URMARIREA PENALA EFECTUATA DE ORGANELE DE CERCETARE PENALA

1. Definiţie. Urmărirea penală reprezintă prima etapă a procesului penal, etapă ce permite, prin
intermediul funcţiilor specifice, trecerea dosarului în faza de judecată.

2. Obiect. Urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la:
1) existenţa infracţiunilor;
2) identificarea făptuitorilor;
3) stabilirea răspunderii făptuitorilor.

Obiectivul urmăririi penale este stabilirea faptului dacă se impune sau nu trimiterea în judecată
a unei persoane. Urmărirea penală nu are ca obiectiv stabilirea existenţei unei infracţiuni şi vinovăţia
persoanei identificate ca fiind făptuitorul dincolo de orice îndoială rezonabilă, ci, în mod esenţial,
obiectivul urmăririi penale este acela de strîngere a probelor necesare formulării unei acuzaţii şi
trimiterii inculpatului în faţa instanţei în vederea judecării sale. Prin probele strânse în faza de
urmărire penală procurorul urmăreşte să dovedească doar o suspiciune rezonabilă împotriva unei
persoane, suspiciune care poate fundamenta o acuzaţie în materie penală şi care poate justifica o trimitere
în judecată a acuzatului.
Sublinierea acestui obiectiv al urmăririi penale este necesară pentru a înlătura o confuzie ce îşi
păstrează încă procesul penal român o anumită influenţă, confuzie datorată apartenenţei sistemului
român la sistemul sovietic de procedură penală: în procesul penal etapa esenţială este judecata, şi nu
urmărirea penală. Urmărirea penală este doar o etapă pregătitoare a judecăţii. Din acest considerent,
judecata nu trebuie să se limiteze la o simplă evaluare a dosarului de urmărire penală, ci în faza de
judecată, în mod nemijlocit, se impune readministrarea, în măsura în care este posibil (ex: efectuarea unei
percheziţii domiciliare nu poate fi reluată în faza de judecată) şi punerea în discuţie a tuturor probelor
administrate în cursul urmăririi penale.

3. Limite. Sub aspectul desfăşurării în timp, urmărirea penală cunoaşte următoarele două limite :
1) limita iniţială: rezoluţia de începere a urmăririi penale
2) limita finală: soluţia procurorului de trimitere / netrimitere în judecată.
Sub aspectul obiectului, urmărirea penală se limitează la fapta şi persoana faţă de care s-a început
urmărirea penală sau faţă de care s-a dispus extinderea cercetărilor penale.

4. Caractere. Urmărirea penală cunoaşte următoarele trăsături:

1) caracter nepublic : nu orice persoană are acces la efectuarea actelor de urmărire penală
2) caracter necontradictoriu : în cursul urmăririi penale, administrarea probelor sau soluţionarea
unor cereri nu impune punerea în discuţia părţilor în mod contradictoriu. Chiar dacă apărătorii
părţilor participă la efectuarea unor acte de urmărire penală, participarea se reduce la o simplă
asistare, fără a fi recunoscută o dezbatere contradictorie. Urmărirea penală dobândeşte caracter
contradictoriu atunci când se desfăşoară unele proceduri jurisdicţionale (ex. : soluţionarea de către
judecător a propunerii de arestare preventivă ; soluţionarea propunerii de percheziţie domiciliară
nu are caracter contradictoriu)
3) caracter preponderant scris : decurge din lipsa de contradictorialitate. Astfel, declaraţia unui
martor presupune într-adevăr o relatare verbală, dar dacă apărătorii părţilor sun prezenţi, aceştia
nu pot adresa martorului întrebări, iar declaraţia martorului a se consemnează în scris.

5. Organele competente să efectueze urmărirea penală. Urmărirea penală se efectuează de către

procurori şi de către organele de cercetare penală (organele de cercetare ale poliţiei judiciare şi organele
de cercetare speciale). Procurorul reprezintă principalul organ de urmărire penală.

1
 Organele de cercetare penală pot efectua acte de cercetare penală sub rezerva acelor acte ce
reprezintă atributul exclusiv al procurorului ca titular al funcţiei de acuzare (ex.: punerea în mişcare a
acţiunii penale, extinderea cercetării penale, trimiterea / netrimiterea în judecată).
Distingem astfel între :
1) cercetarea penală → aparţine organelor de cercetare penală şi presupune în primul rând
efectuarea de procedee probatorii (ascultarea învinuitului sau inculpatului, ascultarea
martorilor)
2) urmărirea penală = cercetarea penală + acte specifice funcţiei de acuzare → aparţine
procurorului

În domeniul organelor de cercetare penală, principalele modificări aduse prin Legea nr. 356/2006
au avut ca obiect desemnarea lucrătorilor din poliţia judiciară. Potrivit art. 201 alin. 3 ca organe de
cercetare ale poliţiei judiciare funcţionează lucrători specializaţi din Ministerul Internelor şi Reformei
Administraţiei:
1) desemnaţi nominal de ministrul internelor şi reformei administrative,
2) cu avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă ÎCCJ, şi
3) care îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea procurorului general al Parchetului de pe lângă
ÎCCJ. Retragerea avizului conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă ÎCCJ conduce la
încetarea calităţii de lucrător în cadrul poliţiei judiciare.
Organele de cercetare penală deţin competenţa generală în a efectua cercetarea penală.

6. Actele organelor de urmărire penală. In desfăşurarea urmăririi penale, organul de urmărire

dispune asupra actelor sau măsurilor procesuale prin ordonanţă, acolo unde legea prevede aceasta (ex.:
punerea în mişcare a acţiunii penale, suspendarea urmăririi penale), iar în celelalte cazuri prin rezoluţie
motivată (ex. : începerea urmăririi penale). Constatarea efectuării unor procedee probatorii se
consemnează în proces verbal (ex. : procesul verbal de cercetare la faţa locului).
Atunci când organul de cercetare penală consideră că este cazul să fie luate anumite măsuri ce
intră în competenţa exclusivă a procurorului sau judecătorului, face propuneri motivate pe care le
înaintează procurorului. Aceste propuneri se consemnează într-un referat (ex. : referat cu propunere de
punere în mişcare a acţiunii penale).
În mod exclusiv, de competenţa procurorului este întocmirea rechizitoriului ca act de trimitere în
judecată.

FORMELE FUNDAMENTALE ALE ACTIVITĂŢILOR DE URMĂRIRE PENALĂ

Având în vedere competenţa de efectuare şi calitatea procurorului de a fi conducător al urmăririi

penale şi titular al funcţiei de acuzare, în sistemul român, activităţile de urmărire penală (în sens larg) se
pot clasifica în două categorii: cercetările penale şi urmărirea penală (în sens restrâns).
Această distincţie se fundamentează şi pe natura juridică distinctă a calor două categorii de organe
de urmărire penală: organul de cercetare penală şi procurorul.

organ de execuţie organ judiciar

activitate de strângere a probelor ca urmare a
dispoziţiilor organelor judiciare, fără a se
recunoaşte dreptul de a face aprecieri asupra
probelor strânse şi de a da soluţii sau de a lua
măsuri procesuale
cercetarea penală
activitate de strângere a probelor +
activitate de evaluare a probelor în care se
recunoaşte dreptul de a aprecia probele şi de a
pronunţa soluţii procesuale sau de a lua măsuri
procesuale
urmărirea penală

Organul de cercetare penală trebuie să fie considerat astfel un organ de execuţie aflat sub
supravegherea procurorului şi care desfăşoară cercetarea penală, iar procurorul reprezintă organul judiciar
care are dreptul de a lua decizii în exercitarea funcţiei de acuzare .
2
 În sistemul român însă, activitatea organelor de cercetare penală depăşeşte activitatea
„administrativă” de strângere a probelor, aceste organe putând face şi evaluări a probelor prin dispunerea
unor măsuri procesuale (ex.: reţinerea). În egală măsură, sistemul român recunoaşte organelor de
cercetare penală o competenţă materială proprie în efectuarea cercetării penale.

Secţ. I. Cercetările penale

§1. Noţiune. Cercetarea penală înseamnă orice activitate de urmărire penală efectuată în mod
nemijlocit de organele de cercetare penală, cu excepţia celor date în competenţa exclusivă a
procurorului ori efectuate personal de către procuror în calitate de titular al funcţiei de acuzare în procesul
penale.
Exemplu: într-o cauză ce are ca obiect săvârşirea unei infracţiuni de furt în formă simplă,
cercetarea penală aparţine organului de cercetare penală, dar anumite acte (punerea în mişcare a acţiunii
penale, trimiterea / netrimiterea în judecată) sunt în competenţa exclusivă a procurorului.
Activitatea de cercetare penală se desfăşoară sub supravegherea procurorului.

§2. Categorii de activităţi efectuate de OCP. Organele de cercetare penală efectuează în cauzele
ce au ca obiect infracţiuni de competenţa acestora:
1. dispunerea începerii urmăririi penale, sub rezerva confirmării procurorului;
2. acte de cercetare penală (ex.: ascultări de persoane; dispunerea unor constatări tehnico –
ştiinţifice; percheziţia corporală etc.);
3. dispunerea unor măsuri procesuale (ex.: reţinerea pe o durată de până la 24h);
7. propunerea de soluţii, materializate în referate, privind acele acte de competenţa exclusivă a
procurorului (ex.: referat cu propunere de punere în mişcare a acţiunii penale, referat cu propunere de
netrimitere în judecată).

Secţ.II. Urmărirea penală

§1. Noţiune. Urmărirea penală aparţine procurorului şi cuprinde atât ipotezele de urmărire penală
proprie a procurorului, cât şi exercitarea de către acesta a supravegherii asupra actelor de cercetare penală
şi dispunerea actelor ce pun în valoare funcţia de acuzare.
§3. Supravegherea exercitată de procuror asupra activităţii de cercetare penală.
Potrivit art. 218 procurorul conduce şi controlează nemijlocit activitatea de cercetare penală a
poliţiei judiciare şi a altor organe de cercetare speciale şi supraveghează ca actele de urmărire penală să
fie efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale.
Această supraveghere cunoaşte două modalităţi:
1) Supravegherea din oficiu – procurorul supraveghează activitatea de cercetare penală prin
următoarele forme :
a) verificarea lucrărilor de cercetare penală
b) participare la efectuarea oricărui act de cercetare penală
c) trecerea cauzei de la un organ la altul
d) autorizarea, confirmarea, aprobarea sau avizarea unor acte
e) dispoziţii obligatorii
În cazul organelor de cercetare ale poliţiei judiciare, organele ierarhic superioare ale acestora nu
pot să le dea îndrumări sau dispoziţii privind cercetarea penală, procurorul fiind singurul competent în
acest sens. Totuşi, in Codul penal se prevede că în cazul neîndeplinirii sau al îndeplinirii în mod
defectuos, de către organul de cercetare penală, a dispoziţiilor date de procuror, acesta va sesiza
conducătorul organului de cercetare penală, care are obligaţia ca în termen de 3 zile de la sesizare să
comunice procurorului măsurile dispuse.

DESFĂŞURAREA URMĂRIRII PENALE

Secţ.I. Începerea urmăririi penale

3
 §1. Noţiune. Începerea urmăririi penale reprezintă momentul de declanşare al procesului penal şi
produce următoarele efecte:
1 naşterea cadrului legal de exercitare al drepturilor şi obligaţiilor procesuale
2 dobândirea de către făptuitor a calităţii procesuale de învinuit
3 devine posibilă luarea unor măsuri procesuale privative de libertate ( reţinerea sau arestarea
preventivă) sau restrictive de libertate (obligarea de a nu părăsi localitatea sau ţara)
4 pot fi administrate probe cu respectarea regulilor specifice procesului penal
§2. Modalităţi de ÎUP. Urmărirea penală poate fi începută fie numai in rem (cu privire la faptă),
fie in rem şi in personam (cu privire la faptă şi la persoana făptuitorului).
De regulă ÎUP se dispune in rem cu privire la faptă, urmând ca unul din obiectivele UP să fie şi
identificarea făptuitorului. ÎUP se dispune in rem doar atunci când nu există date sau informaţii privind
persoana făptuitorului.
Ex.: descoperirea unui cadavru; există date şi informaţii suficiente pentru ca fapta să fie
considerată omor, dar nu se cunoaşte încă persoana făptuitorului → se dispune ÎUP in rem cu privire la
faptă.
Din momentul în care se cunosc date sau se obţin informaţii informaţii privind persoana
făptuitorului se va dispune ÎUP şi in personam.
De ce trebuie subliniată această condiţie a ÎUP şi in personam? Pentru ca persoana suspectă să
dobândească toate drepturile procesuale recunoscute învinuitului şi pentru a se evita practica neloială a
audierii acesteia în calitate de martor (spre exemplu, în Cpp francez se dispune în mod expres că nu poate
fi audiată ca martor persoana împotriva căreia există indicii temeinice privind săvârşirea infrcaţiunii ce
constituie obiectul cauzei). Atât timp cât există date sau informaţii care susţin suspiciunea rezonabilă că o
anumită persoană a săvârşit o infracţiune, trebuie dispusă ÎUP in personam.
4. Procedura. Dispunerea începerii urmăririi penale parcurge următoarele etape:
1. verificarea îndeplinirii condiţiilor
2. ordonanta de începere a urmăririi penale
Începerea urmăririi penale se dispune de către organul de cercetare penală sau de către procuror
personal. Pentru a fi valabilă, începerea urmăririi penale trebuie dispusă de organul de urmărire penală
competent. Ea nu poate face obiectul unei delegări a organului de cercetare penală de către procuror şi nu
poate fi dispusă prin comisie rogatorie.

Aspecte importante:

(a) Potrivit art. 228 alin.1 dispoziţia organului de urmărire penală se consemnează într-o rezoluţie,
act ce trebuie să conţină data şi ora la care s-a dispus începerea urmăririi penale şi va fi înregistrată într-
un registru special.
Dispoziţia art. 228 alin.1 a fsot modificată prin Legea nr. 356/2006, fiind impuse astfel cumulativ
două condiţii privind actul de începere a urmăririi penale:
a) condiţia menţionării exprese a datei şi orei la care s-a dispus începerea urmăririi penale;
b) condiţia înregistrării într-un registru special.
Raţiunea care stă la baza textului este aceea de a sublinia importanţa începerii urmării penale, ca
moment în care făptuitorul dobândeşte calitatea procesuală de învinuit şi devine titular de drepturi şi
obligaţii procesuale. În egală măsură, prin aceste elemente de formalism procesual legiuitorul încearcă să
limiteze eventuale abuzuri săvârşite în practică prin operaţiuni de antedatare/postdatare a actului de
începere a urmăririi penale şi să garanteze astfel succesiunea legală a actelor procesuale.

În plus, noua formă a alin. 31 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 356/2006 unifică natura
juridică a actului prin care se dispune începerea urmăririi penale. În mod unitar, atât în ipoteza plângerii
şi a denunţului, dar şi în cazul sesizării din oficiu, începerea urmăririi penale se dispune prin rezoluţie.
Această modificare se reflectă şi în abrogarea alin. 3, text care dispunea: „când organul de urmărire
penală se sesizează din oficiu, încheie un proces-verbal care constituie actul de începere a urmăririi
penale”. Modificarea ni se pare firească, deoarece, în esenţă, procesul-verbal reprezintă un înscris ce
consemnează derularea unui eveniment, şi nu un act de dispoziţie. Or, începerea urmăririi penale
reprezintă un asemenea act de dispoziţie al organului de urmărire penală.
4
 (c) În baza art.228 alin.31, atunci când organul de cercetare penală dispune în cauzele de
competenţă proprie începerea urmăririi penale, rezoluţia se supune confirmării motivate a procurorului
care exercită supravegherea activităţii de cercetare penală, în termen de cel mult 48 de ore de la data
începerii urmăririi penale, organele de cercetare penală fiind obligate să prezinte totodată şi dosarul
cauzei.
Confirmarea are o importanţă deosebită şi reprezintă asumarea de către procuror, în urma unui
control de legalitate şi temeinicie, a actului de începere a urmăririi penale dispus de OCP. Lipsa
confirmării determină nulitatea actului de începere a urmăririi penale. Această concepţie subliniază
tendinţa legiuitorului de a consolida rolul procurorului de a fi titular şi conducător al urmăririi penale.
Procurorul poate fie să confirme actul, fie să-l infirme. În această ultimă ipoteză procurorul
trebuie să dispună soluţii subsidiare, fie continuarea actelor premergătoare, fie chiar soluţia diametral
opusă şi anume neînceperea urmăririi penale.
ÎUP dispusă de procuror nu cunoaşte ca şi condiţie de validitate confirmarea conducătorului
parchetului sau a procurorului ierarhic superior.

3. citarea învinuitului pentru a se prezenta în această calitate în faţa organului de urmărire

penală, comunicarea faptei în raport cu care s-a dispus începerea urmăririi penale, precum
şi a încadrării juridice, comunicarea dreptului la apărător şi a dreptului de a nu face
declaraţii. Îndeplinirea acestor formalităţi trebuie consemnată într-un proces-verbal.
Chemarea învinuitului în faţa OUP reprezintă o garanţie importantă a dreptului la apărare
întrucât acesta ia cunoştinţă de faptul că s-a început o urmărire penală împotriva sa şi îi este
comunicată învinuirea.

4. ascultarea persoanei în calitate de învinuit

§5. Art.10 lit.b1. Caz special de începere a urmăririi penale. Potrivit art. 230 atunci când fapta nu
prezintă pericolul social al unei infracţiuni, procurorul, sesizat potrivit art. 228 alin. 2, dispune prin
ordonanţă (! nu rezoluţie) scoaterea de sub urmărire penală şi înştiinţează despre aceasta, când este
cazul, persoana care a făcut sesizarea.
Cazul prevăzut la art. 10 lit. b1 nu constituie un caz de blocare a începerii urmăririi penale, ci din
contră, dispoziţia de începere este obligatorie urmată de dispoziţia de scoatere de sub urmărire penală şi
aplicarea unei sancţiuni de natură administrativă prevăzută de art. 91 C.pen. Această reglementare se
justifică prin :
1) necesitatea ca lipsa de pericol social să fie dovedită prin probe administrate în cursul unui
proces penal;
2) aplicarea unei sancţiuni administrative trebuie să fie consecinţa unei soluţii procesuale.
Împotriva ordonanţei prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărirea penală în temeiul art. 10
alin. 1 lit. b1 se poate face plângere în termen de 20 de zile de la înştiinţarea prevăzută în art. 246.
Punerea în executare a ordonanţei prin care s-a aplicat sancţiunea cu caracter administrativ a amenzii se
face după expirarea termenului prevăzut în alin. 3, iar dacă s-a făcut plângere şi a fost respinsă, după
respingerea acesteia (efect suspensiv de executare).
Având în vedere că, în baza art. 91 C.pen., procurorul aplică o sancţiune, nu s-ar impune în
mod obligatoriu controlul unui judecător asupra acestei decizii? Mai ales în ceea ce priveşte sancţiunea
amenzii.

Deşi, în principiu, sistemul român se opune recunoaşterii principiului oportunităţii în materie

penală, în fapt, aplicarea art. 10 lit. b1 pune în mod direct în valoare acest principiu.
Astfel, în aplicarea art. 181 C. pen., de lege lata, decizia de scoatere de sub urmărire penală nu
înlătură regula obligativităţii acţiunii penale întrucât nu suntem în prezenţa unei infracţiuni care să
impună această obligativitate. În realitate însă, dincolo de aceste norme de drept material care oricum
promovează o concepţie depăşită a noţiunii de „infracţiune”, ceea ce realizează procurorul este o
apreciere a caracterului oportun al exerciţiului acţiunii penale. De lege lata, nu suntem în prezenţa unei
alternative la acţiunea penală care rămâne în continuare indisponibilă, ci suntem în prezenţa unui
5
obstacol. În practică însă, aplicarea art. 181 şi a textului corelativ procesual a art. 10 lit. b 1) reprezintă o
alternativă pusă în aplicare prin dreptul de apreciere al procurorului.