică în mod clar legătura dintre conţinutul
principiului respectării drepturilor omului cu alte principii: de neagresiune, egalitatea
suverană a statelor, neamestecul în treburile interne ale altui stat, dreptul popoarelor la
autodeterminare.
Principiul respectării drepturilor omului ocupă un loc central şi în ordinea juridică internă,
unde el are o forţă juridică imperativă. Nici o normă de drept, fie ea internaţională, fie ea
internă, nu poate să-i contravină acestuia. Constituţia Republicii Moldova din 29 iulie 1994,
după ce stabileşte la art. 4 pct. 1 că "Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi
libertăţile omului se interpretează şi se aplică în concordanţă cu Declaraţia Universală a

12
Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care Republica Moldova este parte",
la pct. 2 dispune următoarele: "Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele
privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte şi
legile ei interne, prioritate au reglementările internaţionale".
Principalele elemente ale conţinutului principiului respectării drepturilor omului, care se
desprind la analiza actelor internaţionale în domeniu, sunt următoarele:
- recunoaşterea demnităţii, proprie tuturor membrilor familiei umane, precum şi a
drepturilor lor egale şi inalienabile şi care reprezintă fundamentul libertăţii, justiţiei şi păcii
generale;
- fiecare stat este obligat să contribuie prin intermediul unor acţiuni comune şi
individuale la respectarea generală a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului în
conformitate cu Carta ONU. Cu alte cuvinte, fiecărui stat în parte şi comunităţii
internaţionale în ansamblu le revine responsabilitatea de a contribui la respectarea generală
a drepturilor omului;
-drepturile omului trebuie ocrotite prin forţa legii, ceea ce va asigura pacea şi legalitatea
internă. în acest mod individul nu va fi constrâns să recurgă la răscoală ca ultim mijloc
împotriva tiraniei ţi asuprirlU
- statul este obligat să respecte şi să asigure tuturor persoanelor ce se află subjurisdicţia sa
drepturi şi libertăţi recunoscute de dreptul internaţional, fără deosebire de rasă, culoare, sex,
limbă, religie, opinie politică sau oricare altă opinie, de origine naţională sau socială, avere,
naştere sau oricare altă stare;
-fiecare individ are îndatoriri faţă de alte persoane şi acea societate şi stat, cărora le
aparţine;
-statul este obligat să adopte măsuri de ordin legislativ şi de alt ordin, necesare pentru
asigurarea drepturilor omului, recunoscute la nivel internaţional;
- statul este obligat a garanta oricărei persoane, ale cărei drepturi au fost încălcate, căi
efective de recurs;
-statul este obligat а-i asigura fiecărei persoane dreptul de a-şi cunoaşte drepturile sale şi de
a acţiona în conformitate cu ele.
4. Principiul egalităţii suverane a statelor presupune respectarea suveranităţii tuturor
statelor şi egalităţii lor în cadrul relaţiilor internaţionale. Printre principiile enunţate de
Carta ONU în art.
2 pct. 1 principiul egalităţii suverane stă pe primul loc: "Organizaţia este întemeiată pe
principiul egalităţii suverane a tuturor membrilor ei. Ulterior, acest principiu a fost
reafirmat şi dezvoltat în art. 3 din Carta Organizaţiei Unităţii Africane, în Pactul de la
Bogota, actul constitutiv al ^ Organizaţiei Statelor Americane (art. 3 lit. b), în actele altor
organizaţii internaţionale, în Declaraţia privind principiile de drept internaţional din 1970,
în Actul final de la Helsinki din 1975, precum şi într-o mulţime de alte tratate internaţionale
bi- şi multilaterale.
Principiul egalităţii suverane a statelor se caracterizează prin următoarele:
- statele sunt obligate să respecte egalitatea suverană şi specificul fiecăruia dintre ele,
precum şi toate drepturile inerente suveranităţii;
-fiecare stat are îndatorirea de a respecta personalitatea altor state;

13
- fiecare stat este în drept să-şi aleagă şi să-şi dezvolte în mod liber sistemul său politic,
social, economic şi cultural, precum şi să-şi stabilească legile şi reglementările sale
administrative;
-toate statele dispun de drepturi şi obligaţii egale;
-toate statele sunt ţinute să respecte dreptul fiecăruia dintre ele la determinarea şi
exercitarea după propria-i apreciere a relaţiilor sale cu alte state în conformitate cu dreptul
internaţional; -fiecare stat este în drept să participe la organizaţii şi tratate internaţionale;
- integritatea teritorială şi independenţa politică a statului sunt inalienabile;
-fiecare stat are obligaţia de a respecta pe deplin şi cu bună-credinţă obligaţiile sale
internaţionale, precum şi să convieţuiască în pace cu alte state.
Dreptul internaţional este un drept al celor egali (fus inter pares). Părem inter pares non
habet potestatem — spune un adagiu latin, adică egalul între egali nu are putere. Astăzi
comunitatea internaţională a statelor nu poate fi concepută decât ca un sistem de subiecte
egale în drepturi. Potrivit Cartei ONU, egalitatea în drepturi a statelor este una din
condiţiile atingerii de către' Organizaţie a principalelor sale scopuri - menţinerea păcii şi
securităţii internaţionale, dezvoltarea relaţiilor prieteneşti între naţiuni, cooperarea în
rezolvarea problemelor cu caracter economic, social, cultural şi umanitar.
Totodată, egalitatea în drepturi a statelor nu semnifică şi egalitatea lor de fapt. Nimeni nu
poate contesta inegalităţile de fapt existente între state. Chiar şi dreptul internaţional,
pornind de la starea reală a lucrurilor, admite în anumite cazuri excepţionale inegalitatea în
drepturi. în acest sens, cel mai elocvent exemplu este consacrarea de Carta ONU a
statutului diferit al membrilor permanenţi ai Consiliului de Securitate în raport cu ceilalţi
membri ai Organizaţiei. în acelaşi timp, acordarea de drepturi speciale Chinei, Federaţiei
Ruse, Franţei, Marii Britanii şi SUA este însoţită de existenţa unor obligaţii suplimentare în
sarcina lor. Sau să luăm influenţa marilor puteri asupra procesului normativ internaţional,
cum ar fi stabilirea regimului juridic al spaţiului extraapnosferic ori atingerea înţelegerilor
în domeniul dezarmării şi limitării armamentelor. Deşi ordinea juridică internaţională
recunoaşte dreptul egal de participare a tuturor statelor la procesul normativ internaţional,
este evident că influenţa exercitată asupra acestuia din partea statelor
mari şi mici este diferită. Totodată, actele create la iniţiativa marilor puteri trebuie să ia în
consideraţie interesele comunităţii internaţionale în ansamblul său.
Din cele menţionate decurge importanţa existenţei şi stabilirii unei egalităţi juridice între
state. Carta drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor din 1974 stipulează: "Toate
statele sunt egale din punct de vedere juridic şi în calitate de membri egali ai comunităţii
internaţionale au dreptul de a participa pe deplin şi efectiv la adoptarea deciziilor la nivel
internaţional..." (art.10).
5. Principiul neamestecului în treburile interne ale altui stat reprezintă unul din
pilonii de bază ai dreptului internaţional. El este strâns legat cu alte principii, în special cu
cel al egalităţii suverane a statelor, cu care împreună au şi fost consacrate în dreptul
internaţional.
Articolul 2 pct. 7 din Carta ONU stipulează că nici o dispoziţie din prezenta Cartă nu va
autoriza Naţiunile Unite să intervină în chestiuni care aparţin esenţial competenţei interne a
unui stat şi nici nu va obliga pe membrii săi să supună asemenea chestiuni spre rezolvare în
baza prevederilor prezentei Carte. Totodată, acest principiu nu aduce întru nimic atingere
aplicării măsurilor de constrângere prevăzute în Cap. VII din Cartă. Cu alte cuvinte,

14
principiul neamestecului nu împiedică aplicarea faţă de un stat a măsurilor de constrângere
în baza deciziei Consiliului de Securitate al ONU în caz de ameninţare a păcii, a încălcării
păcii şi în cazul comiterii actelor de agresiune.
Declaraţia privind principiile de drept internaţional asupra relaţiilor prieteneşti şi de
cooperare între state, în conformitate cu Carta Naţiunilor Unite din 1970 prevede că: "nici
un stat sau grup de state nu are dreptul să intervină direct sau indirect, pentru orice motiv în
afacerile interne sau externe ale altui stat". în conformitate cu acelaşi document, principiul
neamestecului mai include:
-interzicerea intervenţiei armate sau altor forme de amestec sau ameninţare, îndreptate
împotriva personalităţii altui stat sau împotriva elementelor sale politice, economice şi
culturale;
-interzicerea aplicării sau încurajării folosirii măsurilor de ordin economic, politic sau de
orice altă natură cu scopul de a constrânge un alt stat, de a subordona exerciţiul drepturilor
sale suverane şi pentru a obţine din partea lui avantaje, indiferent de natura acestora;
-interzicerea organizării, sprijinirii, instigării, finanţării, încurajării sau tolerării activităţilor
armate subversive sau teroriste, destinate schimbării prin violenţă a regimului politic din alt
stat;
-interzicerea intervenţiei în luptele interne din alt stat;
-interzicerea aplicării forţei pentru a priva popoarele de dreptul lor la identitatea naţională;
-dreptul oricărui stat de a-şi alege sistemul său politic, economic, social şi cultural fără
amestecul din partea statelor terţe.
Problema referitoare la aplicarea principiului neamestecului în caz de război civil s-a aflat
şi în centrul atenţiei Institutului de Drept Inlemaţional care în anul 1975 la sesiunea sa de la
Wiesbaden (Germania) a adoptat Rezoluţia asupra neintervenţiei în războaiele civile.
Potrivit acesteia, "statele terţe se vor abţine să asiste părţile la un război civil ce bântuie pe
teritoriul unui alt stat". Totodată, la art. 4 al aceleiaşi rezoluţii IDI a mai stabilit o regulă în
conformitate cu care: "Ar trebui considerată licită trimiterea de ajutoare sau alte forme de
asistenţă pur umanitare în favoarea victimelor unui război civil". Era tocmai ceea ce avea să
dea naştere "intervenţiei umanitare internaţionale" sub cele două forme ale sale: asistenţa
umanitară civilă şi cea armată.
La 8 decembrie 1988 Adunarea Generală a ONU a adoptat rezoluţia nr. 43/131 "Asistenţa
umanitară victimelor catastrofelor naturale şi situaţiilor de urgenţă de acelaşi ordin".
Această rezoluţie invită toate statele a căror populaţie are nevoie de o asemenea asistenţă să
faciliteze furnizarea de alimente, medicamente şi îngrijiri medicale din partea organizaţiilor
interguvemamentale şi neguvemamentale. Textul în cauză este completat la 14 decembrie
1990 prin rezoluţia nr. 45/100 a Adunării Generale a ONU, care a introdus noţiunea de
"coridor de urgenţă" umanitară. Practicarea acestora a avut loc în Sudan, în Croaţia, precum
şi în Kurdistanul irakian. Acest gen de asistenţă umanitară poartă denumirea de civilă, ea
fiind acordată de organizaţii de asistenţă umanitară de naţionalitate diferită de cea a statului
pe teritoriul căreia ele
îfl desfaşeăffi activitatea. 
Partieularităţile acestui tip de asistenţă, umanitară:
-este limitată la cazuri de urgenţă;
- este subordonată în principiu acordului prealabil al statului vizat,

15
-nu intervine decât cu titlu subsidiar, adică în măsura în care mijloacele materiale ale
statului afectat printr-o catastrofă naturală sau prin consecinţele unui conflict armat nu sunt
suficiente
pentru a sprijini victimele;
-se efectuează mai mult sub egida organizaţiilor internaţionale interguvemamentale şi
neguvemamentale decât a statelor;
-spre deosebire de vechea "intervenţie de umanitate", numită astfel în sec. XIX, dar care
mai persistă şi în practica internaţională recentă, se acordă fără a ţine cont de cetăţenia
persoanelor salvate. Ca destinatari aceasta din urmă îi are în principal pe naţionalii acelui
stat pe teritoriul căruia ea se desfăşoară.
Asistenţa umanitară armată îşi are originea în rezoluţia nr. 794 a Consiliului de Securitate al
ONU din 3 decembrie 1992 relativ la fosta Iugoslavie. Constatând dificultatea cu care se
desfăşura operaţiunea umanitară în Bosnia-Herţegovina, Consiliul de Securitate prin
rezoluţia amintită autoriza statele membre să utilizeze mijloace militare pentru a asigura
securitatea operaţiunilor de asistenţă umanitară întreprinse sub egida ONU. Cu alte cuvinte,
era vorba de o asistenţă umanitară
6, Principiul integrităţii teritoriale a statelor. Teritoriul este o condiţie inalienabilă
de existenţă a statului. De aceea statele acordă o atenţie specială asigurării integrităţii
acestuia. Principiul integrităţii teritoriale a statelor este unul dintre principiile fundamentale
ale dreptului internaţional, consacrat în art. 2 pct. 4 din Carta ONU potrivit căruia membrii
Organizaţiei simt obligaţi să se abţină de la ameninţarea cu forţa sau de la utilizarea acesteia
împotriva integrităţii teritoriale a oricărui stat.
Principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa obligă statele să se abţină de la
ameninţarea cu forţa sau recurgerea la forţă împotriva integrităţii teritoriale a oricărui altui
stat. în aceste scopuri nu poate fi utilizată nici o formă de presiune, inclusiv cea militară,
politică sau economică.
în conformitate cu principiul egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptului lor de a dispune
de ele însele, fiecare stat trebuie să se abţină de la orice acţiuni îndreptate la încălcarea
totală sau parţială a integrităţii teritoriale a oricărui alt stat. Dacă ne referim la principiul
egalităţii suverane a statelor, Declaraţia din 1970 dispune: "Integritatea teritorială şi
independenţa politică a statului sunt inviolabile".
Aşadar, integritatea teritorială a statelor se află sub protecţia mai multor principii
fundamentale ale dreptului internaţional. Totodată, principiul integrităţii teritoriale a
statelor este atât de însemnat, încât Actul final de Ia Helsinki din 1 august 1975 l-a
evidenţiat în calitate de principiu de drept internaţional de sine stătător. în conformitate cu
Actul final al CSCE din anul 1975 statele trebuie să se abţină de la orice acţiuni
incompatibile cu scopurile şi principiile Cartei Naţiunilor Unite, împotriva integrităţii
teritoriale, a independenţei politice sau a unităţii oricărui stat participant. Din aceasta
decurge că pot fi întreprinse acţiuni îndreptate împotriva integrităţii teritoriale, dar
compatibile cu Carta ONU. La acestea, de exemplu, se atribuie acţiunile întreprinse în
ordinea exercitării dreptului la autodeterminare, care de cele mai dese ori poate fi realizat
fie pe calea alipirii la un stat independent, fie pe calea creării unui nou stat independent în
urma voinţei liber exprimate a poporului.
j)

16
Integritatea teritorială formează obiectul tuturor documentelor asociaţiilor regionale ale
statelor. Astfel, Statutul OSA a declarat drept unul din principalele sale scopuri protecţia
integrităţii teritoriale a statelor (art. I). Dispoziţii analogice sunt cuprinse şi în preambulul şi
în art. 2 şi 3 ale Cartei OUA, unde se stabileşte că scopurile Organizaţiei simt protecţia
integrităţii teritoriale, a resurselor naturale ale statelor Africii. Problema protecţiei
integrităţii teritoriale a statelor membre este ridicată şi în art. V al Pactului Ligii Statelor
Arabe. 
Totodată, respectarea principiului integrităţii teritoriale nu împiedică statele pe bază de
acord şi în virtutea reciprocităţii să admită folosirea propriului lor teritoriu în anumite
scopuri limitate, cum este tranzitul feroviar, rutier, aerian etc. sau să procedeze la
modificări teritoriale, cu acordul populaţiei exprimat pe calea plebiscitului.
7. Principiul inviolabilităţii frontierelor. Acest principiu vine să întregească
principiul integrităţii teritoriale. Astfel, respectarea frontierelor existente este o condiţie
indispensabilă de convieţuire paşnică a statelor. Principiul inviolabilităţii frontierelor de
asemenea este strâns legat de principiul nerecurgerii la forţă şi la ameninţarea cu forţa şi de
cel al egalităţii suverane a statelor
în Declaraţia privind principiile de drept internaţional din anul 1970 conţinutul acestui
principiu este expus ca parte a principiului nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa:
'"Orice stat are obligaţia să se abţină de la recurgerea la ameninţarea cu forţa sau de la
utilizarea forţei pentru violarea frontierelor internaţionale existente ale altui stat sau ca
mijloc de reglementare a diferendelor internaţionale, inclusiv a diferendelor teritoriale şi a
chestiunilor relative la frontierele statelor".
în Actul final al CSCE din 1975 principiul inviolabilităţii frontierelor a fost formulat în
calitate de principiu de sine stătător, iar conţinutul său se extinde, depăşind astfel limitele
stabilite de principiul nerecurgerii la forţă. în conformitate cu Actul final, principiul
inviolabilităţii frontierelor înseamnă nu numai renunţarea de a recurge la forţă sau la
ameninţarea cu forţa pentru a viola frontierele existente, dar şi refuzul de a înainta orice
pretenţii referitoare la revizuirea frontierelor de stat. Este cunoscut că statele învinse nu
întotdeauna au recunoscut frontierele stabilite în urma celui de-al doilea război mondial,
fapt ce complica relaţiile internaţionale. Potrivit aceluiaşi Act final: "Fiecare dintre statele
participante consideră inviolabile toate frontierele celuilalt stat. precum şi frontierele tuturor
statelor din Europa... ele se vor abţine acum şi în viitor de la orice atentat împotriva acestor
frontiere". Actul final mai precizează că statele semnatare au obligaţia de a se abţine de la
orice cerere sau de la orice act de acaparare sau uzurpare a întregului sau a unei părţi din
teritoriul altui stat.
Totodată, principiul inviolabilităţii frontierelor nu înseamnă că acestea sunt imutabile.
Dreptul internaţional actual admite modificarea frontierelor dintre state în baza acordului
părţilor interesate şi numai prin mijloace paşnice. în acest sens, Actul final de la Helsinki
stabileşte: "Ele consideră că frontierele pot fi modificate, în conformitate cu dreptul
internaţional, prin mijloace paşnice şi prin acord". Este cunoscut că pe această cale au fost
revizuite frontierele RFG, în teritoriul căreia a fost inclusă RDG. Trebuie să mai subliniem
că sub această formă principiul inviolabilităţii frontierelor acţionează numai în limitele
geografice ale Europei.
însemnătatea principiului inviolabilităţii frontierelor .de stat pentru cooperarea paşnică
dintre state a impus dreptul internaţional să acorde asigurării acesteia o atenţie sporită.
Convenţia de la Viena din 1969 cu privire la dreptul tratatelor a adoptat o reglementare

17
restrictivă de a pune capăt valabilităţii unui tratat internaţional în caz de schimbare
fundamentală a împrejurărilor care au existat la momentul încheierii acestuia. Cu toate
acestea, dreptul tratatelor nu admite invocarea schimbării fundamentale a împrejurărilor în
cazul unui tratat de stabilire a frontierelor dintre state (art. 60 pct. 2). Iar Convenţia de la
Viena din 1978 cu privire la succesiunea statelor în materie de tratate a consacrat regula
cutumiară potrivit căreia în situaţiile de succesiune tratatele de stabilire a frontierelor nu pot
fi modificate (art. 11).
8. Principiul egalităţii drepturilor popoarelor şi dreptul lor de a dispune de ele
însele. Conţinutul principiului dreptului popoarelor de a dispune de ele însele a fost
dezvăluit pentru prima dată în Declaraţia ONU din 24 octombrie 1970, adoptată anume în
perioada în care procesul de decolonizare a atins apogeul, confirmându-se astfel menirea
principală a acestui principiu - exercitarea dreptului la decolonizare.
Potrivit Declaraţiei din 1970 privind principiile de drept internaţional asupra relaţiilor
prieteneşti şl de eooperare între state* în conformitate eu Garta Naţiunilor Unite "toate
popoarele
ie
au dreptul de a-şi determina statutul lor politic, în deplină libertate şi ffiră amestec din aferft
şi de a realiza dezvoltarea lor economică, socială şi culturală şi orice stat are obligaţia de a
respecta acest drept în conformitate cu dispoziţiile Cartei". Mai mult, statele sunt obligate
să contribuie, împreună cu alte state sau în mod separat, la realizarea principiului în scopul
de a favoriza relaţiile de prietenie şi de cooperare între state şi de a pune capăt cât mai
repede colonialismului. Acesta din urmă, ca formă de subjugare, dominaţie şi exploatare a
popoarelor, constituie o violare a principiului dreptului popoarelor de a dispune de ele
însele, precum şi o negare a drepturilor fundamentale ale omului.
Din cele menţionate rezultă că principiul este îndreptat mai întâi de toate împotriva
colonialismului, atenţia principală fiind astfel acordată aspectului exterior al principiului
examinat - eliberarea de sub dominaţia străină. Exercitând dreptul lor de a dispune de ele
însele, popoarele pot alege unul din următoarele mijloace: crearea unui stat suveran şi
independent, libera asociere sau integrarea cu un stat independent sau ascensiunea la im
oarecare alt statut politic.
Deci, aruncând o privire de ansamblu asupra condiţiilor istorice de aplicare a principiului
dreptului popoarelor de a dispune de ele însele în cadrul Naţiunilor Unite, conchidem că în
practică el s-a materializat ca o exercitare a dreptului la decolonizare. Or, astăzi procesul de
căpătare a independenţei de către popoarele supuse anterior unei dominaţii coloniale, cu
câteva - mici excepţii, este aproape încheiat. Fără îndoială că principiul în cauză face parte
integrantă din dreptul internaţional pozitiv. Mai mult, atât litera, cât şi logica textelor
internaţionale, consacrând dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, nu împiedică
popoarele ce manifestă în mod clar o voinţă de independenţă să revendice aplicarea în
beneficiul lor a dreptului la autodeterminare. Pentru exemplu poate servi cazul poporului
palestinian din teritoriile ocupate de Israel. Problema autodeterminării s-a pus şi în cazul
referendumului organizat în anul 1995 în provincia canadiană Quebec. Important este ca
aceasta să fie rezolvată pe cale paşnică, prin recurgerea la mecanismele democratice în
conformitate cu dreptul ţării vizate. Numai în asemenea condiţii exercitarea dreptului la
autodeterminare poate fi conformă cu dreptul internaţional.
9. Principiul cooperăm internaţionale este un rezultat al accentuării
interdependenţelor existente în societatea internaţională sub diferite aspecte: politic,
18
economic şi social, al dezvoltării largi a relaţiilor internaţionale, în special a celor
economice, precum şi a aprofundării diviziunii internaţionale a muncii. Imperativele
economic şi politic ale cooperării statelor în vederea asigurării păcii şi securităţii
internaţionale, creşterii bunăstării popoarelor, dezvoltării culturii, protecţiei mediului etc. au
fost premisele consacrării juridice a acestui principiu.
Ideea cooperării internaţionale este prezentă permanentă printre prevederile Cartei ONU.
Astfel, Carta consacră cooperării multilaterale a statelor numeroase dispoziţii, fie cele ce se
referă la scopurile ONU (art. 1 pct. 3), fie cele ce au în vedere funcţiile şi puterile Adunării
Generale a ONU (Cap. IV), dar şi cele referitoare la rolul ONU în colaborarea economică şi
socială internaţională (Cap. IX) sau la atribuţiile Consiliului Economic şi Social (Cap. X).
însă rolul cel mai important în formularea şi dezvăluirea conţinutului principiului cooperării
internaţionale îi revine Declaraţiei privind principiile de drept internaţional asupra relaţiilor
prieteneşti şi de cooperare între state, în conformitate cu Carta ONU din anul 1970.
Principiul obligă statele să coopereze unele cu altele, oricare ar fi deosebirile între sistemele
lor politice. '^economice şi sociale. Declaraţia mai precizează şi principalele direcţii de
соорегагеГШгпагеа relaţiilor internaţionale- în domeniile economic, social, cultural,
tehnic şi comercial în conformitate cu principiile egalităţii suverane şi neintervenţiei;
cooperarea cu ONU şi adoptarea / măsurilor prevăzute de Cartă; promovarea creşterii
economice în întreaga lume, iar în mod J special în ţările în curs de dezvoltare.
Astfel, principiul cooperării internaţionale vine să completeze conţinutul celorlalte principii
fundamentale ale dreptului internaţional: menţinerea păcii şi securităţii internaţionale,
respectarea drepturilor omului, cooperarea în conformitate cu principiile egalităţii suverane
şi neamestecului în treburile interne. Legătura în cauză este uşor explicabilă, deoarece
realizarea
t> tuturor acestor principii poate avea loc numai pe calea cooperării. Deci, principiul
cooperării internaţionale apare ca formă practică de realizare a tuturor celorlalte principii
ale dreptului internaţional.
10. Principiul indepliniri cu bună-credinţă a obligatilor internaţionale este
imul dintre cele mai vechi principii ale dreptului internaţional. Atât doctrina, cât şi
jurisprudenţa internaţională îl consideră ca un principiu de bază al acestui drept. Explicaţia
este simplă: anume în el îşi are originea forţa juridică a dreptului internaţional, în lipsa lui
dreptul internaţional n-ar mai avea calitatea de drept.
Principiul îndeplinirii cu bună-credinţă a obligaţiilor internaţionale a luat fiinţă şi mult timp
a fost cunoscut ca principiul respectării tratatelor internaţionale - pacta sunt servanda
(tratatele trebuie respectate). în epoca contemporană, din normă cutumiară de drept
internaţional el s-a transformat într-o normă convenţională, iar conţinutul său s-a modificat
şi s-a îmbogăţit în mod substanţial.
Principiul examinat a fost consacrat în preambulul Pactului Ligii Naţiunilor, pentru ca mai
apoi să fie reafirmat în: preambulul Cartei ONU şi în art. 2 pct. 2 al acesteia, în Convenţiile
de la Viena din 1969 şi i 986 cu privire la dreptul tratatelor, în Declaraţia privind principiile
de drept internaţional din 1970, în Actul final de la Helsinki din 1975, în Statutul OSA,
Carta OUA şi în multe alte documente de drept internaţional.
în preambulul Cartei ONU se subliniază hotărârea membrilor ONU "de a crea condiţiile
necesare pentru menţinerea justiţiei şi respectarea obligaţiilor născute din tratate şi alte
izvoare ale dreptului internaţional", iar în art. 2 pct. 2 este prevăzută obligaţia membrilor

19
ONU "de a îndeplini cu bună-credinţă obligaţiile asumate potrivit Cartei pentru a asigura
tuturor drepturile şi avantajele ce decurg din calitatea lor de membri".
Conţinutul principiului îndeplinirii cu bună-credinţă a obligaţiilor internaţionale este expus
în Declaraţia principiilor din anul 1970, în care se precizează importanţa acestui principiu
pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, precum şi pentru atingerea altor scopuri
ale ONU; / se subliniază ierarhia obligaţiilor internaţionale,Jar pe această cale şi a
normelor din care acestea
-b К С K-l( rezultă. Pe prima treaptă a fost pusă, desigur, Carta ONU care în art. 103 a
prevăzut prioritatea 2 obligaţiilor membrilor Naţiunilor Unite decurgând din Cartă în
raport cu obligaţiile membrilor derivând din alte acorduri internaţionale. După obligaţiile
asumate conform Cartei, urmează obligaţiile ce decurg din principiile şi regulile general
recunoscute ale dreptului internaţional, apoi cele asumate prin acordurile internaţionale în
conformitate cu aceste principii şi reguli. Astfel, plasând pe primul plan obligaţiile asumate
potrivit Cartei şi regulilor general recunoscute, Declaraţia nu face decât să confirme
caracterul universal şi generalitatea dreptului internaţional, precum şi locul central ocupat
de dreptul internaţional general, alcătuit din principiile şi normele general recunoscute.
Principiul îndeplinirii cu bună-credinţă a obligaţiilor internaţionale este consacrat şi în
legislaţia Republicii Moldova. în Legea privind tratatele internaţionale ale Republicii
Moldova se spune;1! "Tratatele internaţionale se execută cu bună-credinţă, în conformitate
cu principiul f păctâf sunt servanda. Republica Moldova nu poate invoca prevederile
legislaţiei sale interne ca \ justificare a neexecutării unui tratat la care este parte" (art. 19).
Având în vedere caracterul fundamental al principiului enunţat, din documentele examinate
reiese că el se răsfrânge asupra tuturor obligaţiilor internaţionale, indiferent de izvorul lor,
adică asupra celor decurgând din tratatele internaţionale, din normele cutumiare, precum şi
din hotărârile obligatorii ale organelor şi organizaţiilor internaţionale (instanţele de judecată
internaţionale, cele arbitrate ş. a.). Altfel vorbind, drept obiect de protecţie al principiului
îndeplinirii cu bună-credinţă a obligaţiilor internaţionale sunt relaţiile dintre state şi alte
subiecte de drept internaţional ce se referă la crearea, aplicarea şi încetarea acţiunii
tratatelor internaţionale şi a cutumei internaţionale.îndeplinirea cu bună-credinţă a
obligaţiilor internaţionale se bazează pe ideea de reciprocitate.

Bibliografie.

1. https://ro.scribd.com/document/369581821/Drept-International-Public-
Conspecte-md
2. https://ro.scribd.com/document/260808171/Principiile-fundamentale-ale-
Dreptului-International
3. https://ro.scribd.com/doc/36852303/Drept-International-Public
4. https://ro.wikipedia.org/wiki/Drept_interna%C8%9Bional_public

20
5. https://e-justice.europa.eu/10/RO/international_law
6. https://moodle.usm.md/course/view.php?id=863
7. https://www.slideshare.net/exodumuser/drept-international-public
8. https://www.ueb.ro/drept/master/didue/DIP%201%20site
%202019%20master%20DIDUE.pdf

21