Procedură penală.

Partea specială
Note de curs. 01 martie 2023

Autor: prof.dr. Gheorghiță MATEUȚ

Urmărirea penală

Sesizarea organelor de urmărire penală

1. Considerații preliminare

Pentru declanșarea activităților procesuale și procedurale ce caracterizează procesul

penal, este necesar ca organul judiciar penal competent să fie încunoștințat despre săvârșirea
unei infracțiuni.
Sesizarea înseamnă aducerea la cunoștința organelor judiciare competente a
împrejurării săvârșirii unei infracțiuni, în vederea efectuării actelor și a luării măsurilor
procesuale și procedurale prevăzute de lege. Prin intermediul sesizării, organul de urmărire
penală, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată sunt puși în situația de a
efectua activități de urmărire penală, de control preliminar de legalitate sau de judecată, după
caz, în raport cu faza în care se află procesul penal în desfășurarea sa.
Din însăși această definiție rezultă că sesizarea nu reprezintă o simplă modalitate de
informare a organului judiciar, ci ea constituie, în același timp, și temeiul legal de desfășurare
a activităților procesuale și procedurale specifice.
Ea nu trebuie confundată cu învestirea. Învestirea este actul intern al organului
judiciar (fie al organului de urmărire penală, fie al judecătorului de drepturi și libertăți sau de
cameră preliminară, fie al instanței), prin care acesta, considerându-se legal sesizat, primește
sesizarea (o înregistrează), având, din acest moment, obligația desfășurării activităților
prevăzute de lege în vederea realizării obiectului urmăririi penale (art. 285 C. pr. pen.), al
procedurii în cameră preliminară (art. 342 C. pr. pen.) sau al judecății (art. 371 C. pr. pen.).
În conformitate cu principiul nemo iudex sine actore, învestirea unui organ
jurisdicțional presupune o sesizare, care se realizează prin actele de sesizare prevăzute de lege.
Actele de sesizare privesc oricare dintre organele jurisdicționale, constituind mijloacele juridice
prin care poate fi obținută învestirea acestora.
În funcție de categoria organului judiciar penal sesizat, sesizarea este de mai multe
feluri:
- sesizarea organului de urmărire penală;
- sesizarea judecătorului de drepturi și libertăți;
- sesizarea judecătorului de cameră preliminară;
- sesizarea instanței de judecată.
Distincția dintre cele patru feluri de sesizări prezintă importanță deoarece, așa cum
vom vedea în cele ce urmează, între ele există deosebiri fundamentale. Acestea privesc, în
principiu, următoarele aspecte:
a) subiecții care pot face sesizarea. De pildă, în cazul sesizării originare a organului
de urmărire penală, aceasta se poate face, în principiu, de orice persoană fizică sau juridică, pe
când, în cazul sesizării judecătorului de drepturi și libertăți sau de cameră preliminară ori a
instanței de judecată, aceasta nu se poate face, în principiu, decât de către Ministerul Public sau
de părțile interesate, în anumite condiții. În mod excepțional, doar în cazul plângerii contra
soluțiilor procurorului întemeiate pe art. 340 C. pr. Pen., în modalitatea prevăzută de alin. (7)

1
pct. 2 lit. c) al art. 341, sesizarea instanței de judecată se realizează de persoana vătămată în
absența unui rechizitoriu;
b) modurile de sesizare. Organul de urmărire penală poate fi sesizat, de pildă, prin
plângere, denunț, actele încheiate de alte organe de constatare, sesizare din oficiu, plângerea
prealabilă a persoanei vătămate etc.; judecătorul de drepturi și libertăți prin propunerea motivată
a procurorului sau prin cererea părților interesate, iar judecătorul de cameră preliminară și
instanța de judecată numai prin rechizitoriul procurorului, cu excepția cazului prevăzut la art.
341 alin. (7) pct. 2 lit. c) C. pr. pen., când sesizarea instanței se realizează prin plângerea
persoanei vătămate, dacă judecătorul de cameră preliminară, admițând plângerea acesteia,
dispune începerea judecății, când apreciază că probele legal administrate față de inculpat în
cursul urmăririi penale sunt suficiente;
c) conținutul drepturilor și obligațiilor procesuale ale organelor judiciare,
stabilite potrivit legii în urma sesizării. Distincția între cele patru feluri de sesizare sub acest
aspect este dată, de pildă, de fazele procesuale specifice ce iau naștere ca efect al acestora
(urmărire penală, cameră preliminară și, respectiv, judecată), care se particularizează prin
drepturile și obligațiile procesuale proprii ale organelor judiciare și ale celorlalți participanți în
efectuarea activităților procesuale și procedurale prevăzute de lege.
În continuare, ne vom ocupa doar de modurile de sesizare a organelor de urmărire
penală, urmând ca celelalte să fie analizate în raport cu organul judiciar sesizat în fazele
procesuale ulterioare.

2. Modurile de sesizare a organelor de urmărire penală

2.1. Clasificarea modurilor de sesizare a organelor de urmărire penală

Modurile de sesizare a organelor de urmărire penală sunt prevăzute în art. 288 C. pr.
pen. Modurile de sesizare a organelor de urmărire penală pot fi clasificate după mai multe
criterii:
a) în raport cu persoanele sau organele care fac sesizarea, modurile de sesizare pot
fi:
- externe, atunci când sesizarea provine de la persoane fizice sau juridice din afara
organelor de urmărire penală (plângere, denunț, sesizarea formulată de persoana prevăzută de
lege sau autorizarea organului prevăzut de lege, plângere prealabilă etc.);
- interne, atunci când organul de urmărire penală se sesizează în baza propriilor
investigații ori a celor efectuate de către organele operative ale Ministerului Afacerilor Interne
(sesizarea din oficiu). În acest caz, sesizarea se confundă cu învestirea, pentru că nu mai are loc
o verificare de competență.
Distincția dintre cele două categorii prezintă nu numai interes teoretic, ci și practic,
deoarece începerea urmăririi penale se analizează în mod diferit, după cum sesizarea este
internă sau externă;
b) în raport cu efectele pe care le produc, modurile de sesizare a organelor de
urmărire penală pot fi:
- generale, atunci când produc efectul de a încunoștința organul de urmărire penală
despre săvârșirea unei infracțiuni, însă nu sunt indispensabile, putând fi înlocuite unele cu altele
(plângerea sau denunțul, actele încheiate de alte organe de constatare prevăzute de lege,
sesizările persoanelor cu funcții de conducere sau ale altor persoane și sesizarea din oficiu);
- speciale, atunci când în afara lor nu se poate dispune începerea urmăririi penale,
fiind indispensabile (plângerea prealabilă a persoanei vătămate, sesizarea formulată de persoana
prevăzută de lege sau autorizarea organului prevăzut de lege ori sesizarea comandantului în

2
cazul infracțiunilor săvârșite de militari, însă numai în ceea ce privește infracțiunile prevăzute
de art. 413-417 C. pen.).
Importanța distincției dintre cele două moduri de sesizare este evidentă. Astfel, în
timp ce modurile de sesizare generale pot fi folosite, în principiu, de persoane care nu au calități
speciale și pentru orice infracțiune, modurile de sesizare speciale nu pot fi utilizate decât de
persoane ce dețin o anumită calitate și numai pentru anumite categorii de infracțiuni. În acest
fel, când, potrivit legii, punerea în mișcare a acțiunii penale se face numai la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate ori la sesizarea formulată de persoana prevăzută de lege sau cu
autorizarea organului prevăzut de lege ori la sesizarea comandantului, urmărirea penală nu
poate începe în lipsa acestora sau, mai exact, acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare în lipsa
acestora [art. 288 alin. (2) C. pr. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 255/2013];
c) în raport cu modalitatea în care actul de sesizare a ajuns la organul de
urmărire penală competent, modurile de sesizare pot fi:
- principale, în situația în care încunoștințarea despre săvârșirea unei infracțiuni a
ajuns pentru prima dată în fața unui organ de urmărire penală (de pildă, plângerea, denunțul,
modurile speciale de sesizare, sesizarea din oficiu, atunci când nu a fost sesizat anterior un alt
organ de urmărire penală, ori actele încheiate de organele de constatare);
- complementare, în situația în care a trecut anterior prin fața unui alt organ de
urmărire penală (de pildă, în cazul în care un organ de urmărire penală își declină competența
în favoarea altui organ de urmărire penală);
d) în raport cu numărul sesizărilor în legătură cu aceeași cauză, modurile de sesizare
pot fi:
- primare, atunci când există o singură sesizare (sesizare inițială);
- secundare, când cauza revine spre instrumentare organului de urmărire penală ca
urmare a restituirii de către judecătorul de cameră preliminară, în vederea refacerii urmăririi
penale (sesizare subsecventă).
Pentru că cea mai importantă și complexă clasificare a modurilor de sesizare a
organelor de urmărire penală este cea în moduri generale și moduri speciale de sesizare, în
ea fiind cuprinse, practic, toate celelalte clasificări, vom trata, în cele ce urmează, conform
Codului de procedură penală în vigoare, fiecare mod de sesizare în parte, din perspectiva
acesteia.

2.2. Modurile generale de sesizare a organelor de urmărire penală

În această categorie intră următoarele moduri de sesizare: plângerea, denunțul, actele

încheiate de alte organe de constatare potrivit legii, sesizările făcute de persoane cu funcții de
conducere și de alte persoane și sesizarea din oficiu.

2.2.1. Plângerea penală

În conformitate cu prevederile art. 289 alin. (1) C. pr. pen., plângerea penală este
încunoștințarea făcută de către o persoană fizică sau de către o persoană juridică,
referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracțiune.
Fiind un mod de sesizare a organelor de urmărire penală, plângerea penală, în sensul
art. 289 C. pr. pen., se deosebește de plângerea reglementată de art. 336-341 C. pr. pen., care
este o cale de atac îndreptată împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală, ori de plângerea
ca modalitate de sesizare a procurorului sau a judecătorului de drepturi și libertăți cu privire la
nelegalitatea sau netemeinicia unor măsuri preventive dispuse în cursul urmăririi penale sau de
contestația contra măsurilor asigurătorii.

3
 Condiții de formă
Pentru valabilitatea plângerii ca mod general de sesizare a organelor de urmărire
penală, este necesar să fie îndeplinite anumite condiții de formă și de fond. În privința
condițiilor de formă, reglementarea plângerii este destul de simplă, nefiind prevăzute condiții
stricte.
Astfel, plângerea se poate adresa organului de urmărire penală atât în scris, cât și
oral. În cazul în care îmbracă forma orală, organul de urmărire penală este obligat să
întocmească un proces-verbal care va cuprinde toate datele necesare, specificându-se în plus
persoanele care l-au întocmit și purtând semnătura persoanei care face plângerea.
Atunci când, dintr-un motiv sau altul, persoana care înțelege să facă plângerea nu
poate să semneze procesul-verbal de consemnare a plângerii făcute oral, persoanele care au fost
prezente la întocmirea actului vor face mențiune expresă despre existența acestei situații,
arătând și motivul pentru care nu a fost posibilă semnarea. În ipoteza în care plângerea îmbracă
forma scrisă, este indispensabil ca ea să fie semnată de persoana vătămată sau de mandatar.
Lipsa semnăturii nu împiedică însă organul de urmărire penală să țină seama de ea, aceasta
putând s-o considere fie un denunț anonim, fie o sursă pentru o sesizare din oficiu, care se
materializează într-un proces-verbal.
Ca element de noutate, dispozițiile art. 289 alin. (5) C. pr. pen., stabilesc
posibilitatea formulării plângerii penale și în formă electronică. Astfel, se prevede că
plângerea în formă electronică îndeplinește condițiile de formă numai dacă este certificată prin
semnătură electronică, în conformitate cu prevederile legale. Este vorba de conformitatea cu
prevederile Legii nr. 455/2001 privind semnătura electronică, republicată. În mod corelativ,
credem că organele judiciare destinatare ale plângerii în formă electronică trebuie să dispună
de mijloacele tehnice adecvate pentru a putea certifica realitatea semnăturii electronice atașate,
precum și pentru a procesa actul de sesizare în mod corespunzător.

Condiții de fond
Pentru a fi valabilă, plângerea trebuie să aibă conținutul prevăzut de lege. Sub
aspectul conținutului, plângerea trebuie să cuprindă, conform art. 289 alin. (2) C. pr. pen.,
următoarele date:
- numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea și domiciliul sau reședința
persoanei care face sesizarea (ale petiționarului) ori, pentru persoanele juridice, denumirea,
sediul, codul unic de înregistrare, codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în
registrul comerțului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice și contul bancar;
- indicarea reprezentantului legal ori convențional;
- descrierea faptei care formează obiectul plângerii;
- indicarea făptuitorului, dacă acesta este cunoscut, ori a altor date care permit
identificarea acestuia;
- arătarea mijloacelor de probă pe care se sprijină plângerea, dacă acestea sunt
cunoscute.
Plângerea, odată întocmită, se poate adresa organului de urmărire penală fie direct,
fie indirect (de pildă, expediată prin poștă ori prin fax sau prin internet).
La depunerea plângerii conform art. 289 C. pr. pen., persoana vătămată va primi o
confirmare scrisă a acesteia. Confirmarea va cuprinde numărul de înregistrare al plângerii,
precum și date cu privire la fapta pentru care plângerea a fost depusă. Dacă victima nu vorbește
sau nu înțelege limba română, aceasta poate cere să primească, ulterior, și traducerea
confirmării scrise [art. 4 alin. (7)-(8) din Legea nr. 211/2004 privind unele măsuri pentru
asigurarea informării, sprijinirii şi protecţiei victimelor infracţiunilor, dispoziții introduse prin
Legea nr. 97/2018 privind unele măsuri de protecție a victimelor infracțiunilor].

4
 C. Persoanele care pot întocmi plângerea

Din însăși definiția legală rezultă că plângerea este sesizarea făcută chiar de către
persoana vătămată prin infracțiune. Ea poate fi făcută personal de către persoana vătămată. În
această ipoteză, conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 211/2004, introdus prin Legea nr. 97/2018,
fiind la primul contact cu autoritățile, victima poate fi însoțită de către o persoană aleasă de ea
în vederea facilitării comunicării cu organele de urmărire penală. Totodată, formularea plângerii
se poate face și indirect, prin mandatar special (este vorba despre un mandat din care trebuie
să rezulte explicit că purtătorul lui a fost învestit cu dreptul de a face plângere cu privire la o
faptă determinată, care a cauzat o vătămare mandantului. Mandatul trebuie să cuprindă numele
și prenumele persoanei pentru care se acționează, precum și numele și prenumele persoanei
desemnate a adresa plângerea). În acest din urmă caz, procura trebuie atașată plângerii.
De asemenea, plângerea poate fi făcută și de către substituiții procesuali (de către
unul dintre soți pentru celălalt soț ori de către copilul major pentru părinți). Persoana vătămată
are dreptul să nu-și însușească plângerea făcută de către un substituit procesual, ceea ce face ca
efectele prevăzute de lege să nu se mai producă în absența consimțământului său. În ipoteza în
care persoana vătămată își însușește plângerea, aceasta își produce efectele, dacă îndeplinește
condițiile prevăzute de lege.
Pentru persoana lipsită de capacitate de exercițiu (minorul care nu a împlinit vârsta
de 14 ani și persoana pusă sub interdicție), plângerea se face de către reprezentantul său legal,
iar pentru persoana cu capacitate de exercițiu restrânsă (minorul între 14 și 18 ani), plângerea
se face personal, însă cu încuviințarea persoanelor prevăzute de legea civilă (părinte, tutore sau
curator). Dacă reprezentantul legal a formulat plângerea în numele persoanei cu capacitate de
exercițiu restrânsă, plângerea nu este valabilă.
Codul de procedură penală în vigoare mai prevede, ca element de noutate, că, în cazul
în care făptuitorul este persoana care reprezintă legal sau încuviințează actele persoanei
vătămate, sesizarea organelor de urmărire penală se face din oficiu. În această ipoteză,
plângerea penală este facultativă.

D. Plângerea greșit îndreptată

Articolul 289 alin. (9) C. pr. pen. stabilește că „plângerea greșit îndreptată la organul
de urmărire penală sau la instanța de judecată se trimite, pe cale administrativă, organului
judiciar competent”.
Ce înseamnă această regulă pentru procesul penal? După părerea noastră, nu suntem
doar în prezența unei modalități de exprimare a rolului activ al organelor judiciare și a
importanței rolului victimei în procesul penal, ci prevederea respectivă are semnificația unei
proceduri de sesizare a organelor de urmărire penală, din care lipsește obligativitatea învestirii,
în urma verificării competenței cu ocazia sesizării, ea fiind transferată din etapa sesizării în
aceea a învestirii organului de urmărire penală competent, care presupune voința internă a
acestuia, inclusiv dispoziția cu privire la competența prevăzută de lege. Credem că transmiterea
plângerii către organul competent echivalează nu cu o dezînvestire, ci cu o desesizare, nefiind
necesară emiterea unui act procesual în acest sens, cum ar fi o ordonanță, în cazul organului de
urmărire penală, ori o încheiere, în cazul judecătorului sau al instanței.
În acest fel, organul judiciar nu are simpla facultate, ci este obligat să primească
plângerea persoanei vătămate, chiar dacă nu este competent, sub oricare dintre formele de
competență prevăzute de lege, și, fără a se învesti, să o transmită apoi organului judiciar
competent. Este bine sau este rău? Credem că este o regulă pozitivă, aceasta fiind susceptibilă
să întărească nu numai garantarea principiului celerității, ci și stricta legalitate a procesului

5
penal, permițând evitarea abuzurilor în această materie și limitând controlul competenței la
învestirea organului judiciar prevăzut de lege.

E. Situația în care plângerea nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege

Plecând de la dezideratul scurtării duratei procedurilor, evitându-se astfel procedurile

judiciare care le-ar putea întârzia, în alin. (2) al art. 294 C. pr. pen. se arată că „în situația în
care plângerea sau denunțul nu îndeplinește condițiile de formă prevăzute de lege ori descrierea
faptei este incompletă ori neclară, se restituie pe cale administrativă petiționarului, cu indicarea
elementelor care lipsesc”.
Credem, alături de alți autori, că o asemenea regulă, deși este de natură să evite
pierderile de timp de către organul de urmărire penală sesizat în privința obținerii datelor care
lipsesc din cuprinsul plângerii, are și un efect negativ, în sensul că întârzie intervenția organului
de urmărire penală în vederea cercetării infracțiunii și a identificării autorului, care trebuie să
se realizeze cu promptitudine. Suntem de părere că era mai rezonabil dacă se prevedea obligația
pentru organul de urmărire penală de a-l chema pe titularul plângerii și de a-i solicita să o
completeze.
În plus, ea este în contradicție cu dispozițiile art. 315 alin. (1) lit. a) C. pr. pen., care
prevăd un alt remediu pentru această situație, și anume posibilitatea dispunerii unei soluții de
clasare, evitându-se în acest fel însăși începerea urmăririi penale.

F. Ipoteza în care se sesizează despre săvârșirea unei infracțiuni pe teritoriul

altui stat „membru al Uniunii Europene”

Alineatul (10) al art. 289 C. pr. pen. prevede că, „în cazul în care plângerea este
întocmită de către o persoană care locuiește pe teritoriul României, cetățean român, străin sau
persoană fără cetățenie, și prin aceasta se sesizează săvârșirea unei infracțiuni pe teritoriul unui
alt stat membru al Uniunii Europene, organul judiciar este obligat să primească plângerea și să
o transmită organului competent din țara pe teritoriul căreia a fost comisă infracțiunea. Regulile
privind cooperarea judiciară în materie penală se aplică în mod corespunzător”. Modalitatea de
transmitere a plângerii este, în acest caz, cea prevăzută de Legea nr. 302/2004 privind
cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată, cu modificările și
completările ulterioare.

G. Cazul în care persoana care face plângerea nu cunoaște limba română

Persoana care nu vorbește sau nu înțelege limba română poate depune plângerea în
limba pe care o înțelege. Odată cu depunerea plângerii, aceasta poate solicita ca, atunci când
este citată, să primească și o traducere a citației [art. 289 alin. (11), introdus prin O.U.G. nr.
18/2016].

2.2.2. Denunțul

Potrivit art. 290 C. pr. pen., denunțul este încunoștințarea pe care o face o persoană
fizică sau o persoană juridică despre săvârșirea unei infracțiuni. Din această definiție
rezultă că, spre deosebire de plângere, denunțul poate fi făcut de orice persoană care a luat
cunoștință de săvârșirea unei infracțiuni. În acest fel, reglementarea denunțului asigură
participarea tuturor cetățenilor la combaterea infracțiunilor, prin atragerea acestora la sesizarea
organelor de urmărire penală cu privire la infracțiunile de a căror săvârșire au luat cunoștință.

6
Denunțătorul nu este parte în procesul penal. Acesta poate fi totuși martor. În acest caz, valoarea
depoziției sale va fi apreciată de organul judiciar, putând servi la stabilirea adevărului, de la caz
la caz.
Pentru a fi valabil, denunțul trebuie să conțină, în general, aceleași date ca și
plângerea. Cu toate acestea, denunțul fiind un act pur informativ, care se face în interesul public
al justiției penale, și nu în interesul privat al denunțătorului, legea nu îi impune anumite condiții
de fond și de formă.
Denunțul poate fi oral sau scris. În cazul în care denunțul se face oral, se va întocmi
un proces-verbal (de consemnare a denunțului oral) de către organul de urmărire penală care
îl primește, care va trebui să fie semnat atât de către acesta, cât și de către denunțător. Denunțul
scris trebuie să fie semnat doar de către denunțător. În ipoteza în care denunțul nu este semnat
ori este semnat cu pseudonim de către o persoană care nu își dezvăluie identitatea, suntem în
prezența unui denunț anonim sau pseudonim. În acest caz, organul de urmărire penală va
putea folosi informațiile cuprinse în denunț pentru a se sesiza din oficiu. Totodată, denunțul se
poate face și în formă electronică, fiind valabil dacă este certificat prin semnătură electronică,
în condițiile legii.
Ca element de noutate, în actuala reglementare, spre deosebire de plângere, acest
mod de sesizare poate fi realizat numai personal, fiind exclusă posibilitatea denunțului prin
mandatar special [art. 290 alin. (2) C. pr. pen.]. Totuși, noile dispoziții apar ca redundante, în
raport cu trimiterea expresă pe care textul de lege o face la prevederile art. 289 alin. (2), (4)-(6)
și (8)-(10) referitoare la plângerea penală, care se aplică în mod corespunzător și acestui mod
de sesizare.
Este posibil ca denunțul să fie făcut chiar de către persoana care a săvârșit
infracțiunea. Acesta poate fi însoțit și de recunoașterea faptului că denunțătorul este autorul
faptei care se aduce la cunoștința organului de urmărire penală. În acest caz, este vorba de
autodenunț. De regulă, autodenunțul, echivalând cu o recunoaștere a faptei, poate constitui o
circumstanță atenuantă în favoarea inculpatului sau o cauză legală de reducere a pedepsei
prevăzute de lege. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția
martorilor, „persoana care are calitatea de martor, în sensul art. 2 lit. a) pct. 1, și care a comis o
infracțiune gravă, iar înaintea sau în timpul urmăririi penale ori al judecății denunță și facilitează
identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit astfel de
infracțiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege”1.
În mod excepțional însă, acesta poate conduce chiar la înlăturarea răspunderii
penale, constituind o cauză de impunitate, dacă făptuitorul denunță autorității fapta mai
înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat pentru acea faptă [de pildă, în cazul
infracțiunii de dare de mită prevăzute de Codul penal, conform art. 290 alin. (3), sau al
infracțiunii de cumpărare de influență conform art. 292 alin. (2) C. pen.] sau dacă făptuitorul
denunță autorităților grupul infracțional organizat, înainte ca acesta să fi fost descoperit și să se
fi început săvârșirea vreuneia dintre infracțiunile care intră în scopul grupului [în cazul
infracțiunii de constituire a unui grup infracțional organizat, conform art. 367 alin. (4) C.pen.].
De regulă, persoana care a luat cunoștință de săvârșirea unei infracțiuni nu este
obligată să o aducă la cunoștința organelor judiciare, cu excepția cazurilor anume prevăzute de
lege, când există obligația denunțării (de pildă, în cazul nedenunțării prevăzute de art. 266
C. pen. sau al nedenunțării unor infracțiuni contra securității naționale, prevăzute de art.
410 C. pen.).

1
CCR, prin Decizia nr. 67 din 26 februarie 2015 (M. Of. nr. 185 din 18 martie 2015), prin care a admis excepția
de neconstituționalitate ridicată de reprezentantul Ministerului Public, a constatat că soluția legislativă
reglementată de art. 19 din Legea nr. 682/2002 care exclude de la beneficiul reducerii la jumătate a limitelor
pedepsei prevăzute de lege persoana care are calitatea de martor, în sensul art. 2 lit. a) pct. 1, și care nu a comis o
infracțiune gravă este neconstituțională.

7
 Similar cu primirea plângerii, organul judiciar este obligat să primească denunțul de
la orice persoană care locuiește pe teritoriul României, indiferent de cetățenie, privind orice
infracțiune comisă pe teritoriul Uniunii Europene și s-o trimită apoi organului competent, cu
respectarea în mod corespunzător a regulilor privind cooperarea judiciară penală.
Denunțul, odată depus la organul de urmărire penală competent, produce următoarele
efecte: autoritatea care a primit denunțul se consideră că a fost informată despre infracțiune,
fiind obligată să facă cercetări; persoana care a formulat denunțul nu poate reveni asupra lui.

2.2.3. Actele încheiate de organele de constatare prevăzute de lege

Este vorba de cele prevăzute în art. 61-62 C. pr. pen.Organele de constatare avute în
vedere sunt:
a) organele inspecțiilor de stat, ale altor organe de stat, precum și ale
autorităților publice, instituțiilor publice sau ale altor persoane juridice de drept public,
pentru infracțiunile care constituie încălcări ale dispozițiilor și obligațiilor a căror respectare o
controlează, potrivit legii;
b) organele de control și cele de conducere ale autorităților administrației
publice, ale altor autorități publice, instituții publice sau ale altor persoane juridice de
drept public, pentru infracțiunile săvârșite în legătură cu serviciul de către cei aflați în
subordinea ori sub controlul lor;
c) organele de ordine publică și siguranță națională, pentru infracțiunile
constatate în timpul exercitării atribuțiilor prevăzute de lege.
La acestea se adaugă comandanții de nave și aeronave.
Potrivit noii reglementări, acestor organe constatatoare nu li se mai recunoaște
dreptul de a lua declarații de la făptuitori și de la martori și nici dreptul de a evalua pagubele,
ca în vechiul Cod. Competența lor este limitată la luarea măsurilor de conservare a locului
săvârșirii infracțiunii și la ridicarea și conservarea mijloacelor materiale de probă. Prin excepție,
doar în cazul infracțiunilor flagrante, aceste organe au dreptul de a face percheziții corporale
sau ale vehiculelor, de a-l prinde pe făptuitor și de a-l prezenta de îndată organelor de urmărire
penală.
Totodată, s-a renunțat în mod expres la prevederea din vechiul Cod de procedură
penală, potrivit căreia procesele-verbale întocmite de organele de constatare constituie mijloace
de probă, stabilindu-se fără echivoc în art. 61 alin. (5) și art. 62 alin. (4) C. pr. pen. actual că
procesul-verbal constituie act de sesizare a organelor de urmărire penală și nu poate fi supus
controlului pe calea contenciosului administrativ. Încheierea acestui proces-verbal a devenit, în
mod cert, o obligație pentru organele de constatare, prevăzându-se în art. 61 alin. (1) că organele
de constatare au obligația să întocmească un proces-verbal ori de câte ori există o suspiciune
rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni. Trebuie să remarcăm că ele nu pot constata
săvârșirea faptei, deoarece prezumția de nevinovăție împiedică acest lucru. Ele întocmesc
proces-verbal despre împrejurările constatate, în termenii noii legi, trebuind să consemneze,
totodată, și obiecțiile, precizările sau explicațiile făptuitorului și ale celorlalte persoane prezente
la locul constatării. În toate cazurile, actele întocmite împreună cu mijloacele materiale de probă
se înaintează, de îndată, organelor de urmărire penală.
În privința regimului juridic al actelor încheiate de comandanții de nave și aeronave,
acesta este similar celor încheiate de organele de constatare speciale, cu excepțiile expres
reglementate de lege, care se justifică în raport cu imperative de ordine publică ce țin de
siguranța transporturilor navale și aeriene. În privința acestora, se prevede cu titlu general că au
competența de a efectua percheziții corporale sau ale vehiculelor și de a verifica lucrurile pe
care făptuitorii le au cu sine sau le folosesc, pe timpul cât navele și aeronavele pe care le
comandă se află în afara porturilor sau aeroporturilor și pentru infracțiunile săvârșite pe aceste

8
nave sau aeronave, având, totodată, și obligațiile și drepturile prevăzute la art. 61 pentru
organele de constatare speciale.
Această prevedere, cuprinsă în alin. (1) al art. 62 C. pr. pen., este contrazisă însă de
alin. (3) al aceluiași articol, care stabilește aceeași regulă ca în privința organelor speciale de
constatare, și anume aceea că, doar în cazul infracțiunilor flagrante, comandanții de nave și
aeronave au dreptul de a face percheziții corporale sau ale vehiculelor, inclusiv de a-l prinde pe
făptuitor și de a-l prezenta organelor de urmărire penală.
De asemenea, se mai consacră și atributul acestor organe de constatare de a înainta
organelor de urmărire penală, de îndată ce nava sau aeronava ajunge în primul port sau aeroport
românesc, actele încheiate, împreună cu mijloacele materiale de probă. Totodată, s-a renunțat
și în cazul procesului-verbal întocmit de comandanții de nave sau aeronave la valoarea lui de
mijloc de probă, precizându-se în mod expres că acesta constituie doar act de sesizare a
organelor de urmărire penală.
În același sens, și art. 198 C. pr. pen., referitor la mijloacele de probă scrise, prevede
în mod expres, în alin. (2), că procesele-verbale întocmite de organele prevăzute în art. 61 alin.
(1) lit. a)-c) C. pr. pen. constituie acte de sesizare a organului de urmărire penală și nu au
valoarea unor constatări de specialitate în procesul penal.

2.2.4. Sesizările făcute de persoane cu funcții de conducere și de alte persoane

Potrivit art. 291 alin. (1) C. pr. pen., „orice persoană cu funcție de conducere în cadrul
unei autorități a administrației publice sau în cadrul altor autorități publice, instituții publice ori
al altor persoane juridice de drept public, precum și orice persoană cu atribuții de control, care,
în exercitarea atribuțiilor lor, au luat cunoștință de săvârșirea unei infracțiuni pentru care
acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, sunt obligate să sesizeze de îndată organul de
urmărire penală și să ia măsuri pentru ca urmele infracțiunii, corpurile delicte și orice alte
mijloace de probă să nu dispară”.
Conform alin. (2) al aceluiași articol, „orice persoană care exercită un serviciu de
interes public pentru care a fost învestită de autoritățile publice sau care este supusă controlului
ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu de interes public, care
în exercitarea atribuțiilor sale a luat cunoștință de săvârșirea unei infracțiuni pentru care
acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, este obligată să sesizeze de îndată organul de
urmărire penală”.
Aceste prevederi sunt conjugate cu cele cuprinse în art. 61 alin. (1) lit. b) C. pr. pen.,
privind competența de constatare a infracțiunilor atribuită organelor de conducere și control ale
autorităților administrației publice, ale altor autorități publice, instituții publice sau ale altor
persoane juridice de drept public, fiind subordonate realizării acesteia.
Sesizarea la care se referă art. 291 C. pr. pen. face parte din categoria modurilor
generale de sesizare, alături de plângere, denunț sau sesizarea din oficiu, putând fi asimilată
unui denunț obligatoriu. Singura deosebire fața de denunț rezidă în aceea că, în acest caz,
sesizarea devine obligatorie pentru persoanele menționate în textul de lege.
Având în vedere conținutul reglementării, credem că nu se justifică prevederea
acestei categorii de sesizări într-un text distinct.
Alături de alți autori, suntem de părere că sesizările prevăzute de art. 291 C. pr. pen.
nu reprezintă forme speciale de sesizare, așa cum s-a susținut, deoarece nu reprezintă condiții
indispensabile de începere a urmăririi penale, ca în cazul celorlalte forme de sesizare, care
condiționează punerea în mișcare și exercițiul acțiunii penale (art. 288 C. pr. pen.), ci ele se
circumscriu cadrului general prevăzut de lege pentru începerea urmăririi penale. Sub acest
aspect, existența oricărei sesizări despre săvârșirea unei infracțiuni, provenite dintr-unul dintre

9
modurile de sesizare prevăzute de lege, indiferent că este vorba de un mod general sau unul
special, se constituie într-o condiție pozitivă de începere a urmăririi penale.
Neîndeplinirea de către aceste persoane a obligației de sesizarea organului de
urmărire penală, în cazurile prevăzute de lege, se pedepsește potrivit legii penale, constituind
infracțiunea de omisiune a sesizării, prevăzută de art. 267 C. pen.

2.2.5. Sesizarea din oficiu

Acest mod de sesizare are un caracter intern, constând în posibilitatea (dreptul și

obligația) organului de urmărire penală de a se autosesiza ori de câte ori a luat cunoștință,
prin orice mijloc, fără vreo intervenție din afară, că s-a săvârșit o infracțiune (art. 292 C.
pr. pen.). În cazul în care organul de urmărire penală se sesizează din oficiu, încheie un proces-
verbal în acest sens. Această normă exprimă o regulă generală de drept în materie procesuală,
aceea a procesului-verbal pe baza căruia ar putea fi începută urmărirea penală, în condițiile
art. 305 alin. (1) C. pr. pen.
În mod clasic, poliția acționează de o manieră reactivă, adică în urma unei infracțiuni
denunțate de terți. Această schemă subzistă încă pentru numeroase infracțiuni. Există însă
anumite infracțiuni clandestine și repetitive, în special cele „consensuale” sau cele aparținând
criminalității organizate, cum sunt infracțiunile de corupție și traficul de stupefiante, cu privire
la care poliția nu este informată, deoarece „victimele” sunt, în același timp, și autori.
În aceste cazuri, poliția joacă un rol activ și se vorbește de o anchetă proactivă, mai
mult decât de una reactivă, care nu se limitează la anticiparea unei plângeri cu privire la o
infracțiune deja comisă, ci poate merge până la anticiparea infracțiunii a cărei săvârșire se
pregătește.
În esență, organul de urmărire penală se poate sesiza din oficiu, ca urmare a
propriilor constatări, în baza obligației generale de a se sesiza din oficiu ori de câte ori află,
pe orice cale, că s-a săvârșit o infracțiune, a unui zvon public, a sesizărilor din presă, de la
radioteleviziune, de pe internet ori pe baza datelor rezultate din descoperirea altor
infracțiuni sau a cercetării altor cauze, ca urmare a controalelor efectuate de către personalul
specializat de care dispune etc. De asemenea, încunoștințarea făcută de către o persoană în
alte condiții decât cele cerute de lege pentru a fi considerată o plângere (de pildă, plângerea
nesemnată) va putea fi luată în considerare pentru sesizarea din oficiu. La fel se va proceda și
în cazul unui denunț anonim.

2.2.6. Constatarea infracțiunilor flagrante

Este vorba de acele infracțiuni descoperite în momentul săvârșirii sau imediat după
săvârșire, precum și de acele infracțiuni ai căror făptuitori, imediat după săvârșire, sunt urmăriți
de organele de ordine publică și de siguranță națională, de persoana vătămată, de martori oculari
sau de strigătul public ori prezintă urme care justifică suspiciunea rezonabilă că ar fi săvârșit
infracțiunea sau sunt surprinși aproape de locul săvârșirii infracțiunii cu arme, instrumente sau
orice alte obiecte de natură a-i presupune participanți la infracțiune [art. 293 alin. (1) și (2) C.
pr. pen.].
Săvârșirea infracțiunii flagrante se constată de către organul de urmărire penală, care
va încheia un proces-verbal de constatare. Încheierea procesului-verbal de constatare este
obligatorie, indiferent dacă acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu sau la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate. Procesul-verbal va trebui să cuprindă tot ceea ce organul de
urmărire penală a constatat cu privire la fapta săvârșită. Dacă apreciază necesar, organul de
urmărire penală poate strânge și alte probe.

10
 După redactarea procesului-verbal, organul de urmărire penală are obligația să-l
citească făptuitorului și celorlalte persoane care au dat declarații, prilej cu care li se va atrage
atenția cu privire la dreptul pe care îl au de a completa declarațiile făcute sau chiar de a face
obiecții. După citire și completare, procesul-verbal se va semna de organul de urmărire penală,
de către suspect și de către celelalte persoane ascultate. Încheiat în aceste condiții, procesul-
verbal de constatare a infracțiunii flagrante reprezintă mijloc de probă.
Nu același lucru se poate spune despre procesele-verbale ale organelor de ordine
publică și siguranță națională, care sunt organe speciale de constatare, fiind menționate
expres în art. 61 alin. (1) lit. c) C. pr. pen. Cu toate acestea, legiuitorul a ținut să precizeze rolul
acestora în ceea ce privește constatarea infracțiunii flagrante, ca mod general de sesizare a
organului de urmărire penală, alături de celelalte, arătate mai sus. Astfel, în conformitate cu art.
293 alin. (3) C. pr. pen., în cazul infracțiunii flagrante, organele de ordine publică și siguranță
națională întocmesc un proces-verbal, în care consemnează toate aspectele constatate și
activitățile desfășurate, pe care îl înaintează de îndată organului de urmărire penală. De
asemenea, conform art. 293 alin. (4) C. pr. pen., plângerile și cererile prezentate în scris, corpul
delict, precum și obiectele și înscrisurile ridicate cu ocazia constatării infracțiunii sunt puse la
dispoziția organului de urmărire penală.

2.3. Modurile speciale de sesizare a organelor de urmărire penală

În această categorie intră următoarele moduri de sesizare enumerate în art. 288 alin.
(2) C. pr. pen.: sesizarea formulată de persoana prevăzută de lege; autorizarea organului
prevăzut de lege; plângerea prealabilă. Ele se deosebesc de modurile generale și au caracter
absolut, reprezentând excepții de la principiul oficialității, în sensul că organul de urmărire
penală nu poate acționa împotriva voinței persoanelor sau organelor anume prevăzute de lege
ori a persoanei vătămate, după caz, sub sancțiunea nulității.
În cazul infracțiunilor săvârșite de militari, Codul de procedură penală actual a
menținut, în general, vechea reglementare, prevăzând într-un text distinct [alin. (3) al art. 288]
condiția existenței unei sesizări a comandantului pentru urmărirea unei anume categorii de
infracțiuni. După părerea noastră însă, aceasta trebuia inclusă în categoria sesizării formulate
de persoana prevăzută de lege, ca mod special de sesizare, nefiind decât un caz particular al
acesteia. De aceea, nu îl vom trata distinct de aceasta.
Caracterul special al modurilor de sesizare reglementate în art. 288 alin. (2) și (3) C.
pr. pen. este determinat de faptul că punerea în mișcare a acțiunii penale și, implicit, începerea
urmăririi penale nu se pot realiza în absența acestora. Această particularitate generează
deosebiri semnificative față de modurile generale. Totodată, există deosebiri și între plângerea
prealabilă și celelalte moduri speciale de sesizare, cum ar fi aceea că, spre deosebire de
plângerea prealabilă, sesizarea formulată de persoana prevăzută de lege și autorizarea organului
prevăzut de lege nu pot fi retrase, legea nu prevede un termen pentru introducerea sesizării
sau pentru acordarea autorizării speciale, acestea putând fi făcute sau obținute până la împlinirea
termenului de prescripție a răspunderii penale, oficialitatea este limitată la declanșarea
urmăririi, nu și la conținutul ei, în sensul că, ulterior sesizării sau autorizării, procesul penal
se desfășoară din oficiu, persoanele sau organele care au dat încuviințarea nu mai pot interveni
în exercitarea acțiunii penale, iar inculpatul nu poate renunța la garanția autorizării, atât timp
cât are calitatea cerută de lege, întrucât aceasta este prevăzută în interes public, nu în interes
privat.

11
 2.3.1. Sesizarea persoanei prevăzute de lege

Potrivit art. 288 alin. (2) C. pr. pen., când legea prevede că punerea în mișcare a
acțiunii penale se face la sesizarea specială de către persoana prevăzută de lege, aceasta trebuie
făcută în scris și semnată de către organul competent. În orice caz, în actul de sesizare se vor
arăta în mod corespunzător datele pe care trebuie să le cuprindă orice plângere, conform art.
289 alin. (2) C. pr. pen.
În ipoteza în care, în cursul cercetărilor, se constată că fapta urmează să primească o
altă încadrare juridică în raport cu care ar fi necesară o asemenea sesizare, organul de urmărire
penală va încunoștința de îndată organul competent. Dacă acesta din urmă nu înțelege să facă
sesizarea, urmărirea penală nu poate fi începută, iar dacă a început, ea va înceta conform legii.
Astfel de sesizări speciale în vederea începerii urmăririi penale sunt prevăzute în
următoarele cazuri:
- sesizarea comandantului sau a proprietarului ori a operatorului navei, după
caz. În ipoteza infracțiunii de refuz de a executa un ordin privitor la îndatoririle de serviciu
privind siguranța navigației și a navei acțiunea penală se pune în mișcare la sesizarea
comandantului (art. 25 din Legea nr. 191/2003 privind infracțiunile la regimul transportului
naval). Când însuși comandantul navei săvârșește infracțiunea de refuz de a executa un ordin
cu privire la îndeplinirea îndatoririlor de serviciu privind siguranța navigației și a navei,
acțiunea penală se pune în mișcare la sesizarea proprietarului sau a operatorului navei ori
a organelor abilitate ale autorității navale, după caz [art. 26 alin. (2) din Lege];
- sesizarea comandantului în cazul infracțiunilor comise de militari. Potrivit art.
288 alin. (3) C. pr. pen., sesizarea comandantului este necesară numai în ceea ce privește
infracțiunile săvârșite de militari prevăzute de Codul penal în art. 413-417 (absența
nejustificată, dezertarea, încălcarea consemnului, părăsirea postului sau comenzii și
insubordonarea). Această dispoziție ține seama de art. 431 C. pen., care prevede că acțiunea
penală pentru infracțiunile prevăzute în art. 413-417 se pune în mișcare numai la sesizarea
comandantului.
Pentru celelalte infracțiuni săvârșite de militari, organul de urmărire penală
procedează potrivit regulilor obișnuite, informând pe comandant de îndată ce a început
urmărirea penală. Această din urmă obligație pentru organul de urmărire penală (de informare)
își are justificarea în aceea că persoana ce îndeplinește funcția de comandant trebuie să răspundă
de întreaga activitate a subordonaților săi și trebuie să fie informată asupra oricăror măsuri care
se iau în legătură cu aceștia;
- sesizarea camerei de comerț și industrie teritoriale sau a altei organizații
profesionale ori sesizarea persoanelor împuternicite de Consiliul Concurenței, în cazul
infracțiunilor prevăzute de art. 5 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței
neloiale2. Conform art. 8, în aplicarea acestei legi, Consiliul Concurenței va avea puterile de
investigație prevăzute la art. 33-38 și 40 din Legea concurenței nr. 21/1996.

2.3.2. Autorizarea organului prevăzut de lege

Potrivit art. 288 alin. (2) partea finală C. pr. pen., când, potrivit legii, punerea în
mișcare a acțiunii penale se face numai cu autorizarea organului prevăzut de lege, acțiunea
penală nu poate fi pusă în mișcare în lipsa acesteia.
Autorizarea este actul administrativ prin care autoritatea competentă dă autorizația
de a se urmări infracțiunea, a cărei urmărire este condiționată prin lege de o astfel de autorizare.
Ea are o natură juridică dublă, fiind, la fel ca plângerea prealabilă, o instituție atât de drept
procedural, cât și de drept material, deoarece este atât o condiție de pedepsibilitate a faptei, cât
2
M. Of. nr. 24 din 30 ianuarie 1991.

12
și una de procedibilitate. Spre deosebire însă de plângerea prealabilă, lipsa autorizării nu
împiedică efectuarea de cercetări in rem, fiind doar impediment la efectuarea în continuare a
urmăririi penale (față de o persoană) și la punerea în mișcare a acțiunii penale. Rațiunea acesteia
este de a se institui o garanție politico-administrativă și de a se aprecia, în prealabil,
oportunitatea urmăririi în raport cu interesul public și chiar cu interesul persoanei vătămate.
Potrivit art. 9 C. pen., pentru infracțiunile săvârșite în afara teritoriului țării de către
un cetățean român sau de o persoană juridică română, punerea în mișcare a acțiunii penale se
face cu autorizarea prealabilă a procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel
în a cărei rază teritorială se află parchetul mai întâi sesizat sau, după caz, a procurorului general
al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (principiul personalității legii
penale).
Dacă pedeapsa prevăzută de lege nu se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 9 alin.
(1) C. pen. („dacă pedeapsa prevăzută de legea română este detențiunea pe viață ori închisoarea
mai mare de 10 ani”), aplicarea legii penale are în vedere doar infracțiunile săvârșite în afara
teritoriului țării de către un cetățean român sau de o persoană juridică română, dacă fapta este
prevăzută ca infracțiune și de legea penală a țării unde a fost săvârșită ori dacă a fost comisă
într-un loc care nu este supus jurisdicției niciunui stat.
Conform art. 10 C. pen., pentru infracțiunile săvârșite în afara teritoriului țării de
către un cetățean străin sau o persoană fără cetățenie, contra statului român, contra unui cetățean
român ori a unei persoane juridice române (principiul realității legii penale), punerea în
mișcare a acțiunii penale se face numai cu autorizarea prealabilă a procurorului general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și numai dacă fapta nu face obiectul
unei proceduri judiciare în statul pe teritoriul căruia s-a comis. În cazul în care acțiunea penală
s-a pus în mișcare fără autorizarea prealabilă, se va dispune clasarea, dacă aceasta se constată
în cursul urmăririi penale.
Potrivit art. 165 din Regulamentul Senatului, dacă Senatul hotărăște să ceară
urmărirea penală a unui senator care este sau a fost membru al Guvernului, președintele
Senatului va comunica acest lucru procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte
de Casație și Justiție. Hotărârea Senatului va fi transmisă și Președintelui României, pentru
eventuala suspendare din funcție a membrului Guvernului a cărui urmărire penală a fost cerută.
Potrivit art. 161 din Regulamentul Camerei Deputaților, în cazul în care Camera Deputaților
decide să ceară urmărirea penală a unui membru al Guvernului, președintele Camerei va
comunica acest lucru procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție. Respectiva hotărâre a Camerei Deputaților va fi transmisă și Președintelui României
pentru eventuala suspendare din funcție a membrului Guvernului a cărui urmărire penală a fost
cerută.
Potrivit art. 109 alin. (2) din Constituția revizuită, urmărirea penală a membrilor
Guvernului „pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor” este condiționată de o cerere din
partea Camerei Deputaților, a Senatului sau a Președintelui României. Aceasta înseamnă,
printr-o interpretare per a contrario, că pentru celelalte fapte se va aplica dreptul comun, nefiind
necesară o astfel de cerere în vederea efectuării urmăririi penale. Legea are în vedere membrii
Guvernului, adică, potrivit art. 102 alin. (3) din Constituție, prim-ministrul, miniștrii și alți
membri stabiliți prin lege organică (conform art. 18 din Codul administrativ, adoptat prin
O.U.G. nr. 57/2019, Guvernul este alcătuit din prim-ministru şi miniştri. De asemenea, din
Guvern pot face parte: viceprim-miniştri, miniştri de stat, miniştri delegaţi, miniştri cu
însărcinări speciale pe lângă prim-ministru, numiţi de Preşedintele României pe baza votului
de încredere acordat de Parlament).
Aceste organe sunt sesizate de procuror, singurul organ care are dreptul și obligația
de a da informații din care să rezulte necesitatea începerii urmăririi penale împotriva unui
membru al Guvernului. În privința responsabilității ministeriale, sunt aplicabile și dispozițiile

13
procedurale cuprinse în Legea nr. 115/1999, republicată, cu modificările și completările
ulterioare.
Deși formal figurează printre modurile speciale de sesizare a organului de urmărire
penală, autorizarea organului prevăzut de lege apare mai mult ca o condiție prealabilă efectuării
în continuare a urmăririi penale față de o persoană decât ca un mod propriu-zis de sesizare.
Aceasta este rațiunea pentru care derularea procedurii de autorizare se situează într-o etapă
ulterioară sesizării, respectiv în cadrul urmăririi in rem, când se consideră necesară pentru a se
dispune efectuarea în continuare a urmăririi penale față de o anumită persoană.

2.3.3. Plângerea prealabilă a persoanei vătămate

A. Considerații preliminare

Existența acestui mod de sesizare reprezintă o excepție de la principiul oficialității,

principiu potrivit căruia organul de urmărire penală se sesizează din oficiu când află, pe orice
cale, că s-a săvârșit o infracțiune. Astfel, punerea în mișcare a acțiunii penale se face numai la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede că
este necesară o astfel de plângere. Se poate considera că, în aceste cazuri, oficialitatea este
înlocuită cu disponibilitatea.
Plângerea prealabilă este reglementată atât în Codul penal (art. 157 și 158), ca o
instituție de drept material, cât și în Codul de procedură penală (art. 295-298 C. pr. pen.), ca o
instituție de procedură. Datorită acestui fapt, ea are un caracter mixt, deoarece constituie nu
numai un mod de sesizare a organelor judiciare penale de către o persoană vătămată cu privire
la săvârșirea unei infracțiuni prin care i s-a cauzat o vătămare (fizică, morală sau materială), ci
și o condiție sine qua non pentru punerea în mișcare a acțiunii penale, respectiv pentru tragerea
la răspundere penală a făptuitorului.

B. Deosebirea față de plângere

Ca mod de sesizare a organelor judiciare, plângerea prealabilă se deosebește de

plângerea penală în sensul art. 289 C. pr. pen., sub următoarele aspecte:
- plângerea prealabilă este și o condiție de pedepsibilitate și de punere în mișcare și
de exercitare a acțiunii penale, pe când plângerea este un simplu act de sesizare;
- plângerea prealabilă reprezintă unicul mod de sesizare pentru infracțiunile cu
privire la care legea prevede expres că este necesară plângerea prealabilă în vederea punerii în
mișcare a acțiunii penale, în timp ce plângerea ca act de sesizare a organelor de urmărire penală
poate fi suplinită prin oricare dintre celelalte moduri generale de sesizare (de pildă, prin denunț
sau sesizare din oficiu);
- în cazul plângerii penale, principiul oficialității funcționează în deplinătatea lui, în
timp ce în cazul plângerii prealabile el este limitat prin posibilitatea care i se conferă persoanei
vătămate de a-și retrage plângerea prealabilă ori de a se împăca cu suspectul sau inculpatul
atunci când legea prevede expres că împăcarea părților înlătură răspunderea penală.

C. Caracterele plângerii prealabile

Plângerea prealabilă prezintă următoarele caractere:

a) caracterul obligatoriu. Plângerea prealabilă este obligatorie ori de câte ori
condiționează, potrivit legii, punerea în mișcare și exercițiul acțiunii penale. Lipsa sau
retragerea ei înlătură răspunderea penală.

14
 De la caracterul obligatoriu al plângerii prealabile, legea prevede o singură excepție,
în cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate
de exercițiu restrânsă ori o persoană juridică ce este reprezentată de făptuitor. În această situație,
acțiunea penală poate fi pusă în mișcare și din oficiu, caz în care retragerea plângerii prealabile
nu va atrage înlăturarea răspunderii penale decât dacă este însușită de procuror;
b) caracterul personal. Potrivit legii, dreptul de a face plângere prealabilă este un
drept personal al persoanei vătămate, de aceea numai plângerea acesteia constituie, în privința
infracțiunilor prevăzute de lege, condiția punerii în mișcare a acțiunii penale. Excepțiile de la
acest caracter sunt prevăzute expres de lege. Ele se referă la posibilitatea introducerii plângerii
prealabile și de către ocrotitorii sau reprezentanții legali, în cazul în care persoana vătămată este
un minor sau un major care beneficiază de consiliere judiciară ori tutelă specială, sau de către
persoana vătămată prin mandatar special [art. 295 alin. (3) raportat la art. 289 alin. (3) C. pr.
pen.];
c) caracterul indivizibil. În ipoteza în care fapta pentru care s-a făcut plângerea
prealabilă a cauzat o vătămare mai multor persoane, inculpatul poate fi tras la răspundere
penală chiar dacă plângerea s-a formulat ori se menține numai de o parte dintre victime
(indivizibilitate activă). De asemenea, dacă la săvârșirea infracțiunii pentru care s-a făcut
plângere prealabilă au participat mai multe persoane, chiar dacă plângerea s-a făcut sau se
menține numai cu privire la unele dintre acestea, se angajează răspunderea penală a tuturor
inculpaților (indivizibilitate pasivă). Ca urmare, plângerea prealabilă produce efecte in rem,
nu in personam;
d) caracterul netransmisibil. Dreptul de a formula plângerea prealabilă nu poate fi
transmis altei persoane (de pildă, către moștenitori). Ca o consecință a acestui caracter, dacă
decesul persoanei vătămate intervine înainte ca aceasta să formuleze plângere prealabilă, ea nu
mai poate fi introdusă de succesori. În cazul în care persoana vătămată a decedat sau, în cazul
persoanei juridice, când aceasta este lichidată înainte de expirarea termenului prevăzut de lege
pentru introducerea plângerii, acțiunea penală poate fi pusă în mișcare din oficiu [art. 157 alin.
(5) C. pen.]. Dacă decesul persoanei vătămate a intervenit după introducerea plângerii
prealabile, aceasta nu poate avea ca efect stingerea acțiunii penale. Doar decesul suspectului
sau inculpatului persoană fizică ori radierea suspectului sau inculpatului persoană juridică este
cauză de stingere a acțiunii penale, nu și decesul persoanei vătămate ori, în cazul persoanei
juridice, lichidarea acesteia după introducerea plângerii. Considerăm că, în această situație,
acțiunea penală va putea fi exercitată în continuare din oficiu.

D. Domeniul de aplicare

Legea penală prevede expres care sunt cazurile pentru care acțiunea penală nu se
pune în mișcare din oficiu, ci la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Este vorba de
infracțiuni cu un grad de pericol social mai redus ori de infracțiuni cu o rezonanță mai mult
individuală decât socială sau care se referă la viața privată, deoarece, în aceste cazuri, legiuitorul
apreciază că persoana vătămată este mai în măsură decât statul să decidă dacă este sau nu în
interesul ei să facă publice unele aspecte legate de persoana sa prin tragerea la răspundere penală
a făptuitorului. Astfel, este posibil ca persoana vătămată să considere că, prin luarea în discuție
a unor astfel de fapte, ar suferi un prejudiciu mai mare decât cel produs prin infracțiune.
Potrivit art. 295 alin. (1) C. pr. pen., „punerea în mișcare a acțiunii penale se face
numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în cazul infracțiunilor pentru care legea
prevede că este necesară o astfel de plângere”. Plângerea prealabilă se adresează organului de
cercetare penală (organului de cercetare penală al poliției judiciare sau organului de cercetare
penală special) ori procurorului, potrivit legii [art. 295 alin. (2) C. pr. pen.].

15
 Astfel de infracțiuni, pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate, adresată organului de urmărire penală, sunt, de pildă,
următoarele: lovirea sau alte violențe (art. 193 C. pen.), vătămarea corporală din culpă (art. 196
C. pen.), amenințarea (art. 206 C. pen.), hărțuirea (art. 208 C. pen.), violul [art. 218 alin. (1) și
(2) C. pen.], agresiunea sexuală [art. 219 alin. (1) C. pen., hărțuirea sexuală (art. 223 C. pen.),
violarea de domiciliu (art. 224 C. pen.), violarea sediului profesional (art. 225 C. pen.), violarea
vieții private (art. 226 C. pen.), divulgarea secretului profesional (art. 227 C. pen.), furtul
săvârșit între membrii de familie de către un minor în paguba tutorelui ori de către cel care
locuiește împreună cu persoana vătămată sau este găzduit de aceasta [art. 228-230 coroborat cu
art. 231 alin. (1) C. pen.], abuzul de încredere (art. 238 C. pen.), abuzul de încredere prin
fraudarea creditorilor (art. 239 C. pen.), bancruta simplă (art. 240 C. pen.), bancruta frauduloasă
(art. 241 C. pen.), gestiunea frauduloasă (art. 242 C. pen.), distrugerea [art. 253 alin. (1) și (2)
C. pen.], tulburarea de posesie (art. 256 C. pen.), asistența și reprezentarea neloială (art. 284 C.
pen.), nerespectarea hotărârilor judecătorești [art. 287 alin. (1) lit. d)-g) C. pen.], violarea
secretului corespondenței [art. 302 alin. (1) C. pen.], abandonul de familie (art. 378 C. pen.),
nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului (art. 379 C. pen.), împiedicarea
exercitării libertății religioase (art. 381 C. pen.), infracțiunile prevăzute de art. 5 din Legea nr.
11/1991 privind combaterea concurenței neloiale, cu modificările aduse prin Legea nr.
255/2013 [art. 8 alin. (1) din Lege] etc.

E. Conținut

Sub aspectul conținutului, plângerea prealabilă trebuie să cuprindă, potrivit art. 295
alin. (3) raportat la art. 289 alin. (2) C. pr. pen., următoarele elemente:
- datele de identitate ale titularului, respectiv numele, prenumele, codul numeric
personal, calitatea și domiciliul petiționarului, în cazul persoanelor fizice, ori, pentru persoanele
juridice, denumirea, sediul, codul unic de înregistrare, codul de identificare fiscală, numărul de
înmatriculare în registrul comerțului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice și contul
bancar, inclusiv indicarea reprezentantului legal ori convențional.
Indicarea persoanei vătămate se face prin inserarea în cuprinsul plângerii prealabile
a datelor de identitate ale titularului, atât în cazul persoanei fizice, cât și în cel al persoanei
juridice. Dacă plângerea s-a făcut prin mandatar cu mandat special sau de reprezentantul legal
al persoanei vătămate lipsite de capacitate de exercițiu, se atașează la plângere actul care face
dovada acestei calități;
- descrierea faptei, constând în precizarea datei și a împrejurărilor în care s-a săvârșit.
Dacă sunt mai multe fapte, fiecare faptă se va descrie separat.
Acest element este esențial, întrucât plângerea prealabilă se referă la un fapt penal
concret, care trebuie determinat astfel încât să se facă posibilă încadrarea juridică într-una dintre
infracțiunile pentru care legea prevede că acțiunea penală se poate pune în mișcare numai la
plângerea prealabilă. Cu toate acestea, suntem de părere că nu este necesar ca în conținutul
acesteia să se dea și încadrarea juridică a faptei, iar dacă s-ar da o încadrare, aceasta nu are
efecte juridice decât în momentul în care se dispune de către organul judiciar competent;
- indicarea făptuitorului, dacă este cunoscut. Aceasta se realizează prin nume,
prenume și adresa unde locuiește, dacă sunt cunoscute. Dacă la săvârșirea faptei au participat
mai multe persoane cunoscute de către persoana vătămată, acestea se vor indica în plângerea
prealabilă. În ipoteza în care nu sunt cunoscute toate persoanele care au participat la săvârșirea
faptei, este suficient ca în plângere să fie indicată doar una dintre ele. În acest caz, plângerea
prealabilă își extinde efectele și asupra persoanelor necunoscute, a căror identificare se va face
ulterior, de către organul de cercetare penală [art. 157 alin. (3) C. pen.];
- arătarea mijloacelor de probă, dacă sunt cunoscute.

16
 Acest element nu este esențial, deoarece, în lipsa lui, plângerea prealabilă nu își
pierde valabilitatea.
Cu toate că legiuitorul nu precizează, ținând seama de particularitățile plângerii
prealabile în raport cu plângerea penală în sensul art. 289 C. pr. pen., suntem de părere că, pe
lângă aceste mențiuni, în mod obligatoriu, plângerea prealabilă trebuie să conțină cererea
expresă de începere a urmăririi penale și de efectuare de cercetări penale împotriva făptuitorului
sub aspectul infracțiunii săvârșite. Acest element decurge din natura și scopul plângerii
prealabile, care trebuie să conțină, în mod special, spre deosebire de modurile generale de
sesizare, declarația de voință pentru exercițiul plângerii prealabile, adică declarația titularului
că dorește să facă plângerea pentru promovarea acțiunii penale.
De asemenea, plângerea prealabilă se semnează de către persoana vătămată. După
părerea noastră, subscrierea plângerii prealabile este un element esențial, întrucât este prevăzută
de lege sub sancțiunea inadmisibilității actului.
În reglementarea anterioară, spre deosebire de plângere, în conținutul plângerii
prealabile trebuiau să fie cuprinse, în plus, adresa părților și a martorilor, precizarea dacă
persoana vătămată se constituie parte civilă și, atunci când este cazul, indicarea persoanei
responsabile civilmente.
Deși legea actuală nu mai prevede expres, considerăm că aceste mențiuni pot fi făcute
și în prezent în cadrul plângerii prealabile. Constituirea de parte civilă are loc prin precizarea,
în cuprinsul plângerii, a obiectului cererii, cu trimitere la mijloacele de probă de care persoana
vătămată înțelege să se folosească. Legat de această chestiune, persoana vătămată poate să mai
ceară, în cazul în care a suferit și un prejudiciu material, luarea unei măsuri asigurătorii (art.
249 C. pr. pen.), constând în indisponibilizarea, prin instituirea unui sechestru asupra bunurilor
mobile și imobile ale suspectului sau inculpatului și, dacă este cazul, și ale persoanei
responsabile civilmente. În toate cazurile însă, măsurile asigurătorii nu vor putea produce efecte
juridice decât după începerea urmăririi penale și punerea în mișcare a acțiunii penale, care nu
sunt exceptate de la condițiile prevăzute de lege (art. 305 și 309 C. pr. pen.).

F. Forma

În ceea ce privește forma pe care o îmbracă plângerea prealabilă, legea prevede

posibilitatea formulării plângerii și în formă electronică. La fel ca în cazul plângerii,
plângerea prealabilă în formă electronică îndeplinește condițiile de formă numai dacă este
certificată prin semnătură electronică, în conformitate cu prevederile legale.
Evident, la fel ca plângerea și denunțul, plângerea prealabilă poate fi scrisă sau
orală. Cea scrisă se poate trimite și de la distanță (prin poștă) sau se poate depune direct la
organul de urmărire penală competent. Cea orală se face doar în fața organului de urmărire
penală și se consemnează într-un proces-verbal, care se semnează de acesta și de titularul
plângerii prealabile. Cu această ocazie, organul de urmărire penală va trebui să verifice
identitatea titularului în scopul de a stabili dacă cel subscris în actul de plângere prealabilă este
cel care a făcut plângerea și dacă îndeplinește condiția privind subiectul activ al plângerii
prealabile.

G. Titulari

Plângerea prealabilă poate fi introdusă personal de către persoana vătămată, adică de

către persoana fizică sau juridică ce a suferit o vătămare fizică, morală sau materială prin
infracțiune, precum și prin mandatar, cu condiția ca mandatul să fie special, iar, în acest caz,
procura specială se va anexa la plângere. În ipoteza în care persoana vătămată este un minor

17
fără capacitate de exercițiu sau un interzis judecătoresc, plângerea prealabilă se va introduce de
către reprezentantul legal al acestuia (părinte, tutore, curator).
Persoana cu capacitate restrânsă de exercițiu poate face plângere prealabilă cu
încuviințarea persoanelor prevăzute de legea civilă, la fel ca în cazul plângerii. De pildă, dacă,
pentru un minor în vârstă de 14 ani, plângerea prealabilă a fost făcută de către mama sa, iar nu
de el însuși cu încuviințarea acesteia, nu sunt îndeplinite condițiile pentru punerea în mișcare a
acțiunii penale și soluția legală este pronunțarea clasării în baza art. 17 alin. (1) și a art. 16 alin.
(1) lit. e) C. pr. pen.
Potrivit art. 157 alin. (4) C. pen., „în cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită
de capacitate de exercițiu ori cu capacitatea de exercițiu restrânsă sau o persoană juridică ce
este reprezentată de făptuitor, acțiunea penală se poate pune în mișcare și din oficiu”. Din
cuprinsul reglementării rezultă fără echivoc că în ipoteza avută în vedere de legiuitor
funcționează principiul disponibilității, în principal, și principiul oficialității, în subsidiar, adică
textul se aplică numai în cazul în care persoanele îndrituite de lege nu au introdus plângerea
prealabilă la organele judiciare competente, ca o garanție pentru ocrotirea drepturilor minorilor
și ale persoanelor puse sub interdicție judecătorească.
În alin. (5) al art. 157 C. pen. actual mai este prevăzută o situație în care este aplicabil
principiul oficialității, deși este vorba de o infracțiune pentru care acțiunea penală poate fi pusă
în mișcare doar la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Textul legal are în vedere situația
decesului persoanei fizice vătămate sau, după caz, a lichidării persoanei juridice vătămate.
Astfel, se prevede că, dacă persoana vătămată a decedat sau, în cazul persoanei juridice, aceasta
a fost lichidată înainte de expirarea termenului prevăzut de lege pentru introducerea plângerii,
acțiunea penală poate fi pusă în mișcare din oficiu.
Plângerea prealabilă nu poate fi introdusă prin substituiți procesuali, datorită
caracterului ei intuitu personae, constituind, prin derogare de la dispozițiile art. 289 alin. (7) C.
pr. pen. privind plângerea, o modalitate specială de sesizare, prin care persoana vătămată își
exercită dreptul său exclusiv de a cere tragerea la răspundere penală a persoanei care este
suspectată de săvârșirea unei infracțiuni.
Deci, plângerea prealabilă introdusă de un soț pentru celălalt soț sau de copilul major
pentru părinți apare ca fiind făcută de o persoană fără calitate, ceea ce echivalează cu o lipsă a
plângerii prealabile [art. 16 alin. (1) lit. e) C. pr. pen.], condiție sine qua non pentru punerea în
mișcare a acțiunii penale în cazurile prevăzute de lege. În acest caz, singura soluție este clasarea.

H. Termenul de introducere a plângerii prealabile

Potrivit art. 296 alin. (1) C. pr. pen., în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede
că este necesară o plângere prealabilă, aceasta trebuie să fie introdusă la organul de urmărire
penală într-un termen de 3 luni din ziua în care persoana vătămată a aflat despre săvârșirea
faptei.
Din cuprinsul normei în vigoare rezultă că termenul de 3 luni începe să curgă
exclusiv din ziua cunoașterii faptei prevăzute de legea penală, și nu din aceea a cunoașterii
inclusiv a făptuitorului, ca în reglementarea precedentă.
Prin aflarea „despre săvârșirea faptei” se înțelege cunoașterea completă a acesteia.
În ceea ce privește alegerea de către legiuitor a momentului de la care începe să curgă
termenul ca fiind data la care persoana vătămată a aflat despre săvârșirea faptei, fără să mai
adauge și cunoașterea făptuitorului, credem că aceasta a avut la bază, pe de o parte, evitarea
riscului împlinirii termenului de prescripție în ipoteza în care s-a aflat despre persoana
făptuitorului cu mult timp după săvârșirea faptei și, pe de altă parte, statutul victimei
infracțiunii, căreia nu-i poate condiționa exercițiul plângerii prealabile de identificarea

18
persoanei presupuse că a comis fapta, care este atributul exclusiv al organului de urmărire
penală în cadrul etapei de efectuare a urmăririi penale in rem.
Plecând de la această reglementare, prin Decizia nr. 2/2020 privind pronunțarea unei
hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, obligatorie pentru instanțele de
judecată, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că termenul de 3 luni poate să curgă din
trei momente diferite, după cum urmează: a) din momentul consumării infracțiunii, dacă acest
moment este identic cu cel al cunoașterii săvârșirii faptei; b) din momentul cunoașterii săvârșirii
faptei, care se poate situa între momentul consumării faptei și momentul epuizării; c) din
momentul epuizării infracțiunii sau ulterior acestuia, odată cu cunoașterea săvârșirii faptei, caz
în care nu trebuie să fi fost împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale.
Plângerea prealabilă se consideră legal făcută în termen dacă persoana vătămată a
expediat-o până la expirarea termenului prin poștă cu scrisoare recomandată. În acest caz,
împlinirea termenului prevăzut de lege pentru introducerea ei se socotește în raport cu data
înscrisă în recipisa poștei și imprimată de sigiliul aplicat pe plicul original, iar nu cu data
înregistrării plângerii. O asemenea soluție se corelează cu prevederile art. 270 alin. (1) C. pr.
pen., care admite această excepție de la principiul potrivit căruia un act nu este considerat a fi
fost făcut în termen, dacă nu s-a înregistrat la organul judiciar înăuntrul termenului prevăzut de
lege.
Când persoana vătămată este un minor sau un major care beneficiază de consiliere
judiciară ori tutelă specială, termenul de 3 luni curge de la data când ocrotitorul sau
reprezentantul său legal a aflat despre săvârșirea faptei [art. 296 alin. (2) C. pr. pen., astfel cum
a fost modificat prin art. 17 din Legea nr. 140/2022 privind unele măsuri de ocrotire pentru
persoanele cu dizabilităţi intelectuale şi psihosociale şi modificarea şi completarea unor acte
normative]. În ceea ce privește momentul de când curge termenul de 3 luni, este incidentă
Decizia nr. 2/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept în materie penală, menționată mai sus.
Atunci când făptuitorul este reprezentantul legal al minorului sau majorului care
beneficiază de consiliere judiciară ori tutelă specială, termenul de 3 luni curge de la data numirii
unui nou reprezentant legal [art. 296 alin. (3) C. pr. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea
nr. 255/2013]. În această ipoteză, nu își mai găsește aplicarea regula de mai sus, prezumându-
se că noul reprezentant a cunoscut motivul reprezentării, inclusiv faptul care constituie
infracțiune, de la momentul desemnării sale în calitate de reprezentant al persoanei vătămate.
După părerea noastră, această prevedere este defectuoasă. Credem că și în ipoteza
numirii unui nou reprezentant legal, termenul de 3 luni ar trebui să curgă de la data când acesta
a aflat despre săvârșirea faptei, iar nu de la data numirii sale. Considerăm că soluția aleasă de
legiuitor este nerealistă. Ea se întemeiază pe o prezumție de cunoaștere, care este o ficțiune,
putând afecta în mod negativ dreptul personal al persoanei vătămate reprezentate.
În ipoteza în care s-a recurs la un mediator înainte de începerea procesului, conform
art. 69 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator,
termenul prevăzut de lege pentru introducerea plângerii prealabile se suspendă pe durata
desfășurării medierii. Dacă medierea eșuează, persoana vătămată poate introduce plângerea
prealabilă în același termen, care își va relua cursul de la data întocmirii procesului-verbal de
închidere a procedurii de mediere, socotindu-se și timpul scurs înainte de suspendare.
Plângerea prealabilă greșit îndreptată se consideră valabilă, dacă a fost introdusă în
termen la organul judiciar necompetent [art. 296 alin. (4) C. pr. pen.]. De asemenea, plângerea
penală greșit îndreptată la organul de urmărire penală sau la instanța de judecată se trimite, pe
cale administrativă, organului judiciar competent [art. 296 alin. (5) C. pr. pen.]. Considerăm că
această din urmă obligație trebuie îndeplinită de către organul de urmărire penală sau instanța
de judecată la care plângerea prealabilă a fost greșit îndreptată, chiar dacă nu a fost introdusă
în termen, deoarece respectarea termenului se constată doar de organul judiciar competent.

19
 Cu privire la natura juridică a termenului, considerăm că este vorba de un termen
substanțial, susceptibil de întrerupere și suspendare în condițiile art. 155 și 156 C. pen. Acesta
este prevăzut în Codul de procedură penală, dar se calculează potrivit art. 186 alin. (1) C. pen.
Fiind un termen pe luni, el se socotește împlinit cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei de
la care a început să curgă.

I. Obligațiile organului de urmărire penală în procedura plângerii prealabile

Acestea sunt prevăzute în mod expres în art. 297 C. pr. pen. Astfel, potrivit legii, la
primirea plângerii prealabile, organul de urmărire penală verifică dacă aceasta îndeplinește
condițiile de formă și dacă a fost depusă în termenul prevăzut de lege. În cazul în care constată
că este tardivă, organul de cercetare penală înaintează procurorului actele încheiate împreună
cu propunerea de clasare.
De asemenea, dacă într-o cauză în care s-au făcut acte de urmărire penală se
constată că este necesară plângerea prealabilă, organul de urmărire penală cheamă persoana
vătămată și o întreabă dacă înțelege să facă plângere. În caz afirmativ, organul de urmărire
penală continuă cercetarea. În caz contrar, înaintează procurorului actele încheiate și
propunerea de clasare.

J. Procedura în cazul infracțiunii flagrante

În caz de infracțiune flagrantă, organul de cercetare penală este obligat să constate

săvârșirea acesteia, chiar în lipsa plângerii prealabile.
După constatarea infracțiunii flagrante, organul de urmărire penală cheamă persoana
vătămată și, dacă aceasta declară că face plângere prealabilă, începe urmărirea penală. În caz
contrar, organul de cercetare penală înaintează procurorului actele încheiate și propunerea de
clasare.

20
 Considerații generale privind urmărirea penală

1. Noțiune

Urmărirea penală constituie, sub imperiul Codului de procedură penală în vigoare, o

fază distinctă a procesului penal, alături de camera preliminară, de judecată și de
executare, permițând, prin funcțiile sale specifice, trecerea dosarului în fazele procesuale
următoare (faza de cameră preliminară și faza de judecată). Ea este obligatorie, fiind
justificată de necesitatea de contracarare a activității infracționale. În reglementarea actuală,
principiul a rămas cel al obligativității urmăririi penale în toate cazurile, fără nicio excepție,
inclusiv în cazurile în care plângerea prealabilă condiționează declanșarea procesului penal ori
punerea în mișcare sau exercițiul acțiunii penale. În privința acesteia din urmă, se prevede în
mod expres că se adresează organului de cercetare penală sau procurorului, potrivit legii [art.
295 alin. (2) C. pr. pen.].
Din caracterul obligatoriu al urmăririi penale rezultă că aceasta trebuie să fie efectivă,
iar nu formală. Aceasta presupune o efectuare ritmică și cu celeritate a urmăririi penale în
direcția atingerii obiectivelor urmărite în fiecare dintre etapele sale, în mod neîntrerupt, până la
epuizare. Ea trebuie să pregătească exercitarea acțiunii penale, care se realizează în faza
procesuală a judecății și se stinge printr-o soluție, care se bucură de autoritate de lucru judecat.
Trebuie să subliniem însă că, în prezent, sunt prevăzute două situații de excepție de
la principiul obligativității urmăririi penale, și anume:
a) oportunitatea, care este subsidiară urmăririi penale, justificând neurmărirea
în cazurile în care nu există interes public în urmărire. Ea depinde însă de dispoziția
procurorului, care poate renunța la urmărire, având dreptul de apreciere cu privire la
oportunitatea acesteia, dacă, în raport cu elementele concrete ale faptei constată că nu există un
interes public în realizarea obiectului acțiunii penale. Soluția dată de procuror privind
oportunitatea este limitată la cazurile și la condițiile expres prevăzute de lege, nefiind lăsată
exclusiv la aprecierea procurorului, și este supusă controlului jurisdicțional în fața judecătorului
de cameră preliminară;
b) situațiile în care există un impediment de ordin legal pentru inițierea și
exercitarea acțiunii penale. Este vorba de cazurile în care punerea în mișcare a acțiunii penale
poate fi împiedicată pentru că nu s-a îndeplinit o condiție procedurală prevăzută de lege. Astfel,
în cazurile expres prevăzute de lege, urmărirea este posibilă doar după introducerea plângerii
prealabile a persoanei vătămate sau după obținerea autorizării ori sesizării organului competent
sau după îndeplinirea unei alte condiții prevăzute de lege.

2. Obiect

Potrivit art. 285 alin. (1) C. pr. pen., urmărirea penală are ca obiect strângerea
probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea persoanelor care
au săvârșit o infracțiune și la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata
dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată. Art. 285 C. pr. pen. a menținut
definiția obiectului urmăririi din vechiul Cod, dar a renunțat la folosirea noțiunii de „făptuitor”
în favoarea sintagmei „persoană care a săvârșit o infracțiune”. Considerăm că nici această
formulă nu este corespunzătoare, fiind mai corect să se vorbească de persoane cu privire la care
se presupune că au săvârșit o infracțiune, având în vedere stadiul incipient al urmăririi penale.
Probele necesar a fi strânse trebuie să se refere la:
- existența infracțiunilor. Prin aceasta, legea are în vedere orice infracțiune,
indiferent de faza de desfășurare, adică atât infracțiunea consumată, cât și tentativa;

21
 - identificarea persoanelor cu privire la care există presupunerea că au săvârșit
o infracțiune. Prin „identificarea persoanelor” se înțelege depistarea acestora în calitate de
autori, instigatori sau complici, adică atât stabilirea împrejurării că urmarea socialmente
periculoasă se datorează faptei unei persoane, cât și descoperirea datelor de identitate ale
persoanei care a comis fapta și stabilirea formei de participație;
- stabilirea răspunderii penale a acestora. Aceasta se referă la elucidarea tuturor
aspectelor legate de posibilitatea ca persoana care a săvârșit fapta să răspundă sau nu din punct
de vedere penal.
Deși textul art. 285 C. pr. pen. nu prevede expres, suntem de părere că face parte din
obiectul urmăririi penale și strângerea probelor necesare pentru identificarea persoanei
vătămate. În sprijinul acestei susțineri, se poate invoca art. 327 C. pr. pen., care prevede că
urmărirea penală trebuie să fie completă. Credem că nu se poate considera că urmărirea penală
este completă dacă nu s-a procedat și la identificarea persoanei vătămate.
La fel, considerăm, deși nu există prevederi exprese, că fac parte din obiectul
urmăririi penale și aspecte legate de latura civilă a cauzei penale, în situațiile în care acțiunea
civilă se pune în mișcare și se exercită din oficiu, precum și atunci când încadrarea juridică
corectă a faptei nu se poate face decât dacă se ține seama și de întinderea prejudiciului produs
prin infracțiune. În acest din urmă caz se va avea în vedere și situația în care acțiunea civilă se
pune în mișcare și se exercită la cererea părții civile. În această ipoteză se va ține seama de
interesul persoanei prejudiciate prin infracțiune (interesul victimei infracțiunii).
Cu toate că legea se referă, în mod expres, doar la strângerea probelor, din obiectul
urmăririi penale mai fac parte și măsurile procesuale personale sau reale, obligatorii sau
facultative, după caz.
Pentru realizarea obiectului urmăririi penale sunt prevăzute expres obligații ale
organelor de urmărire penală în cuprinsul art. 306 C. pr. pen. Reglementarea acestora însă
nu este satisfăcătoare, deoarece din formularea lor s-ar putea interpreta că sunt menținute, într-
o oarecare măsură, vechile acte premergătoare, intrând astfel în contradicție cu procedura
prevăzută în art. 305 alin. (1) C. pr. pen., care stabilește foarte clar că, după etapa sesizării
organelor de urmărire penală, urmează o urmărire in rem, adică o urmărire cu privire la faptă,
fiind excluse orice acte de investigație exterioare. Or, în art. 306 alin. (1) C. pr. pen. se prevede
că „pentru realizarea obiectului urmăririi penale, organele de cercetare penală au obligația ca,
după sesizare, să caute și să strângă datele ori informațiile cu privire la existența infracțiunilor
și identificarea persoanelor care au săvârșit infracțiuni (…)” (s.n.).
Singura diferență față de reglementarea anterioară este aceea că textul nu mai
păstrează vechea terminologie de „acte premergătoare”, pe care le înlocuiește cu „actele de
cercetare”, ele fiind menționate explicit în alin. (2) al art. 306 C. pr. pen. O asemenea formulare
lasă loc acestei interpretări, întrucât abia în alin. (3) se delimitează etapele în evoluția procedurii
după începerea urmăririi penale, fără să se facă vreo precizare dacă este vorba de începerea
urmăririi penale cu privire la faptă sau cu privire la persoană.

3. Limite

Limitele urmăririi penale pot fi privite din două puncte de vedere: din punctul de
vedere al desfășurării în timp și din punctul de vedere al obiectului.
a) Sub aspectul desfășurării în timp, urmărirea penală se caracterizează prin
următoarele limite:
- limita inițială, care este marcată de actul de începere a urmăririi penale (doar
ordonanță, în actuala reglementare). Acest moment este marcat în scris, având semnificația
nașterii cadrului legal de desfășurare de către organele de urmărire penală a tuturor activităților

22
la care se referă obiectul urmăririi penale, respectiv a declanșării procesului penal (a fazei de
urmărire penală);
- limita finală, care este dată fie de soluția procurorului (de netrimitere în judecată),
atunci când procesul penal se stinge în faza de urmărire penală (printr-o soluție de clasare sau
de renunțare la urmărirea penală), fie de dispoziția procurorului de trimitere în judecată, care se
ia prin rechizitoriu, conform art. 327 lit. a) C. pr. pen., atunci când sunt îndeplinite condițiile
legale, fie de încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției. În aceste din urmă cazuri,
urmărirea penală ia sfârșit în momentul emiterii rechizitoriului sau al încheierii acordului de
recunoaștere a vinovăției, după caz.
b) Sub aspectul obiectului, urmărirea penală se caracterizează prin aceea că nu poate
purta decât asupra faptelor și persoanelor cu privire la care s-a început urmărirea penală (in rem
și in personam) ori cu privire la care a fost pusă în mișcare acțiunea penală. De la această regulă
există însă și excepția desprinsă din reglementarea instituției extinderii urmăririi penale,
reglementată în art. 311 C. pr. pen.
Noutatea pe care o aduce Codul actual în această privință este aceea că urmărirea
penală se desfășoară, până la dispunerea soluției de către procuror, în două etape distincte, și
anume etapa de investigare a faptei și etapa de investigare a persoanei. Etapa de investigare
a faptei debutează cu sesizarea organelor de urmărire penală competente, pe baza căreia poate
fi dispusă începerea urmăririi penale cu privire la faptă (in rem), în vreme ce etapa de investigare
a persoanei este marcată, imediat ce aceasta este cunoscută, prin actul de începere a urmăririi
penale față de persoană (in personam). Sub aspectul activităților ce se pot desfășura în cadrul
urmăririi penale, limitele sunt date de competența organelor de urmărire penală stabilită pentru
realizarea scopului acestei faze a procesului penal.

4. Principii specifice

Urmărirea penală este guvernată de următoarele principii specifice, care o deosebesc

atât de judecată, cât și de camera preliminară și de punerea în executare a hotărârilor penale:
nepublicitatea, caracterul preponderent scris și unilateralitatea sau necontradictorialitatea.
Aceste principii coexistă cu cele comune, aplicabile pe toată durata procesului penal, și decurg
din specificitatea fazei procesuale a urmăririi penale.

A. Nepublicitatea
Spre deosebire de vechiul Cod, actualul Cod de procedură penală prevede în mod
expres în art. 285 alin. (2) că „procedura din cursul urmăririi penale este nepublică” (s.n.).
Procedura nepublică este o procedură „cu ușile închise”, adică una la care nu poate asista
publicul, ci numai organul judiciar care îndeplinește actul, respectiv organul de urmărire penală
și, eventual, grefierul, persoana audiată și avocații părților și subiecților procesuali principali,
în cazurile prevăzute de lege.
Nepublicitatea urmăririi penale, în opoziție cu publicitatea, care caracterizează
judecata, facilitează lipsa posibilității ca participanții la procesul penal să cunoască în mod
complet, în orice moment, conținutul activităților realizate de către organul de urmărire penală,
în cursul urmăririi penale.
Urmărirea penală este nepublică, nu și secretă, din moment ce, potrivit art. 92 alin.
(1) C. pr. pen., în cursul urmăririi penale, avocatul suspectului sau inculpatului are dreptul să
asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală, cu excepția cazurilor prevăzute expres de
lege, iar, pe parcursul urmăririi penale, părțile, subiecții procesuali principali și avocații lor pot
lua cunoștință de toate probele cauzei, având dreptul de acces la dosarul cauzei, drept
reglementat de art. 94 C. pr. pen., care permite acestora cunoașterea actelor dosarului, inclusiv
a probelor propuse de celelalte părți și subiecți procesuali principali.

23
 În general, legiuitorul este neîncrezător în publicitatea fazelor anterioare judecății,
deoarece aceasta ar putea crea prejudecăți de culpabilitate de natură să influențeze organele
judiciare în luarea deciziilor.

B. Caracterul preponderent scris

Această trăsătură particularizează urmărirea penală în opoziție cu oralitatea specifică
fazei de judecată. Procedura scrisă constă în aceea că procesul se desfășoară în scris, respectiv
prin efectuarea de acte și luarea de măsuri în formă scrisă. Acest caracter al urmăririi penale
permite constituirea dosarului procedurii care urmează să fie supus jurisdicției de judecată.
În cursul urmăririi penale, părțile nu pot acționa oral în fața organelor de urmărire
penală, ci numai în scris, prin cereri ori memorii scrise. La fel, în principiu, nici avocatul nu
poate să pună întrebări martorilor sau celorlalte părți ori să formuleze concluzii orale, ca în fața
instanței, ci doar, conform art. 92 alin. (1) C. pr. pen., să asiste la efectuarea oricărui act de
urmărire penală și să formuleze obiecțiuni, să facă cereri ori să depună memorii sau, dacă
cererile sale nu au fost acceptate, să se plângă în temeiul art. 95 C. pr. pen., după procedura
prevăzută de lege (la procurorul ierarhic superior).
Procedura scrisă din faza de urmărire penală nu înseamnă totuși excluderea oralității
la anumite acte. Caracterul scris al urmăririi penale nu trebuie absolutizat, deoarece și
activitățile de urmărire penală pot îmbrăca forme orale, cum este, de pildă, cazul declarațiilor
verbale pe care le face cel audiat sau ascultat ori cel al efectuării unei expertize și al întrebărilor
la care trebuie să răspundă expertul în condițiile legii sau cel al confruntării, când organul de
urmărire penală poate încuviința ca persoanele confruntate să-și pună reciproc întrebări,
procedee care se vor consemna apoi în procese-verbale.

C. Unilateralitatea sau necontradictorialitatea

În opoziție cu judecata, urmărirea penală este necontradictorie. Astfel, organul de
urmărire penală administrează probe fără a le pune în discuția părților existente în cauză. Așa
cum s-a subliniat în doctrină, contradictorialitatea nici nu ar fi posibilă întotdeauna în cursul
urmăririi penale, din cauza faptului că părților, subiecților principali procesuali și avocaților
acestora li se poate restricționa accesul la dosar în cursul urmăririi penale. Pe de altă parte,
inexistența contradictorialității este ceea ce conferă urmăririi penale operativitate și mobilitate
în rezolvarea cauzelor.
Aceasta nu înseamnă însă că urmărirea penală nu prezintă și elemente de
contradictorialitate (de pildă, în procedura luării sau a prelungirii măsurilor preventive ori în
cea a plângerii contra ordonanței procurorului de luare a măsurilor controlului judiciar și
controlului judiciar pe cauțiune sau în cea a contestației împotriva încheierilor judecătorului de
drepturi și libertăți ori în cadrul procedeului probatoriu al confruntării, destinat lămuririi
contrazicerilor între persoanele care sunt audiate).
Tendința în perioada actuală este de lărgire a aplicării principiului
contradictorialității prin facilitarea asistenței părților și subiecților procesuali principali, în
special a inculpatului, în faza de urmărire penală de avocatul ales sau din oficiu și chiar prin
admiterea avocatului la actele de urmărire penală care se efectuează, de regulă, la audierile de
persoane, acesta putând pune întrebări sau formula obiecțiuni. Prin aceasta, principiul
contradictorialității este legat organic de principiul aflării adevărului.

D. Unicitatea și subordonarea ierarhică

În literatura de specialitate, s-a considerat că urmărirea penală este guvernată și de
unicitatea și subordonarea ierarhică a organelor de urmărire penală. Într-adevăr, spre
deosebire de instanțele de judecată, care funcționează și în complete formate din doi sau mai
mulți judecători (Legea nr. 304/2004, cu modificările și completările ulterioare, și art. 394 C.

24
pr. pen., privind luarea hotărârii, care trebuie să fie rezultatul acordului membrilor completului
de judecată), organele de urmărire penală își desfășoară activitatea, de regulă, prin intermediul
unei singure persoane (procuror sau organ de cercetare penală, după caz) și numai în mod
excepțional în comun (procuror și organ de cercetare penală) ori în echipă (mai multe organe
de cercetare penală sau mai mulți procurori).
De asemenea, în opoziție cu principiul independenței judecătorilor și al supunerii lor
numai legii, consacrat în art. 124 din Constituție și în art. 10 din Legea nr. 304/2004 privind
organizarea judiciară, organele de urmărire penală se supun unei subordonări ierarhice în
îndeplinirea atribuțiilor specifice (atât procurorul, cât și organul de cercetare penală), în
conformitate cu prevederile Legilor nr. 304/2004 (art. 65) și nr. 218/2002, precum și cu
dispozițiile art. 57 C. pr. pen. Acestea însă, după părerea noastră, nu pot fi considerate caractere
ale urmăririi penale, în sensul strict procesual, ținând doar de organizarea și funcționarea
organelor de urmărire penală, chestiune pe care am tratat-o anterior, în capitolul privind
participanții la procesul penal.

5. Organele competente să efectueze urmărirea penală

Potrivit art. 55 C. pr. pen., urmărirea penală se efectuează de către procurori și de

către organele de cercetare penală. Organele de cercetare penală sunt: a) organele de
cercetare penală ale poliției judiciare și b) organele de cercetare penală speciale.
Ca organe de cercetare penală ale poliției judiciare funcționează nu orice lucrători,
ci numai cei „specializați” din Ministerul Afacerilor Interne, desemnați în mod nominal de
ministrul afacerilor interne, cu avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ori avizul procurorului desemnat în acest sens, care, în
acest fel, își desfășoară activitatea sub autoritatea procurorului general al Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casație și Justiție [alin. (4) al art. 55].
Instituția poliției judiciare este reglementată și de legi speciale, cum ar fi O.U.G. nr.
43/2002, aprobată prin Legea nr. 503/2002, privind Direcția Națională Anticorupție, cu
modificările și completările ulterioare, care cuprinde unele dispoziții procedurale particulare în
această materie, și O.U.G. nr. 78/2016, aprobată prin Legea nr. 120/2018, pentru organizarea
și funcționarea Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și
Terorism3.
În conformitate cu art. 4 din Legea nr. 364/2004 privind organizarea și funcționarea
poliției judiciare, organele de cercetare ale poliției judiciare sunt organizate și funcționează în
structura aparatului central al Ministerului Afacerilor Interne, în structura Inspectoratului
General al Poliției Române, Inspectoratului General al Poliției de Frontieră Române Direcţiei
Generale Anticorupţie, precum şi din structurile subordonate acestora.
Prin Legea nr. 161/2005 privind stabilirea unor măsuri pentru prevenirea și
combaterea corupției în cadrul Ministerului Administrației și Internelor a fost adus în peisajul
organelor de cercetare penală existente în țara noastră un nou organ de cercetare penală
special, și anume Direcția generală anticorupție, ca structură specializată pentru prevenirea
și combaterea corupției în rândul personalului propriu al Ministerului Internelor și Reformei
Administrative, care este subordonată direct ministrului, fiind înființată în cadrul aparatului
central al acestui minister. Potrivit art. 10 alin. (4) din O.U.G. nr. 30/2007 privind organizarea
și funcționarea Ministerului Internelor și Reformei Administrative, Direcția generală
anticorupție este structura specializată a Ministerului pentru prevenirea și combaterea corupției
în rândul personalului propriu.

3
Legea nr. 364/2004 privind organizarea și funcționarea poliției judiciare și Legea nr. 218/2002 privind
organizarea și funcționarea Poliției Române nu reprezintă legi speciale în materia poliției judiciare, ci legi care
completează Codul de procedură penală (dreptul comun în materie).

25
 Din conținutul prevederilor cuprinse în dispozițiile art. 57 C. pr. pen., privind
competența organelor de cercetare penală, rezultă că legiuitorul face distincție, așa cum vom
vedea mai târziu, între noțiunea de „urmărire penală” și cea de „cercetare penală”, în funcție
de organele competente potrivit legii și de conținutul activităților ce cad în competența acestora.
Astfel, urmărirea penală este o noțiune mai largă, desemnând o întreagă fază procesuală
(prima fază a procesului penal, premergătoare judecății), care poate fi efectuată fie de către
procuror, fie de către organul de cercetare penală, dintre cele arătate mai sus, incluzând deci în
conținutul său și cercetarea penală, iar aceasta din urmă are o sferă mai restrânsă, constituind
acea activitate de urmărire penală efectuată de către organul de cercetare penală și care, așa
cum vom vedea, este limitată doar la unele dintre activitățile ce fac parte, potrivit legii, din
obiectul urmăririi penale. După părerea noastră, însăși denumirea de „cercetare penală” folosită
de legiuitor în cuprinsul textului art. 57 C. pr. pen. (privind competența organelor de cercetare
penală) provine de la denumirea organului competent să o efectueze (organul de cercetare
penală), urmărirea penală având acest caracter (de „cercetare”) doar atunci când se efectuează
de către organele de cercetare penală.
În acest context, procurorul, putând efectua, practic, orice act de urmărire penală, nu
se transformă în organ de cercetare penală nici atunci când efectuează, în mod nemijlocit, acte
de urmărire penală date, potrivit legii, în competența organelor de cercetare penală. Astfel, nici
când se reglementează competența procurorului în faza de urmărire penală, în cuprinsul art. 56
C. pr. pen., nu se folosește deloc termenul „cercetare penală”, ci, dimpotrivă, se stipulează
expres că, în afara cazurilor de urmărire penală obligatorie, procurorul „poate să efectueze
orice act de urmărire penală în cauzele pe care le conduce și le supraveghează” (s.n.), deci
și acte de cercetare penală.

6. Rolul activ al organului de urmărire penală

Deși „rolul activ” nu mai este înscris ca principiu al procesului penal în noul Cod de
procedură penală, ca în vechiul art. 4 C. pr. pen. 1968, cu referire atât la organele de urmărire
penală, cât și la instanțele de judecată, el este relevat implicit în materia urmăririi penale, astfel
cum rezultă din ansamblul dispozițiilor legale privind urmărirea penală, dându-i-se o
dimensiune concretă, cerută de specificul activităților de urmărire penală. El se referă la
următoarele aspecte:
- probarea. Organul de urmărire penală este obligat ca, după sesizare, să caute și să
strângă datele ori informațiile cu privire la existența infracțiunilor și identificarea persoanelor
care au săvârșit infracțiuni, să ia măsuri pentru limitarea consecințelor acestora, să strângă și să
administreze probele cu respectarea prevederilor art. 100 și 101 C. pr. pen. Probarea nu trebuie
să fie orientată în mod unilateral spre învinuire, ci organul de urmărire penală adună probe atât
în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului [art. 306 alin. (1) și (3) C. pr.
pen.];
- drepturile procesuale ale părților. De pildă, conform art. 307 C. pr. pen., organul
de urmărire penală este obligat să aducă la cunoștința persoanei care a dobândit calitatea de
suspect, înainte de prima sa audiere, această calitate, fapta pentru care este suspectată,
încadrarea juridică a acesteia și drepturile procesuale prevăzute la art. 83 C. pr. pen., încheind
în acest sens un proces-verbal. În mod similar se procedează și atunci când se dispune punerea
în mișcare a acțiunii penale, care este comunicată inculpatului de către organul de urmărire
penală care îl cheamă pentru a-l audia, încheindu-se în acest sens un proces-verbal.

26
 7. Actele organului de urmărire penală

Potrivit art. 286 alin. (1) C. pr. pen., în desfășurarea urmăririi penale, procurorul
dispune asupra actelor sau măsurilor procesuale și soluționează cauza prin ordonanță, dacă
legea nu prevede altfel.
Ordonanța, pentru a fi valabilă, trebuie să cuprindă următoarele mențiuni: a)
denumirea parchetului și data emiterii; b) numele, prenumele și calitatea celui care o
întocmește; c) fapta care face obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia și, după
caz, datele privitoare la persoana suspectului sau inculpatului; d) obiectul actului sau măsurii
procesuale ori, după caz, tipul soluției, precum și motivele de fapt și de drept ale acestora; e)
atunci când este cazul, mențiunea căii de atac disponibile, cu arătarea termenului în care aceasta
poate fi exercitată; f) date referitoare la măsurile asigurătorii, măsurile de siguranță cu caracter
medical și măsurile preventive luate în cursul urmăririi; g) alte mențiuni prevăzute de lege; h)
semnătura celui care a întocmit-o.
Textul art. 286 are în vedere, deopotrivă, atât procurorul [alin. (1)], cât și organul
de cercetare penală [alin. (4)], astfel că ordonanța este comună ambelor categorii de organe
de urmărire penală. Astfel, în alin. (4) al art. 286 C. pr. pen. se prevede expres că organele de
cercetare penală dispun, prin ordonanță, asupra actelor și măsurilor procesuale. Totodată, se
mai prevede că dispozițiile alin. (2) al art. 286 C. pr. pen., privind cuprinsul ordonanței, se
aplică în mod corespunzător.
Deși art. 286 C. pr. pen. nu se mai referă și la alte acte comune, organul de urmărire
penală se mai poate exprima și prin proces-verbal, în cazurile și condițiile prevăzute de lege.
De exemplu, organele de urmărire penală au obligația să consemneze în procese-verbale actele
de urmărire penală pe care le efectuează și rezultatele lor (de pildă, în procedee probatorii,
cum sunt: percheziția, chiar dacă, în prezent, autorizarea ei este dată în competența exclusivă a
judecătorului; ridicarea de obiecte sau înscrisuri; cercetarea la fața locului sau reconstituirea).
De asemenea, prin proces-verbal se constată și infracțiunea flagrantă, conform art. 293 alin. (3)
C. pr. pen. În plus, procesele-verbale încheiate de organul de cercetare penală sunt mijloace de
probă [art. 198 alin. (2) C. pr. pen.].
În afara actelor procedurale comune, organele de urmărire penală întocmesc și acte
procedurale specifice în efectuarea actelor de urmărire penală ori în luarea măsurilor
procesuale prevăzute de lege.
Astfel, potrivit alineatului ultim al art. 286 C. pr. pen., când organul de cercetare
penală consideră că este cazul să fie luate anumite măsuri sau să fie efectuate acte pe care nu le
poate dispune, formulează propuneri prin referat. Legea are în vedere situația în care anumite
măsuri ori acte sunt de competența exclusivă a procurorului în calitate de titular unic al funcției
procesuale a acuzării în procesul penal (conducător al fazei de urmărire penală), iar activitățile
de urmărire penală sunt efectuate nemijlocit de către organele de cercetare penală sub
supravegherea procurorului competent, potrivit legii, ori a judecătorului (în cazul arestării sau
al percheziției, când „propunerea” luării măsurii îmbracă, în realitate, forma unei „cereri” în
vederea „propunerii”, care, în aceste situații, apare ca fiind de competența exclusivă a
procurorului, fiind adresată judecătorului, potrivit legii). Asemenea acte specifice ar putea fi,
de pildă, cererea ce conține propunerea de luare a măsurii arestării preventive ori a percheziției,
de punere în mișcare a acțiunii penale, de clasare, de trimitere în judecată etc.
În toate cazurile, propunerea organului de cercetare penală trebuie să se materializeze
într-un referat întocmit în condițiile art. 286 alin. (2) C. pr. pen., care trebuie să fie motivat atât
în fapt, cât și în drept.
De asemenea, la finalul urmăririi penale, procurorul dă rechizitoriu, atunci când, în
conformitate cu prevederile art. 327 lit. a) C. pr. pen., „din materialul de urmărire penală rezultă
că fapta există, că a fost săvârșită de inculpat și că acesta răspunde penal”. Rechizitoriul va

27
trebui să cuprindă în mod obligatoriu mențiunile prevăzute expres în art. 328 C. pr. pen., pe
care le vom arăta mai jos, când vom trata cuprinsul rechizitoriului.
Toate aceste acte se semnează de către persoanele care le-au întocmit și care, în acest
fel, își asumă responsabilitatea cu privire la conținutul și valabilitatea lor. Ele nu trebuie
confundate cu simplele adrese care le însoțesc atunci când sunt înaintate la organele judiciare
competente, potrivit legii, și care sunt semnate de către conducătorii instituțiilor din care fac
parte aceste persoane. Ele sunt simple documente procedurale, care, de regulă, nu sunt de
natură să producă vreo consecință procesuală sau procedurală potrivit legii, în afara cazurilor
prevăzute expres [de pildă, conform art. 329 alin. (2) C. pr. pen., rechizitoriul însoțit de dosarul
cauzei și de un număr necesar de copii certificate ale rechizitoriului, pentru a fi comunicate
inculpaților, se trimite instanței competente să judece cauza în fond].

8. Păstrarea unor acte de urmărire penală

Atunci când legea prevede că un act sau o măsură procesuală trebuie să fie
încuviințată, autorizată sau confirmată [de pildă, încuviințarea efectuării percheziției
domiciliare în locuri învecinate celor pentru care a fost emis mandatul de către judecătorul de
drepturi și libertăți, potrivit art. 158 alin. (3) C. pr. pen.; autorizarea utilizării investigatorilor
sub acoperire în timpul urmăririi penale, potrivit art. 148 C. pr. pen., sau confirmarea efectuării
în continuare a urmăririi penale față de o persoană, în condițiile art. 305 alin. (3) C. pr. pen.],
un exemplar al actului rămâne la procuror [art. 287 alin. (1) C. pr. pen.].
Conform alin. (2) al art. 287 C. pr. pen., în cazurile în care procurorul sesizează
judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară ori alte autorități
prevăzute de lege, în vederea soluționării propunerilor ori cererilor formulate în cursul urmăririi
penale, va înainta copii numerotate și certificate de grefa parchetului de pe actele dosarului ori
numai de pe cele care au legătură cu cererea sau propunerea formulată. Organul de urmărire
penală păstrează originalul actelor, în vederea continuării urmăririi penale.
Aceste prevederi au fost introduse pentru a se asigura celeritatea procesului,
constatându-se, în practica anterioară, numeroase întârzieri în soluționarea cauzelor cauzate de
asemenea situații ca cele avute în vedere de legiuitor.

28