MINISTERUL AFACERILOR INTERNE AL

REPUBLICII MOLDOVA
Academia „Ştefan cel Mare”

Catedra: „Procedură penală Disciplina: „Activitatea

şi criminalistică” de urmărire penală”

TEZĂ DE LICENŢĂ
Rolul organelor de urmărire penală în activitatea
de urmărire penală

Autor: Conducător ştiinţific:

Studentul anului V lectorul superior al
a Academiei „Ştefan cel Mare a MAI catedrei „Procedură penală
facultatea Drept secţia cu frecvenţă redusă „Criminalistică”
Gîscă Alexandru A.Andronache

CHIŞINĂU 2012
 Planul tezei:
Introducere

Capitolul I Constituirea şi competenţa organelor de urmărire

penală

§1 Constituirea organelor de urmărire penală .................................5-8

§2 Competenţa organelor de urmărire penală.................................8-22

Capitolul II Rolul ofiţerului de urmărire penală în activitatea de

urmărire penală

§1 Statutul procesual al conducătorului organului de urmărire

penală...........................................................................................23-25
§2 Rolul activ al ofiţerului de urmărire penală.............................25-30

Capitolul III Acţiuni de urmărire penală efectuate de organele de

urmărire penală

§1 Procedura începerii urmăririi penale.......................................31-38

§2 Efectuarea acţiunilor de urmărire penală.................................38-61
§3 Interacţiunea ofiţerului de urmărire penală cu serviciile operative
la investigarea infracţiunilor.............................................................62-67
Bibliografie......................................................................................68-69
Încheiere .........................................................................................70-71

2
 Introducere
Actualitatea temei investigate. Abordarea din punct de vedere ştiinţific, cât
şi al practicii judiciare, a problematicilor urmăririi penale şi a organelor de
urmărire penală este determinată şi de necesitatea alinierii legislaţiei moldoveneşti
la exigenţele impuse de apartenenţa Republicii Moldova la Consiliul Europei,
precum şi de ratificarea unor convenţii sau tratate internaţionale cu efecte asupra
reglementărilor de procedură penală.
Descoperirea infracţiunilor, identificarea făptuitorilor, strîngerea şi
administrarea probelor, tragerea la răspundere penală şi pedepsirea vinovaţilor,
constituie o activitate complexă desfăşurată de către organele specializate ale
statului.
Organele de urmărire penală au o competenţă bine determinată prin lege,
prin activitatea pe care o desfăşoară, aceste organe permanent urmăresc aflarea
adevărului cu privire la faptă şi făptuitor, împiedicînd astfel tragerea la răspundere
penală a celor nevinovaţi, asigurînd în acelaşi timp, respectarea drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti.
Pentru a putea desfăşura activităţi de urmărire, organul judiciar trebuie să fie
competent de a efectua acţiuni de urmărire penală în fiecare cauză penală concretă.
Cauzele penale fiind deosebit de diversificate prin gravitatea faptelor, locul unde
au fost comise, ori persoana făptuitorului, acestea se impun a fi repartizate spre o
justă apreciere de organele de urmărire penală.
Scopul şi sarcinile lucrării. Organele de urmărire penală şi instanţele
judecătoreşti în cursul procesului penal sunt obligate să activeze în aşa mod încît
nici o persoană să nu fie neîntemeiată bănuită, învinuită sau condamnată şi nici o
persoană să nu fie supusă în mod arbitrar sau fără necesitate măsurilor procesuale
de constrîngere.
Astfel, procesul penal se desfăşoară conform unor etape necesare, succesive,
care poartă denumirea de faze ale procesului penal.
Suportul metodologic l-a constituit metodele logice generale de investigaţii
ştiinţifice, atât la nivelul empiric, cât şi la cel teoretic: analiza şi sinteza, inducţia şi

3
deducţia, abstracţia - acestea dând posibilitate de a examina profund problematica
abordată atât în privinţa actelor de urmărire, în general, care constituie un sistem, cât şi
în privinţa fiecărui act de urmărire în parte.
Lucrarea dată are menirea să pună în evidenţă caracterul şi problematica
realizării mecanismelor unei instituţii importante în procesul penal, în absenţa
căreia ar face imposibilă aflarea adevărului în procesul de urmărire penală.
În lucrarea de faţă am încercat să remarc o serie de aspecte ce generează o
gamă enormă de probleme în activitatea unui ofiţer de urmărire penală pe
paecursul efectuării acţiunilor de urmărire penală.

4
 Capitolul I.
Constituirea şi competenţa organelor de urmărire penală

§1 Constituirea organelor de urmărire penală.

Procesul penal a cunoscut o evoluţie în timp. În vechime procesul penal se
desfăşura mai mult în instanţă sau aproape în exclusivitate în faţa acesteia, existând
numai forme rudimentare de organe specializate apte să intervină din oficiu în lupta
împotriva fenomenului infracţional şi să pregătească judecarea cauzelor penale.
Cu timpul, pe măsură ce ştiinţa şi tehnica sunt folosite pentru perfecţionarea
mijloacelor şi procedeelor de săvârşire a infracţiunilor, de împiedicare a
descoperirii lor imediate şi a identificării infractorilor, devine şi mai necesară
activitatea premergătoare judecăţii1.
Procesul penal este structurat pe faze care cuprind diferite activităţi procesuale
de natură să asigure realizarea scopului său.
Acestea se desfăşoară în trei faze: urmărirea penală, judecata şi punerea în
executare a hotărârilor judecătoreşti penale rămase definitive.
Urmărirea penală - ca primă fază a procesului penal poate fi definită ca fiind
activitatea desfăşurată de organele de urmărire penală pentru strângerea şi
verificarea probelor necesare, cu privire la existenta infracţiunilor ca identificarea
făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau
nu cazul să se dispună trimiterea lor în judecată.
În vederea efectuării acţiunilor de urmărire penală organul judiciar trebuie să
fie competent în a efectua acte de urmărire penală în fiecare cauză concretă.
Cauzele penale fiind deosebit de diversificate prin gravitatea faptelor, locul unde
au fost comise, ori persoana făptuitorului, acestea se impun a fi repartizate spre o
justă soluţionare organelor de urmărire penală, care la rândul lor chiar dacă ar fi
sesizate prin mijloacele prevăzute de lege despre comiterea unei infracţiuni, nu ar
desfăşura o activitate de instigare, acestea ar rămâne nedescoperite mărind "cifra

1
Vasile Păvăleanu. Drept procesual penal. Partea specială, Bucureşti, 2002, p.7

5
neagră" 2. Pentru descoperirea lor trebuie desfăşurată o activitate de investigare şi
de probaţiune. De asemenea, necesită luarea unor măsuri preventive sau de
siguranţă, impune folosirea forţei publice, cunoscut fiind faptul că faptele penale
se comit în general în ascuns de către infractori periculoşi, bine pregătiţi, care
doresc şi uneori fac să dispară urmele crude ale infracţiunii. De aceea, pentru
descoperirea rapidă a infracţiunilor, pentru identificarea şi prinderea infractorului,
descoperirea şi conservarea urmelor se impune efectuarea unei activităţi specifice
de către organele specializate, pregătite în acest scop.
Conform articolului 55 Cod de procedură penală al Republicii Moldova
organele de urmărire penală sunt urmatoarele: din Ministerul Afacerilor Interne,
Serviciul de Informaţie şi Securitate al Republicii Moldova, Departamentul Vamal,
Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei. Conform articolelor
şi Codului de procedură penală ai Republicii Moldova este împuternicit să exercite
urmărirea penală şi procurorul, asigurând totodată desfăşurarea legală a procesului
penal şi, în fine, reprezintă învinuirea în instanţă, exercitând şi alte atribuţii
prevăzute de prezentul cod3.
Astfel, organul de urmărire penală capătă noţiunea de organ împuternicit de
stat care în faza de urmărire penală desfăşoară activităţi legate de strângerea
probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorului
şi la stabilirea răspunderii acestora,4 chemate să cerceteze cauza sub toate aspectele
şi, în mod complet, să afle adevărul cu privire la existenţa infracţiunilor , la
identificarea făptuitorului şi la vinovăţia acestora. De asemenea, să clarifice toate
aspectele ce ţin de obiectul probaţiunii atât cu privire la latura penală, cât şi cu
privire la latura civilă a cauzei.
Având un scop bine determinat, cum ar fi constatarea la timp şi în mod
complet a faptelor ce constituie infracţiuni, astfel că orice persoană care a săvârşit
o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată
să nu fie atrasa la răspundere penală16.

2
Adrian Tulbure. Tratat de drept procesual penal, Bucureşti, 2003, p. 81
3
Cod de procedură penală al Republicii Moldova, articolul 55
4
Petre Bunici. Drept procesual penal. Partea specială, Bucureşti, 2003. p. 35

6
 Potrivit scopului bine determinat sunt expuse şi sarcinile organului de
urmărire penală cum ar fi:
1. Organul de urmărire penală este obligat să strângă probele necesare pentru
aflarea adevărului şi pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele în vederea unei
juste soluţionări.
2. Organul de urmărire penală este obligat să adune probe atât în favoarea
cât şi în defavoarea învinuitului sau inculpatului, ceea ce înseamnă că pentru a
reţine o stare de fapt şi vinovăţia unei persoane, organul de urmărire penală va
trebui să adune şi să confrunte probele în acuzare cât şi cele care nu confirmă
acuzaţia sau o atenuează.
3. Obligaţia aceasta se menţine şi în cazul în care învinuitul sau inculpatul
recunoaşte fapta. Dispoziţia se confirmă cu prevederile articolului 103 punctul 4,
care ne spune că datele comunicate de bănuit, învinuit, inculpat nu pot servi ca
probe dacă ele se bazează pe informaţii a căror sursă nu este cunoscută. Dacă
declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului se bazează pe spusele altor
persoane, este necesar ca şi aceste persoane să fie audiate 5. Observăm că este
limitată valoarea probantă a declaraţiei bănuitului, învinuitului sau inculpatului cu
principiul prezumţiei nevinovăţiei, împiedicând tentativele de "spargere a dreptului
la tăcere".
4. Organul de urmărire penală trebuie să manifeste rol activ şi în explicarea
drepturilor procesuale bănuitului, învinuitului şi inculpatului precum şi celorlalte
părţi. Prin aceasta sunt antrenate părţile la soluţionarea corectă a cauzei şi la
apărarea drepturilor proprii ce derivă din raporturile procesuale la care trebuie să ia
parte.
5. Organele de urmărire penală sunt obligate să strângă date cu privire la
împrejurările care au determinat, înlesnit sau favorizat săvârşirea de infracţiuni
precum şi orice alte date de natură să servească la soluţionarea cauzei. Această
dispoziţie revine asupra obligaţiei organelor judiciare de a preveni comiterea de noi
infracţiuni prin stabilirea cauzelor şi a condiţiilor favorizatoare. Pe de altă parte

5
Alexandru Pîntea. Drept procesual penal, Bucureşti. 2002, p. 120

7
obligă la strângerea datelor suplimentare ce ar putea să servească la soluţionarea
cauzei, cum ar fi cele privind conduita anterioară şi după comiterea faptei
inculpatului şi raporturile dintre inculpat şi victima6.
Potrivit articolului 55 punctul 2, care ar fi: de a efectua măsuri operative de
investigaţii, inclusiv de a utiliza înregistrări audio şi video, filmări, fotografieri, şi
de a efectua alte acţiuni de urmărire penală prevăzute de prezentul cod, în scopul
descoperirii indicilor infracţiunii şi persoanelor care au savârşit-o, constatării
datelor faptice, fixării procesuale a acestor acţiuni, care pot fi folosite în calitate de
probe în cauza penală după verificarea lor în conformitate cu legislaţia procesual
penală.

§2. Competenţa organelor de urmărire penală.

A stabili competenţa unui organ de urmărire penală cu privire la o anumită
cauză penală, înseamnă a verifica dacă acel organ are dreptul şi obligaţia de a
începe efectuarea acţiunilor de urmărire penală. Organul de urmărire penală sesizat
despre comiterea unei infracţiuni este obligat să-şi verifice competenţa.
Dacă organul de urmărire penală constată că nu este competent a efectua
urmărirea penală, imediat, dar nu mai târziu de 3 zile, trimite cauza procurorului
care exercită conducerea urmăririi penale pentru a o transmite organului
competent. Chestiunile legate de conflictul de competenţă se soluţionează de
procurorul care exercită controlul asupra urmăririi penale sau, după caz, de
procurorul ierarhic superior. Conflictul de competenţă între organele de urmărire
penală este inadmisibil.
În cazul în care organul de urmărire penală constată că urmărirea penală nu
este de competenţa sa, el este obligat să efectueze acţiunile de urmărire penală ce
nu suferă amnare. Procesele-verbale privind acţiunile efectuate în asemenea cazuri
se anexează la cauza respectivă care se remite procurorului, pentru a o transmite
organului competent.

6
Angela Măria Tatu. Tratat de drept procesual penal, ediţia a II, Bucureşti, 2003, p. 294
8
 Reglementarea competenţei organelor de urmărire penala priveşte, în primul
rând, competenţa după materie şi calitatea persoanei şi, în al doilea rând,
competenta funcţională, adică cadrul de atribuţii ce revin fiecărui organ de
urmărire penală.
Repartizarea legală a cauzelor legale în competenţa diferitelor organe de
urmărire şi abilitarea legală a acestora de a efectua acte de urmărire în cauzele
respective. Asigură activităţii de urmărire desfăşurarea pentru fiecare categorie de
cauză penală, potrivit naturii lor, în faţa unor organe cu pregătire corespunzătoare
şi cu posibilităţi adecvate.
Competenta organelor de urmarire penala al Ministerului Afacerilor
Interne
Organul de urmărire penală al Ministerului Afacerilor Interne efectuează
urmărirea penală pentru orice infracţiune care nu este dată prin lege în competenţa
altor organe de urmărire penală sau este dată în competenţa lui prin ordonanţa
procurorului 7.
Aceasta presupune că organele de urmărire penală al Ministerului Afacerilor
Interne au o competenţă generală, adică sunt organe de cercetare de drept comun.
De aici rezultă că competenţa unui anumit organ de urmărire penală al
Ministerului Afacerilor Interne nu este determinat de natura sau gravitatea
infracţiunii sau de calitatea persoanei cercetate. Competenţa acestor organe nu este
condiţionată nici de competenţa unei anumite instanţe de a judeca o cauză penală,
motiv pentru care organele de urmărire penală ale Ministerului Afacerilor Interne
au în competenţă atât fapte ce revin soluţionării judecătoriei, cât şi fapte care intră
în competenţa altor instanţe8.
Înainte de aborda probleme de competentă propriu-zise, credem că este bine
să facem câteva precizări în legătură cu statutul organelor de urmărire penală ale
Ministerului Afacerilor Interne.
Pentru îndeplinirea sarcinilor specifice, colaboratorii Ministerului Afacerilor
Interne se subordonează şefilor ierarhiei din Ministerul Afacerilor Interne, pe când
7
Nicu Jidov. Drept procesual penal. Bucureşti, 2001. p. 36
8
Nicolae Volonciu. Drept procesual penal. Bucureşti, 1999, p.23

9
organele de urmărire penală au o dublă subordonare. Pe linie administrativă, au
acea subordonare cu a celorlalte organe ale Ministerului Afacerilor Interne, iar în
activitatea de cercetare penală se subordonează procurorului, care conform Legea
Republicii Moldova cu privire la Procuratură. (nr.294-XVI din 25.12.
2008).Capitolul II, punctul b) unde ne este indicat că procuratura conduce şi
exercită urmărirea penală 9, indicându-se şi în Codul de procedură penală, articolul
52 - Atribuţiile procurorului la efectuarea urmăririi penale10.
Organele de urmărire penală ale Ministerului Afacerilor Interne prin
autorizaţia procurorului se subordonează sau este supus controlului judiciar şi
anume în articolul 301 Cod de procedură penală al Republicii Moldova -Acţiunile
de urmărire penală efectuate cu autorizarea judecătorului de instrucţie. Necătând la
faptul că Ministerul Afacerilor Interne controlează şi îndrumă în baza Codului de
procedură penală ai Republicii Moldova, activităţile destăşurate, potrivit
competenţei stabilite prin lege pentru constatarea şi efectuarea cercetărilor în
legătură cu săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală, pentru probarea
acestora, urmărirea, prinderea şi tragerea la răspundere a infractorilor. Această
procedură constituind acţiuni legate de limitarea inviolabilităţii persoanei,
domiciliului, limitarea secretului corespondenţei, convorbirilor telefonice,
comunicărilor telegrafice şi alte acţiuni prevăzute de lege, necesitând autorizarea
judecătorului de instrucţie.
Sigur, diferenţele acestea între celelalte structuri ale organelor Ministerului
Afacerilor Interne şi organelor de urmărire penală nu trebuie absolutizate, deoarece
acestea nu pot acţiona singure, lupta cu fenomenul infracţional fiind dusă de întreg
aparatul poliţienesc, indiferent dacă este vorba de pază şi ordine publică, circulaţia
pe drumurile publice,11 . Legea nu stabileşte competenţa unui anumit organ de
urmărire penală a Ministerului Afacerilor Interne, determinată de natura sau
gravitatea infracţiunii sau de calitatea persoanei cercetate, orice colaborator a
Ministerului Afacerilor Interne care este conform legii numit ca ofiţer de urmărire
9
Legea Republicii Moldova cu privire la Procuratură. (nr.294-XVI din 25.12. 2008).
10
Cod de procedură penală al Republicii Moldova, articolul 52
11
Alexandru Pîntea. Drept procesual penal. Bucureşti, 2002

10
penală, putând efectua cercetarea în cauzele care sunt de competenţa penală a
Ministerului Afacerilor Interne.
Competenţa organului de urmărire penală al Serviciului Vamal.
Articolul 268 Cod de procedură penală al Republicii Moldova stipulează ca
organul de urmărire penală al Serviciului Vamal efectuează urmărirea penală în
privinţa infracţiunilor prevăzute în articolele 248 şi 249 din Codul penal, uitându-
ne în Codul penal al Republicii Moldova observăm că: articolul 248 - Contrabanda
şi 249 - Eschivarea de la achitarea plăţilor vamale, pe lângă aceea că constituie
infracţiuni economice sunt şi infracţiuni privind frontiera de stat, de aceea în cazul
acestor infracţiuni este prevăzută competenţa Serviciuli Vamal12.
Competenţa organului de urmărire penală al Centrului pentru
Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei.

Este prevăzută în articolul 269 Cod de procedură penală al Republicii

Moldova13, conform căruia Organul de urmărire penală al Centrului pentru
Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei efectuează urmărirea penală în
privinţa infracţiunilor prevăzute în articolele 191, 195, 236-261, 324-336 din
Codul penal al Republicii Moldova .
O descriere mai detaliată, privind atribuţiile, obligaţiile şi drepturile centrului,
reieşind din competenta sa ne este dată în Legea Republicii Moldova cu privire la
Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei Nr. 404-XV din
06.06.2002, şi anume capitolul II al legii prin următoarele articole:
Articolul 5 prevede atribuţiile Centrului care sunt:
a) preîntâmpinarea, depistarea, cercetarea şi curmarea contravenţiilor şi
infracţiunilor economico-financiare şi fiscale;
b) contracararea corupţiei şi protecţionismului;
c) contracararea legalizării bunurilor şi spălării banilor obţinuţi ilicit.
Atribuţiile Centrului sunt exhaustive şi nu pot fi modificate sau completate
decât prin lege.

12
Cod penal al Republicii Moldova, articolul 248 - 249
13
Cod de procedură penală al Republicii Moldova, articolul 269

11
 Articolul 6 prevede obligaţiile Centrului. în executarea atribuţiilor, Centrul
este obligat:
a)să activeze în strictă conformitate cu Constituţia Republicii Moldova, cu
prezenta lege şi cu alte acte normative;
b) să întreprindă acţiuni operative de investigaţii în conformitate cu
legislaţia;
c)să întreprindă acţiuni de preîntâmpinare, depistare şi contracarare a corupţiei
şi a protecţionismului;
d) să efectueze urmărire penală în cazul infracţiunilor a căror
contracarare ţine de competenţa sa;
e)să efectueze proceduri în cazul contravenţiilor administrative, atribuite
competenţei sate;
f) să exercite revizii economico-financiare şi controale fiscale şi să aplice
sancţiuni în conformitate cu legislaţia;
g) să întreprindă acţiuni în vederea reparării prejudiciilor cauzate statului prin
infracţiuni a căror contracarare ţine de competenţa sa;
h) să primească şi să înregistreze declaraţii, comunicări, sesizări şi alte
informaţii privind infracţiunile, să le verifice în conformitate cu legislaţia;
i) să asigure securitatea activităţii şi protecţia angajaţilor săi în executarea
obligaţiilor de serviciu;
j) să întreprindă, în limitele competenţei, acţiuni de contracarare a legalizării
bunurilor şi spălării banilor obţinuţi ilicit;
k) să preîntâmpine, să depisteze şi să curme încălcările ce ţin de repatrierea
mijloacelor băneşti, bunurilor materiale şi serviciilor;
1) să întreprindă acţiuni de asigurare a integrităţii bunurilor fară stăpân,
depistate de organele sale, până la transmiterea lor în posesiune organului de
resort;
m) să asigure pregătirea, reciclarea şi perfecţionarea cadrelor;
n) să ţină, în conformitate cu legislaţia, evidenta persoanelor supuse
serviciului militar care sînt în serviciul Centrului în calitate de colaboratori;

12
 o) să asigure protecţia şi păstrarea informaţiei care constituie secret de stat,
bancar şi comercial, precum şi a altor secrete apărate prin lege, care au devenit
Cunoscute în executarea atribuţiilor. Această informaţie poate fi prezentată altor
autorităţi publice în condiţiile legii.
Articolul 7 stipulează drepturile Centrului. In exercitarea atribuţiilor şi
obligaţiilor, Centrul are dreptul:
a) să întreprindă acţiuni operative de investigaţii, să atragă la colaborare
confidenţială cetăţeni şi lucrători titulari, să utilizeze documente de acoperire şi să
dispună de izolator de detenţie provizorie, în condiţiile legii. Regulamentul privind
activitatea lucrătorilor titulari ai Centrului se aprobă de către Guvern;
b) să efectueze urmăriri penale;
c) sa întocmească procese-verbale privind contravenţiile administrative ce ţin
de competenţa sa;
d)să reţină, în condiţiile legii, persoanele bănuite de comitere de infracţiuni a
căror examinare ţine de competenţa sa, să le ceară lămuriri, să le supună
percheziţiei corporale, să le stabilească identitatea, să ridice obiectele şi
documentele, să întreprindă alte acţiuni prevăzute de lege;
e) să dispună, în legătură cu examinarea cererii sau comunicării,
înregistrate în modul stabilit, despre infracţiunile ce ţin de competenţa sa ori în
legătură cu urmărirea penală a acestor infracţiuni, efectuarea unor revizii
economico-financiare şi unor controale fiscale asupra persoanelor juridice, precum
şi asupra persoanelor fizice subiecte ale activităţii de întreprinzător, indiferent de
tipul de proprietate şi genul de activitate; în cadrul reviziilor şi controalelor să
sigileze casieriile şi aparatele de casă, încăperile şi locurile de păstrare a
documentelor, a mijloacelor băneşti şi a bunurilor materiale. Regulamentul
efectuării reviziilor se aprobă de Guvern;
f)să dispună de drepturile autorităţilor fiscale, iar angajaţii săi - de drepturile
funcţionarului fiscal, inclusiv de dreptul de a calcula obligaţia fiscală şi de a o
executa silit, în modul stabilit de legislaţia fiscală;
g) în cazul efectuării reviziilor economico-financiare şi controalelor

13
fiscale, urmăririi penate, să aibă acces liber, iar în caz de impediment, să pătrundă
în încăperile, pe teritoriul sau pe loturile de pământ ale persoanelor juridice,
precum şi a persoanelor fizice, subiecte ale activităţii de întreprinzător, indiferent
de locul amplasării (cu excepţia reprezentanţelor diplomatice şi instituţiilor
consulare ale altor state); sa efectueze, în prezenţa proprietarului sau a
reprezentantului acestuia, iar în cazul absenţei ori refuzului lor, în prezenta
reprezentantului autorităţii publice cercetarea acestor obiective, inclusiv a
mijloacelor de transport, să verifice ori să ridice obiectele, bunurile şi documentele.
Pătrunderea în locuinţă fară acordul locatarilor se efectuează în cazul executării
unui mandat de arest sau a unei hotărâri judecătoreşti;
h) să suspende operaţiunile persoanelor juridice, precum şi ale persoanelor
fizice subiecte ale activităţii de întreprinzător, pe conturi în bănci şi în alte instituţii
financiare şi să sechestreze mijloacele băneşti, bunurile materiale, datoriile
debitoare şi alte active ale acestor persoane în cazul depistării unor fapte de
activitate economică ilicită, neonorării obligaţiilor faţă de buget sau să sisteze
executarea operaţiunilor financiare limitate sau suspecte;
i) să solicite şi să primească din partea autorităţilor publice, instituţiilor
financiare, agenţilor economici şi persoanelor fizice informaţiile şi documentele
necesare pentru îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin;
j) să efectueze expertize criminalistice şi de altă natură, precum şi cercetări ce
ţin de competenţa sa, să solicite autorităţilor publice, întreprinderilor,
organizaţiilor şi instituţiilor de stat antrenarea de specialişti şi experţi la verificări
sau expertize, la elucidarea unor probleme de specialitate;
k) să efectueze fotografierea, înregistrarea sonoră şi video, dactiloscopia şi
înregistrarea persoanelor reţinute sau ţinute sub arest, conform legislaţiei;
1) să ceară conducătorilor obiectivelor supuse controlului inventarierea
bunurilor materiale, mijloacelor băneşti şi verificarea datoriilor reciproce,
documentele normativ-tehnice şi de evidenţă prin care se reglementează şi se
omologhează operaţiunile de utilizare a bunurilor materiale şi a mijloacelor
băneşti;

14
 m) să constate încălcarea legislaţiei economico - fînanciare, fiscale şi să
aplice sancţiunile prevăzute de lege;
n) să sechestreze ori să ridice de la persoanele juridice, precum şi de la
persoanele fizice subiecte ale activităţii de întreprinzător, bunurile materiale,
inclusiv mijloacele de transport, în cazul:
- lipsei, la momentul transportării, păstrării ori comercializării, a
documentelor ce confirmă provenienţa lor legală;
- păstrării de bunuri neînregistrate în documentele contabile sau păstrării lor în
locuri nedeclarate autorităţii fiscale;
o) să ridice, în cazurile ce nu suferă amânare, documentele contabile ale
subiecţilor de antreprenoriat, documentele cu falsuri înscrise, bunuri fară stăpân,
obiecte şi documente, în baza informaţiilor operative, până la soluţionarea
definitivă a cazului;
p) să iniţieze acţiuni de citare în faţa instanţei de judecată în conformitate cu
legislaţia;
r) să participe la elaborarea şi perfecţionarea cadrului legislativ vizând
preîntâmpinarea şi contracararea infracţiunilor economice şi a coruptei;
s) să înainteze, conform legii, sesizări privind înlăturarea cauzelor şi
condiţiilor care au favorizat comiterea de infracţiuni a căror contracarare ţine de
competenţa sa;
t) sa efectueze schimb de informaţii despre relaţiile economice ale
persoanelor juridice şi fizice din Republica Moldova cu cele din alte ţări în baza
tratatelor interstatale;
u) să folosească mijloacele de informare în masă pentru stabilirea
circumstanţelor în care s-au comis infracţiunile, precum şi pentru urmărirea
persoanelor care se eschivează de la urmărire penală şi judecată.
În cazul în care este depistată vreo încălcare a legislaţiei, deciziile şi
hotărârile privind calcularea obligaţiilor fiscale, privind aplicarea amenzii şi altor
sancţiuni sînt emise de către conducătorii Centrului şi ai subdiviziunilor teritoriale
de adjuncţii acestora şi sînt executate pe cate extrajudiciară.

15
 În cazul nerambursării creditelor acordate sub garanţia bugetului de stat sau a
dobânzilor aferente, se vor întreprinde măsuri de executare silită, în conformitate
cu legislaţia în vigoare, pentru rambursarea acestora14.
Competenţa exclusivă a procurorului la exercitarea urmăririi penale.
În literatura de specialitate se consideră 15, pe bună dreptate, că procurorul are
poziţia de principal organ de urmărire penală şi, în această calitate, are dreptul de a
efectua urmărirea penală în orice cauză, dacă socoate necesar, competenţă care este
facultativă. De aceea, înainte de a ne referi la competentă, ar fi normal de dat
noţiunea procurorului şi modul de organizare a acestui organ care ne este. dat în
Legea Republicii Moldova cu privire la Procuratură. (nr.294-XVI din 25.12.
2008).în capitolul I.
Astfel, în prezenta lege. prin termenul "procuror" se înţelege Procurorul
General şi procurorii ierarhic inferiori subordonaţi lui.
De asemenea, în lege se menţionează că Procuratura este o instituţie
independentă, specializată, care activează în cadrul autorităţii judecătoreşti.
Procuratura este independentă în relaţiile cu alte autorităţi publice şi, prin
exercitarea atribuţiilor sale, reprezintă interesele generale ale societăţii, apără
ordinea de drept, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, conduce şi exercită urmărirea
penală. Activitatea Procuraturii este organizată conform principiilor legalităţii,
operativităţii, proporţionalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic. Activitatea
Procuraturii este reglementată de Constituţia Republicii Moldova, de legea
menţionată mai sus, de alte acte normative, precum şi de normele dreptului
internaţional.
Tot în această lege, şi anume în Capitolul II, articolul 15 este dată structura
procuraturii. Astfel, Procuratura constituie un sistem unic şi centralizat, care
include:
1. Procuratura Generală;
2. Procuratura Găgăuziei;

14
Legea Republicii Moldova cu privire la Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei Nr. l 104-XV
dm 06.06.2002
15
Grigorii Teodoru. Drept procesual penal, Bucureşti, 2001, p. 60

16
 3. procuraturile raionale, municipale şi de sector;
4. procuraturile specializate (militare, de transport, anticorupţie etc.).
Numărul organelor Procuraturii, localităţile de reşedinţă, circumscripţiile de
activitate, structura şi personalul organelor se aprobă şi se modifică de Parlament,
la propunerea Procurorului General. Bugetul Procuraturii se aprobă de Parlament,
la aprobarea bugetului pe anul corespunzător16 .
Potrivit dispoziţiilor articolului 55 Cod de procedură penală, aliniatul 3,
observăm că atribuţiile procurorului la efectuarea urmăririi penale ar fi
următoarele:
1) porneşte urmărirea penală şi ordonă efectuarea urmăririi penale în
conformitate cu Codul de procedură penală, refuză pornirea urmăririi sau
încetează urmărirea penală;
2) exercită nemijlocit urmărirea penală în condiţiile legii;
3) conduce personal urmărirea penală şi controlează legalitatea acţiunilor
procesuale efectuate de organul de urmărire penală;
4) controlează permanent executarea procedurii de primire şi înregistrare a
sesizărilor privind infracţiunile;
5) cere de la organul de urmărire penală, de la procurorii ierarhic inferiori,
pentru control, dosare penale, documente, acte procedurale, materiale şi alte date
cu privire la infracţiunile săvârşite şi persoanele identificate în cauzele penale în
care exercită controlul;
6) verifică calitatea probelor administrate, veghează ca orice infracţiune să fie
descoperită, orice infractor să fie tras la răspundere penală şi ca nici o persoană să
nu fie urmărită penal fără să existe indici temeinici că a săvârşit o infracţiune;
7) fixează termenul rezonabil de urmărire penală pentru fiecare cauză;
8) anulează ordonanţele ilegale şi neîntemeiate ale organului de urmărire
penală şi ale procurorilor ierarhic inferiori;
9) retrage motivat şi transmite după competenţă dosarul penal de la un organ

16
Legea Republicii Moldova cu privire la Procuratură. (nr.294-XVI din 25.12. 2008).

17
de urmărire penală la altul şi de la o persoană care efectuează urmărirea penală la
alta în scopul de a asigura înfăptuirea urmăririi penale în mod obiectiv şi complet;
10) ordonă efectuarea urmăririi penale de un grup de ofiţeri de urmărire
penală sau de mai multe organe de urmărire penală, desemnând persoanele care vor
efectua urmărirea penală;
11) soluţionează abţinerile sau recuzările ofiţerilor de urmărire penală sau ale
procurorilor ierarhic inferiori;
12) decide aplicarea măsurii preventive, modificarea şi revocarea ei, cu
excepţia arestării preventive, arestării la domiciliu, liberării provizorii şi ridicării
provizorii a permisului de conducere a mijloacelor de transport;
13) efectuează controlul asupra legalităţii reţinerii persoanei;
14) dă indicaţii în scris cu privire la efectuarea acţiunilor de urmărire penală
şi a măsurilor operative de investigaţii în vederea căutării persoanelor care au
săvârşit infracţiuni;
15) emite, conform prevederilor prezentului cod, ordonanţe privind reţinerea
persoanei, aducerea forţată a persoanei, ridicarea de obiecte şi documente, privind
alte acţiuni de urmărire penală;
10) adresează în instanţa de judecată demersuri pentru obţinerea autorizării
arestării şi prelungirii acesteia, liberării provizorii a persoanei reţinute sau arestate,
sechestrului corespondenţei şi ridicării ei, interceptării comunicărilor, suspendării
provizorii a învinuitului din funcţie, urmăririi fizice şi prin mijloace electronice a
persoanei, exhumării cadavrului, controlului video şi audio al încăperii, instalării în
încăpere a mijloacelor tehnice de înregistrare audio şi video, controlării
comunicărilor cu caracter informativ adresate bănuitului, internării persoanei în
instituţie medicală pentru efectuarea expertizei şi a altor acţiuni pentru care se cere
autorizarea judecătorului de instrucţie;
16) asistă la efectuarea oricărei acţiuni de urmărire penală sau o efectuează
personal;
18) poate solicita participarea judecătorului de instrucţie la efectuarea unor
acţiuni de urmărire penală;

18
 19) restituie dosarele penale organului de urmărire penală cu indicaţiile sale
în scris;
20) înlătură persoana care efectuează urmărirea penală dacă aceasta a încălcat
legea în procesul urmăririi penale;
21) înaintează organului respectiv sesizări cu privire la ridicarea imunităţii
unor persoane şi tragerea lor la răspundere penală;
22) încetează procesul penal, dispune scoaterea persoanei de sub urmărire
penală sau clasează cauza penală în cazurile prevăzute de lege;
23) pune sub învinuire şi ascultă învinuitul în baza probelor prezentate de
organul de urmărire penală sau în baza probelor acumulate de el personal;
24) aduce la cunoştinţa părţilor materialele dosarului;
25) întocmeşte rechizitoriul în cauza penală, copia căruia o înmânează
învinuitului, şi trimite cauza m instanţa de judecată competenta17.
La efectuarea urmăririi penale, procurorul dispune şi de alte drepturi şi
obligaţii prevăzute de Codul de procedură penală.
Procurorul exercită supravegherea asupra actelor de urmărire penală: în
exercitarea acestei atribuţii procurorul conduce şi controlează activitatea de
cercetare penală a politiei şi a altor organe. In acelaşi timp, procurorul care
exercită supravegherea urmăririi penale poate să efectueze orice acte de urmărire
penală în cauzele pe care le supraveghează. Totodată, legea prevede că procurorul
poate să efectueze nemijlocit şi fară restricţii unul sau mai multe acte de urmărire
penală şi oricare din cazurile de competenţa organelor de cercetare penală.
Indiferent de cantitatea actelor de urmărire penală pe care le efectuează procurorul,
în cazurile menţionate, activitatea sa este de urmărire penală, iar nu de
supraveghere18 . Astfel, competenţa procurorului este nelimitată, în sensul că poate
să efectueze urmărirea penală pentru orice infracţiune şi, în cadrul acestei
competenţe generale, în mod obligatoriu, în cazul infracţiunilor enumerate în
articolul 270 Cod de procedură penală al Republicii Moldova. Astfel, Procurorul
exercită exclusiv urmărirea penală în cazurile:
17
Cod de procedură penală al Republicii Moldova, articolul 55
18
Nicolae Cohinescu. Totul despre Ministerul Public, Bucureşti, 2000, p. 209

19
 1) infracţiunilor săvârşite de:
- Preşedintele ţării;
- deputaţi;
- membri ai Guvernului;
- judecători;
- procurori;
- generali;
- ofiţeri de urmărire penală;
- minori.
2) atentatelor la viaţa colaboratorilor poliţiei, ofiţerilor de urmărire penală,
procurorilor, judecătorilor sau a membrilor familiilor acestora, dacă atentatul este
legat de activitatea acestora;
3) infracţiunilor săvârşite de Procurorul General.
Procurorul exercită conducerea acţiunilor de urmărire penală efectuate de
organul de urmărire penală. Este competent să exercite urmărirea penală în
cazurile prevăzute mai sus şi să efectueze conducerea activităţii de urmărire
penală procurorul de la procuratura de acelaşi nivel cu instanţa căreia, potrivit
legii, îi revine judecarea cauzei în primă instanţă. Procurorul procuraturii ierarhic
superioare poate să exercite urmărirea penală şi să efectueze conducerea acţiunilor
de urmărire penală în aceste cazuri dacă aceasta este necesar în interesul urmăririi
penale.
Procurorul ierarhic superior poate să dispună, prin ordonanţă motivată,
exercitarea urmăririi penale, în cazurile prevăzute mai sus, de către procurorul din
alta procuratură de acelaşi nivel.
Procurorul General poate să dispună, prin ordonanţă motivată, exercitarea
urmăririi penale, în cazurile menţionate mai sus, de către un procuror de la
Procuratura Generală.
Este competent să exercite urmărirea penală în cazul prevăzut la aliniatul l
punctul 3 al articolului 270 Cod de procedura penală al Republicii Moldova

20
procurorul ori grupul de procurori numiţi de Parlament, la propunerea
Preşedintelui acestuia.
În cazurile unor cauze complicate şi de mari proporţii, procurorul ierarhic
superior celui de competenţa căruia este urmărirea penală poate dispune, prin
ordonanţă motivată, urmărirea penală de un grup de procurori şi ofiţeri de urmărire
penală, indicând procurorul care va conduce acţiunile de urmărire penală".
Procurorul efectuează personal urmărirea penală în cazurile menţionate mai
sus, fără să aibă nevoie pentru aceasta de nici o autorizare, încuviinţare prealabilă
sau confirmare a actelor întocmite din partea vreunui alt organ judiciar. El
procedează aşa cum am menţionat la punerea în mişcare a acţiunii penale şi luarea
măsurilor preventive, dacă sunt temeiuri, precum şi la extinderea urmăririi penale
la alte fapte ori la alte persoane, iar la sfârşitul urmăririi penale la prezentarea
materialului de urmărire penală şi la întocmirea rechizitoriului fără să încheie
vreun referat de trimitere a urmăririi penale şi fără să ceară aprobarea primului
procuror sau procurorului ierarhic superior după caz.
Astfel, şi în cazul în care urmărirea penală se efectuează personal de către
procuror (în cazurile în care este obligatorie urmărirea penală de către procurorul
ierarhic superior, în virtutea principiului subordonării ierarhice, fie din oficiu, fie
la plângerea persoanei interesate)19.
Deşi legea nu prevede expres, după părerea noastră, prin supravegherea
urmăririi penale de către procuror, se înţelege, aşa cum o să vedem în cele ce
urmează, un complex de activităţi specifice desfăşurate de către acesta în vederea
realizării obiectivului prevăzut de lege, pentru că în cursul urmăririi penale să se
respecte legea şi să se afle adevărul respectiv să fie lămurită cauza sub toate
aspectele pentru strângerea probelor necesare atât în favoarea, cât şi în defavoarea
învinuitului sau inculpatului, în vederea realizării scopului urmăririi penale.

19
Gheorghiţă Mateuţ. Drept procesual penal, voi. I, Bucureşti, 1997, p. 129

21
 Capitolul II.
Rolul ofiţerului de urmărire penală în activitatea de
urmărire penală

22
 §1 Statutul procesual al conducătorului organului de urmărire
penală.
Ofiţerul de urmărire penală este independent, se supune prevederilor Codului
de procedură penală, indicaţiilor scrise ale procurorului şi conducătorului
organului de urmărire penală.
Prin termenul de "conducător a organului de urmărire penală" articolul 56 a
Codului de procedură penală al Republicii Moldova, trebuie să înţelegem ofiţerul
de urmărire penală din Ministerul Afacerilor Interne, Serviciul de Informaţii şi
Securitate al Republicii Moldova, Departamentul Vamal, Centrul pentru
Combaterea Crimelor Economice si Coruptiei, numit in modul stabilt de lege şi
care acţionează în limitele competenţei sale, înzestrat cu anumite atribuţii
procesual-penale prevăzute de acelaşi articol, punctul 2 20
Despre conducătorul organului de urmărire penală a procuraturii nu este
nimic specificat în lege, deoarece el este înzestrat cu aceleaşi atribuţii a
procurorului care asigură legalitatea acţiunilor efectuate de urmărirea penală.
Conducătorul organului de urmărire penală are dreptul de a controla
îndeplinirea la timp a acţiunilor ofiţerilor de urmărire penală, în ceea ce priveşte
descoperirea şi preîntâmpinarea infracţiunilor, poate lua măsuri pentru a asigura
efectuarea sub toate aspectele complet şi efectiv, a urmăririi penale, şi a asigura în
modul stabilit înregistrarea sesizărilor despre săvârşirea infracţiunilor. Mai are
dreptul de a controla dosarele penale şi de a-i da ofiţerului de urmărire penală
anumite ordine privind efectuarea urmăririi penale în calitate de învinuit, despre
calificarea sau pericolul social al infracţiunii. Conduce efectuarea anumitor acţiuni
de anchetă aparte aşa cum ar fi: transmiterea dosarului penal de la un ofiţer de
urmărire penală la altul, însărcinează efectuarea urmăririi penale pe un dosar de
mai mulţi ofiţeri de urmărire penală, şi chiar poate participa la efectuarea urmăririi
penale, sau personal a efectua urmărirea penală folosindu-se totodată de atribuţiile
ofiţerului de urmărire penală.

20
Cod de procedură penală al Republicii Moldova, articolul 56

23
 Ordinele conducătorului urmăririi penale sunt date ofiţerului de urmărire
penală în formă scrisă şi sunt obligatorii pentru îndeplinire, în afară de cazurile
prevăzute de lege. Totodată, legea asigură independenţa ofiţerului de urmărire
penală prevăzută de punctul 4 al articolului 57 Cod de procedură penală al
Republicii Moldova.
Astfel, raportul dintre conducătorul urmăririi penale şi ofiţerul de urmărire
penală în timpul realizării urmăririi penale poartă un caracter procesual. Acest
raport cu caracter procesual între conducătorul urmăririi penale şi ofiţerul de
urmărire penală contribuie la independenta procesuală a ofiţerului de urmărire
penală, împiedicând totodată cazurile când ofiţerul de urmărire penală se află sub
o totală subordine administrativă a conducătorului de urmărire penală înzestrat cu
atribuţii nelimitate.
Legea nu prevede că conducătorul urmăririi penale să aprobe rezoluţiile sau
ordonanţele ofiţerului de urmărire penală, sau anularea lor. In legătură cu aceasta
trebuie de recunoscut faptul neprevăzut de lege dar des folosit în practică. Când
ofiţerul de urmărire penală pentru a-şi micşora responsabilitatea procesuală a unor
acţiuni de anchetă cere de la conducătorii săi aprobarea acestor acţiuni în scris.
Anularea ordonanţelor sau soluţionarea abţinerilor sau recuzărilor acestuia în
acţiunile sale, poate să o facă numai procurorul care conduce urmărirea penală şi
controlează legalitatea ei.
Pe lângă funcţiile menţionate mai sus a conducătorului de urmărire penală,
apar şi alte obligaţii prevăzute de lege, în conformitate cu care conducătorul
urmăririi penale: poartă răspundere personală de organizarea şi rezultatele lucrului
efectuat de organul de urmărire penală (ofiţerii de urmărire penală în subordine),
de îndeplinirea însărcinărilor încredinţate, învăţarea şi educarea cadrelor.
Controlează şi menţionează activitatea ofiţerilor de urmărire penală în subordine,
asigură conlucrarea cu alte organe în legătură cu preîntâmpinarea, descoperirea şi
cercetarea infracţiunilor, asigură o conlucrare şi cu organele controlului de stat, ca
procuratura, expertiza judecătorească ş.a.

24
 Dar nici într-un caz o astfel de figură procesuală ca conducătorul organului de
urmărire penală, nu micşorează rolul procurorului în urmărirea penală, ordinele
procurorului în privinţa urmăririi penale fiind obligatorii pentru conducătorul
urmăririi penale, necătînd daca acestea au fost contestate procurorului ierarhic
superior .
Independenţa procesuală a ofiţerului de urmărire penală nu se compară cu
atribuţiile nemărginite ale conducătorului său. In literatura de specialitate întâlnim
păreri unde ofiţerul de urmărire penală ar trebui privit ca o figură centrală în
urmărirea penală, iar conducătorul urmăririi penală doar în calitate de organizator a
lucrului ofiţerului de urmărire penală, înzestrându-i cu resurse metodice pentru
asigurarea efectuării urmăririi penale.

§2.Rolul activ al ofiţerului de urmărire penală.

Organul de urmărire penală este obligat să ia toate măsurile prevăzute de lege
pentru cercetarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă, a circumstanţelor
cauzei pentru stabilirea adevărului.
Cerinţele rolului activ al organului de urmărire penală atrag, următoarele
obligaţii:
1. A explica părţilor din proces drepturile lor procesuale şi a le ajuta în
exercitarea lor, asigurând lămurirea cauzei sub toate aspectele;
2. A pune în discuţia părţilor, din oficiu, orice probleme de a căror elucidare
depinde soluţionarea corectă a cauzei, cerându-le părerea asupra acestora;
3. A dispune, din oficiu, administrarea probelor necesare pentru aflarea
adevărului cu privire la toate împrejurările cauzei, dacă părţile nu au iniţiativă în
acest sens;
4. A extinde investigaţiile la tot ce este necesar pentru realizarea scopului
procesului penal, mai cu seamă la alte fapte şi persoane decât cele care formează
obiectivul cauzei şi să extindă controlul judiciar şi la alte motive decât cele
invocate în calea de atac.
Activitatea organului de urmărire penală se efectuează şi în cazul în care
bănuitul sau învinuitul îşi recunoaşte vinovăţia.
25
 Potrivit articolului 57 punctul l al Codului de procedură penală al Republicii
Moldova, ofiţerul de urmărire penală este persoana cu funcţie de răspundere care,
în numele statului, în limitele competenţei sale, efectuează urmărirea penală în
cauze penale48. După cum am menţionat mai sus, aceştia sunt ofiţerii de urmărire
penală ai Ministerului Afacerilor Interne, Serviciului de Informaţii şi Securitate,
Departamentului Vamal şi Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi
Corupţiei, respectiv aparţinându-le competenţa.
Volumul drepturilor procesuale şi obligaţiilor ofiţerului de urmărire penală nu
depinde de instituţia căreia aparţine, legea separându-i doar după competenţă în
dependenţă de cauza penală concretă. Conţinutul şi orientarea activităţii ofiţerului
de urmărire penală este determinată de scopul urmăririi penale, fiind chemat să
descopere infracţiunea, stabilind vinovatul, să stabilească ce fel de infracţiune, când
şi în ce mod a fost săvârşită, identificarea făptuitorilor sau persoanelor care au avut
atribuţii la săvârşirea acestor infracţiuni, să constate indicii infracţiunii şi
componenţa ei. Colectarea tuturor datelor privind subiectul infracţiunii, părţile sale
subiective şi obiective, condiţiile şi cauzele care au dus la săvârşirea infracţiunii.
Ofiţerul de urmărire penală este obligat de a lua măsuri pentru repararea
prejudiciului cauzat în urma infracţiunii, împiedicarea săvârşirii de către bănuit,
învinuit a altor infracţiuni sau de a împiedica aflarea adevărului în cauza cercetată.
Asigurând totodată prezentarea acestor persoane în faţa ofiţerului de urmărire
penală si a judecăţii cercetarea circumstanţelor cauzei trebuie să fie sub toate
aspectele, completă şi obiectivă pentru a fi pedepsit vinovatul, iar persoana
nevinovată să nu ajungă pe banca acuzaţilor.
Prin activitatea sa descoperire a infracţiunilor şi stabilire a vinovaţilor, şi prin
îndeplinirea corectă a tuturor prevederilor Codului Procesual Penal, ofiţerul de
urmărire penală este chemat să ducă o influenţă educativ - profilacticâ. Pentru a
îndeplini această sarcină el este în drept, în măsura competenţei sale, de a porni
urmărirea penală cu respectarea Codului de procedură penală al Republicii
Moldova articolul 274 punctul 2, să ia măsuri imediate pentru stabilirea

26
circumstanţelor infracţiunii şi făptuitorilor. Şi tot cu acest scop în legătură cu cauza
penală are un şir de atribuţii despre care vom vorbi în punctele următoare.
Avînd calitatea de subiect a procesului penal, ofiţerul de urmărire penală este
înzestrat cu independenţă procesuală, ceea ce permite ca orice hotărâre legată de
urmărirea penală, să le ia independent în afară de cazurile când legea prevede
aprobarea acestor acţiuni de către procuror sau judecătorul de circumscripţie. Atât
hotărârile cât şi probele pe dosar sunt apreciate din convingerea proprie, bazata pe
corectarea completă şi obiectivă a tuturor circumstanţelor cauzei, călăuzindu-se de
lege articolul 101 punctul l a Codului de procedură penală al Republicii Moldova).
În realizarea atribuţiilor sale, ofiţerul de urmărire penală colaborează cu
celelalte organe ale Ministerului Afacerilor Interne, având împuterniciri să
colecteze materialul probator, prin activităţi investigative de investigaţii. Aceste
ordonanţe şi rezoluţii fiind pentru organele menţionate obligatorii. Dar totodată
ofiţerul de urmărire penală nu poate porunci activităţile, care conform legii, este
obligat să le îndeplinească personal.
Termene în procesul penal sunt intervale de timp în cadrul cărora sau după
expirarea cărora pot fi efectuate acţiuni procesuale conform prevederilor
prezentului cod. Noţiunea de termen procedural şi consecinţele nerespectării lui o
găsim în articolul 230 Cod de procedură penală al Republicii Moldova.
În cazul în care pentru exercitarea unui drept procesual este prevăzut un
anumit termen, nerespectarea acestuia impune pierderea dreptului procesual şi
nulitatea actului efectuat peste termen.
Dacă o măsură procesuală nu poate fi luată decât pe un termen prevăzut de
lege, expirarea acestuia impune încetarea efectului acestei măsuri.
Articolul 231 Cod de procedură penală al Republicii Moldova presupune
calcularea termenelor procedurale21 .
Termenele stabilite de prezentul cod se calculează pe ore, zile, luni şi ani.

21
Cod de procedură penală al Republicii Moldova, articolul 231

27
 La calcularea termenelor procedurale se porneşte de la ora, ziua, luna şi anul
indicate în actul care a provocat curgerea termenului, afară de cazurile în care
legea dispune altfel.
La calcularea termenelor pe ore sau pe zile nu se ia în calcul ora, ziua de la
care începe să curgă termenul, nici ora sau ziua în care acesta se împlineşte.
Termenele calculate pe luni sau pe ani expiră la sfârşitul zilei respective a
ultimei luni sau la sfârşitul zilei şi lunii respective din ultimul an. Dacă aceasta şi
cade într-o lună ce nu are zi corespunzătoare, termenul expiră în ultima zi a acestei
luni.
Dacă ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la
sfârşitul primei zile lucrătoare care urmează.
Articolul 232 prevede actele considerate ca făcute în termen. Astfel, actul
depus în cadrul termenului prevăzut de lege la administraţia locului de detenţie, la
unitatea militară, la administraţia instituţiei medicale sau la oficiul poştal prin
scrisoare recomandată este considerat ca făcut în termen, înregistrarea sau
confirmarea făcută de către administraţia locului de detenţie, a unităţii militare sau
a instituţiei medicale pe actul depus, precum şi recipisa oficiului poştal despre
actul primit pe actul depus, servesc drept dovadă a datei depunerii actului.
Cu excepţia termenului prevăzut pentru căile de atac, actul efectuat de
procuror se consideră ca depus în termen dacă data la care a fost trecut în registrul
de ieşire a actelor se încadrează în termenul cerut de lege pentru efectuarea actului.
Articolul 233 stipulează calcularea termenelor în cazul măsurilor preventive,
şi anume că în calcularea termenelor privind măsurile preventive, ora sau ziua de la
care începe şi la care se sfârşeşte termenul intră în durata acestora. In ceea ce
priveşte restabilirea termenului omis, articolul 234 prevede că dacă persoana
respectivă a omis termenul procedural din motive întemeiate, acesta poate fi
restabilit, la cererea ei, prin hotărârea organului de urmărire penală sau a instanţei
de judecată, în condiţiile legii. Termenul omis poate fi restabilit numai în privinţa
persoanei menţionate în acest aliniat, dar nu şi in privinţa altor persoane .
Refuzul de a stabili termenul omis poate fi atacat în condiţiile legii.

28
 Astfel, cunoscând noţiunea de termen, putem vorbi despre termenii urmăririi
penale prevăzute de articolul 259 al Codului de procedură penală al Republicii
Moldova, care indică că urmărirea penală se efectuează în termen rezonabil.
Criteriile de apreciere a termenului rezonabil de soluţionare a cauzei penale
sunt:
1) complexitatea cazului;
2) comportamentul părţilor la proces;
3) conduita organului de urmărire penală a instanţei de judecată.
Urmărirea cauzei penale în care sunt bănuiţi, învinuiţi, inculpaţi arestaţi
preventiv, precum şi minori, se fac de urgenţă şi în mod preferenţial.
Totodată respectarea termenilor rezonabili se asigură de procuror.
Termenul rezonabil de urmărire penală într-o cauză concretă se fixează de
către procuror prin rezoluţie, în funcţie de complexitatea cauzei şi de
comportamentul participanţilor la proces.
Termenul de urmărire penală fixat de procuror este obligatoriu pentru ofiţerul
de urmărire penală şi poate fi prelungit la solicitarea acestuia.
In cazul în care este necesar a prelungi termenul de urmărire penală, ofiţerul
de urmărire penală întocmeşte un demers motivat în acest sens şi îl prezintă
procurorului înainte de expirarea termenului fixat de acesta.
Iar ceea ce priveşte efectuarea legală a urmăririi penale sau legalitatea
procesului penal nu este altceva decât unul din principiile generale prevăzut în
articolul 7 Cod de procedură penală al Republicii Moldova.
Procesul penal se desfăşoară în strictă conformitate cu principiile şi normele
unanim recunoscute ale dreptului internaţional, cu tratatele internaţionale la care
Republica Moldova este parte, cu prevederile Constituţiei Republicii Moldova şi
ale Codului de procedură penală al Republicii Moldova, prioritate având
reglementările internaţionale la care Republica Moldova este parte.
Iar prin realizarea, conform legii, a altor acţiuni la faţa locului se are în vedere
toate acţiunile conform procedeelor tactice a criminalisticii în cazurile concrete
conducându-se de Codul de procedură procedură penală al Republicii Moldova.

29
 Ofiţerul de urmărire penală mai are şi alte atribuţii prevăzute de art. 57 Cod de
procedură penală, cum ar fi:
- întreprinde măsuri, prevăzute de lege, pentru asigurarea reparării
prejudiciului cauzat prin infracţiune.
- asigură, prin biroul de avocaţi, numirea in oficiu a apărătorului în cauza
penală în cazurile prevăzute de Codul de procedură penală al Republicii Moldova.
- citează şi audiază persoane în calitate de bănuit, parte vătămată, martori.
- obligaţia ofiţerului de urmărire penală de a proteja drepturile şi obligaţiile
omului în condiţiile legii procesual penale.
Această obligaţie se impune ca o condiţie la efectuarea tuturor acţiunilor
menţionate mai sus, în conţinutul cărora nu o dată a fost indicat încadrarea
acţiunilor date în limitele legii procesual penale, care la rândul ei, dacă să vorbim
la general se reglementează de prevederile Constituţiei Republicii Moldova, care
ne spune în articolul l punctul 3 ca Republica Moldova este un stat de drept
democratic, în care demnitatea omului, drepturile li libertăţile lui, libera dezvoltare
a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi
sunt garantate.

Capitolul III.

30
 Acţiuni de urmărire penală efectuate de organele de
urmărire penală

§l. Procedura începerii urmăririi penale.

Procesul penal a cunoscut o evoluţie în timp. În vechime procesul penal se
desfăşura mai mult în instanţă sau aproape în exclusivitate în faţa acesteia, existând
numai forme rudimentare de organe specializate apte să intervină din oficiu în lupta
împotriva fenomenului infracţional şi să pregătească judecarea cauzelor penale.
Cu timpul, pe măsură ce ştiinţa şi tehnica sunt folosite pentru perfecţionarea
mijloacelor şi procedeelor de săvârşire a infracţiunilor, de împiedicare a
descoperirii lor imediate şi a identificării infractorilor, devine şi mai necesară
activitatea premergătoare judecăţii22.
Procesul penal este structurat pe faze care cuprind diferite activităţi procesuale
de natură să asigure realizarea scopului său.
Acestea se desfăşoară în trei faze: urmărirea penală, judecata şi punerea în
executare a hotărârilor judecătoreşti penale rămase definitive.
Urmărirea penală - ca primă fază a procesului penal poate fi definită ca fiind
activitatea desfăşurată de organele de urmărire penală pentru strângerea şi
verificarea probelor necesare, cu privire la existenta infracţiunilor ca identificarea
făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau
nu cazul să se dispună trimiterea lor în judecată.
Una din atribuţiile ofiţerului de urmărire penală este asigurarea înregistrării
infracţiunii în modul stabilit, propune procurorului de a începe urmărirea penală,
clasa dosarul penal sau de a nu începe urmărirea penală din lipsa indicilor
infracţiunii.
Pentru a pătrunde mai minuţios în înţelesul acestui punct ne vom referi mai
complet la orice acţiune în parte. Asigurarea înregistrării infracţiunii în modul

22
Vasile Păvăleanu. Drept procesual penal. Partea specială, Bucureşti, 2002, p.7

31
stabilit este aceeaşi sesizare a organelor de urmărire penală prevăzută de articolul
266 al Codului de procedură penală al Republicii Moldova23.
Evident că începerea urmăririi penale şi implicit declanşarea procesului penal
presupune în mod obligatoriu ca organele de urmărire penală să aibă cunoştinţă
despre comiterea infracţiunii şi să fie sesizate în conformitate cu dispoziţiile
legale.
Sesizarea organelor de urmărire penală reprezintă punctul de plecare a
urmăririi penale, fără de care aceasta nu poate începe şi conţine atât elementul de
informare cât şi temeiul legal de desfăşurare a activităţii de cercetare .
Ca urmare prin mod de sesizare a organului de urmărire penală se înţelege
mijlocul prin care acesta ia cunoştinţă, în condiţiile legii, despre săvârşirea unei
infracţiuni, determinând obligaţia acestuia de a se pronunţa cu privire la începerea
urmăririi penale referitoare la acea infracţiune24.
Din conţinutul articolului 262 al Codului de procedură penală al Republicii
Moldova rezultă că organul de urmărire penală poate fi sesizat despre săvârşirea
sau pregătirea pentru săvârşirea unei infracţiuni prevăzute de Codul penal prin:
1. plângere;
2. denunţ;
3. autodenunţ;
4. depistarea infracţiunii nemijlocit de către colaboratorii organului de
urmărire
penală.
Astfel organul de urmărire şi anume ofiţerul de urmărire penală fiind sesizat
cu îndeplinirea tuturor condiţiilor expuse mai sus este obligat la două acţiuni:
a) de a propune procurorului încetarea urmăririi penale, clasarea dosarului
penal sau de a nu începe urmărirea penală din lipsa indicilor infracţiunii.
b) începerea urmăririi penale - acţiune care survine numai cu condiţia
neexistenţei cazurilor care exclud urmărirea penală.

23
Cod de procedură penală al Republicii Moldova, articolul 56
24
Mihai Apetrei. Drept procesual penal, Bucureşti, 1999, p. 49
 Care ar fi condiţiile sus menţionate şi care sunt atribuţiile ofiţerului de
urmărire penală?
Pe timpul desfăşurării procesului penal pot apare unele cazuri, care împiedică
punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale. Aceste cazuri pot interveni atât
pe parcursul urmăririi penale, cât şi pe parcursul judecăţii, fapt ce impune
dispunerea unor soluţii prevăzute de lege. Când se constată asemenea cazuri, pe
parcursul sau la sfârşitul urmăririi penale, soluţiile care pot fi adoptate constau în
încetarea urmăririi penale, clasarea dosarului penal, sau de a nu începe urmărirea
penală din lipsa indicilor infracţiunii. Se spune că suntem într-un caz de închidere
a urmăririi penale, deoarece acesta nu mai poate continua25.
Încetarea urmăririi penale are loc în cazurile prevăzute de articolul 285 al
Codului de procedură penală al Republicii Moldova:
1) plângerea prealabilă a fost retrasă de către partea vătămata sau părţile s-au
împăcat - in cazurile în care urmărirea penală poate fi pornită numai în baza
plângerii prealabile sau legea penală permite împăcarea;
2) există cel puţin una din cauzele, prevăzute în art.35 din Codul penal,
care înlătură caracterul penal al faptei;
3) persoana nu a atins vârsta la care poate fi trasă la răspundere penală;
4) persoana a săvârşit o faptă prejudiciabilă fiind în stare de
iresponsabilitate şi nu este necesară aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter
medical;
5) există o hotărâre definitivă a organului de urmărire penală sau a
instanţei în legătură cu aceeaşi acuzaţie sau prin care s-a constatat imposibilitatea
urmăririi penale pe aceleaşi temeiuri.
În cazurile în care fapta bănuitului, învinuitului constituie o contravenţie
administrativă, urmărirea penală încetează cu trimiterea cauzei la organul
competent pentru a examina contravenţia.

25
Alexandru Boroi. Drept procesual penal. Bucureşti, 2000, p. 71

33
 Încetarea urmăririi penale are loc în orice moment al urmăririi penale, dacă se
constată existenţa temeiurilor prevăzute în aliniatele l şi 2, şi poate fi aplicată
numai în privinţa unei persoane sau în privinţa unei din fapte.
Constatând aceste fapte, ofiţerul de urmărire penală propune procurorului
încetarea urmăririi penale, care o dispune printr-o ordonanţă care trebuie să fie
motivată şi să cuprindă: data şi locul întocmirii, numele, prenumele şi calitatea
persoanei oare o întocmeşte, cauza la care se referă, obiectul acţiunii sau măsurii
procesuale, temeiul legal al acesteia şi semnătura celui care a întocmit-o.
Ordonanţa nesemnată de persoana care a întocmit-o nu are putere juridică şi se
consideră nulă. Dacă organul de urmărire penală consideră că este cazul să fie
luate anumite măsuri, face propuneri motivate în ordonanţă.
Tragerea la răspundere a persoanelor care comit infracţiuni se realizează în
cadrul unui proces penal, a cărui primă fază este urmărirea penală. Rezultă deci că
actul prin care se dispune începerea urmăririi penale constituie totodată şi actul
care marchează declanşarea procesului penal. Iată cum începerea urmăririi penale
se constituie ca un moment foarte important cu semnificaţii deosebite pentru toţi
participanţii la proces.
Importanţa şi necesitatea urmăririi penale rezultă tocmai din faptul că aceste
organe care-şi desfăşoară activitatea în faza de urmărire penală trebuie să constate
ia timp şi în mod complet faptele penale comise, să-i identifice pe făptuitori şi să
pună la dispoziţia instanţelor de judecată materialul probator necesar pentru
stabilirea vinovăţiei infractorilor în vederea sancţionării lor potrivit legii.
Potrivit unor opinii, importanţa şi necesitatea urmăririi penale rezultă şi din
faptul că, pentru asigurarea preventiv-educativ al pedepselor, este necesară
descoperirea imediată a infractorilor şi pedepsirea lor, conform legii penale, într-un
termen cât mai scurt. Mai mult, promptitudinea în constatarea faptelor şi
identificarea făptuitorilor dă satisfacţie opiniei publice indignată de comiterea
infracţiunilor şi întăreşte sentimentul de încredere în actul de justiţie, contribuind ia

34
realizarea caracterului educativ-preventiv al activităţii de urmărire penală faţă de
cei care ar fi tentaţi să comită asemenea fapte".26
Limitele de desfăşurare a urmăririi penale sunt începerea urmăririi penale şi
adoptarea de către procuror a unei soluţii de terminare a urmăririi penale, în cursul
urmăririi penale se aplică toate regulile de bază ale procesului penal. Unele limitări
ale acestor reguli sunt strict stabilite de lege, fiind derogări care nu afectează
dreptul fundamental sau de regulă de bază, având ca scop o mai bună soluţionare a
cauzei.
Necesitatea urmăririi penale decurge şi din faptul, că în procesul penal probele
nu sunt preconstituite, iar, de multe ori, infractorii nu sunt cunoscuţi, efectuarea
actelor de urmărire penală având tocmai menirea de a proba existenta infracţiunii şi
a-i identifica pe făptuitori.
Scopul urmăririi penale este redat şi expres în lege. De remarcat art. 252 Cod
de Procedură Penală al Republicii Moldova care ne spune că urmărirea penală are
ca obiect colectarea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunii, la
identificarea făptuitorului pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se
transmită cauza penală în judecată în condiţiile legii şi pentru a se stabili
răspunderea acestora .27
Astfel, structura procesului penal, având ca primă fază urmărirea penală, este
fundamentată şi pe concepţia că cine judecă nu poate urmări şi invers, asigurându-
se obiectivitatea în procesul penal. Conform articolului 252 Cod de procedură
penală al Republicii Moldova, urmărirea penală are ca obiect colectarea probelor
necesare cu privire la existenţa infracţiunii, la identificarea făptuitorului, pentru a
se constata dacă este sau nu cazul să se transmită cauza penală în judecată în
condiţiile legii şi pentru a se stabili răspunderea acestuia 28.
Din această prevedere legală rezultă că obiectul urmăririi penale constă în
strângerea probelor cu privire la învinuirea adusă unei persoane, precum şi în
evaluarea acestor probe pentru luarea unei hotărâri referitoare la constituirea

26
Mihai Apetrei. Drept procesual penal. Bucureşti, 1999, p. 23
27
Codul de procedură penală al Republicii Moldova, articolul 252
28
Codul de procedură penală al Republicii Moldova, articolul 252

35
procesului penai în faza următoare sau la încetarea activităţii în această fază
procesuală.
Activităţile care se desfăşoară în cadrul urmăririi penale au un conţinut
complex, determinat de specificul problemelor ce se impun a fi rezolvate în fiecare
cauză penală, iar în literatura de specialitate s-au făcut unele precizări.
Prin „colectarea probelor necesare" se înţeleg acele operaţii de descoperire,
adunare, examinare şi apreciere a probelor pentru a se constata dacă sunt sau nu
motive suficiente în vederea luării hotărârii privind trimiterea în judecată a
făptuitorilor.
În ceea ce priveşte „existenta infracţiunii", legea presupune existenţa
materială a unei fapte, dacă acea faptă este prevăzută de legea penală şi constituie
o tentativă pedepsibilă sau o faptă consumată29.
Prin expresia „identificarea făptuitorului" se înţelege stabilirea tuturor datelor
de identitate şi a antecedentelor făptuitorului, precum şi stabilirea tuturor formelor
de participaţie penală (autor, coautor, instigator, complice). In practică s-au întâlnit
multe cazuri în care făptuitorii s-au prezentat sub o identitate falsă şi au fost
condamnate alte persoane în locul lor. De asemenea, multe hotărâri au fost greşite
ca urmare a necunoaşterii complete a cazierului persoanei condamnate30.
Prin stabilirea „răspunderii făptuitorului" se are în vedere faptul că probele
adunate în cursul urmăririi penale trebuie să contribuie nu numai Ia lămurirea
aspectelor privind fapta penală, ci să elucideze şi aspectele legate de vinovăţia
făptuitorului, respectiv dacă acesta poate sau nu să fie subiect al răspunderii
penale. Soluţia trebuie să se întemeieze pe un material probator complet care să
ducă la stabilirea adevărului şi la aplicarea corectă a legii.
Cu toate că prevederile articolului 252 Cod de procedură penală al Republicii
Moldova se referă numai la identificarea făptuitorului, în literatura de specialitate
s-au exprimat opinii, în sensul că din obiectul urmăririi penale face parte şi
identificarea persoanei vătămate, activitatea necesară pentru rezolvarea laturii
penale şi a laturii civile a cauzei. Această obligaţie rezultă din dispoziţiile
29
Mihai Apetrei. Drept procesual penal. Bucureşti, 1999, p. 26
30
Adrian Ştefan Tulbure. Tratat de drepr procesual penal, ediţia a II. Bucureşti, 2003, p. 293

36
articolului 254, punctul l Cod de procedură penală al Republicii Moldova în care
se menţionează că organul de urmărire penală este obligat să ia toate măsurile
prevăzute de lege pentru cercetarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă, a
circumstanţelor cauzei pentru stabilirea adevărului, sub acest aspect nu se poate
considera că urmărirea penală este completă, atât timp câtă vreme nu s-a procedat
la identificarea persoanei vătămate31.
Pe lângă preocupările legate de rezolvarea laturii penale, în obiectul urmăririi
penale se cuprind şi aspectele privind latura civilă a cauzei, atunci când acţiunea
civilă se exercită din oficiu şi în situaţia în care încadrarea juridică a faptei are în
vedere prejudiciul produs prin infracţiune32 , cum ar fi în cazul furtului care a
produs consecinţe deosebit de grave prevăzute de articolul 186 Cod penal al
Republicii Moldova 33.
Din modul cum este determinat obiectul urmăririi penale rezultă că prin
efectuarea sa, se tinde să se îndeplinească anumite sarcini specifice.
Rezolvarea acestor sarcini este posibilă prin strângerea şi modificarea
probelor necesare, atât în favoarea cât şi în defavoarea învinuitului sau
inculpatului indiferent că acesta recunoaşte sau nu fapta.
Pe baza acestor probe administrate, organul de urmărire penala poate aprecia
dacă este cazul să propună procurorului să dispună trimiterea în judecată sau după
caz, scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea acesteia ori clasarea.
Pentru a realiza sarcinile impuse de obiectul urmăririi penale, alături de
administrarea probelor, organele de urmărire penală iau, în condiţiile Legii, ori de
câte ori este necesar, diferite măsuri cum ar fi măsuri de prevenţie sau măsuri
asigurătorii privind indisponibilitatea bunurilor învinuitului sau inculpatului, ori
ale părţii responsabile civilmente34 .
Toate activităţile efectuate în cadrul urmăririi penale, indiferent că sunt acte
procesuale sau acte procedurale, sunt consemnate în scris pentru că nu se poate
transmite fazei de judecată decât un material scris .
31
Codul de procedură penală al Republicii Moldova, articolul 254
32
Vasile Păvăleanu. Drept procesual penal. Partea specială, Bucureşti, 2002, p. lO
33
Codul penal al Republicii Moldova, articolul 186
34
Mihai Apetrei. Drept procesual penal, Bucureşti, 1999, p. 2

37
 Rezultă că organele de urmărire penală, prin efectuarea tuturor actelor de
urmărire, pregăteşte cauza în vederea judecăţii. Dar în primul rând organele de
urmărire penală pregătesc cauza în vederea rezolvării ei de către procuror, în cazul
urmăririi penale.
Urmărirea penală, ca fază a procesului penal, se situează între două momente
procesuale care marchează iniţierea şi finalizarea acesteia, deci o limită minimă
(iniţială) şi o limită maximă (finală) în desfăşurarea acesteia.
Limita iniţială a urmăririi penale corespunde cu declanşarea procesului penal
- prin dispoziţia de începere a urmăririi penale, materializată în procesul-verbal sau
în rezoluţia de începere a urmăririi penale în funcţie de modul de sesizare a
organului de urmărire penală.
Dispoziţia legală privind pornirea urmăririi penale este indicată în capitolul
IV al Codului de procedură penală al Republicii Moldova, unde este specificat
faptul sesizărilor prevăzute de articolele 262 şi 277 a aceluiaşi cod. Şî tot aici ne
sunt indicate circumstanţele care exclud urmărirea penală (articolul 275 Cod de
procedură penală ai Republicii Moldova).

§2. Efectuarea acţiunilor de urmărire penală.

Urmărirea penală, ca faza a procesului penal presupune desfăşurarea unui
mare volum de activităţi necesare realizării obiectului şi scopului procesului penal
stipulat în art. 1 C.P.P. şi concretizat în strângerea probelor necesare cu privire la
existenţa infracţiunii, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii
acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în
judecată.
În partea specială a Codului de procedură penală sunt prezentate cronologic
instituţiile şi activităţile specifice fazei de urmărire penală, care în mod logic încep
cu sesizarea organelor de urmărire penală, continuă cu începerea urmăririi penale,
efectuarea acţiunilor de urmărire penală, punerea sub învinuire, prezentarea
materialului de urmărire penală, terminarea urmăririi penale şi trimiterea în
judecată sau altă soluţie ce rezultă din administrarea probelor în cauză.

38
 Cu toate acestea, în cadrul acestor etape ordinea în care urmează a fi
administrate probele, nu poate fi anticipată, activităţile respective au o succesiune
întâmplătoare, determinată de condiţiile concrete ale fiecărei cauze penale în parte.
Acţiunile de urmărire penală sunt efectuate de organul de urmărire penală
numai după pornirea urmăririi penale în strictă conformitate cu prevederile
Codului de procedură penală. De la această regulă fac excepţie, cercetarea la faţa
locului (art.148 C.P.P.) şi percheziţia corporală sau ridicarea (art. 130 C.P.P.), care
pot fi efectuate şi până la pornirea urmăririi penale.
În cazul în care, în incinta unei unităţi publice sau private se va efectua o
acţiune de urmărire penală, atunci va fi necesar consimţământul conducerii sau al
proprietarului acestei unităţi sau cu autorizaţia procurorului, iar în anumite cazuri
prevăzute de Codul de procedură penală, cu autorizaţia judecătorului de instrucţie.
Cercetarea, percheziţia, ridicarea de obiecte şi alte acţiuni procesuale la
domiciliu pot fi efectuate doar cu consimţămîntul persoanei domiciliate la adresa
respectivă, sau cu autorizaţia judecătorului de instrucţie. În cazul infracţiunilor
flagrante, consimţămîntul sau autorizaţia respectivă nu sunt necesare, însă despre
efectuarea acţiunilor respective este informat imediat, dar nu mai tîrziu de 24 ore,
procurorul sau, după caz, judecătorul de instrucţie care urma să autorizeze acţiunea
de urmărire penală respectivă.
Acţiunile de urmărire penală în sediile reprezentanţelor diplomatice şi
instituţiilor asimilate acestora, precum şi în clădirile în care locuiesc membrii
acestor reprezentanţe şi instituţii asimilate lor, se pot efectua numai de către
procuror şi numai la cererea sau cu consimţămîntul reprezentantului diplomatic ori
al conducătorului instituţiei asimilate reprezentanţei diplomatice şi în prezenţa
acestora. În acest caz consimţămîntul pentru efectuarea acţiunilor de urmărire
penală, se cere prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe al R. Moldova şi
aceste acţiuni se efectuează în prezenţa unui reprezentant al Ministerului Afacerilor
Externe al R. Moldova.
Organul de urmărire penală este obligat să explice participanţilor la urmărirea
penală drepturile şi obligaţiile lor şi acest fapt este consemnat în procesul-verbal al

39
acţiunii procesuale respective. Tot odată, organul de urmărire penală este obligat să
înmîneze bănuitului, învinuitului, victimei, părţii vătămate, părţii civile, părţii
civilmente responsabile şi reprezentanţilor lor legali în scris, contra semnătură,
informaţia despre drepturile de care dispun şi obligaţiile pe care le au în
conformitate cu prevederile Codului de procedură penală şi să dea explicaţii asupra
tuturor acestor drepturi şi obligaţii.
Acţiunile de urmărire penală legate de limitarea inviolabilităţii persoanei,
domiciliului, limitarea secretului corespondenţei, convorbirilor telefonice,
comunicărilor telegrafice şi a altor comunicări, precum şi alte acţiuni prevăzute de
lege se efectuează cu autorizaţia judecătorului de instrucţie. Ca excepţie, acţiunile
de urmărire penală sub formă de percheziţie, cercetare la faţa locului în domiciliu
şi punerea bunurilor sub sechestru în urma percheziţiei pot fi efectuate fără
autorizarea judecătorului de instrucţie, în baza ordonanţei motivate a procurorului,
în cazurile infracţiunilor flagrante. În aceste cazuri, judecătorul de instrucţie
trebuie să fie informat despre efectuarea acestor acţiuni de urmărire penală în
termen de 24 ore, iar în scop de control, i se prezintă materialele cauzei penale în
care sunt argumentate acţiunile de urmărire penală efectuate. În cazul în care sunt
temeiuri suficiente, judecătorul de instrucţie, prin încheiere motivată, declară
acţiunea de urmărire penală legală sau, după caz, ilegală.
În caz de neîndeplinire a cerinţelor legitime ale organului de urmărire penală,
efectuarea silită a examinării corporale, internarea persoanei într-o instituţie
medicală pentru efectuarea expertizei, luarea de probe pentru cercetare
comparativă se face cu autorizarea judecătorului de instrucţie. Drept temei pentru a
începe procedura autorizării acţiunilor de urmărire penală îl constituie ordonanţa
motivată a organului investit cu astfel de împuterniciri şi demersul procurorului,
prin care se solicită acordul pentru efectuarea acţiunilor de urmărire penală.
În partea descriptivă a ordonanţei se descrie: fapta încriminată, indicându-se
locul, timpul, modul săvârşirii acesteia, forma de vinovăţie, consecinţele
infracţiunii, pe baza cărora se stabilesc acţiunile de urmărire penală necesare
pentru a fi efectuate, rezultatele care trebuie să fie obţinute, termenul de efectuare a

40
acţiunilor, locul efectuării, responsabilii de executare, metodele de fixare a
rezultatelor şi alte date ce au importanţă pentru adoptare de către judecătorul de
instrucţie a unei hotărâri legale şi întemeiate. La ordonanţă se anexează materialele
ce confirmă necesitatea efectuării acestor acţiuni.
Împotriva acţiunilor organului de urmărire penală poate înainta plângere
bănuitul, învinuitul, reprezentantul lor legal, apărătorul, partea vătămată, partea
civilă, partea civilmente responsabilă şi reprezentanţii acestora, precum şi alte
persoane ale căror drepturi şi interese au fost lezate de către organele de urmărire
penală. Plângerile împotriva acţiunilor organului de urmărire penală se adresează
judecătorului de instrucţie. Depunerea plângerii nu suspendă exercitarea acţiunii
atacate dacă persoana care efectuează urmărirea penală nu consideră aceasta
necesar.
Declaraţiile părţilor şi ale martorilor. Ascultarea persoanelor în procesul
penal constituie nu numai activitatea cea mai frecventă, ci, totodată, activitatea
căreia, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, îi este consacrată
cea mai mare parte din timp, cel mai mare volum de muncă, în raport cu celelalte
investigaţii legate de administrarea probelor şi reprezintă, pentru organele de
urmărire penală, nu o dată, sursa majoră a informaţiilor necesare depistării
adevărului. Potrivit unor date, organele de urmărire penale consumă pentru
ascultări 25% din timpul de lucru.35
Bănuitul, învinuitul şi inculpatul sânt purtători ai informaţiei probante la fel ca
martorul şi partea vătămată. Declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului
sânt informaţiile scrise sau orale depuse de aceştia la audiere in condiţiile
prevăzute de C.P.P. referitor la circumstanţele care au servit temei pentru a-i
recunoaşte in aceasta calitate, precum si la alte împrejurări ale cauzei pe care le
cunosc (art.103 alin.1 C.P.P.). Conform caracterului său procesual, declaraţiile
bănuitului, ca, de altfel, şi declaraţiile învinuitului sunt, pe de o parte, surse de
probă, pe de altă parte-mijloace de apărare a lor.

35
Рыжаков А.П., Следственные действия и другие способы собирания доказательств, Москва,
Изд.дом Филинь, Москва, р.13
41
 Furnizarea declaraţiilor de către bănuit sau de învinuit nu este o obligaţie, ci
un drept al lor. Pentru refuzul de a face declaraţii sau pentru declaraţii falsificate cu
intenţie ei nu sânt traşi la răspundere. Învinuitul face declaraţii în privinţa fondului
acuzaţiilor ce i se aduc, în privinţa împrejurărilor cauzei pe care le cunoaşte şi în
privinţa probelor administrate. În caz că există divergenţe între declaraţiile expuse
anterior şi cele făcute posterior este necesar ca organele de urmărire penală să
stabilească cauzele şi să le înlăture. Specificul declaraţiilor învinuitului constă din
doua aspecte contrare:
1. învinuitul este persoana care cunoaşte cel mai veridic împrejurările
cauzei şi deci dispune de un spectru mai larg de informaţii decât alţi participanţi în
proces;
2. este cel mai interesat subiect în rezultatul final al procesului penal şi
adesea nu are interesul de a dezvălui adevărul.
Tradiţional, declaraţiile învinuitului se divizează în două grupe:
1) de recunoaştere a vinovăţiei. Recunoaşterea vinovăţiei de către persoana
bănuită sau învinuită de săvârşirea infracţiunii poate fi pusa în baza învinuirii
doar în măsura în care este confirmată de fapte şi circumstanţe ce rezulta din
ansamblul probelor existente în cauză (art.103 alin.2 C.P.P.).
Articolul 76 alin.1 lit. „g” şi „h” din Codul penal al R. Moldova prevede că
căinţa sinceră şi contribuirea activă la descoperirea infracţiunii se consideră
circumstanţe atenuante, care se exprimă în relevarea de către învinuit a informaţiei
veridice de care dispune;
2) de negare a vinovăţiei. Aceste declaraţii la fel trebuie controlate în
contextul celorlalte probe din dosar. Orice dubii sânt în favoarea învinuitului.
Bănuitul, învinuitul, inculpatul nu poate fi forţat să mărturisească împotriva
sa sau împotriva rudelor sale apropiate ori să-şi recunoască vinovăţia şi nu poate
fi tras la răspundere pentru refuzul de a face astfel de declaraţii (art.103 alin.3
C.P.P.).
Datele comunicate de bănuit, învinuit, inculpat nu pot servi ca probe dacă ele
se bazează pe informaţii a căror sursă nu este cunoscută. Dacă declaraţiile

42
bănuitului, învinuitului, inculpatului se bazează pe spusele altor persoane, este
necesar ca şi aceste persoane să fie audiate (art.103 alin.4 C.P.P.).
Procedura audierii bănuitului, învinuitului, inculpatului este stipulată în
art.104 C.P.P. Audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului se face numai în
prezenţa unui apărător ales sau numit din oficiu, imediat după reţinerea bănuitului
sau, după caz, după punerea sub învinuire, dacă acesta acceptă să fie audiat. Nu se
permite audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului în stare de oboseală, precum
şi în timpul nopţii, decât doar la cererea persoanei audiate în cazurile ce nu suferă
amânare, care vor fi motivate în procesul-verbal al audierii.
Persoana care efectuează urmărirea penală, înainte de a-l audia pe bănuit,
învinuit, îl întreabă numele, prenumele, data, luna, anul şi locul naşterii, precizează
cetăţenia, studiile, situaţia militară, situaţia familială şi persoanele pe care le
întreţine, ocupaţia, domiciliul şi altă informaţie necesară pentru identificarea lui,
după aceea îl întreabă dacă acceptă să facă declaraţii asupra bănuirii sau învinuirii
care i se incriminează. În cazul în care bănuitul, învinuitul refuză să facă declaraţii,
acest fapt este consemnat în procesul-verbal al audierii. Dacă bănuitul, învinuitul
acceptă să facă declaraţii, persoana care efectuează audierea îl întreabă dacă
recunoaşte bănuirea sau învinuirea ce i se impută şi îi propune să facă în scris
explicaţii asupra acesteia, iar dacă bănuitul, învinuitul nu poate scrie sau refuză să
scrie personal declaraţia, acest fapt este consemnat în procesul-verbal, de către
persoana care efectuează audierea.
Audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului nu poate începe cu citirea sau
reamintirea declaraţiilor pe care acesta le-a depus anterior. Bănuitul, învinuitul,
inculpatul nu poate prezenta sau citi o declaraţie scrisă mai înainte, însă poate
utiliza notele sale asupra amănuntelor greu de memorizat. Fiecare bănuit, învinuit
este audiat separat. Persoana care efectuează audierea trebuie să ia măsuri ca
bănuiţii, învinuiţii chemaţi în aceeaşi cauză să nu comunice între ei. Dacă bănuitul,
învinuitul nu are posibilitate de a se prezenta pentru a fi audiat, organul de urmărire
penală purcede la audierea acestuia, la locul aflării lui.

43
 Declaraţiile bănuitului, învinuitului sunt consemnate în procesul-verbal al
audierii, întocmit în conformitate cu prevederile art.260 şi 261 C.P.P.
Ascultarea martorului. Un ajutor esenţial în soluţionarea cauzelor penale îl
pot acorda declaraţiile martorului despre evenimentele care au anticipat, au
demarat concomitent cu infracţiunea sau care au urmat după săvârşirea ei.
Declaraţiile martorului sânt date orale sau scrise, depuse de acesta în cadrul
audierii în condiţiile C.P.P. asupra oricăror circumstanţe care urmează să fie
constatate în cauză, inclusiv asupra persoanei bănuitului, învinuitului,
inculpatului, părţii vătămate şi relaţiilor sale cu aceştia (art.105 alin.1 C.P.P.).
Declaraţiile martorului trebuie să fie fundamentate de izvoare sigure. Nu pot servi
ca probă, datele de fapt comunicate de martor, dacă el nu poate arăta sursa
informaţiilor sale. Ele au importanţă probantă, numai în cazul când sânt concrete.
Comunicările imprecise nu pot fi puse la baza învinuirii.
Prezenţa şi depunerea declaraţiilor veridice de către martori este garantată
într-o anumită măsură prin art.312, 313 din Codul penal al R. Moldova, care
prevede răspunderea penală a martorilor pentru refuzul de a face declaraţii sau
pentru declaraţii falsificate cu intenţie. Evident, dovedirea refuzului de a face
declaraţii în condiţiile legislaţiei procesual-penale în vigoare este o chestiune
extrem de dificilă, deoarece în circumstanţele care au condiţionat comiterea
infracţiunii, martorii sau aflat în împrejurări deosebite, poate şocante, care nu
totdeauna permit omului de rând a percepe şi a memoriza cele văzute sau auzite.
Martorul este audiat la locul desfăşurării urmăririi penale sau cercetării
judecătoreşti. În caz de necesitate, martorul poate fi audiat la locul aflării lui.
Înainte de ascultarea martorului, persoana care efectuează această acţiune
procesuală constată identitatea lui (numele, prenumele, vârsta, domiciliul,
ocupaţia). Martorul este informat privind obiectul cauzei şi îi este propus a declara
despre faptele şi circumstanţele pe care le cunoaşte şi care au atribuţie la cauză.
Persoana care efectuează acţiunea procesuală explică martorului drepturile şi
obligaţiile prevăzute în art.90 C.P.P. şi îl avertizează despre răspunderea în caz de
refuz de a face declaraţii, precum şi pentru declaraţii mincinoase, făcute cu bună

44
ştiinţă. Acest fapt este consemnat în procesul-verbal al audierii.După ce martorul a
făcut declaraţii, îi pot fi puse întrebări referitor la faptele şi circumstanţele care
trebuie constatate în cauză, precum şi în ce mod a luat cunoştinţă de cele declarate.
Nu se admite punerea întrebărilor sugestive sau care nu se referă la premisa
probelor şi care în mod evident urmăresc scopul insultării şi umilirii persoanei
audiate.
Martorii chemaţi în aceeaşi cauză sânt audiaţi fiecare separat, fără prezenţa
altor martori. Persoana care efectuează urmărirea penală trebuie să ia măsuri ca
martorii chemaţi în aceeaşi cauză să nu poată comunica între ei. Martorul surdomut
este audiat cu participarea interpretului care cunoaşte semnele acestuia şi poate să
comunice prin ele. Participarea interpretului este consemnată în procesul-verbal. În
cazul în care martorul suferă de o boală psihică sau de o altă boală gravă, audierea
lui se face cu consimţământul medicului şi în prezenţa acestuia.
În mod obligatoriu, fiecare martor este întrebat dacă este soţ sau rudă
apropiată cu vreuna din părţi şi în ce relaţii se află cu părţile. În cazul în care se
dovedeşte a fi soţ sau rudă apropiată a bănuitului, învinuitului, inculpatului,
martorului i se explică dreptul de a tăcea şi este întrebat dacă acceptă să facă
declaraţii. Audierea martorului se face, de regulă, în timpul zilei. În cazuri
excepţionale, audierea poate fi efectuată în timpul nopţii, indicând motivele
respective în procesul-verbal. Durata audierii neîntrerupte a martorului nu poate
depăşi 4 ore, iar durata generală, în aceeaşi zi, nu poate depăşi 8 ore. Consemnarea
declaraţiilor martorului este efectuată în condiţiile art.260 şi 261 C.P.P.
Codul de procedură penală reglementează prin art.110, modul de obţinere a
declaraţiilor martorului, fără descoperirea identităţii acestuia pentru publicul larg,
adică prin intermediul mijloacelor tehnice speciale de telecomunicaţii care vor
distorsiona vocea şi imaginea autentică a martorului ce va face declaraţii în
instanţa de judecată. Identitatea acestuia va fi cunoscută numai de către judecătorul
de instrucţie şi judecătorul instanţei de judecată. În condiţiile când criminalitatea
organizată ia proporţii mai mari ca oricând, asemenea măsuri de protecţie a
martorilor sânt extrem de necesare.

45
 În cazul în care prezenţa martorului la judecarea cauzei va fi imposibilă din
motivul plecării lui peste hotarele ţării sau din alte motive întemeiate, procurorul
poate solicita în ordinea prevăzută de art.109 alin.3 C.P.P., audierea acestuia de
către judecătorul de instrucţie, cu asigurarea posibilităţii bănuitului, învinuitului,
apărătorului acestuia, părţii vătămate şi procurorului de a pune întrebări martorului
audiat. Acest procedeu de asemenea poate fi înţeles ca o acţiune de asigurare a
mijloacelor de probă când se ştie apriori că martorul nu va participa la judecată.
Ascultarea părţii vătămate. Declaraţiile părţii vătămate se consideră
declaraţia persoanei căreia i s-a adus prejudiciu material ori moral în rezultatul
infracţiunii şi care dispune de informaţii şi date asupra împrejurărilor care urmează
a fi dovedite în cauză.
Declaraţiile părţii vătămate au în linii generale multe trăsături comune cu
declaraţiile martorului. Din aceste considerente, legea a stabilit o ordine unică de
obţinere, verificare şi apreciere a declaraţiilor martorului şi părţii vătămate.
Declaraţiile şi audierea părţii vătămate se fac conform dispoziţiilor ce se referă la
declaraţiile şi audierea martorilor, fiind aplicate în mod corespunzător (art.111
alin.2 C.P.P.).
Spre deosebire însă de martor, partea vătămată este participant activ în
procesul penal. Dacă pentru martor depunerea mărturiilor este o îndatorire, atunci
pentru partea vătămată nu este numai o îndatorire, ci şi un drept cu care ea este
înzestrată pentru apărarea intereselor sale.
Declaraţiile părţii vătămate şi ale părţii civile sânt, de regulă, prima sursă de
informare a organelor de urmărire penală, datele furnizate de ele servind la
strângerea probelor despre faptă şi făptuitor. Uneori, aceeaşi însuşire o au şi
declaraţiile părţii civilmente responsabile. De aceea, o contribuţie importantă la
aflarea adevărului într-o cauză penală o pot aduce, pe lângă declaraţiile învinuitului
sau inculpatului, şi declaraţiile părţii vătămate, părţii civile şi părţii civilmente
responsabile dacă sânt sincere, fapt ce a determinat enumerarea lor printre
mijloacele de probă.

46
 Calitatea procesuală de parte vătămată obţin persoanele ce sânt constituite ca
parte vătămată conform legii de către organul de urmărire penală sau instanţa de
judecată. În multe cazuri, declaraţiile părţii vătămate pot fi denaturate, fiind
influenţate de factori subiectivi: simţul de răzbunare, tendinţa de a majora
prejudiciul adus. Pentru evitarea acestor momente, este necesar a întreprinde
măsuri de verificare, care se realizează prin intermediul actelor procesuale.
Persoana vătămată este ascultată asupra împrejurărilor, care urmează a fi
dovedite în cauză, asupra relaţiilor ei cu învinuitul, precum şi asupra probelor
administrate. Datele, comunicate de partea vătămată, nu pot servi ca probe, dacă
ele se bazează pe informaţii, a căror sursă nu este cunoscută. Dacă declaraţiile
părţii vătămate sânt bazate pe spusele altor persoane, acestea din urmă trebuie şi
ele ascultate. Partea vătămată, care refuză sau se sustrage de a face declaraţie,
poartă răspundere conform art. 312 C.P., iar dacă a făcut cu bună ştiinţă declaraţii
false, este trasă la răspundere penală conform art.313 C.P.
Confruntarea. Din motive obiective ori subiective, uneori, între declaraţiile
persoanelor ascultate, cu privire la una şi aceeaşi faptă sau împrejurare de fapt,
apar contraziceri. De regulă, contrazicerile apar, mai ales, între declaraţiile
martorilor şi învinuiţilor sau inculpaţilor, însă practica judiciară demonstrează că
asemenea contraziceri există şi între declaraţiile martorilor, între declaraţiile
învinuiţilor sau inculpaţilor implicaţi în aceeaşi cauză ori între declaraţiile
martorilor şi ale părţilor.
Motivele care duc la apariţia contrazicerilor între declaraţiile persoanelor
ascultate sunt multiple. De aceea, se vor face referiri doar exemplificativ la unele
dintre acestea în funcţie de categoriile persoanelor ascultate în cursul cercetării.
Astfel, în cazul martorilor, chiar al celor animaţi de dorinţa de a, relata adevărul,
contrazicerile pot apărea, întrucât ei nu au perceput corect faptele sau împrejurările
de fapt la care au asistat, nu-şi amintesc cele percepute ori nu reuşesc a le reda cu
ocazia ascultării. Contrazicerile dintre declaraţiile martorilor de rea-credinţă şi ale
celorlalte persoane ascultate se datorează coruperii acestora de către cei interesaţi
în cauza, sentimentelor de afecţiune sau duşmănie ce le nutresc faţă de părţi,

47
relaţiilor de subordonare în care se pot afla faţă de învinuit ori partea vătămată,
rezervelor ce le au în sprijinirea organelor de urmărire penală.
Cauzele contrazicerilor dintre declaraţiile învinuiţilor ori inculpaţilor şi ale
celorlalte persoane ascultate în cauză sânt mult mai complexe şi variate, printre
acestea înscriindu-se nesăvârşirea de către cel cercetat în calitate de învinuit a
infracţiunii ce i se impută, săvârşirea de câtre învinuit a mai multor infracţiuni şi
neputinţa de a-şi aminti împrejurările în care le-a comis; încercarea învinuitului sau
inculpatului de a scăpa de răspundere penală ori de a o atenua, de a scăpa alţi
participanţi de răspundere penală sau urmărirea apariţiei unor contraziceri între
declaraţiile sale şi ale celorlalte persoane ascultate în cauză, pentru a împiedica
aflarea adevărului, etc.
Împrejurările cauzei nu pot fi considerate clarificate atât timp cât nu au fost
înlăturate contrazicerile dintre declaraţiile persoanelor ascultate ori cât timp nu s-a
încercat totul în acest scop. De aceea, în virtutea rolului său activ, organul de
urmărire penală trebuie să folosească toate posibilităţile pe care legea le oferă
pentru înlăturarea contrazicerilor dintre declaraţiile persoanelor ascultate. În
vederea realizării acestui scop, pot fi întreprinse diverse activităţi, printre care se
înscrie şi confruntarea. În literatura de specialitate, confruntarea este calificată
drept o modalitate a ascultării, în calitate de procedeu probatoriu complementar.
Confruntarea constituie un proces încontinuu de confruntare a declaraţiilor a
două persoane ascultate concomitent cu folosirea imediată a rezultatelor acestei
comparaţii, pentru înlăturarea contradicţiilor apărute.
Rezultă că această activitate este tot o ascultare, însă de o manieră deosebită.
Astfel, prin derogare de la normele privind ascultarea, potrivit cărora fiecare
persoană este întrebată individual, separat, despre împrejurările ce urmează a fi
lămurite, în cadrul confruntării, persoanele una în prezintă celeilalte sunt ascultate,
despre aspectele, problemele în legătură cu care au apărut contrazicerile. Deşi
scopul principal al confruntării îl constituie înlăturarea contrazicerilor dintre
declaraţiile persoanelor ascultate anterior cu privire la una şi aceeaşi problemă,

48
totuşi trebuie de insistat asupra faptului că efectuarea acestui act poate duce şi la
realizarea altor obiective.
Confruntarea constituie un mijloc de verificare a probelor, iar uneori şi
administrare de probe noi. Deşi scopul principal al confruntării îl constituie
înlăturarea contrazicerilor dintre declaraţiile persoanelor ascultate anterior cu
privire la una şi aceeaşi problemă, totuşi nu trebuie de insistat asupra faptului că
efectuarea acestui act nu poate duce şi la realizarea altor obiective. Astfel, în urma
efectuării confruntării se poate ajunge la obţinerea unor date, indici, probe noi
atunci când în cursul desfăşurării ei persoanele respective îşi amintesc aspectele
omise cu ocazia ascultării lor în mod individual. De exemplu, una dintre
persoanele confruntate precizează, cu ocazia confruntării, că, în momentul
discutării problemelor pe marginea cărora au apărut contrazicerile, de faţă se afla o
a treia persoană. Declaraţia persoanei identificate cu ocazia confruntării, prin care
se confirmă discuţiile ce au avut loc, constituie un nou mijloc de probă administrat
în cauză.
În practica organelor de urmărire penală, confruntarea mai este efectuată şi în
scopul verificării şi precizării unor declaraţii ale învinuiţilor sau inculpaţilor
participanţi la aceeaşi infracţiune, prin care aceştia şi-au recunoscut faptele
săvârşite. Referitor la confruntarea efectuată în scopul înlăturării contrazicerilor,
trebuie reţinut faptul că nu pentru orice contrazicere şi oricând este necesar să se
recurgă la confruntare. Această activitate se efectuează numai în cazul când există
contraziceri care se referă la probleme esenţiale şi numai când ele nu pot fi
înlăturate în alt mod.
De multe ori contrazicerile dintre declaraţiile persoanelor ascultate pot fi
înlăturate prin verificarea şi ridicarea de înscrisuri, efectuarea de percheziţii,
reconstituiri, efectuarea de constatări tehnico-ştiinţifice sau expertize, ascultarea
altor persoane ce au cunoştinţă despre împrejurările în legătură cu care au apărut
acestea. De aceea, în planul de urmărire penală trebuie să se prevadă toate
activităţile posibile, care să ducă la înlăturarea contrazicerilor. Numai dacă, după
epuizarea acestor activităţi, contrazicerile persistă, se purcede la confruntare. În

49
acest sens, se recomandă ca efectuarea confruntării să aibă loc, de regulă, printre
ultimele activităţi de cercetare, atunci când s-a ajuns la concluzia certă că în alt
mod nu pot fi înlăturate contrazicerile. Efectuarea acestei activităţi la întâmplare,
fără o temeinică analiză a utilităţii şi oportunităţii ei, poate avea consecinţe
negative pentru buna desfăşurare a cercetărilor şi aflarea adevărului în cauză.
Confruntarea mai multor persoane deodată nu este indicată pentru că, pe de o
parte, s-ar putea reduce posibilitatea clarificării problemelor cu privire la care
există contraziceri, iar pe de altă parte, această activitate ar fi îngreuiată din cauza
numărului mare de persoane participante la efectuarea ei. Pot apărea şi excepţii,
cum ar fi situaţia când un anumit fapt a fost săvârşit de mai multe persoane şi
lămurirea problemei cu privire la care există contraziceri nu s-ar putea realiza decât
aducând toate persoanele în cauză şi ascultându-le concomitent, în scopul
confruntării.
Conform art.113 alin.1 C.P.P. în cazul în care există divergenţe între
declaraţiile persoanelor audiate în aceeaşi cauză, se procedează la confruntarea
acestor persoane, dacă este necesar, pentru aflarea adevărului şi înlăturarea
divergenţelor.
La audierea persoanelor confruntate, sânt respectate dispoziţiile privitor la
audierea martorului sau învinuitului, aplicate corespunzător, în funcţie de calitatea
procesuală a persoanelor confruntate. Persoanele confruntate sânt audiate privitor
la relaţiile dintre ele, la faptele şi circumstanţele în privinţa cărora declaraţiile
depuse anterior se contrazic. După audierea declaraţiilor, persoanele confruntate
pot să-şi pună reciproc întrebări şi răspund la întrebările persoanei care efectuează
acţiunea procesuală.
Sintetizând cele spuse în privinţa confruntării, ţinem să menţionam
următoarele:
a) confruntarea este un act de urmărire penală;
b) este realizat în limitele unei cauze penale;
c) constă în ascultarea simultană a două persoane;

50
 d) aceste persoane au fost anterior ascultate separat în privinţa aceloraşi
circumstanţe;
e) între declaraţiile lor anterioare există contraziceri esenţiale;
f) pe parcursul confruntării are loc compararea, completarea, precizarea
permanentă a declaraţiilor obţinute de la persoanele ascultate;
g) are scopul înlăturării contrazicerilor esenţiale, care există în
declaraţiile persoanelor;
h) confruntarea poate fi realizată în orice îmbinare între martori, părţi
vătămate, bănuiţi şi învinuiţi.
Dacă participă la confruntare partea vătămată ori martorul, ei sînt
preîntâmpinaţi de răspunderea penală pe care o poartă în caz de refuz să depună
declaraţii sau de depunere a declaraţiilor false în baza art.312, 313 C.P. Dacă la
confruntare participă bănuitul sau învinuitul, atunci ei nu sânt obligaţi să facă
declaraţii, însă au dreptul de a le face.
Procedura confruntării:
1) organul de urmărire penală identifică participanţii la confruntare;
2) explică drepturile şi obligaţiile, răspunderea ce o poartă în cazul
refuzului sau depunerii depoziţiilor false în cazul martorului sau părţii vătămate;
3) stabileşte în ce raporturi sau relaţii se află între ele persoanele
participante;
4) aceleaşi întrebări se pun ambilor participanţi la confruntare cu
înscrierea răspunsului în procesul-verbal.;
5) organul de urmărire penală poate pune întrebări de precizare;
6) participanţii pot să-şi adreseze întrebări cu permisiunea ofiţerului de
urmărire penală;
7) persoanelor care participă la confruntare (cu permisiunea organului de
urmărire penală) li se pot pune întrebări de către terţele persoane participante la
confruntare: experţi, specialişti, apărători, reprezentanţi legali ai minorului;
8) declaraţiile persoanelor confruntate sânt consemnate într-un proces-
verbal întocmit conform prevederilor art.260 şi 261 C.P.P.

51
 9) după finisarea confruntării participanţii iau cunoştinţă de procesul-
verbal, au dreptul să facă completări sau obiecţii la cele expuse în procesul
confruntării;
10) fiecare participant semnează declaraţiile sale pe fiecare pagină şi procesul-
verbal în întregime. Organul de urmărire penală semnează procesul-verbal la sfârşitul
acestuia.
Pe lângă avantajele menţionate, confruntarea poate prezenta şi unele
dezavantaje, şi anume: cei confruntaţi pot specula contradicţiile în interesul lor, pot
sesiza punctele slabe ale probatoriului, pot să fie de acord asupra celora ce vor
declara în cadrul confruntării sau în etapele ulterioare. Deci confruntarea va fi
efectuată când scopul urmărit de acest act nu poate fi realizat prin alte procedee
probatorii: ridicarea de obiecte şi înscrisuri, efectuarea de percheziţii, reconstituiri,
efectuarea de expertize, ascultarea altor persoane ce au informaţii despre
împrejurările care sunt cercetate. Numai dacă, după epuizarea acestor activităţi,
totuşi necesitatea confruntării persistă, se purcede la înfăptuirea ei.
Verificarea declaraţiilor la locul infracţiunii În practica organelor de
urmărire penală din R. M. este utilizată pe larg verificarea şi precizarea
declaraţiilor la faţa locului, mai ales la cercetarea cazurilor când un rol important în
probaţiune procesual penală revine declaraţiilor învinuitului.
Pentru a verifica sau a preciza declaraţiile martorului, părţii vătămate,
bănuitului, învinuitului despre evenimentele infracţiunii săvârşite într-un loc
concret, reprezentantul organului de urmărire penală este în drept să se prezinte la
locul infracţiunii împreună cu persoana audiată şi, după caz, cu apărătorul,
interpretul, specialistul, reprezentantul legal şi să propună persoanei audiate să
descrie circumstanţele şi obiectele despre care a făcut sau poate face şi acum
declaraţii (art.114 alin.1 C.P.P.).
În scopul stabilirii unor date noi, verificării itinerarului şi locului unde s-a
săvârşit fapta, de asemenea şi pentru a releva autenticitatea declaraţiilor prin
confruntarea lor cu împrejurările cercetate, declaraţiile bănuitului, învinuitului,

52
părţii vătămate sau a martorului date anterior pot fi verificate şi precizate la locul
legat de evenimentul în cauză.
Persoana audiată arată calea spre locul săvârşirii infracţiunii, descrie
circumstanţele şi obiectele despre care anterior a făcut declaraţii şi răspunde la
întrebările ofiţerului de urmărire penală. Dacă, pe parcursul verificării declaraţiilor
la locul infracţiunii, vor fi descoperite obiecte şi documente ce pot servi ca probe
în cauza penală, ele se ridică şi acest fapt se consemnează în procesul-verbal.
Verificarea declaraţiilor la locul infracţiunii se permite cu condiţia de a nu leza
demnitatea şi onoarea persoanelor care participă la această acţiune procesuală şi de
a nu pune în pericol sănătatea lor. Rezultatele verificării declaraţiilor la locul
infracţiunii sânt consemnate în proces-verbal, respectând prevederile art.260 şi 261
C.P.P., în care, suplimentar, se fixează declaraţiile persoanei făcute la faţa locului.
În cadrul efectuării verificării declaraţiilor la faţa locului pot fi aplicate mijloace
tehnice, întocmite schiţe, fapt ce se consemnează în procesul-verbal. Fonogramele,
casetele audio şi video, peliculele fotografice, schiţele, documentele şi obiectele
ridicate sunt anexate la procesul-verbal. Acest procedeu probatoriu a fost consacrat
în mai multe lucrări de specialitate care-i elucidează esenţa şi criteriile distincte.
Faţă de verificarea şi precizarea declaraţiilor la faţa locului sunt înaintate mai
multe condiţii:
1. Persoanele ale căror declaraţii se precizează, trebuie să fie în prealabil
ascultate;
2. Declaraţiile învinuitului şi a învinuitului pot fi verificate şi precizate cu
acordul acestora;
3. Verificarea şi precizarea declaraţiilor mai multor persoane se face
separat;
4. În cadrul acestui act sunt interzise întrebări care sugerează răspunsul;
5. Sânt interzise acţiuni care ar înjosi cinstea şi demnitatea peroanelor ori
ar pune în pericol viaţa şi sănătatea lor;
6. Toţi participanţii la acest act vor merge după persoana, declaraţiile
căreia sânt verificate.

53
 Un criteriu important care permite a atribui procedeul probatoriu în discuţie
actelor de urmărire, poate servi capacitatea lui de a releva şi reflecta date de fapt,
care nu sânt accesibile pentru alte procedee de administrare a probelor. Această
aptitudine de „verificare şi precizare la faţa locului” se datorează structurii sale
complexe care asigură primirea comunicărilor şi confruntarea lor cu datele
întruchipate în particularităţile locului faptei. Investigaţiile efectuate de Şeifer S.A.
i-au permis a releva în cadrul verificării şi precizării datelor la faţa locului a unor
procedee relativ independente de obţinere a informaţiei probante:
1. Căutarea urmelor faptei care încă n-au fost depistate, ce trebuie să existe,
dacă declaraţiile sunt veridice. Spre deosebire de cercetarea la faţa locului cu
participarea (învinuitului, martorului, pătimaşului etc.) în cadrul verificării şi
precizării declaraţiilor, aceşti subiecţii contribuie activ la căutarea urmelor (de
exemplu, locul păstrării averii sustrase) şi lămuresc care este legătura lor cu fapta;
2. Indicarea detaliilor existente la locul faptei, cunoaşterea cărora
mărturiseşte despre informarea persoanei asupra faptei. «Încercarea la informare»
constă în aceea că persoana la o oarecare distanţă comunică despre detaliile
împrejurărilor: dislocarea internă a încăperilor, a mobilei, a mărfurilor, trăsăturile
lor individuale (culoarea, mărimea, forma), iar apoi, apropiindu-se de obiect arată
la ele, confirmând prin aceasta veridicitatea comunicărilor sale;
3. Arătarea la amănuntele locului care nu s-au păstrat la momentul efectuării
actului de urmărire penală, dar sânt fixate în materialele dosarului. Această situaţie
se cristalizează atunci când învinuitul arată de unde a luat obiectul, folosit ulterior
ca instrument de forţare a lacătului, locul atacului, poza victimei etc.;
4. Arătarea în mod separat, răzleţ de către martorii faptei a unor repere ale
locului;
5. Arătarea, demonstrarea unor obiecte, existenţa căror poate influenţa
derularea evenimentelor.
Acest procedeu are unele trăsături comune cu reconstituirea şi se întâlneşte în
practică destul de rar. De pildă, pentru verificarea faptului că făptuitorul a pătruns
în depozit prin fereastră, gaură etc., ascunzându-se până la săvârşirea infracţiunii

54
după o cisternă, tractor, semănătoare etc., este necesar a stabili dacă aceste obiecte
sunt dislocate în teren şi ele permit a săvârşi acţiunile despre care comunică
persoana ascultată. Spre deosebire de reconstituire hotărârea acestei întrebări nu
necesită experimente dar se realizează prin demonstrarea obiectelor în cauză.
Analiza conţinutului verificării şi precizării declaraţiilor la faţa locului arată
că acest act are trăsături comune cu ascultarea, prezentarea spre identificare,
cercetarea la faţa locului şi reconstituirea, deosebindu-se totodată de aceste acte.
Ca şi în cazul ascultării, martorul face declaraţii în privinţa circumstanţelor
concrete al cauzei. Ascultarea nu conţine demonstrarea unor obiecte şi a unor
acţiuni în teren, pe când verificarea şi precizarea declaraţiilor de cele mai multe ori
urmăreşte acest scop. În ultimul caz acţiunile, obiectele şi împrejurările sânt
percepute direct de organele, de urmărire penală.
Verificarea şi precizarea declaraţiilor parţial, are elemente asemănătoare cu
prezentarea pentru recunoaştere şi reconstituirea. Astfel când scopul verificării şi
precizării declaraţiilor la faţa locului este stabilirea locului săvârşirii infracţiunii, al
ascunderii cadavrului, al lucrurilor sustrase, al locului întâlnirii coautorilor
infracţiunii etc., învinuitul sau martorul este ascultat în prealabil despre
particularităţile acestui loc. După ascultarea învinuitului martorului i se acordă
posibilitatea de a observa mai multe împrejurimi sau încăperi şi să le demonstreze
pe cele cu pricina.
Dacă în afara arătării locului legat de fapta infracţională, scopul verificării şi
precizării declaraţiilor este şi înfăptuirea în acest loc a unor acţiuni, de pildă a sări
gardul, a deschide uşa, atunci în aşa cazuri putem depista unele trăsături proprii
reconstituirii. Însă verificarea şi precizarea declaraţiilor nu este prezentare spre
recunoaştere şi nici reconstituire. Actul prezentării spre identificare se finalizează
cu declaraţia persoanei căreia i-au fost prezentate spre identificare, privind
recunoaşterea obiectului conform unor sau altor trăsături. În cadrul verificării şi
precizării declaraţiile martorului şi învinuitului în afară de particularităţile locului,
se fac şi referiri la acţiunile înfăptuite în acest loc.

55
 Verificarea şi precizarea declaraţiilor este lipsită de caracterul experimental al
experimentului în procedura de urmărire penală, care este stipulat în art.123 C.P.P.
Pentru primul act nu este necesară reamenajarea, refacerea locului. Aşadar
verificarea şi precizarea declaraţiilor spre deosebire de experimentul judiciar se
efectuează în condiţiile şi în împrejurările proprii locului, la momentul efectuării
acestui act. La efectuarea acestui act nu se clarifică dacă era posibilă sau nu fapta
în anumite condiţii ci se precizează, concretizează unde şi cum, potrivit
declaraţiilor învinuitului sau martorului s-a săvârşit fapta.
Conţinutul verificării şi precizării declaraţiilor la faţa locului coincide parţial
cu cercetarea la faţa locului, deoarece după ascultarea învinuitului sau martorului
devine cunoscut uneori locul săvârşirii infracţiunii. În acest caz este oportună
deplasarea la locul cu pricina pentru depistarea dovezilor legate de acţiunile
făptuitorului şi alte circumstanţe importante. Spre deosebire de cercetare când se
caută urme, nemijlocit, prin perceperea directă a împrejurărilor de către organul de
urmărire penală, în limitele verificări şi precizării declaraţiilor, aceste urme sunt
căutate şi depistate cu contribuţia activă a subiecţilor procesului penal, care au fost
anterior ascultaţi şi au consimţit să participe la acest act. Având în vedere cele
menţionate, putem afirma cu certitudine că verificarea şi precizarea declaraţiilor la
faţa locului posedă trăsături specifice actelor de urmărire penală. Scopul lui este
verificarea şi precizarea veridicităţii declaraţiilor şi obţinerea unor noi date de
fapt.36
Prezentarea spre recunoaştere. În cazul prezentării pentru recunoaştere este
vorba de procesul memorial de identificare a unor persoane, lucruri sau animale
percepute ori cunoscute anterior. Precizarea se impune pentru a preveni orice
confuzie între noţiunea psihică de recunoaştere şi noţiunea de recunoaştere în
accepţiunea sa juridică. Datorită faptului că reprezintă rezultatul unor mecanisme
psihologice: observare, memorare şi redare, recunoaşterea poate fi mai mult sau
mai puţin precisă. De aceea, în desfăşurarea prezentării spre recunoaştere şi, mai
ales, în aprecierea rezultatelor obţinute trebuie să se ţină seama de legile psihice
36
Рыжаков A.П., Следственные действия и иные способы собирания доказательств, ИИД
«Филинъ», Москва, 1997, p.87.
56
care guvernează procesul cognitiv, de factorii obiectivi şi subiectivi ce pot
influenta perceperea, memorarea şi reproducerea. De asemenea, trebuie de avut în
vedere pericolul apariţiei unei false identificări din cauza imposibilităţii localizării
în spaţiu şi timp a unor fapte şi împrejurări, persoane ori obiecte care prezintă
unele trăsături asemănătoare şi apar ca familiare, persoanei chemate să facă
recunoaşterea.
Sublinierea posibilităţilor de apariţie a erorilor, al identificărilor false se
impune în mod deosebit, deoarece, în cadrul prezentării spre recunoaştere,
elementele de sugestie pot să influenţeze uşor declaraţiile persoanelor chemate să
facă recunoaştere. De exemplu, aspectul neîngrijit al învinuitului prezentat spre
recunoaştere, contrastat cu al persoanelor care constituie grupul, poate sugera
martorului sau părţii vătămate că acesta este infractorul şi deci trebuie identificat.
Prezentarea spre recunoaştere nu reprezintă decât o modalitate de ascultare a
persoanelor, rezultatul prezentării spre recunoaştere materializându-se sub forma
unor declaraţii ale martorilor, părţii vătămate, învinuitului ori inculpatului,
declaraţii obţinute potrivit regulilor privind ascultarea. Ea se particularizează totuşi
în cadrul activităţii de ascultare prin scopul şi finalitatea bine conturate:
identificarea de persoane, cadavre, lucruri sau animale care prezintă importanţă
pentru aflarea adevărului şi corecta soluţionare a cauzelor penale. Prezentarea
pentru recunoaştere are o importanţă egală cu ascultare propriu-zisă a oricărui
subiect procesual, care cunoaşte despre vreo faptă sau împrejurare de fapt, de
natură să servească la aflarea adevărului, inclusiv la identificarea autorului ori
victimei unei infracţiuni.
Rezultatul prezentării spre recunoaştere constituie mijloc de probă în cauză.
Acesta însă, luat izolat, nu poate constitui temei pentru elaborarea unei concluzii
temeinice. Faptul că o anumită persoană ar fi recunoscută drept cea care a săvârşit
infracţiuni nu înseamnă că aceasta a şi săvârşit infracţiunea, pentru a se ajunge la o
asemenea concluzie este necesar ca rezultatul prezentării spre recunoaştere să fie
coroborat cu alte probe administrate în cauză, care să confirme participarea
persoanei recunoscute la săvârşirea infracţiunii.

57
 Esenţa actului examinat, constă în prezentarea subiectului recunoaşterii părţii
vătămate, martorului, bănuitului şi învinuitului, conform ordinii prevăzute de lege
a unor persoane, obiecte sau cadavre pentru ca el să poată stabili identitatea sau
deosebirea cu obiectele observate mai înainte în legătură cu împrejurările faptei
cercetate.37
Prin prezentare spre recunoaştere se înţelege actul de urmărire penală, care
constă din demonstrarea unei persoane, martorului, părţii vătămate, bănuitului şi
învinuitului cu scopul stabilirii identităţii sau deosebirii în raport cu persoana,
obiectul perceput mai înainte de subiectul prezentării spre recunoaştere în
circumstanţe care se referă la cauza instrumentată. fie, imprimările video sau
sonore.
Pentru ca prezentarea spre recunoaştere să fie încadrată în limitele legii şi să
fie realizat scopul scontat, trebuie să existe următoarele condiţii:
1. Existenţa unui dosar penal ;
2. Existenţa subiectului prezentării spre recunoaştere, adică a persoanei ce
urmează în cadrul acestui act să efectueze identificarea;
3. Subiect al prezentării spre recunoaştere poate fi orice martor, bănuit,
învinuit, inculpat, capabil potrivit datelor sale fizice şi psihice de a percepe şi a
reproduce corect informaţia ce vizează semnele obiectelor prezentate;38
4. Ascultarea obligatorie, în prealabil, a subiectului prezentării spre
recunoaştere. În lege se spune că această persoană va fi ascultată vis-a-vis de
circumstanţele observării obiectului sau persoanei corespunzătoare, despre semnele
şi particularităţile în virtutea cărora va putea înfăptui recunoaşterea (art. 116 alin. 1
C.P.P.). În cadrul audierii este necesar a stabili circumstanţele în care a fost
cunoscută persoana sau obiectele cârei i sunt prezentate spre recunoaştere (în
legătură cu ce eveniment, condiţii, împrejurări etc.), a identifica unele calităţi
individuale caracteristice persoanelor sau obiectelor ce vor fi identificate, a

37
Петренко B.M., Предъявление для опознания при расследовании преступлений, Изд. ВНИИ МВД
СССР, Москва, 1975, р. 4.
38
Цветков П.П., Предъявление для опознания в уголовном процессе, Изд. Лен-го унив.-та,
Ленинград,1962, p.27.
58
determina capacitatea senzorială de a deosebi obiectul dat de altele similare.
Această cerinţă a legii presupune existenţa procesului-verbal de ascultare în dosar;
5. Persoanele (obiectele) prezentate spre recunoaştere trebuie să fie pe cât
posibil asemănătoare la exterior cu persoana (obiectele) ce poate fi identificată. Se
consideră asemănătoare persoanele prezentate spre recunoaştere care se aseamănă
prin: forma corpului, vârstă, înălţime, de acelaşi sex; configuraţia feţei, tenul feţei,
părului, culoarea ochilor etc.; modelul, culoarea îmbrăcămintei;
6. Numărul total de persoane prezentate pentru recunoaştere nu, trebuie să fie
mai mic de cinci, de obiecte-trei. Această regulă nu se răspândeşte atunci când este
prezentat spre identificare un cadavru.
Frecvent, în practica organelor de urmărire penală subiecţii prezentării spre
recunoaştere sânt intimidaţi, şi din frică de răzbunare, refuză să participe la acest
act, fiind conştienţi de consecinţele juridice al refuzului (se au în vedere martorii şi
partea vătămată). Partea vătămată, martorul pot refuza insistent să participe în
calitate de subiect al prezentării spre recunoaştere, purtând frica răzbunării
(violenţă, degradarea averii, nimicirea fizică) acceptând mai uşor răspunderea
penală pentru refuz de a face declaraţii (art. 313 C.P.). Atare cazuri impun măsuri
concrete şi eficiente pentru apărarea acestor persoane şi stimularea participării lor
la prezentarea spre recunoaştere.
Din aceste considerente art.116 alin.3 C.P.P. stipulează că persoana care
trebuie recunoscută este prezentată celui care urmează să o recunoască în afara
spaţiului vizibilităţii celui care urmează a fi recunoscut, împreună cu cel puţin 4
asistenţi procedurali de acelaşi sex, asemănători la exterior. La prezentarea spre
recunoaştere se aplică fotografierea. Fotografiile persoanei prezentate spre
recunoaştere şi a asistenţilor procedurali vor fi anexate în mod obligatoriu la
procesul-verbal.
Astfel în scopul asigurării securităţii subiectului prezentării pentru
recunoaştere a persoanei şi a se exclude posibilitatea observării de către persoanele
prezentate, a persoanei care urmează să înfăptuiască identificarea, acestuia din
urmă îi vor fi acordate posibilitatea observării, perceperii vizuale a persoanelor

59
prezentate pentru recunoaştere. În cazul procedurii speciale de efectuare a
prezentării spre recunoaştere se fac consemnările respective în procesul-verbal.
După cum deja s-a menţionat, obiectul este prezentat împreună cu cel puţin
alte două asemănătoare. Dar, adeseori, este imposibil de a găsi alte obiecte
omogene (de exemplu, în cazul operelor de artă). În practică, în asemenea situaţii
pot fi făcute falsificări:
- în procesul-verbal se consemnează că au fost prezentate spre recunoaştere
mai multe obiecte, pe când în realitate s-a prezentat numai unul;
- este prezentat obiectul alături de altele care se deosebesc esenţial. În cazul
când trebuie de prezentat spre recunoaştere obiecte fără analogii - picturi, sculpturi
ori altor unicate în calitate de excepţie, acest obiect se va prezenta într-un singur
exemplar ca şi în cazul prezentării spre recunoaştere a cadavrului.39
La prezentarea spre recunoaştere a cadavrului sau a unor părţi ale lui, sau a
obiectelor de anticariat, precum şi a altor obiecte pentru care este imposibil de a
alege şi prezenta analogul, recunoaşterea se face după exemplar unic. (art.117
alin.4 C.P.P.).
Dacă cel chemat spre a face recunoaşterea este martor sau parte vătămată, el
este prevenit despre răspunderea penală, prevăzută în art.313 C.P., pentru refuzul
de a face declaraţii, în art.312 din C.P., pentru declaraţiile mincinoase, precum şi
despre dreptul de a nu face declaraţii împotriva sa şi împotriva rudelor sale
apropiate.
Înainte de prezentare, reprezentantul organului de urmărire penală propune
persoanei care urmează a fi recunoscută să ocupe locul pe care-l alege între
asistenţii procedurali, făcând despre aceasta menţiune în procesul-verbal.
Recunoaşterea nu va avea loc, iar cea care a avut loc nu se va considera întemeiată,
dacă persoana chemată pentru a face recunoaşterea a indicat particularităţi incerte
pentru identificarea persoanei prezentate. În cazul în care prezentarea persoanei
spre recunoaştere este imposibilă, recunoaşterea poate fi realizată după fotografia

39
Кочаров Г.И., Опознание на предварительном следствии: пособие длля следователей, Изд. Юрид.лит-ры.,
Москва, 1955, p.59

60
acesteia, prezentată împreună cu fotografiile a cel puţin 4 alte persoane, ce nu se
deosebesc esenţial între ele. Toate fotografiile sânt anexate la dosar.
Obiectul ce urmează a fi recunoscut, este prezentat împreună cu cel puţin alte
2 obiecte omogene. Persoana care recunoaşte obiectul, este obligată să explice
după care semne sau particularităţi l-a recunoscut. În caz de prezentare spre
recunoaştere a cadavrului unei persoane, pe care cel chemat de a o recunoaşte, o
ştia din viaţă, este permisă efectuarea toaletei cosmetice a decedatului. La
prezentarea spre recunoaştere a unui obiect, se permite curăţarea lui de murdărie,
rugină şi de alte stratificări dacă aceasta nu îl va distruge ca mijloc de probă.
În legătură cu prezentarea spre recunoaştere a obiectului sau persoanei este
întocmit un proces-verbal conform prevederilor art.260 şi 261 C.P.P.
Limita finală a urmăririi penale o constituie actul de trimitere în judecată,
respectiv rechizitoriul procurorului, prin care se sesizează instanţa competentă. In
situaţia în care cu ocazia verificării lucrărilor de urmărire penală, procurorul
constată existenţa vreunuia din cazurile prevăzute de articolul 275 Cod de
procedură penală ai Republicii Moldova dă o ordonanţă sau o rezoluţie motivată
prin care dispune scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale,
sau când nu există învinuitul în cauză, dispune clasarea cauzei penale (articolul
286 Cod de procedură penală al Republicii Moldova).
Astfel, urmărirea penală este o fază importantă a procesului penal
desfaşurându-se în condiţiile stabilite de lege, tinde să constituie o garanţie ca
orice cauză penală nu va ajunge în faza de judecată dacă urmărirea penală nu e
complexă.

§3. Interacţiunea ofiţerului de urmărire penală cu serviciile

operative la investigarea infracţiunilor

61
 În cadrul probaţiunii judiciare penale organele de investigaţie operativă
cele de urmărire penală, procurorul, judecătorul de instrucţie cît şi instanţa de
judecată au de stabilit fapte concrete, săvîrşite anterior, urmînd să procedeze la
cunoaştere inversă, de la cunoscut la necunoscut. Pe baza informaţiilor primare
aceste organe refac cu ajutorul probelor traseul infracţional, în aşa fel încît el să
exprime convingerea că reprezintă adevărul, că există o concordanţă deplină între
cele stabilite şi relatarea obiectivă a faptelor.
Pentru comiterea infracţiunilor grave infractorii:
-se asociază, se organizează după reguli stricte, cu promisiuni şi jurăminte
semnate privind nedenunţarea infracţiunii, sprijinirea şi acordarea ajutoarelor
familiilor în caz de descoperire;
- folosesc metode şi mijloace, care să prevină descoperirea lor, şterg
urmele infracţiunilor;
- compromit actele de descoperire întreprinse de organele de urmărire
penală, iar la nevoie întreprind acţiuni de intimidare ori acţionează agresiv şi în
mod deschis cu dotări de ultimă oră (arme, muniţii, mijloace de transport, mijloace
de comunicaţii etc.)
Sunt şi cazuri în care alte persoane sunt plătite să comită fapte social
periculoase, efectele unor asemenea acţiuni produc distanţe mari în timp pentru a fi
descoperite, iar infractorii dispar pentru perioade lungi de timp.
De aceea, descoperirea lor, dar mai ales dovedirea activităţii infracţionale
devine un obiectiv de prim ordin al organelor judiciare. De aici, necesitatea
perfecţionării activităţii de prevenire a comiterii unor asemenea fapte impune
modernizarea instrumentelor şi mijloacelor operative, a procedeelor probatorii în
strânsă legătură cu asemenea realităţi.
Evident că în această confruntare, plină de riscuri, de urmări imprevizibile,
sursele folosite trebuie diversificate şi protejate, în aşa fel ca documentarea
procesuală a măsurilor operative de investigaţii şi a acţiunilor de urmărire penală
să fie cît mai calitativă.

62
 Dovedirea activităţii infracţionale, identificarea făptuitorului, stabilirea
vinovăţiei acestuia şi tragerea lui la răspundere penală, iar uneori şi civilă se
realizează prin conţinutul concret al probaţiunii judiciare desfăşurate de ofiţerul de
urmărire penală şi procuror.
În exercitarea atribuţiilor, ofiţerii de urmărire penală sînt independenţi, se
supun numai legii, indicaţiilor scrise ale conducătorului organului de urmărire
penală, ale procurorului şi hotărîrilor instanţei de judecată, emise în limitele
competenţei lor în corespundere cu legislaţia în vigoare.
Rezultând din legislaţia procesual penală şi din dispoziţiile altor acte
normative ajungem la concluzia că ofiţerul de urmărire penală, la etapa începerii
urmăririi penale şi pe parcursul fazei de urmărire penală, poate efectua numai o
parte din ansamblul de acte necesare pentru atingerea scopului procesului penal.
(vezi anexa)
Atribuţiile ofiţerului de urmărire penală sunt strict determinate de
legislaţia procesual penală şi de alte acte normative, de aceea, în anumite cazuri
prevăzute de lege, pentru evidenţa infracţiunilor, pentru efectuarea anumitor acte
procedurale sau pentru efectuarea unor măsuri operative de investigaţii ofiţerul
de urmărire penală este obligat să conlucreze cu serviciile sau cu organele de drept
respective.
Anume la aceste etape ale procesului penal şi iau naştere aşa numitele
relaţii de interdependenţă a organului de urmărire penală cu alte organe de drept.
Practica de urmărire penală a demonstrat că fără o bună interacţiune a
organelor de urmărire penală cu alte organe de drept nu pot fi obţinute rezultate în
ce priveşte descoperirea şi cercetarea infracţiunilor. Prin urmare, ofiţerii de
urmărire penală la efectuarea urmăririi penale trebuie şi este necesar să se afle într-
un proces continuu de colaborare cu aceste organe.
În codul de procedură penală lipseşte un astfel de termen cum ar fi
“conlucrarea” ofiţerului de urmărire cu organele operative de investigaţii şi cu
procurorul la efectuarea urmăririi penale, însă necesitatea instituirii unei astfel de
interacţiuni rezultă însuşi din dispoziţiile Codului de procedură penală, Legea cu

63
privire la Statutul ofiţerului de urmărire penală, Legea cu privire la activitatea
operativă de investigaţii, Legea cu privire la procuratură şi din alte acte normative.
Prin interacţiune în sfera descoperirii şi cercetării infracţiunilor se
subînţelege acele relaţii de reciprocitate bazate pe lege care au loc în activitatea
organelor şi persoanelor cu funcţii de răspundere, care asigură o bună îmbinare a
atribuţiilor, metodelor şi mijloacelor poprii fiecărui din participanţi, pentru
constatarea, descoperirea, cercetarea şi preîntâmpinarea infracţiunilor şi căutarea
făptuitorilor care se ascund de urmărirea penală.
Interacţiunea în activitatea de descoperire şi cercetare a infracţiunilor
trebuie să poarte un caracter concret şi să fie bazată pe de o parte pe lege, dar pe
de altă parte, pe îmbinarea corectă a formelor şi metodelor de lucru proprii
fiecărui participant al acestei activităţi.
Cu toate acestea trebuie să existe o limită strictă în ce priveşte
împuternicirile şi obligaţiile fiecăruia în conformitate cu legislaţia. În caz contrar
am putea considera o astfel de formă de organizare a lucrului ca incorectă şi
ilegală.
Pentru ca interdependenţa organului de urmărire penală cu serviciile
operative să fie efectivă şi să corespundă scopului şi sarcinilor care stau în faţa
organelor de drept aceasta trebuie să fie bazată pe principiul legalităţii.
Respectarea strictă şi fermă a legalităţii este o cerinţă foarte importantă înaintată
tuturor participanţilor procesului penal.
Toată activitatea de urmărire penală trebuie să corespundă Constituţiei,
normelor dreptului penal şi procesual penal. Activitatea organelor împuternicite de
a efectua măsuri operative de investigaţii, în afară de aceasta, se reglementează şi
de Legea privind activitatea operativă de investigaţii care nu poate fi în
contradicţie cu Constituţia şi legislaţia Republicii Moldova.
Planificarea. Pentru ca conlucrarea organelor de urmărire penală ale
M.A.I. cu serviciile operative să fie mai concretă şi mai efectivă ea trebuie să fie
bazată pe planificare. Planurile pot fi curente, de perspectivă şi comune.

64
 Acestea pot fi întocmite pe zile, săptămâni, luni sau pe toată perioada
urmăririi penale. Elaborarea planurilor în deosebi este necesară în cazurile
infracţiunilor excepţional de grave, deosebit de grave şi grave.
În cazul în care pe parcursul urmăririi penale este necesar de prevăzut
măsuri operative de investigaţii detaliate, organul de urmărire penală în comun cu
serviciile operative trebuie să întocmească un plan separat de efectuare a acestor
măsuri.
Cunoaştem şi alte principii cum ar fi: realizarea operativă a scopului
propus; principiul iniţiativei, principiul operativităţii, principiul păstrării în taină a
informaţiilor operative şi informaţiilor de urmărire penală.
Conlucrarea nu trebuie să se limiteze la o anumită însărcinare sau la o
etapă anumită, lucrul în comun trebuie să continue până la finalizarea cercetărilor.
Un rol deosebit de important în ce priveşte evidenţa infracţiunilor,
controlul, coordonarea şi conlucrarea cu organele operative de investigaţii şi alte
servicii în procesul penal îl joacă conducătorul organului de urmărire penală.
Conducătorul organului de urmărire penală este obligat să se asigure că
ofiţerii de urmărire penală respectă regulile de evidenţă a sesizărilor şi altor
informaţii despre infracţiuni.
Ţinând cont, că conform codului de orocedură penală ofiţerul de urmărire
penală din momentul înregistrării faptei social periculoase conduce măsurile
operative de investigaţii (art. 57 alin. 2 pct. 9 C.pr.pen.). şi tot odată conform art.
55 C.pr.pen. organele de urmărire penală au sarcina de a efectua măsuri
operative de investigaţii, din aceste dispoziţii rezultă că conducătorul organului
de urmărire penală are un rol deosebit în ce priveşte asigurarea conlucrării
subdiviziunii respective cu serviciile operative ale comisariatului, subdiviziunilor
M.A.I. sau a altor organe de drept.
Succesele acestei activităţi depinde în mare măsură de modul în care
conducătorul organului de urmărire penală organizează şi coordonează
interacţiunea acestor servicii.

65
 Interdependenţa subdiviziunii de urmărire penală cu serviciile operative
este necesară pentru descoperirea infracţiunilor, căutarea persoanelor care se
ascund de organele de urmărire penală şi a celor dispăruţi fără urmă, pentru
descoperirea urmelor infracţiunii, pentru asigurarea şi repararea prejudiciului
cauzat prin infracţiune (se are în vedere stabilirea bunurilor necesare pentru a fi
puse sub sechestru).
Conlucrarea subdiviziunilor de urmărire penală cu serviciile operative
trebuie să aibă loc nu numai după începerea urmăririi penale, dar şi până la
începerea acesteia. Conducătorul organului de urmărire penală în conlucrare cu
comisarul trebuie să asigure ca ofiţerii de urmărire penală să acorde ajutor
inspectorilor operativi pentru a da o apreciere juridică materialelor prezentate, care
conţin informaţii cu privire la anumite activităţi infracţionale desfăşurate de
persoanele supuse prelucrărilor operative.
O astfel de practică ne va permite de a determina care este perspectiva
materialelor, momentul optimal de începere a urmăririi penale şi posibilitatea
folosirii materialelor în procesul probaţiunii, alegerea direcţiilor ulterioare de
control, şi planificarea altor măsuri operative de investigaţii necesare pentru
acumularea datelor care ulterior ar putea avea importanţă probatore.
Rezultate şi mai bune ar putea fi obţinute când ofiţerii serviciului de
urmărire penală în afară de faptul că ar consulta inspectorii operativi privitor la
prezenţa sau lipsa semnelor constitutive ale infracţiunii, ar participa şi la analiza
materialelor operative, la elaborarea planurilor măsurilor operative sau la analiza
problemelor organizatorice care pot apărea la etapa începerii urmăririi penale.
Astfel, se va stabili când anume de început urmărirea penală, care acţiuni de
urmărire penală să fie petrecute în primul rând, se vor alege cele mai optimale forţe
şi mijloacele.
O altă formă de conlucrare cu serviciile operative care ar îmbunătăţi
activitatea de urmărire penală este crearea în cauzele penale complicate şi
voluminoase a grupelor operative de intervenţie compuse din ofiţeri de urmărire
penală şi ofiţeri ai subdiviziunilor operative. Practica de urmărire penală a arătat că

66
organizarea corectă a membrilor acestui grup înlesneşte manevrarea cu forţele şi
mijloacele şi duce la îmbinarea raţională a acţiunilor procesuale cu măsurile
operative de investigaţii.
Conlucrarea ofiţerilor de urmărire penală cu serviciile operative are loc şi
pe parcursul urmăririi penale când apare necesitatea efectuării unor măsuri de
investigaţii operative, dar nu sunt constituite grupe de urmărire penală în
componenţa cărora sunt incluşi lucrători operativi. În acest caz ofiţerii de urmărire
penală indică lucrătorilor operativ de a efectua măsurile operative de investigaţii
necesare.
Pentru a ridica nivelul de conlucrare a serviciului de urmărire penală cu
alte servicii, conducătorul organului de urmărire penală este obligat să
întreprindă următoarele măsuri:
- să ţină la control permanent şi să analizeze activitatea grupului operativ
de serviciu;
- să ia la control strict cauzele penale complicate şi voluminoase şi să
dispună constituirea grupelor de ofiţeri de urmărire penală în componenţa cărora să
fie incluşi şi ofiţeri operativi;
- să se implice la elaborarea planurilor privind acţiunile de urmărire penală
şi măsurile operative de investigaţie;
- să organizeze şedinţe comune cu serviciile operative pentru trasarea
obiectivelor în ce priveşte descoperirea infracţiunilor în care n-au fost stabiliţi
infractorii sau în cauzele în care persoanele se sustrag de la urmărirea penală;
- să controleze calitatea şi termenii executării de către inspectorii operativi
a însărcinărilor, cu scoaterea în evidenţă a neajunsurilor;
- să întreprindă măsuri ca ofiţerii de urmărire penală să folosească pe larg
evidenţele operative şi sistemele de căutare operativă.

ÎNCHEIERE
Principalul subiect împuternicit cu efectuarea urmăririi penale este procurorul

şi în special ofiţerul de urmărire penală, care este o persoană cu funcţie de

67
răspundere care, în limitele competenţei sale şi în strictă conformitate ci legislaţia

procesual penală efectuează urmărirea penală în cauzele penale.

Faza de urmărire penală, ca faza a procesului penal presupune desfăşurarea

unui mare volum de activităţi necesare realizării obiectului şi scopului procesului

penal stipulat în art. 1 Cod procedură penală şi concretizat în strîngerea probelor

necesare cu privire la existenţa infracţiunii, la identificarea făptuitorilor şi la

stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se

dispună trimiterea în judecată.

Reieşind din conţinutul tezei pot să menţionez, că organele de urmărire penală

au sarcina de a efectua acţiuni de urmărire penală în scopul descoperirii indicilor

infracţiunii şi identificării persoanelor care au săvîrşit-o, constatării datelor faptice,

fixării procesuale a acestor acţiuni, care mai apoi să fie folosite în calitate de probe

în cauza penală, pentru dovedirea vinovăţiei sau după caz a nevinovăţiei persoanei

bănuite.

Activitatea ofiţerului de urmărire penală mereu necesită a fi perfecţionată în

conformitate cu cerinţele legislaţiei în vigoare, fiindcă succesul combaterii

criminalităţii

În încheiere pot să menţionez că am ales o astfel de temă, poate chiar din

considerente că este o noţiune nouă şi mi-a trezit interes, dar şi din cauza că

această temă mi-a permis o studiere mai profundă a întregului Cod de procedură

penală.

68
 Pe parcursul întocmirii tezei de licenţă am acumulat multe cunoştinţe

teoretice chiar şi practice care mă vor ajuta în activitatea de mai departe activând în

Organele Afacerilor Interne ale Republicii Moldova.

69
 BIBLIOGRAFIE
ACTE NORMATIVE
1. Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994, intrată în vigoare la 27 august
1994.
2. Codul de procedură penală al Republicii Moldova (nr.122-XV, 14 martie 2003).
3. Codul penal al Republici Moldova (nr.985-XV din 18 aprilie 2002).
4. Legea privind statutul ofiţerului de urmărire penală nr.333-XVI din
10.11.2006//Monitorul Oficial nr. 195-198/918 din 22.12.2006
5. Legea cu privire la activitatea operativă de investigaţii (nr.45-XIII din 12.04.1994.)
6. Legea Republicii Moldova cu privire la Procuratură. (nr.294-XVI din 25.12. 2008).
7. Legea Republicii Moldova cu privire la asistenţa juridică garantată de stat (nr. 198 –
XVI din 26.07.2007)
8. Legea Republicii Moldova cu privire la Avocatură (nr.1260-XV din 19.07.02)
9. Legea Republicii Moldova cu privire la Centrul pentru Combaterea Crimelor
Economice şi Corupţiei (nr. 1104-XV din 06.06.2002)

MANUALE, CURSURI, MONOGRAFII

12. Boroi Alexandru. Drept procesual penal. Bucureşti, 2000
13. Buneci Petre. Drept procesual penal. Partea specială. Bucureşti, 2003
14. Crişu Anastasia, Ciobanu Aurel, Zamfir Andrei. Drept procesual penal.
Bucureşti, 2003
15. Dongoroz V. Drept procesual penal. Bucureşti, 2000
16. Mateut Gheorghiţă. Drept procesual penal, voi. 1. Bucureşti, 1997
17. Neagu Ion. Drept procesual penal. Curs selectiv pentru licenţă. Bucureşti,
2003
18. Andrian Tulbure Procedură penală Bucureşti 2003
19. Păvăleanu Vasile. Drept procesual penal. Partea specială. Bucureşti, 2002
20. Pintea Alexandru. Drept procesual penal. Partea specială. Bucureşti, 2003
21. Petru Buneci Drept procesual penal Partea specială Bucureşti 2003
22. Nicu Jidovu Drept procesual penal Bucureşti 2002
23. Mihai Apetrei Drept procesual penal, Bucureşri 1999
24. Vasile Păvăleanu Drept procesual penal Partea specială, Bucurşti 2001

70
 25. Suciu C. Criminalistica. Bucureşti, 1972

26. Teodoru Grigore. Drept procesual penal. Partea generală. Bucureşti, 1999
27. Volonciu Nicolae. Drept procesual penal. Bucureşti, 1999

28. N. Cohinescu, Totul despre Ministerul Public, Bucureşti 2000

29. Angela Maria Tatu, Tratat de drept procesual penal Bucureşti 2003

30. Al. Pintea Drept procesual penal, Bucureşti 2002

31. Nicolae Volonciu Drept procesual penal, Bucureşti 1999

32. Григорьева В.Н. Уголовный процесс. Москва. 2001
33. Гуценко К.Ф. Уголовный процесс. Москва. 1997
34. Петрухин И.Л. Уголовный процесс. Москва. 1998
35. Сазанов Б.И. Уголовный процесс. Москва. 1998
36. Рыжаков А.П., Следственные действия и другие способы собирания
доказательств, Москва, Изд.дом Филинь, Москва.
37. Петренко B.M., Предъявление для опознания при расследовании
преступлений, Изд. ВНИИ МВД СССР, Москва, 1975.
38. Цветков П.П., Предъявление для опознания в уголовном процессе,
Изд. Лен.-го унив.-та, Ленинград,1962.

71