Curs 1 – Procedură Penală – 01.03.

2019 (curs de 4 ore)

În realitate, deși NCPP este împărțit în partea generală și partea specială, materia
procedurii penale este unitară. Partea generală tratează procedura penală din perspectivă statică,
în timp ce partea specială tratează etapele procesului penal într-o ordine cronologică, firească a
actelor procesuale și procedurale care pot fi efectuate în cadrul unei proceduri penale.

Procesul penal începe cu urmărirea, continuă cu o procedură de filtru, de control asupra

legalității urmăririi, apoi judecata, executarea, și procedurile penale speciale.

Cu toate acestea, înainte de UP mai există o etapă, pe care legiuitorul a uitat-o și care face
parte din procedura penală, anume etapa de sesizare a OUP. Sesizarea organelor judiciare este
esențială; ea se situează la debutul procedurilor. Ea nu înseamnă numai încunoștințarea OUP
cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, a unei fapte prevăzute de legea penală, ci reprezintă
însuși temeiul legal, juridic al procedurii. Declanșarea UP ca primă etapă a procesului penal nu
se poate realiza decât pe baza unei sesizări ce trebuie efectuată cu respectarea dispozițiilor
legale. Sesizarea este cea care legitimează toate organele judiciare pentru desfășurarea
activităților procesuale și procedurale.

Există mai multe clasificări ale modurilor de sesizare a OUP, pentru că sesizarea se
materializează întotdeauna într-unul din modurile de sesizare prevăzute de lege. Astfel, în raport
de persoana/organul care face sesizarea, există: 1) sesizare externă, care se face de către o
persoană sau un organ din afara sistemului organelor judiciare (cum e cea care se realizează
printr-o plângere, printr-un denunț, sau printr-un proces verbal întocmit de organele speciale de
constatare) și 2) sesizare internă, care se realizează chiar de OUP prin mijloacele proprii ale
acestuia (aceasta este sesizarea din oficiu, care se materializează într-un proces verbal de
sesizare din oficiu).

După efectele pe care le produc, modurile de sesizare sunt: moduri generale (acele
moduri de sesizare care produc efecte generale, în toate cazurile, care se aplică pentru orice
infracțiune și pentru orice persoană) și moduri speciale (care se aplică anumitor categorii de
infracțiuni și anumitor categorii de persoane).

*moduri generale: plângerea, denunțul, sesizarea din oficiu, etc.

*moduri speciale: plângerea prealabilă a persoanei vătămate, sesizarea

persoanelor prevăzute de lege, autorizarea organelor prevăzute de lege
 Totodată, în raport de numărul sesizărilor, modurile de sesizare pot fi: moduri
primare de sesizare (atunci când sesizarea se realizează o singură dată, printr-un singur act de
sesizare) și moduri secundare/subsidiare (atunci când sesizarea se realizează prin două sau
mai multe acte de sesizare). De exemplu, sesizarea primară se realizează prin rechizitoriu, iar
sesizarea secundară ar putea exista atunci când JCP dă o încheiere de restituire a actului de
sesizare în vederea refacerii acestuia. În această situație OUP e sesizat printr-un act subsecvent
de sesizare, care este încheierea de restituire.

Totodată, în raport de persoana sau organul care face sesizarea, modurile de sesizare
mai pot fi și moduri principale de sesizare și moduri derivate. Un mod principal îl reprezintă
rechizitoriul, îl poate reprezenta chiar plângerea persoanei vătămate îndreptată împotriva
soluției de clasare, ori acordul de recunoaștere a vinovăției; un mod derivat îl poate reprezenta,
de pildă, declinarea de competență.

Dintre toate aceste clasificări, cea mai cuprinzătoare este cea reglementată expres în
NCPP, și care absoarbe toate celelalte feluri de sesizări, și anume moduri generale și moduri
speciale de sesizare a OUP.

Moduri generale de sesizare:

Sunt cele care sunt enumerate în art. 288 NCPP, anume: plângerea, denunțul, sesizarea
din oficiu, actele încheiate de organele speciale de constatare. La acestea se adaugă și sesizarea
persoanelor cu funcții de conducere sau atribuții de control, menționată în art. 291 NCPP, și
constatarea infracțiunilor flagrante, care este reglementată în art. 293 NCPP. Ele sunt aplicabile
pentru orice infracțiune și orice persoană, indiferent de calitatea acesteia.

Plângerea (plângerea penală):

Este principalul mod general de sesizare a OUP. Ea reprezintă dr. comun în materie de
sesizare a OUP.

Astfel, plângerea este sesizarea OUP pe care o adresează acestora chiar persoana
vătămată. Plângerea penală este sesizarea OUP în ceea ce privește cauzarea unei vătămări prin
infracțiune; de aceea, ea aparține persoanei vătămate.

Pentru ca plângerea penală să producă efecte juridice, ea trebuie să îndeplinească

condițiile de fond și cele de formă prevăzute de lege.
 Condițiile de formă sunt caracterizate prin simplitate, în sensul că plângerea poate avea
o formă scrisă, dar forma scrisă nu este obligatorie; ea poate îmbrăca și o formă orală, când
persoana vătămată se prezintă personal în fața OUP competent. În această situație plângerea se
poate formula oral în fața OUP, care are obligația de a o consemna în scris într-un proces verbal
numit proces verbal de consemnare a plângerii orale, care trebuie să conțină toate elementele
unei plângeri penale. Ea se semnează de OUP care primește plângerea și de persoana vătămată,
sau, după caz, dacă nu se prezintă personal, ci prin mandatar, de mandatarul acesteia. De
asemenea, plângerea penală poate fi formulată și în formă electronică. Forma electronică este
valabilă cu o singură condiție: ca ea să fie certificată printr-o semnătură electronică extinsă, cf.
Legii 455/2001. În principiu plângerea penală poate fi formulată doar personal, de persoana
vătămată, însă ea poate fi formulată și prin mandatarul acesteia. În cazul persoanei vătămate
care e lipsită de capacitate de exercițiu, plângerea penală se formulează în mod valabil de către
reprezentantul ei legal. Persoana vătămată care are capacitate de exercițiu restrânsă poate
formula personal plângerea, însă cu încuviințarea persoanelor prevăzute de legea civilă. În
situația în care făptuitor e chiar reprezentantul legal al persoanei vătămate, plângerea penală
este facultativă; în această situație sesizarea OUP se realizează din oficiu, fără a fi, însă, exclusă
plângerea penală. Pentru a fi valabilă plângerea penală, ea trebuie să fie semnată; ea nu poate fi
anonimă.

Plângerea penală trebuie să îndeplinească, pe lângă condițiile de formă, și condiții de

fond. Condițiile de fond privesc conținutul plângerii. Astfel, trebuie să conțină următoarele
date: numele, prenumele și calitatea persoanei care formulează plângerea; în cazul PF în mod
obligatoriu și CNP-ul; în cazul în care plângerea penală este formulată de o PJ se vor indica în
mod obligatoriu denumirea acesteia, sediul PJ, codul unic de identificare fiscală (CUI), nr. de
înmatriculare al PJ la ORC sau nr. de înregistrare în registrul care este prevăzut de lege pentru
evidența PJ, contul bancar al PJ; descrierea faptei, cu prezentarea elementelor de fapt relevante
(nu trebuie să conțină și încadrarea juridică); în măsura în care se cunoaște persoana
făptuitorului sau persoana presupusă că a săvârșit fapta se va indica și aceasta (dacă ea nu este
cunoscută se vor indica toate elementele pe care le cunoaște titularul plângerii, care ar putea
servi la identificarea persoanei care a săvârșit fapta); de asemenea, se vor indica și eventualele
mijloace de probă, deși în termenii legii nu se poate vorbi în acest moment de mijloace de probă
(este vorba despre mijloacele care ar putea servi la dovedirea plângerii sub aspectul temeiniciei
acesteia); evident, plângerea va purta semnătura titularului ei. În situația în care plângerea e
formulată prin substituiți procesuali (subiecți care pot înlocui părțile și subiecții procesuali
principali în procesul penal), și care în materia plângerii sunt soțul (pentru celălalt soț) și copiii
majori (pentru părinți), plângerea penală este subordonată condiției de însușire a acesteia ⸺
condiție ulterioară. Plângerea trebuie să fie realizată de persoana vătămată, de aceea atunci când
plângerea penală se introduce prin substituiți procesuali în mod obligatoriu persoana vătămată
este chemată de OUP și este întrebată dacă își însușește plângerea; numai dacă persoana
vătămată declară că își însușește plângerea ea poate produce efecte juridice.

NCPP reglementează și situația plângerii penale greșit îndreptate, pentru că este posibil
ca plângerea să se îndrepte la un OUP care nu este competent, în raport cu oricare dintre formele
de competență prevăzute de lege. Într-o asemenea situație OUP necompetent nu poate refuza
primirea plângerii, chiar dacă în momentul primirii plângerii, la verificarea propriei competențe
constată că este necompetent. El este obligat să primească plângerea și apoi să o trimită pe cale
administrativă OUP pe care îl consideră competent potrivit legii. Trimiterea pe cale
administrativă a plângerii penale nu se realizează printr-un act procedural, pentru că într-o
asemenea situație OUP nu se investește, ca atare nu este necesară o ordonanță, ci trimiterea se
realizează printr-o simplă adresă, pe cale administrativă. Același procedeu este prevăzut și
pentru situația în care se formulează o plângere prealabilă de către un cetățean român, o
persoană fără cetățenie, sau chiar un cetățean străin în privința unei fapte comise în afara
teritoriului țării, pe teritoriului unui stat membru al UE. Într-o asemenea situație OUP român
este obligat să primească plângerea, să o înregistreze și să o trimită OUP competent din cadrul
statului membru al UE pe teritoriul căruia se presupune că s-a săvârșit o faptă prevăzută de
legea penală. Întreaga reglementare a plângerii penale reprezintă dr. comun în materie de
sesizare a OUP, deci e aplicabilă în anumite limite tuturor celorlalte moduri de sesizare, cu
privire la care reglementările conțin norme de trimitere.

Denunțul:

Este reglementat în art. 290 NCPP. Este sesizarea cu privire la săvârșirea unei fapte
prevăzute de legea penală, pe care o poate efectua orice persoană care a luat cunoștință despre
săvârșirea unei asemenea fapte. Spre deosebire de plângerea penală, denunțul poate fi formulat
de orice persoană, în afara persoanei vătămate. Denunțul are la bază o îndatorire general-morală
a fiecărei persoane de a sesiza OUP dacă cunoaște despre săvârșirea unei fapte prevăzute de
legea penală.
 Denunțul depășește, însă, cadrul unui simplu mod de sesizare. El intervine de cele mai
multe ori ca un mijloc de apărare al persoanelor care sunt ele însele implicate în săvârșirea unei
fapte prevăzute de legea penală și care formulează un denunț fie pentru a beneficia de o
circumstanță atenuantă, fie pentru a beneficia de o cauză de impunitate (în anumite cazuri
denunțul constituie cauză de nepedepsire).

Denunțul este reglementat printr-o normă de trimitere, făcându-se trimitere la prevederile

referitoare la plângerea penală, cu anumite excepții. Denunțul nu poate fi introdus prin mandatar
și nu poate fi introdus nici prin substituiți procesuali. În lumina NCPP atunci când persoana
care formulează denunțul este fără capacitate nu poate să îl introducă decât prin reprezentant
legal, iar cel care are capacitate restrânsă cu încuviințarea persoanelor prevăzute de legea civilă.
Este o limitare care nu are absolut nicio rațiune, deoarece denunțul ar trebui să poată fi introdus
de către orice persoană, inclusiv de către una fără capacitate de exercițiu, pentru că denunțul
este acel mod de sesizare care conține o informare a OUP cu privire la săvârșirea unei fapte
prevăzute de legea penală. De aceea, în mod normal denunțul trebuie verificat în prealabil de
către OUP în privința veridicității conținutului său. Denunțul, de asemenea, pentru a fi valabil,
trebuie să fie semnat, însă în situația în care nu este semnat acesta poate fi luat în considerare,
dar nu ca denunț, ci ca o simplă informare care dacă în urma verificării s-a dovedit că este reală
ar putea justifica o sesizare din oficiu din partea OUP.

Denunțul poate îmbrăca și forma unui autodenunț, atunci când privește fapta proprie. Într-
o asemenea situație, persoana care se autodenunță ar putea beneficia de reducerea pedepsei sau
de o cauză de impunitate.

S-ar putea ca denunțul să aibă un caracter mixt: să fie denunț în privința faptei altei
persoane și autodenunț în privința faptei proprii.

Sesizarea persoanelor cu funcții de conducere sau cu atribuții de control:

Este prevăzută de art. 221 NCPP. Se prevede că persoanele cu funcții de conducere din
cadrul autorităților administrației publice, altor autorități publice, instituții publice de drept
public, precum și cele cu atribuții de control, atunci când iau la cunoștință, în timpul exercitării
atribuțiilor lor de serviciu despre săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală au obligația
de a sesiza OUP. Aceeași obligație o au și persoanele care îndeplinesc orice serviciu public care
le-a fost desemnat de către autoritățile publice, precum și cele care se află în subordinea sau sub
supravegherea acestor autorități publice, în exercițiul atribuțiilor de serviciu, dacă iau
cunoștință despre săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală. Sesizarea este, în aceste
cazuri, obligatorie, iar neîndeplinirea obligației poate constitui infracțiunea de omisiune a
sesizării organelor judiciare.

Acest mod de sesizare e unul general. Nu e unul special, așa cum s-a susținut. El este
grefat pe regimul juridic al actelor de constatare. Acest caz este menționat expres în art. 61(1)
lit. b) NCPP, pentru că aceste categorii de persoane, cu funcții de conducere sau cu atribuții de
control, sunt organe speciale de constatare, or actele organelor de constatare sunt acte de
sesizare. Ele reprezintă moduri generale de sesizare, pentru că ele sunt aplicabile pentru toate
infracțiunile și pentru toate categoriile de persoane, indiferent de calitatea acestora.

Constatarea unor infracțiuni flagrante:

Se finalizează cu un proces verbal de constatare a infracțiunii flagrante, care este

reglementat în art. 293 NCPP.

infracțiune flagrantă = infracțiune descoperită chiar în momentul săvârșirii ori al cărui

făptuitor este urmărit imediat după săvârșirea infracțiunii de organele de ordine publică și de
siguranță națională, de persoana vătămată, de martorul ocular, sau cele asupra cărora pot fi
descoperite urme ale infracțiunii și din care rezultă suspiciunea rezonabilă că au săvârșit
infracțiunea, ori cele asupra cărora se găsesc arme, instrumente sau orice alte obiecte care
creează suspiciunea că ar fi participat la săvârșirea unei infracțiuni

În cazul unei asemenea infracțiuni constatarea se poate realiza nu numai de OUP, ci și de

către o anumită categorie de organe speciale de constatare, și anume cele care sunt menționate
în art. 61(1) lit. c) NCPP, anume de organele de ordine publică și de siguranță națională. În
toate cazurile, aceste organe de stat au obligația de a lua măsuri de conservare a probelor, de
ridicare a corpurilor delicte și a altor obiecte care ar putea servi la descoperirea adevărului.

În cazul infracțiunii flagrante este posibilă și prinderea făptuitorului. În acest fel, art. 310
NCPP prevede expres că aceste organe speciale de constatare, precum și orice alte persoane
prezente la momentul constatării infracțiunii flagrante au dreptul de a-l prinde pe făptuitor, de
a-l imobiliza, cu condiția de a-l preda imediat OUP competent.
 Sesizarea din oficiu:

Are la bază constatările directe, personale, proprii ale OUP. Este un mod general de
sesizare intern al OUP. Este acel mod de sesizare prin intermediul căruia chiar OUP se
autosesizează cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, atunci când află pe orice cale de
săvârșirea acesteia.

Deși legiuitorul prevede că posibilitatea de autosesizare este deschisă, pentru că OUP se

poate autosesiza pe orice cale, sesizarea din oficiu nu poate avea la bază decât o cale legală.
Sursa de informare a OUP trebuie să fie legală, cu respectarea principiului legalității și
loialității, care se extinde și asupra etapei de sesizare a OUP, care este o etapă distinctă în cadrul
procedurii penale.

Sursele de sesizare din oficiu a OUP sunt, însă, infinite. OUP se pot sesiza nu doar pe
baza constatărilor proprii, prin propriile simțuri, ci și prin alte dosare penale, prin alte proceduri,
și chiar prin mass-media, din presa scrisă și cea audiovizuală.

Totodată, la baza sesizării din oficiu a OUP ar putea sta și utilizarea unor metode de
cercetare cu caracter pro activ. Cercetarea pro activă este, însă, mai puțin utilizată astăzi, pentru
că este necesar să fie începută UP cel puțin in rem; este vorba de recurgerea la metodele speciale
de dovedire a infracțiunilor (cele de supraveghere și de cercetare), în special în cazul
infracțiunilor consensuale, sau a infracțiunilor care sunt considerate clandestine (ce aparțin
criminalității organizate). De aceea ele servesc mai mult unei extinderi decât ÎUP, pentru că ele
presupun ca UP să fie deja declanșată.

În afara acestor moduri generale de sesizare a OUP mai există și modurile speciale de
sesizare, care prezintă două caracteristici, care le deosebesc de modurile generale: 1) ele nu pot
fi folosite pentru orice infracțiune și pentru orice persoană și 2) în absența acestora UP nu
poate fi începută.

Sesizarea persoanelor prevăzute de lege:

Este cazul sesizării comandantului navei, pentru infracțiunile prevăzute de art. 413-417
NCP, respectiv absența nejustificată, dezertarea, părăsirea postului/a comenzii, încălcarea de
consemn și insubordonarea.
 Autorizarea organelor prevăzute de lege:

În cazul principiilor personalității și realității legii penale, ori cazul judecătorilor CCR,
pentru care este necesară, în cazul trimiterii în judecată, să existe o autorizare din partea
Guvernului.

La acestea se adaugă plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Ea este un mod special

de sesizare a OUP, pentru că ea poate fi folosită numai în cazul infracțiunilor pentru care legea
penală o prevede expres pentru a fi pusă în mișcare acțiunea penală. De obicei, ea este prevăzută
pentru infracțiunile de gravitate redusă.

Plângerea prealabilă trebuie deosebită de plângerea penală, pentru că mai întâi, spre
deosebire de plângerea penală, plângerea prealabilă este obligatorie. Ea dacă lipsește în cazurile
în care legea penală o cere, nu poate fi începută UP și nu poate fi pusă în mișcare acțiunea
penală (impediment legal provizoriu). De asemenea, plângerea prealabilă, spre deosebire de
plângerea penală, are caracter strict personal (intuitu personae). Acesta este motivul pentru care
plângerea prealabilă nu ar putea fi introdusă prin substituit procesual, ci doar personal sau
mandatar, cu condiția ca mandatul să fie special, însă niciodată prin substituit procesual.

Plângerea prealabilă are caracter indivizibil. Este vorba atât despre o indivizibilitate
activă, cât și de o indivizibilitate pasivă. Aceasta înseamnă că dacă există mai multe persoane
vătămate, pentru ca plângerea prealabilă să producă efecte juridice, este suficient ca o singură
persoană să formuleze plângere prealabilă (ea se va răsfrânge asupra tuturor). Dacă fapta
împotriva căreia se îndreaptă plângerea prealabilă are mai mulți făptuitori, este suficient ca
plângerea prealabilă să se îndrepte asupra unei singure persoane dintre acestea, ca ea să se
răsfrângă asupra tuturor celorlalte. De asemenea, spre deosebire de plângerea penală, plângerea
prealabilă nu este un simplu mod de sesizare a OUP, ci este și o condiție de procedură, de
legalitate, în absența căreia acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare.

De aceea, ea este supusă unor condiții stricte. Plângerea prealabilă se adresează mereu
OUP prevăzute de lege (după caz, organelor de cercetare penală sau procurorului, în raport de
natura infracțiunii la care se referă și în funcție de calitatea persoanei). Plângerea prealabilă,
pentru a fi valabilă, trebuie să fie introdusă la OUP competent. Cu toate acestea, este
reglementată și situația în care se constată că este greșit îndreptată. În această situație ea se
consideră valabil introdusă la OUP necompetent, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de
lege. OUP necompetent care primește plângerea are obligația de a trimite plângerea OUP pe
care îl consideră competent potrivit legii, la fel ca în cazul plângerii penale. Pentru a valabilă,
plângerea prealabilă trebuie să fie introdusă într-un termen de 3 luni de la data la care persoana
vătămată a cunoscut despre săvârșirea faptei. În situația în care persoana vătămată este fără
capacitate de exercițiu sau cu capacitate restrânsă, plângerea prealabilă se introduce de către
reprezentantul legal. Pentru o asemenea situație termenul de 3 luni începe să curgă de la data la
care reprezentantul legal al persoanei vătămate a cunoscut despre săvârșirea infracțiunii. În
situația în care făptuitorul este chiar reprezentantul legal se prevede că termenul începe să curgă
de la data numirii noului reprezentant. Acest moment ales de legiuitor este nepotrivit, pentru că
se bazează pe o prezumție de cunoaștere de către noul reprezentant a săvârșirii infracțiunii
pentru care poate fi formulată plângerea prealabilă, ceea ce este în dezavantajul persoanei
reprezentate.

În ceea ce privește caracterul termenului de 3 luni, el este unul substanțial, similar naturii
juridice a termenelor de prescripție din NCP. De aceea, fiind un termen stabilit pe luni, sunt
aplicabile prevederile art. 186 (1) NCP. La împlinirea acestui termen se pierde însuși dreptul
substanțial al persoanei vătămate de a trage la răspundere penală persoana care se presupune că
a săvârșit fapta prevăzută de legea penală.

Procedura în materia plângerii prealabile, deși e reglementată distinct în art. 295-298

NCPP, nu este o procedură specială. Cu toate acestea, ea generează anumite obligații particulare
pentru OUP. Astfel, OUP care primesc plângerile prealabile, au obligația de verificare a
plângerii prealabile sub aspectul formei și a termenului. În situația în care OUP constată că
plângerea prealabilă nu îndeplinește condițiile de formă prevăzute de lege, remediul folosit este
restituirea pe cale administrativă a plângerii prealabile persoanei care a formulat plângerea.
Această soluție este ineficientă, ar fi fost mai potrivit ca OUP să cheme persoana vătămată
pentru a-și completa plângerea, desigur, dacă a respectat termenul de 3 luni, altfel consecința
este inadmisibilitatea acțiunii penale. În situația în care în urma verificării plângerii prealabile
OUP constată că nu s-a respectat termenul prevăzut de lege, acesta are obligația de a întocmi
referat cu propunere de clasare, pe care îl înaintează procurorului care supraveghează UP. Dacă,
dimpotrivă, persoana vătămată declară că face plângere prealabilă, atunci se ia act de declarația
persoanei vătămate și procedura va continua.

NCPP prevede și situația constatării infracțiunii flagrante, în cazul în care se prevede

condiția plângerii prealabile. În cadrul tuturor infracțiunilor, inclusiv în cadrul infracțiunilor
pentru care se cere condiția plângerii prealabile, OUP este obligat să constate infracțiunea
flagrantă. După această constatare, care se materializează într-un proces verbal, pentru că e
vorba de infracțiuni pt. care se cere o condiție procedurală prealabilă în absența căreia nu poate
fi pusă în mișcare acțiunea penală, OUP cheamă persoana vătămată și o întreabă dacă
formulează plângere prealabilă. Dacă formulează plângere prealabilă, procedura va continua,
iar dacă persoana vătămată declară că nu dorește să formuleze plângere prealabilă OCP va
sesiza procurorul cu un referat cu propunere de clasare.

În cf. cu art. 294(2) NCPP, în toate cazurile, dacă OUP constată că actul de sesizare nu
îndeplinește condițiile de formă prevăzute de lege sau cele de fond (descrierea faptei e neclară,
spre exemplu, ori e incompletă), OUP va restitui pe cale administrativă actul de sesizare
persoanei sau organului care a făcut sesizarea în vederea îndreptării acesteia. Această soluție,
însă, este în contradicție flagrantă cu art. 315(1) NCPP, care prevede că într-o asemenea situație
soluția nu este restituirea pe cale administrativă, ci clasarea. Art. 294, care este un text general,
și care privește verificarea de către OUP a actului de sesizare, nu este corelat cu art. 315 NCPP.

Urmărirea penală

Este faza preliminară a procesului penal, prin intermediul căreia se realizează trecerea
unei cauze penale într-o etapă jurisdicțională a procesului penal. Ea constă în strângerea
probelor necesare stabilirii existenței infracțiunilor, identificării persoanelor presupuse că au
săvârșit infracțiuni și stabilirii răspunderii penale a acestora, în scopul de a se constata dacă este
cazul, sau nu, să se dispună trimiterea în judecată.

UP se realizează de organe specializate ale statului, de OCP (comune și speciale) și

procurori care se constituie în Parchete în cadrul Min. Public, organizate și care funcționează
pe lângă instanțele judecătorești. UP este obligatorie în toate cazurile, inclusiv în cazul
infracțiunilor pentru care legea prevede plângerea prealabilă a persoanei vătămate. UP nu poate
lipsi. Fără urmărire o cauză nu poate fi adusă în fața unui judecător pentru a fi judecată și pentru
a se realiza obiectivul pedepsirii persoanei responsabile de săvârșirea unei infracțiuni.
 Sunt cunoscute doar două excepții de la caracterul obligatoriu al UP: 1) oportunitatea UP
și 2) disponibilitatea UP (inexistența impedimentelor legale cu caracter temporar).

UP are un obiect complex. Obiectul UP e descris în art. 285 NCPP. UP are ca obiect
strângerea probelor. Ea vizează următoarele obiective:

1) stabilirea existenței infracțiunii (fapta în sens material, dar fapta să prezinte relevanță
penală)

Prin intermediul probelor se trasează elementele de fapt care fac posibilă încadrarea lor
juridică în textele de incriminare. Este vorba de toate elementele constitutive ale unei
infracțiuni.

2) identificarea persoanelor care au săvârșit infracțiuni (este vorba, mai degrabă, despre
persoane cu privire la care există presupunerea că au săvârșit infracțiuni, deoarece operează
prezumția de nevinovăție)

Acest obiectiv privește stabilirea legăturii dintre o anumită persoană și fapta materială
pentru care se efectuează UP. În cadrul acestui obiectiv nu trebuie inclusă doar identitatea
făptuitorului, ci trebuie inclusă și identitatea persoanei vătămate.

3) stabilirea răspunderii penale (ce nu trebuie confundată cu stabilirea vinovăției

persoanei, pentru că vinovăția nu se stabilește în faza de UP, ci se stabilește numai în faza de
judecată, printr-o hotărâre definitivă)

În această fază obiectivul îl constituie cel de stabilire a persoanei care e responsabilă de

săvârșirea unei infracțiuni, adică acea persoană față de care se constată îndeplinirea condițiilor
răspunderii penale. Aceste condiții se stabilesc în urma strângerii probelor în cursul UP.

Acest obiectiv nu trebuie să se limiteze doar la latura penală a procesului penal. Atunci
când prin infracțiune s-a produs și un prejudiciu, dacă se solicită repararea acestuia în cadrul
procesului penal, UP trebuie să aibă ca obiect și strângerea de probe care ar putea servi
soluționării laturii civile a procesului penal.
 Limitele UP:

UP se desfășoară în anumite limite. Limitele fazei de UP se determină după două criterii:

a) cel al timpului, după care UP se desfășoară între două limite.

Limita inițială, de debut, este marcată de momentul în care începe UP, adică ÎUP in rem,
doar că ÎUP in rem nu declanșează un proces penal propriu-zis, deoarece ea este incompletă,
fiind lipsită de importanță cât timp ea nu se îndreaptă și împotriva unei persoane. Ea devine
completă doar din momentul în care se începe și față de o persoană, anume în momentul în care
se dispune continuarea UP. Practic, acesta este momentul din care se poate vorbi de UP propriu-
zisă, pentru că urmărirea nu poate privi niciodată doar o faptă, ci trebuie să privească în mod
obligatoriu și o persoană. Este o consecință a caracterului personal al UP. Ea se desfășoară până
în momentul în care se finalizează, care este marcat de pronunțarea unei soluții procesuale, care
poate fi o soluție de trimitere în judecată, care este soluția urmărită prin desfășurarea UP, sau,
dimpotrivă, o soluție de neurmărire/netrimitere în judecată, care trebuie să fie excepția,
deoarece se urmărește trimiterea în judecată, nu netrimiterea.

b) cel al obiectului, după care UP se limitează la două elemente indispensabile: fapta și

persoana față de care a fost efectuată UP

UP se desfășoară mereu în aceste limite, care nu pot fi încălcate. În aceste limite existe o
singură excepție, și anume excepția extinderii UP, când, dacă intervin ulterior fapte noi,
împrejurări sau persoane noi, care au participat la săvârșirea faptei pentru care s-a dispus inițial
UP, aceasta poate fi extinsă peste aceste limite și cu privire la faptele noi și cu privire la alte
persoane.

Caracterele UP (fac distincția față de celelalte faze ale procesului penal):

NCPP prevede un singur caracter, în art. 285(2), anume caracterul nepublic, adică actele
de UP nu sunt, în principiu, aduse la cunoștința publicului atât timp cât se desfășoară faza de
UP. Ele se realizează doar în prezența organelor judiciare de UP și cu participarea părților și a
subiecților procesuali principali.

Ne publicitatea UP reprezintă o garanție importantă a principiului prezumției de

nevinovăție. Cu toate acestea, UP nu are caracter secret. Caracterul nepublic înseamnă doar că
UP nu este desemnată publicului, însă nu înseamnă că nu există și forme de publicitate a fazei
de UP, însă publicitatea este limitată. Publicității i se impune primatul secretului. De aceea
procedurile realizate în cursul UP, când sunt îndeplinite de organe jurisdicționale, cum ar fi JDL
ori JCP care intervine în privința plângerilor împotriva soluțiilor de clasare ale procurorului,
toate aceste proceduri sunt proceduri camerale (se realizează în camera de consiliu).

Pe lângă caracterul nepublic, UP se caracterizează prin alte două caractere, și ele esențiale
la rândul lor: caracterul unilateral și caracterul scris al UP.

Caracterul unilateral înseamnă că UP se realizează în întregime, exclusiv pe baza

dispozițiilor unilaterale ale OUP, fiind excluse dezbaterile contradictorii în faza de UP. UP e,
în principiu, necontradictorie, în opoziție cu judecata. Necontradictorialitatea nu are, însă,
caracter absolut, deoarece datorită unei jurisdicționalizării a fazei de UP (atunci când sunt
necesare autorizări din partea judecătorului în faza de UP, de exemplu în cazul măsurilor
preventive ori asigurătorii), în aceste proceduri dezbaterea e contradictorie, contradictorialitatea
fiind chiar o condiție de legalitate a acestor proceduri.

Caracterul scris al UP înseamnă că toate actele procesuale și procedurale și măsurile

procesuale se dispun în scris și se solicită în scris; cererile ce se formulează în fața OUP îmbracă
forma scrisă. Forma scrisă, însă, nu e absolută. Există derogări, cum ar fi audierile ori unele
procedee probatorii (ex. confruntarea), concluzii ce se pun în fața jurisdicțiilor din faza de UP,
etc.

În doctrină s-a susținut că UP se caracterizează și prin unicitate și existența unei

subordonări ierarhice în cadrul efectuării UP. În privința unicității, s-a susținut că procurorul
intervine în cazul procedurilor de urmărire ca subiect procesual unic, nu într-o compunere, în
complete, cum e cazul instanțelor de judecată. S-a scăpat din vedere faptul că se creează echipe
de procurori și OCP. Prin urmare, nici unicitatea și nici subordonarea ierarhică nu reprezintă
caractere ale UP, ci ele rămân în domeniul caracteristicilor ce țin de organizarea judiciară.
 UP e guvernată, spre deosebire de celelalte faze procesuale, de rolul activ al OUP. În
absența acestui rol activ nu poate avea loc desfășurarea UP. Astfel, în virtutea acestui rol OUP
strâng și administrează probe din oficiu, în toate cazurile atât în favoarea, cât și în defavoarea
suspectului sau inculpatului.

Actele pe care O.U.P. le întocmesc au o reglementare unitară, în cuprinsul articolului 286

CPP. Astfel, art. 286 alin. (1) CPP instituie principiul potrivit căruia procurorul dispune
întotdeauna asupra actelor și măsurilor din cursul urmăririi penale, precum și asupra
măsurilor, prin ordonanță, în afara cazurilor în care legea prevede altfel. Așadar, ordonanța
este actul comun prin care procurorul dispune cu privire la efectuarea unui act procesual sau
procedural, prin care dispune cu privire la o măsură ce se află în competența sa sau cu privire
la soluționarea cauzei.

Această ordonanță are un conținut complex, reglementat prin art. 286 alin. (2) CPP.
Astfel, se prevede că ordonanța trebuie să conțină următoarele date:

- denumirea parchetului din care face parte procurorul care supraveghează sau
efectuează urmărirea penală, precum și data emiterii (lit. a);
- numele, prenumele și calitatea procurorului care a întocmit ordonanța (lit. b);
- fapta materială care constituie obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia,
și, de asemenea, date privind identitatea suspectului sau inculpatului, dacă aceste date
sunt cunoscute (lit. c);
- actul sau măsura care formează obiectul ordonanței ori, în cazul soluției, tipul soluției
dispuse prin ordonanță, precum și motivarea în fapt și în drept ale acestora (lit. d);
- în situația în care există o cale de atac, mențiunea acesteia precum și termenul în care
aceasta poate fi exercitată (lit. d¹);
- mențiune cu privire la măsurile asiguratorii, măsurile de siguranță cu caracter medical
sau măsurile preventive care au fost luate (lit. e);
- ordonanța mai poate conține orice alte mențiuni prevăzute de lege, de la caz la caz
(lit. f);
- pentru a fi valabilă, ordonanța trebuie să conțină și semnătura procurorului (lit.
g).

În ceea ce privește organul de cercetare penală, reglementarea este identică. Astfel,

acesta se pronunță prin ordonanță asupra actelor efectuate și a măsurilor dispuse. Ordonanța
O.C.P. are același conținut cu cel al ordonanței procurorului, deoarece alin. (4) al art. 286 CPP.
face trimitere la alin. (2), care reprezintă dreptul comun în materie de acte ale O.U.P. În plus,
în privința O.C.P., se prevede că acestea întocmesc și referat cu propunere, atunci când este
vorba de o măsură pe care organul de cercetare penală nu o poate dispune, ci doar procurorul
sau J.D.L. Acest referat are același conținut pe care îl are și ordonanța, în afara mențiunilor
speciale.

Opinia dl. profesor: această reglementare cu caracter general din cuprinsul art. 286 CPP.
este incompletă, deoarece procurorul, în afara ordonanței, dă și alte acte, precum: procese-
verbale, propuneri (în cazurile în care procurorul nu are competența necesară sau în cazurile în
care procurorul solicită autorizări – e.g.: cazul metodelor și tehnicilor speciale de
supraveghere). De asemenea, procurorul întocmește și rechizitoriul (cel mai important act al
procurorului), în toate cazurile, prin care sesizează instanța penală pentru a dispune trimiterea
în judecată. De asemenea, procurorul mai poate încheia acorduri de recunoaștere a vinovăției,
atunci când sesizează instanța în procedura specială a acordului.

C.P.P. reglementează o procedură particulară de păstrare a unor acte de urmărire

penală, în 2 situații:

- atunci când este vorba despre acte pentru care este necesară o procedură de
încuviințare, de autorizare sau de confirmare, potrivit legii. În cazul acestor acte,
un exemplar se păstrează la procuror (art. 287 alin. (1) C.P.P.) – e.g.: ordonanța
provizorie a procurorului cu privire la utilizarea tehnicilor speciale de
supraveghere, care este supusă apoi confirmării J.D.L.;
- atunci când procurorul este nevoit să înainteze odată cu sesizarea organelor
jurisdicționale (J.D.L. sau J.C.P.) dosarul de urmărire penală. În aceste situații,
pentru asigurarea continuității urmăririi penale, se permite înaintarea către
judecător a unor copii certificate (de către grefa parchetului) după actele de
urmărire penală – dosarul original rămânând la procuror în vederea efectuării
urmăririi penale. În aceste cazuri, art. 287 alin. (2) C.P.P. prevede, alternativ, că
procurorul poate înainta copii după întreg dosarul sau numai după actele care au
legătură cu cererile ori propunerile formulate. În opinia dl. profesor, o astfel de
reglementare este discutabilă, dânsul considerând că nu ar trebui lăsat la
aprecierea procurorului dacă să trimită sau nu copii după anumite acte. În practică
s-a constatat că în anumite situații procurorul nu trimite în mod deliberat copii
 după anumite acte (care sunt defavorabile acuzării), astfel că apărarea apare ca
nevoită să solicite judecătorului să oblige procurorul să prezinte și celelalte acte.

Formele activităților de urmărire penală

Urmărirea penală nu este o noțiune abstractă, ea se materializează în forme concrete sub

care se prezintă activitățile de urmărire penală. Astfel, există următoarele forme sub care se
prezintă urmărirea penală: cercetarea penală; urmărirea penală care se efectuează personal de
către procuror (urmărirea penală proprie); supravegherea urmăririi penale.

Cercetarea penală. Este urmărirea pe care o efectuează organele de cercetare penală.

Acestea efectuează acte/activități de cercetare penală sub supravegherea unui procuror. C.P.P.
nu definește însă cercetarea penală. Aceasta constă, în esență, în strângerea probelor pe care o
realizează organele de cercetare penală, sub supravegherea procurorului, în cauzele în care
acestea pot efectua acte de cercetare penală, fiind exceptate cele în care se prevede că
urmărirea penală se efectuează personal de către procuror. Cercetarea penală se poate realiza
atât de organele de cercetare penală comune ale poliției judiciare (caz în care avem o cercetare
penală comună), cât și de organele de cercetare penală speciale (care este o cercetare penală
specială).

Cercetarea penală mai este menționată în cuprinsul art. 306 C.P.P. care stabilește
domeniul de activitate al organelor de cercetare penală. Se prevede cu titlu de principiu în art.
306 alin. (1) C.P.P. că organele de cercetare penală strâng date și informații care sunt necesare
în ceea ce privește existența infracțiunii și identificarea persoanei cu privire la care există
suspiciunea că a săvârșit infracțiunea. Tot cu titlu de principiu se mai prevede că organele de
cercetare penală strâng și administrează probe după începerea urmăririi penale. După
primirea sesizării dar înainte de începerea urmăririi penale se strâng date sau informații. Este
importantă această delimitare deoarece ea se referă la corecta identificare a actelor efectuate în
vederea verificării sesizării pentru a se începe urmărirea penală.

În vederea efectuării activității de cercetare penală, se prevede expres în art. 306 alin. (3)
C.P.P. că organele de cercetare penală, după începerea urmăririi penale, strâng și administrează
probe atât în favoarea cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului. Totodată, în efectuarea
actelor de cercetare penală, organele de cercetare penală se pronunță asupra cererilor privind
încuviințarea administrării de probe în procesul penal, în condițiile prevăzute de art. 100 C.P.P.,
care e pe deplin aplicabil.
 Atunci când este necesară utilizarea unor metode pentru care legea prevede condiția
autorizării, organul de cercetare penală sesizează procurorul (care supraveghează urmărirea
penală). Sesizarea acestuia este obligatorie atât în situația în care procurorul este cel care poate
autoriza metodele sau tehnicile probatorii de care are nevoie organul de cercetare penală, cât și
atunci când autorizarea este de competența judecătorului (astfel, O.C.P. trebuie să sesizeze mai
întâi procurorul care va sesiza mai apoi judecătorul) – art. 306 alin. (5) C.P.P.

Art. 306 alin. (6) C.P.P. reglementează situația secretului bancar și a secretului
profesional. Astfel, se prevede că acestea nu sunt opozabile, cu excepția secretului profesional
al avocatului, după începerea urmăririi penale. Totodată, organele de cercetare penală au
obligația de a lua măsuri pentru verificarea și evaluarea tuturor bunurilor care ar putea forma
obiectul confiscării speciale și a confiscării extinse (art. 306 alin. (7) C.P.P.).

Urmărirea penală proprie a procurorului. Cea de-a doua formă a urmăririi penale. Este
vorba de situațiile în care, în conformitate cu art. 56 C.P.P., procurorul efectuează personal
urmărirea penală. Procurorul poate efectua personal urmărirea penală în 2 situații:

- În situația în care procurorul preia o cauză din competența de cercetare penală a

organului de cercetare penală. Procurorul poate prelua orice astfel de cauze,
putând efectua personal urmărirea penală. Această este o consecință a poziției
procurorului, a faptului că, în urmărirea penală, procurorul este cel care conduce
și coordonează activitatea organelor de cercetare penală (comune și speciale), și
în același timp supraveghează activitatea acestora. În aceste cazuri, preluarea de
către procuror este facultativă;
- Cazurile în care, sub sancțiunea nulității absolute, procurorul efectuează
personal urmărirea penală, în mod obligatoriu, în cazurile prevăzute de art. 56
alin. (3) C.P.P.

Urmărirea penală proprie a procurorului este reglementată ca formă autonomă a urmăririi

penale în art. 324, 325 și 326 C.P.P.

Astfel, în toate cazurile în care procurorul efectuează personal urmărirea penală, se

prevede, cu titlu de regulă generală, că procurorul poate delega organul de cercetare penală
cu privirea la efectuarea, în principiu, a oricărui act de urmărire penală, fără să se facă trimitere
la condițiile delegării (ceea ce este inadmisibil în opinia dl. profesor – astfel se va interpreta
acest text în lumina reglementării specifice delegării). Dl. profesor: în practică, chiar și în
cazurile în care procurorul efectuează personal urmărirea penală, marea majoritate a actelor se
efectuează prin delegare, pentru că este mai simplu. O astfel de delegare însă nu poate fi
generală, ea trebuind să fie determinată (i.e. să se precizeze în actul de delegare care sunt actele
sau măsurile care fac obiectul delegării), în caz contrar ar însemna că ne găsim în prezența unei
deturnări de procedură care trebuie sancționată cu nulitate.

În art. 325 C.P.P. este reglementată preluarea cauzei de către procurorii din cadrul
parchetelor ierarhic superioare de la procurorii ierarhic inferiori. În toate cazurile, ea se dispune
doar prin ordonanța motivată a conducătorului parchetului ierarhic superior (în virtutea
principiilor controlului ierarhic și al subordonării ierarhice).

Art. 326 C.P.P. reglementează instituția trimiterii cauzei la un alt parchet, reglementare
care, după părere dl. profesor este o variantă disimulată a strămutării, pentru că ea este permisă
pentru aceleași temeiuri pentru care este posibilă strămutarea cauzei penale (i.e. atunci când
există o suspiciune rezonabilă că imparțialitatea procurorilor din cadrul unui parchet este
afectată datorită împrejurărilor cauzei, calității persoanelor ori există un pericol de tulburare a
ordinii publice). În această situație, hotărârea aparține Procurorului General.

Supravegherea urmăririi penale (a treia formă de urmărire penală). Spre deosebire de

reglementarea anterioară, unde avea prioritate urmărirea penală proprie, în reglementarea
actuală are prioritate supravegherea urmăririi penale. După părerea dl. profesor, această
schimbare întărește poziția Ministerului Public de conducător al procesului penal în faza de
urmărire penală.

Supravegherea urmăririi penale este complexă, aceasta având o importanță capitală

deoarece se întâlnește în marea majoritate a cazurilor. Ea este reglementată în art. 299-304
C.P.P.

Obiectul supravegherii este unul complex. Cf. art. 299 C.P.P., supravegherea are ca
obiect vegherea de către procuror ca orice faptă prevăzută de legea penală să fie descoperită și
ca nicio persoană vinovată de săvârșirea unei fapte penale să nu scape de pedeapsă. Din obiectul
supravegherii urmăririi penale mai face parte și vegherea de către procuror ca măsura reținerii
să nu poată fi dispusă față de suspect sau inculpat decât cu respectarea condițiilor legale. După
părerea dl. profesor, deși nu se prevede explicit în cuprinsul art. 299 C.P.P., în obiectul
supravegherii urmăririi penale trebuie inclusă și vegherea de către procuror ca în cursul
efectuării actelor de cercetare penală, măsurile care se iau sau care formează obiectul unor
propuneri să fie în conformitate strictă cu dispozițiile legale.
 Caracteristicile fundamentale ale supravegherii urmăririi penale:

- ea se exercită întotdeauna de către procuror, în tot cursul urmăririi penale și în

toate cazurile, cu excepția celor în care urmărirea penală se efectuează personal
de către procuror;
- ea are caracter obligatoriu (i.e. se exercită din oficiu în toate cazurile);
- are caracter permanent (i.e. privește întreaga desfășurare a urmăririi penale).

C.P.P. reglementează modalități diferite de exercitare a supravegherii urmăririi penale.

Astfel, se prevede că în exercițiul atribuției de conducere și supraveghere a urmăririi penale,
procurorul veghează ca O.C.P. să respecte dispozițiile legale pentru efectuarea tuturor actelor
de cercetare penală. În opinia dl. profesor, legiuitorul nu înțelege că aici nu este vorba de
atribuții diferite, ci de o singură atribuție, care decurge din calitatea procurorului de conducător
în faza de urmărire penală. Controlul și conducerea urmăririi penale reprezintă tocmai
supravegherea urmăririi penale, nu sunt chestiuni diferite. În acest sens, se prevede că, în toate
cazurile, O.C.P. este obligat să sesizeze procurorul după primirea sesizării, căci supravegherea
este permanentă, iar procurorul trebuie să cunoască din primul moment, cel al primirii sesizării,
că există o cauză penală aflată în curs de cercetare, căci numai cunoscând sesizarea procurorul
poate exercita, încă de la început, activitatea de supraveghere a urmăririi penale. Dl. profesor:
totuși, vom trata aceste atribuții în maniera prevăzută de Cod.

În ceea ce privește activitatea de conducere, sunt relevante prevederile art. 300 alin. (3)
C.P.P., cf. cărora: în calitatea de conducător al procesului penal în faza de urmărire penală,
procurorul poate asista personal la efectuarea oricărui act de cercetare penală sau poate să-l
efectueze personal.

În ceea ce privește supravegherea, menționată în art. 300 alin. (4) C.P.P., se prevede că
în exercițiul acesteia, procurorul are dreptul să solicite organului de cercetare penală materialul
dosarului și, totodată, procurorul poate prelua cauza aflată în curs de cercetare penală pentru a
o efectua în mod personal.

În realitatea, toate acestea sunt modalități de supraveghere. Întotdeauna, când

procurorul participă la efectuarea unor acte de cercetare penală, preia atribuția
organului de cercetare penală. În această situație, conducătorul nu este O.C.P., ci este
întotdeauna procurorul, care poate opta fie pt. a asista la efectuarea acestor acte, fie pentru a le
efectua personal. Totodată, cf. art. 303 C.P.P., în exercitarea supravegherii urmăririi penale,
procurorul are dreptul și obligația de a îndruma în permanență organul de cercetare penală, în
vederea efectuării actelor de cercetare penală, și de a da dispoziții organului de cercetare
penală, dispoziții care sunt prioritare, obligatorii și sunt imediat executorii, ele neputând fi
contestate de O.C.P., chiar dacă au aparența de nelegalitate. Mai mult, C.P.P. prevede că aceste
dispoziții obligatorii și prioritare pot privi nu numai actele organelor de cercetare penală, ci și
acte ale organelor speciale de constatare. În opinia dl. profesor, aceasta este o scăpare a
legiuitorului, deoarece organele speciale de constatare nu sunt organe de cercetare penală, ci
sunt organe parajudiciare, făcând parte din categoria altor subiecți procesuali, de aceea ele nu
pot îndeplini acte sub supravegherea procurorului.

Ce se întâmplă în situația în care O.C.P. nu îndeplinesc dispozițiile procurorului?

Procurorul poate opta pentru moduri diferite de sancționare:

- poate să sesizeze conducătorul administrativ al O.C.P. care este obligat ca în cel

mult 3 zile să aducă la cunoștința procurorului măsurile dispune în legătură cu
O.C.P. care nu a dus la îndeplinire dispozițiile procurorului;
- sancționarea cu amendă judiciară;
- procurorul poate solicita avizului conform prevăzut de art. 55 alin. (4)-(5) din
C.P.P., în absența căruia O.C.P. nu poate exercita atribuții judiciare în cadrul
procesului penal. Aceasta echivalează cu pierderea calității de organ de cercetare
penală.

Ca modalități distincte de supraveghere a urmăririi penale sunt prevăzute:

- Trimiterea cauzei organului competent potrivit legii. Procurorul poartă și

responsabilitatea competenței O.C.P., de aceea, atunci când acesta constată că
O.C.P. care a fost sesizat cu cercetarea penală nu este competent (sub oricare
dintre formele competenței prevăzute de lege), dispune, cf. art. 63 C.P.P., trecerea
cauzei la organul de cercetare penală, iar nu declinarea de competență, căci
aceasta nu este admisibilă pt. organele de cercetare penală, ci numai pt. procuror.
De asemenea, procurorul are și responsabilitatea reunirii cauzelor, atunci când
sunt îndeplinite prevederile art. 43 C.P.P. Dacă în urma reunirii rezultă
competența unui alt organ de cercetare penală decât cel inițial, procurorul va
proceda, prin ordonanță, la trimiterea cauzei organului competent potrivit legii. În
acest caz, actele efectuate și măsurile dispuse de organul de cercetare penală
rămân valabile, cf. art. 301 alin. (2) C.P.P.;
 - Trecerea cauzei de la un organ de cercetare penală la altul. Se dispune de către
procuror prin ordonanță, în caz de necesitate, dacă procurorul apreciază că este
necesar pentru o mai bună soluționare a cauzei. Procurorul apreciază care organ
de cercetare penală este mai potrivit pentru soluționarea cauzei (e.g.: procurorul
constată că un O.C.P. întârzie mult în soluționarea cauzei);
- Preluarea cauzei de organul de cercetare penală ierarhic superior. Legea
prevede că o cauză penală poate fi preluată de organul de cercetare penală ierarhic
superior din dispoziția procurorului care efectuează supravegherea urmăririi
penale în cauza respectivă. În opinia dl. profesor, această prevedere este
neconstituțională, deoarece nu este admisibil ca printr-o dispoziție a unui procuror
ierarhic inferior care supraveghează actele de cercetare penală a O.C.P. ierarhic
inferior, să fie dată o cauză în supravegherea procurorului ierarhic superior (cel
superior se vede investit din dispoziția subordonatului).

Desfășurarea urmăririi penale

Nu poate face abstracție de structura urmăririi penale, în reglementarea actuală. Ea are la

bază o etapizare obligatorie a urmăririi penale, care se realizează progresiv, treptat. Aceasta
este, de fapt, o caracteristică a fiecărei faze procesuale a procesului penal.

Astfel, în actuala reglementare, urmărirea penală debutează cu o etapă obligatorie, de

începere a urmăririi penale in rem. Aceasta este obligatorie, chiar dacă în actul de sesizare
este indicat făptuitorul care a săvârșit fapta și chiar dacă persoana este cunoscută. Întotdeauna,
începerea urmăririi penale se va dispune, mai întâi, in rem, ea fiind obligatorie, deoarece ea
declanșează o etapă distinctă în faza de urmărire penală, respectiv investigarea faptei =
urmărirea in rem (doar cu privire la fapta materială). Aceasta a fost creată ca o garanție a
principiului legalității, însă, în loc să garanteze legalitatea, prin instituirea caracterului
obligatoriu al urmăririi in rem în toate cazurile, a fost desființată orice urmă de echitabilitate a
procedurii.

După investigarea in rem, urmează o etapă nouă, care debutează cu dispoziția de

efectuare în continuare a urmăririi penale, dacă din probele rezultate în urma investigației
faptei, a putut fi determinată o persoană care a săvârșit fapta pentru care se efectuează urmărirea
penală. Odată cu această etapă, persoana dobândește calitatea de suspect și urmează o urmărire
penală a persoanei/ o investigare a persoanei.
 După ce persoana dobândește calitatea de suspect, urmează o a treia etapă, etapa de
punere în mișcare a acțiunii penale.

Începerea urmăririi penale in rem (i.e. numai cu privire la faptă). Este reglementată în
art. 305 alin. (1) C.P.P. Ea este posibilă cu îndeplinirea unei singure condiții: să existe un act
de sesizare întocmit cu respectarea condițiilor legale, adică să existe o sesizare procedurală care
să satisfacă condițiile legale. În opinia dl. profesor, este surprinzător faptul că legiuitorul nu
mai prevede condiția ca din cuprinsul actului de sesizare să nu rezulte un impediment legal de
începe a urmăririi penale (art. 16 C.P.P.). Cu alte cuvinte, în actuala reglementare, începerea
urmăririi penale in rem este posibilă chiar dacă din actul de sesizare ar reieși că fapta nu există.
Mai mult, art. 305 alin. (1) C.P.P. prevede că începerea urmăririi penale in rem poate fi dispusă
atât cu privire la o faptă comisă/săvârșită, cât și cu privire la o faptă care NU a fost comisă,
dar a cărei săvârșire se pregătește (i.e. cu privire la o faptă care nu există, cu privire la care
există doar acte de pregătire). În opinia dl. profesor, legiuitorul, prin această reglementare, s-a
gândit la metodele speciale de supraveghere sau de cercetare (art. 139, art. 148 C.P.P. – metode
ce pot fi folosite și atunci când există suspiciunea rezonabilă cu privire la pregătirea săvârșirii
unei fapte). Însă, legiuitorul nu a ținut seama de faptul că, deși e doar o urmărire penală in rem,
aceasta produce efecte juridice, întrucât constituie o etapă în care pot fi administrate probe.
După intrarea în vigoare a C.P.P. s-a profitat de această reglementare, întrucât marea majoritate
a probelor s-au administrat în această etapă in rem, iar după ce persoana dobândește calitatea
de suspect, administrarea probelor se limitează la un minim de acte, precum audierea
suspectului, după care se pune în mișcare acțiunea penală iar instanța este sesizată cu
rechizitoriul. Toate probele administrate in rem rămân valabile și produc efecte juridice, însă în
această etapă in rem dreptul la apărare este inexistent (dpdv faptic, căci urmărirea nu se
desfășoară încă cu privire la persoană), nu există dreptul avocatului de a participa la actele de
urmărire penală căci nu există urmărire in personam, ci doar in rem; de asemenea, unele
instituții nu pot fi aplicate: se poate efectua inclusiv o expertiză, iar nefiind o urmărire in
personam, ci doar in rem, nu există dreptul persoanei de a propune efectuarea unei expertize
prin expertul recomandat de aceasta.

De asemenea, cf. art. 305 alin. (1) C.P.P., urmărirea penală in rem poate începe chiar dacă
autorul faptei este indicat sau este cunoscut. În opinia dl. profesor, această reglementare este
una defectuoasă, putându-se efectua acte in rem deși persoana este cunoscută și astfel să se
ajungă la situația anterior prezentată. De asemenea, nu există excepții de la caracterul
obligatoriu al începerii urmăririi penale in rem (inclusiv în cazul infracțiunilor flagrante, lucru
considerat inadmisibil de către dl. profesor). Scopul unei investigații in rem îl reprezintă
descoperirea și identificarea persoanei care a săvârșit fapta. De aceea, după începerea urmăririi
penale și până la continuarea urmăririi penale față de o persoană se strâng și se administrează
probe cu scopul de a determina identitatea persoanei care a săvârșit fapta. Începerea urmăririi
penale in rem poate fi dispusă atât de procuror, cât și de organele de cercetare penală sau
organele de cercetare penală speciale, în cauzele în care se efectuează acte de cercetare penală.
Începerea urmăririi penale in rem se dispune printr-o ordonanță, care trebuie să aibă conținutul
prevăzut de art. 286 alin. (2) lit. a)-c) și g) C.P.P. (la litera c) se prevede că trebuie menționate
și datele privind persoana atunci când acestea sunt cunoscute, însă o ordonanță privind
începerea urmăririi penale in rem nu poate conține date privind persoana, ci exclusiv date
privind fapta). După finalizarea urmăririi penale in rem, se va trece la continuarea urmăririi
penale față de o persoană.

Continuarea urmăririi față de o persoană. Aceasta are ca efect dobândirea calității de

suspect. Ea poate fi dispusă doar atunci când, cf. art. 305 alin. (3) C.P.P., din investigația faptei
in rem rezultă probe privind o bănuială rezonabilă că fapta a fost săvârșită de către o anumită
persoană care dobândește calitatea de suspect. Efectuarea urmăririi penale față de o anumită
persoană poate fi dispusă, în actuala reglementare, nu numai de către procuror, ci și de către
organul de cercetare penală. În acest din urmă caz, pentru ca aceasta să poată produce efecte
juridice, continuarea urmăririi față de o anumită persoană trebuie confirmată de către procuror,
confirmare ce trebuie dispusă în termen de 3 zile de la momentul sesizării procurorului. Astfel,
O.C.P. întocmește un referat cu propunere de confirmare, iar procurorul se pronunță asupra
acestuia prin ordonanță. Ordonanța O.C.P. de continuare a urmăririi nu produce efecte decât
din momentul în care ea este confirmată de procuror (dacă procurorul o confirmă, altfel își
pierde valoarea juridică), deoarece prin confirmare procurorul își arogă această ordonanță, în
temeiul funcției sale de urmărire.

Astfel, pentru a fi valabilă, art. 305 alin. (3) prevede că este necesară existența unor probe
(iar nu a unor simple date) din care rezultă bănuiala rezonabilă că o persoană determinată a
săvârșit fapta prevăzută de legea penală pentru care a început urmărirea penală in rem. Acest
text este în contradicție cu art. 77 C.P.P. care prevede că suspectul este persoana cu privire la
care, din datele sau probele existente rezultă bănuiala rezonabilă că a săvârșit o faptă prevăzută
de legea penală. Acest articol prevede că sunt suficiente și simplele date, însă art. 305 alin. (3)
prevede că sunt necesare probe, probe care să rezulte din etapa de investigație in rem, din
activitățile de administrare a probelor în această etapă.
 O a doua condiție este să nu existe niciunul din cazurile prevăzute de art. 16 C.P.P.

Din art. 305 alin. (4) C.P.P. mai rezultă o condiție, suplimentară pt. o situație particulară.
Astfel, dacă se prevede că pentru punerea în mișcare a acțiunii penale este necesară sesizarea
persoanei sau autorizarea organului prevăzut de lege, efectuarea în continuare a urmăririi penale
față de o anumită persoană nu se poate realiza decât după îndeplinirea acestei condiții
prealabile. În acest scop, în art. 294 C.P.P. se prevede că atunci când se cere o asemenea condiție
pt. efectuare în continuare a urmăririi penale, O.U.P. sesizează, în prealabil, instituția care este
competentă să autorizeze efectuarea în continuare a urmăririi penale față de o anumită persoană,
cu un referat în care are obligația să prezinte datele și informațiile necesare din care rezultă
probabilitatea săvârșirii de către acea persoană a unei fapte prevăzute de legea penală. Aceste
date sau informații pe care O.U.P. le prezintă instituției respective pt. a o convinge să acorde
autorizarea solicitată nu reprezintă altceva decât vechile acte premergătoare extrajudiciare la
care, formal, s-a renunțat și care au fost înlocuite cu actele de investigație in rem, deoarece nu
se prezintă probe ci date sau informații. În opinia dl. profesor, în acest sens, art. 294 C.P.P. nu
este corelat cu art. 305 alin. (3) C.P.P., care solicită probe, iar nu simple indicii temeinice (date
sau informații).

Ordonanța de efectuare în continuare a urmăririi penale față de o anumită persoană

produce următoarele efecte:

- persoana dobândește calitatea de suspect – subiect procesual principal cu drepturi

și obligații procesuale;
- se declanșează un proces penal complet, atât in rem cât și in personam (cu privire
la faptă și persoană) și astfel se creează posibilitatea realizării obiectului urmăririi
penale;
- aducerea la cunoștință a calității de suspect. Cf. art. 307 C.P.P., după ce se dispune
prin ordonanță continuare urmăririi penale față de suspect, acesta primește imediat
(de îndată) o citație prin care se menționează calitatea de suspect, prin intermediul
căreia este chemat imediat la O.U.P. care a dispus continuarea urmăririi penale,
pentru readucerea la cunoștință a calității. În citație se menționează fapta
materială, încadrarea juridică a acesteia, drepturile prevăzute de art. 83 C.P.P.,
precum și consecința neprezentării la O.U.P. Practic, aducerea la cunoștință a
calității de suspect se face prin această citație, suspectul putând din momentul
luării ei la cunoștință să îți angajeze un avocat pentru a-și pregăti apărarea. Cf. art.
307 C.P.P., persoana care devine suspect în virtutea acestei ordonanțe este
 chemată, înainte de prima audiere, pentru a i se aduce la cunoștință calitatea de
suspect, fapta materială pt. care a devenit suspect, încadrarea juridică a faptei și
toate drepturile prevăzute de art. 83 C.P.P. În opinia dl. profesor, reglementarea
e lacunară deoarece nu face referire la obligații, astfel dânsul consideră că e
necesar ca O.U.P. să-i aducă la cunoștință și lista obligațiilor prevăzută de art. 108
C.P.P. Prevederea conform căreia suspectul este chemat înainte de prima
audiere înseamnă că nu este obligatorie audierea suspectului cu această ocazie
(i.e. aducerea la cunoștință a calității de suspect este o etapă distinctă, autonomă,
în urmărire, fiind diferită de audiere. Ea este urmată de audiere, însă aceasta nu
trebuie realizată obligatoriu la acest termen, dar audierea e totuși posibilă la acest
termen).

Curs 2 – Procedură Penală – 06.03.2019

Partea Specială a procedurii penale privește de fapt derularea procedurilor într-o ordine
cronologică, iar nu întâmplătoare. Această ordine cronologică a derulării procedurilor ține
seama de succesiunea actelor ce se pot efectua și a măsurilor care pot fi dispuse în cadrul
procesului penal.

Etapa de aducere la cunoștință a calității de suspect este una obligatorie, ce nu poate fi

omisă. După aceasta urmează efectuarea urmăririi față de suspect, urmărire care constă în
strângerea probelor, căci urmărirea față de suspect prezintă aceleași caracteristici pe care le
prezintă orice etapă în cadrul urmăririi și care decurg din art. 285 C.P.P. (i.e. strângerea de
probe). Astfel, după aducerea la cunoștință a calității de suspect urmează o etapă de urmărire
a persoanei – urmărirea suspectului, care constă în strângerea probelor care au ca obiectiv
formularea actului de punere în mișcare a acțiunii penale.

În intervalul cuprins între ordonanța organului de urmărire penală de continuare a

urmăririi penale față de o anumită persoană care dobândește calitatea de suspect și aducerea
la cunoștință a calității de suspect, este interzisă cu desăvârșire administrarea de probe.
Probele obținute în acest interval de timp trebuie excluse în camera preliminară pt. că sunt probe
obținute cu încălcarea dispozițiilor legale.

Din momentul în care s-a dat ordonanță de continuare a urmăririi penale față de o
persoană care dobândește calitatea de suspect, este obligatorie aducerea la cunoștință, care
trebuie să se realizeze imediat (i.e. în cel mai scurt timp după emiterea ordonanței), cf. art. 10
alin. (3) C.P.P. Astfel, odată cu emiterea ordonanței se emite și citația, prin care suspectul este
chemat pt. a i se aduce la cunoștință calitatea de suspect. Este posibil să fie audiat sau nu, însă
important este să i se aducă la cunoștință dobândirea calității de suspect înainte de prima
audiere, indiferent dacă audierea are loc imediat după aducerea la cunoștință a cal. de suspect
sau se stabilește un termen pt. audiere.

După aceasta, strângerea de probe privește nu numai fapta materială, ci și persoana (i.e.
legăturile materiale dintre persoana cu privire la care s-a dispus continuarea urmăririi și fapta
cu privire la care, ab initio, s-a dispus începerea urmăririi penale in rem).

În cadrul acestei etape de urmărire a persoanei, este reglementată o procedură particulară,

după modelul Codului de procedură civilă, și anume procedura audierii anticipate.

Procedura audierii anticipate. Aceasta înseamnă de fapt o administrare anticipată a

probelor, însă numai unei anumite categorii de probe: cele rezultate din audieri de persoane. Se
recurge la aceasta atunci când există riscul ca persoanele care trebuie audiate în cursul
procedurii, să nu mai poată fi audiate ulterior în cursul judecății, datorită unor împrejurări
obiective. În opinia dl. profesor, acest risc nu poate fi invocat de o manieră abstractă, ci el
trebuie să se bazeze pe fapte materiale concrete – trebuie să existe motive din care să rezulte
existența unui asemenea risc (e.g.: o boală gravă de care suferă persoană care urmează să fie
audiată; vârsta audiată a acesteia; iminența deplasării acesteia în străinătate pe o perioadă
îndelungată).

Potrivit art. 308 alin. (1) C.P.P., este vorba doar de anumite categorii de persoane:
persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente și martorul. În opinia dl.
profesor suspectul sau inculpatul nu trebuia exclus, deoarece acest procedeu probatoriu ar
trebui să poată fi aplicat pt. toate cazurile în care se audiază persoane în cadrul procesului penal.

În toate cazurile, aprecierea riscului aparține procurorului care supraveghează sau

efectuează urmărirea penală. Atunci când există un asemenea risc, procurorul este cel care
sesizează J.D.L. în vederea realizării procedurii. Legiuitorul nu prevede care J.D.L. are această
competență. În opinia dl. profesor, nu poate fi decât J.D.L. din cadrul instanței competente să
judece cauza în primă instanță. De asemenea, dânsul consideră că formula aleasă de legiuitor
este nepotrivită. Dl. profesor consideră că procedura audierii anticipate nu trebuie acordată
J.D.L. pt. că J.D.L. nu poate participa ulterior la judecarea cauzei, fiind incompatibil. De aceea,
dl. profesor e de părere că această prevedere este neconstituțională, încălcând principiul
separației funcțiilor judiciare. Dânsul consideră că această procedură trebuia acordată J.C.P.

J.D.L., odată sesizat de procuror cu propunerea de audiere anticipată, va proceda la

fixarea termenului de audiere, care are loc de regulă la sediul instanței din care face parte
judecătorul (doar în mod excepțional poate avea loc altundeva) și ia măsuri de citare a
suspectului sau inculpatului, a persoanei vătămate și a celorlalte părți dacă este cazul (art. 308
alin. (2) C.P.P.). Nu se prevede însă nimic cu privire la citarea persoanei care trebuie audiată.
În absența unei asemenea prevederi, în opinia dl. profesor, persoanele care urmează să fie
audiate trebuie citate. De asemenea, dacă asistența juridică este obligatorie, trebuie să se
dispună măsuri pt. asigurarea prezenței unui avocat. De asemenea, participarea procurorului
este obligatorie (alin. (3) al art. 308 C.P.P.). De asemenea, având în vedere că procedura are loc
în urmărirea penală, ca urmare a caracterului nepublic a urmăriri penale (art. 285 alin. (2)
C.P.P.) procedura se desfășoară în camera de consiliu, însă este o procedură contradictorie.

În urma acestei proceduri se obține declarația care este mijloc de probă și de care se va
ține seama la judecarea cauzei.

Etapa următoare în derularea procedurii, care este una obligatorie, dacă sunt îndeplinite
condițiile legale, o reprezintă punerea în mișcare a acțiunii penale.

Punerea în mișcare a acțiunii penale. În opinia dl. profesor, formula folosită de legiuitor
la art. 309 C.P.P. este eronată, în realitate, art. 309 alin. (1) C.P.P. reglementează condițiile
pentru continuarea urmăririi penale față de inculpat, care derivă din cele care privesc punerea
în mișcare a acțiunii penale. Astfel, în virtutea art. 309 alin. (1) C.P.P., urmărirea penală va
putea continua cu acțiune penală pusă în mișcare, atunci când procurorul constată că sunt
îndeplinite condițiile legale:

- există probe din care rezultă că suspectul a săvârșit fapta prevăzută de legea penală
(condiție pozitivă);
- procurorul constată că nu există nicio cauză de împiedicare a P.M.A.P – prev. de art.
16 alin. (1) C.P.P.

În privința probelor, deși legiuitorul nu face vreo precizare, dl. profesor consideră că ele
trebuie să rezulte din etapa de urmărire a persoanei (urmărirea față de suspect – etapa
anterioară). Care mai este deosebirea dintre continuarea urmăririi penale față de o persoană care
devine suspect și punerea în mișcare a acțiunii penale în condițiile în care pentru ambele cazuri
sunt necesare probe? Deși în cazul suspectului, cf. art. 305 alin. (3) C.P.P. se cere ca din probe
să rezulte bănuiala rezonabilă, pe când în cazul inculpării nu (art. 309 alin. (1) nu este corelat
cu art. 15 C.P.P. – unde se prevede tot bănuiala rezonabilă – probele nu pot crea o certitudine,
ci doar o probabilitate/presupunere ca persoana să fi săvârșit fapta prev. de legea penală); în
opinia dl. profesor, în pofida acestor necorelări, punerea în mișcare a acțiunii penale nu se poate
sprijini pe probe de bănuială, chiar dacă este una rezonabilă, ci trebuie să se sprijine pe probe
serioase, probe care pot constitui suport de înainte a dosarului unei instanțe penale în vederea
declanșării fazei de judecată a procesului penal (altfel spus, probe care să aibă forța juridică de
a trimite în judecată o persoană pt. comiterea unei fapte prevăzute de legea penală). De aceea,
probele trebuie să indice trei elemente indispensabile:

- faptul că s-a săvârșit o faptă care este prevăzută de legea penală;

- faptul că această faptă a fost săvârșită de către persoana care până acum a avut
calitatea de suspect, iar nu de o altă persoană;
- suspectul să răspundă penal – să fie îndeplinite condițiile răspunderii penale.

Aceste caracteristici pe care proba trebuie să le îndeplinească atunci când urmărirea

continuă față de inculpat se deduc din însuși obiectul urmăririi penale, așa cum e prevăzut de
art. 285 alin. (1) C.P.P. (i.e. strângerea probelor referitoare la existența unei infracțiuni, la
identificarea persoanei care a săvârșit-o și la stabilirea răspunderii penale). Plecând de la această
prevedere de principiu, acțiunea penală are acest rol esențial, de realizare a obiectului
urmăririi penale.

În ceea ce privește procedura de punere în mișcare a acțiunii penale:

- este obligatorie. Acțiunea penală se pune în mișcare, obligatoriu, în cursul urmăririi

penale;
- dacă în ceea ce privește începerea urmăririi penale in rem, inclusiv continuarea
urmăririi penale față de o persoană (sub condiția confirmării ulterioare de către
procuror) pot fi dispuse și de către O.C.P., acțiunea penală aparține exclusiv
procurorului (în toate cazurile și pt. orice infracțiune), care o pune în mișcare printr-
o ordonanță, obligatoriu în cursul urmăririi penale.

În ceea ce privește procedura de punere în mișcare a acț. penale, trebuie să se facă

distincție după se efectuează acte de cercetare penală de către O.C.P. sub supravegherea
procurorului sau se efectuează acte de urmărire penală personal de către procuror:
 - dacă se efectuează acte de cercetare penală de către O.C.P. Astfel, dacă O.C.P.
apreciază că sunt temeiuri, întocmește un referat cf. art. 286 alin. (4) C.P.P. cu
propunere de punere în mișcare a acț. penale pe care îl înaintează procurorului care
supraveghează urmărirea penală. Acest procuror verifică propunerea și dosarul
(procurorul verifică întregul material al dosarului pt. a lua o decizie). Dacă procurorul
apreciază că propunerea O.C.P. este neîntemeiată (nu sunt probe care să justifice
P.M.A.P.) va da o ordonanță prin care va dispune restituirea dosarului organului de
cercet. penală în vederea continuării urmăririi față de suspect. Dacă procurorul
apreciază că probele sunt suficiente și obținute cu respectarea dispozițiilor legale,
atunci va da o ordonanță de punere în mișcare a acțiunii penale, care are ca efect
imediat dobândirea calității de inculpat;
- dacă urmărirea penală se efectuează personal de către procuror. Se procedează în
mod similar, diferența fiind aceea că în acest caz procurorul nu mai este sesizat de
O.C.P., ci procurorul, din oficiu dispune, prin ordonanță, punerea în mișcare a acțiunii
penale, dacă apreciază că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege.

Cu privire la momentul P.M.A.P. nu există vreo prevedere. Acest moment este ales de
procuror, când apreciază că s-au strâns suficiente probe care indică întrunirea tuturor
elementelor necesare pt. P.M.A.P. (cele 3 de mai sus). Ordonanța de P.M.A.P. produce imediat
următoarele efecte:

- comunicarea ordonanței de P.M.A.P. inculpatului. Aceasta se realizează într-o

singură modalitate: prin chemarea acestuia în fața O.U.P. Chemarea se realizează de
regulă prin intermediul citației și se realizează în același termen, ca în cazul
suspectului, adică imediat. Astfel, e chemat pt. a i se comunica ordonanța, respectiv
pt. a i se aduce la cunoștință calitatea de inculpat. În ipoteza în care se efectuează acte
de cercetare penală sub supravegherea procurorului, O.C.P. este cel care îl cheamă pe
inculpat pt. a-i aduce la cunoștință ordonanța procurorului. Dacă U.P. se efectuează
de către procuror, în mod obligatoriu procurorul cheamă inculpatul pt. a-i aduce la
cunoștință ordonanța;
- comunicarea drepturilor și obligațiilor procesuale, fiind aplicabile prev. art. 108
C.P.P. Această obligație se îndeplinește, după caz, de O.C.P. sau de procuror, după
cum se efectuează acte de cercetare penală sau acte de urmărire penală de către
procuror;
 - audierea inculpatului. În opinia dl. profesor, este regretabil faptul că C.P.P. nu
prevede în mod explicit obligativitatea audierii inculpatului, aceasta reieșind însă în
mod implicit. În pofida acestei omisiuni, dl. profesor consideră că audierea
inculpatului în această etapă de P.M.A.P. și de aducere la cunoștință a ordonanței este
obligatorie. Din acest motiv se prevede în art. 309 alin. (5) C.P.P. că urmărirea penală
va continua și fără audierea inculpatului când acesta lipsește în mod nejustificat, când
se sustrage de la U.P. sau când este dispărut (trebuie să existe dovezi procedurale din
care să rezulte aceste chestiuni).
- continuarea urmăririi penale față de inculpat (efect care nu este prevăzut expres, însă
se deduce în mod implicit). În opinia dl. profesor în situația în care este pusă în
mișcare acțiunea penală nu este obligatorie continuarea urmăririi penale, căci în
situația în care este pusă în mișcare acțiunea penală, ea va trebui în principiu adusă
imediat în fața unui judecător printr-unul din mijloacele juridice prevăzute de lege
(cel principal fiind rechizitoriul) în vederea soluționării ei. Dl. profesor consideră că
doar în mod excepțional acțiunea penală nu va fi adusă imediat în fața jud. pt.
soluționarea ei, într-o singură situație, când urmărirea nu este completă (e.g.:
procurorul așteaptă rezultatul unei expertize sau așteaptă un martor care nu s-a
prezentat și care este esențial). De aceea, dl. profesor consideră că trebuie precizat în
mod explicit prin ordonanță, atunci când O.C.P. efectuează acte de cercetare penală
sub supravegherea procurorului, continuarea urmăririi față de inculpat (care
înseamnă doar o completare a urmăririi – cu menționarea actelor ce trebuie efectuate
pt. ca urmărirea să fie completă). Dacă procurorul efectuează personal urmărirea
penală, dl. profesor consideră că nu este necesară menționarea expresă în ordonanță
cu privire la continuarea urmăririi față de inculpat.

Atunci când într-o cauză penală avem o pluralitate de fapte sau de persoane, se dă o
singură ordonanță pt. toate faptele și pt. toate persoanele.

Urmărirea penală se realizează, în principiu, doar cu privire la faptele și la persoanele pt.

care a fost începută, respectiv pt. care s-a efectuat în continuare urmărirea penală sau s-a pus în
mișcarea urmărirea penală, după caz. De la această regulă generală există o singură excepție:
extinderea urmăririi penale.

Extinderea urmăririi penale, reglem. de art. 311 C.P.P., text a cărei denumire marginală
include și extinderea schimbării încadrării juridice, însă dl. profesor consideră că este vorba de
două instituții diferite care trebuie tratate diferit.
 Extinderea urmăririi penale. Admisibilă în condițiile prevăzute de art. 311 C.P.P.:

- dacă ulterior începerii urmăririi penale, au fost descoperite fapte noi ori privind
participarea altei persoane la fapta pt. care s-a început urmărirea penală. Astfel, avem
o extindere in rem (cu privire la fapte noi) care este posibilă imediat după începerea
urmăririi penale, ca atare ea poate avea ca obiect doar etapa in rem și poate interveni
doar înainte ca U.P. să fie continuată cu privire la o anumită persoană. Dacă însă
descoperirea faptelor noi intervine după ce s-a dispus continuarea urmăririi față de
persoana care a devenit suspect, în acest caz extinderea urmăririi nu este doar in rem,
ci atât in rem cât și in personam. În cealaltă ipoteză, referitoare la descoperirea unor
date privind participarea unei alte persoane la faptă, extinderea este doar in
personam, fiind posibilă doar după continuarea urmăririi penale față de persoana care
a devenit suspect. Dl. profesor critică reglementarea care face referire la existența
unor „date”, formulă ce vine în contradicție cu art. 305 alin. (3) C.P.P. care prevede
că pt. ca o persoană să devină suspect trebuie să existe probe, iar nu date, din care să
rezulte presupunerea rezonabilă privind săvârșirea unei fapte prevăzute de legea
penală. De aceea, în acest caz, textul trebuie interpretat prin prisma condițiilor
prevăzute de art. 305 alin. (3) C.P.P. Dacă extinderea privește participarea unei alte
persoana la săvârșirea faptei pt. care se efectuează acte de cercetare penală, ea trebuie
să îndeplinească condițiile prevăzute de art. 305 alin. (3) C.P.P., adică să fie supusă
confirmării de către procurorul care supraveghează urm. penală într-un termen de cel
mult 3 zile. Întotdeauna, extinderea urm. penale, indiferent că este dispusă de O.C.P.
sau de către procuror, are ca efect lărgirea limitelor inițiale ale obiectului urmăririi
penale. Consecința juridică este aceea că trebuie adusă la cunoștință extinderea
urmăririi. Ca atare, imediat după extinderea urmăririi in personam, cu privire la o
persoană determinată, ordonanța trebuie comunicată întotdeauna suspectului.
Procedura de aducere la cunoștință a dobândirii calității de suspect ca urmare a
ordonanței de extindere a urm. penale se desfășoară după aceleași reguli, consacrate
de art. 307 C.P.P. În ipoteza pluralității de fapte și de persoane, această extindere
trebuie adusă la cunoștință pt. fiecare faptă și pt. fiecare persoană, în mod distinct. Se
întocmește întotdeauna proces-verbal care face dovada aducerii la cunoștință a
extinderii față de suspect.

Extinderea acțiunii penale. Prev. de art. 311 alin. (5) C.P.P., în opinia dl. profesor,
reglementarea este una în mod vădit defectuoasă. Astfel, se prevede că procurorul sesizat de
O.C.P. în urma extinderii urmăririi penale sau din oficiu, va dispune extinderea acțiunii penale,
situație în care trebuie parcursă și procedura de comunicare, inclusiv aplicarea art. 308 C.P.P.
Reglementarea este defectuoasă deoarece atunci când procurorul este sesizat de O.C.P. în urma
extinderii urmăririi penale (in rem sau in personam), procurorul nu poate să dispună extinderea
acțiunii penale, ci poate să dispună punerea în mișcare a acțiunii penale. După extinderea
urmăririi penale, O.C.P. poate propune procurorului un referat motivat pt. punerea în mișcare a
acțiunii penale. Acțiunea penală nu poate fi extinsă decât într-o singură situație, care nu este
reglementată, și anume când este precedată de o acțiunea penală pusă în mișcare (i.e. este
necesar ca în prealabil acțiunea penală să fie pusă în mișcare ca mai apoi aceasta să poată fi
extinsă – dacă se descoperă fapte noi în legătură cu fapta pt. care a fost pusă în mișcare acțiunea
penală ori probe noi în legătură cu persoanele care au participat la săvârșirea faptelor inițiale
pt. care a fost pusă în mișcare acțiunea penală). Astfel, dacă se efectuează acte de cercetare
penală, O.C.P. va întocmi un referat cu propunere de extindere a acțiunii penale sau, dacă
procurorul efectuează personal urmărirea penală, va dispune din oficiu, însă doar dacă sunt
îndeplinite condițiile menționate mai sus de către dl. profesor.

Deși legiuitorul nu face nicio precizare, extinderea urmăririi penale sau a acțiunii penale
pentru fapte noi este posibilă doar dacă este vorba de fapte care au legătură cu fapta pt.
care a fost începută urmărirea penală, pt. care a fost efectuată în continuare urmărirea
penală față de suspect ori pt. care a fost pusă în mișcare acțiunea penală, după caz. Dacă
sunt fapte autonome care nu au legătură, nu este posibilă extinderea – în această situație este
obligatorie parcurgerea etapelor analizate anterior (începerea urmăririi, etc.).

Suspendarea urmăririi penale

În mod normal, urmărirea continuă până la finalizare. Pot interveni însă situații pe
parcursul U.P. care pot justifica o întrerupere cu caracter temporar a urmăririi penale.
Suspendarea urmăririi penale este justificată de principiul potrivit căruia suspectul sau
inculpatul participă la procedurile care se desfășoară împotriva sa. Acest principiu are la
bază dreptul fundamental la apărare (suspectul sau inculpatul nu s-ar putea apăra dacă
procedură s-ar desfășura în absența sa).

Sunt 3 cazuri care pot justifica suspendarea:

1) Caz de boală gravă a suspectului sau inculpatului care îl împiedică să participe.

Acest caz trebuie constatat printr-o expertiză medico-legală din care să rezulte boala
de care suferă și imposibilitatea de participare a acestuia datorită bolii. În acest caz,
 suspendarea poate fi dispusă până la însănătoșirea suspectului sau inculpatului, adică
până în momentul în care poate participa; de aceea este prevăzută o procedură de
verifica periodică a stării de sănătate a suspectului sau inculpatului pe toată perioada
suspendării, care cade în sarcina O.C.P. dacă procurorul supraveghează urmărirea
penală, în celelalte cazuri ea fiind obligația procurorului. O.U.P. este obligat să
verifice periodic, dar nu mai târziu de 3 luni de la data dispunerii suspendării;
2) Impedimentul legal temporar de împiedicare a continuării urmăririi penale (în acest
caz suspendarea U.P. este obligatorie). În opinia dl. profesor, ea este obligatorie și
în caz de boală a suspectului sau inculpatului, însă diferența este că în cazul
reprezentat de boală, suspendarea este rezultatul evaluării condițiilor prevăzute de
lege. Acest caz de suspendare (impedimentul legal) intră în contradicție cu art. 16
alin. (1) lit. e) și j) C.P.P. – soluția este de clasare (art. 315 alin. (1) lit. b) C.P.P.) -
în cazul cărora acțiunea penală poate fi pusă în mișcare ulterior (art. 16 alin. (2)
C.P.P.) (dacă se obține autorizarea, sesizarea, etc.), însă nu se prevede suspendarea.
În opinia dl. profesor, până la intervenția legiuitorului, nu poate fi caz de suspendare,
căci nu se poate găsi rațiunea suspendării în acest caz.

În opinia dl. profesor, suspendarea U.P. nu trebuie confundată cu întreruperea

prescripției răspunderii penale. Suspendarea U.P. poate avea efect doar asupra prescripției
generale iar nu și asupra prescripției speciale.

3) Desfășurarea unei proceduri de mediere penală, în condițiile legii speciale 192/2006.

Există din nou o necorelare legislativă căci Legea medierii prevede că într-o asemenea
situație suspendarea este facultativă, în vreme ce art. 312 alin. (3) C.P.P. prevede
contrariul. După părerea dl. profesor, suspendarea trebuie să aibă caracter obligatoriu
în toate cazurile în care este prevăzută de lege.

Sub aspectul procedurii, dacă se efectuează acte de cercetare penală sub supravegherea
procurorului, O.C.P. întocmește un referat cu propunere de suspendare, pe care îl înaintează
procurorului, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege. Procurorul se pronunță asupra
referatului prin ordonanță. Ordonanța de suspendare trebuie să îndeplinească toate cerințele
prevăzute de art. 286 alin. (2) C.P.P. la care se adaugă cazul de suspendare invocat și temeiurile
de fapt ale acestuia. În cazurile în care U.P. se efectuează personal de către procuror, acesta
dispune asupra suspendării personal, prin ordonanță, din oficiu, nefiind necesar să fie sesizat de
O.C.P.
 Efectele suspendării:

- odată emisă ordonanța de suspendare, procurorul va putea dispune fie restituirea

dosarului O.C.P., fie va prelua dosarul pe toată durata suspendării;
- pe perioada suspendării, O.C.P. sau procurorul (dacă efectuează personal U.P.), au
obligația de a îndeplini toate actele care pot fi efectuate în absența suspectului sau
inculpatului.

După reluarea urmăririi penale ca efect al încetării cauzei de suspendare, la cererea

suspectului sau inculpatului, toate actele efectuate în timpul suspendării pot fi refăcute. Deși
legea prevede cu titlu general obligația O.U.P. de a verifica periodic dacă subzistă sau nu cauza
de suspendare, în opinia dl. profesor, prevederea se aplică doar pt. primul caz de suspendare
(caz de boală), căci pt. celelalte cazuri nu este necesară o verificare periodică.

Reluarea urmăririi penale ca urmare a încetării cauzei de suspendare este

reglementată de art. 333 C.P.P. Astfel, reluarea se realizează în mod simetric, după aceeași
procedură după care se realizează suspendarea urmăririi penale – responsabilitatea aparține
exclusiv procurorului.

Ultima etapă în derularea urmăriri penale este rezolvarea cauzei de către procuror. C.P.P.
reglementează moduri diferite de rezolvare a cauzei de către procuror. Aceste moduri se
situează la sfârșitul urmăririi penale. Modul principal de rezolvare de către procuror este
trimiterea în judecată, deoarece acesta este scopul urmărit – mod de rezolvare care se
desprinde din însuși obiectul urmăririi penale (art. 285 alin. (1) teza finală prevede că strângerea
probelor are loc pt. ca procurorul să constate dacă este sau nu cazul să dispună trimiterea în
judecată a inculpatului). Trimiterea în judecată se realizează prin intermediul rechizitoriului.
În mod excepțional, prezentarea cauzei unei instanțe se poate realiza și prin intermediul
acordului de recunoaștere a vinovăției – procedură specială.

Modurile subsidiare de rezolvare a cauzei penale: atunci când din cuprinsul actelor de
urmărire penală rezultă vreunul din cazurile legale de împiedicare – când procurorul nu va mai
putea dispune trimiterea în judecată datorită unui impediment legal – în acest caz va da o soluție
procesuală de neurmărire sau netrimitere în judecată.

(Înainte de a trata trimiterea în judecată, se vor trata soluțiile procurorului de neurmărire

sau netrimitere în judecată).
 Soluțiile de neurmărire sau netrimitere în judecată

Acestea nu sunt soluții procesuale în sensul lor strict, ci moduri de rezolvare a urmăririi
penale, deoarece doar o instanță penală poate soluționa cauza, nu procurorul. Denumirea
acestora de soluții este, după opinia dl. profesor, improprie. Acestea se caracterizează prin
următoarele:

- Aparțin în exclusivitate procurorului (doar el poate da astfel de soluții) care

supraveghează sau efectuează urmărirea penală. În consecință O.C.P. nu poate da
astfel de soluții, ci doar să le propună;
- Au ca finalitate rezolvarea cauzei penale numai în sens negativ, adică în sensul
neurmăririi sau al netrimiterii în judecată. Din acest punct de vedere, soluțiile
procurorului pot fi de neurmărire sau de netrimitere în judecată. Soluțiile de
neurmărire pot fi, în principiu, numai cele de clasare, nu și cele de renunțare la
urmărirea penală;
- Aceste soluții pe care le dă procurorul cauzei penale au caracter relativ. Aceasta
înseamnă că, în principiu, ele nu constituie autoritate de lucru judecat.

Potrivit art. 314 C.P.P. procurorul poate da următoarele soluții de neurmărire sau de
netrimitere în judecată:

a) Clasarea. Atunci când nu exercită acțiunea penală, precum și atunci când stinge
acțiunea penală după exercitarea acesteia dacă se constată existența vreunui caz legal
de împiedicare (art. 16 alin. (1) C.P.P.);
b) Renunțarea la urmărirea penală. Atunci când interesul public nu cere tragerea la
răspundere penală, adică în cazul oportunității urmăririi penale (excepție de la regula
obligativității puneri în mișcare și a exercitări acț. penale – art. 7 alin. (2) C.P.P.).

În caz de pluralități de fapte sau de persoane, în principiu se dă o singură ordonanță.

Clasarea. Art. 315 C.P.P. Potrivit alin. (1), se prevede în mod expres la lit. a) că această
soluție poate fi dispusă chiar înainte de a se începe urmărirea penală, dacă sesizarea nu
îndeplinește condițiile esențiale de fond și de formă prevăzute de lege. În opinia dl. profesor,
formula folosită de legiuitor este neclară, fără a se preciza ce se înțelege prin condiții esențiale.
De asemenea, acest text intră în contradicție cu art. 294 alin. (2) C.P.P., care prevede că atunci
când o plângere sau un denunț nu îndeplinește condițiile de formă sau fond cerute de lege,
soluția nu este clasarea ci trimiterea sesizării pe cale administrativă. De asemenea, art. 294 alin.
(2) C.P.P. se referă doar la plângere și denunț, pe când art. 315 alin. (1) lit. a) are în vedere orice
act de sesizare (dl. profesor consideră că prevederea alin. (1) lit. a) nu are niciun sens – mai ales
că în cazul sesizării din oficiu, sesizarea se bucură de prezumția de legalitate).

Potrivit art. 315 alin. (1) lit. b), soluția de clasare poate fi dispusă în toate cazurile în care
se constată intervenirea unei cauze legale de împiedicare dintre cele prevăzute de art. 16 alin.
(1) C.P.P. Din această perspectivă, soluția de clasare ar putea fi calificată ca fiind o soluție de
neurmărire, atunci când intervine chiar înainte de începerea urmăririi penale in rem (atunci
când existența unui caz legal de împiedicare rezultă din chiar cuprinsul sesizării – ipoteza art.
294 alin. (3) C.P.P.). De asemenea, clasarea poate interveni și în etapa in rem, adică între
începerea in rem și etapa următoare, atunci când din cuprinsul probelor obținute în această etapă
de investigare in rem rezultă unul dintre cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) C.P.P. De
asemenea, clasarea poate interveni și în etapa de urmărire a persoanei (a suspectului) – dacă din
cuprinsul probelor strânse față de suspect să rezulte existența unui caz dintre cele prevăzute de
art. 16 alin. (1) C.P.P. În toate aceste cazuri, clasarea este o soluție de neurmărire.

Clasarea poate fi și o soluție de netrimitere în judecată într-o singură situație, și anume

atunci când există inculpat în cauză – când din probele obținute ulterior P.M.A.P. rezultă unul
dintre impedimentele prevăzute de art. 16 alin. (1) C.P.P.

Clasarea se dispune de către procuror întotdeauna prin ordonanță.

Conținutul ordonanței de clasare este unul complex. Astfel, pe lângă mențiunile care sunt
prevăzute în art. 286 alin. (2) C.P.P., ordonanța de clasare a procurorului va conține și alte
mențiuni speciale, prevăzute de art. 315 C.P.P., și anume:

- mențiuni privitoare la ridicarea sau menținerea măsurilor asiguratorii, dispune în

cursul urmăririi penale. După caz, măsurile asiguratorii pot fi menținute pe o durată
de cel mult 30 de zile pt. a da posibilitatea persoanei vătămate să se adreseze cu
acțiune civilă la instanța civilă. În această situație, măsurile asiguratorii încetează de
drept la expirarea termenului de 30 de zile, dacă în acest interval de timp persoana
vătămată nu s-a adresat cu acțiune civilă instanței civile (alin. (2) lit. a);
- mențiuni referitoare la restituirea lucrurilor care au fost ridicate de la suspect sau
inculpat în cursul urmăririi penale sau a cauțiunii (alin. (2) lit. b);
 - mențiuni privind sesizarea J.C.P. pt. confiscarea specială sau desființarea totală sau
parțială a unui înscris (lit. c și d); în aceste 2 cazuri, sesizarea declanșează o procedură
specială, prev. de art. 549¹ C.P.P.;
- mențiuni privind sesizarea J.C.P. pt. luarea, confirmarea, înlocuirea sau încetarea
măsurilor de siguranță cu caracter medical; această sesizare declanșează procedura
prevăzută de art. 246 alin. (3) C.P.P.; (lit. e);
- mențiuni cu privire la măsurile de siguranță luate în cursul urmăririi penale (alin. 3);
- mențiuni cu privire la măsurile preventive care au fost dispuse în cursul urmăririi
penale, inclusiv cu privire la încetarea de drept a acestora (alin. 4);
- mențiuni privitoare la cheltuielile judiciare (alin. 2 lit. f);

Ordonanța de clasare, odată emisă, produce anumite consecințe juridice.

C.P.P. actual consacră regula nemotivării ordonanței, sau mai exact a motivării
facultative a ordonanței de către procuror, în ipoteza în care procurorul este sesizat de O.C.P.
cu referat de propunere de clasare. Ea devine obligatorie numai în cazurile în care există
suspect în cauză, precum și în celelalte cazuri în care urmărirea penală se efectuează
personal de către procuror.

O altă consecință a ordonanței de clasare este comunicarea ordonanței suspectului sau

inculpatului precum și oricărei alte persoane interesate. Se va comunica o copie a ordonanței,
iar nu o simplă informare prin adresă a acestor persoane cu privire la soluția pronunțată. Dacă
ordonanța nu este motivată, se va comunica și referatul cu propunere de clasare deoarece acesta
conține motivele de fapt și de drept ale propunerii de clasare. Comunicarea este importantă pt.
ca persoana interesată să poată exercita calea de atac a plângerii împotriva soluției de clasare.

Dacă procurorul respinge propunerea de clasare a O.C.P., va da o ordonanță de restituire

a dosarului în vederea continuării cercetărilor penale. În acest caz, cf. opiniei dl. profesor,
procurorul va trebui să menționeze care sunt actele de cercetare penală care mai trebuie
efectuate. Întotdeauna restituirea se dispune prin ordonanță.

Un alt efect al ordonanței de clasare este constituirea unei adrese, document procedural,
către administrația locului de deținere în vederea punerii imediat în libertate a suspectului sau
inculpatului în caz de încetare de drept a măsurii preventive.

Curs 3 – Procedură Penală – 13.03.2019

 Împreună cu extinderea este reglementată și schimbarea de încadrare juridică.

Schimbarea încadrării juridice în cursul urmăririi penale. Aceasta nu trebuie

confundată cu extinderea urmăririi penale, deoarece ea nu echivalează cu o depășire a limitelor
– limitele sunt aceleași (fapta și persoana), ceea ce se schimbă este doar încadrarea
legală/temeiul juridic. Astfel, este posibil ca după începerea urmăririi penale să apară
împrejurări de fapt care să justifice schimbarea încadrării juridice dată inițial de O.U.P.

În ceea ce privește procedura, ea este identică cu cea de extindere a U.P. – de aceea, strict
dpdv. procedural schimbarea încadrării juridice este reglementată împreună cu extinderea U.P.
Astfel, atunci când se dispune schimbarea încadrării juridice, este obligatorie aducerea la
cunoștință a suspectului sau inculpatului noua încadrare juridică (deoarece apărarea se face nu
numai în raport de fapta materială, ci și de încadrarea juridică a acesteia).

Comunicarea soluției de clasare se realizează prin transmiterea unei copii a ordonanței

clasării. După clasare și doar în cazul clasării, este reglementată în art. 319 C.P.P. posibilitatea
continuării urmăririi penale, la cererea suspectului sau inculpatului.

Continuarea urmăririi penale la cererea suspectului sau inculpatului. Potrivit alin. (1)
al art. 319 C.P.P., suspectul sau inculpatul poate să ceară continuarea urmăririi penale în caz de
amnistie, prescripție, retragerea plângerii prealabile și existența unei cauze de impunitate. Se
observă astfel necorelarea acestui text cu cel din Partea Generală – art. 18 C.P.P, care prevede
2 cazuri în plus: neimputabilitatea și renunțarea la urmărirea penală. În cel din urmă caz,
legiuitorul a considerat că nu se mai justifică o asemenea procedură deoarece potrivit O.U.G.
nr. 18/2016, renunțarea la urmărirea penală este oricum suspusă controlului jurisdicțional
exercitat de J.C.P., ocazie cu care acesta poate modifica soluția (de aceea nu ar mai fi necesară
continuarea U.P. pt. a schimba temeiul clasării).

Cf. art. 319 alin. (1) C.P.P., cererea de continuare a urmăririi penale este admisibilă doar
după pronunțarea clasării, putând fi formulată în termen de cel mult 20 de zile de la
comunicarea copiei după ordonanța de clasare. În opinia dl. profesor, această reglementare este
defectuoasă, deoarece nu se mai poate vorbi de continuarea urmăririi penale după ce s-a dat
deja o soluție, soluție care stinge urmărirea penală. Astfel, o astfel de cerere ar putea fi calificată
ca o cale de atac împotriva ordonanței, prin care suspectul sau inculpatul contestă temeiul
clasării, însă nu poate fi considerată o cerere de continuare a U.P. Astfel, dl. profesor consideră
că o astfel de cerere poate fi formulată până în momentul în care se termină urmărirea penală,
nu după ce s-a dat o rezolvare. Termenul de 20 de zile este unul de decădere – prezentând
caracteristicile unei căi de atac.

Dacă în urma continuării U.P. se constată prezența unui alt caz de împiedicare decât cel
inițial reținut în ordonanța de clasare, procurorul va dispune clasarea pe baza acestui din urmă
caz. Dacă în urma continuării U.P. se menține temeiul inițial, atunci procurorul va menține
soluția de clasare inițială. În opinia dl. profesor, se pune problema menținerii actului inițial,
fiind vorba de continuare în urma unei cereri prin care se contestă temeiurile inițiale. Astfel,
procurorul va trebui să redeschidă urmărirea penală. Dânsul consideră că cererea de continuarea
trebuie făcută în mod obligatoriu înainte de finalizarea urmăririi penale. De aceea,
procurorul, atunci când constată existența unui caz legal de împiedicare dintre cele prevăzute
de art. 16 alin. (1) lit. e)->j) C.P.P., este necesar ca înainte de a da soluția de clasare, să aducă
la cunoștința suspectului sau inculpatului acest drept procesual – de a cere continuarea U.P.

Renunțarea la urmărirea penală. Reglementată în art. 318 C.P.P., este acea soluție pe
care procurorul o poate pronunța în cursul urmăririi penale în baza oportunității urmăririi
penale, ca excepție de la principiul obligativității punerii în mișcare și a exercitării acțiunii
penale. Ea este menționată și în art. 7 alin. (2) C.P.P.

Spre deosebire de clasare, renunțarea la U.P. nu se poate dispune înainte de începerea

U.P., ci poate fi dispusă numai după acest moment. De asemenea, spre deosebire de clasare,
care poate interveni doar atunci când există un caz legal de împiedicare dintre cele prevăzute
de art. 16 alin. (1) C.P.P, renunțarea la U.P. este inadmisibilă dacă se constată existența unui
caz legal de împiedicare, caz în care este obligatorie clasarea.

Renunțarea la U.P. presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:

- Condiția de gravitate a faptei (sau infracțiunii – terminologia legiuitorului). Din acest

punct de vedere, renunțarea poate fi dispusă doar pt. infracțiuni de o gravitate redusă
pt. care se prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii în cuantum de cel mult
7 ani (art. 318 alin. (1) C.P.P). Ea este inadmisibilă pentru infracțiuni care au avut ca
urmare moartea persoanei (art. 318 alin. (5) C.P.P.) – indiferent de limitele de
pedeapsă;
- Să nu existe interes public în urmărirea penală. Sub acest aspect, nu există o corelare
între art. 318 C.P.P. și art. 7 alin. (2) C.P.P., cel din urmă făcând referire la exercitarea
 acțiunii penale, nu la urmărire penală în general, ceea ce presupune ca acțiunea penală
să fie pusă în mișcare.

În reglementarea renunțării la urmărirea penală, legiuitorul s-a inspirat de la cel francez

și belgian, însă a omis un fapt esențial – în Franța și în Belgia renunțarea la U.P. nu este un mod
de rezolvare, ci este o măsură provizorie, temporară, pe care o poate dispune procurorul pe o
durată determinată care este un termen de încercare – urmărirea putând fi reluată dacă persoana
nu îndeplinește obl. stabilite prin intermediul acestei măsuri. În reglementarea noastră însă este
o soluție de neurmărire sau de netrimitere în judecată.

În ceea ce privește determinarea interesului public, sunt stabilite 2 categorii de criterii

– cele care privesc persoana și cele care privesc fapta.

Criteriile care privesc fapta sunt:

- conținutul faptei și toate împrejurările concrete de săvârșire a acesteia (art. 318 alin.
(2) lit. a) C.P.P.);
- modul și mijloacele de săvârșire a faptei (lit. b);
- scopul urmărit: deși este un criteriu subiectiv, a fost introdus de legiuitor în rândul
celor referitoare la faptă (lit. c);
- urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârșirea infracțiunii (lit. d);
- eforturile O.U.P. în ceea ce privește desfășurarea urmăririi penale prin raportare la
gravitatea infracțiunii și la timpul scurs de la săvârșirea infracțiunii (din nou se
observă termenul de „infracțiune” întrebuințat de legiuitor) (lit. e);
- atitudinea procesuală a persoanei vătămate (lit. f);
- existența unei disproporții vădite între cheltuielile pe care le-ar implica desfășurarea
urmăririi penale și gravitatea urmărilor produse sau care s-ar fi putut produce prin
săvârșirea infracțiunii (lit. g).

Criteriile privitoare la persoană sunt:

- personalitatea suspectului sau inculpatului;

- conduita ulterioară săvârșirii infracțiunii;
- eforturile depuse de suspect sau inculpat pt. diminuarea sau înlăturarea consecințelor
infracțiunii.
 Criteriile privind persoana sunt aplicabile doar atunci când persoana este cunoscută.
Astfel se deduce că renunțarea la U.P. este posibilă și atunci când persoana nu este cunoscută
– adică și atunci când U.P. este începută in rem. Astfel, dacă renunțarea la U.P. are loc în cadrul
U.P. in rem, vor fi luate în considerare doar criteriile prevăzute de art. 318 alin. (2) lit. a), b), e)
și g) C.P.P., cf. art. 318 alin. (4) C.P.P. În opinia dl. profesor, renunțarea la U.P. nu poate opera
in rem, ci doar in personam – interesul public nu poate fi apreciat doar cu privire la faptă, ci și
cu privire la persoană. De asemenea, art. 7 alin. (2) nu permite renunțarea la U.P. decât dacă
acțiunea penală este pusă în mișcare.

Spre deosebire de clasare, renunțarea la U.P. este însoțită de obligații, care formează
conținutul acestei soluții. În opinia dl. profesor, din posibilitatea impunerii acestor obligații
rezultă condiția ca acțiunea penală să fie pusă în mișcare pt. a se putea dispune renunțarea la
U.P. deoarece obligațiile nu pot fi impuse unei persoane care nu are calitate de parte în procesul
penal.

Cf. art. 318 alin. (6) C.P.P., procurorul care supraveghează sau efectuează U.P., după
consultarea suspectului sau inculpatului poate institui în sarcina acestuia anumite obligații
care formează conținutul soluției. În opinia dl. profesor, sintagma „după consultarea...”
sugerează că este indispensabilă consultarea suspectului sau inculpatului înainte ca procurorul
să dispună cu privire la impunerea unor obligații – deoarece consultarea reprezintă un criteriu
esențial atunci când procurorul ia o decizie cu privire la luarea unei soluții de renunțare la U.P.
(e.g. răspunsul suspectului sau inculpatului îl poate determina pe procuror dacă dispune
renunțarea sau nu – aceasta deoarece procurorul are de ales între renunțare și trimitere în
judecată întrucât nu avem niciun impediment legal).

Obligațiile pot fi:

- în favoarea persoanei vătămate sau a părții civile: obligația de reparație a

prejudiciului/de înlăturare a consecințelor/de stabilire a oricărei alte modalități de
înlăturare a urmărilor produse prin infracțiune; obligația de a-și cere scuze față de
aceasta;
- în favoarea societății: prestarea unei munci în folosul comunității pe o durată între 30-
60 de zile, cu excepția cazului în care ea nu ar putea fi dispusă datorită stării de
sănătate a suspectului sau inculpatului. În opinia dl. profesor, această prevedere este
neconstituțională deoarece Constituția interzice munca forțată. De aceea, era necesar
 să se reglementeze obligativitatea acordului suspectului sau inculpatului cu privire la
prestarea muncii. Acest acord nu poate fi dedus/desprins, ci trebuie să explicit dat.
- în favoarea suspectului sau inculpatului: obligația de a urma un program de consiliere.

Procurorul nu se limitează doar la instituirea obligațiilor, ci fixează și termene de

îndeplinire a acestora. Legea stabilește o durată maximă, care poate fi de 6 luni sau, după caz,
de 9 luni dacă e vorba de obligații asumate prin acord de mediere cu partea civilă. Aceste
termene sunt importante deoarece prin intermediul acestora procurorul are posibilitatea de a
supraveghea îndeplinirea obligațiilor.

În ceea ce privește sarcina probei îndeplinirii obligațiilor sau a motivelor pentru care
acestea nu au putut fi îndeplinite, legiuitorul o stabilește în persoana suspectului sau
inculpatului. Astfel, dacă procurorul constată că suspectul sau inculpatul nu și-a îndeplinit cu
rea-credință obligațiile care formează conținutul soluției, va revoca soluția, revocarea fiind
obligatorie. În situația revocării soluției este necesară trimiterea în judecată, dacă nu a
intervenit vreun caz legal de împiedicare.

Ordonanța de renunțare la U.P. are un conținut complex. Pe lângă mențiunile generale

prevăzute de art. 286 alin. (2) C.P.P., conține și mențiuni privind obligațiile dispuse cf. art. 318
alin. (6) C.P.P.; mențiunile prevăzute de art. 315 alin. (2)->(4) C.P.P.; mențiuni privind
termenul de îndeplinire a obligațiilor; mențiuni privind sancțiunea nedepunerii dovezilor de
către suspect sau inculpat; mențiuni privind cheltuielile judiciare.

Ordonanța de renunțare la U.P. este supusă verificării sub aspectul legalității și al

temeiniciei de către:

- prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe

lângă curtea de apel;
- dacă ordonanța a fost dispusă de cei 2 de mai sus, verificarea se realizează de către
procurorul ierarhic superior;
- dacă ordonanța este dispusă de către un procuror din cadrul parchetului de pe lângă
ICCJ, ea se verifică de către procurorul șef de secție, iar dacă cel din urmă a dispus-
o, ea se verifică de către procurorul general al parchetului de pe lângă ICCJ.

În situația în care ierarhia în cadrul Ministerului Public este stabilită după o lege specială
(cazul DNA sau DIICOT), sunt aplicabile în mod corespunzător dispozițiile legale speciale.
 Dacă în urma verificării ordonanței aceasta este infirmată de către conducătorul
parchetului sau, după caz, de către procurorul ierarhic superior, ea nu mai este supusă
controlului J.C.P. În toate cazurile, după verificarea ordonanței de renunțare la U.P. de către
organul competent, aceasta se comunică în copie persoanelor interesate (aceleași persoane
cărora li se comunică ordonanța de clasare – persoanele care au făcut sesizarea; suspectului sau
inculpatului; celorlalte părți dacă este cazul; oricăror alte persoane interesate potrivit legii).

Într-un termen de cel mult 10 zile de la data la care a fost emisă, ordonanța de renunțare
la U.P. se va înainta J.C.P. din cadrul instanței competente să judece cauza în primă instanță, în
vederea confirmării acesteia. Astfel, ordonanța de renunțare la U.P. nu poate produce efecte
juridice decât după confirmarea acesteia de către J.C.P. În opinia dl. profesor, această
reglementare este exagerată, dânsul consideră că doar dacă ordonanța conține obligația de a
presta muncă în folosul comunității, atunci ea ar trebui suspusă confirmării, nu și în celelalte
cazuri. De asemenea, prevederea e defectuoasă deoarece termenul nu curge de la data emiterii
căci se prevede că ordonanța e înaintată J.C.P. abia după ce este verificată de către procurorul
ierarhic superior. În opinia dl. profesor, termenul ar trebui să curgă de la momentul la care a
fost efectuată verificarea. Termenul de 10 zile e unul de decădere.

Odată cu înaintea dosarului și a ordonanței către J.C.P., se declanșează o procedură

contradictorie de verificare a ordonanței. Ea presupune parcurgerea mai multor etape
succesive:

a) Măsuri premergătoare. J.C.P. din cadrul instanței competente să judece cauza în

primă instanță va proceda la fixarea termenului și la citarea suspectului sau
inculpatului și dacă este cazul a celorlalte părți, și a persoanei interesate (o altă
persoană decât părțile și sub. procesuali principali ale cărei interese legitime au fost
vătămate prin soluția procurorului). Procedura se realizează în camera de consiliu,
fiind obligatorie participarea procurorului. În cazurile de asistență juridică obligatorie,
J.C.P. va lua măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu, când nu este avocat
ales;
b) Examinarea soluției de renunțare la U.P. Se realizează în camera de consiliu exclusiv
pe baza materialului existent în cauză și eventual mijloace de probă scrise noi,
singurele admisibile (nu există o etapă de cercetare judecătorească de administrare de
probe);
c) Dezbaterea asupra soluției. Această dezbatere este una contradictorie – se acordă
cuvântul mai întâi procurorului care susține propunerea de confirmare a soluției de
 către J.C.P., după care se acordă cuvântul suspectului sau inculpatului, persoanei
vătămate și celorlalte părți, dacă este cazul;
d) Soluționarea sesizării procurorului. Are loc în urma dezbaterilor în camera de
consiliu. Soluțiile pot fi:
- admiterea propunerii procurorului și confirmarea soluției de renunțare la U.P. Din
acest moment, renunțarea la U.P. produce efecte juridice, având caracter definitiv.
- respingerea sesizării procurorului, care este urmată de soluții subsecvente, care pot fi:
 desființarea soluției de renunțare la U.P. și dispoziția J.C.P. adresată
procurorului de a începe U.P., de a continua U.P. ori, după caz, de pune în
mișcare acțiunea penală și de a completa urmărirea penală. În opinia dl.
profesor, formularea acestei soluții subsecvente respingerii sesizării
procurorului este defectuoasă. Nu este posibil ca J.C.P., respingând sesizarea
procurorului, să-l oblige pe acesta să înceapă U.P. atât timp cât renunțarea la
U.P. nu poate fi dispusă înainte de începerea U.P., ci doar după. De asemenea,
această soluție mai prezintă o defectuozitate – ea are în vedere doar situația în
care J.C.P. constată că U.P. e incompletă (probele nu sunt suficiente pt. a se
putea aprecia dacă sunt îndeplinite condițiile renunțării la U.P.), nefiind avută
în vedere situația în care sunt probe suficiente, însă din cuprinsul lor nu rezultă
întrunirea condițiilor pt. a se putea dispune renunțarea. De asemenea, această
prevedere e neconstituțională, deoarece permite J.C.P. să oblige procurorul să
pună în mișcare acțiunea penală, încălcându-se P. separației funcțiilor
judiciare (P.M.A.P fiind atributul exclusiv al procurorului);
 desființarea soluției de renunțare la U.P. și dispunerea clasării, dacă există
unul dintre cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) C.P.P. În opinia dl. profesor,
dispoziția J.C.P. este obligatorie, procurorul neputând aprecia condițiile
clasării. Astfel, această prevedere este neconstituțională deoarece încalcă P.
separației funcțiilor judiciare.

Nu numai admiterea, ci și respingerea sesizării procurorului, se dă printr-o încheiere

definitivă care nu este supusă niciunei căi de atac. În situația în care este respinsă sesizarea
procurorului privind confirmarea renunțării la U.P., o nouă renunțare la U.P. în aceeași cauză
este interzisă.

Terminarea urmăririi penale

 Art. 321-323 C.P.P.

Ea este prevăzută doar pentru ipoteza în care procurorul supraveghează urmărirea

penală – atunci când O.C.P. efectuează acte de cercetare penală sub supravegherea
procurorului. Terminarea U.P. nu este reglementată în cazurile în care procurorul efectuează
personal U.P. – în aceste cazuri nu este necesar să se constate terminarea U.P., căci aceasta este
o condiție indispensabilă pentru rezolvarea cauzei penale de către procuror prin modul de
rezolvare principal (cel al trimiterii în judecată). Astfel, procedura reglementată de art. 321-323
C.P.P. este aplicabilă doar atunci când O.C.P. propune procurorului modul principal de
rezolvare a cauzei – trimiterea în judecată și sesizarea instanței. Astfel, terminarea urmăriri
penale este admisibilă numai atunci când este pusă în mișcare acțiunea penală. Ea este
posibilă imediat după P.M.A.P. sau după completarea U.P., atunci când procurorul apreciază
că aceasta este necesară și dispune O.C.P. să efectueze acte suplimentare de cercetare penală.

O.C.P., atunci când constată că U.P. este terminată, întocmește referat cu propunere de
trimitere în judecată a inculpatului pe care îl înaintează procurorului care supraveghează
urmărirea penală. În situația în care există o pluralitate de fapte ș/sau persoane, este necesar ca
în referat să se facă mențiune în mod distinct, pentru fiecare dintre acestea, soluția care se
propune.

Referatul de terminare a U.P. are un conținut complex. Astfel, pe lângă mențiunile prev.
de art. 286 alin. (2) C.P.P., referatul trebuie să cuprindă și date suplimentare, referitoare la:
mijloacele materiale de probă, măsurile luate cu privire la acestea și locul în care ele se află.

Din momentul primirii referatului, împreună cu dosarul cauzei, procurorul care

supraveghează U.P. are obligația de a verifica toate actele dosarului într-un termen de cel mult
15 zile din momentul în care dosarul e înregistrat la sediul parchetului din care face parte
procurorul. Prin derogare de la această regulă, în cauzele cu inculpați arestați, verificarea se
realizează cu precădere și de urgență față de celelalte cauze. În opinia dl. profesor, această
prevedere trebuie aplicată și în cauzele în care inculpatul se află în stare de arest la domiciliu.

Procurorul, verificând dosarul și propunerea O.C.P., va putea constata dacă au fost

respectate sau nu dispozițiile legale cu ocazia efectuării actelor de cercetare penală, dacă a fost
respectat principiul aflării adevărului și dacă urmărirea penală este sau nu completă.

 În situația în care procurorul, efectuând verificările necesare, constată că nu au

fost respectate toate dispozițiile legale care garantează aflarea adevărului, nu va
 lua o decizie cu privire la trimiterea în judecată, ci va dispune prin ordonanța
restituirea dosarului către O.C.P. în vederea refacerii cercetării penale, pt. ca
aceasta să fie efectuată cf. legii. În opinia dl. profesor, restituirea pt. refacerea
actelor de cercetare penală poate fi dispusă în toate cazurile în care procurorul
constată că nu au fost respectate dispozițiile legale.
 Dacă procurorul constată că au fost respectate toate dispozițiile legale însă nu au
fost administrate toate probele necesare, atunci va dispune prin ordonanță
restituirea dosarului către O.C.P. în vederea completării cercetării penale.

În toate cazurile, ordonanța de restituirea a dosarului (împreună cu propunerea) către

O.C.P., va trebui să cuprindă, pe lângă mențiunile prevăzute de art. 286 alin. (2) C.P.P. și
indicarea actelor care trebuie refăcute de către O.C.P., inclusiv cu stabilirea unor termene de
efectuare, indicarea actelor care trebuie completate, indicarea probelor care trebuie stabilite,
arătarea mijloacelor de probă necesare pt. obținerea probelor și stabilirea termenului pt.
finalizarea acestora.

Totodată, procurorul va putea dispune prin ordonanță și trimiterea cauzei la un alt O.C.P.,
în condițiile art. 302 C.P.P.

Dacă procurorul, verificând materialul dosarului, constată că s-au respectat toate

dispozițiile legale, că urmărirea penală este completă și că au fost obținute toate probele legale
și suficiente, se va trece la rezolvarea cauzei, în condițiile art. 327 C.P.P. Cf. actualei
reglementări, sunt posibile 2 rezolvări:

- dacă procurorul constată că propunerea O.C.P. este greșită/neîntemeiată/nelegală/nu

se impune trimiterea în judecată – se va da ordonanță de clasare sau de renunțare, în
raport de condițiile prevăzute de lege (aceasta echivalează cu o infirmare a propunerii
O.C.P. – propunere care e mereu de trimitere în judecată);
- dacă procurorul constată că propunerea O.C.P. este legală, temeinică și justificată,
atunci va da rechizitoriu prin care va dispune trimiterea în judecată și sesizarea
instanței penale.

Trimiterea în judecată. Ca mod principal de rezolvare a cauzei, presupune întrunirea

cumulativă a 3 condiții, care trebuie constatate de procuror în mod expres:

1) Există faptă materială cu relevanță penală încadrată într-o normă de incriminare;

2) Să constate că fapta a fost săvârșită de inculpat;
 3) Să constate că inculpatul răspunde penal.

Dacă aceste condiții sunt îndeplinite, procurorul dă rechizitoriu prin care dispune
trimiterea în judecată și sesizarea instanței.

Rechizitoriul. Cel mai important act al urmăririi penale. Mijlocul juridic prin care
acțiunea penală este adusă în fața unei instanțe pt. a fi judecată, în vederea realizării obiectului
ei (în vederea aplicării unei sancțiuni penale persoanei care se face vinovată de săvârșirea unei
infracțiuni). În același timp, rechizitoriul este și un act de sesizare a instanței, cf. art. 329 alin.
(1) C.P.P., rechizitoriul fiind mereu precedat de o acțiune penală pusă în mișcare.

Rechizitoriul se limitează, cf art. 328 alin. (1) C.P.P., la fapta și la persoana pt. care a fost
efectuată U.P. (acestea sunt limitele rechizitoriului – fapta și inculpatul).

Rechizitoriul are un conținut complex:

- o parte introductivă: denumirea parchetului din care face parte procurorul; numele,
prenumele și funcția procurorului; datele privind persoana inculpatului; denumirea și
încadrarea juridică a faptei; data emiterii rechizitoriului;
- expunerea: descrierea faptei materiale pt. care se dispune trimiterea în judecată și cu
care este sesizată instanța penală. Descrierea faptei materiale trebuie să fie completă.
Se prezintă acele elemente de fapt care sunt considerate esențiale – care se regăsesc
și în ipoteza normei de incriminare. De asemenea, rechizitoriul va conține în
integralitate probele pe care se întemeiază starea de fapt și mijloacele de probă din
care acestea au rezultat. Dacă probele sunt contradictorii, rechizitoriul va conține și o
analiză a probelor – prin rechizitoriu, procurorul încearcă să convingă instanța că
starea de fapt pe care o conține rechizitorul este cea conformă realității. De asemenea,
rechizitorul va conține și încadrarea juridică a faptei – dacă această încadrare juridică
este controversată, rechizitoriul va conține argumente de drept prin care procurorul
încearcă să convingă instanța de justețea încadrării juridice. De asemenea,
rechizitoriul va conține și o prezentare a persoanei inculpatului și elemente privind
persoana celorlalți subiecți procesuali (pt. cei din urmă, dacă sunt necesare pt.
convingerea instanței asupra temeiniciei acțiunii penale). Dacă au fost luate măsuri
(preventive, asiguratorii, de siguranță);
- partea dispozitivă: dispoziția de trimitere în judecată a inculpatului. Această
dispoziție, care trebuie să fie expresă, este însoțită de toate datele de identitate ale
 inculpatului, iar ea trebuie să facă referire expresă la denumirea faptei pt. care se
dispune trimiterea în judecată și încadrarea ei juridică.

Dacă există contradicție între partea expozitivă și cea dispozitivă a rechizitoriului,

instanța penală trebuie să se considere sesizată cu rechizitoriu numai cu privire la faptele și
persoanele din partea dispozitivă, unde se precizează în mod expres faptele și persoanele.

Cf. art. 330 C.P.P., procurorul poate să propună prin rechizitoriu luarea, menținerea,
înlocuirea sau revocarea măsurilor preventive și, dacă este cazul, a măsurilor asiguratorii. În
opinia dl. profesor, deși legiuitorul vorbește de măsuri asiguratorii, legiuitorul se află în eroare,
deoarece spre deosebire de măsurile preventive, cele asiguratorii, chiar dacă sunt temporare, nu
sunt supuse unei proceduri de încetare, cu excepția cazului prev. de art. 315 alin. (2) C.P.P.

Cf. art. 331 C.P.P., prin rechizitoriu, procurorul poate să dispună luarea măsurilor de
siguranță cu caracter medical, când sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege.

Prevederile art. 330 și 331 C.P.P. se trec în partea dispozitivă a rechizitoriului. Tot în
această parte se mai trece numele, prenumele, calitatea și locul în care urmează să fie citate
persoanele pentru a se prezenta în fața instanței penale.

Totodată, rechizitoriul va conține și mențiunea privind cheltuielile judiciare – cuantumul

lor din cursul urmăririi penale.

Rechizitoriul este suspus unei proceduri de verificare a legalității și temeiniciei, care se

realizează de primul-procuror sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă
curtea de apel. Dacă rechizitoriul este întocmit de cei de mai sus, verificarea se face de
procurorul ierarhic superior. Dacă rechizitoriul este întocmit de către un procuror din cadrul
parchetului de pe lângă ICCJ, verificarea se realizează de către procurorul șef de secție. Dacă
este emis chiar de procurorul șef de secție, verificarea se realizează de către procurorul general
din cadrul parchetului de pe lângă ICCJ. În cazul parchetelor organizate după legi speciale
(DNA, DIICOT), se va ține seama de ierarhia prevăzută de aceste legi. În urma verificării,
procurorul competent va putea să dispună cu privire la infirmarea rechizitoriului, caz în care va
da ordonanță privind restituirea dosarului procurorului în vederea refacerii sau completării U.P.
În ipoteza în care procurorul competent nu infirmă rechizitoriul, suntem în prezența unei
confirmări tacite – caz în care rechizitoriul se va înainta instanței, împreună cu dosarul cauzei
și cu numărul de copii ale rechizitoriului certificate de grefa parchetului necesare comunicării
inculpaților – dacă avem pluralitate de inculpați. Dacă inculpatul nu cunoaște sau nu înțelege
limba română, se va asigura traducerea autorizată a rechizitoriului. Pt. persoanele care fac parte
din minoritățile naționale, la cerere, li se va asigura traducerea autorizată a rechizitoriului în
limba lor maternă.

Curs 4 – Procedură Penală – 20.03.2019

Există situații, prevăzute expres de lege, în care, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute
de lege, vorbim despre reluarea urmăririi penale.

Reluarea urmăririi penale. Ea este posibilă doar după încetarea acesteia și se referă la
reactivarea acesteia. Principiul care guvernează această instituție este cel al obligativității.
Astfel, reluarea U.P. operează de drept/obligatoriu, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute
de lege.

Condițiile reluării U.P.:

- să existe un caz de reluare dintre cele prevăzute de art. 332 C.P.P. Astfel, sunt
prevăzute 3 situații de reluare a U.P.: în caz de încetare a cauzei de suspendare; în
caz de restituire a dosarului la procuror de către J.C.P.; în caz de redeschidere
a U.P.;
- să nu intervină un caz legal de împiedicare a P.M.A.P. sau un caz legal de
împiedicare a continuării procesului penal (art. 16 alin. (1) C.P.P.);
- reluarea să se dispună în mod expres de organul judiciar prevăzut de lege, în raport
de cazul de reluare. Principiul în această materie este cel al competenței exclusive a
procurorului.

Cazurile de reluare a U.P.:

În caz de încetare a cauzei de suspendare a U.P. Întotdeauna, cauza penală se reia după
ce încetează cauza de suspendare (e.g. în cazul bolii, după însănătoșire; în cazul impedimentului
legal, după încetarea acestuia; în cazul medierii, când se încheie acordul sau cel mai târziu în 3
luni, cf legii speciale). În acest caz, reluarea se dispune de procurorul care supraveghează U.P.
la propunerea O.C.P., sau din oficiu de procurorul care efectuează U.P., prin ordonanță.

În caz de restituire. Aceasta se realizează într-o etapă superioară, când dosarul cauzei este
prezentat instanței penale în vederea judecării cauzei, într-o fază procesuală intermediară –
camera preliminară, care are ca obiect verificarea legalității U.P. J.C.P. poate dispune restituirea
cauzei la procuror în temeiul art. 346 alin. (3) C.P.P. În cazul prevăzut de art. 346 alin. (3) lit.
b) C.P.P. – atunci când J.C.P. exclude toate probele din cursul urmăririi penale, este obligatorie
restituirea și reluarea urmăririi penale. Cf. art. 334 alin. (1) C.P.P. reluarea se dispune în
acest caz prin încheierea J.C.P. (acest caz fiind excepția de la regula cf. căreia reluarea se
dispune de procuror).

În cazul de restituire prevăzut de art. 346 alin. (3) lit. a) C.P.P. reluarea U.P. este
facultativă (numai dacă se apreciază că sunt necesare acte noi de U.P. – completarea U.P.). De
aceea, în acest caz reluarea se dispune de conducătorul parchetului din care face parte
procurorul care efectuează U.P. sau, după caz, de procurorul ierarhic superior, printr-o
ordonanță prin care se va indica cu exactitate actele de U.P. care mai trebuie efectuate precum
și dacă acestea vor fi efectuate sau nu de către O.C.P. (dacă nu se efectuează U.P. în mod
obligatoriu de către procuror).

În cazul prevăzut de art. 346 alin. (3) lit. c) C.P.P., nu avem nicio prevedere privind
obligativitatea reluării U.P. în acest caz. În opinia dl. profesor, reluarea U.P. nu operează de
drept, ci ea va avea la bază o dispoziție a conducătorului parchetului sau a procurorului ierarhic
superior.

În caz de redeschidere a U.P. Aceasta este posibilă în mai multe situații:

a) Prin dispoziția procurorului ierarhic superior, care poate să dispună fie ca urmare a
unei plângeri (cf. art. 336 și urm. C.P.P.), fie din oficiu – în virtutea principiului
controlului ierarhic - prin infirmarea soluției de clasare față de procuror și
redeschiderea U.P., atunci când constată că nu a existat împrejurarea pe care s-a
întemeiat soluția de clasare dispusă de procuror (deoarece soluția de clasare e nelegală
și netemeinică). Ca urmare a acestei ordonanțe sunt aplicabile prevederile art. 317
C.P.P. – procurorul ierarhic superior va putea dispune restituirea dosarului către
O.C.P. pt. reluarea actelor de U.P., în cazul în care U.P. se desfășoară sub
supravegherea procurorului;
b) Redeschiderea U.P. pe care o dispune însuși procurorul care supraveghează sau care
efectuează U.P (i.e. procurorul care a dat soluția de clasare are posibilitatea de a o
revoca) – dacă după dispunerea soluției de clasare (și înăuntrul termenului de
prescripție a răspunderii penale), procurorul constată că împrejurarea inițială pe care
s-a bazat când a dat soluția de clasare, a dispărut, clasarea nemaifiind justificată (i.e.
soluția a fost legală, la momentul la care s-a dat soluția de clasare a existat
împrejurarea pe care s-a întemeiat soluția însă, ulterior, a apărut o împrejurare nouă
 pe care procurorul nu a cunoscut-o atunci când a dat soluția de clasare și din care
rezultă că această soluție este nelegală și netemeinică – e.g.: apare un martor, etc.);
c) În caz de soluție de renunțare la U.P. Atunci când se constată că suspectul sau
inculpatul nu a respectat cu rea-credință obligațiile impuse de către procuror prin
ordonanță, procurorul care a dat soluția revocă ordonanța de renunțare la U.P. și
dispune redeschiderea U.P.

Redeschiderea U.P. nu poate produce efecte juridice decât sub condiția confirmării
ulterioare de către J.C.P. într-un termen de cel mult 3 zile. Deși legea nu prevede nimic cu
privire la competență, aceasta revine J.C.P. din cadrul instanței competente să judece cauza în
primă instanță. Procedura de confirmare se realizează în ședință nepublică, în camera de
consiliu, cu citarea obligatorie a suspectului sau inculpatului, a celorlalte părți și a altor persoane
interesate, și cu participarea obligatorie a procurorului. Dacă părțile și subiecții procesuali
principali sunt prezenți, procedura este contradictorie. Confirmarea soluției de redeschidere a
U.P. este precedată de o verificare nemijlocită de către J.C.P. a materialelor de urmărire penală
precum și a oricăror înscrisuri (astfel, nu se administrează probe – singurul mijloc de probă care
este admisibil în această procedură este mijlocul de probă scris care poate fi prezentat care poate
fi prezentat atât de procuror cât și de subiecții procesuali interesați). J.C.P. se pronunță printr-o
încheiere care are caracter definitiv.

Există o excepție de la condiția confirmării redeschiderii U.P. de către J.C.P. – situația în

care redeschiderea UP a avut loc înainte de comunicarea soluției clasării. La fel și în cazul
renunțării la UP, înainte de comunicarea copiei ordonanței de renunțare la UP. În această
situație, dacă, după caz, procurorul ierarhic superior sau procurorul a dispus redeschiderea UP
înainte de comunicarea copiei ordonanței prin care s-a dat soluția de clasare sau de renunțare la
UP, redeschiderea UP produce efecte juridice prin ordonanța procurorului ierarhic superior sau
a procurorului, după caz, nefiind necesar ca aceasta să fie supusă procedurii de confirmare de
către JCP.

C.P.P. mai prevede un caz distinct de redeschidere a U.P. – cazul plângerii formulate la
J.C.P. împotriva soluției de clasare. Astfel, în cazurile prevăzute de art. 341 alin. (6) lit. b) și
alin. (7) ptc. 2 lit. c), redeschiderea se dispune direct de către J.C.P.

Calea de atac împotriva actelor, a măsurilor de urmărire penală și a soluțiilor procurorului

 Calea de atac specifică fazei de urmărire penală este plângerea (art. 336-341 C.P.P.).

Principiul care se desprinde din această reglementare este cel potrivit căruia orice
persoană are dreptul de a formula plângere împotriva actelor, a măsurilor de U.P. sau a
soluțiilor procurorului care îi cauzează o vătămare a intereselor sale legitime (i.e. persoana
care poate justifica o vătămare a intereselor sale legitime cauzată prin chiar actul/măsura/soluția
dispusă).

În cadrul reglementării se face distincție între plângerea împotriva actelor și a măsurilor

de U.P .(art. 336-338 și 339 – fără alin. (4)) și respectiv plângerea împotriva soluțiilor
procurorului (art. 339 alin. (4) și art. 340-341 C.P.P.).

Plângerea împotriva actelor și a măsurilor de urmărire penală. Modul de reglementare

face distincție între actele și măsurile O.C.P. și actele și măsurile procurorului.

Atunci când plângerea se îndreaptă împotriva actelor și măsurilor O.C.P. Ea se va

adresa procurorului care supraveghează U.P. Această plângere poate fi introdusă direct la
procuror sau chiar la organul de cercetare penală a cărui act sau măsură este contestată pe calea
plângerii. În acest din urmă caz, O.C.P. are obligația ca într-un termen de cel mult 48 de ore să
înainteze plângerea împreună cu dosarul cauzei către procurorul care supraveghează U.P., în
vederea soluționării plângerii. Pentru această ipoteză nu este reglementat un termen –
plângerea putând fi introdusă oricând în cursul urmăririi penale. Este însă prevăzut un termen
de rezolvare a plângerii care se impune procurorului care supraveghează U.P. – astfel, cf. art.
338 C.P.P. procurorul care supraveghează U.P. are obligația de a soluționa plângerea îndreptată
împotriva actelor sau măsurilor de U.P. ale O.C.P. într-un termen de cel mult 20 de zile de la
primirea plângerii – după care procurorul are obligația de a comunica persoanei interesate o
copie după ordonanța de soluționare a plângerii.

Atunci când plângerea se îndreaptă împotriva actelor și măsurilor procurorului. Din

reglementarea art. 339 C.P.P. se deduce că este vorba de 2 situații: actele efectuate și măsurile
dispuse personal de către procuror și, respectiv, actele efectuate de către O.C.P. din dispoziția
procurorului. Împotriva acestora, competența de soluționare a plângerii persoanei interesate
revine, după caz, primului-procuror al parchetului, procurorului general al parchetului de pe
lângă curtea de apel sau procurorului șef de secție din cadrul Parchetului de pe lângă ICCJ (art.
339 alin. (1) C.P.P.). Dacă este vorba de actele efectuate sau măsurile dispuse tocmai de primul-
procuror al parchetului, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel sau de
procurorul șef de secție din cadrul Parchetului de pe lângă ICCJ ori actele O.C.P. au fost
efectuate din dispoziția acestora (art. 339 alin. (2) C.P.P.), soluționarea plângerii revine
procurorului ierarhic superior. Prin procuror ierarhic superior se înțelege conducătorul
parchetului ierarhic superior celui din care face parte procurorul care supraveghează sau care
efectuează U.P. Regulile prevăzute de art. 339 alin. (1) și (2) C.P.P. se aplică în mod
corespunzător și atunci când ierarhia funcțiilor din structura unui parchet se stabilește printr-o
lege specială (DNA, DIICOT – art. 339 alin. (3) C.P.P.).

Din conținutul art. 339 alin. (5) C.P.P. reiese principiul cf. căruia ordonanța prin care a
fost soluționată plângerea nu mai poate fi atacată cu plângere la procurorul ierarhic superior, o
asemenea plângere fiind inadmisibilă. Prin aceasta se urmărește să se evite angajarea întregii
ierarhii a Ministerului Public în soluționarea unei plângeri.

În ceea ce privește procedura, art. 339 alin. (6) C.P.P. face trimitere la prevederile art.
336-338 C.P.P., care se aplică în mod corespunzător.

Plângerea împotriva soluțiilor procurorului. Deși art. 340 C.P.P. nu face distincție,
făcând trimitere la toate soluțiile de neurmărire sau netrimitere în judecată ale procurorului, în
realitate, în actuala reglementare, plângerea este admisibilă doar împotriva unui singur tip de
soluție – clasarea – art. 339 alin. (4) C.P.P. Potrivit acestui text, împotriva soluției de clasare
se poate face plângere într-un termen de 20 de zile de la comunicarea copiei după ordonanța
prin care s-a dispus clasarea. Astfel, spre deosebire de plângerea împotriva actelor și a
măsurilor, care poate fi introdusă în tot cursul U.P., plângerea împotriva soluției de clasare
trebuie introdusă în termenul de mai sus. Acest termen este un termen peremptoriu, un termen
procedural imperativ, a cărei nerespectare duce la decăderea din exercițiul dreptului.

Ea este de competența, după caz, a primului-procuror al parchetului, a procurorului

general al parchetului de pe lângă curtea de apel sau a procurorului șef de secție din cadrul
Parchetului de pe lângă ICCJ. Dacă plângerea privește soluția pronunțată de una dintre aceste
persoane, competența de soluționare aparține întotdeauna procurorului ierarhic superior.

În situația în care cei de mai sus resping plângerea împotriva soluției de clasare, se poate
face plângere la J.C.P. din cadrul instanței competente să judece cauza în primă instanță, cf. art.
340 alin. (1) C.P.P., într-un termen de 20 de zile de la comunicarea copiei după ordonanța de
respingere a plângerii împotriva soluției de clasare. Dacă nu se respectă termenul inițial de 20
de zile de rezolvare a plângerii (procurorul nu rezolvă plângerea) – plângerea la J.C.P. se poate
face oricând din momentul în care a expirat termenul de rezolvare a plângerii de către
procurorul competent, însă nu mai târziu de 20 de zile din momentul în care i s-a comunicat
modul de rezolvare de către procurorul competent (deoarece e posibilă comunicarea ulterioară).

Plângerea trebuie să aibă conținutul prevăzut de lege: numele, prenumele, calitatea

petentului, adresa unde acesta locuiește; în cazul persoanei juridice se indică denumirea, sediul,
reprezentantul legal sau convențional; de asemenea, se indică actul care conține soluția
(ordonanța de clasare sau rechizitoriul – atunci când prin rechizitoriu se dispune clasarea cu
privire la o faptă și o persoană), data actului, numărul de dosar și denumirea parchetului, precum
și motivarea în fapt și în drept (art. 340 alin. (3) și (4) C.P.P.). Plângerea poate fi depusă personal
sau prin mandatar, cu un mandat special. În opinia dl. profesor, deși nu avem nicio prevedere,
plângerea trebuie să fie formulată în scris pentru a fi valabilă, ea trebuind să fie semnată de
persoana interesată sau de către mandatar, după caz.

C.P.P. prevede și un caz de restituire pe cale administrativă a plângerii atunci când aceasta
nu conține mențiunile privind data ordonanței sau a rechizitoriului atacate, numărul de dosar
sau denumirea parchetului. Pentru această situație, cf. art. 340 alin. (5) C.P.P., plângerea este
valabilă doar dacă este completată în termen de 20 de zile de la data restituirii. Termenul este
unul peremptoriu, imperativ, a cărui nerespectare atrage decăderea din drept – în opinia dl.
profesor această sancțiune este excesivă.

În ceea ce privește plângerea îndreptată la J.C.P., ea este reglementată de art. 341

C.P.P. Potrivit alin. (1), dacă plângerea este greșit îndreptată, ea se trimite pe cale administrativă
organului judiciar competent. Procedura plângerii începe prin depunerea acesteia. Ea poate fi
introdusă direct la instanța din care face J.C.P. care este competent – înregistrându-se la
registratura instanței. Ea poate fi introdusă și la procurorul care a dat soluția de clasare (prin
ordonanță sau rechizitoriu) – în acest din urmă caz, procurorul este obligat să înainteze imediat
plângerea pe care o primește, împreună cu dosarul cauzei, J.C.P. din cadrul instanței competente
să judece cauza în primă instanță. Această plângere este admisibilă împotriva soluției de
clasare, iar nu împotriva soluției de respingere a plângerii de către conducătorul
parchetului sau de către procurorul ierarhic superior. Sub acest aspect, respingerea
plângerii de către conducătorul parchetului sau de către procurorul ierarhic superior este o
condiție procedurală prealabilă, obligatorie, pentru formularea plângerii la J.C.P., de care
depinde admisibilitatea plângerii.

J.C.P. căreia i se repartizează cauza (în mod aleatoriu), fixează termen de soluționare a
plângerii și dispune, de urgență, citarea petenților și intimaților (are calitatea de petent cel care
formulează plângerea și calitatea de intimat cel împotriva căruia se îndreaptă plângerea) și
încunoștințarea procurorului. În opinia dl. profesor, în tăcerea legii, și avocatul ales (sau din
oficiu în caz de asistență juridică obligatorie) trebuie încunoștințat. De asemenea, în această
procedură se pot depune note scrise cu privire la admisibilitatea și temeinicia plângerii.
Totodată, dacă a fost pusă în mișcare acțiunea penală (adică soluția de clasare a fost dispusă cu
privire la inculpat) se pot formula cereri și excepții privind legalitatea administrării probelor
în cursul U.P. și privind legalitatea U.P. efectuate – practic, privind legalitatea actelor efectuate
de către O.U.P.

Soluționarea plângerii are loc în camera de consiliu. Dacă se prezintă petenții și intimații,
procedura are caracter contradictoriu. De asemenea, pronunțarea hotărârii se realizează în
camera de consiliu, prin derogare de la principiul publicității hotărârii. Nu există cercetare a
probelor în fața J.C.P., verificarea plângerii sub aspectul admisibilității și al temeiniciei se
realizează exclusiv pe baza materialului de la dosar care este înaintat de procuror și pe baza
unor înscrisuri noi.

Soluționarea plângerii împotriva soluției de clasare este reglementată în mod diferit, după
cum a fost pusă sau nu în mișcare acțiunea penală.

Dacă nu a fost pusă în mișcare acțiunea penală – art. 341 alin. (6) C.P.P. Astfel:

- plângerea poate fi respinsă ca tardivă (când nu s-a respectat termenul de

introducere a plângerii), ca inadmisibilă (când nu îndeplinește condițiile de
admisibilitate) sau ca neîntemeiată (când în urma verificării materialului de U.P. și
eventual a înscrisurilor noi prezentate, J.C.P. constată că soluția este legală,
temeinică) (lit. a);
- admite plângerea, desființează clasarea și dispune trimiterea cauzei la procuror,
după caz, în vederea începerii U.P. (dacă clasarea s-a dispus înainte de acest
moment); în vederea completării U.P. (dacă clasarea s-a dispus după începerea U.P.
dar înainte de continuarea ei față de suspect); în vederea P.M.A.P. și a completării
U.P. (dacă clasarea s-a dispus față de un suspect) (lit. b);
- admite plângerea și schimbă temeiul de drept al soluției de clasare (indică un alt
caz de clasare dintre cele prevăzute de art. 16 alin. (1) C.P.P.), cu condiția de a nu
agrava situația persoanei care a formulat plângerea (lit. c).

Dacă a fost pusă în mișcare acțiunea penală – art. 341 alin. (7) C.P.P. Astfel:
- plângerea poate fi respinsă ca inadmisibilă sau tardivă (ptc. 1);
- dacă plângerea a trecut de examenul de tardivitate și admisibilitate, atunci
J.C.P. va proceda la un examen de legalitate asupra actelor de administrare a
probelor și asupra actelor de urmărire penală efectuate de O.U.P. Dacă în urma
acestui examen constată nelegalități, va dispune excluderea probelor
administrate nelegal și va sancționa cf. art. 280-282 C.P.P. actele de U.P.
efectuate cu încălcarea legii (ptc. 2). În opinia dl. profesor, acest examen prealabil
de legalitate este obligatoriu într-o singură situație – când J.C.P. constată că probele
care au fost obținute în faza de U.P. sunt legale și suficiente – atunci când constată că
sunt îndeplinite condițiile judecății. Astfel, în urma acestui examen de legalitate,
J.C.P.:
 poate respinge plângerea ca neîntemeiată/nefondată (atunci când, în urma
verificării de fond a plângerii și a materialului de U.P., constată că soluția de
clasare este legală și temeinică) (lit. a). În opinia dl. profesor, în acest caz,
precum și în cel prevăzut de art. 341 alin. (6) lit. a), soluția procurorului
dobândește autoritate de lucru judecat, pentru că ea este însușită, pe fondul
ei, de judecător (lit. a);
 admite plângerea, desființează soluția de clasare și trimite cauza la procuror
pentru completarea U.P. – J.C.P. e obligat ca prin încheiere să indice actele
de U.P. care trebuie efectuate pentru a completa U.P. – Acesta este un caz de
redeschidere și reluare a U.P. (lit. b);
 admite plângerea, desființează soluția de clasare față de inculpat și dispune
începerea judecății numai cu privire la faptele și la persoanele pentru care
s-a pus în mișcare acțiunea penală, atunci când judecătorul constată că există
probe legale și suficiente pentru deschiderea fazei de judecată a procesului
penal, și dispune trimiterea cauzei în vederea repartizării aleatorii (deoarece
în această situație, prin excepție de la excepție, J.C.P. e incompatibil să judece
cauza, potrivit legii). Această încheiere de începere a judecății este unica
încheiere care este supusă căii de atac – cea a contestației (unica încheiere
care nu este definitivă), ea putând fi exercitată de persoana interesată și de
către procuror în termen de 3 zile de la comunicarea încheierii. Contestația
este admisibilă doar dacă este motivată înăuntrul termenului prevăzut de
lege. Contestația nemotivată este inadmisibilă (În opinia dl. profesor, aceasta
este o prevedere exagerată, deoarece este un termen foarte scurt în care
 trebuie motivată). De asemenea, dreptul la contestație privește modul de
soluționare a excepțiilor privind legalitatea administrării probelor și privind
legalitatea actelor efectuate de O.U.P. (În opinia dl. profesor, e regretabil
faptul că aceasta nu poate privi și dispoziția de începere a judecății).
Competența de soluționare a contestației revine instanței ierarhic superioare
sau, în situația în care instanța sesizată cu plângere este ICCJ, contestația se
soluționează de completul competent din cadrul ICCJ. Soluționarea
contestației se realizează în camera de consiliu, fiind o procedură
contradictorie, cu citarea petenților, a intimaților și cu participarea obligatorie
a procurorului. Contestația se soluționează printr-o încheiere cu caracter
definitiv. Soluțiile contestației pot fi:
a) respingerea contestației ca tardivă (dacă se încalcă termenul de 3 zile
înăuntrul căreia trebuie motivată și formulată); ca inadmisibilă (dacă
nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate); ca
nefondată/neîntemeiată (în urma verificării contestației prin prisma
dosarului, J.C.P. din cadrul instanței superioare constată că soluția
dată de J.C.P. din cadrul primei instanțe este legală și temeinică);
b) admite contestația, desființează soluția și dispune rejudecarea
plângerii în conformitate cu prevederile art. 341 alin. (7) C.P.P.,
numai dacă se constată ce excepțiile privind legalitatea administrării
probelor ori excepțiile privind legalitatea efectuării actelor de
urmărire penală – au fost soluționate cu încălcarea dispozițiilor legale
(În opinia dl. profesor, e regretabil faptul că nu se prevede, din nou,
referirea la dispoziția de începere a judecății). Dacă probele rămân
excluse în urma soluționării contestației, nu se va ține seama de ele la
judecarea cauzei în fond.

În opinia dl. profesor, în situația prevăzută de art. 341 alin. (7) ptc. 2 lit. c), actul de
sesizare a instanței este plângerea persoanei vătămare materială sau morală prin
infracțiune (iar nu a oricărei persoane care se află într-un raport procesual penal) – prin aceasta
se dă posibilitatea victimei să sancționeze pasivitatea Ministerului Public. Ca atare, în această
situație de excepție, instanța penală nu mai este sesizată cu rechizitoriu, ci este sesizată cu
plângerea persoanei vătămate, în urma căreia J.C.P. din cadrul instanței care va judeca în fond
cauza, dă o încheiere prin care dispune începerea judecății.
 Curs 5 - 27.03.2019

Derularea procesului penal – CAMERA PRELIMINARĂ- ea nu exista în vechiul Cod.

Codul cuprinde în art. 3 funcția de cameră preliminară exercitată de jud. de cameră preliminară.
Această faza procesuală reprezintă concretizarea acestei funcții noi create. În această fază este
cunoscută o procedură de verificare a probelor înainte de începerea procesului, iar în urma
verificărilor se stabilesc elementele de probă pe care se va întemeia judecata și care vor sta la
baza unei hot. jud. Decizia judecătorului face diferența între urmărire și judecată sub aspectul
standardului probei.

Această procedură este reglementată în diferite moduri în fiecare legislație și în acest

sens pot fi desprinse 3 direcții:

1. Procedura se realizează de un organ independent- o caracteristică a legislațiilor anglo-

saxone
2. Confuziunea funcțiilor
3. Procedura este încredințată unei jurisdicții de instrucție- cunoscut și la noi

În realitate Camera Preliminară nu este inspirată așa cum se arată în Expunerea de motive
și în Legea de punere în aplicare ci din ședința pregătitoare din 1953. Scopul acestei proceduri
a fost acela de stopare a dosarelor care au fost construite cu încălcarea dispozițiilor legale și
garantarea duratei rezonabile a procesului penal, pornindu-se însă de la o premisă eronată,
contrară realității- anterior acestei reglementări întârzierile se datorau soluțiilor de retrimitere a
cauzelor la procuror. Această procedură dimpotrivă prelungește durata procesului.

Camera preliminara este o fază procesuală distinctă în procesul penal pentru că se realizează
de un organ jurisdicțional distinct- JCP care exercită o funcție judiciară distinctă. Procedura
prezintă reguli proprii, constă în modalități de verificare specifice și se finalizează printr-o
soluție procesuală; deci prezintă toate caracteristicile unei faze distincte.

Ar putea fi înlocuită cu verificări prealabile la prima instanță cu 2 consecințe:

 Dispariția funcției
 Transferul complet al actualei competențe al JCP la instanță

Principiile procedurii:
1. Nepublicitatea- decurge dintr-o trăsătură a urmăririi penale- de aceea se realizează în
camera consiliu, unde participă toate părțile și persoana vătămată și procurorul(aceeași
din judecată). Există dificultăți de participare a părții responsabile civilmente, de aceea
s-a declarat neconstituționalitatea art.21 CPP, însă textul a rămas neschimbat. După
decizia CCR introducerea în proces a acesteia se poate realiza inclusiv în fața JCP.
2. În pofida faptului că procedura este nepublică ea are nu numai caracter scris ci și oral,
această trăsătură având rang de principiu, de aceea vom vedea că ea debutează cu o
procedură scrisă care este obligatorie, ea se materializează în formularea de cereri și
excepții. Dacă nu există cereri și excepții CP este lipsită de obiect, deci procedura
rămâne în totalitate scrisă. În situația în care sunt cereri și excepții procedura poate
deveni una orală, pentru că JCP la expirarea termenului stabilit pentru formularea de
cereri și excepții stabilește termen pentru dezbateri orale cu citarea obligatorie a părților
și persoanei vătămate și cu participarea procurorului.
3. Contradictorialitatea dezbaterilor- condiționată de prezența părților si a pers.
vătămate, nu facem referire și la procuror pentru că dacă în privința părților și a pers.
vătămate este necesară citarea ceea ce înseamnă că procedura poate avea loc și în
absența acestora cu condiția să fie îndeplinită în mod legal citarea, în ceea ce privește
procurorul participarea lui este obligatorie sub sancțiunea nulității absolute. Aceste
dezbateri contradictorii sunt asemănătoare cu cele din faza de judecată cu singura
diferența că în CP nu se dezbat chestiuni de fond asupra cererilor și a excepțiilor
formulate, inclusiv a celor din oficiu.

OBIECTUL- art.342 CPP – după trimiterea în judecată JCP verifică: competența

instanței, legalitatea actului de sesizare a instanței, legalitatea efectuării actelor de organele
de UP și legalitatea administrării probelor. Părere prof: obiectul este incomplet pentru că
nu se face nicio referire la măsurile procesuale cu toate că există un text expres cu privire
la verificarea măsurilor preventive, dar în CP are loc o verificare și a măsurilor de siguranță
și asupra măsurilor asigurătorii și propunerile pe care le efectuează procurorul prin
rechizitoriu (art. 330-331 CPP). Obiectul îl reprezintă doar legalitatea nu și temeinicia;
proful crede că trebuia extins și cu privire al temeinicie, mai că nu se poate face o demarcație
între cele 2 laturi ale probei care este un element de fapt- latura de temeinicie care contribuie
la aflarea adevărului și cea a temeiniciei care impune respectarea dispozițiilor legale cu
prilejul administrării probelor.
 Verificarea competenței instanței- se face în amantele procedurii penale, adică
înainte de a începe judecata, de aceea e atribuită JCP. Verificarea se realizează sub toate
formele competenței: materială, funcțională, personală și teritorială. Trimiterea pe care o
face CPP doar la aplicarea art. 51 și 52 din materia părții generale este necorespunzătoare
pentru că ele sunt de aplicație generală, plus că art.51 prevede că declinarea de competență
se realizează prin sentință ori sentința este dispusă numai asupra fondului; JCP se pronunță
doar încheiere, ori se pune problema care este actul prin care JCP își declină competența,
după legiuitor e sentința, însă ea nu figurează printre actele JCP. Totodată această procedură
nu este corelată cu art. 47 CPP, căci modalitatea prin care se realizează declinarea de
competență este excepția de necompetență care poate fi invocată și de procuror ori în CP
procurorul nu este titular al excepțiilor; în aceste condiții se pune problema dacă procurorul
mai poate invoca excepția de necompetență- în opinia prof : ar trebui să poată. Această
excepție e singura pe care el o poate formula în CP. De asemenea verificarea competenței
nu este corelată nici cu termenele înăuntrul cărora poate fi invocată competența unei instanțe
conf. art. 47 CPP. După cum rezultă din cuprinsul procedurii verificarea se realizează
exclusiv în CP, ori art.47 prevede că excepțiile de necompetență materială sau personală ale
instanței inferioare care atrag nulitatea absolută pot fi invocate în tot cursul judecății până
la pronunțarea unei hot. definitive, iar celelalte excepții care privesc nulitatea relativă pot fi
invocate și în faza de judecată până cel mai târziu la începerea cercetării judecătorești, sub
acest aspect e clară contradicția între partea generală și cea din materia CP, care nu permite
verificarea competenței instanței ulterior procedurii de CP, cum este și firesc pentru că dacă
JCP nu ar avea această competență ar exista posibilitatea ca ulterior în fața instanței să se
constate nulitatea tuturor actelor. Părere prof: pentru corelarea acestor texte este posibilă
o verificare a competenței de către instanța însăți însă ea nu poate purta decât asupra
elementelor noi care intervin ulterior finalizării procedurii de CP cum sunt cele referitoare
la schimbarea calității sau încadrării juridice care determină schimbarea competenței(art.48,
49CPP).

Verificarea legalității actului de sesizare a instanței- act de sesizare al instanței=

rechizitoriu, acord de recunoaștere a vinovăției, ca urmare a plângerii prealabile a persoanei
vătămate conf. art. 341 alin.7 lit. c CPP. Verificarea privește toate aceste acte? NU, privește
doar rechizitoriul pentru că verificarea privește doar dispoziția de trimitere în judecată care
este cuprinsă doar în rechizitoriu. Prin urmare CP trebuie urmărită doar în cazul în care
sesizarea instanței se realizează prin rechizitoriu. Verificarea legalității rechizitoriului este
funcția esențială a CP și ea apare ca o funcție distinctă a JCP, este distinctă de UP.
Verificarea se realizează obligatoriu după trimiterea în judecată pentru că trimiterea în
judecată este obiectul esențial al procedurii de CP, însuși funcția JCP depinde de această
dispoziție a procurorului pe care el o dă prin rechizitoriu. Verificarea rechizitoriului se
realizează în funcție de acuzația penală, care este adusă în fața instanței pentru a fi judecată,
prin rechizitoriu. Reglementarea este defectuoasă pentru că deși conf. art. 342 ea are ca
obiect verificarea rechizitoriului în art.345 și 346 CPP se face referire nu la verif. legalității
rechizitoriului ci a regularității acestuia, prin urmare avem 2 noțiuni diferite pe care le
folosește legiuitorul iar prof-ul crede ca nu sunt sinonime căci noțiunea de legalitate are un
conținut mai larg decât cea de regularitate. Astfel, verificarea legalității privește verificarea
prin prisma tuturor dispozițiilor legale privind întocmirea lui și sesizarea instanței, adică nu
numai a dispozițiilor legale intrinseci, a celor care privesc cuprinsul rechizitoriului(cele din
art.328 CP) ci a tuturor dispozițiilor legale care privesc rechizitoriul, a celor extrinseci,
adică a celor care stau la baza rechizitoriului (cele din art.326). Prof-ul crede ca e vorba de
verificarea doar a acelor acte pe care se întemeiază dispoziția de trimitere în judecată. În
ceea ce privește verificarea regularității rechizitoriului ea se limitează la actele intrinseci,
adică la cuprinsul acestuia, cele referitoare la mențiunile pe care trebuie să le cuprindă
rechizitoriul(ex: descrierea faptei este incompletă, nu se poate distinge din dispozitivul
rechizitoriului pentru care fapte a fost pusă în mișcare acțiunea penală).

Verificarea legalității administrării probelor- modul în care proba a fost administrată

în UP. Proba nu poate constitui obiect al verificării pentru că ea este un element de fapt,
ceea ce constituie obiect al verificării este modul în care a fost administrată proba și anume
actul prin care a fost administrată proba, actul prin care a fost dispusă ori a fost autorizată
administrarea probei. Problema care se pune este dacă în CP se poate verifica proba
obținută în urma procedurii audierii anticipate ținând cont de faptul că aceasta se realizează
de un judecător; Părere prof: această procedură nu este exclusă de la controlul de legalitate
pe care îl efectuează JCP. Nu sunt excluse nici acele acte de autorizare a administrării
probelor de JDLR în cursul UP, este vorba de actele de supraveghere sau cercetare speciale
ca metode probatorii, inclusiv încheierile de autorizare dispuse de instanțele superioare- ex
JCP al unei instanțe inferioare ar putea să cenzureze o încheiere dispusă de o instanță
superioară inclusiv de ÎCCJ. Problema care se mai pune este de a știi dacă verificarea
legalității privește și verificarea suficienței probelor având în vedere prevederea din art.327
CPP potrivit căreia trimiterea în judecată nu poate fi dispusă decât atunci când probele
 obținute sunt legale si suficiente. Ce înseamnă probe suficiente? Părere prof: suficiența
are 2 laturi: o latură substanțială, de temeinicie, care este rezultatul contribuției acesteia
la aflarea adevărului și o latură cantitativă care privește numărul de probe pentru
fundamentarea dispoziției de trimitere în judecată. Părere prof: latura substanțială,
conținutul probei(=faptele și elementele de fapt obținute din administrarea probelor) nu
poate forma obiectul procedurii în CP, însă verificarea cantității probei poate intra în
procedura de verificarea în CP. De aceea această prevedere nu este corelată cu cea din
materia plângerii împotriva soluțiilor de clasare ale procurorului care permite JCP să
dispună începerea judecății numai atunci când probele legal administrate sunt suficiente.
Nu orice probe pot fi verificate în CP ci numai acelea pe care se fundamentează
rechizitoriul conf. art. 54 CPP și art. 3, deci trebuie să rezulte din rechizitoriu care sunt
probele pe care acesta se întemeiază.

Verificarea legalității actelor efectuate de OUP – actele efectuate de organele de UP

sunt în primul rând actele procesuale, adică cele care conțin manifestările de voință ale OUP
și după părerea prof-ului și actele procedurale. În obiectul verificării sunt incluse doar
acele acte ale OUP pe care s-a întemeiat rechizitoriul, ex: ordonanțele întocmite de OUP,
cum e ordonanța de începere a UP, de continuarea sau punere în mișcare a acțiunii penale.

Camera Preliminară are o durată determinată de cel mult 60 zile, după părere prof ea
include nu numai procedura desfășurată de procurorul din primă instanță adică prima
etapă ci și etapa de contestație în CP. După părere prof, este un termen de recomandare.

Procedura de CP are o structură specifică etapelor jurisdicționale, astfel ea include:

 Măsuri premergătoare
 Etapă de cercetare și de administrare de probe
 Etapă de soluționare

Măsurile premergătoare –măsuri administrative-jurisdicționale, se desfășoară înafara

unei ședințe. Ele pot fi dispuse doar de JCP care este desemnat pentru soluționarea cauzei în
această fază. Conf. art. 341 alin (1) face parte din măsurile premergătoare și procedura de
repartizare aleatorie a cauzei, însă nu face parte din măsurile asigurătorii; are loc în cadrul unei
proceduri pur administrative. După înregistrarea cauzei cu rechizitoriul la instanța competentă,
JCP este desemnat doar în urma unei repartizări cu caracter aleatoriu, acest caracter este o
garanție a imparțialității actului de justiție. Acest dosar va primi în vederea repartizării aleatorii
un nr unic de înregistrare din sistemul ECRIS. Obiectul cauzei penale este stabilit de grefier
sub coordonarea unui judecător. După primirea nr unic dosarul este trimis unui judecător(
desemnat anual) în vederea repartizării aleatorii. Înainte de a proceda la repartizarea aleatorie,
judecătorul verifică obligatoriu toate actele care au fost efectuate în acea cauză de JDRL pentru
a stabili dacă nu există vreun caz de incompatibilitate în cadrul instanței la care s-a înregistrat
rechizitoriul. În urma acestor verificări se întocmește un PV în care se va consemna rezultatul
verificărilor, iar verificarea în mod aleatoriu nu se va putea face unui judecător care în raport
de actele efectuate este incompatibil cu judecata în CP. Repartizarea unei cauze în sistem
aleatoriu se realizează numai o singură dată în aceeași cauză. Dacă nu se poate folosi
repartizarea aleatorie se folosește metoda ciclică= repartizarea se va realiza de judecătorul
desemnat anual judecătorului în ordinea numerotării completelor de judecată.

După repartizare, JCP desemnat va proceda la luarea măsurilor preliminare necesare

pentru soluționarea cauzei:

a) Comunicarea rechizitoriului sau a unei traduceri autorizate a acestuia doar

inculpatului fie la locul de deținere(dacă e în stare de reținere) fie la adresa unde
locuiește, fie la o altă adresă la care a cerut acesta. Această procedură nu are
nicio logică în actuala reglementare pentru că acuzația i se aduce la cunoștință
la un moment anterior trimiterii în judecată- după punerea în mișcare a acțiunii
penale; mai mult creează o situație de inegalitate în raport cu celelalte părți și
persoana vătămate. Părere prof: comunicarea să se realizeze față de toate
părțile și față de pers. vătămată și să aibă la bază altă rațiune, aceea de a
notifica oficial cu privire la obiectul procedurii de CP pentru că el depinde de
dispoziția de trimitere în judecată.
b) Informarea părților și a persoanei vătămate cu privire la obiectul
procedurii de CP, această informare se limitează la încunoștințarea cu privire
la dreptul pe care îl au de a obține verificarea în CP a legalității sesizării instanței,
administrării probelor și a legalității actelor efectuate de OUP, fără să se facă
referire la verificarea competenței deși și aceasta face parte din CP. Nu se face
referire la dreptul părților și a persoanei vătămate de a-și alege un avocat în
procedura de CP, o omisiune esențială, pentru că obiectul CP e de specialitate
juridică fiind esențială prezența unui avocat, mai mult trebuia prevăzută
comunicarea rechizitoriului și la sediul avocatului.
c) Încunoștințarea părților și a persoanei vătămate că au dreptul să formuleze
cereri și excepții cu condiția ca acestea să se limiteze la obiectul procedurii de
 CP. Nu părților și persoanei vătămate le este adresat acest drept pentru că ele
sunt profane ci avocatului, el este cel care poate evalua necesitatea formulării
acestor cereri.
Rechizitoriul se bucură de o prezumție de regularitate și de multe ori JCP
trece peste aceste neregularități fără a le sancționa, dar deși respinge toate
cererile și excepțiile și dispune începerea judecății, de regulă, el va ține seama
de neregularitățile actelor din UP cu ocazia soluționării fondului.
Încunoștințarea cu privire la acest drept este însoțită și de încunoștințarea
cu privire la termenul în care se pot ele formula care este stabilit în prealabil de
JCP, termen care se stabilește în raport de complexitatea și particularitățile
cauzei și a cărui durată nu poate fi mai mică de 20 zile(termen judiciar).
Complexitatea se referă la volumul cauzei, nr de persoane implicate,
multitudinea actelor efectuate în cauza penală. Particularitățile cauzei se referă
la specificitatea cauzei, natura ei, inclusiv natura actelor efectuate în cursul UP
și care pot forma obiect al procedurii de CP. Atât complexitatea, cât și
particularitățile se au în vedere în raport de obiectul procedurii de CP pentru că
cererile și excepțiile pentru a avea șansă de a fi admise trebuie materializare în
memorii ample; trebuie descrisă baza actuală și care sunt dispozițiile legale
încălcate, arătată sancțiunea pentru acea încălcare și motivarea lor. Excepțiile
pot fi formulate și din oficiu. Termenul de 20 zile are natura unui termen de
recomandare conf. ICCJ; părere prof : are o natura mixtă- termen judiciar+
legal pentru că are o durată minimă de și una maximă(60 zile cât durează
procedura). CPP folosește sintagma de” încheierea” procedurii pentru nulitatea
absolută, iar pentru cea relativă ”închiderea” procedurii în CP. Nulitățile relative
pot fi invocate până cel mai târziu la ședința prev. de art. 345, însă cele absolute
pot fi invocate inclusiv în etapa de contestație.

În ceea ce privește avocatul din oficiu se prevede că rechizitoriul i se comunică acestuia.

De asemenea lui i se comunică și termenul înăuntrul căruia acesta poate formula cereri și
excepții, prin aceasta avocatul din oficiu este avantajat în raport cu avocatul ales. Avocatul din
oficiu este obligat să consulte întregul material al dosarului și să aprecieze în urma evaluării
materialului dacă este cazul să formuleze cereri sau excepții.

După expirarea termenului stabilit de judecător pentru formularea de cereri și excepții,

dacă nu s-au formulat cereri și excepții JCP va constata prin încheiere legalitatea sesizării
instanței, administrării probelor și efectuării actelor de OUP și va dispune începerea judecății.
Această încheiere se comunică părților și persoanei vătămate și ea se dă fără citarea acestora și
fără participarea procurorului.

Dacă au fost formulate cereri și excepții, după expirarea termenului stabilit de judecător
, acesta va lua următoarele măsuri premergătoare:

 Va stabili termen de soluționare a cererilor și a excepțiilor

 Va dispune citarea părților și a persoanei vătămate
 Va proceda la înștiințarea procurorului c cărui participare este obligatorie
Nu se prevede nimic în legătură cu avocatul; părere prof: este necesară
înștiințarea avocatului atât ales cât și din oficiu.

Procedura are loc în camera de consiliu într-o ședință nepublică și se poate desfășura fie
în 2 etape, fie în una singură, după caz. Va avea loc mai întâi ședința nepublică, prev. În art.
345 CPP, care reprezintă prima etapă.

1. Procedura în camera de consiliu- procedura de Cameră Preliminară. În realitate nu se

realizează procedura de cameră preliminară în sensul propriu-zis al ei, ci se desfășoară
doar prima etapă din cadrul acestei proceduri, cealaltă- de soluționare- se desfășoară
într-o altă ședință(art346). Procedura este cea în care au loc dezbaterile asupra cererilor
și excepțiilor. Ea se realizează obligatoriu cu citarea părților și a persoanei vătămate și
cu participarea procurorului. Această procedură conține în structura ei 3 elemente: o
cercetare judecătorească, dezbaterea propriu-zisă, remedierea neregularităților sau după
caz soluționarea cauzei.
a) Cercetarea judecătorească – prevederea conform căreia ea se realizează
exclusiv pe baza materialelor din dosar și a înscrisurilor noi a fost declarată
neconstituțională. Curtea a reiterat principiul potrivit căruia se pot administra
probe prin recurgerea la orice mijloc de probă cu condiția ca acesta să nu fie
interzis de lege. Singura condiționare: administrarea de probe să privească
obiectul procedurii de CP, nu și chestiunile care privesc fondul cauzei; prin
urmare în fața JCP există cercetare judecătorească la fel ca și în fața instanței,
care constă în administrarea probelor prin recurgerea la orice mijloc de probă
dacă el nu este interzis de lege. Ca atare se poate administra și proba cu martori,
audierea inculpatului, a celorlalte părți și recurgerea la procedee științifice.
b) Dezbaterea propriu-zisă are loc după ce s-a terminat activitatea de administrare
a probelor când JCP constată că poate soluționa cererile și excepțiile atât pe
baza materialului din dosar cât și a probelor noi. Această etapă înseamnă de fapt
concluziile pe care le pun participanții cu privire la excepții. Cine pune
concluzii: mai întâi titularul cererilor și excepțiilor, apoi celelalte părți, persoana
vătămată și procurorul. După finalizarea dezbaterilor JCP va trece la deliberare
și la luarea hotărârii. Soluționarea se realizează în această etapă printr-o
încheiere prin care JCP poate să admită sau să respingă cererile și excepțiile. În
situația în care JCP constată legalitatea sesizării instanței, a administrării
probelor și legalitatea actelor efectuate de OUP respinge excepțiile ca
nefondate- situația de la art. 346 alin 2. Această încheiere se comunică părților,
persoanei vătămate și procurorului pentru că ei au dreptul de a formula
contestație. În situația în care JCP constată neregularități ale actului de
sesizare al instanței, constată nulități ale actelor pe care le-au efectuat OUP și
pe care le sancționează conf. Art.281-282, ori exclude unele probe ca fiind
obținute în mod nelegal, atunci JCP va da încheiere pe care o comunică
părților, persoanei vătămate și procurorului. Această încheiere declanșează o
procedură de remediere a rechizitoriului de procurorul care l-a întocmit.
Remedierea este posibilă doar în ceea ce privește rechizitoriul, nu și
celelalte elemente ale verificării, respectiv mijloacele de probă, procedeele
probatorii și celelalte acte efectuate de OUP. Primind copia încheierii JCP,
procurorul este obligat să remedieze neregularitățile constatate de judecător și
să comunice dacă menține rechizitoriul, respectiv dacă cere să i se restituie
dosarul. Dacă remedierea este atașată doar constatării neregularității
rechizitoriului obligația procurorului de a răspunde la solicitarea instanței dacă
menține sau nu rechizitoriul se raportează la toate părțile componente ale
verificării, adică atât la situația în care se constată neregularități ale actului de
sesizare al instanței, cât și se sancționează cu nulitatea actele OUP sau se exclud
probe.
În situația în care procurorul nu răspunde la solicitarea instanței sau
solicită restituirea cauzei JCP nu va mai continua procedura ci va dispune
restituirea cauzei la procuror, urmând ca procurorul să procedeze conf. regulilor
din materia reluării UP. Procurorul are obligația de a remedia neregularitățile și
de a răspunde la solicitarea judecătorului într-un termen de 5 zile din momentul
 comunicării copiei încheierii. Cu privire la natura juridică a acestui termen,
părere prof este că e un termen de decădere. Atunci când procurorul nu respectă
termenul, JCP dispune restituirea, această restituire fiind obligatorie. Dacă
procurorul remediază rechizitoriul va fi organizată o nouă ședință în care va
avea loc o dezbatere asupra soluției. Dacă procurorul menține rechizitoriul în
urma remedierii, solicitând începerea judecății, JCP nu are nicio putere asupra
deciziei procurorului. Părere prof: pentru că JCP să poată dispune începerea
judecății este necesar să evalueze și probele rămase în urma excluderii pentru
că este posibil ca probele rămase să n-aibă nicio legătură cu fapta sau să
demonstreze lipsa de temeinicie a acuzației- și în această ipoteză JCP nu are
altă soluție decât să dispună începerea judecății. După părerea prof-ului JCP
nu ar trebui să dispună începerea judecății atunci când constată că probele
rămase nu sunt suficiente.
În situația în care sunt excluse toate probele JCP dispune în mod
obligatoriu în temeiul art.346 alin 3 lit. b restituirea cauzei la procuror. În
situația în care în timpul procedurii de CP intervine un caz dintre cele prevăzute
în art. 16 CPP JCP nu poate dispune încetarea procesului penal. Într-o asemenea
situație procurorul ar trebui sa ceară obligatoriu restituirea cauzei, dacă nu o
face in conformitate cu art. 345 JCP este obligat să continue procedura.
 În CP este interzisă reunirea cauzelor sau disjungerea!- prof-ul nu este
de acord, el crede că niciuna nu ar trebui limitate doar la fazele de fond.
2. A 2a ședință va avea loc numai în situația în acre trebuie parcursă procedura prevăzută
în art. 345 alin (3) – procedura remediu- atunci când JCP a constat neregularități ale
actului de sesizare al instanței, a sancționat cu nulitatea actele efectuate de OUP sau a
exclus unele probe. În această situație ședința în conformitate cu art. 346 alin 4 trebuie
să aibă loc exclusiv cu privire la dezbaterea asupra soluției, deci nu se mai reiau
dezbaterile asupra cererilor și a excepțiilor. Astfel în situația în care JCP constată că
procurorul nu a remediat rechizitoriul sau l-a remediat însă l-a remediat
necorespunzător, dacă neregularitățile rechizitoriului împiedică stabilirea obiectului sau
a limitelor judecății JCP dispune restituirea cauzei la procuror. În această situație poate
avea loc și o reluare a UP. Cu privire la actul de remediere nu există un punct de vedere
unitar, părere prof: trebuie să fie un act de aceeași natură cu actul remediat, adică un
rechizitoriu pentru că pentru a produce efecte actul prin care se remediază trebuie să
urmeze același parcurs juridic ca și rechizitoriul. În consecință JCP va verifica 2
chestiuni în această ședință:
 Dacă procurorul a remediat rechizitoriul
 Dacă în urma remedierii poate fi determinat obiectul sau limitele obiectului
judecății. Acestea se determină în raport de prevederile art. 371 (fapta și
persoana cu privire la care a fost sesizată instanța).

Dacă în urma verificării JCP constată din nou neregularități va da o încheiere de

restituire a cauzei la procuror.

În privința sancționării cu nulitate a actelor de UP părerea prof-ului este că

reglementarea este nesatisfăcătoare. Textul prevede că în situația în care sunt constatate
neregularități ale rechizitoriului dar care nu sunt esențiale, precum și în situația în care
sancționează cu nulitate actele OUP ori exclude o parte din probe va da încheiere prin
care dispune începerea judecății. Părere prof: trebuie să se țină seama și de efectele
sancțiunilor aplicate actelor de UP pentru că în situația în care este vorba de o nulitate
absolută care se extinde asupra tuturor actelor de UP trebuie dispusă restituită cauza
la procuror; deci este o lacună pentru că trebuia să se prevadă restituirea și pe motivul
sancționării cu nulitate a tuturor actelor de UP. Excluderea probelor va produce efecte
directe asupra judecății fondului cauzei , în sensul în care instanța nu va ține seama de
probele care au fost excluse

Încheierea de începere a judecății este un act de investire, în acest fel s-a realizat
separarea sesizării de investirea instanței. Sesizarea instanței se realizează prin
rechizitoriu, iar investirea instanței sesizate de procuror se realizează în baza încheierii
de începere a judecății.

În ceea ce privește competența, judecătorul care dispus începerea judecății va

proceda în continuare la judecarea cauzei. În situația în acre JCP a dispus restituirea iar
în urma admiterii contestației împotriva încheierii de restituire se dispune de instanța
superioară, adică de un alt judecător decât cel care a soluționat cererile și excepțiile,
atunci judecata se va realiza de cel care a soluționat cererile și excepțiile.

Împotriva încheierii privind soluționarea cererilor și excepțiilor și a modului de

soluționare a cererilor și excepțiilor este deschisă calea de atac a contestației, care poate
fi formulată într-un termen de cel mult 3 zile de la data comunicării acestei încheieri de
către procuror , părți și persoana vătămată. Este vorba de încheierea prev. de art. 346
 alin 1-4 indice 2; modul de soluționare se referă la încheierea prev. de art.345 alin2 –
aceasta ar putea fi calificată ca o încheiere intermediară, ea poate fi atacată numai o dată
cu încheierile prev. de art.346.

Procedura de soluționare a contestațiilor este identică cu cea prevăzută pentru

procedura de cameră preliminară din cadrul primei etape, a primei instanțe. Pe calea
contestației nu pot fi formulate alte cereri și excepții decât cele invocate în fața JCP din
cadrul primei instanței, cu o singură excepție și anume excepția de nulitate absolute. În
cadrul procedurii de CP, în ambele etape (prima instanță și contestație) este posibilă
luarea unor măsuri preventive(oricare, cu excepția reținerii). De asemenea în CP are loc
o procedură de verificare a măsurilor preventive atât sub aspectul legalității, cât și sub
aspectul temeiniciei. De aceea JCP dispune cu privire al luarea, menținerea, înlocuirea,
revocarea și încetarea de drept a măsurilor preventive. În ceea ce privește competența
de verificare a măsurilor preventive în CP art.348 alin 2 este declarat neconstituțional
pentru că nu permite exercitarea căii de atac a contestației; în urma deciziei CCR
verificarea măsurii preventive se realizează întotdeauna numai de JCP din cadrul primei
instanțe.

Referitor la competența de soluționare a contestației aceasta revine JCP din cadrul

instanței superioare, în situația în care soluția este dată de ICCJ, completul de 2
judecători este competent. Contestația în toate cazurile, indiferent de felul instanței, se
judecă de completul de 2 judecători.

Curs 6 – Procedură Penală – 10.04.2019

Judecata

Faza procesuală centrală și cea mai importantă a procesului penal. În actuala

reglementare, având în vedere faza camerei preliminare, care constituie filtrul de legalitate a
urmăririi penale, se pune problema de a ști de când începe judecata – care este momentul a quo
– este acesta momentul sesizării instanței? Sub acest aspect, în actuala reglementare, o instanța
de judecată (i.e. o instanță de fond) poate fi sesizată în 3 modalități: prin rechizitoriu
(modalitatea principală), prin plângerea persoanei vătămate (când J.C.P. dispune începerea
judecății dacă a fost pusă în mișcare acțiunea penală în cursul urmăririi penale iar probele legal
administrare sunt suficiente) și prin acordul de recunoaștere a vinovăției (într-o procedură
specială). Judecata începe din momentul în care este sesizată doar în ultimele două situații
(i.e. când sesizarea se realizează prin plângerea persoanei vătămate – iar nu prin încheierea de
începere a judecății care este un act de învestire iar nu un act de sesizare și atunci când avem
un acord de recunoaștere a vinovăției, în acest caz neexistând cameră preliminară). Dacă
modalitatea de sesizare a instanței o reprezintă rechizitoriul, situație care declanșează înainte
de judecată o procedură de filtru (= de verificare a legalității U.P. în camera preliminară), nu se
mai poate considera că judecata începe din momentul în care este sesizată instanța penală,
deoarece sesizarea este un act exterior care nu poate să producă în mod automat efectul de
deschidere a fazei de judecată, iar în această situație J.C.P. numai după parcurgerea procedurii
de cameră preliminară dă o încheiere prin care dispune începerea judecății. Așadar, din acest
moment în care încheierea J.C.P. rămâne definitivă, în acest moment se consideră că a
început judecata.

Judecata se realizează doar de către instanța de judecată. Noțiunea de „instanță de

judecată”, utilizată de art. 349 alin. (1) C.P.P., este diferită de noțiunea de „instanță
judecătorească”, utilizată de art. 30 lit. e) C.P.P. Astfel, prin „instanță de judecată”, în sensul
art. 349 alin. (1) C.P.P., se înțelege completul de judecată legal învestit cu judecarea cauzei
din cadrul instanței competente potrivit legii. Prin „instanță judecătorească”, în sensul art.
30 lit. e) C.P.P., se înțelege organul judiciar, jurisdicțional specializat în efectuarea de
activități de judecată care este determinat pe linie verticală, între instanțele de grad diferit
după formele de competență prevăzute de lege. Noțiunea de „instanță de judecată” trebuie
înțeleasă într-un sens procesual, pe când cea de „instanță judecătorească” trebuie înțeleasă într-
un sens administrativ, de organizare judiciară. Ca atare, judecata se realizează de instanța de
judecată constituită potrivit legii. Noțiunea de „constituire” este un largă, aceasta desemnând:

- compunerea instanței: art. 354 C.P.P. – alcătuirea instanței din nr. de judecători
prevăzuți de lege care au competența funcțională prevăzută de lege;
- constituirea instanței: alți subiecți procesuali oficiali care participă la constituirea
instanței (procuror, a cărui participare la judecată este obligatorie în toate cazurile;
grefierul de ședință; magistratul-asistent la ICCJ).

Judecata este esențială pentru realizarea scopului procesului penal, întrucât aceasta
concentrează toate activitățile procesuale și procedurale anterioare, adică cele care formează
etapa de sesizare, urmărirea și camera preliminară. Judecata nu se rezumă la soluționarea unei
cauze penale, cum greșit se exprimă legiuitorul în art. 349 alin. (1) C.P.P., ci judecata înseamnă
și o verificare sistematică, permanentă, pe tot parcursul desfășurării, a tuturor activităților
procesuale și procedurale următoare. De asemenea, judecata constă în pronunțarea, la finalul
activităților specifice, a unei soluții procesuale, care spre deosebire de soluțiile procurorului de
neurmărire sau de netrimitere în judecată, sunt înzestrate cu putere de lucru judecat din
momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, făcând posibile 2 efecte: efectul pozitiv
(punerea în executare) și efectul negativ (împiedică o nouă judecată pentru aceeași faptă a
inculpatului chiar sub o altă încadrare juridică).

Judecata reliefează rolul fundamental în procesul penal a instanței de judecată. Rolul

acesteia, în sens de complet, este schițat de legiuitor în art. 349 alin. (1) C.P.P., potrivit căruia
instanța de judecată soluționează cauza penală (n.r. formularea este criticată mai sus) cu
respectarea a două coordonate:

- asigurarea respectării drepturilor procesuale. Legiuitorul pune pe prim plan, formal

cel puțin, garantarea drepturilor procesuale. Când vorbim de drepturi procesuale, nu
este vorba nu numai de drepturile procesuale ale părților și a persoanei vătămate, ci
se referă și la procuror – exact ca la o parte – căci dacă în fazele precedente procurorul
exercita atribuții judiciare, în faza de judecată acesta are drepturi procesuale, care
sunt egale cu ale părților;
- asigurarea administrării tuturor probelor necesare pentru lămurirea completă a
împrejurărilor cauzei în scopul aflării adevărului, cu respectarea deplină a legii.

Specificul judecății este acela că judecata se realizează numai în cadrul unei ședințe
de judecată. Ca atare, ședința de judecată este cadrul legal indispensabil judecății, ea nefiind
posibilă în afara acesteia.

În ceea ce privește locul unde se desfășoară judecata, art. 350 C.P.P. prevede că acesta
este sediul instanței (sediul unde îți desfășoară activitatea instanța de judecată care
funcționează în cadrul instanței judecătorești).

Judecata este guvernată de anumite principii specifice, care o deosebesc în mod

fundamental de toate celelalte faze ale procesului penal.

Principiile fazei de judecată (art. 351-352 C.P.P.)

Potrivit art. 351 alin. (1) C.P.P., după ce se prevede cu titlu de principiu că judecata se
realizează într-o ședință de judecată, se prevede mai apoi că ședința de judecată trebuie să fie
una orală, nemijlocită și contradictorie. Mai apoi, în art. 352 C.P.P. este reglementat principiul
publicității ședinței de judecată.
 În ceea ce privește nemijlocirea, reglementarea este una defectuoasă. În opinia dl.
profesor, nemijlocirea nu este un principiu specific fazei de judecată, căci nemijlocirea
caracterizează toate fazele procesului penal, fiind un principiu universal. Nemijlocirea
presupune ca toate activitățile procesuale și procedurale din cadrul oricărei faze procesuale să
se realizeze în mod direct (nemijlocit) de către organul judiciar penal competent potrivit legii
și mai presupune ca între probe (elemente de fapt și rezultat final al activității de administrare
a probelor) și modalitățile de obținere a acestora să nu existe „verigi intermediare”, adică
legătura dintre probă și mijlocul de probă să fie directă. De la acest principiu există 2 excepții:
comisia rogatorie și delegarea.

O aplicație particulară a nemijlocirii în cursul fazei de judecată o reprezintă

reglementarea compunerii instanței de judecată, prevăzută de art. 354 C.P.P. Cf. alin. (1),
principiul este cel potrivit căruia instanța nu poate funcționa (i.e. nu poate judeca) decât în
compunerea prevăzută de lege (textul are în vedere ambele laturi ale noțiunii de compunere –
atât latura constitutivă, referitoare la nr. de judecători, cât și cea funcțională, referitoare la
capacitatea funcțională a judecătorilor). Totodată, în alin. (2) este enunțat principiul
continuității și unicității completului de judecată, potrivit căruia, odată desemnat, completul
rămâne același pe tot timpul judecății, până la final. Legea prevede și o excepție, atunci când
acest lucru nu este posibil datorită unor împrejurări obiective(e.g. decedează un judecător, se
pensionează, este promovat la un alt grad, etc.). În acest caz, schimbarea compunerii se poate
realiza până la începerea dezbaterilor. Cf. alin. (3)., dacă schimbarea a intervenit după începerea
dezbaterilor, este obligatorie reluarea acestora în compunerea prevăzută de lege. Aceste norme
privind compunerea au un caracter imperativ, a căror nerespectare se sancționează cu
nulitatea absolută. Această reglementare nu ține seama însă de jurisprudența CEDO în materie
(hot. Beraru c. România, hot. Cutean c. România, hot. Fluieraș c. România – potrivit acestei
jurisprudențe, schimbarea completului nu este posibilă până la începerea dezbaterilor, ci până
la începerea cercetării judecătorești, pentru că, în virtutea acestei jurisprudențe, în principiu,
toate probele sau cel puțin cele care sunt esențiale pentru stabilirea adevărului și soluționarea
justă a cauzei, trebuie să fie administrate în mod nemijlocit, direct, de către completul de
judecată care soluționează cauza penală. Cf. acestei jurisprudențe, un complet de judecată care
nu a administrat în mod nemijlocit probele nu poate soluționa cauza penală).

Principiul publicității ședinței de judecată. Cf. acestuia, ședința de judecată este

publică – art. 352 alin. (1) C.P.P. Acesta este un principiu imperativ, a cărui încălcare atrage
nulitatea absolută. Această sancțiune intervine doar atunci când nu a fost respectată publicitatea,
iar nu și nepublicitatea – În opinia dl. profesor, sancțiunea ar trebui să intervină și atunci când
sunt încălcate normele privind nepublicitatea (i.e. excepția de la acest principiu) pentru că
principiul publicității, purtând excepții (i.e. ședința de judecată este publică în afara situațiilor
prevăzute de lege), care sunt de strictă interpretare.

Excepțiile de la acest principiu sunt prevăzute de art. 352 alin. (2)-(4). În opinia dl.
profesor, alin. (2) nu reprezintă o veritabilă excepție de la acest principiu, ci mai degrabă o
restrângere a persoanelor în sala de ședință unde se desfășoară judecata – este vorba de:

- minori (există primejdia ca judecata penală, datorită persoanelor implicate, să

influențeze dezvoltarea morală a minorilor), cu excepția situației în care aceștia au
calitatea de părți sau martori;
- persoanele înarmate. cu excepția cazurilor în care sunt autorizate de lege (persoanele
care asigură paza instanței, personalul care asigură paza deținuților).

Excepțiile reale de la principiul publicității:

- La cererea procurorului, a părților, a persoanei vătămate (n.r. în alin. (3) al. art. 352
C.P.P. aceasta nu e precizată, însă dl. profesor o menționează) sau din oficiu, instanța
de judecată poate declara o ședință de judecată ca nepublică (n.r. pentru tot cursul sau
pentru o anumită parte a judecării cauzei), dacă apreciază, pe baza materialului
dosarului cauzei, a faptei care formează obiectul cauzei și a calităților persoanei, că
publicitatea ședinței de judecată ar produce anumite efecte negative – ar putea aduce
atingere intereselor de stat (e.g. cazul infracțiunilor contra securității și siguranței
naționale), ar putea aduce atingere intereselor morale (e.g. infracțiunile referitoare la
viața sexuală), ar putea aduce atingere demnității, ar putea aduce atingere intereselor
minorilor (În opinia dl. profesor, aceasta formă a excepției nu are justificare în
condițiile în care minoritatea figurează în cadrul unei proceduri speciale – procedura
privind cauzele cu minori, unde, cf. art. 509 alin. (1) C.P.P., în toate cauzele penale
în care sunt inculpați minori, ședința este nepublică. Această excepție ar putea fi
interpretată ca privind celelalte categorii de minori, care nu au calitatea de inculpat în
cauză);
- La cererea martorului, instanța ar putea declara ședința nepublică dacă apreciază că
publicitatea acesteia ar putea aduce atingere siguranței ori demnității martorului și a
familiei sale. În opinia dl. profesor, această excepție poate privi și expertul și
 persoana vătămată sau partea civilă (pentru că nepublicitatea este o măsură de
protecție specifică);
- La cererea expresă a procurorului, a persoanei vătămate sau a părților, ședința de
judecată poate fi declarată ca nepublică atunci când există riscul încălcării principiului
confidențialității, a caracterului secret al unor informații.

În toate cazurile, declararea ședinței de judecată ca nepublică, prin derogare de la

principul publicității, trebuie să se realizeze în ședință publică de către instanța de judecată,
cu respectarea celorlalte principii specifice fazei de judecată.

Efectele declarării ședinței de judecată ca nepublică:

- nu pot avea acces în sala de ședință alte persoane decât cele care sunt prevăzute expres
de lege: părțile, persoana vătămată, procurorul și persoanele a căror prezență este
necesară și apreciată ca atare de către instanța de judecată (e.g. martor, expert, etc.).
Ca atare, instanța va lua măsura îndepărtării persoanelor a căror prezență nu o
consideră necesară;
- obligația pe care o au părțile, persoana vătămată și celelalte persoane care rămân în
sală (a căror prezență e autorizată de instanța de judecată) de a păstra
confidențialitatea/secretul informațiilor din timpul ședinței, cu precădere cele
referitoare la identitatea părților și a persoanei vătămate. Se mai prevede că instanța
poate dispune interzicerea publicării sau difuzării de texte/desene/fotografii/imagini
care pot dezvălui identitatea părții civile, a părții responsabile civilmente, a persoanei
vătămate precum și a martorilor care au fost audiați în cauză. În acest caz, nu se face
nicio referire cu privire la inculpat – în opinia dl. profesor – reglementarea nu oferă
o protecție suficientă a intereselor inculpatului, interes privat, care ar trebui să opereze
atunci când instanța apreciază că dezvăluirea identității inculpatului ar putea
prejudicia în mod similar cu dezvăluirea identității persoanelor prevăzute de lege,
respectându-se principiul egalității de șanse.

C.P.P. conține o dispoziție de principiu cu privire la informațiile considerate de interes

public. Se prevede că acestea se comunică potrivit dispozițiilor legii (Legea 544/2001). Există
și o reglementare particulară cu privire la informațiile clasificate (secrete de stat, de serviciu,
etc.) folosite ca probe în procesul penal. Astfel, în art. 352 alin. (11) C.P.P. se prevede în mod
expres că instanța de judecată poate solicita declasificarea totală/parțială sau trecerea într-un alt
grad de clasificare ori permiterea accesului la cele clasificate de către avocatul inculpatului,
dacă apreciază că informațiile sunt necesare pentru aflarea adevărului și pentru soluționarea
justă a cauzei. Cf. alin. (12), dacă autoritatea emitentă nu permite avocatului accesul la
informațiile clasificate, acestea nu pot servi la pronunțarea unei soluții de
condamnare/renunțare/amânare.

Ambele alineate au fost declarate parțial neconstituționale prin Decizia CCR nr.
21/2018, în ceea ce privește dreptul instanței de a solicita declasificarea sau, după caz, accesul
avocatului la informațiile respective, precum și în ceea ce privește sintagma „autoritatea
emitentă”. În lumina acestei Decizii, doar o instanță de judecată poate să aprecieze dacă se
impune sau nu declasificarea, dispoziția instanței neputând să depindă de o decizie ulterioară a
unui organ administrativ (ORNISS – Oficiul Registrului Național al Informațiilor Secrete de
Stat), iar dispoziția instanței trebuie să fie suficientă prin ea însăși, ținând seama de principiul
caracterului echitabil al procesului penal care impune ca toate părțile și persoana vătămată să
aibă acces, în cursul judecății, la toate probele administrate în cauză, acest acces neputând să
fie subordonat deciziei unui organ administrativ. În opinia dl. profesor, având în vedere că nu
au operat modificările legislative corespunzătoare în urma acestei Decizii CCR (nici C.P.P. și
nici Legea 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate), ea nu are aplicabilitate decât
parțială deoarece, deși decizia de declasificare totală/parțiala/trecere într-un alt grad de
clasificare aparține instanței, dacă organul administrativ refuză să efectueze această operație,
nu există mijloace juridice de aducere la îndeplinire a dispoziției instanței. De asemenea, chiar
dacă instanța ar dispune ca avocatul să aibă acces la asemenea informații, în realitate, avocatul
nu are acces, căci potrivit legii speciale, acesta are nevoie de certificat de securitate (iar practica
judiciară arată că în cele mai multe situații, solicitările certificatelor respective sunt respinse).

Principiul contradictorialității. Contradictorialitatea este posibilă numai în situația în

care la procedura de judecată participă toate părțile și persoana vătămată, ea nefiind posibilă, în
principiu, în absența acestora. Contradictorialitatea presupune egalitatea funcțiilor procesuale
(funcția de acuzare, exercitată de procuror, și funcția de apărare, exercitată de avocat). Această
egalitate presupune exercitarea acelorași drepturi procesuale pentru toți participanții la
procedura care se desfășoară în fața instanței de judecată. În acest sens, există prevederi exprese.
Astfel, cf. art. 363-366 C.P.P., procurorul, asemenea părților și persoanei vătămate, poate
formula cereri, poate ridica excepții si poate pune concluzii în fața instanței de judecată.

Cf. art. 351 alin. (2) C.P.P., atunci când se formulează cereri sau se ridică excepții, la
cerere sau din oficiu, cererile și excepțiile sunt puse, în mod obligatoriu, în discuția în
contradictoriu, a procurorului, a părților și a persoanei vătămate în fața instanței de judecată.
În acest sens, instanța de judecată se pronunță asupra cererilor și excepțiilor numai după ce
acestea au fost puse în discuția în contradictoriu în fața sa. Asupra acestora, se pronunță printr-
o încheiere.

Instanța de judecată poate lua și măsuri în cursul judecății. În legătură cu acestea însă,
legiuitorul a omis să prevadă contradictorialitatea. Astfel, cf. art. 351 alin. (3) C.P.P., instanța
poate dispune și măsuri, iar când acestea sunt luate, ele sunt dispuse prin încheiere, fără să fie
prevăzută necesitatea ca acestea să fie puse în discuția contradictorie a procurorului, a părților
și a persoanei vătămate. Singura condiție prevăzută este motivarea încheierii. În opinia dl.
profesor, prevederea este defectuoasă. Dânsul consideră că orice dispoziție a instanței trebuie
să fie precedată de o dezbatere/discuție contradictorie între procuror, părți și persoana vătămată.

Se pune următoarea problemă: poate exista contradictorialitate între procuror, părți,

persoana vătămată, pe de o parte, și instanța de judecată, pe de altă parte, sau
contradictorialitatea există doar între procuror, părți și persoana vătămată? În opinia dl.
profesor, într-o anumită măsură poate exista o contradictorialitate inclusiv între procuror, părți,
persoana vătămată și instanță, aceasta deoarece inclusiv instanța poate să ridice excepții din
oficiu sau să pună în discuție luarea unor măsuri din oficiu, care necesită o dezbatere
contradictorie (e.g. instanța ridică din oficiu o excepție cu care părțile sau procurorul ar putea
să nu fie de acord). Cu toate acestea, în principiu contradictorialitatea există între procuror, părți
și persoana vătămată care pun în lumină interese procesuale contrare, divergente, care necesită
o dezbatere în contradictoriu.

Contradictorialitatea este necesară căci aceasta este o garanție importantă a principiului

aflării adevărului și a soluționării juste a cauzei penale.

Oralitatea. Toate activitățile în fața instanței de judecată se desfășoară în formă orală,

verbală. Oralitatea nu este însă absolută, existând și proceduri care, în mod obligatoriu, se
materializează în acte scrise, în documentele procedurale care se întocmesc și care fac dovada
dezbaterii înseși, dovada respectării principiilor specifice judecății, inclusiv p. oralității. Fără
oralitate nu se poate realiza nici nemijlocirea, nici contradictorialitatea și nici publicitatea.

Obiectul judecății

Acesta constă într-o activitate de verificare permanentă a activităților tuturor

participanților la procesul penal. De asemenea, acesta constă și într-o activitate complexă de
administrare a probelor prin care se urmărește stabilirea completă a împrejurărilor de fapt și
constă, de asemenea, în soluționarea cauzelor penale, inclusiv în efectuarea verificării
hotărârilor penale pronunțate prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege (ordinare și
extraordinare).

Participanții la judecată

Instanța de judecată. Aceasta are poziția procesuală cea mai importantă, ea fiind cea care
conduce procesul penal în faza de judecată.

Toți ceilalți participanți, începând cu procurorul (care până la sesizarea instanței era
conducătorul procesului penal) și continuând cu părțile, persoana vătămată și toți ceilalți
subiecți procesuali prezenți, se află într-o poziție procesuală de subordonare față de instanța
de judecată, dispozițiile date de către instanța de judecată fiind obligatorii pentru aceștia.

Participarea procurorului la judecată, prevăzută de art. 363 C.P.P., este obligatorie în

toate cazurile, neexistând în actuala reglementare vreun caz în care judecata ar putea avea loc
fără participarea procurorului. Aceasta este consecința rolului pe care procurorul îl exercită în
procesul penal în calitate de reprezentant al Statului, inclusiv în faza de judecată, acesta fiind
cel care în numele și în interesul Statului exercită acțiunea penală până la epuizare. De aceea,
funcția de acuzare este o funcție procesuală – funcție subiectivă, diferită de funcția judiciară de
urmărire – funcție obiectivă.

Procurorul, cf. art. 363 alin. (2) C.P.P., exercită un rol activ în faza de judecată, acest rol
fiind unul indispensabil pentru exercitarea funcției de acuzare, în contextul în care în actuala
reglementare s-a renunțat la rolul activ al instanței de judecată. Astfel, rolul activ apare în
exercitarea acuzării, în conformitate cu dispozițiile legale și cu principiul aflării adevărului (cele
2 coordonate valabile pentru orice funcție procesuală). Cf. art. 363 alin. (3) C.P.P., procurorul
poate formula cereri, poate ridica excepții și poate pune concluzii. Se mai prevede că cererile
și concluziile procurorului trebuie să fie motivate. În opinia dl. profesor, această prevedere este
incompletă, căci nu doar cererile și concluziile trebuie motivate, ci și excepțiile.

Totodată, se mai prevede în alin. (4) că în cazul în care există vreo cauză de împiedicare
a punerii în mișcare sau a exercitării acțiunii penale dintre cele prevăzute de art. 16 alin. (1)
C.P.P., procurorul este obligat să pună concluzii, după caz, de achitare sau de încetare a
procesului penal. Această prevedere este contrară principiului „La plume est serve mais la
parole est libre” (penița este servilă, subordonată, însă cuvântul este liber) – principiu preluat
din dreptul francez – cf. căruia procurorul, atunci când se prezintă în fața instanței, este liber să
pună concluziile pe care le consideră corecte conform propriei convingeri.

Participarea inculpatului este reglementată de art. 364 C.P.P. Cf. alin. (1), principiul este
cel potrivit căruia judecata nu poate avea loc în absența inculpatului, acesta având dreptul
să se prezinte personal la proces. Există un caz de participare obligatorie a inculpatului – în
care, în principiu, inculpatul nu poate refuza participarea – atunci când acesta este arestat
preventiv, chiar și în altă cauză. În această din urmă situație, nu este suficientă doar citarea
inculpatului, citarea trebuind să conțină și dispoziția de aducere a acestuia în fața instanței. De
la acest caz există o excepție – prevăzută de art. 364 alin. (4) C.P.P. – care permite inculpatului,
chiar atunci când (i.e. e posibil și când nu e privat de libertate) este privat de libertate, să
solicite în scris instanței judecarea cauzei în lipsa acestuia. În cazurile în care inculpatul, care
este privat de libertate, nu participă la judecată (în baza cererii scrise), acesta, în mod
obligatoriu, este reprezentat, de către avocatul ales sau de cel din oficiu. Chiar dacă nu este
prezent fizic la judecata în lipsă, inculpatul, aflat în stare deținere care a formulat cerere scrisă
de judecare în lipsă, se consideră că este prezent la judecată atunci când participă la judecată
prin videoconferință – pentru aceasta este necesar acordul inculpatului și asigurarea asistenței
juridice obligatorii (i.e. e necesar ca atunci când inculpatul este audiat prin videoconferință să
fie prezent avocatul său, ales sau din oficiu, iar dacă este cazul și interpretul, în vederea
garantării principiului limbii oficiale a procesului penal).

De la regula prezenței personale a inculpatului la proces există și alte excepții, precum:

- atunci când inculpatul este dispărut;

- atunci când inculpatul se sustrage de la judecată;
- atunci când inculpatul și-a schimbat adresa, dacă nu și-a îndeplinit obligația de
comunicare a schimbării adresei către organele judiciare;
- atunci când inculpatul lipsește nejustificat la termenul stabilit pentru judecarea cauzei
(e.g. atunci când, deși este legal citat, acesta nu se prezintă fără nicio justificare la
proces).

În ceea ce privește participarea părții civile și a părții responsabile civilmente sau a părții
vătămate (art. 365-366 C.P.P.), dacă, în privința inculpatului legea prevede, ca principiu,
obligativitatea participării acestuia, cu excepțiile trasate mai sus, în privința celorlalte părți și a
persoanei vătămate nu există o asemenea obligație – ele pot lipsi – fiind necesară doar
îndeplinirea condiției de citare a acestora. În această categorie, cf. art. 366 alin. (3) C.P.P., este
inclusă și persoana ale căror bunuri sunt supuse confiscării (e considerată o persoană interesată
care participă la judecată în aceleași condiții cu părțile și persoana vătămată – ca atare se va
dispune citarea acestei persoane – prezența ei nefiind însă, în principiu, obligatorie).

Diferența de „tratament” între inculpat și ceilalți subiecți procesuali interesați referitoare

la (ne)obligativitatea prezenței la judecată este dată de faptul că inculpatul este cel care suportă
consecințele procesului penal.

Structura judecății

Conține următoarele elemente:

- gradul de jurisdicție;
- etapa de judecată;
- ciclul procesual;
- stadiul procesual.

Aceste concepte, deși nu sunt definite de către normele penale, ele se întâlnesc în practică,
întâlnindu-se și în doctrină, deoarece ele încadrează procedura de judecată în ansamblul ei.

Gradul de jurisdicție. Reprezintă treapta pe care o parcurgem până în momentul obținerii

unei hotărâri penale definitive. Gradele de jurisdicție decurg dintr-o caracteristică fundamentală
a judecății – judecata este o procedură care se realizează în trepte, de către instanțe care sunt de
grad ierarhic diferit în raport de treapta procesuală pe care se află. Cu alte cuvinte, în
desfășurarea judecății se observă că pe fiecare treaptă se află o instanță de un alt grad. Din acest
punct de vedere, judecata, în actuala reglementare, este guvernată de principiul dublului grad
de jurisdicție: prima instanță (primul grad) și apelul (al doilea grad). Prima instanță este o
treaptă obligatorie, indispensabilă, în vreme ce apelul este facultativ (esența lui depinde de
exercitarea căii de atac a apelului). Contestația nu intră în ierarhia treptelor de jurisdicție pentru
că ea este o cale de atac care nu are legătură cu fondul cauzei.

Etapa de judecată. Spre deosebire de gradul de jurisdicție, aceasta este un compartiment

mai larg al judecății, care include toate activitățile procesuale specifice și finalizate cu soluții
procesuale diferite, după distincțiile pe care le face legea. Astfel, există 2 etape ale judecății:

- judecata în primă instanță. Cea mai importantă, fiind cea mai completă judecată, sub
aspecte de fapt și de drept, de aceea este denumită judecată de fond;
- judecata în căile de atac. Aceasta se divide în 2 mari categorii:
  judecata în căile de atac ordinare: sub acest aspect, există o singură judecată
– judecata în apel – care este a doua judecată în fond, având în vedere
caracterul acesteia de cale ordinară de atac;
 judecata în căile de atac extraordinare: judecata în contestația în anulare;
judecata în recurs în casație; judecata în revizuire și judecata în redeschiderea
procesului penal (în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate).

Ciclul procesual. Are legătură atât cu gradele de jurisdicție cât și cu etapele de judecată.
Acesta reprezintă o altă organizare a judecății, în raport de un singur factor: rămânerea
definitivă a hotărârii judecătorești penale. Sub acest aspect, se vorbește despre ciclul procesual
ordinar – care include toate activitățile de judecare până în momentul în care se dă o hotărâre
penală definitivă (astfel se include prima instanță și apelul) – și despre ciclul procesual
extraordinar, care conține acele activități procesuale si procedurale limitate, specifice, care pot
fi realizate după rămânerea definitivă a unei hotărâri penale prin declanșarea căilor de atac
extraordinare.

Curs 7 – Procedură Penală – 17.04.2019

C.C.R. a decis că art. 341 alin. (9) C.P.P. este constituțional doar în măsura în care textul
permite exercitarea căii de atac a contestației și împotriva încheierii de începere a judecății (iar
nu doar cu privire la modalitatea de soluționare a cererilor și excepțiilor).

Stadiile procesuale reprezintă diviziuni ale etapei de judecată, în desfășurarea judecății,

care se realizează prin parcurgerea gradelor de jurisdicție, dar și a ciclurilor procesuale. Chiar
dacă stadiul procesual e o diviziune a etapei de judecată, aceste stadii privesc în realitate toate
celelalte diviziuni ale judecății (nu doar etapele, ci și gradele de jurisdicție și ciclurile
procesuale).

Toate regulile comune privind judecata privesc în realitate aceste stadii procesuale. Ele
sunt esențiale deoarece acestea permit o configurație a judecății după reguli generale, comune,
care sunt aplicabile indiferent de etapa de judecată, de gradul de jurisdicție sau de ciclul
procesual, care trebuie parcurse în desfășurarea judecății până în momentul în care se obține o
soluție definitivă.

Sunt cunoscute următoarele stadii procesuale:

1) Pregătirea ședinței de judecată. Acest stadiu este esențial întrucât judecata nu se

poate desfășura în afara ședinței de judecată, aceasta trebuind pregătită. Pregătirea
 ședinței de judecată presupune acte de pregătitoare care se realizează în cadrul unei
proceduri cu caracter administrativ-jurisdicțional care se află în competența exclusivă
a judecătorului cauzei. În general, aceste acte pregătitoare presupun: fixarea
termenului de judecată, respectarea dispozițiilor legale privind citarea, asigurarea
asistenței juridice atunci când aceasta este obligatorie potrivit legii, asigurarea unei
apărări efective, etc.;
2) Ședința de judecată. Formată dintr-un ansamblu de activități de judecată specifice și
indispensabile. În general, structura ședinței de judecată poate să presupună: verificări
prealabile, cercetarea judecătorească, dezbaterile judiciare;
3) Soluționarea cauzei penale.

Reguli comune privind pregătirea ședinței de judecată.

Preluarea cauzei în urma unei repartizări cu caracter aleatoriu pe completele de

judecată. Repartizarea aleatorie se realizează într-o etapă anterioară (din momentul primirii
dosarului de către J.C.P. în camera preliminară), căci principiul este cel cf. căruia o cauză
penală poate fi repartizată o singură dată – de aceea, odată cu începerea judecății, în principiu,
nu se reia procedura repartizării aleatorii (situația în care sesizarea instanței se face prin
rechizitoriu). Așadar, atunci când judecata a fost precedată de camera preliminară, ca regulă,
nu mai are loc o repartizare aleatorie a cauzei, ci o preluarea a cauzei de către completul de
judecată desemnat să judece cauza. Preluarea este menționată în mod expres în cuprinsul art.
361 C.P.P. Dacă sesizarea instanței se face prin plângerea persoanei vătămate, în cazul în care
prin încheiere J.C.P. reține cauza și dispune începerea judecății, acesta este obligat să trimită
dosarul judecătorului desemnat cu repartizarea aleatorie din cadrul aceleiași instanțe în vederea
repartizării aleatorii a cauzei. Această procedură va avea loc și atunci când sesizarea instanței
se realizează prin acordul de recunoaștere a vinovăției.

Art. 361 alin. (2) C.P.P. explică utilitatea pregătirii ședinței de judecată printr-o dispoziție
cu valoare de principiu. Astfel, se prevede că președintele completului de judecată are
îndatorirea de a lua, din oficiu, în timp util, toate măsurile necesare pregătirii ședinței de
judecată pentru ca judecata să se poată realiza la termenul stabilit, a.î. să fie respectat principiul
celerității.

Fixarea termenului de judecată. Deși C.P.P. în vigoare nu face nicio referire cu privire la
aceasta, ea reprezintă prima măsură pe care completul de judecată o realizează după preluarea
cauzei. La stabilirea termenului, judecătorul este obligat să țină seama în primul rând de cauzele
urgente, acestea fiind menționate în art. 355 C.P.P. Astfel, sunt considerate cauze penale
urgente cele cu arestați la domiciliu și cele cu arestați preventiv. În aceste cauze, termenele de
judecată sunt de 7 zile, însă, pentru motive temeinic justificate, aceste termene poate fi mai
scurte sau mai lungi, după caz. În opinia dl. profesor, deși art. 355 C.P.P. nu precizează, sunt
cauze urgente și cauzele cu minori, cf. art. 509 alin. (1) C.P.P.

La stabilirea termenului, completul de judecată va ține seama și de durata măsurilor

preventive, în situația în care s-au dispus asemenea măsuri în fazele procesuale anterioare (U.P.
și Cam. Prel.) deoarece trebuie să se țină seama de obligația instanței de verificare a legalității
și temeiniciei măsurilor preventive, cf. art. 208 C.P.P. În acest sens sunt și prevederile art. 362
alin. (2) C.P.P.

Respectarea dispozițiilor legale privind citarea. Citarea este o măsură de pregătire a

ședinței de judecată deoarece, cf. dispoziției de principiu din art. 353 alin. (1) C.P.P., judecata
nu poate avea loc decât dacă părțile și persoana vătămată sunt legal citate și procedura este
îndeplinită. Suntem în prezența a două noțiuni diferite: citarea legală și îndeplinirea procedurii.
Îndeobște cele două noțiuni se confundă, întrucât se consideră că procedura este îndeplinită
când părțile sunt legal citate; însă, există situații în care deși părțile sunt legal citate, totuși
procedura nu este îndeplinită și judecata nu poate avea loc (e.g. când este obligatorie nu numai
citarea, ci și prezența personală a subiecților procesuali interesați).

Cu titlu de principiu, se prevede că din oficiu, instanța dispune în mod obligatoriu

citarea la toate termenele de judecată a tuturor părților (i.e. a inculpatului, a părții civile și
a părții responsabile civilmente). Textul nu face nicio referire cu privire la persoana vătămată,
deși art. 353 alin. (3) C.P.P. prevede că la primul termen de judecată se citează persoana
vătămată de către instanță, cu mențiunea că se poate constitui parte civilă până la începerea
cercetării judecătorești. În opinia dl. profesor, citarea obligatorie, din oficiu, de către instanța
de judecată, a persoanei vătămate se realizează în egală măsură cu părțile, iar nu doar pentru
primul termen de judecată.

Procurorul nu se citează, însă este obligatorie înștiințarea acestuia cu privire la termenul

de judecată, participarea acestuia la judecată fiind obligatorie. Avocatul de asemenea nu se
citează, ci se încunoștințează.

În mod excepțional, procedura se consideră îndeplinită chiar și în situația necitării sau a

citării nelegale când părțile care trebuie citate, inclusiv persoana vătămată, se prezintă
personal la termenul stabilit, ori se prezintă prin reprezentant sau, după caz, prin avocat ales
sau din oficiu, însă cu condiția specială, particulară, pentru avocatul din oficiu ca acesta să fi
luat legătura cu partea reprezentată sau cu persoana vătămată reprezentată. În opinia dl.
profesor, verificarea de către instanță a faptului că avocatul din oficiu a luat legătura cu partea
sau persoana vătămată reprezentată nu se poate rezuma la simpla întrebare a avocatului în acest
sens, ci trebuie ca instanța să îi ceară și o dovadă în acest sens; dacă nu se poate face dovada,
procedura trebuie considerată ca neîndeplinită pentru a se evita situațiile în care, după
pronunțarea unei hotărâri definitive, partea să invoce faptul că nu a avut cunoștință de proces.

C.P.P. mai prevede o ipoteză în care procedura se consideră îndeplinită, nefiind necesară
citarea părților și a persoanei vătămate la fiecare termen de judecată, fiind suficientă citarea la
un singur termen – art. 353 alin. (2) C.P.P. Trecând peste defectuozitatea textului care face
referire la părți și „alt subiect procesual principal” (fiind vorba doar despre persoana vătămată,
căci suspectul nu poate participa la judecată), în virtutea acestei norme, atunci când se constată
că părțile și persoana vătămată s-au prezentat personal, prin reprezentant sau prin avocat ales
(doar avocat ales în acest caz) sau că partea / persoana vătămată, personal, prin reprezentant,
prin avocat ales sau prin funcționarul / persoana însărcinată cu primirea corespondenței (pentru
persoanele juridice), i s-a înmânat în mod legal citația pentru termenul de judecată nu mai sunt
citate și pentru termenele ulterioare. Prin aceasta, legiuitorul instituie o prezumție cf. căreia
părțile și persoana vătămată au luat la cunoștință nu numai despre termenul cu privire la care
au fost legal citați, ci și cu privire la termenele următoare, instanța fiind exonerată de obligația
de citare la toate termenele. De la această regulă există o excepție: cazul militarilor și cazul
deținuților, care sunt citați la fiecare termen, în caz contrat neconsiderându-se procedura ca
fiind îndeplinită.

Dacă părțile și persoana vătămată legal citate sau cu privire la care este considerată
îndeplinită procedura – în situațiile derogatorii de mai sus – nu se prezintă la termen, judecata
poate continua, în principiu, în absența acestora, în afara cazurilor în care se prevede în mod
expres obligația prezenței personale a părților sau în afara cazurilor în care instanța însăși
consideră că prezența vreuneia dintre părți este necesară pentru stabilirea adevărului și pentru
soluționarea justă a cauzei, luând măsuri în acest sens.

Ca regulă generală, persoana vătămată și părțile pot solicita oricând, în mod egal cu
inculpatul, judecarea cauzei în lipsa acestora.

Pentru părți și pentru persoana vătămată se prevede că acestea nu se mai citează la

termenele următoare (alin. (7) n.r. textul face referire doar cu privire la situațiile de amânare);
în acest situații, dacă sunt prezente, se prevede luarea termenului în cunoștință. Luarea /
primirea termenului în cunoștință produce anumite consecințe:

- faptul că părțile și persoana vătămată nu se mai citează;

- părțile și persoana vătămată pot primi, la cerere, la termenul la care sunt prezenți,
citații de la instanță pentru a justifica absența lor la termenul următor la locul de
muncă (alin. 8).

Preschimbarea termenului e reglementată de art. 353 alin. (10) C.P.P. Aceasta poate
privi primul termen de judecată sau termenul luat în cunoștință de către părțile și persoana
vătămată prezente. Preschimbarea termenului poate fi justificată în 2 situații:

- în situația în care se constată de către instanță imposibilitatea obiectivă de

desfășurare a judecății la termenul stabilit pentru judecarea cauzei (motivele obiective
trebuie să intervină ulterior, să nu fi fost avute în vedere ab initio când a fost stabilit
termenul de judecată). În această situație termenul poate fi mai lung sau mai scurt
decât cel stabilit inițial;
- în situația în care e necesară pentru garantarea principiului duratei rezonabile a
procesului penal. În acest caz, termenul poate fi doar mai scurt decât cel stabilit inițial.

Preschimbarea termenului poate fi dispusă de către instanța de judecată fie din oficiu, fie
la cererea, după caz, a procurorului (n.r. în lege nu e trecut), a părților și a persoanei vătămate.
Preschimbarea termenului trebuie să țină seama de principiul unicității și continuității
completului de judecată. Astfel, atunci când instanța preschimbă termenul stabilit pentru
judecarea cauzei, ea trebuie să garanteze că la termenul stabilit, judecarea se va realiza de
aceeași instanță și în aceeași compunere.

Preschimbarea termenului se realizează într-o procedură cu caracter administrativ-

jurisdicțional, în camera de consiliu și se dispune, de către instanță, printr-o rezoluție – care
este un act inform (care nu este un act specific judecății, prin care se demonstrează natura
administrativă a procedurii – pentru că se realizează în afara ședinței de judecată – dar și natura
jurisdicțională, pentru că se dispune de instanța de judecată).

În situația în care instanța preschimbă termenul, va lua măsuri imediat de citare a părților
și a persoanei vătămate, precum și de încunoștințare imediată a procurorului și a avocaților, cu
privire la noul termen rezultat în urma preschimbării.
 O altă regulă privind pregătirea ședinței de judecată o constituie asigurarea apărării.
Aceasta presupune luarea unei măsuri pentru asigurarea unei apărări efective, iar nu a unei
apărări formale. În situația în care e prezent un caz de asistență juridică obligatorie, instanța va
trimite adresă către serviciul de asistență judiciară din cadrul Baroului în vederea desemnării
unui avocat din oficiu.

În această procedură, asigurarea apărării este reglementată cu titlu general în art. 356
C.P.P. Potrivit alin. (1), care reprezintă o dispoziție cu valoare de principiu, părțile, persoana
vătămată și avocații acestora au dreptul de a lua, în cursul judecății, de absolut toate actele
dosarului, fără nicio îngrădire.

Tot cu titlu de principiu se prevede că în situația în care inculpatul se află în stare de

deținere (n.r. alin. (2) face referire și la celelalte părți și la persoana vătămată), pentru asigurarea
unei apărări efective, instanța are obligația de a lua măsuri pregătitoare de a asigura contactul
inculpatului care este deținut cu avocatul său, ales sau din oficiu, precum și accesul avocatului
la dosar, instanța asigurându-se că apărarea nu este una formală.

Din art. 356 alin. (3) C.P.P. reiese principiul potrivit căruia judecarea cauzei penale poate
fi amânată doar o singură dată pentru lipsa apărării (de aceea, în aproape toate cazurile, la primul
termen, inculpatul se prezintă singur și cere termen pentru angajarea unui avocat – instanța
neputând respinge cererea, la primul termen). În mod excepțional, în situația în care, din motive
obiective asistența juridică nu mai poate fi acordată de către avocatul ales (n.r. alin. (4) nu cere
asemenea motive și face referire și la celelalte părți și la persoana vătămată), instanța penală
mai poate acorda un termen pentru angajarea unui nou avocat în vederea pregătirii apărării
(această posibilitate nu are la bază o obligație a instanței, spre deosebire de cazul anterior, ci o
facultate, apreciind de la caz la caz dacă este necesară sau nu acordarea unui nou termen).

Cf. art. 356 alin. (5) C.P.P., toate termenele care sunt acordate exercitării apărării și
asigurării unei apărări efective trebuie să nu contravină principiului duratei rezonabile a
procesului penal. Practic, toate aceste aplicații ale principiului dreptului la apărare în faza de
judecată sunt cenzurabile de principiul duratei rezonabile a procesului penal.

Ca regulă generală, pregătirea ședinței de judecată presupune și verificarea respectării

tuturor măsurilor necesare de către președintele completului de judecată, astfel încât la
termenul stabilit să se poată judeca cauza (art. 361 C.P.P.) Sub acest aspect, dacă inculpatul
este o persoană juridică, în situația în care există incompatibilitate între persoana juridică –
inculpat și reprezentantul acesteia, completul de judecată verifică dacă persoana juridică și-a
desemnat alt reprezentant; în caz contrar, va lua măsuri de desemnare a unui reprezentant a
persoanei juridice din rândul practicienilor în insolvență (alin. 5).

De asemenea, președintele completului de judecată verifică personal dacă s-au respectat

dispozițiile legale privind citarea (i.e. dacă la dosar s-au întors dovezile privind citarea). În
situația în care instanța constată că procedura de citare nu este îndeplinită (nu există dovada de
îndeplinire cf. dispozițiilor legale) va dispune refacerea sau completarea procedurii de citare.
Citarea se dispune de președintele completului de judecată, însă se aduce la îndeplinire de
funcționari, care sunt auxiliari ai justiției, din cadrul biroului de citație (alin. 6).

De asemenea, cu această ocazie, se verifică dacă au fost respectate dispozițiile privind

asigurarea asistenței juridice, când aceasta este obligatorie potrivit legii (alin. 4).

De asemenea, președintele completului de judecată se asigură că părțile și persoana

vătămată au avut acces la dosar pentru a putea fi pregătite pentru termenul de judecată și trebuie
să se asigure că membrii completului de judecată, atunci când compunerea completului de
judecată e colegială, au avut acces la dosar și acesta este cunoscut.

O altă măsură de pregătire o constituie întocmirea listei de cauze a căror judecare este
fixată pentru termenul stabilit. La termenul fixat nu este stabilită o singură cauză, ci mai multe,
lista cauzelor care se judecă putând fi mai lungă sau mai scurtă. Ea se dispune de președintele
completului de judecată, acesta luând măsuri pentru întocmirea acestei liste. Întocmirea efectivă
a listei se realizează de grefierul de ședință – cel programat pentru ședința de judecată la
termenul stabilit. La întocmirea listei grefierul va ține seama de 2 criterii: ordinea intrării
cauzelor la instanță (în raport de data înregistrării cauzei) și urgența cauzei (cele cu arestați
preventiv, arest la domiciliu și minori). Au prioritate cauzele urgente după care vor urma
cauzele în funcție de vechimea lor. Odată întocmită lista de cauze, ea se afișează în termen de
24 de ore înaintea termenului de judecată pe ușa sălii de ședință.

Ședința de judecată.

Stadiul procesual indispensabil judecății, judecata nefiind posibilă în afara ședinței de

judecată. Aceasta are loc într-un spațiu închis, imuabil și secret, într-o anumită măsură, la sediul
instanței și care poartă denumirea de sală de ședință.

Conducerea ședinței de judecată. Este asigurată, cf. art. 357 alin. (1) C.P.P., de
președintele completului de judecată, acesta fiind cel care conduce ședința și care îndeplinește
toate îndatoririle, în general, rezolvând toate cererile formulate în fața sa de către procuror, părți
și persoana vătămată, cu excepția celor care revin în sarcina completului de judecată.

Cf. art. 357 alin. (2) C.P.P., președintele completului de judecată poate respinge
întrebările adresate persoanei audiate de către procuror, părți sau persoana vătămată, dacă
apreciază că acestea nu sunt concludente sau utile. Întrebările se pun direct de procuror, părți,
persoana vătămată și reprezentanții și avocații acestora, iar nu prin mijlocirea președintelui,
acesta având doar rolul de a cenzura acele întrebări care nu sunt concludente și utile raportat la
obiectul cauzei penale. Această reglementare arată rolul mai degrabă pasiv al instanței de
judecată în actuala reglementare.

Cf. art. 357 alin. (3) C.P.P., dispozițiile pe care le dă președintele completului de judecată
în cursul ședinței de judecată sunt obligatorii pentru toate persoanele care se află în sala de
judecată.

Nu există nicio prevedere referitoare la deschiderea ședinței de judecată. În ciuda acestui

fapt, ea se realizează de către președintele completului de judecată. Deschiderea ședinței de
judecată reprezintă un moment solemn, peste care nu se poate trece și care are loc la prima
cauză și în situația în care se face o pauză în cadrul desfășurării ședinței (i.e. după pauză se reia
procedura de deschidere a ședinței de judecată). Aceasta se realizează printr-o declarație
solemnă efectuată de către președintele completului de judecată la începutul ședinței prin care
acesta ține să precizeze că declară deschisă ședința de judecată și că toate persoanele prezente
au obligația să respecte disciplina ședinței de judecată precum și dispozițiile președintelui
completului de judecată.

Strigarea cauzei și apelul celor citați. Potrivit art. 358 C.P.P., președintele completului
de judecată anunță, în ordinea de pe listă. în principiu, cauza care urmează la rând pentru a se
judeca și, totodată, este cel care se dispune a se face apelul părților și a persoanei vătămate. Nu
se face nicio referire la cauzele care suferă amânare; în acest sens, în practică s-a încetățenit
regula cf. căreia președintele completului de judecată întreabă, înainte de deschiderea ședinței,
procurorul, părțile, persoana vătămată, reprezentanții și apărătorii acestora, dacă există cauze
care suferă amânare. Apelul se realizează de grefier din dispoziția președintelui completului.

Cu ocazia apelului celor citați, președintele completului de judecată verifică prezența

părților și a persoanei vătămate, precum și a celorlalte persoane chemate în fața instanței la
termenul stabilit. Constată, de asemenea, care dintre părți. celelalte persoane sau persoana
vătămată nu s-au prezentat și verifică, în privința celor care nu s-au prezentat, dacă au fost
respectate dispozițiile legale privind citarea și verifică dacă aceștia și-au motivat sau nu absența.
În mod special, se prevede că pentru persoana vătămată și pentru părți, chiar dacă acestea nu au
fost citate sau au fost nelegal citate, dacă se prezintă la judecată, președintele completului de
judecată are obligația de a le stabili identitatea, procedura fiind considerată ca îndeplinită.

Asigurarea ordinii și solemnității ședinței de judecată. Președintele completului de

judecată are îndatorirea de a asigura păstrarea ordinii și a solemnității ședinței de judecată, luând
măsurile necesare în acest sens. Astfel, persoanele care sunt în sala de ședință trebuie să păstreze
liniștea și disciplina ședinței de judecată. În situația în care președintele completului de judecată
constată săvârșirea unor acte de tulburare a ședinței de judecată de către anumite persoane
prezente în sala de ședință (orice persoană), acesta are obligația mai întâi de a atrage atenția
acestor persoane cu privire la obligația lor de a respecta ordinea și disciplina ședinței. În situația
unor repetări sau a unor abateri grave, apreciate exclusiv de președintele completului de
judecată, acesta poate dispune îndepărtarea persoanei respective din sală.

Înainte de începerea dezbaterilor, președintele cheamă în sală persoana îndepărtată (dacă

e vorba despre o parte sau persoana vătămată) pentru a-i aduce la cunoștință actele esențiale
efectuate în absența acesteia, inclusiv pentru citirea declarațiilor care au fost luate în absența
acesteia. Dacă aceste persoane continuă să tulbure ședința de judecată, președintele completului
de judecată are dreptul de a lua din nou măsura îndepărtării acestora, iar dezbaterile vor avea
loc în absența acestor persoane.

Dacă președintele completului de judecată constată asemenea acte de indisciplină chiar

cu ocazia pronunțării hotărârii, acesta poate dispune din nou măsura îndepărtării persoanelor
respective din cadrul sălii de ședință unde are loc pronunțarea, urmând ca hotărârea să le fie
comunicată.

Constatarea infracțiunilor de audiență. Este vorba despre acele fapte prevăzute de legea
penală săvârșite chiar în timpul ședinței de judecată. Președintele completului de judecată este
cel care constată fapta săvârșită în timpul ședinței, cât și pe făptuitor, aspecte ce vor fi
menționate în încheierea de ședință care se trimite procurorului competent potrivit legii.

Se mai prevede că, în situația în care procurorul de ședință apreciază ca necesar, va putea
dispune chiar în timpul ședinței de judecată, după caz, începerea urmăririi penale, punerea în
mișcare a acțiunii penale sau chiar reținerea suspectului sau inculpatului. Reglementarea, în
opinia dl. profesor, include, deși nu se prevede, și începerea U.P. in personam, căci o astfel de
infracțiune are caracterul unei infracțiuni flagrante. De asemenea, nu se prevede nimic cu
privire la actul care se întocmește. În opinia dl. profesor, această reglementare nu constituie o
excepție de la procedura, după caz, de începere a U.P, de continuare a U.P., de P.M.A.P. sau de
reținere (i.e. acestea trebuie să fie dispuse prin ordonanța procurorului).

Curs 8 – Procedură Penală – 19.04.2019

Tot cu titlu de regulă comună, generală, în cadrul ședinței de judecată are loc o dezbatere
asupra chestiunilor incidente. Acestea se materializează în cereri și excepții care pot fi
formulate în cursul ședinței de judecată. Cererile și excepțiile formulate în cursul judecății, spre
deosebire de cele formulate în camera preliminară, privesc nu doar legalitatea, ci și temeinicia
(i.e. fondul cauzei).

Art. 351 alin. (2) C.P.P. prevede în mod expres că procurorul, părțile și persoana vătămată
pot formula cereri și pot ridica excepții iar instanța poate de asemenea să ridice excepții, din
oficiu. Întotdeauna, cererile și excepțiile pot fi rezolvate doar după ce instanța le pune în discuția
în contradictoriu a procurorului, a părților, a persoanei vătămate, a reprezentanților acestora și
a avocaților. După ce acestea sunt puse în discuție, instanța se pronunță asupra lor printr-o
încheiere motivată.

În privința măsurilor, art. 351 alin. (3) C.P.P. prevede că pot fi dispuse unilateral de
instanță, singura condiție fiind ca acestea să fie motivate. În opinia dl. profesor, această
prevedere este neconstituțională, căci nu se prevede că măsurile trebuie să fie puse în discuția
contradictorie a părților și a procurorului, anterior dispunerii lor, încălcând astfel caracterul
echitabil al procesului penal. Contradictorialitatea trebuie să privească toate activitățile care se
desfășoară în ședința de judecată.

Ca regulă comună în cursul ședinței de judecată, se dezbat în contradictoriu măsurile

preventive. Art. 362 alin. (1) C.P.P. prevede, cu titlu de principiu, că în cursul judecății instanța
poate dispune cu privire la luarea, înlocuirea, revocarea sau încetarea de drept a măsurilor
preventive. Dezbaterea se materializează în dispoziția instanței, care poate fi din oficiu sau la
cerere. Totodată, pentru faza de judecată este prevăzută, cf. art. 362 alin. (2) C.P.P., o procedură
de verificare periodică a măsurilor preventive (pentru toate măsurile preventive, cu excepția
reținerii), cu respectarea termenelor prevăzute de lege.

O altă regulă comună ședinței de judecată o privește suspendarea judecății. Suspendarea

judecății se impune în cazul în care inculpatul se îmbolnăvește și din această cauză nu poate
participa la judecată (textul face referire doar la inculpat iar nu și la celelalte părți deoarece
inculpatul este singura parte din proces pentru care se prevede prezența personală obligatorie,
ca regulă de bază).

Boala de care suferă inculpatul trebuie constatată printr-o expertiză medico-legală și

această boală să-l pună în imposibilitate de a participa la ședința de judecată, această
imposibilitate trebuind să reiasă din concluziile raportului de expertiză medico-legală.

Suspendarea, în acest caz, se dispune, în principiu, până la însănătoșire / ameliorarea stării

de sănătate (dacă consecința este aceea că îi permite să participe la judecată). Subzistența acestui
caz de suspendare este supusă unei proceduri de verificare periodică, dar nu mai târziu de 3
luni. Instanța de judecată este cea care poate să efectueze procedura de verificare, însă nu
împiedică nimic instanța ca aceasta să dispună procurorului să o efectueze.

Suspendarea judecății se poate dispune și pe perioada desfășurării procedurii de mediere.

În acest caz, se dispune suspendarea, în principiu, până când se realizează procedura de mediere
(care se poate realiza printr-un acord de mediere – rezultat pozitiv sau în caz de eșec, printr-un
proces-verbal – rezultat negativ), însă nu mai mult de 3 luni. Suspendarea este obligatorie
(inclusiv în cazul medierii), însă în Legea specială a medierii (192/2006) se prevede că
suspendarea poate fi dispusă în această situație. În opinia dl. profesor, suspendarea trebuie să
fie obligatorie, căci interesul public superior solicită o bună administrare a justiției, bună
administrare care presupune ca inculpatul să fie prezent.

Suspendarea se dispune prin încheiere (încheiere în sens de hotărâre, iar nu în sens de

încheiere de ședință). Încheierea prin care se dispune suspendarea judecății este supusă unei căi
de atac separată de cea a fondului cauzei – contestația. Doar admiterea cererii de suspendare
(sau dacă s-a dispus din oficiu de către instanță) este suspusă acestei căi de atac, iar nu și
respingerea. Termenul de exercitare a căii de atac este de 24 de ore și curge:

- de la pronunțare, pentru procuror, părți și persoana vătămată;

- de la comunicare, pentru partea sau persoana vătămată care lipsește. În opinia dl.
profesor, această prevedere este neconstituțională deoarece nu prevede și
comunicarea încheierii către procuror, deoarece acționează pe poziție de egalitate cu
părțile în faza de judecată.

Competența de soluționare revine instanței ierarhic superioare, însă contestația se depune

la instanța care judecă cauza și care are obligația ca într-un termen de cel mult 48 de ore să
înainteze contestația, împreună cu dosarul cauzei, la instanța superioară, în vederea soluționării
acesteia. Instanța superioară soluționează contestația în termen de cel mult 3 zile din momentul
primii contestației și se pronunță printr-o încheiere cu caracter definitiv. Contestația nu
suspendă executarea dispoziției de suspendare datorită caracterului urgent al acestei dispoziții,
fiind o dispoziție imediat executorie.

C.P.P. reglementează o variantă specială a suspendării judecății – suspendarea judecății

în caz de extrădare activă. Este vorba de acea situație în care inculpatul este fugit iar instanța
nu are pe cine să judece, deși fapta există. Această reglementare este de asemenea justificată de
principiul cf. căruia inculpatul trebuie să fie prezent la propriul său proces. Instanța poate să
dispună suspendarea în situația în care s-a formulat cerere de extrădare. Suspendarea însă. spre
deosebire de cele 2 cazuri de mai sus, nu este obligatorie, ci este facultativă – ea fiind la
aprecierea instanței. Instanța ar putea aprecia ca fiind necesară suspendarea atunci când se
cunoaște locul în care se află inculpatul, cererea de extrădare a fost introdusă la organul
competent și există șanse ridicate de admitere a acesteia în baza respectării minimelor prevederi
din legile speciale.

Rațiunea acestei reglementări este evitarea redeschiderii unei proceduri ulterioare în

eventualitatea unei condamnări a inculpatului în lipsa acestuia. Suspendarea se dispune printr-
o încheiere care poate fi atacată cu contestație de către procuror, părți și persoana vătămată în
termen de 24 de ore de la pronunțare / comunicare. Soluționarea contestației este de competența
instanței ierarhic superioare iar aceasta se depune la instanța care a dispus suspendarea și care
are obligația ca în termen de cel mult 48 de ore să transmită contestația și materialul dosarului,
contestația judecându-se în termen de cel mult 5 zile de la primirea ei.

Reguli comune privind înregistrarea ședinței și întocmirea notelor privind desfășurarea

ședinței.

Ședința de judecată se înregistrează prin mijloace tehnice audio în toate cazurile,

legiuitorul nefăcând distincție între ședința publică și cea nepublică. Cf. art. 369 alin. (6) C.P.P.,
la solicitarea părților, a persoanei vătămate, a reprezentanților și a avocaților acestora pot obține
o copie a înregistrării ședinței (n.r. alin. (6) prevede, în teza finală, „cu excepția situațiilor în
care ședința nu a fost publică în tot sau în parte). În practică, această prevedere este utilă atunci
când au fost făcute anumite afirmații esențiale care nu au fost consemnate sau pentru a proba
atitudinea părtinitoare a persoanei a cărei recuzare se cere.

Distinct de înregistrare, în ședința de judecată grefierul întocmește în permanență note

privind desfășurarea ședinței de judecată, la fiecare termen. Aceste note formează așa numitul
„caiet al grefierului”, în care grefierul notează tot ce se petrece în cursul unei ședințe. Notele
grefierului sunt esențiale deoarece ele reflectă fiecare moment al derulării procedurii (starea
procesului). Se prevede că la cererea procurorului, a părților și a persoanei vătămate se poate
solicita citirea în ședință a notelor grefierului și vizarea lor de către președintele de judecată.
Prin aceasta se oferă caracter de act autentic a notelor grefierului. De asemenea, la sfârșitul
fiecărei ședințe de judecată, părțile, persoana vătămată, reprezentanții și avocații acestora pot
solicita instanței o copie după notele grefierului, instanța fiind obligată să o facă dacă există o
solicitare expresă.

Notele grefierului pot fi contestate cel mai târziu la termenul următor, deoarece la
fiecare termen se întocmesc note de ședință și ele pot fi contestate doar dacă au fost aduse la
cunoștință în baza solicitării exprese de mai sus, la sfârșitul ședinței de judecată. Contestația se
soluționează de către președintele completului de judecată pe baza înregistrării ședinței, și în
raport de aceasta va proceda la completarea sau la rectificarea notelor.

O altă regulă comună privind ședința se referă la întocmirea unei încheieri de ședință. La
fiecare termen, la sfârșitul fiecărei ședințe se întocmește o încheiere de ședință (aceasta nu are
sens de hotărâre). Aceasta, după părerea dl. profesor, este reglementată într-un mod eronat
într-un text care privește felul hotărârilor – art. 370 C.P.P. Astfel, încheierea de ședință
reglementată în art. 370 alin. (4) C.P.P. are o natură juridică mixtă (act procedural mixt): ea
reprezintă proces-verbal pentru constatările pe care le efectuează instanța de judecată în cursul
ședinței de judecată, pe de o parte, și reprezintă de asemenea o hotărâre însă numai cu privire
la măsurile pe care instanța le dispune la fiecare termen de judecată, pe de altă parte (aceasta
deoarece la fiecare termen de judecată instanța constată și dispune: constatarea se realizează
întotdeauna prin proces-verbal iar dispoziția prin hotărâre – de aceea încheierea de ședință este
un act mixt).

Încheierea de ședință trebuie să aibă conținutul prevăzut de art. 370 alin. (4) C.P.P. Din
cuprinsul acestei norme rezultă că încheierea de ședință are 3 părți:

- Partea introductivă. Se va nota data încheierii (anul, luna și ziua în care a avut loc
ședința de judecată), felul ședinței (dacă e publică sau nepublică), numele și
prenumele judecătorilor care au făcut parte din complet, a procurorului și a grefierului
de ședință (i.e. întreaga constituie a completului de judecată), numărul dosarului,
denumirea instanței, identitatea celorlalți participanți (numele și prenumele părților, a
persoanei vătămate, a reprezentanților și a avocaților – în cazul părților și a persoanei
 vătămate se va face mențiune cu privire la prezența sau absența acestora, iar în caz de
absență se va menționa motivul acesteia), mențiune privind respectarea dispozițiilor
legale privind citarea, mențiune privind obiectul cauzei (fapta și încadrarea juridică a
acesteia) și mențiune privind eventualele cereri și excepții ridicate de către
părți/persoana vătămată/reprezentanți/avocații acestora sau excepții ridicate din
oficiu;
- Partea descriptivă. Se vor menționa mijloacele de probă dezbătute în ședință,
susținerile părților, persoanei vătămate și a procurorului în fața instanței cu privire la
cererile și excepțiile formulate, mențiune cu privire la concluziile puse de procuror,
părți, persoana vătămată, reprezentanți și avocați în fața instanței;
- Partea dispozitivă. Se va face mențiune cu privire la măsurile dispuse de către
instanță. La sfârșitul fiecărei ședințe instanța va fixa termenul la care va avea loc
ședința următoare (inclusiv amânarea cauzei), după consultarea procurorului, părților
și a persoanei vătămate.

Regula este că se întocmește încheiere de ședință la fiecare ședință de judecată. Excepția

o reprezintă art. 370 alin. (6) C.P.P., cf. căruia, în situația în care se dă hotărâre în ziua
dezbaterilor, nu se mai întocmește încheierea, căci în această situație hotărârea are și caracter
de încheiere de ședință (cuprinde toate mențiunile prevăzute de art. 370 alin. (4) C.P.P.).

Încheierea de ședință se întocmește de grefierul de ședință din dispoziția președintelui

completului de judecată, în termen de cel mult 72 de ore de la terminarea ședinței de judecată.
Acest termen este unul de recomandare (dl. profesor consideră că ar trebui să fie unul
imperativ).

Lipsa încheierii de ședință duce la nulitatea absolută a judecății. Această soluție se

justifică prin aceea că încheierea de ședință face dovada publicității ședinței de judecată,
dovada compunerii legale a instanței, dovada participării procurorului și, de asemenea, prin
aceasta se verifică dacă inculpatul a participat la judecată, atunci când prezența acestuia este
obligatorie, precum și asigurarea asistenței juridice, atunci când aceasta este obligatorie potrivit
legii.

Soluționarea cauzei penale (al treilea stadiu procesual).

Ele sunt prevăzute, în mod eronat, în materia judecății în primă instanță, dar în fapt
reprezintă reguli comune în materia judecății. Ele sunt prevăzute în art. 391-394, 400, 401, 405-
407 C.P.P.
 Art. 391 C.P.P. enunță principiul cf. căruia soluționarea cauzei are loc în ziua în care au
loc dezbaterile sau cel mai târziu într-un termen de 15 zile de la încheierea cauzei. Se mai
prevede că soluționarea cauzei poate fi amânată pe o durată de cel mult 15 zile și, în principiu,
numai o singură dată. Acest termen de 15 zile este unul de recomandare. Așadar, în principiu
soluționarea cauzei are loc în ziua dezbaterilor sau într-un termen de cel mult 30 de zile de la
încheierea acestora. Însă, deoarece cele două termene de 15 zile sunt de recomandare,
nerespectarea lor nu atrage o sancțiune procesuală.

Soluționarea cauzei este un proces complex care presupune parcurgerea mai multor etape:
deliberarea, luarea hotărârii și pronunțarea hotărârii.

Deliberarea. Aceasta se realizează în secret, iar la deliberare participă doar membrii

completului de judecată care au luat parte la dezbateri. Deliberarea constă în chibzuirea cu
privire la soluție, în situația în care completul de judecată este format dintr-un singur judecător.
În situația în care completul de judecată este format din mai mulți judecători, deliberarea constă
nu numai în chibzuire ci și în sfătuirea reciprocă cu privire la soluția ce trebuie luată.

Obiectul deliberării este diferit în raport de obiectul cauzei. Deliberarea se poate realiza,
în principiu, în orice loc, cu condiția ca aceasta să aibă caracter secret.

Luarea hotărârii. Aceasta trebuie să fie rezultatul deliberării și poartă 2 sensuri: într-un
prim sens, prin hotărâre se înțelege soluția pe care instanța o dă cauzei, iar în al doilea sens se
înțelege actul scris în care se materializează soluția. Cât privește art. 394 C.P.P., avem în vedere
sensul de soluție al noțiunii de hotărâre.

Hotărârea se ia cu unanimitate atunci când completul de judecători este unul colegial. În

situația în care din deliberare rezultă mai mult de 2 păreri, judecătorul care își exprimă opinia
cea mai severă cu privire la soluție este obligat să și-o alăture opiniei care este cea mai apropiată
de opinia sa (i.e. să reducă gradul de severitate) pentru a se pune de acord. În această situație,
hotărârea nu se mai ia cu unanimitate, ci cu majoritate. În situațiile în care hotărârea se ia cu
majoritate, opinia separată trebuie în mod obligatoriu motivată (de aceea, judecătorul care are
o opinie separată renunță la a o mai exprima pentru că știu de această obligație care presupune
o muncă suplimentară).

În situația în care completul de judecată este unul colegial, fiecare judecător din complet
își exprimă în mod distinct opinia în cursul deliberărilor, regula fiind că fiecare opinie are
aceeași valoare juridică, iar cel care-și exprimă la urmă opinia este întotdeauna președintele
completului de judecată (nu în sensul în care ar avea ultimul cuvânt, ci pentru a nu influența
opinia celorlalți).

În situația în care nu se poate asigura unanimitatea (în cazul completului format din 2
judecători și fiecare are o altă opinie) se va crea un complet de divergență, prin includerea în
compunerea completului de judecată a președintelui / vicepreședintelui instanței sau a unui alt
judecător.

Întocmirea minutei este obligatorie, cf. art. 400 C.P.P. Minuta se întocmește imediat după
deliberare, ea reprezentând soluția pe scurt, având conținutul prevăzut pentru dispozitivul
hotărârii. Minuta se semnează în mod obligatoriu de toți membrii completului de judecată,
având caracter autentic și este unică (nu mai poate fi modificată sau schimbată din momentul
în care a fost întocmită și semnată). Minuta se întocmește în 2 exemplare originale: unul atașat
la dosarul cauzei și altul introdus în dosarul de minute al instanței. Minuta face dovada
rezultatului deliberării.

Minuta se mai întocmește nu numai atunci când se soluționează fondul cauzei, ci și atunci
când, cf. art. 400 alin. (2) C.P.P., se dispune cu privire la o măsură preventivă, precum și în alte
cazuri prevăzute de lege.

Neîntocmirea minutei se sancționează cu nulitatea absolută deoarece privește

compunerea instanței, făcând dovada că hotărârea a fost luată în urma deliberării de către
membrii completului de judecată.

Pronunțarea hotărârii. Aceasta are ca obiect minuta. Pronunțarea este modalitatea prin
care soluția luată de membrii completului de judecată este adusă la cunoștința participanților.
Ca regulă, pronunțarea are loc în ședință publică.

Pronunțarea se realizează de președintele completului de judecată, asistat de grefier, care

citește minuta. În opinia dl. profesor, această modalitate este nesatisfăcătoare deoarece minuta
are un limbaj tehnic, de specialitate și de cele mai multe ori profanii, dar uneori chiar și avocații,
nu înțeleg ceea ce li se comunică, încălcându-se astfel caracterul echitabil al procesului penal.

Felurile hotărârilor. Cf. art. 370 alin. (1) – (3) C.P.P., acestea pot fi:

a) Sentință. Aceasta este hotărârea prin care instanța rezolvă în primă instanță fondul
cauzei. De asemenea, instanța se pronunță printr-o sentință și atunci când se
dezînvestește, fără a soluționa cauza (i.e. declinarea de competență). Se dă sentință și
 în alte cazuri prevăzute de lege (e.g. strămutare; în toate proceduri de executare;
soluționarea cererilor de reabilitare; în unele căi de atac extraordinare);
b) Decizie. Se pronunță întotdeauna în apel. Se mai dă decizie și în urma soluționării
recursului în casație. Art. 370 alin. (2) C.P.P. menționează și recursul în interesul legii,
deși acesta nu este o cale de atac, acesta fiind un mecanism pentru a asigura aplicarea
unitară a dispozițiilor legale de către instanțele judecătorești.
c) Încheiere. Toate celelalte hotărâri sunt încheieri. Acestea se pronunță de regulă în
materiile procedurale (măsuri preventive, măsuri asiguratorii, măsuri de siguranță cu
caracter medical).

Conținutul unei hotărâri este menționat în art. 401 C.P.P., aceasta având o parte
introductivă, o parte expozitivă și o parte dispozitivă (aceasta fiind identică cu minuta).

- în partea introductivă sunt trecute mențiunile prevăzute de art. 370 alin. (4) C.P.P.
- partea expozitivă o reprezintă obiectul cauzei.

Redactarea și semnarea hotărârii este reglementată de art. 406 C.P.P. Odată pronunțată
hotărârea, ea trebuie să fie motivată, fiind o cerință a caracterului echitabil al procedurii.
Motivarea trebuie să se realizeze de toți membrii completului de judecată (în fapt se redactează
doar de unul dintre membrii completului, însă aceasta se semnează de toți). Prin semnare,
membrii completului de judecată își asumă motivarea.

Art. 406 alin. (1) C.P.P. prevede un termen de motivare a hotărârii de 30 de zile de la
pronunțare. Acest termen este de recomandare. Dacă unul dintre judecători se află în
imposibilitate de a semna hotărârea motivată, ea se va semna de președintele completului de
judecată. Dacă și acesta este în imposibilitate de a semna, semnarea se va face de către
președintele instanței. Spre deosebire de minută, hotărârea se semnează și de grefier (motivarea
se realizează de către judecător, însă tehnoredactarea revine grefierului de ședință). Dacă
grefierul se află în imposibilitate de a semna hotărârea, aceasta se va semna de către grefierul-
șef. În toate cazurile se va face mențiune pe hotărâre despre cauza care a determinat
împiedicarea semnării (e.g. decesul, îmbolnăvirea, alte cauze obiective).

După redactare și semnare, hotărârea este supusă unei proceduri de comunicare.

Comunicarea privește, în primul rând, minuta (soluția care nu este încă motivată), în vederea
exercitării căii de atac a apelului. Minuta se comunică procurorului, părților și persoanei
vătămate. Dacă inculpatul se află în stare de deținere, comunicarea se face administrației de la
locul de deținere. După redactarea hotărârii se va comunica și hotărârea (din momentul
comunicării hotărârii se pot exercita căile de atac extraordinare, iar nu de la momentul
comunicării minutei).

Curs 9 – Procedură Penală – 24.04.2019

Judecata în primă instanță

Cea mai importantă etapă de judecată din cadrul procesului penal, prin care se obține
rezolvarea acțiunii penale și a acțiunii civile, ea corespunzând competenței primei instanțe
(competență de plină jurisdicție – fiind o rezolvare completă în fapt și în drept).

Obiectul judecății în primă instanță. Acesta este unul complex, fiind definit în art. 371
C.P.P. Acest text conține, în același timp, nu numai obiectul, ci și limitele acestuia – este vorba
de faptă și de persoană. Astfel, judecata în primă instanță are loc cu privire la faptele cu care
a fost sesizată instanța și, în același timp, cu privire la persoanele în legătură cu care s-a
întocmit actul de sesizare. Faptele sunt strâns legate de persoană, ele neputând avea o existență
separată, autonomă, deoarece obiectul judecății îl reprezintă fapta comisă de o persoană (dacă
privim judecata din perspectiva faptei) și, respectiv, persoana care este acuzată de săvârșirea
unei fapte cu relevanță penală (dacă privim judecata din perspectiva persoanei).

Textul actual al art. 371 C.P.P. nu a ținut seama de faptul că judecata este precedată de o
procedură de filtru de legalitate a urmăririi penale, în urma căreia judecata nu începe
întotdeauna cu privire la faptele și persoanele care figurează în actul de sesizare a instanței, ci
începe doar cu privire la faptele și persoanele care figurează în încheierea J.C.P. de începere a
judecății.

Se observă, de asemenea, că legea nu face nicio referire cu privire la încadrarea juridică,

cu toate că rechizitoriul conține în mod obligatoriu și încadrarea juridică a faptei/faptelor.
Încadrarea juridică este esențială deoarece prin aceasta se demonstrează legătura dintre fapta
materială și dreptul penal substanțial. În opinia dl. profesor, deși textul nu o menționează,
încadrarea juridică este esențială pentru determinarea obiectului judecății. Astfel, legiuitorul
intenționează, prin acest mod de reglementare, să sublinieze libertatea absolută a instanței
penale în ceea ce privește încadrarea juridică; în consecință, instanța penală nu este ținută de
încadrarea juridică dată de procuror în rechizitoriu, ea fiind liberă să dispună cu privire la
încadrarea juridică dată faptei cu care instanța a fost sesizată (i.e. instanța penală își poate
stabili obiectul judecății exclusiv în raport de faptă și persoană; în realitate, încadrarea
juridică dată de procuror în rechizitoriu are doar valoarea unei propuneri pe care procurorul o
adresează instanței penale).

Judecata în primă instanță are o structură complexă, ținând seama de regulile comune,
generale, care sunt aplicabile, cărora li se alătură reguli particulare, care o deosebesc de toate
celelalte etape de judecată. Astfel, structura judecății în primă instanță cuprinde următoarele
elemente: procedura primului termen de judecată; cercetarea judecătorească; dezbaterile
judiciare; ultimul cuvânt al inculpatului personal.

Procedura primului termen de judecată.

Este declanșată de măsurile premergătoare particulare.

Măsurile privind inculpatul, prevăzute de art. 372 C.P.P. Președintele completului de

judecată ia măsuri privind identificarea inculpatului, după strigarea cauzei și apelul părților.
Inculpatul este identificat prin cartea de identitate a acestuia. Dacă inculpatul este persoană
juridică, se verifică denumirea, sediul (și eventual sediile secundare), codul unic de identificare
a persoanei juridice și, totodată, se mai verifică identitatea reprezentantului, constând în nume,
prenume, adresa și calitatea acestuia (președintele completului de judecată trebuie să se asigure
că persoana juridică – inculpat – este reprezentată de o persoană care poate sta în proces în
numele și în interesul persoanei juridice).

Măsurile premergătoare privind martorii, experții și interpreții, prevăzute de art. 373

C.P.P. Aceste măsuri sunt necesare la prima instanță deoarece, de regulă, martorii, experții și
interpreții sunt chemați doar de prima instanță, în celelalte etape de judecată, audierea celor de
mai sus fiind facultativă (doar în cazul judecății în primă instanță, cercetarea judecătorească
este obligatorie).

Astfel, se identifică martorii care sunt prezenți, iar apoi li se cere acestora să părăsească
sala de ședință și li se solicită să nu se îndepărteze din fața sălii de ședință fără încuviințarea
instanței. Această măsură se ia datorită faptului că audierea lor are loc separat, ei pot asista doar
la propria lor audiere, iar nu și la celelalte acte. În privința experților, se prevede în mod expres
că experții pot rămâne în sala de ședință, dacă instanța nu dispune altfel. În situația în care se
încuviințează audierea experților, care se realizează după regulile de audiere a martorilor –
situație neavută în vedere de către legiuitor – în opinia dl. profesor, trebuie ca experții să fie
audiați separat și să se aplice regula prevăzută de art. 373 alin. (1) C.P.P. De asemenea, nu se
face nicio referire cu privire la interpreți; acestora li se aplică aceleași reguli ca experților (i.e.
în principiu pot rămâne în sală), dar și aici ar trebui prevăzută excepția – în situația în care
interpreții ar fi audiați, care are loc după regulile referitoare la audierea martorilor – ar trebui să
se aplice alin. (1).

Cf. art. 373 alin. (3) C.P.P., dacă martorii, experții sau interpreții se prezintă fără a fi citați
sau au fost citați cu încălcarea dispozițiilor legale privind citarea, președintele completului de
judecată va lua măsuri de stabilire a identității acestora, putând fi audiați (i.e. prezența
personală a acestora în fața instanței acoperă orice nelegalitate privind citarea).

Aducerea la cunoștință a învinuirii, lămuriri și cereri. Această procedură face parte din
cadrul procedurii primului termen de judecată, fiind reglementată integral de art. 374 C.P.P.
Astfel, ea include mai întâi aducerea la cunoștință a învinuirii.

Aducerea la cunoștință a învinuirii se realizează în 2 modalități:

- cea prevăzută de art. 374 alin. (1) C.P.P.: citirea actului de sesizare a instanței – actul
de sesizare a instanței la care face referire textul este rechizitoriul sau, după caz,
încheierea de începere a judecății, prin care J.C.P. a dispus începerea judecății.
Legiuitorul a ales, pentru cazul prevăzut la art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) (atunci când
J.C.P. admite plângerea împotriva soluției de clasare și dispune începerea judecății),
să se dea citire încheierii de începere a judecății, iar nu plângerii persoanei vătămate,
dar asta nu face ca încheierea de începere a judecății devine un act de sesizare, ci
rămâne un act de învestire; legiuitorul a ales acest act deoarece reflectă atât cuprinsul
plângerii persoanei vătămate cât și decizia J.C.P. de învestire a instanței în vederea
începerii judecății. C.P.P. prevede că se poate da o citire integrală a actelor de mai sus
sau că se poate opta pentru o prezentare succintă a conținutului acestora.
Acest moment procesual are loc doar la primul termen de judecată la care instanța
constată că este îndeplinită procedura, că părțile și persoana vătămată sunt legal citate
și cauza se află în stare de judecată (i.e. nu există niciun impediment procesual pentru
începerea judecății; e.g.: ar putea ca părțile și persoana vătămată să fie legal citate, să
fie prezente, procedura să fie îndeplinită, însă să existe un impediment procesual
pentru începerea judecății – inculpatul ar putea cere amânarea cauzei pentru angajarea
unui avocat / atunci când avem un caz de asistență juridică obligatorie, inculpatul nu
are un avocat ales iar la dosar nu există dovezi privind desemnarea unui avocat din
oficiu). În opinia dl. profesor, reglementarea nu mai are vreo importanță din punct
 de vedere procedural deoarece aducerea la cunoștință a învinuirii are loc încă din
cursul urmăririi penale;
- cf. art. 374 alin. (2) C.P.P., președintele completului de judecată, după ce a dat citire
sau a făcut o prezentare succintă a actelor de mai sus, este obligat să dea explicații
dacă apreciază că ele sunt necesare sau dacă sunt solicitate de către inculpat, cu
privire la învinuire. După acest pas (facultativ), președintele completului de judecată
îl întreabă pe inculpat dacă acesta dorește să dea declarații, comunicându-i totodată
dreptul pe care îl are de a nu face declarații, atrăgându-i atenția că dacă face declarații,
acestea pot fi folosite împotriva sa. De asemenea, președintele completului de
judecată îi comunică inculpatului dreptul său de a participa activ la proces prin
adresarea de întrebări coinculpaților, celorlalte părți, persoanei vătămate, martorilor,
experților, interpreților care sunt audiați pe parcursul judecății. Totodată, i se
comunică inculpatului dreptul acestuia de a da explicații, pe tot parcursul procesului
penal, ori de câte ori inculpatul consideră necesar (acestui drept îi corespunde
obligația corelativă instanței de a-l lăsa pe inculpat să dea explicațiile pe care le
consideră necesare).

Lămuriri în cadrul procedurii primului termen de judecată. Este vorba de lămuriri pe

care președintele completului de judecată are obligația de a le da părților și persoanei vătămate,
pe tot parcursul judecății. Astfel, cf. art. 373 alin. (3) C.P.P., președintele completului de
judecată are obligația să încunoștințeze partea civilă, partea responsabilă civilmente și persoana
vătămată cu privire la probele care au fost excluse în camera preliminară (în opinia dl. profesor,
această prevedere nu mai este de actualitate, întrucât cf. Deciziei CCR nr. 641/2014, persoana
vătămată, partea civilă și partea responsabilă civilmente participă în camera preliminară). În
schimb, partea finală a textului prezintă interes; cf. acesteia, președintele completului de
judecată comunică persoanei vătămate dreptul acesteia de a se constitui parte civilă cel mai
târziu până la începerea cercetării judecătorești.

Art. 374 alin. (4) C.P.P. constituie o prevedere care privește poziția procesuală a
inculpatului în fața instanței și modul în care urmează să se desfășoare procedura: procedură
abreviată (bazată pe recunoașterea învinuirii) sau procedură obișnuită. Astfel, se prevede că
președintele completului de judecată are obligația ca la primul termen de judecată să-l întrebe
pe inculpatul prezent cum dorește să fie judecat, respectiv i se pune în vedere faptul că poate fi
judecat (dacă legea nu prevede pentru infracțiunea pentru care inculpatul este trimis în judecată
pedeapsa detențiunii pe viață) exclusiv pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale,
dacă recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa, beneficiind dacă accepta de o reducere
a limitelor de pedeapsă (în cazul închisorii cu o treime iar în cazul amenzii cu o pătrime), în
condițiile prevăzute de art. 396 alin. (10) C.P.P.

Inculpatul este obligat ca la acest moment procesual (primul termen de judecată) să își
exprime opțiunea cu privire la modul în care dorește să fie judecat.

Dacă inculpatul solicită să fie judecat exclusiv pe baza probelor administrate în cursul
urmăririi penale (i.e. dorește să dea o declarație de recunoaștere integrală a faptelor reținute în
sarcina sa) se va declanșa procedura simplificată/abreviată, care, în actuala reglementare, nu
este prevăzută unitar, ci este reglementată în texte separate: art. 349 alin. (2), art. 374 alin. (4),
art. 375, art. 377, art. 395 alin. (2) și art. 396 alin. (10) C.P.P. În opinia dl. profesor, legiuitorul
a optat pentru acest mod de reglementare pentru a integra judecata în cazul recunoașterii
învinuirii în cadrul procedurii de judecată obișnuită (i.e. de a califica această formă de judecată
ca fiind una comună iar nu una specială, cum este procedura în cazul acordului de recunoaștere
a vinovăției – procedură specială).

În situația în care există coinculpați, iar doar o parte din aceștia optează pentru judecata
simplificată, iar restul pentru judecata obișnuită, instanța este obligată să pronunțe o soluție
doar la sfârșitul judecății, în privința tuturor inculpaților, indiferent de condiția procesuală a
acestora. În acest sens este și art. 396 alin. (10) C.P.P., cf. căruia beneficiul reducerii de
pedeapsă este condiționat de conformitatea stării de fapt reținută de către instanță cu cea
recunoscută de către inculpat; această condiție poate fi verificată doar după efectuarea cercetării
judecătorești, întrucât în privința unor inculpați judecata se realizează după regulile obișnuite
(efectuându-se și o cercetare judecătorească), iar în privința altora este o judecată simplificată.

Acest drept de opțiune al inculpatului are caracter definitiv și irevocabil (i.e.

inculpatul nu-și poate schimba ulterior opțiunea).

Dacă inculpatul declară în fața instanței că dorește să fie judecat după procedura
obișnuită, iar nu după procedura abreviată, se trece mai departe în procedura primului termen
de judecată, urmând etapa de cereri (art. 374 alin. (5)-(10) C.P.P. – aplicabile doar în situația
în care inculpatul cere să fie judecat după procedura obișnuită; dacă inculpatul cere să fie
judecat după procedura abreviată, atunci procedura primului termen de judecată se oprește la
alin. (4), trecându-se apoi la procedura simplificată).
 Cererile în cadrul procedurii primului termen de judecată. Cf. art. 374 alin. (5) C.P.P.,
procurorul, părțile, persoana vătămată și avocații acestora pot formula propuneri de probe în
fața instanței de judecată. Această propunere trebuie să cuprindă, cf. art. 374 alin. (6) C.P.P.,
faptele și împrejurările de fapt care urmează a fi dovedite, mijloacele prin care acestea pot fi
dovedite, locul unde se găsesc aceste mijloace precum și, în cazul în care se solicită audierea
de persoane, propunerea trebuie să cuprindă numele și prenumele persoanei a cărei audiere se
cere și adresa unde locuiește persoana respectivă pentru a fi citată în vederea audierii.

Art. 374 alin. (7) C.P.P. reglementează o procedură de contestare a probelor administrate
în faza de urmărire penală. Cf. textului, se readministrează probele care au fost administrate în
faza de urmărire penală numai dacă acestea au fost contestate (i.e. probele care nu au fost
contestate nu se readministrează). Posibilitatea contestării probelor administrate în faza de
urmărire penală este reglementată exclusiv pentru părți și persoana vătămată (procurorul nu
este inclus deoarece el nu ar avea un astfel de interes procesual). Această contestare nu privește
legalitatea acestora (întrucât ea a fost verificată în camera preliminară), ci privește
substanța/temeinicia probelor (i.e. aptitudinea probelor de a susține acuzația Ministerului
Public). Această procedură de contestare a probelor creează posibilitatea unei forme noi de
judecată abreviată, alături de judecata în caz de recunoaștere a învinuirii, fiind vorba de acea
judecată care are loc în caz de necontestare a probelor administrate în cursul urmăririi penale.
Astfel, dacă opțiunea inculpatului de a nu contesta probele administrate în cursul urmăririi
penale este însușită de celelalte părți și de persoana vătămată și dacă instanța nu consideră
necesar ca, din oficiu, să readministreze probele care nu au fost contestate, se ajunge la aceeași
situație – judecata se va realiza exclusiv pe baza probelor administrate în cursul urmăririi
penale. În opinia dl. profesor, această procedură nu echivalează cu o recunoaștere tacită de
către inculpat a faptelor pentru care a fost sesizată instanța penală, ci este doar o procedură de
necontestare (inculpatul nu contestă probele din U.P. însă nici nu recunoaște faptele). Singura
deosebire față de judecata în caz de recunoaștere a învinuirii este aceea că judecata în cazul
probelor necontestate nu produce decât efecte procedurale, neproducând niciun efect pe planul
dreptului penal material (nu are loc reducerea limitelor de pedeapsă). De asemenea, procedura
în caz de necontestare nu depinde exclusiv de voința inculpatului, ci și de cea a celorlalți
participanți la procesul penal (i.e. a părților și a persoanei vătămate) și a instanței (cf. aer. 374
alin. (8) C.P.P., instanța poate să dispună din oficiu readministrarea probelor din faza de
urmărire penală și necontestate de părți și persoana vătămată, dacă apreciază că aceasta este
necesar pentru aflarea adevărului și soluționarea justă a cauzei). Cf. tezei finale a art. 374 alin.
(7) C.P.P., probele necontestate administrate în faza de U.P. sunt puse în dezbaterea
contradictorie a procurorului, a părților, a persoanei vătămate și a avocaților acestora.

Art. 374 alin. (9) C.P.P. reprezintă o dispoziție cu valoare de principiu, potrivit căreia
procurorul, părțile și persoana vătămată pot propune probe noi în tot cursul judecății. Astfel,
propunerile de probe noi nu se limitează doar la primul termen de judecată (i.e. primul termen
de judecată nu reprezintă un moment procesual in limine litis pentru propunerile de probe).

Art. 374 alin. (10) C.P.P. prevede, cu titlu de principiu, că instanța penală poate, din
oficiu, oricând, în tot cursul judecății, să încuviințeze administrarea de probe dacă consideră că
ele sunt necesare pentru aflarea adevărului și pentru soluționarea justă a cauzei penale.

*înainte de a trece la cercetarea judecătorească, care reprezintă următorul pas în procedura

comună, după procedura primului termen de judecată, se va analiza procedura în caz de
recunoaștere a învinuirii*

Judecata în procedura de recunoaștere a învinuirii.

Această procedură urmărește scurtarea duratei judecății prin suprimarea stadiului

cercetării judecătorești. Pentru ca inculpatul să poată opta pentru această procedură simplificată,
trebuie să fie îndeplinite anumite condiții.

Condițiile de fond pentru aplicarea procedurii:

- sunt excluse de la aplicabilitatea procedurii infracțiunile pentru care legea prevede

pedeapsa detențiunii pe viață (i.e. procedura poate fi aplicată pentru orice infracțiune
cu excepția celor pedepsite cu detențiunea pe viață);
- procedura este aplicabilă doar atunci când instanța apreciază că probele administrate
în cursul urmăririi penale sunt suficiente pentru aflarea adevărului și pentru
soluționarea justă a cauzei penale. La evaluarea probelor, instanța va ține seama și de
rezultatul evaluării din camera preliminară. Evaluarea pe care o efectuează instanța
este una de fond, completă, asupra tuturor probelor administrate în faza de urmărire
penală; prin aceasta, instanța practic verifică dacă probele respective au aptitudinea
de a susține acuzația formulată de procuror;
În opinia dl. profesor, formularea utilizată de legiuitor este necorespunzătoare; în
realitate, nu este vorba de o recunoaștere a „învinuirii” (așa cum este ea prevăzută în
rechizitoriu), ci și de o recunoaștere a încadrării juridice dată faptelor reținute în
sarcina inculpatului, ceea ce nu îl lipsește pe inculpat de posibilitatea de a contesta
 încadrarea juridică dată de procuror în cadrul acestei proceduri de recunoaștere a
„învinuirii”.

Condițiile de formă pentru aplicarea procedurii:

- să existe o declarație de recunoaștere a faptelor de către inculpat. Recunoașterea

trebuie să privească recunoașterea tuturor faptelor în integralitatea lor. Această
declarație nu include și încadrarea juridică; de aceea, inculpatul va putea contesta
ulterior încadrarea juridică. În cazul în care inculpatul este minor, este necesar să fie
îndeplinită și condiția încuviințării acestei solicitări și recunoașteri făcută de
inculpatul minor de către reprezentantul legal al minorului;
- inculpatul trebuie să se prezinte personal în fața instanței penale. Dacă inculpatul se
prezintă personal, acesta face declarația de recunoaștere a faptelor în fața instanței
prin intermediul procedeului ascultării (n.b. ascultarea e o condiție procedurală și se
rezumă la o simplă declarație, în timp ce audierea este un procedeu probatoriu). Odată
formulată cererea de judecată abreviată și odată formulată declarația de recunoaștere
integrală a faptelor, ea este supusă unei dezbateri în contradictoriu, după care instanța
se pronunță asupra cererii inculpatului printr-o încheiere motivată (dacă cererea e
respinsă, procedura va fi obișnuită, iar dacă cererea este admisă, instanța întreabă
inculpatul dacă solicită administrarea de probe cu înscrisuri).
Dacă inculpatul nu se prezintă personal în fața instanței, cf. art. 375 alin. (1¹), acesta
poate formula declarația de recunoaștere și cererea de judecare exclusiv pe baza
probelor administrate în cursul urmăririi penale printr-un înscris autentic. În acest
caz, inculpatul va fi reprezentat de avocatul său, ales sau din oficiu, care va pune
concluzii cu privire la cererea inculpatului.

Este posibilă o cercetare judecătorească în cazul în care judecata se desfășoară în

procedura simplificată, însă ea este una limitată. Ea este reglementată în art. 377 C.P.P. Astfel,
ea este posibilă doar în situația în care inculpatul solicită instanței administrarea de probe cu
înscrisuri. În opinia dl. profesor, deși C.P.P. nu face nicio diferență, înscrisurile pot fi doar
înscrisuri în circumstanțiere (iar nu și cu privire la fondul cauzei). Aceste înscrisuri pot fi
prezentate chiar la termenul la care instanța se pronunță asupra cererii inculpatului sau la un
termen ulterior.

În cadrul acestei proceduri este posibilă și schimbarea încadrării juridice, fiind aplicabile
prevederile comune cuprinse în art. 386 C.P.P., cu o singură derogare: în situația în care
inculpatul cere instanței schimbarea încadrării juridice / instanța pune în discuție din oficiu
schimbarea încadrării juridice / schimbarea încadrării juridice este cerută de procuror, celelalte
părți sau persoana vătămată, inculpatul are dreptul să solicite instanței lăsarea cauzei la urmă
(nu amânarea cauzei) pentru a pune concluzii în raport de cererea de schimbare a încadrării
juridice formulată. Este aplicabil, de asemenea, și art. 386 alin. (2) C.P.P., cf căruia, dacă este
vorba de o infracțiune pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, este
necesar ca instanța să cheme în fața sa persoana vătămată și să o întrebe dacă formulează sau
nu plângere prealabilă; în raport de răspunsul persoanei vătămate, judecata poate continua sau
se poate finaliza cu o soluție de încetare a procesului penal (În opinia dl. profesor, doar în
situația reglementată de art. 386 alin. (2) C.P.P. instanța este obligată să mai acorde un termen,
altfel, judecarea cauzei nu va mai putea fi amânată).

În situația în care, fie în vederea schimbării încadrării juridice dată faptei, fie după
schimbarea încadrării juridice dată faptei, se apreciază că este necesară administrarea de probe
(altor probe decât proba cu înscrisuri), se va trece de la procedura simplificată la procedura
obișnuită, cf. art. 377 alin. (5) C.P.P.

De asemenea, cf. art. 395 alin. (2) C.P.P., este posibil ca instanța, cu ocazia deliberării și
luării hotărârii în cadrul procedurii simplificate, să constate că nu este suficientă proba cu
înscrisuri, respectiv că sunt necesare alte probe pentru soluționarea cauzei. În acest caz, instanța
va da o încheiere de repunere a cauzei pe rol, prin care se va trece de la procedura simplificată
la procedura obișnuită, cu cercetare judecătorească.

Curs 10 – Procedură Penală – 08.05.2019

Procedura de judecată în caz de recunoaștere a învinuirii, în opinia dl. profesor, are o

denumire improprie. Învinuirea include două elemente: elementul factual (fapta materială în
sine care i se reproșează inculpatului) și încadrarea juridică. Or, în cazul acestei proceduri
abreviate, recunoașterea nu include și încadrarea juridică (așa cum se întâmplă în cazul
acordului de recunoaștere a vinovăției), ci doar recunoașterea faptei (inculpatul nu e obligat
să recunoască și încadrarea juridică). De aceea, inculpatul, în pofida faptului că recunoaște
fapta, poate formula cereri și excepții în camera preliminară, nefiind înlăturat de la acest
beneficiu și, totodată, poate cere schimbarea încadrării juridice.

Atunci când pentru schimbarea încadrării juridice sunt necesare probe, altele decât
proba cu înscrisuri, sau când, după schimbarea încadrării juridice, sunt necesare alte probe
în afara probei cu înscrisuri, nu mai suntem în prezența unei proceduri simplificate, fiind
aplicabile prevederile alin. (5) – (10) al art. 374 C.P.P., administrându-se probe.

Cf. art. 396 alin. (10) C.P.P., efectele de reducere a limitelor de pedeapsă, cu o treime în
cazul închisorii și cu o pătrime în cazul amenzii, se produc dacă este îndeplinită o singură
condiție: situația de fapt reținută de instanță este identică cu cea care este recunoscută de
inculpat. Beneficiul se aplică dacă:

- procedura a fost una simplificată, bazată pe recunoașterea învinuirii (în condițiile

prevăzute de art. 375 C.P.P., ceea ce înseamnă că s-a admis cererea);
- s-a respins cererea; în pofida faptului că inculpatul recunoaște, cererea sa ar putea fi
respinsă pentru că nu ar fi îndeplinite celelalte condiții;
- deși cererea inculpatului de aplicare a procedurii simplificate este admisă de către
instanță, se administrează și alte probe în afara probei cu înscrisuri, pentru sau după
schimbarea încadrării juridice (art. 377 alin. (5) C.P.P.);
- cauza se reia dacă, în cursul procesului de deliberare, judecătorul constată că, deși
procedura este una simplificată, proba cu înscrisuri nu este suficientă, fiind necesară
administrarea altor probe prin alte mijloace de probă în afara înscrisurilor în vederea
soluționării cauzei penale (art. 395 alin. (2) C.P.P.). În acest caz se va da o încheiere
prin care judecătorul repune cauza pe rol și dispune efectuarea cercetării judecătorești.

Reducerea nu operează asupra pedepsei concret aplicate, ci asupra pedepsei prevăzute de

către norma de incriminare.

Atât procedura în caz de recunoaștere a învinuirii, precum și cea de necontestare a

probelor, sunt considerate de legiuitor ca aparținând procedurii comune de judecată, de aceea
sunt reglementate în cadrul reglementărilor privind procedura obișnuită de judecată (în opinia
dl. profesor, aceste două proceduri trebuiau incluse în cadrul procedurilor speciale).

Stadiul de administrare a probelor (cercetarea judecătorească)

Aceasta se aseamănă cu cercetarea din urmărirea penală, diferența fiind aceea că se

desfășoară în fața unei instanțe penale și este guvernată, în permanență, de principiile care
guvernează faza de judecată.

C.P.P. prevede o ordine a cercetării judecătorești. Astfel, aceasta debutează cu audierea

inculpatului, a persoanei vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente, iar apoi,
administrarea oricăror alte probe necesare pentru aflarea adevărului și pentru soluționarea justă
a cauzei penale (art. 376 alin. (3) C.P.P.). Această ordine nu este una absolută, ci una relativă,
putând fi schimbată oricând de către instanță (alin. (5)). Nerespectarea ordinii nu atrage nicio
sancțiune.

Audierea inculpatului.

Se realizează după regulile generale la care se adaugă regulile speciale prevăzute de art.
378-379 C.P.P.

Audierea inculpatului se realizează în 2 etape: relatarea liberă și întrebările.

Se prevede că inculpatul este lăsat să declare „tot ce știe” (art. 378 alin. (1) C.P.P.);
această prevedere este defectuoasă deoarece inculpatul declară „ceea ce dorește” – rezultat al
recunoașterii dreptului la tăcere și a dreptului de a nu contribui la propria acuzare – iar nu ceea
ce știe.

În privința întrebărilor care pot fi adresate în cursul cercetării judecătorești, legea prevede
o ordine a acestora. Întrebările se pun în mod direct / nemijlocit, nu prin intermediul
președintelui completului de judecată. Astfel, mai întâi pune întrebări procurorul, iar apoi
persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, ceilalți inculpați (dacă există),
avocații acestora (i.e. legea prevede un drept propriu persoanei vătămate și părților de a pune
întrebări, distinct de dreptul propriu al avocaților acestora), iar la final pune întrebări avocatul
inculpatului care este audiat. În subsidiar, pot să pună întrebări și președintele completului de
judecată și ceilalți membri ai completului de judecată (art. 378 alin. (1) C.P.P.).

Întrebările care nu sunt concludente și utile cauzei se resping. Respingerea se realizează

din dispoziția președintelui completului de judecată după ce acesta s-a consultat cu ceilalți
membri ai completului de judecată. Această respingere se consemnează în încheierea de ședință
(art. 378 alin. (2) C.P.P.).

În situația în care instanța constată că sunt îndeplinite in abstracto condițiile prevăzute de

lege pentru obligarea inculpatului la muncă în folosul comunității, în cadrul procedurii de
audiere a inculpatului acesta este întrebat dacă își dă acordul să presteze o muncă neremunerată
în folosul comunității în eventualitatea în care acesta va fi găsit vinovat. În opinia dl. profesor,
această prevedere este neconstituțională deoarece induce inculpatului teama de a fi condamnat,
îi induce ideea de culpabilitate, care poate afecta modul de desfășurare a audierii, inclusiv
încrederea inculpatului că se află în fața unei instanțe obiective care îi va respecta prezumția de
nevinovăție (art. 378 alin. (3) C.P.P.).

În situația în care din declarația dată în fața instanței de către inculpat rezultă contraziceri
cu declarațiile date anterior sau atunci când inculpatul nu-și mai amintește anumite fapte sau
împrejurări, instanța, care trebuie să urmărească în permanență aflarea adevărului, îi cere
inculpatului explicații și poate da citire declarațiilor inculpatului date anterior (art. 378 alin. (4)
C.P.P.).

În situația în care inculpatul refuză să dea declarații, instanța poate da citire declarațiile
pe care inculpatul le-a dat anterior (în măsura în care ele există) (art. 378 alin. (5) C.P.P.) și va
ține seama de aceste declarații la judecarea cauzei.

Principiul care guvernează audierea inculpatului în cursul cercetării judecătorești este cel
cf. căruia inculpatul poate fi audiat și reaudiat, ori de câte ori este necesar (art. 378 alin. (6)
C.P.P.).

C.P.P. reglementează și situația coinculpaților, în art. 379. Principiul care se aplică

coinculpaților este cel cf. căruia audierea acestora se realizează în prezența celorlalți inculpați
(art. 379 alin. (1) C.P.P.). Derogarea de la acest principiu o reprezintă situația în care audierea
acestora se realizează separat, dacă instanța apreciază ca necesar acest lucru. În această situație,
în mod obligatoriu după terminarea audierii, se aduce la cunoștința inculpaților declarațiile care
au fost obținute în absența acestora (art. 379 alin. (3) C.P.P.). Dacă se constată contraziceri între
declarații, instanța poate proceda la confruntare și, dacă este cazul, la reaudierea fiecărui
inculpat în prezența celorlalți inculpați sau a unora dintre ei (art. 379 alin. (4) C.P.P.).

Audierea persoanei vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente.

Se aplică prevederile art. 111 și 112 C.P.P. Din nou, legiuitorul prevede că acestea
relatează „ce știu”; în opinia dl. profesor, aceeași regulă trebuie aplicată și în cazul persoanei
vătămate și a celorlalte părți (i.e. să declare ceea ce doresc) deoarece sunt subiecți procesuali
interesați. Legiuitorul prevede o ordine a întrebărilor, care se adresează în mod nemijlocit, de
către: procuror, inculpat, avocatul inculpatului, persoana vătămată, partea civilă, partea
responsabilă civilmente și avocații acestora. În subsidiar, președintele completului de judecată
și membri acestuia pot adresa întrebări.
 Întrebările care nu sunt concludente și utile pot fi respinse iar respingerea se consemnează
în încheierea de ședință (art. 380 alin. (3) C.P.P.). De asemenea, este posibilă audierea și
reaudierea acestor subiecți procesuali ori de câte ori se consideră necesar (alin. (4)).

Audierea martorului.

Se aplică regulile prevăzute de art. 119-124 C.P.P. În afara acestora, se aplică și regulile
specifice.

Ordinea întrebărilor, care se pun în mod nemijlocit, este următoarea: dacă martorul este
propus de procuror, întrebările se adresează de către procuror, inculpat, persoana vătămată,
celelalte părți și avocații acestora. Dacă martorul este propus de una dintre părți sau de persoana
vătămată, întrebările se adresează de partea sau persoana vătămată care a propus martorul, iar
apoi pune întrebări procurorul, inculpatul, celelalte părți și avocații acestora (art. 381 alin. (2)
C.P.P.; n.r. alin. (3) și (4) preiau regulile amintite mai sus).

Ordinea întrebărilor nu este absolută, ci este relativă, nerespectarea acesteia

neatrăgând sancțiuni procesuale (ordinea este una orientativă, nu are la bază o regulă
imperativă).

Dacă martorul audiat deține un înscris care are legătură cu depoziția făcută, poate să îl
citească în instanță. Dacă instanța apreciază că acest înscris prezintă valoare probatorie, îl poate
reține la dosar și îl poate folosi ca mijloc de probă pentru aflarea adevărului (alin. 5).

Dacă declarațiile martorului în fața instanței contrazic declarațiile anterioare pe care le-a
dat anterior, instanța, pentru a se lămuri cu privire la adevărul cauzei, va putea să dea citire
declarației dată anterior de către martor, după care îi cere acestuia explicații (alin. 6).

În situația în care există o imposibilitate obiectivă de reaudiere a unui martor audiat în

U.P. (e.g. e dispărut, e decedat), este obligatorie citirea declarației martorului în fața instanței
penale (alin. 7).

Președintele completului de judecată poate ca martorii audiați să rămână în sală până la

terminarea actelor de cercetare judecătorească care se efectuează în ședința respectivă. În mod
excepțional, instanța îi poate cere martorului să se retragă din sala de ședință, în vederea
reaudierii ori a confruntării lor. De asemenea, martorilor li se poate cere ca, în timpul audierii,
să identifice o persoană care este prezentă în ședință, inclusiv din cadrul publicului.
 Instanța, după luarea concluziilor procurorului, persoanei vătămate și a părților, poate
încuviința martorului să plece imediat după audiere.

Consemnarea declarațiilor persoanelor audiate, reglementată de art. 382 C.P.P., nu

cuprinde dispoziții derogatorii față de partea generală, astfel încât sunt aplicabile dispozițiile
art. 110 alin. (1) – (4) C.P.P.

După audierea persoanelor se va trece la administrarea în continuare a probelor, procedura

putând continua cu prezentarea mijloacelor materiale de probă.

Prezentarea mijloacelor materiale de probă (art. 384 C.P.P.).

Atunci când există mijloace materiale de probă care se înaintează odată cu sesizarea
instanței, instanța poate dispune ca mijloacele de probă să fie prezentate în fața acesteia, în
ședință publică, pentru ca instanța și ceilalți participanți să le poată analiza în mod nemijlocit.

După epuizarea administrării tuturor probelor care au fost administrate în cursul urmăririi
penale, se va putea trece la etapa de administrare de probe noi. Aceasta este reglementată de
art. 385 C.P.P. care prevede posibilitatea amânării cauzei pentru administrarea de probe noi.
Astfel, președintele completului de judecată întreabă procurorul, persoana vătămată și părțile
dacă au de solicitat administrarea de noi probe. Amânarea cauzei pentru probe noi este posibilă
atunci când din cercetarea judecătorească rezultă necesitatea administrării de probe noi. Dacă
instanța respinge cererea, cercetarea judecătorească este terminată, iar dacă o admite, aceasta
continuă.

C.P.P. prevede posibilitatea renunțării la administrarea unor probe încuviințate sau

posibilitatea ca instanța să revină asupra unor probe care au fost anterior administrate pentru
motive de inutilitate a probei sau de imposibilitate de administrare a probei.

Persoanele care pot renunța la probe sunt subiecții procesuali care au formulat
propunerile de probe (procuror, persoana vătămată și părți). Pentru ca instanța să se poată
pronunța cu privire la renunțare, ea trebuie să fie pusă în discuția în contradictoriu a
procurorului, a persoanei vătămate și a părților, după care instanța se poate pronunța asupra
renunțării.

Proba este inutilă când fapta sau împrejurarea de fapt care constituie obiect al probei este
deja stabilită / instanța e deja lămurită în baza probelor administrate. Totodată, există situații în
care se constată că administrarea probei este imposibilă (e.g. se dispune efectuarea unei
expertize asupra unui obiect care este distrus).
 În cursul cercetării judecătorești este posibilă și schimbarea încadrării juridice. E
posibil ca în cursul cercetării judecătorești să rezulte, din probe, împrejurări de fapt noi care să
justifice schimbarea încadrării juridice. Încadrarea juridică poate fi pusă în discuție din oficiu
de către instanță sau poate fi cerută de procuror, părți și persoana vătămată. Indiferent dacă
schimbarea încadrării este în favoarea sau în defavoare inculpatului, trebuie parcursă procedura
prevăzută de art. 386 C.P.P. Astfel, în toate cazurile, instanța, prin intermediul președintelui
completului de judecată, are obligația de a atrage atenția inculpatului cu privire la dreptul
procesual al acestuia de a cere lăsarea cauzei la urmă (la sfârșitul listei de cauze din ședința
respectivă) sau chiar amânarea cauzei în vederea pregătirii apărării. Fiind un drept al
inculpatului, îi corespunde o obligație corelativă a instanței, care, dacă nu este respectată,
hotărârea va putea fi desființată în apel pe motiv de nelegalitate.

Dacă, în urma schimbării încadrării juridice, pentru infracțiunea rezultată se cere să existe
plângerea prealabilă a persoanei vătămate, cauza se amână obligatoriu, cf. art. 386 alin. (2)
C.P.P., pentru a întreba persoana vătămată dacă face plângere prealabilă, cu excepția cazului în
care persoana vătămată este prezentă (căci este întrebată pe moment). Dacă persoana vătămată
declară că face plângere prealabilă, judecata continuă, iar în caz contrar, instanța va dispune
încetarea procesului penal.

C.P.P. prevede o procedură de terminare a cercetării judecătorești, aceasta reprezentând

o garanție importantă a aflării adevărului și a justei soluționări a cauzei penale. Astfel, după ce
s-au administrat sau readministrat ori completat probele în fața instanței, inclusiv după ce s-a
amânat cauza pentru probe noi, președintele completului de judecată are obligația de a întreba,
pentru ultima dată, procurorul, persoana vătămată și părțile dacă mai au de dat explicații în fața
instanței și dacă mai au de formulat cereri (cereri privind completarea probelor). Dacă nu sunt
cereri / cererile au fost respinse / cererile au fost admise și au fost efectuate completările în fața
instanței, aceasta declară terminată cercetarea judecătorească.

Instanța, după ce declară terminată cercetarea judecătorească, trece la dezbaterile

judiciare.

Dezbaterile judiciare.

Din C.P.P. ar reieși că dezbaterile judiciare constau în concluziile orale pe care

procurorul, părțile și persoana vătămată le pun în fața instanței; însă, în realitate, dezbaterile
judiciare reprezintă concluziile orale pe care procurorul și avocații părților și persoanei
vătămate le pun în fața instanței. Aceasta nu înseamnă că părțile și persoana vătămată nu pot
pune concluzii, căci ele pot, atunci când nu sunt asistate de avocat.

Ordinea dezbaterilor judiciare este prevăzută de lege; astfel, mai întâi pune concluzii
procurorul, după care, pun concluzii, în ordine: persoana vătămată, partea civilă, partea
responsabilă civilmente și, la urmă, inculpatul (mai exact, avocații acestora). Concluziile puse
de inculpat nu trebuie confundate cu ultimul cuvânt al inculpatului personal, care reprezintă
o etapă distinctă ce are loc după închiderea dezbaterilor judiciare.

Dezbaterile judiciare sunt obligatorii, sancțiunea lipsei acestora fiind nulitatea absolută
pentru că ea echivalează cu neparticiparea procurorului (nu este de ajuns ca procurorul să fie
prezent fizic, ci acesta trebuie să pună concluzii; dacă nu pune concluzii înseamnă că nu a
participat), cu neparticiparea avocatului (care atrage sancțiunea nulității absolute în cazurile de
asistență juridică obligatorie) și cu neparticiparea inculpatului (care, atunci când este în stare de
deținere și lipsește intervine sancțiune nulității absolute).

Dezbaterile judiciare prezintă anumite caracteristici esențiale:

- caracterul neîntrerupt. Acest caracter trebuie analizat atât din perspectiva

conținutului dezbaterilor cât și din perspectiva participanților la dezbaterile judiciare.
Astfel, participanții care pun concluzii orale în fața instanței, în timpul dezbaterilor
judiciare, în principiu nu pot fi întrerupți, cu excepția cazului în care instanța constată
că au fost depășite limitele obiectului judecății;
- în principiu, durata este nelimitată. În mod excepțional, în cazurile complexe, se
permite președintelui completului de judecată, după consultarea cu ceilalți membri ai
instanței, să limiteze durata dezbaterilor; în acest caz, instanța va fixa o durată similară
pentru toți participanții;
- în principiu, dezbaterile au caracter continuu, fiind interzise întreruperile. În mod
excepțional, dezbaterile pot fi întrerupte, fără să se depășească o durată maximă de 3
zile, atunci când dezbaterile s-ar întinde peste programul normal de funcționare al
instanței (e.g.: cazurile complexe cu nr. mare de inculpați când dezbaterile judiciare
s-ar întinde la ore târzii). Această posibilitate e reglementată deoarece oboseala
excesivă ar putea afecta calitatea justiției.

Conținutul dezbaterilor judiciare constă în susținerile pe care procurorul, părțile și

persoana vătămată le prezintă în fața instanței, cu ocazia concluziilor orale. Astfel, procurorul
pune concluzii complete, atât cu privire la latura penală cât și cu privire la latura civilă; acesta
dorește să demonstreze în fața instanței că inculpatul este vinovat, că a săvârșit o faptă prevăzută
de legea penală și prezintă în fața instanței probele care să-i susțină învinuirea și cere instanței
o pedeapsă între limitele prevăzute de lege (sunt nelegale concluziile procurorului care se
limitează doar la a cere instanței o pedeapsă între limitele prevăzute de lege, ci, atunci când
procurorul cere condamnarea, trebuie să ceară și o pedeapsă într-un anumit cuantum și într-un
anumit mod de executare). Cererile procurorului trebuie să fie argumentate în fapt și în drept.
Dacă este prezent vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) C.P.P., procurorul este
obligat să solicite achitarea sau încetarea procesului penal.

Mai apoi pune concluzii, pentru persoana vătămată, avocatul acesteia, exclusiv în latura penală.
Apoi urmează partea civilă (atât în latura civilă cât și în cea penală), partea responsabilă
civilmente (în latura civilă și în latura penală în măsura în care influențează latura civilă) și, la
final, avocatul inculpatului care pune concluzii atât în latura penală cât și în latura civilă.

După închiderea dezbaterilor (după ce a pus concluzii ultimul pledant, în ordinea

prevăzută de lege), instanța, dacă apreciază că este necesar pentru a se lămuri asupra unor
chestiuni, de fapt sau de drept, invocate în cadrul pledoariilor, cuvântul în replică poate fi
acordat fie la cerere, fie din oficiu de către instanță.

După finalizarea dezbaterilor judiciare, instanța, într-o formulă sacramentală, declară

închise dezbaterile, după care trece la stadiul următor.

Ultimul cuvânt al inculpatului personal.

Reglementat în art. 389 C.P.P. În opinia dl. profesor, acest text este eronat deoarece
prevede că ultimul cuvânt al inculpatului se acordă înainte de închiderea dezbaterilor. În
realitate, ultimul cuvânt nu se acordă înainte de închiderea dezbaterilor – ultimul cuvânt nu face
parte din dezbateri – ci se acordă înainte de închiderea ședinței, după închiderea
dezbaterilor.

Acesta este un stadiu distinct, cu caracter obligatoriu ce constituie o importantă garanție

a dreptului la apărare. Prin aceasta, legea conferă posibilitatea inculpatului ca la sfârșit, înainte
de închiderea ședinței de judecată, pentru ultima dată, să-și exprime poziția sa în fața instanței
penale cu privire la fapta care i se reproșează.

Ultimul cuvânt al inculpatului nu poate fi întrerupt. De asemenea, la ultimul cuvânt,

inculpatului nu i se pot pune întrebări și nu i se pot cere explicații. Dacă însă, din ultimul cuvânt
rezultă fapte noi sau împrejurări de fapt noi, după ultimul cuvânt instanța ar putea să reia
cercetarea judecătorească.

După ultimul cuvânt al inculpatului persona, instanța poate să ceară procurorului,

persoanei vătămate, părților și avocaților acestora să depună concluzii scrise. Aceste concluzii
scrise pot fi depuse de cei menționați mai sus chiar dacă nu sunt solicitate de către instanță,
însă, pentru aceasta, e necesar ca instanța să amâne pronunțarea. Aceste concluzii scrise sunt
importante deoarece conțin argumente de fapt și de drept care ar putea ajuta instanța la
pronunțarea unei soluții legale și temeinice.

După închiderea ședinței de judecată, se va trece la deliberarea și luarea hotărârii, care

are loc după regulile comune, cu anumite particularități. Fiind vorba de o judecată în primă
instanță, cf. art. 393 C.P.P., deliberarea poartă mai întâi asupra chestiunilor de fapt (faptele în
materialitatea lor).

Dacă în urma deliberării instanța ajunge la concluzia că nu există faptă sau că nu există
probe că inculpatul ar fi săvârșit fapta, nu va mai continua, ci va da o soluție de achitare.

Dacă în urma deliberării instanța ajunge la concluzia că există faptă, că aceasta e

prevăzută de legea penală și că ea a fost săvârșită de către inculpat, trece mai departe și va stabili
încadrarea juridică, pedeapsa, modul de executare, soluția principală, va soluționa latura civilă,
se va pronunța asupra chestiunilor complementare, etc.

În situația în care, în procesul de deliberare, instanța constată că nu se poate pronunța și

că mai sunt necesare probe sau că probele administrate în etapa de cercetare judecătorească
trebuie completate, va dispune repunerea cauzei pe rol și reluarea cercetării judecătorești. Dacă
apreciază că probele sunt suficiente însă se impune schimbarea încadrării juridice, instanța va
dispune repunerea cauzei pe rol și reluarea dezbaterilor judiciare (pentru a fi respectate
drepturile procesuale).

Hotărârea care se pronunță în urma judecății în prima instanță se numește sentință

penală.

Este acea hotărâre prin care se rezolvă fondul cauzei. Aceasta se dă în numele legii, ceea
ce înseamnă că se bucură de prezumție de legalitate, este fondată, adică se bucură de prezumția
respectării adevărului, a constatării faptelor în conformitate cu realitatea și nu este definitivă,
ea fiind supusă căii de atac a apelului.

În privința cuprinsului hotărârii, sentința are 3 părți:

- partea introductivă, în care sunt cuprinse toate mențiunile prevăzute de art. 370 alin.
(4) C.P.P.; în mod excepțional, în situația în care se întocmește încheiere de ședință
în cauză – atunci când pronunțarea soluției nu are loc în ziua dezbaterilor, ci la o altă
dată, în această situație, partea introductivă va cuprinde un minimum de mențiuni
referitoare la denumirea instanței, data pronunțării, locul unde a avut judecata, numele
și prenumele membrilor completului de judecată, a procurorului care a participat la
ședință și a grefierului; celelalte mențiuni sunt cuprinse în încheierea de ședință care
este separată de sentința penală;
- partea descriptivă (expunerea), care cuprinde date privind identitatea inculpatului,
ale persoanei vătămate și a celorlalte părți, fapta pentru care s-a dispus trimiterea în
judecată și încadrarea juridică a acesteia, motivarea în fapt – atât în latura penală cât
și în latura civilă a cauzei. În ceea ce privește motivarea în fapt a soluției, în latura
penală a cauzei, ea privește nu numai probele pe care se întemeiază soluția, ci și
probele pe care nu se întemeiază soluția și care sunt înlăturate de către instanță.
Totodată, hotărârea mai conține și motivarea temeiurilor de drept care stau la baza
soluției.
Atunci când soluția este de condamnare, se motivează fiecare faptă reținută în sarcina
inculpatului, forma și gradul de vinovăție a acestuia, prin prisma probelor care se află
la dosarul cauzei.
Dacă instanța urmează să dispună o condamnare la pedeapsa închisorii cu suspendare
sub supraveghere / o soluție de renunțare la aplicarea pedepsei / o soluție de amânare
a aplicării pedepsei, hotărârea va trebui să conțină motive cu privire la toate condițiile
care sunt prevăzute de legea penală pentru aplicarea unor asemenea soluții.
Atunci când instanța pronunță o soluție de achitare sau încetare a procesului penal,
trebuie să indice, pe lângă elementele de fapt, și cazurile de împiedicare a punerii în
mișcare a acțiunii penale care stau la baza soluției de achitare sau încetare a procesului
penal;
- partea dispozitivă, este identică cu minuta. Se indică toate datele de identitate a
inculpatului, se arată care este soluția în latura penală și în cea civilă. Dacă soluția
este de achitare sau încetare a procesului penal, se indică și cazul de împiedicare dintre
cele prevăzute de art. 16 alin. (1) C.P.P. În situația în care inculpatul este obligat la
prestarea unei munci în folosul comunității, se indică întotdeauna 2 entități unde
urmează ca inculpatul să execute această măsură, urmând ca Serviciul de Probațiune
să stabilească efectiv unde munca va fi prestată.
 De asemenea, dispozitivul va conține chestiunile complementare cu privire la care
instanța este obligată să se pronunțe (cheltuieli judiciare, măsuri preventive, măsuri
asiguratorii, măsuri de siguranță, restituirea lucrurilor, restabilirea situației
anterioare).

În ceea ce privește acțiunea penală, soluțiile sunt cele prevăzute de art. 396 C.P.P.
Condamnarea, aplicarea unei măsuri educative, renunțarea la aplicarea pedepsei și amânarea
aplicării pedepsei sunt supuse acelorași condiții generale privind existența unor probe, dincolo
de orice îndoială rezonabilă, din care trebuie să rezulte că există faptă, că aceasta este infracțiune
și că fapta a fost comisă de către inculpat.

Curs 11 – Procedură Penală – 10.05.2019

Dispozitivul, care este a 3-a parte a hotărârii, este identic cu minuta. Dispozitivul
debutează cu arătarea datelor de identitate ale inculpatului (prevăzute de art. 107 C.P.P.) și
continuă apoi cu soluția care se dă – condamnare / aplicarea unei măsuri educative / renunțare
la aplicarea pedepsei / amânare a aplicării pedepsei – când se dă o asemenea soluție se indică
denumirea faptei și încadrarea juridică dată faptei. Dacă soluția este de achitare sau încetare a
procesului penal, se menționează acest lucru precum și cazul pe care se întemeiază achitarea
sau încetarea, dintre cele prevăzute de art. 16 alin. (1) C.P.P.

Totodată, se menționează apoi timpul care se deduce din durata pedepsei aplicate. În
situația în care se dispune obligarea inculpatului la prestarea unei munci neremunerate în folosul
comunității (obligatoriu dacă se dispune o soluție de condamnare la pedeapsa închisorii cu
suspendarea executării sub supraveghere; facultativ în cazul amânării aplicării pedepsei), în
dispozitiv se indică 2 entități selectate de instanță unde inculpatul va presta neremunerată în
folosul comunității (locul concret unde se va presta munca neremunerată în folosul comunității
este stabilit de către Serviciul de Probațiune).

În cazul renunțării la aplicarea pedepsei se va face mențiune cu privire la aplicarea unui

avertisment; de asemenea, se va face mențiunea corespunzătoare și în cazul aplicării, pentru
minori, a unei măsuri educative neprivative de libertate.

Dispozitivul mai cuprinde și mențiuni cu privire la chestiunile complementare, precum:

cheltuielile judiciare, măsuri preventive, măsuri asiguratorii, măsuri de siguranță, restituirea
lucrurilor, restabilirea situației anterioare.
 Totodată, dispozitivul mai cuprinde mențiuni privind soluționarea acțiunii civile. În
situația în care există o cerere expresă din partea persoanei vătămate de a fi informată cu privire
la punerea în libertate a inculpatului sau cu privire la evadarea acestuia, se va face mențiune cu
privire la aceasta.

De asemenea, se va face mențiune cu privire la persoanele care pot fi beneficiare ale

ordinelor de protecție. Totodată, în dispozitiv se va face mențiune, în mod obligatoriu, cu privire
la pronunțarea hotărârii în ședință publică. Se mai face mențiune, în mod obligatoriu, cu privire
la cheltuielile judiciare și cu privire la termenul de exercitare a apelului.

În mod obligatoriu, pentru a fi valabilă, hotărârea se semnează de președintele

completului de judecată, de ceilalți membri ai completului de judecată și de grefier.

Hotărârea are ca obiect soluția. Soluțiile sunt prevăzute în art. 396 – 398 C.P.P.

Art. 396 alin. (1) C.P.P. prevede, cu titlu de principiu, că acțiunea penală se rezolvă prin
una dintre următoarele soluții: condamnarea (soluția principală), renunțarea la aplicarea
pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal. Legiuitorul a
omis soluția pentru minori – aplicarea unei măsuri educative, care este similară unei
condamnări.

Condamnarea presupune să existe probe, din care să rezulte, dincolo de orice îndoială
rezonabilă, că există faptă, în materialitatea ei, că fapta constituie infracțiune și că aceasta a fost
săvârșită de inculpat. Aceste condiții trebuie îndeplinite și în cazul renunțării la aplicarea
pedepsei, amânarea aplicării pedepsei și aplicarea unei măsuri educative (la care se adaugă
condițiile prevăzute de C. Pen.).

Achitarea presupune să fie prezent unul dintre cazurile prevăzute în art. 16 alin. (1) lit.
a) – d) C.P.P. Pentru aceasta trebuie să existe elemente de fapt din care să rezulte existența
cazului pe care se întemeiază achitarea.

Încetarea procesului penal presupune să existe un caz dintre cele prevăzute de art. 16
alin. (1) lit. e) – j) C.P.P., care trebuie să se bazeze pe un element de fapt prezent în materialul
probator.

Este posibil ca, în cursul judecății, să se ceară continuarea procesului penal. Dacă în
urma continuării judecății se constată incidența unui caz dintre cele prevăzute de art. 16 alin.
(1) lit. a) – d) C.P.P., instanța dă achitare. Dacă în urma continuării se constată unul dintre
cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. e) – j) C.P.P. instanța dă încetare.
 În situația în care, în cursul procesului penal s-a luat măsura preventivă a controlului
judiciar pe cauțiune ori controlul judiciar pe cauțiune s-a dispus ca urmare a înlocuirii unei
măsuri preventive, dacă instanța a stabilit pedeapsa amenzii, va dispune ca plata acesteia să se
efectueze din cauțiunea depusă de inculpat, în conformitate cu art. 217 C.P.P.

Rezolvarea acțiunii civile este prevăzută în art. 397 C.P.P. Se prevede, cu titlu de
principiu, că instanța va rezolva atât acțiunea penală, cât și pe cea civilă, prin aceeași hotărâre.
Totodată, instanța poate dispune luarea unor măsuri asiguratorii, luarea măsurii restituirii
lucrurilor sau restabilirea situației anterioare (în condițiile prevăzute de art. 255 și 256 C.P.P.).
Dispozițiile privind măsurile asiguratorii și restituirea lucrurilor au caracter imediat
executoriu, în pofida caracterului nedefinitiv al hotărârii. În situația în care instanța lasă
nesoluționată acțiunea civilă, măsurile asiguratorii se mențin pe o durată de cel mult 30 de zile
de la rămânerea definitivă a hotărârii. La expirarea acestei durate, măsurile asiguratorii
încetează de drept dacă persoana vătămată nu introduce acțiune civilă în fața instanței civile.

În cazul admiterii acțiunii civile și obligării inculpatului la plata de despăgubiri, instanța

va putea dispune ca plata acestora să se realizeze cu suma care s-a depus drept cauțiune, în
condițiile art. 217 C.P.P. (atunci când s-a luat măsura preventivă a controlului judiciar pe
cauțiune sau s-a dispus înlocuirea unei măsuri preventive cu măsura controlului judiciar pe
cauțiune).

Chestiunile complementare sunt menționate în art. 398 C.P.P. Astfel, instanța se va

pronunța și cu privire la modul în care vor fi suportate cheltuielile judiciare.

Măsurile preventive care pot fi dispuse prin hotărâre sunt reglementate în art. 399 C.P.P.
Alin. (1) prevede, cu titlu de principiu, posibilitatea instanței penale, ca prin sentința penală
(hotărâre) să dispună cu privire la menținerea, revocarea, înlocuirea sau încetarea măsurilor
preventive. Potrivit alin. (2), atunci când instanța penală dă o soluție de renunțare la aplicarea
pedepsei / amânarea aplicării pedepsei / achitare / încetare a procesului penal, măsurile
preventive încetează de drept.

De asemenea, încetarea de drept a măsurilor preventive mai are loc și în condițiile

prevăzute de art. 399 alin. (3) C.P.P., atunci când:

- instanța dă o soluție de condamnare la pedeapsa închisorii egală cu durata reținerii /

arestului la domiciliu / arestării preventive;
 - inculpatul e condamnat la pedeapsa închisorii cu suspendarea executării sub
supraveghere;
- se dispune față de minori aplicarea unei măsuri educative neprivative de libertate;
- n.r. lit. c) mai prevede un caz;

Prevederile art. 399 alin. (1) – (3) C.P.P. referitoare la măsurile preventive sunt imediat
executorii, chiar dacă hotărârea penală nu este definitivă. Astfel, atunci când inculpatul se află
în stare de arestare preventivă, punerea în libertate se realizează de către administrația locului
de deținere pe baza unei adrese comunicate acesteia de către instanță.

Art. 399 alin. (10) C.P.P. prevede posibilitatea luării / menținerii / revocării / înlocuirii
măsurilor preventive (cu excepția reținerii, care nu poate fi dispusă de instanță), de către prima
instanță, după pronunțarea hotărârii, până la sesizarea instanței de apel. Momentul a quo
este cel al pronunțării hotărârii, însă, momentul ad quem (până când) nu este bine definit. Se
prevede că măsura poate fi luată până în momentul sesizării instanței de apel; însă, această
sesizare se realizează printr-o declarație de apel. În opinia dl. profesor, momentul ad quem,
care reprezintă un moment in limine litis, este reprezentat nu de momentul sesizării instanței de
apel (când se înregistrează declarația de apel la instanță), ci de momentul în care instanța de
apel primește dosarul (împreună cu hotărârea motivată – din acest moment instanța de apel
poate dispune – momentul din care este învestită, iar nu sesizată).

În ceea ce privește comunicarea hotărârii, ea este reglementată de art. 407 C.P.P. Astfel,
este obligatorie comunicarea copiei minutei către procuror, persoana vătămată și părți. Se
comunică copia minutei deoarece din acest moment începe să curgă termenul de exercitare a
căii de atac a apelului. În cazul în care inculpatul este arestat preventiv, minute se comunică
administrației locului de deținere. Dacă avem o soluție de condamnare cu suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere sau o soluție de amânare a aplicării pedepsei, sentința se
va comunica și serviciului de probațiune competent să verifice respectarea obligațiilor dispuse
de instanță.

Judecata în căile de atac

Această etapă are o importanță covârșitoare deoarece practica demonstrează că se pot

comite și erori judiciare, care fac necesară reglementarea unor remedii a acestora. Astfel, căile
de atac au un rol preventiv important întrucât instanța, știind că sentința pe care o dă este
susceptibilă de verificare în cadrul unei căi de atac (cum este apelul), urmărește să aplice legea
și să facă o judecată corectă. Căile de atac au, totodată, și un rol reparator, care trebuie să asigure
triumfarea adevărului, deoarece dreptatea trebuie să se reflecte în soluția pronunțată de instanța
penală, iar fără dreptate nu se poate vorbi de justiție, ceea ce presupune că hotărârea trebuie să
fie nu numai legală (să respecte formal prevederile legale), ci trebuie să fie și justificată (să fie
temeinică).

Din reglementările căilor de atac, se desprind anumite condiții care trebuie îndeplinite:

- să existe o hotărâre judecătorească – actul jurisdicțional fundamental, întrucât este

actul prin care se soluționează acțiunea penală și acțiunea civilă;
- calea de atac trebuie să fie prevăzută de lege, în caz contrat, calea de atac este
inadmisibilă. Pentru aceasta, este necesar ca hotărârea judecătorească care formează
obiectul căii de atac să fie susceptibilă de a fi atacată cu o cale de atac anume
prevăzută de lege. De asemenea, această condiție presupune ca cel care exercită calea
de atac prevăzută de lege să facă parte din categoria titularilor legali a căii de atac;
- trebuie respectată regula omisso medio, potrivit căreia nu se poate folosi o cale de
atac trecând peste o altă cale de atac prevăzută de lege (nu se poate „sări” peste o cale
de atac; e.g.: nu se poate exercita recursul în casație dacă nu s-a exercitat calea de atac
a apelului);
- pentru ca o cale de atac să fie admisibilă, ea trebuie exercitată într-un anumit termen,
prevăzut de lege.

Clasificarea căilor de atac.

După cum hotărârea judecătorească este sau nu definitivă, căile de atac sunt ordinare și
extraordinare. Căile de atac ordinare sunt cele îndreptate împotriva hotărârilor penale
nedefinitive. În sistemul nostru, avem o singură cale de atac ordinară – apelul (deși contestația
mai e considerată o cale de atac ordinară, ea nu se îndreaptă împotriva unor hotărâri care privesc
fondul cauzei, decât în mod excepțional, iar atunci este privește procedurile de executare).

În raport de chestiunile care formează obiectul căilor de atac, căile de atac pot fi de fapt
și de drept. Căile de atac de fapt sunt cele care au ca obiect chestiuni de fapt (e.g. revizuirea)
iar căile de atac de drept sunt cele care au ca obiect chestiuni de drept (e.g. contestația în anulare,
recursul în casație). Apelul este o cale de atac mixtă – și de fapt, și de drept.
 În raport de motivele care stau la baza căilor de atac (cazurile care pot justifica căile de
atac), avem căi de atac comune și căi de atac speciale. Cea mai caracteristică cale de atac
comună este apelul, întrucât orice hotărâre prin care se rezolvă fondul cauzei este supusă
apelului, neexistând vreo excepție. Cele speciale pot fi exercitate numai pentru anumite cazuri,
expres prevăzute de lege (toate căile de atac extraordinare sunt căi de atac speciale).

După efectele (consecințele juridice) produse, căile de atac sunt de reformare, de anulare
și de retractare. Astfel, o cale de atac poate fi respinsă sau admisă. Dacă este respinsă, se
menține hotărârea. Dacă o cale de atac este admisă, ea poate fi de reformare / anulare /
retractare. Calea de atac de reformare presupune că în urma admiterii ei determină desființarea
hotărârii atacate și înlocuirea soluției pronunțate cu o altă soluție, care este dată de instanța care
soluționează calea de atac (e.g.: apelul. De regulă, apelul are efect de reformare, însă, prin
excepție, se desființează hotărârea și se trimite cauza spre rejudecare). Calea de atac de anulare
determină, în caz de admitere, doar desființarea hotărârii atacate, fără să fie înlocuită de o altă
soluție (e.g. contestația în anulare, recursul în casație). Calea de atac de retractare este de
competența instanței care a pronunțat hotărârea atacată și care, în caz de admitere, desființează
hotărârea și înlocuiește soluția cu o altă soluția (instanța își retractează propria soluție) (e.g.
redeschiderea, revizuirea).

Apelul.

Este o cale de atac ordinară, de reformare, cu efect suspensiv, devolutiv și, în anumite
condiții, cu efect extensiv, care se îndreaptă împotriva hotărârilor penale nedefinitive ale primei
instanțe. Apelul face parte din ciclul procesual ordinar al cauzei penale deoarece intervine
înainte de a se pronunța o hotărâre penală definitivă.

Apelul prezintă mai multe caracteristici:

- este o cale de atac de fapt și de drept. Este o cale de atac completă, întrucât permite
o examinare sub absolut toate aspectele de fapt și de drept. Deși formal se prevede că
apelul se îndreaptă împotriva unei sentințe penale, ci, în realitate, se îndreaptă
împotriva judecății în primă instanță. Astfel, apelul generează un control complet
asupra judecății. Astfel, fondul unei cauze penale (acțiunea penală și acțiunea civilă),
parcurge practic 2 trepte: prima instanță și apelul;
- este o cale de atac de reformare. Apelul are ca obiect reformarea cauzei (schimbarea
soluției). Apelul nu este limitat la anumite motive, ci poate fi exercitat pentru orice
motiv de fapt și de drept. Totodată, apelul are efect devolutiv integral, întrucât cauza
 se transmite instanței de apel; ca o consecință, instanța de apel examinează judecata
primei instanțe nu numai prin prisma motivelor invocate de către titularii apelului, ci
în privința oricăror motive și temeiuri (și din oficiu). Așadar, apelul nu poate fi respins
ca nemotivat;
- este o cale de atac ireverențioasă. Aceasta înseamnă că este de competența unei
instanțe superioare, principiul fiind cel potrivit căruia o hotărâre judecătorească nu
poate fi controlată de către instanța care a pronunțat-o, ci doar de către o altă instanță,
care trebuie să fie una superioară. În sistemul actual, instanțele de apel sunt: curțile
de apel, curtea militară de apel, secția penală a ICCJ și completul de 5 judecători din
cadrul ICCJ.

Condițiile de admisibilitate a apelului privesc: hotărârile penale supuse apelului, titularul

dreptului de apel, declararea apelului, termenul de exercitare a apelului.

Hotărârile judecătorești suspuse apelului.

Ele sunt menționate în art. 408 C.P.P. Potrivit alin. (1), sunt supuse apelului sentințele
penale, dacă legea nu prevede altfel. Astfel, există sentințe penale care nu sunt supuse apelului,
ci sunt supuse contestației, cum sunt cele pronunțate de instanța de executare sau cele privind
reabilitarea. De asemenea, există sentințe care nu sunt supuse vreunei căi de atac, care sunt date
în primă și în ultimă instanță, care sunt definitive (cele de dezînvestire).

Astfel, sunt supuse apelului toate sentințele care vizează fondul cauzei (cele privind
soluționarea acțiunii penale și a acțiunii civile).

Potrivit alin. (2), sunt supuse apelului toate încheierile care sunt date în cursul judecății
în primă instanță odată cu sentința, cu excepția acelor încheieri care sunt supuse apelului separat
(nu există, în actuala reglementare, asemenea încheieri; ele pot fi atacate separat cu contestație,
nu cu apel). În opinia dl. profesor, art. 420 alin. (12) C.P.P. este neconstituțional. Astfel, se
prevede că judecarea apelului pentru încheierile care pot fi atacate separat cu apel (asemenea
încheieri nu există), judecata are loc în camera de consiliu, fără prezența părților și doar în mod
excepțional, dacă instanța consideră necesar, ședința va fi publică (caracterul public al ședinței
nu poate fi lăsat la aprecierea instanței, iar judecarea trebuie să se desfășoare cu participarea
părților pentru a fi respectate garanțiile procesuale a acestora).

Principiul este cel potrivit căruia apelul îndreptat împotriva sentinței este considerat ca
fiind îndreptat și împotriva încheierilor, cf. art. 408 alin. (3) C.P.P. Acest principiu are în vedere
atât încheierile premergătoare sentinței, cât și cele ulterioare acesteia, care însă fac parte din
sentință (încheierile de îndreptare a erorilor materiale și cele referitoare la măsurile preventive).

De la regula potrivit căreia sunt supuse apelului și încheierile există anumite excepții,
situații în care încheierile au caracter definitiv (care nu sunt supuse niciunei căi de atac –
încheierile privind soluționarea abținerii și recuzării; totuși, încheierile de respingere a cererilor
de abținere și recuzare pot fi atacate pe calea apelului împotriva sentinței; încheierea prin care
s-a soluționat conflictul de competență; încheierea prin care s-a dispus reconstituirea unui dosar
sau a unui înscris). Sunt exceptate, de asemenea, încheierile care sunt supuse căii de atac a
contestației.

Titularii dreptului de apel.

Menționați în art. 409 C.P.P.

Procurorul. Procurorul are drept de apel complet, atât în latura penală cât și în latura
civilă a cauzei, pentru orice motiv de fapt și de drept. În latura civilă, apelul procurorului nu
este condiționat de apelul părții civile (i.e. chiar dacă partea civilă nu a declarat apel în latura
civilă, procurorul o poate face). Mai mult, în cazul prevăzut de art. 19 alin. (3) C.P.P., apelul
procurorul în latura civilă trebuie considerat ca făcut nu numai în numele procurorului ca titular
distinct a căii de atac a apelului, ci și în numele părții civile – persoană cu capacitate de exercițiu
restrânsă sau lipsită de capacitate de exercițiu.

Procurorul, la declararea apelului, nu este ținut de concluziile pe care le-a pus în fața
primei instanțe (e.g. dacă în primă instanță a solicitat suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere, nimic nu-l împiedică ca la declararea apelului să solicite condamnarea cu
executare – deoarece procurorul, atunci când procurorul pune concluzii, este liber).

Dreptul de a declara apel aparține procurorului din cadrul parchetului de pe lângă instanța
care a pronunțat hotărârea în primă instanță sau procurorului ierarhic superior (care poate fi
nemulțumit și de concluzii și de soluție).

Apelul procurorului poate fi un apel fără rezerve. În această situație poate înrăutăți situația
părților sau, dimpotrivă, o poate ameliora. Însă, apelul procurorului poate fi și în favoarea unei
părți sau a persoanei vătămate, caz în care trebuie să se precizeze expres acest lucru. În situația
în care apelul este în favoarea unei părți, se aplică regula cf. căreia nu se poate agrava situația
părții în favoarea căreia se declară apel.
 Inculpatul. Are drept de apel complet, atât în latura penală cât și în latura civilă. Apelul
inculpatului va fi mereu în favoarea sa, acesta fiind limitat de interesul procesual. Astfel, apelul
inculpatului prin care se tinde la înrăutățirea situației sale trebuie respins, nu ca nefondat, ci ca
inadmisibil, întrucât este inadmisibil ca în apelul său, inculpatul să tindă la înrăutățirea situației
sale (e.g. inculpatul ar critica că s-a reținut o singură infracțiune în formă continuată în loc de
un concurs de infracțiuni).

Persoana vătămată. Dreptul de apel este limitat la latura penală.

Partea civilă. Poate declara apel atât în latura penală cât și în latura civilă.

Partea responsabilă civilmente. Poate declara apel în latura civilă, iar, în ceea ce privește
latura penală, în măsura în care ar putea influența soluția în latura civilă. În opinia dl. profesor,
nici partea civilă nu ar trebui să poată declara apel fără nicio limită, ci numai în măsura în care
soluționarea laturii penale ar putea influența soluția în latura civilă.

Martorul, expertul, interpretul și avocatul, pentru amenzile judiciare aplicate prin

sentința penală (dacă amenzile judiciare sunt aplicate prin încheiere, este incidentă
reglementarea din partea generală), precum și în ceea ce privește cheltuielile judiciare (e.g. în
cazul deplasării martorului sau a venitului de care acesta a fost lipsit) și indemnizațiile cuvenite
acestora (e.g. onorariul expertului, interpretului sau avocatului). În această situație, avocatul
exercită dreptul la apel în nume propriu, nu în numele și în interesul părții sau a persoanei
vătămate pe care o reprezintă.

Orice altă persoană fizică sau juridică ale cărei drepturi legitime au fost lezate printr-un
act sau printr-o măsură a instanței (e.g. au fost sechestrate bunurile unei alte persoane).

În cazul tuturor titularilor de mai sus, cu excepția procurorului, dreptul de a declara apel
poate fi exercitat în mod direct de către oricare dintre acești subiecți procesuali sau, după caz,
prin reprezentantul lor legal ori de către avocat. În opinia dl. profesor, cu excepția procurorului,
apelul poate fi exercitat și printr-un reprezentant convențional, în acest caz, însă, cu
împuternicirea care se întocmește în condițiile prevăzute de C. Civ., mandatul trebuind să fie
unul special (să se precizeze că este dat expres pentru exercitarea apelului, într-o anumită cauză
penală, pentru un anumit subiect procesual și într-o anumită calitate procesuală).

Legea prevede și un caz de substituit procesual pentru inculpat. Astfel, pentru inculpat
apelul poate fi declarat în mod valabil și de către soțul acestuia. Legea nu spune nimic despre
fostul soț sau despre concubin, însă, având în vedere jurisprudența CEDO, ar trebui extinsă
această posibilitate și cu privire la persoanele care au în fapt relații asemănătoare cu cea dintre
soți.

Modul în care se formulează apel.

Apelul se face printr-o declarație de apel, care trebuie să îmbrace forma scrisă. În opinia
dl. profesor, aceasta reprezintă o restricționare nejustificată, întrucât calea de atac a apelului
trebuie să fie una accesibilă. În pofida faptului că legea condiționează apelul de forma scrisă,
acesta trebuie considerat ca formulat în mod valabil și oral, dacă titularii acestuia se prezintă la
pronunțarea hotărârii în primă instanță (ocazie cu care se poate declara apel).

Declarația scrisă de apel trebuie să cuprindă. numele și prenumele persoanei care face
apelul precum și calitatea acesteia (cu mențiunile specifice în caz de reprezentare sau substituit
procesual), numărul dosarului, hotărârea atacată cu data pronunțării acesteia și să fie semnată.
Apelul nu trebuie motivat cu ocazia declarării (aceasta nu înseamnă că nu poate fi motivat
odată cu declararea acestuia, însă nu este obligatoriu). Art. 412 alin. (4) C.P.P. prevede că apelul
trebuie motivat, în scris, însă nu prevede termenul până la care ar trebui motivat. În opinia dl.
profesor, această prevedere este exagerată, întrucât poate fi formulat și fără a fi motivat, întrucât
nemotivarea apelului nu atrage vreo sancțiune procesuală. Având în vedere că legea nu prevede
un termen până la care apelul să fie motivat, în opinia dl. profesor, acesta trebuie motivat, cel
mai târziu, până în ziua dezbaterilor în apel.

În ceea ce privește motivarea apelului de către procuror, nu avem o reglementare specială

în C.P.P., însă, o asemenea reglementare există în Regulamentul de ordine interioară a
instanțelor judecătorești aprobat prin Hotărârea Plenului CSM. Astfel, se prevede că atunci când
procurorul face declarația de apel (care are același cuprins ca orice declarație de apel), instanța
care a dat hotărârea și împotriva căreia se exercită calea de atac a apelului, are obligația de a
înainta dosarul parchetului (de a comunica întreg dosarul parchetului din care face parte
procurorul care a formulat declarație de apel), în vederea motivării apelului. În opinia dl.
profesor, această prevedere încalcă principiul egalității de arme, întrucât nu există o prevedere
similară care să ofere aceeași posibilitate pentru ceilalți titulari ai dreptului de apel.

Depunerea declarației de apel.

Se înregistrează la instanța care a pronunțat hotărârea atacată cu apel, care, după

motivarea in extenso a hotărârii, are obligația de a înainta declarația de apel, împreună cu
întregul dosar, instanței de apel competentă să judece apelul potrivit legii.
 În cazul în care inculpatul este aflat în stare de arestare preventivă, declarația de apel este
depusă la locul de deținere iar această declarație trebuie să fie atestată și semnată de către
directorul administrației locului de deținere.

În ceea ce privește persoanele aflate în imposibilitate de a formula declarația de apel în

formă scrisă, declarația poate fi atestată de către grefierul de la instanța a cărei hotărâre este
atacată sau de către avocat.

Termenul de declarare a apelului.

În principiu, declararea apelului este supusă unui termen. Potrivit art. 410 alin. (1) C.P.P.,
termenul general de declarare a apelului este de 10 zile, iar pentru procuror, persoana vătămată
și părți, acest termen curge de la momentul comunicării copiei minutei.

Pentru martor, expert, interpret și avocat, cu privire la cheltuieli judiciare și indemnizații,

aceștia au dreptul de a face apel imediat; atunci când prin sentință se aplică amenzi judiciare,
termenul de 10 zile curge de la comunicarea sentinței.

Pentru persoanele fizice sau juridice care au suferit o vătămare printr-un act sau măsură
a instanței, termenul de apel este de 10 zile și curge din momentul în care acestea au cunoscut,
pe orice cale, actul sau măsura care au cauzat vătămarea (cu privire la aceste persoane, nu există
obligația comunicării).

Excepția de la regula termenului de declarare a apelului o reprezintă repunerea în termen.

Aceasta este reglementată de art. 411 C.P.P. Repunerea în termen presupune 2 condiții
care trebuie îndeplinite cumulativ:

- să nu se fi exercitat calea de atac a apelului în termenul prevăzut de lege (să nu fie

respectat termenul de 10 zile care curge în mod diferit în funcție de titular);
- neexercitarea apelului în termen să se datoreze unei cauze temeinice de împiedicare
(caz fortuit sau caz de forță majoră). Pentru aceasta e necesar ca împrejurarea de fapt
din care rezultă acest caz de împiedicare să fie probată.

Până în momentul în care instanța admite cererea de repunere în termenul de apel,

hotărârea are caracter definitiv, iar din momentul în care cererea este admisă, hotărârea nu mai
este considerată definitivă. Până în acest moment (soluționarea cererii de repunere în termen),
instanța de apel poate dispune suspendarea executării hotărârii în primă instanță. Dacă
hotărârea a fost pusă în executare iar instanța de apel dispune prin încheiere suspendarea
executării, inculpatul este pus imediat în libertate. Suspendarea executării se produce în mod
automat, obligatoriu (ope legis), în momentul în care instanța de apel admite cererea de repunere
în termen.

Efectele apelului.

Efectul suspensiv. Prevăzut de art. 416 C.P.P. Apelul, odată introdus prin declarația de
apel, împiedică punerea în executare a hotărârii. Suspendarea executării hotărârii se realizează
din chiar momentul în care se înregistrează declarația de apel, cu condiția ca aceasta să se
înregistreze în termenul de apel. Dacă este tardivă, ea nu mai produce efect suspensiv, ci este
necesară cererea de repunere în termen și mai apoi cererea adresată instanței de apel de a
suspenda executarea.

Efectul suspensiv are caracter absolut.

Efectul devolutiv. Prevăzut de art. 417 C.P.P. Acesta presupune transmiterea dosarului /
a cauzei, în întregime, de la instanța care a dat hotărârea în primă instanță, la instanța de apel
care este competentă să judece apelul potrivit legii. Devoluțiunea cauzei are loc integral (în fapt
și în drept). Potrivit art. 417 alin. (2) C.P.P., instanța soluționează apelul nu numai în limitele
invocate în apel, ci îl soluționează pentru orice motiv de fapt și de drept.

Efectul devolutiv are anumite limite, în virtutea principiului tantum devolutum quantum
apellantum, cf. căruia, în apel se judecă doar ceea ce s-a apelat / devaluat. Ținând seama de
acest principiu, art. 417 alin. (1) C.P.P. prevede 3 limite de judecare a apelului: în raport de
persoanele care au declarat apel; în raport de persoanele la care se referă apelul; calitatea
apelantului.

Persoanele care au formulat apel. Aceștia poartă denumirea de apelanți. Astfel, dacă
apelul este formulat de procuror, iar apelul este unul fără rezerve, devoluția cauzei se realizează
integral (sub toate aspectele de fapt și de drept). Dacă apelul e cu rezerve (doar pentru anumite
fapte sau persoane, doar în latura civilă/penală, etc.), devoluția cauzei va avea loc doar parțial.

Dacă apelul e formulat de inculpat, el poate avea ca obiect o transmitere integrală a cauzei (e.g.
inculpatul se consideră nevinovat, cere instanței de apel să controleze întreaga judecată a
apelului, etc.) sau poate fi una parțială (critică hotărârea doar sub aspectul încadrării juridice,
doar pe chestiuni de drept sau doar de fapt, doar în latura civilă sau penală, etc.).

Persoana vătămată, atunci când formulează apel, devoluțiunea cauzei are loc doar în latura
penală.
Atunci când apelul este formulat de către partea civilă și partea responsabilă civilmente,
devoluțiunea cauzei are loc, în principiu, doar în latura civilă, însă poate privi și latura penală
în măsura în care soluționarea acesteia ar influența soluționarea laturii civile.

Persoanele la care se referă apelul. Aceștia poartă denumirea de intimați. Dacă apelul
procurorului se referă doar la o parte dintre inculpați, atunci devoluțiunea cauzei are loc doar
cu privire la aceste persoane. La fel, în ceea ce privește apelul persoanei vătămate sau a părții
civile.

Calitatea apelantului. Astfel, transmiterea / devoluțiunea fondului cauzei se realizează

numai în situația în care apelul este formulat de procuror, persoana vătămată și de părți. Când
apelul este formulat de martor, expert, interpret, avocat nu se transmite fondul cauzei, ci doar
aspecte referitoare la amenzile judiciare, cheltuielile judiciare și indemnizațiile cuvenite. Când
apelul este formulat de o persoană fizică sau juridică care invocă o vătămare a drepturilor lor
legitime, nu se transmite fondul cauzei ci doar acele dispoziții din hotărâre prin care au fost
vătămate drepturile legitime ale acestor persoane.

Efectul non reformatio in peius (neagravarea situației în propria cale de atac). Prevăzut
de art. 418 C.P.P. Astfel, părților și persoanei vătămate nu li se pot crea o situație mai grea prin
exercitarea căii de atac a apelului. Acest principiu nu se aplică și celorlalți titulari. În mod
excepțional, potrivit alin. (2), părții nu i se poate agrava situația nici în apelul făcut de către
procuror în favoarea acesteia. La nivelul practicii ICCJ s-a decis că aplicarea unei pedepse cu
încălcarea acestui principiu constituie o aplicare a unei pedepse în afara limitelor legale, fiind
un caz de casare.

Efectul extensiv. Reglementat în art. 419 C.P.P. Este aplicabil în situația în care în aceeași
cauză penală există mai mulți inculpați. Astfel, cf. textului, apelul declarat de unul dintre
titularii legali produce efecte și cu privire la persoanele care nu au declarat apel, însă numai
într-un singur sens – al neagravării situației ca urmare a extinderii apelului. Efectul extensiv se
aplică numai pentru părțile care se află în același grup procesual (care au același interes
procesual). Astfel, un apel declarat de unul dintre inculpați produce efecte cu privire la ceilalți
inculpați numai dacă acestora li se reproșează participarea la aceeași infracțiune (i.e. dacă au
același interes procesual). La fel, apelul făcut de către una dintre părțile civile profita și
celorlalte părți civile care nu au făcut apel. De asemenea, apelul făcut de către partea
responsabilă civilmente profită și celorlalte părți responsabile civilmente.
 Legea nu prevede momentul în care se produce efectul extensiv. În opinia dl. profesor,
efectul extensiv ar trebui să se producă în momentul în care se declară apelul, căci efectul
extensiv presupune citarea tuturor părților interesate.

Motivarea apelului. Se prevede doar că motivarea apelului este obligatorie, în rest, nu

există nicio reglementare. În pofida acestui fapt, în opinia dl. profesor, motivarea apelului ar
trebui să se facă în scris și cel mai târziu până în momentul dezbaterilor în fața instanței de apel.
Deși se prevede că apelul trebuie motivat, instanța nu poate respinge apelul ca nemotivat,
întrucât nu există nicio sancțiune procesuală pentru declararea acestuia fără a fi motivat.

Renunțarea la apel.

Ea este posibilă din momentul în care este pronunțată hotărârea și până în momentul în
care expiră termenul de apel. Renunțarea la apel în latura penală nu produce niciun efect. După
renunțare, partea care a renunțat poate reveni oricând asupra apelului până la expirarea
termenului; de aceea hotărârea primei instanțe va rămâne definitivă nu în momentul renunțării
ci în momentul expirării termenului de declarare a apelului. În latura civilă, renunțarea produce
efecte datorită principiului disponibilității acțiunii civile.

Retragerea apelului – art. 415 C.P.P.

Dacă retragerea are loc înainte de expirarea termenului de apel, hotărârea va rămâne
definitivă la expirarea termenului de apel și se constată de prima instanță.

Dacă retragerea are loc după expirarea termenului de apel, ea se adresează instanței de
apel, care ia act de retragere. În această situație, hotărârea primei instanțe rămâne definitivă la
data retragerii.

Retragerea apelului trebuie, în principiu, să fie făcută personal de către titular. Dacă
inculpatul este minor, acesta nu-și poate retrage apelul. Retragerea se poate face personal sau
prin mandatar cu procură specială.

Apelul declarat de procuror poate fi retras de procurorul ierarhic superior.

Dacă apelul este declarat de substituit procesual, la primul termen, instanța întreabă dacă
își însușește sau nu apelul.

Judecarea apelului – art. 420 C.P.P.

 Aceasta poate avea loc dacă părțile sunt legal citate. Dacă inculpatul este în stare de
deținere, prezența acestuia este obligatorie.

Apelul declanșează o judecată similară cu cea din primă instanță, de aceea, pentru
judecarea în apel se aplică toate regulile generale plus cele referitoare la judecarea în primă
instanță. Astfel, judecarea cauzei în apel are, în general, aceeași structură ca judecarea cauzei
în primă instanță.

Dacă inculpatul este prezent, este obligatorie audierea acestuia. În apel, instanța poate
readministra toate probele care au fost administrate în primă instanță și poate administra probe
noi. De asemenea, instanța de apel poate da o nouă apreciere, o nouă evaluare probelor
administrate de prima instanță.

În apel, părțile se numesc: apelant – titularul apelului; intimat – persoana la care se referă
apelul.

Dezbaterile judiciare în apel poartă asupra motivelor de apel, atât a celor care au fost
invocate în cererea de apel cât și a celor invocate din oficiu de către instanța de apel. Mai întâi
pune concluzii apelantul, apoi pune concluzii intimatul și procurorul. Dacă printre apelanți este
și procurorul, mai întâi i se dă cuvântul acestuia.

Ultimul cuvânt al inculpatului se acordă întotdeauna.

Soluțiile la judecata în apel – art. 421 C.P.P.

Instanța de apel respinge apelul, menținând hotărârea atacată:

- ca fiind tardiv, când nu s-a respectat termenul prevăzut de lege, acesta fiind un termen
imperativ iar nerespectarea sa aduce sancțiunea decăderii;
- ca inadmisibil, atunci când nu au fost respectate condițiile de admisibilitate a apelului,
adică atunci când hotărârea atacată cu apel nu face parte din categoria hotărârilor ce
pot fi atacate cu apel / atunci când apelantul nu figurează printre titularii dreptului de
apel;
- ca neîntemeiat / nefondat, atunci când, în urma examinării hotărârii și a judecății în
primă instanță, instanța de apel constată că judecata în primă instanță s-a realizat în
conformitate cu dispozițiile legale și că hotărârea pronunțată este legală și temeinică.
Practic, instanța de apel confirmă hotărârea primei instanțe iar această hotărâre
rămâne definitivă prin respingerea apelului de către instanța de apel. Ceea ce se
execută este chiar hotărârea primei instanțe.
Instanța de apel admite apelul și:

- desființează hotărârea primei instanțe și procedează exact după regulile privind

judecarea cauzei în primă instanță, instanța de apel dând o nouă soluție. Această nouă
soluție este supusă acelorași reguli care guvernează soluționarea cauzei în primă
instanță. Nu este vorba de o rejudecare a cauzei, ci este vorba de o desființare
urmată de pronunțarea unei noi soluții în locul soluției desființate, care este
soluția proprie instanței de apel, care se pronunță în această ipoteză exact ca o
instanță de fond (instanța de apel fiind o instanță de fond).
Art. 421 pct. 2 lit. a) C.P.P. obligă instanța de apel să readministreze declarațiile pe
care prima instanță și-a întemeiat soluția de achitare. Formularea este defectuoasă,
căci nu se readministrează mijloacele de probă, ci probele. Pe de altă parte, această
prevedere are un loc necorespunzător deoarece privește cercetarea judecătorească în
apel, în cadrul soluțiilor. Totodată, prevederea este inechitabilă deoarece privește
readministrarea doar a probelor rezultate din declarații, iar nu și a altor probe
readministrate care ar putea fi avute în vedere de către instanță pentru o soluție de
achitare. De asemenea, este inexplicabil de ce se prevede doar în cazul achitării.
Astfel, prevederea încalcă grav echitabilitatea procedurii, instanța trebuind să aibă
libertatea de a readministra probele pe care le consideră necesar a fi readministrate și
totodată trebuie să fie liberă să administreze probe noi. Aceasta este soluția
principală, deoarece ea confirmă natura juridică a apelului – cale de atac de
reformare.
- cf. art. 421 pct. 2 lit. b) C.P.P., desființează hotărârea primei instanțe și trimite cauza
spre rejudecare, atunci când judecata s-a efectuat în lipsa unei părți care a fost citată
nelegal sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința
instanța despre această imposibilitate (motiv procedural). Totodată, desființarea cu
trimitere spre rejudecare poate fi dispusă de către instanța de apel și atunci când
aceasta constată că prima instanță a omis să se pronunțe asupra unei fapte reținute în
sarcina inculpatului precum și atunci când a omis să soluționeze acțiunea civilă. Pe
lângă aceste cazuri, instanța de apel ar putea să desființeze hot. primei instanțe și să
dispună trimiterea cauzei spre rejudecare în cazurile de nulitate absolută, cu o singură
excepție – cazul de necompetență a instanței (materială sau personală) – caz în care,
după desființarea hotărârii, cauza se trimite nu instanței care a dat hotărârea, ci
instanței competente potrivit legii.
 Hotărârea care se dă în urma judecării apelului se numește decizie. Aceasta are caracter
definitiv și se bucură de autoritate de lucru judecat.

Decizia penală dată de instanța de apel trebuie să aibă același cuprins pe care trebuie să-l
aibă sentința penală, cu anumite particularități. Astfel, decizia trebuie să cuprindă mențiunile
prevăzute de art. 370 alin. (4) C.P.P., cu excepția cazului în care decizia nu se dă în ziua
dezbaterilor în apel – caz în care se întocmește încheiere de ședință și va conține mențiunile
prevăzute de art. 402 C.P.P. În partea descriptivă a deciziei se motivează soluția instanței de
apel; principiul este cel potrivit căruia instanța de apel trebuie să se pronunțe asupra tuturor
motivelor de apel. Astfel, considerentele deciziei penale trebuie să facă referire la toate motivele
de apel invocate. Soluția trebuie motivată atât în fapt cât și în drept. Dispozitivul deciziei
cuprinde soluția dată de instanța de apel, la care se adaugă și celelalte mențiuni privind măsurile
preventive, privind timpul care se deduce din durata pedepsei, mențiuni privind cheltuielile
judiciare precum și mențiunea că decizia este definitivă.

În cazul în care instanța de apel admite apelul, desființează sentința și trimite cauza spre
rejudecare primei instanțe / instanței competente, suntem în prezența unei decizii de rejudecare,
caz în care este necesar să se indice în decizie limitele rejudecării (care poate fi completă sau
parțială, în raport de efectul devolutiv al apelului). Toate aceste limite trebuie arătate în
decizia de rejudecare. Instanța căreia i se trimite cauza în urma deciziei penale de rejudecare
poartă denumirea de instanță de rejudecare. Sentința dată în urma rejudecării este, la rândul ei,
supusă căii de atac a apelului. Instanța de rejudecare este obligată să țină seama de limitele
rejudecării.

Dacă rejudecarea s-a dispus în apelul părților și a persoanei vătămate, acestora nu li se

poate agrava situația în urma rejudecării.

Contestația.

Art. 425¹ C.P.P. reglementează dreptul comun al contestației.

Potrivit alin. (1), dispoziție cu valoare de principiu, această cale de atac este incidentă
numai în cazurile în care legea prevede în mod expres. Prin aceasta se conferă acestei căi de
atac un caracter special, în raport cu apelul, cale de atac comună pentru care nu este necesară o
prevedere expresă. De asemenea, prevederile art. 425¹ sunt aplicabile în toate cazurile, în afara
celor care contestația este reglementată prin dispoziții cu caracter particular.
 Fiind o cale de atac ordinară, contestația este deschisă unei categorii largi de subiecți
procesuali. Ea este prevăzută, în principiu, pentru orice subiect procesual care poate justifica
un interes legitim.

Sub aspectul competenței, întrucât contestația este o cale de atac ireverențioasă, ea este
întotdeauna de competența instanței superioare – ca atare, nu avem reglementată o instanță
specializată în soluționarea contestațiilor.

Contestația este guvernată de principiul efectului suspensiv de executare, cu excepția

cazurilor în care legea prevede altfel și, de asemenea, de principiul non reformatio in peius.

Ca regulă, contestația se soluționează în ședință publică, participarea procurorului fiind

obligatorie și cu citarea obligatorie a părților și a subiecților procesuali interesați.

Contestația poate fi respinsă:

- ca tardivă, întrucât ea este supusă unui termen imperativ, a cărei nerespectarea atrage
decăderea. Termenul general de a formula contestație este de 3 zile, însă legea poate
să prevadă un termen diferit;
- ca inadmisibilă, când, de exemplu, se atacă o hotărâre care nu este supusă
contestației;
- ca neîntemeiată / nefondată – caz în care, practic, instanța superioară confirma
soluția instanței inferioare.

Contestația poate fi admisă și:

- instanța ierarhic superioară desființează hotărârea atacată și va putea soluționa cauza.

În acest caz, contestația este o cale de atac de reformare;
- instanța ierarhic superioară desființează hotărârea atacată și dispune rejudecarea
cauzei, atunci când nu au fost respectate dispozițiile legale privind citarea. În opinia
dl. profesor, această reglementare este incompletă deoarece nu are în vedere și
cazurile de nulitate absolută; în aceste cazuri ar trebui să se trimită, de asemenea, spre
rejudecare.

Curs 12 – Procedură Penală – 15.05.2019

Odată cu rămânerea definitivă a hotărârii penale, ea devine executorie. În pofida

caracterului definitiv al hotărârilor penale, în pofida autorității de lucru judecat cu care
hotărârile definitive sunt înzestrate și în pofida principiului securității raporturilor juridice,
pentru situațiile în care o hotărâre penală, deși definitivă și intrată în autoritate de lucru judecată,
este nedreaptă, nelegală sau netemeinică, toate sistemele juridice au inventat căile
extraordinare de atac, ca remedii pentru asemenea erori care se pot comite prin hotărâri
definitive. Căile de atac extraordinare nu se află în prelungirea judecății.

În reglementarea actuală, căile extraordinare de atac sunt, în ordinea reglementată:

contestația în anulare, recursul în casație, revizuirea și redeschiderea procesului penal în cazul
judecării în lipsa persoanei condamnate. În pofida ordinii alese de legiuitor, noi le vom analiza
într-o ordine mai rațională.

Contestația în anulare.

Este o cale de atac mixtă: este o cale de atac de anulare (este prevăzută pentru nulități
procedurale, ca regulă, și nulități substanțiale, prin excepție – art. 426 lit. b)) și, totodată, este o
cale de atac de retractare, deoarece ea este de competența instanței care a pronunțat hotărârea
definitivă care se atacă sau, pentru cazul autorității de lucru judecat, este de competența instanței
care a dat ultima hotărâre.

Cazurile de contestație în anulare – art. 426 C.P.P.

Lit. a). Atunci când judecata în apel s-a efectuat fără citarea legală a unei părți sau partea,
deși legal citată, s-a aflat în imposibilitate de a apărea în fața instanței de apel și de a o înștiința
despre această imposibilitate. În opinia dl. profesor, reglementarea este defectuoasă, deoarece
nu se ține seama de principiul prezenței părților, în lipsa căruia nu s-ar putea realiza oralitatea
și contradictorialitatea. Astfel, plecând de la acest principiu, cazul trebuie reformulat și ar trebui
considerat drept caz de contestație în anulare atunci când judecata în apel s-a realizat în
absența vreunei părți nelegal citate sau, legal citate, dar care s-a aflat în imposibilitate de a se
prezenta la termen și de a încunoștința instanța despre această imposibilitate.

Practic, acest caz cuprinde 2 situații: absența vreuneia dintre părți coroborată cu nelegala
citare și dubla imposibilitate (de a se prezenta și de a încunoștința).

În ceea ce privește nelegala citare, acest caz trebuie interpret mai larg. Astfel, ar trebui să
fie incident nu numai atunci când nu s-au respectat prevederile legale privind citarea, ci și atunci
când instanța de apel a omis citarea (când o persoană care este parte în proces nu a fost citată).

În ceea ce privește imposibilitatea, ea trebuie să fie obiectivă, fiind necesar să existe

dovezi de imposibilitate. În privința dovedirii imposibilității, nu există nicio prevedere în acest
sens. În opinia dl. profesor, având în vedere că nu există nicio prevedere, dubla imposibilitate
(de prezentare – care trebuie să se datoreze unui motiv temeinic – și de încunoștințare) poate fi
probată prin orice mijloc de probă (în reglementarea anterioară se prevedea că poate fi probată
doar prin înscrisuri).

Textul este defectuos și din perspectiva faptului că nu face nicio referire la persoana
vătămată. În opinia dl. profesor, în condițiile acestei insuficiențe de reglementare, noțiunea de
„parte” va trebui interpretată în sens larg, pentru a include și persoana vătămată.

Lit. b). Singurul caz de nulitate substanțială (cel de autoritate de lucru judecat are o natură
mixtă). Astfel, este caz de contestație în anulare atunci când se constată că inculpatul, în mod
greșit, a fost condamnat, deși trebuia să se dispună o soluție de încetare întrucât la dosar existau
probe din care rezultă existența unuia dintre cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) – h) și
j) (cu excepția autorității de lucru judecat care este prevăzută ca un caz distinct de contestație
în anulare).

Se poate observa că, spre deosebire de primul caz, care privește doar judecata în apel,
acest caz nu mai prevede o asemenea limită, astfel încât, contestația în anulare este admisibilă
indiferent de instanța care a dispus condamnarea (prima instanță sau cea de apel).

ICCJ a intervenit printr-un HP (nr. 10/2017) prin care a stabilit că acest caz de contestație
în anulare este admisibil numai în situația în care el nu a fost reanalizat anterior de către instanța
de apel. Per a contrario, dacă acest caz a fost analizat anterior de către instanța de apel, care a
constatat că nu există vreun caz de încetare și se dispune condamnarea, contestația în anulare
pe acest temei nu este admisibilă. În opinia dl. profesor, această Decizie a ICCJ este contrară
legii (nelegală), în condițiile în care norma nu face nicio distincție.

Lit. c). Când hotărârea pronunțată de instanța de apel este dată de un alt complet de
judecată decât cel care a participat la dezbateri. Acest caz se întemeiază pe principiul
continuității și unicității completului de judecată, sancțiunea fiind nulitatea absolută.

Lit. d). Când judecata în apel s-a realizat de către un complet de judecată într-o altă
compunere decât cea prevăzută de lege (instanța nu a fost compusă cf. legii) sau dacă a existat
un caz de incompatibilitate (doar incompatibilitatea judecătorilor care au făcut parte din
judecata în apel). Nelegala compunere se sancționează cu nulitatea absolută și privește atât
latura funcțională cât și cea constitutivă a noțiunii de compunere. În ceea ce privește
incompatibilitatea, sancțiunea este nulitatea relativă, însă protejează un interes public –
principiul imparțialității.

Lit. e). Când judecata în apel s-a realizat fără participarea procurorului sau fără prezența
inculpatului, atunci când participarea acestuia era obligatorie, potrivit legii. Sancțiunea este
nulitatea absolută.

Lit. f). Când judecata în apel s-a realizat în absența avocatului, în cazurile în care
asistența juridică a inculpatului este obligatorie potrivit legii. Caz de nulitate absolută.

Lit. g). Când ședința de judecată în apel a fost nepublică, în afara cazurilor de
nepublicitate prevăzute de lege. Caz de nulitate absolută.

Lit. h). Când instanța de apel a omis să procedeze la audierea inculpatului, dacă audierea
acestuia era legal posibilă. Audierea este legal posibilă atunci când inculpatul este prezent. Caz
de nulitate relativă, însă ea protejează nu numai un interes privat, ci și un interes public al
justiției, căci audierea inculpatului reprezintă o garanție a bunei înfăptuiri a justiției.

Lit. i). Când față de inculpat s-au pronunțat 2 hotărâri penale definitive pentru aceeași
faptă. Acest caz are la bază principiul ne bis in idem. Formularea nu este la adăpost de critici,
căci este posibil ca față de inculpat să se pronunțe chiar mai mult de 2 hotărâri definitive cu
privire la aceeași faptă.

Acest caz reprezintă nu numai un caz de nulitate procedurală (căci pune în discuție
legalitatea ultimei / ultimelor hotărâri penale definitive și principiul autorității de lucru judecat
– principiu procedural) ci este și un caz de nulitate substanțială, pentru că are ca efect anularea
ultimei hotărâri.

Titularii contestației în anulare.

Art. 427 alin. (1) C.P.P. prevede că această cale extraordinară de atac poate fi exercitată
de procuror, părți și persoana vătămată.

Hotărârile penale care pot face obiectul contestației în anulare.

În opinia dl. profesor, această cale de atac nu poate fi limitată doar la hotărâri referitoare
la fondul cauzei, ci trebuie să fie admisibilă și împotriva unor hotărâri care nu privesc fondul
cauzei.
 Forma în care se poate exercita contestația în anulare.

Ea se exercită printr-o cerere scrisă, în care trebuie arătat, în mod obligatoriu, cazul de
contestație invocat care trebuie să facă parte din cazurile prevăzute de art. 426 C.P.P., precum
și motivele care stau la baza acestuia. În absența altor prevederi referitoare la cerere, sunt
aplicabile prevederile referitoare la cuprinsul cererii de apel, astfel încât, cererea va cuprinde în
mod obligatoriu mențiuni privind titularul căii de atac, hotărârea care este atacată și, totodată,
cererea va trebui semnată de către titularul legal al căii de atac.

Instanța competentă.

Instanța care a pronunțat hotărârea care se atacă, care face obiectul contestației în anulare,
cu o singură excepție, în cazul prevăzut la art. 426 lit. i) C.P.P., pentru care se prevede
competența instanței la care a rămas definitivă ultima hotărâre.

Cererea se depune la instanța competentă. În situația în care titularul cererii se află în stare
de deținere, cererea poate fi depusă și la administrația locului de deținere.

Termenul de exercitare a contestației în anulare.

Pentru toți titularii, termenul este de 30 de zile și începe să curgă din momentul
comunicării deciziei instanței de apel (decizia in extenso). De la această regulă există 2 excepții:
în cazurile prevăzute de art. 426 lit. b) și i), contestația în anulare poate fi introdusă oricând.

Contestația în anulare, fiind o cale extraordinară de atac, nu are efect suspensiv de

executare. Însă, cf. art. 430 C.P.P., hotărârea poate fi supusă suspendării de către instanța
competentă să soluționeze contestația, dacă apreciază că este necesar. Acest text prevede că
suspendarea executării poate fi dispusă până la soluționarea contestației în anulare, fără să se
prevadă momentul a quo. În opinia dl. profesor, suspendarea executării hotărârii a cărei anulare
se cere nu poate fi dispusă decât în cadrul procedurii referitoare la contestația în anulare. Ea nu
poate fi dispusă din momentul înregistrării cererii, ci numai în cadrul procedurii, care se
desfășoară în 2 etape: etapa de examinare în principiu și etapa de judecare propriu-zisă a
contestației în anulare.

Examinarea în principiu.

Aceasta se realizează, de către instanța competentă, în camera de consiliu, cu citarea în

mod obligatoriu a părților și a persoanei vătămate și cu participarea obligatorie a procurorului.
Aceasta este o procedură contradictorie dacă părțile și persoana vătămată se prezintă.
 Obiectul acestei proceduri îl reprezintă verificarea condițiilor formale de admisibilitate
a contestației în anulare. Astfel, se verifică dacă cererea de contestație în anulare e formulată
de unul dintre titularii ei legali, dacă ea se îndreaptă împotriva unei hotărâri penale definitive,
dacă în cerere se invocă vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 426 C.P.P., dacă în cerere se
arată care sunt motivele care stau la baza cazurilor invocate, dacă se atașează la cerere dovezi
din care rezultă existența cazului de contestație în anulare ori dacă se indică dovezi în situația
în care acestea se află deja la dosarul cauzei și, de asemenea, dacă cererea de contestație în
anulare este formulată în termenul prevăzut de lege, cu excepția cazurilor pentru care contestația
se poate formula oricând.

În ceea ce privește motivarea contestației în anulare, examenul de admisibilitate în

principiu exclude o examinare a cererii pe fondul acesteia, ci se verifică doar dacă există caz de
contestație în anulare, dacă cererea este motivată și dacă s-au depus dovezi în acest sens ori
dacă ele au fost indicate în situația în care ele se află la dosarul cauzei. Ceea ce verifică instanța
în această etapă de admisibilitate în principiu este legătura (dacă dovezile sunt relevante, dacă
au legătură cu obiectul contestației, nu și temeinicia lor) dintre cazul invocat, motivul care stă
la baza cazului și dovezile depuse sau indicate.

În urma acestui examen de admisibilitate, instanța poate dispune o soluție de respingere

(soluția ar trebui dispusă printr-o decizie penală cu caracter definitiv, iar nu încheiere – dacă
contestația se adresează instanței de apel sau printr-o sentință penală – dacă se adresează primei
instanțe).

Dacă în urma acestui examen de admisibilitate, instanța constată că sunt îndeplinite toate
condițiile de admisibilitate, va da o încheiere de admitere în principiu, care are caracter
definitiv. Dacă această încheiere este de competența primei instanțe, ea va putea fi atacată cu
apel odată cu fondul. Doar în situația în care instanța dispune admiterea în principiu, prin
aceeași încheiere ar putea soluționa și suspendarea executării hotărârii penale, căci această
suspendare depinde de admiterea în principiu, căci doar din acest moment se poate dispune
suspendarea executării. În caz de admitere în principiu, se trece la etapa următoare.

Etapa de judecare propriu-zisă a contestației în anulare.

Astfel, admițând în principiu contestația în anulare, instanța va putea proceda, în aceeași

ședință sau la un alt termen, la soluționarea contestației în anulare, pe fond.
 Cf. art. 432 alin. (1) C.P.P. soluționarea contestației în anulare constă în dezbateri
judiciare. Astfel, se prevede în mod expres că după ascultarea procurorului, a părților și a
persoanei vătămate (după punerea de concluzii), instanța competentă să soluționeze contestația
în anulare va proceda, după caz, la respingerea acesteia pe fond (care se dă printr-o decizie
definitivă dacă este dată de instanța de apel sau printr-o sentință penală care este supusă
apelului) sau, în caz de admitere, instanța va desființa (prin decizie sau prin sentință penală,
după caz) decizia sau sentința penală și va proceda, după caz, la rejudecarea apelului (când
competența aparține instanței de apel) sau la rejudecarea cauzei (când competența aparține
primei instanțe). În opinia dl. profesor, formularea aleasă de legiuitor este defectuoasă
deoarece după desființarea hotărârii în apel nu poate avea loc o rejudecare a apelului, ci doar o
continuare a judecării. Astfel, în cazul contestației în anulare există practic 2 decizii:

- o decizie de admitere a contestației în anulare și de desființare a hotărârii atacate;

- a doua decizie care se dă după rejudecarea apelului (noua decizie).
- Dacă este vorba de sentința unei prime instanțe, va exista o hotărâre de desființare a
acesteia și o nouă sentință care se dă după rejudecarea cauzei în primă instanță.

Cu privire la situația autorității de lucru judecat, aceasta este reglementată distinct în art.
432 alin. (2) C.P.P. În opinia dl. profesor, nu există nicio rațiune de reglementare diferită a
acestui caz de contestație în anulare, deoarece reglementarea ar trebui să fie unitară.

Potrivit art. 432 alin. (3) C.P.P., dacă inculpatul se află în stare de deținere, judecarea
contestației în anulare nu poate avea loc decât în prezența acestuia. În opinia dl. profesor,
această prevedere nu constituie o excepție de la celelalte prevederi, astfel încât inculpatul ar
putea cere judecare în lipsă și va putea participa la procedură prin videoconferință.

Redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa condamnatului.

Denumirea aleasă de legiuitor este greșită. În realitate, redeschiderea nu privește procesul

penal, format din mai multe faze procesuale (urmărire, cam. prel., judecată, executare), ci
redeschiderea privește doar o parte a procesului penal – judecarea cauzei în primă instanță,
aceasta formând obiectul redeschiderii (totuși, se va folosi denumirea dată de lege).

Redeschiderea procesului, sub aspectul naturii juridice, este similară contestației în

anulare. Este o cale de atac mixtă:
 - de anulare - căci ea e admisibilă numai dacă se constată că judecarea cauzei în primă
instanță a avut loc în absența inculpatului, care nu a fost citat legal sau, deși legal citat,
s-a aflat în imposibilitate de a se prezenta la judecată și de a încunoștința instanța cu
privire la această imposibilitate. Practic, cazul este identic cu cel prevăzut la art. 426
lit. a) C.P.P., însă, spre deosebire de acel caz, care se referă la judecata în apel,
redeschiderea nu privește apelul, ci judecata în primă instanță.
Redeschiderea e limitată doar la ipoteza lipsei inculpatului deoarece ea are ca titular
unic condamnatul;
- de retractare – căci e de competența instanței care a judecat cauza în primă instanță și
care, în caz de admitere a redeschiderii, își anulează propria hotărâre, constatând că a
procedat la judecată cu încălcarea dispozițiilor legale privind citarea sau, deși au fost
respectate, în lipsa unui inculpat care a absentat de la judecată în mod justificat,
dovedind dubla imposibilitate. Totodată, dacă în urma rejudecării, instanța ajunge la
o altă soluție decât cea inițială, practic o retractează.

În opinia dl. profesor, limitarea redeschiderii doar la ipoteza lipsei inculpatului este
inechitabilă, deoarece omite celelalte părți și persoana vătămată, care nu această posibilitate.

Redeschiderea este admisibilă în 2 cazuri:

1) Nelegala citare. Astfel, se prevede în art. 466 alin. (2) C.P.P. că se consideră judecată
în lipsă cea care a avut loc fără ca inculpatul să fi fost citat și fără să fi luat la cunoștință
despre judecată printr-o altă notificare oficială despre existența unei judecăți pornite
împotriva sa. În pofida formulării textului, suntem în prezența acestui caz și în situația
în care s-a omis citarea inculpatului, precum și în situația în care citarea acestuia
încalcă dispozițiile legale.
2) Inculpatul a fost citat, a luat cunoștință de proces, însă a lipsit în mod justificat de la
judecată și s-a aflat în imposibilitate obiectivă de a încunoștința instanța despre acest
fapt. În pofida formulării textului, ne găsim în ipoteza dublei imposibilități (de
prezentare și de încunoștințare), care trebuie probată. C.P.P. prevede și o condiție
negativă: inculpatul să nu-și fi desemnat un avocat ales sau un reprezentant, dacă
aceștia au participat oricând (în tot cursul procedurii de judecată) – în această situație,
judecata s-a desfășurat în absența inculpatului, însă dacă acesta a fost reprezentat de
avocat sau mandatar în timpul judecății cauzei în primă instanță, legiuitorul consideră
că cererea de redeschidere a procesului penal este inadmisibilă. Practic, legiuitorul
substituie dreptul inculpatului de a se prezenta personal la procedura de judecată cu
 dreptul acestuia de a fi reprezentat de avocatul său sau de reprezentant. În opinia dl.
profesor, în noțiunea de reprezentant trebuie inclus și avocatul din oficiu, cu condiția
ca acesta să fi luat legătura cu inculpatul pe care îl reprezintă.
Legea mai prevede că redeschiderea este inadmisibilă și în situația în care,
comunicându-i-se sentința de condamnare, inculpatul nu a declarat apel, a renunțat la
declararea lui ori și-a retras apelul. În opinia dl. profesor, această sintagmă este
inaplicabilă.

Legea prevede că redeschiderea este admisibilă doar în ipoteza condamnării persoanei

care a fost judecată în lipsă. În opinia dl. profesor, această condiție trebuie să includă și celelalte
soluții care pot fi dispuse în aceleași condiții, ținând seama de similitudinile soluțiilor
procesuale, care sunt reglementate în cadrul judecării în primă instanță în art. 396 alin. (2) – (4)
C.P.P. Astfel, cererea trebuie considerată ca admisibilă și atunci când ea e formulată de
persoana față de care s-a aplicat o măsură educativă sau față de care s-a dispus renunțarea la
aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei.

Termenul de exercitare.

Este de o lună – termen care se calculează pe luni – termen procedural, peremptoriu, care
începe să curgă din momentul în care condamnatul / cel față de care s-au dispus soluțiile
secundare prev. mai sus, a luat la cunoștință printr-o notificare oficială de existența hotărârii
judecătorești, date de prima instanță (i.e. de sentința penală).

Art. 466 alin. (3) conține o reglementare particulară. Astfel, pentru ipoteza în care față de
persoana condamnată definitiv judecată în lipsă și față de care un stat străin a dispus extrădarea
sau predarea în baza unui mandat european de arestare, termenul se calculează după aducerea
acestuia în țară, de la momentul în care i se comunică hotărârea.

Forma.

Redeschiderea poate fi exercitată printr-o cerere scrisă, care pentru a fi valabilă, trebuie
formulată de unicul ei titular legal.

Cererea trebuie să aibă, în principiu, același cuprins pe care trebuie să îl aibă o cerere de
exercitare a unei căi de atac (cererea de apel reprezentând dreptul comun în materie). În cerere
este necesar să se indice hotărârea atacată, cazul de redeschidere invocat, motivele pe care
acesta se întemeiază și semnătura titularului ei.

Aceasta se depune la instanța competentă – instanța care a judecat cauza în primă instanță.
 Hotărârile care pot forma obiectul redeschiderii.

Doar o hotărâre prin care s-a soluționat fondul cauzei (acțiunea penală) și prin care s-a
dat o soluție de condamnare / aplicarea unei măsuri educative / renunțarea la aplicarea pedepsei
/ amânarea aplicării pedepsei. O hotărâre de achitare sau încetare a procesului penal nu poate
forma obiectul redeschiderii. Ea trebuie să fie, de asemenea, o hotărâre penală definitivă a
primei instanțe.

În ceea ce privește redeschiderea, nu este suficient să existe dovezi de îndeplinire formală

a dispozițiilor legale privind citarea, ci, pentru ca redeschiderea să fie inadmisibilă, este necesar
să existe dovezi din care să rezulte indubitabil că inculpatul a luat la cunoștință printr-o
notificare oficială despre existența procesului.

Procedura presupune, pe lângă măsurile premergătoare (citarea părților, încunoștințarea

procurorului, fixarea termenului de judecată, etc.) și o etapă de examinare în principiu. Această
etapă echivalează însă cu judecarea propriu-zisă a cererii de redeschidere a procesului întrucât
ea privește nu numai condițiile formale (respectarea termenului, invocarea cazului care justifică
redeschiderea, etc.) ci privește și motivarea cazului de redeschidere. De aceea, încheierea de
admitere în principiu a redeschiderii procedurii echivalează cu admiterea propriu-zisă a
cererii de redeschidere. Ea are ca efect imediat desființarea hotărârii atacate și rejudecarea
cauzei în primă instanță. În acest sens s-a pronunțat și ICCJ prin Dec. RIL nr. 13/2017, în care
a precizat că în urma admiterii cererii de redeschidere are loc reluarea judecării cauzei în primă
instanță.

Totodată, ca urmare a admiterii cererii de redeschidere a procesului penal, condamnatul

redevine inculpat. Un alt efect imediat este acela că față de inculpatul care a redobândit această
calitate pot fi luate și măsuri preventive (cu excepția reținerii).

C.P.P. omite să reglementeze rejudecarea cauzei în primă instanță după desființare ca

urmare a admiterii cererii de redeschidere. În pofida acestui fapt, în opinia dl. profesor,
„reînvie” judecata în primă instanță, care se reia în integralitate. Astfel, admiterea cererii de
redeschidere are ca efect anularea judecății în primă instanță, care se reia în totalitatea ei.

Efectul extensiv se produce cu privire la persoanele aflate în același grup procesual.

Potrivit art. 469 C.P.P. este posibilă suspendarea executării hotărârii până în momentul
soluționării cererii de redeschidere. Suspendarea executării este însă legată de admiterea în
principiu. În opinia dl. profesor, reglementarea este inaplicabilă, întrucât ca urmare a admiterii
în principiu se desființează de drept hotărârea și se anulează de drept mandatul de executare a
pedepsei. Practic nu este posibilă aplicarea acestei prevederi. Deși se vorbește de o admitere în
principiu, în realitate aceasta nu există; cererea fie se admite, fie se respinge. Sentința penală de
respingere este supusă căii de atac a apelului. Dacă se admite, atunci se dă o încheiere de
admitere, iar nu sentință, a cărei efect este desființarea hotărârii atacate și rejudecarea cauzei în
primă instanță.

Curs 13 – Procedură Penală – 20.05.2019

Recursul în casație.

Este o cale de atac extraordinară creată pentru îndreptarea erorilor de drept, în aplicarea
legii, comise de către instanțele de apel. În acest sens, dispoziția cu valoare de principiu
prevăzută de art. 433 C.P.P. prevede că recursul în casație are ca scop verificarea conformității
hotărârilor penale definitive cu regulile de drept aplicabile.

Înalta Curte de Casație și Justiție are, în competența sa exclusivă, judecarea recursurilor

în casație (pe lângă celelalte competențe ale sale).

Art. 434 alin. (1) C.P.P. intră în contradicție cu dispoziția cu valoare de principiu cuprinsă
în art. 433 C.P.P. și cu însăși rațiunea acestei instituții, deoarece, în opinia dl. profesor,
limitează în mod inadmisibil domeniul recursului în casație, doar la verificarea, sub aspectul
legalității, a hotărârilor penale definitive care provin doar de la instanțele de apel: curțile de
apel (inclusiv Curtea Militară de Apel, la care nu se face referire) și ICCJ ca instanță de apel.
Hotărârile care au rămas definitive la judecătorii, tribunale și tribunale militare nu sunt supuse
recursului în casație, limitare considerată nedreaptă de către dl. profesor.

Hotărâri penale definitive exceptate în mod expres de la calea de atac a recursului în

casație – art. 434 alin. (2) C.P.P.

Hotărârile de respingere în principiu a cererilor de revizuire. Legiuitorul nu precizează

dacă este vorba de hotărârea în primă instanță sau de cea în apel. Față de limitarea recursului în
casație doar la hot. definitive ale instanțelor de apel, legiuitorul a avut în vedere situația în care,
respingându-se în principiu cererea de revizuire, s-a declarat apel, care a fost respins, astfel
încât a rămas definitivă hotărârea de respingere în principiu a cererii de revizuire.
 Hotărârile de respingere a cererii de redeschidere a procesului penal. Redeschiderea
procesului penal, fiind o cale extraordinară de atac, menționarea acesteia nu era necesară față
de prevederea imperativă din art. 434 alin. (1) C.P.P. care se referă doar la hotărâri ale
instanțelor de apel.

Hotărârile pronunțate în materia executării hotărârilor penale definitive. În această fază

a procesului penal este reglementată o procedură în fața instanței de executare, care se
finalizează cu o hotărâre – sentință penală, care însă nu este cu apel, ci poate fi atacată cu
contestație. Așadar, în aceste condiții, menționarea acestor hotărâri printre cele care recursul în
casație este inadmisibil nu are nicio rațiune, având în vedere art. 434 alin. (1) C.P.P.

Hotărârile pronunțate în materia reabilitării. Aceste hotărâri se numesc sentințe penale

și pot fi atacate cu calea de atac a contestației, fiind exceptate de la apel. Așadar, nici această
reglementare nu are o rațiune.

Hotărârile prin care se judecă infracțiuni pentru care se cere condiția plângerii
prealabile a persoanei vătămate ori cu privire la care este posibilă împăcarea părților. În
opinia dl. profesor, nu există nicio rațiune pentru excluderea de la calea de atac a recursului în
casație acele hotărâri prin care se soluționează infracțiuni pentru care punerea în mișcare a
acțiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate sau pentru care este posibilă
împăcarea. Nu se poate opera o asemenea discriminare din punctul de vedere al tratamentului
procedural, după criteriul de gravitate, încălcându-se grav egalitatea, componentă esențială a
caracterului echitabil al procesului penal. În opinia dl. profesor, această prevedere este
neconstituțională.

Soluțiile pronunțate în procedura de judecare a cauzei în caz de recunoaștere a învinuirii

și hotărârile pronunțate ca urmare a sesizării instanței prin acord de recunoaștere a vinovăției.
Cu privire la aceste 2 excepții a intervenit CCR prin Decizia nr. 651/2017 care a statuat că
aceste prevederi sunt neconstituționale pentru că nu există nicio rațiune pentru ca acestea să fie
exceptate de la calea de atac extraordinară a recursului în casație. Argumentul principal al Curții
îl constituie acela că hotărârile care se pronunță atât în procedura abreviată, cât și procedura
bazată pe acordul de recunoaștere a vinovăției sunt hotărâri prin care se soluționează fondul
cauzei, iar prin exceptarea acestor hotărâri se încalcă dreptul la un proces echitabil, care trebuie
respectat inclusiv în căile extraordinare de atac.

Titularii dreptului la recurs în casație.

 Recursul în casație, așa cum reiese din cuprinsul art. 436 C.P.P., este rezervat procurorului
și părților, nefăcându-se referire la persoana vătămată, în pofida faptului că art. 424 alin. (5)
C.P.P. prevede că decizia instanței de apel se comunică și persoanei vătămate. În opinia dl.
profesor, și persoana vătămată are dreptul de a formula recurs în casație, interpretând în sens
larg noțiune de „parte” în proces, incluzând persoana vătămată.

Procurorul are dreptul de a formula recurs în casație atât în latura penală cât și în latura
civilă. Există însă o limită a recursului în casație la care are dreptul procurorul – art. 434 alin.
(3) C.P.P.; potrivit acestui text, recursul în casație exercitat de către procuror împotriva
hotărârilor prin care s-a dispus achitarea nu poate avea ca scop obținerea condamnării.
Raportat la cazurile de recurs în casație prevăzute de art. 438 C.P.P., procurorul ar putea exercita
un asemenea recurs (i.e. împotriva unei hotărâri de achitare) într-un singur caz: în cazul în care
judecarea cauzei s-a efectuat cu încălcarea dispozițiilor privind competența instanței după
materie sau calitatea persoanei, când judecata s-a efectuat de o instanță inferioară. Procurorul
nu ar avea oricum interes să exercite un asemenea recurs, știind că nu va putea obține o soluție
de condamnare.

Inculpatul are dreptul la recurs în casație în plenitudinea lui. Inculpatul poate invoca
oricare dintre cazurile de casare prevăzute de lege.

Partea civilă și partea responsabilă civilmente au drept la recurs în casație, în principiu,

doar cu privire la latura civilă a cauzei, iar în latura penală numai în măsura în care soluția dată
în latura penală ar avea o influență asupra soluției date în latura civilă. Acest mod de
reglementare nu ține seama de prevederea referitoare la soluționarea recursului în casație cu
privire la latura civilă a procesului penal – art. 448 alin. (2) C.P.P. Astfel, legiuitorul nu ține
seama de faptul că nu se prevede niciun caz de casare în ceea ce privește soluționarea laturii
civile a procesului penal, toate cazurile de casare actuale vizând exclusiv latura penală. De
aceea, soluționarea recursului în casație cu privire la latura civilă a cauzei depinde de
soluționarea recursului în casație cu privire la latura penală a procesului penal. În consecință,
partea civilă și partea responsabilă civilmente nu pot avea un recurs în casație exclusiv în latura
civilă. Ca atare, numai în măsura în care soluția din latura penală influențează soluția din latura
civilă, atunci partea civilă și partea responsabilă civilmente au un drept la recurs în casație. Per
a contrario, dacă recursul în casație al P.C. sau al P.R.C. vizează exclusiv latura civilă a
procesului penal, recursul în casație trebuie respins ca inadmisibil.
 Persoana vătămată are dreptul la recurs în casație exclusiv în latura penală a procesului
penal, cu excepția infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale se face la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate, care sunt exceptate de la recursul în casație, cf. art.
434 alin. (2) lit. e) C.P.P.

Termenul de exercitare a recursului în casație.

În art. 435 C.P.P. se prevede că recursul în casație poate fi formulat într-un termen de cel
mult 30 de zile de la data comunicării deciziei instanței de apel. Acest termen este prevăzut în
mod egal pentru toți titularii dreptului la recurs în casație.

C.P.P. reglementează în art. 436 alin. (6) C.P.P. regula omisso medio. Astfel, se prevede
că decizia de respingere a apelului nu poate fi atacată cu recurs în casație de persoanele care nu
au declarat apel sau de cele care au renunțat la apel sau și-au retras apelul.

Recursul în casație nu cunoaște instituția repunerii în termenul de exercitare a recursului

în casație.

C.P.P. nu preia, în materia recursului de casație, prevederea regăsită în cadrul apelului,

potrivit căreia apelul declarat în favoarea unei părți poate fi însușit de acea parte. În opinia dl.
profesor, aceste prevederi trebuiau să se regăsească și aici, neexistând vreo rațiune pentru
nepreluarea acestora în această materie.

Totodată, recursul în casație nu cunoaște renunțarea la această cale de atac. Logica

nereglementării renunțării este aceea că ea nu are nicio utilitate, având în vedere că recursul în
casație este o cale de atac extraordinară care poate fi îndreptată numai împotriva unor hotărâri
penale definitive. Are însă utilitate retragerea recursului în casație.

Retragerea recursului în casație. Părțile (în sens larg, incluzând persoana vătămată) au
dreptul de a-și retrage recursul în casație, după declararea acestuia, cel mai târziu până la
închiderea dezbaterilor în fața instanței de recurs în casație. Această retragere se poate realiza
direct, de părți, sau prin reprezentantul lor legal ori printr-un mandatar special sau prin avocat
(cu mandat special, nefiind suficientă împuternicirea avocațială). Actul în care se materializează
retragerea recursului în casație îl constituie o declarație (noțiunea folosită de legiuitor, care în
realitate desemnează o cerere de retragere). Declarația de retragere poate îmbrăca formă scrisă
sau verbală. Cea scrisă se poate depune la instanța de apel care a pronunțat hotărârea atacată
sau direct la instanța de recurs în casație. Declarația de retragere a recursului în casație în formă
orală se poate face numai în fața instanței de recurs. În toate situațiile, instanța de recurs în
casație, în oricare dintre etapele sale, este cea care ia act de retragere (inclusiv în etapa de
admisibilitate în principiu).

Procurorul nu poate personal să-și retragă recursul în casație (prevederi contradictorii

între alin. (3) și alin. (5) al art. 436 C.P.P.) ci acesta poate fi retras de către procurorul ierarhic
superior (la fel ca în materia apelului). Rațiunea acestei prevederi decurge din dreptul pe care
îl are procurorul ierarhic superior de a efectua un control asupra celui aflat în subordinea sa.
Retragerea se poate realiza în același termen. În acest caz, deși nu se prevede, forma pe care
retragerea trebuie să o îmbrace este exclusiv cea scrisă; se comunică în acest sens o adresă de
către procurorul ierarhic superior prin care este înștiințată ICCJ că procurorul ierarhic superior
retrage recursul în casație declarat de procuror.

Declararea recursului în casație.

Recursul în casație este guvernat de principiul motivării și de cel al specialității materiei.

Astfel, recursul în casație trebuie declarat într-un termen relativ scurt și trebuie motivat. Cerința
motivării este prevăzută în art. 437 C.P.P., unde se menționează că declarația de recurs în casație
trebuie să îmbrace formă scrisă, în mod obligatoriu și trebuie să cuprindă:

- identitatea părții care declară recursul în casație (nume, prenume, domiciliu /

reședință, indicarea calității procesuale) sau identitatea procurorului (nume, prenume,
parchetul din care face parte – care este procurorul din cadrul parchetului
corespunzător în grad instanței de apel care a dat hotărârea care constituie obiectul
recursului în casație);
- date privind hotărârea atacată (nr. dosar, indicarea părții din hotărâre care constituie
obiectul recursului în casație – căci recursul poate viza hotărârea în ansamblul ei sau
părți din ea);
- cazul de casare prevăzut de lege, care trebuie să facă parte dintre cazurile prevăzute
de art. 438 C.P.P.;
- motivele care stau la baza cazului de casare. Este vorba în exclusivitate de motive de
drept;
- dovezile pe care se întemeiază motivele invocate pentru fiecare caz de casare invocat;
- înscrisurile la care se referă recursul în casație se atașează la acesta, fiind certificate
pentru conformitate;
- cererea se va semna de titularul cererii de recurs în casație, în mod obligatoriu.
 Cererea de recurs în casație, pentru a fi valabilă, împreună cu înscrisurile atașate, se
depune la instanța de apel care a pronunțat hotărârea care se atacă cu recurs în casație, în
numărul de exemplare necesar pentru a fi comunicate procurorului și celorlalte părți. În acest
sens, C.P.P. reglementează o procedură de comunicare a recursului în casație și a înscrisurilor
atașate acestuia, comunicarea fiind o condiție de admisibilitate a recursului în casație.

Procedura de comunicare a recursului în casație.

Este reglementată de art. 439 C.P.P. și este dată în competența instanței de apel a cărei
hotărâre este atacată cu recurs în casație.

Responsabilitatea efectuării comunicării o are președintele instanței de apel sau

judecătorul delegat de acesta în vederea comunicării. Lucrările de comunicare se realizează însă
de grefierul din cadrul Compartimentului de executări penale, deoarece hotărârea atacată este
una definitivă și executorie.

Astfel, se comunică cererea de recurs în casație, indiferent de titularul ei, procurorului și

părților și se comunică, de asemenea, toate înscrisurile atașate la care se face referire și care
sunt atașate cererii de recurs în casație. Rațiunea comunicării este aceea de a da posibilitatea
procurorului și celorlalte părți care nu au declarat recurs în casație să formuleze concluzii scrise
într-un termen de cel mult 10 zile din momentul comunicării. Concluziile scrise privesc
legalitatea și temeinicia cererii de recurs în casație formulată. Celelalte părți au interes să
formuleze concluzii datorită efectului extensiv al recursului în casație.

În termen de cel mult 5 zile de la data depunerii concluziilor scrise la instanța de apel
sau, după caz, dacă nu s-au depus concluzii scrise, în termen de 5 zile de la data expirării
termenului înăuntrul căruia se pot depune concluzii scrise, președintele instanței de apel
sau, după caz, judecătorul delegat din cadrul instanței de apel, va dispune înaintarea, prin
intermediul Compartimentului de executări penale, întregului dosar al cauzei (cererea de recurs
în casație + toate înscrisurile atașate cererii + dovezile de comunicare) Înaltei Curți de Casație
și Justiție în vederea judecării recursului în casație.

În cadrul ICCJ, magistratul-asistent are obligația de a verifica, în prealabil, procedura de

comunicare a cererii de recurs în casație și a înscrisurilor atașate acesteia. În situația în care
magistratul-asistent constată că procedurile de comunicare nu sunt complete sau că acestea au
fost omise, va proceda la completarea sau la efectuarea comunicării, după caz, pentru ca
recursul în casație să se afle în stare de a fi judecat de către completul competent desemnat în
urma unei repartizări aleatorii, din cadrul ICCJ.

Art. 439 alin. (4¹) prevede că, atunci când președintele instanței sau judecătorul delegat
de acesta constată că recursul în casație se îndreaptă împotriva unei hotărâri penale definitive
exceptate în mod expres de la această cale de atac (art. 434 alin. (2) C.P.P.), are posibilitatea de
a dispune restituirea pe cale administrativă a recursului în casație părții care l-a introdus. Astfel,
se poate constata că restituirea pe cale administrativă se face doar în favoarea părții, ceea ce
este inechitabil deoarece procurorul este discriminat în acest caz. Totodată, în opinia dl.
profesor, această procedură de filtru administrativ care este dată în competența instanței a cărei
hotărâre este atacată cu recurs în casație este neconstituțională deoarece încalcă dreptul la un
proces echitabil și principiul imparțialității al procedurilor, întrucât este inadmisibil ca acest
control să fie atribuit chiar instanței care pronunță hotărârea atacată. Practic, restituirea pe cale
administrativă echivalează cu o soluție de respingere, pe motiv de inadmisibilitate. Totodată,
această normă intră în conflict cu procedura de admisibilitate în principiu a recursului în casație,
care include examinarea recursului și prin prisma hotărârilor atacate.

Motivele de casare – art. 438 C.P.P.

Aceste cazuri pot fi împărțite în erori de procedură (ce privesc încălcarea normelor de
procedură – un singur caz. art. 438 alin. (1) pct. 1) și erori de fond.

În cursul judecății nu au fost respectate dispozițiile privind competența după materie sau
după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei
competente potrivit legii. Acest caz are în vedere atât competența primei instanțe, cât și a
instanței de apel, textul nefăcând distincție.

Când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.
Se consideră ca incident acest caz atât în situația în care a operat dezincriminarea (iar fapta a
devenit de natură civilă, administrativă, disciplinară, contravențională, etc.), cât și în situația în
care faptei îi lipsesc elementele materiale constitutive. Este inclus însă doar elementul material,
iar nu și cel subiectiv (forma de vinovăție), care este considerat un element exterior, care nu
face parte din tipicitatea faptei (cf. art. 16 C. Pen.). Așadar, acest caz de casare este limitat la
elementul material, iar dacă se invocă lipsa elementului subiectiv, recursul în casație trebuie
respins ca inadmisibil.
 Când în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal. Acest caz poate fi invocat atât
în defavoarea, cât și în favoarea inculpatului (e.g. când dorește o soluție de achitare). De
asemenea, nu există niciun impediment ca prin acest caz de casare să se dorească modificarea
temeiului de încetare a procesului penal.

Când în mod greșit s-a aplicat grațierea sau când în mod greșit aceasta nu s-a aplicat.

Când s-au aplicat pedepse în afara limitelor prevăzute de lege. Se încadrează în acest caz
și încălcarea principiului non reformatio in peius.

Judecarea recursului în casație se realizează în 2 etape: admisibilitatea în principiu și

judecarea propriu-zisă.

Admisibilitatea în principiu – art. 440 C.P.P.

Aceasta se realizează în camera de consiliu de un judecător unic care face parte din
completul de judecată învestit cu judecarea recursului în casație în urma repartizării aleatorii a
cauzei penale. În pofida unei Decizii a CCR, prin care s-a criticat procedura recursului în casație
pentru că nu era prevăzută o procedură contradictorie în această etapă de admisibilitate în
principiu, prin O.U.G. nr. 70/2016 s-a menționat că rămâne o procedură nepublică, în camera
de consiliu și în integralitate necontradictorie, fără citarea părților și fără participarea
procurorului. Această ordonanță este în contradicție cu Decizia CCR.

În cadrul acestei proceduri se verifică dacă cererea de recurs în casație îndeplinește

condițiile formale de admisibilitate, respectiv: dacă este formulată în termenul legal; dacă e
formulată de unul dintre titularii legali; dacă cererea indică unul dintre cazurile de casare
prevăzute de lege; dacă cererea este motivată; dacă s-au parcurs toate procedurile privind
declararea, motivarea și comunicarea cererii de recurs în casație și a înscrisurilor atașate.

În urma acestui examen, judecătorul din cadrul completului desemnat, va da o încheiere

prin care dispune:

- respingerea recursului în casație (printr-o încheiere cu caracter definitiv), dacă nu sunt

respectate condițiile de admisibilitate;
- încheiere de admitere în principiu a recursului în casație, dacă apreciază că sunt
îndeplinite condițiile de admisibilitate a recursului. În urma admiterii în principiu a
recursului în casație, dosarul împreună cu încheierea se va transmite completului
 competent să judece recursul în casație, care va dispune măsurile premergătoare
necesare pentru judecarea recursului în casație.

Recursul în casație, fiind o cale extraordinară de atac, nu produce efect suspensiv de

executare. Suspendarea executării poate fi dispusă însă de instanța învestită cu soluționarea
recursului în casație, fie odată cu admiterea în principiu sau după această admitere, după
procedura prevăzută de art. 441 C.P.P. Odată cu suspendarea executării, se poate institui în
sarcina inculpatului o parte din obligațiile care formează controlul judiciar (art. 215 alin. (1) și
(2) C.P.P.). Suspendarea executării se dispune prin încheiere și are caracter provizoriu până în
momentul soluționării recursului în casație.

Efectul devolutiv al recursului în casație se deosebește fundamental de efectul devolutiv

al apelului, deoarece în limitele casării, în funcție de persoanele care au formulat cererea de
recurs în casație, persoanele la care se referă și calitatea procesuală a acestora, recursul în casație
are ca efect devoluțiunea / transmiterea cauzei de la instanța de apel la cea de recurs în casație
doar în limitele cazurilor de casare invocate și a motivelor care stau la baza acestora. Spre
deosebire de instanța de apel, instanța de recurs în casație nu are posibilitatea de a invoca din
oficiu vreun motiv de casare. Totodată, într-o cauză penală poate fi invocat un singur
recurs în casație.

Efectul extensiv al recursului în casație se produce în favoarea părților care nu au declarat

recurs dar care se află în același grup procesual cu partea care l-a declarat, astfel încât instanța
de recurs în casație va putea hotărî în privința acestora însă doar în sensul neagravării situației
lor. De asemenea, procurorul ar putea să solicite în cadrul recursului în casație extinderea
recursului și în privința altor părți dacă recursul în casație este declarat în favoarea unei părți.

Efectul neagravării situației în propria cale de atac presupune că părților nu li se poate

agrava situația în cadrul recursului pe care acestea le-au formulat iar dacă procurorul
formulează recurs în casație în favoarea unei părți, acestei părți nu i se poate agrava situația.

Structura judecății recursului în casație.

Recursul în casație parcurge mai întâi o etapă de măsuri premergătoare, constând în:
fixarea termenului de judecată de către completul de judecată (din care face parte și judecătorul
care a parcurs filtrul de admisibilitate a recursului); citarea părților; luarea tuturor măsurilor
necesare pentru asigurarea apărării în cazurile de asistență juridică obligatorie.
 A doua etapă o reprezintă ședința de judecată. Aceasta nu cuprinde cercetarea
judecătorească. În opinia dl. profesor, este admisibilă proba cu înscrisuri, cu toate că legea nu
face nicio precizare. În fața instanței de recurs în casație au loc dezbateri judiciare, în ordinea
prevăzută de lege: mai întâi pune concluzii titularul recursului în casație admis în principiu –
recurentul (dacă procurorul l-a formulat, el pune concluzii primul), mai apoi pun concluzii
părțile/partea la care se referă – intimat iar mai apoi pune concluzii procurorul. Concluziile se
pun numai în limita recursului în casație admis în principiu.

Cf. art. 447 C.P.P., instanța de recurs în casație va proceda la verificarea legalității
hotărârii atacate pe baza motivelor de recurs invocate. Astfel, instanța de recurs în casație are
obligația de a se pronunța expres asupra tuturor motivelor de casare invocate.

Mai apoi urmează deliberarea și luarea hotărârii.

Soluționarea recursului în casație – art. 448 C.P.P.

Respingerea recursului în casație poate fi dispusă doar pe motiv de temeinicie.

Respingerea recursului ca tardiv sau inadmisibil se dispune în etapa anterioară – etapa de
admisibilitate în principiu.

Recursul în casație se respinge ca nefondat când, în urma examinării cazului de casare

prin prisma motivelor invocate, instanța de recurs în casație ajunge la constatarea că hotărârea
atacată este dată cu respectarea dispozițiilor legale.

Admiterea recursului în casație și casarea (anularea) hotărârii poate fi urmată de

următoarele soluții subsecvente:

- art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a): achită inculpatul / dispune încetarea procesului penal /
înlătură greșita aplicare a legii. Din această reglementare rezultă caracterul de cale de
atac de anulare a recursului în casație.
Achitarea poate fi dispusă pentru cazul de casare în care instanța constată că inculpatul
a fost condamnat, deși fapta nu era prevăzută de legea penală.
Nu există niciun caz de casare pentru care ICCJ să dispună încetarea procesului penal.
Nu există niciun caz de casare pentru care ICCJ să dispună înlăturarea greșitei aplicări
a legii (în mod forțat totuși s-ar putea încadra pe neaplicarea grațierii sau aplicarea în
mod greșit a grațierii).
 - art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b): dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de
apel sau, după caz, la instanța competentă, „dacă sunt incidente celelalte cazuri de
casare prevăzute de art. 438” – pct. 1, 8 și 12 ale art. 438.

În ceea ce privește latura civilă, în art. 448 alin. (2) C.P.P. se prevede că, în urma admiterii
recursului în casație, instanța de recurs, casând hotărârea, înlătură nelegalitatea constatată
privind soluționarea acțiunii civile sau, după caz, dispune trimiterea cauzei spre rejudecare.
Întrucât nu este reglementat niciun caz de casare pentru o hotărâre penală definitivă a instanței
de apel în privința soluționării acțiunii civile, recursul în casație în latura civilă poate fi
exercitat doar în limitele cazurilor de casare care sunt prevăzute pentru latura penală.
Cazurile din latura penală care ar putea duce și la casarea soluției în latura civilă sunt cele de la
art. 438 pct. 1, pct. 7 și pct. 8.

Atunci când instanța de recurs în casație constată că aceeași eroare pe care a comis-o
instanța de apel a fost comisă și de către prima instanță în cazul soluției prevăzute de art. 448
alin. (1) pct. 2 lit. a), ICCJ, admițând recursul, casează ambele hotărâri.

Hotărârea pronunțată în urma soluționării recursului în casație poartă denumirea de

decizie, aceasta fiind o decizie penală definitivă.

Desființarea hotărârii în urma casării poate fi totală sau parțială, în raport de cazurile
invocate. Poate fi cu privire la unele fapte și cu privire la unele persoane.

În situația în care instanța de recurs dispune desființarea hotărârii cu trimitere spre

rejudecare, rejudecarea se realizează întotdeauna numai de instanța de apel, niciodată de
prima instanță. În acest caz, ICCJ este obligată să stabilească în cuprinsul deciziei limitele între
care va avea loc rejudecarea cauzei, fiind obligată să stabilească care este ultimul act valabil de
la care urmează să se realizeze rejudecarea cauzei.

Decizia are 3 părți și trebuie să aibă cuprinsul prevăzut la art. 449 alin. (3) C.P.P.

Limitele rejudecării sunt obligatorii pentru instanța de rejudecare, în măsura în care starea
de fapt rămâne neschimbată. Totodată, instanța de rejudecare este obligată să respecte și regula
neagravării situației în propria cale de atac. Rejudecarea cauzei are loc după regulile generale,
comune cu privire la judecata în apel.
 Revizuirea.

Este o cale de atac extraordinară de fapt și de drept. Spre deosebire de toate celelalte căi
de atac extraordinare, care sunt admisibile pentru erori de drept, revizuirea este o cale de atac
destinată îndreptării erorilor judiciare – acele erori comise în stabilirea stării de fapt – erori
comise de instanțele penale prin hotărâri definitive în ceea ce privește aflarea adevărului.

Revizuirea este atribuită primei instanțe care a judecat cauza penală, ea fiind o cale de
atac de retractare deoarece înzestrează instanța care a judecată în primă instanță, în fond, cauza
penală, cu puterea de a anula hotărârea dată și de a reveni asupra propriei soluții.

Revizuirea poate fi în favoare, atunci când a fost condamnat un nevinovat, însă poate fi
și în favoare, atunci când a fost achitat un vinovat.

Revizuirea este o cale extraordinară de atac îndreptată împotriva hotărârilor penale

definitive netemeinice. Aceasta este admisibilă, cf. art. 452 alin. (1) C.P.P., atât cu privire la
latura penală, cât și cu privire la latura civilă a cauzei. Aceasta înseamnă că ea este admisibilă
împotriva hotărârilor prin care se rezolvă fondul cauzei. Totodată, cf. alin. (2), revizuirea poate
fi totală (poate privi toate faptele și persoanele) sau parțială (cu privire la unele fapte și la unele
persoane).

Cazurile de revizuire – art. 453 C.P.P.

Revizuirea nu este admisibilă în afara acestor cazuri.

Lit. a). Când după rămânerea definitivă a hotărârii penale (pentru orice infracțiune) se
descoperă fapte sau împrejurări care nu au fost cunoscute la soluționarea cauzei și prin care
se dovedește netemeinicia hotărârii. Pentru a fi în prezența acestui caz de revizuire, trebuie să
fie îndeplinite 3 condiții:

- să se descopere fapte sau împrejurări de fapt – obiectul probei (ceea ce trebuie

dovedit). Revizuirea, fiind o cale de atac extraordinară, nu poate conduce la o
prelungire a procedurilor de administrare de probe în procesul penal, de aceea ea e
inadmisibilă atunci când se invocă declarația unei persoane care nu a putut fi audiată
la momentul la care au fost desfășurate procedurile în fața instanțelor precedente dacă
aceasta cunoaște aceleași fapte sau împrejurări de fapt care au fost invocate în fața
instanțelor. Faptele sau împrejurările de fapt pot constitui obiectul probei relevant
pentru revizuire doar în situația în care ele au fost descoperite (în practică se admite
revizuirea și în situația în care aceste fapte sau împrejurări de fapt erau cunoscute de
 titularul cererii însă nu puteai fi probate din lipsa mijloacelor de probă necesare – e.g.
se identifică ulterior un martor ocular).;
- faptele sau împrejurările de fapt să nu fi fost cunoscute la soluționarea cauzei. Legea
nu mai prevede condiția ca ele să nu fi fost cunoscute de instanță. Aceasta nu
înseamnă că ele trebuie să reprezinte elemente de noutate, ci este necesar ca faptele
sau împrejurările de fapt noi să nu fi fost analizate de instanță în momentul soluționării
cauzei. Această condiție poate fi analizată pe baza hotărârii atacate și a materialului
probator, căci în partea descriptivă a hotărârii se face mențiune cu privire la probele
pe care se întemeiază hotărârea;
- aceste fapte sau împrejurări de fapt să conducă la dovedirea netemeiniciei hotărârii
atacate. Aceasta înseamnă că revizuirea pentru acest motiv trebuie să fie totală, ea
neputând fi parțială. Așadar, ea e admisibilă atunci când faptele sau împrejurările de
fapt conduc la o soluție diametral opusă celei pronunțate dacă ele ar fi fost cunoscute
și ar fi fost avute în vedere la soluționarea cauzei (e.g. de la condamnare la achitare și
invers).

În forma actualei reglementări, revizuirea pentru acest caz poate fi formulată doar în
favoarea inculpatului. Această regulă a fost declarată neconstituțională (CCR nr. 2/2017).
Norma a rămas nemodificată însă Decizia CCR este obligatorie, de care vom ține seama, ea
producând efecte.

Lit. b). Când ulterior rămânerii definitive a hotărârii atacate se stabilește săvârșirea
infracțiunii de mărturie mincinoasă de către un martor, cu ocazia declarației date în proces,
de către un expert, cu ocazia raportului de expertiză întocmit sau a audierii în fața instanței
ori de către interpret, cu ocazia lucrărilor efectuate de acesta în fața instanței, dacă aceasta a
avut influență asupra soluției pronunțate. Pentru a fi în prezența acestui caz de revizuire, este
necesar să fie îndeplinite 2 condiții cumulative:

- comiterea unei infracțiuni de mărturie mincinoasă. Ea poate fi comisă de martor,

expert sau interpret. Art. 454 C.P.P. conține o reglementare specială cu privire la
probarea acestei infracțiuni. Astfel, ca regulă, probarea infracțiunii de mărturie
mincinoasă se realizează printr-o hotărâre penală definitivă prin care se rezolvă fondul
cauzei și care se bucură de autoritate de lucru judecat. În situația în care nu s-a putut
da o hotărâre penală prin care să se stabilească săvârșirea infracțiunii de mărturie
mincinoasă în ipoteza în care se constată existența unui caz dintre cele prevăzute de
art. 16 alin. (1) C.P.P. care împiedică pronunțarea unei hotărâri de către instanță,
 dovedirea infracțiunii de mărturie mincinoasă se poate realiza prin orice mijloc de
probă.
- declarația obținută / raportul de expertiză / traducerea făcută / declarația interpretului
să fi avut influență asupra soluției.

Lit. c). Când ulterior rămânerii definitive a hotărârii penale atacate, se constată
declararea ca fals a unui înscris pe care s-a întemeiat hotărârea, dacă acel înscris a avut vreo
influență asupra soluției. Pentru a fi în prezența acestui caz, trebuie îndeplinite 2 condiții:

- înscrisul pe care s-a bazat hotărârea să aibă caracter de fals (să fie fals). Probarea
infracțiunii de fals privind înscrisul care a stat la baza hotărârii are loc în același mod
ca declarația din cazul anterior, conform art. 454 C.P.P.
- înscrisul care a fost declarat fals să fi influențat soluția pronunțată (i.e. să fi determinat
nelegalitatea sau netemeinicia soluției).

Lit. d). Când se constată după rămânerea definitivă a hotărârii că o persoană care a
făcut parte din O.C.P. / membru al completului de judecată sau procurorul a comis o
infracțiune în legătura cu cauza a cărei revizuire se cere, dacă prin acea infracțiune comisă a
avut vreo influență asupra soluției pronunțate. Pentru existența acestui caz de revizuire este
necesar să fie îndeplinite 2 condiții:

- săvârșirea unei infracțiuni de O.C.P. / procuror / membru al completului de judecată

în legătura cu cauza în care s-a dat hotărârea atacată cu revizuire. Această infracțiune
se probează cf. art. 454 C.P.P.
- infracțiunea comisă a influențat soluția pronunțată în cauză.

Pentru cazurile prevăzute la lit. b), c) și d), nu este necesar ca revizuirea să fie totală, ea
putând fi și parțială.

Lit. e). Când s-au pronunțat 2 sau mai multe hotărâri definitive care nu se pot concilia.
Acest caz nu trebuie confundat cu autoritatea de lucru judecat, care este caz de contestație în
anulare. Acest caz privește situația în care se constată existența unor nepotriviri între 2 sau mai
multe hotărâri penale definitive care fac necesară revizuirea acestora. Pentru acest caz se tinde
la revizuirea tuturor hotărârilor. Astfel, este necesară, în prealabil, reunirea tuturor cauzelor în
care s-au dat hotărâri definitive care nu se pot concilia (e.g. o persoană este condamnată pentru
nedenunțare iar persoana nedenunțată este achitată pe motiv că fapta nu există – hotărâri care
nu se pot concilia). Fiind hotărâri care nu se pot concilia, înseamnă automat că cel puțin una
dintre ele este nelegală și netemeinică.

Lit. f). Când hotărârea atacată prin cererea de revizuire se întemeiază pe o prevedere
legală care ulterior a fost declarată neconstituțională, în urma admiterii unei excepții de
neconstituționalitate în acea cauză, dacă consecințele dispoziției de neconstituționalitate
continuă să se producă și ele au influență asupra soluției pronunțate în cauză astfel încât
singurul remediu în reprezintă revizuirea. Nu este necesar ca excepția de neconstituționalitate
să fie admisă ca urmare a ridicării ei în acea cauză, ci este suficient doar ca ea să fie admisă,
chiar și în altă cauză (căci instanța ar putea respinge cererea de sesizare).

Curs 14 – Procedură Penală – 22.05.2019

În ceea ce privește cazul prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. f) C.P.P., este singurul caz care
poate fi invocat exclusiv în favoarea condamnatului, toate celelalte putând fi invocate și în
defavoarea acestuia.

Procedura revizuirii prezintă o particularitate și care are ca unic scop cel de degrevare al
instanței penale; astfel, cf. art. 453 alin. (2) C.P.P., revizuirea exclusiv cu privire la latura civilă
a procesului penal este de competența instanței civile, după regulile Codului de procedură
civilă. Astfel, revizuirea cu privire la latura civilă este de competența instanței penale numai
atunci când ea se exercită deodată cu cea referitoare la latura penală.

Persoanele care pot formula cererea de revizuire

Părțile, în limitele calității lor procesuale. Recurgerea la noțiunea de „părți” nu acoperă

situația particulară a revizuirii, în raport de prevederile art. 465 alin. (2) C.P.P. și în raport de
procedurile care se desfășoară până în momentul rămânerii definitive; odată cu rămânerea
definitivă, inculpatul poate deveni condamnat iar partea civilă și partea responsabilă civilmente
își pierd această calitate. De asemenea, persoana vătămată, dacă participă la procedurile de fond
trebuie să i se recunoască și dreptul de a participa la revizuire, în acest sens, vom interpreta
noțiunea de „părți” în sens larg, pentru a include persoana vătămată.

Membrul de familie (art. 177 C.P.). Are dreptul de a exercita revizuirea numai dacă este
membru de familie al condamnatului și numai în favoarea condamnatului, chiar și după moartea
acestuia.

Procurorul. Are dreptul de a exercita această cale de atac doar în latura penală.
 Condițiile legale privind forma de exercitare a revizuirii

Cererea de revizuire trebuie să îmbrace formă scrisă, care se depune la instanța care a
judecat în primă instanță acea cauză în care s-a dat hotărârea a cărei revizuire se cere.

Cererea de revizuirea, pentru a fi valabilă, trebuie să arate identitatea revizuentului, cazul

de revizuire dintre cele prevăzute de lege, trebuie să fie motivată (să fie descrise motivele de
fapt pe care se bazează cazul de revizuire) și să conțină dovezile (mijloacele de probă) pe care
se bazează revizuirea (sub acest aspect ținând seama de modurile în care pot fi dovedite cazurile
de revizuire). La cererea de revizuire trebuie atașate înscrisurile care sunt invocate în cerere și
care trebuie să fie certificate pentru conformitate cu originalul, iar în cazul înscrisurilor
redactate într-o limbă străină, ele trebuie traduse în limba română.

Dacă instanța constată că cererea de revizuire nu este completă sub aspectul condițiilor
de formă cerute de lege, va fixa un termen până la care aceasta se poate completa.

Cererea de revizuire, odată depusă la instanță, se declanșează procedura de revizuire, care

se desfășoară în 2 etape: etapa de examinare în principiu și etapa de judecare propriu-zisă.

Examinarea în principiu – art. 459 C.P.P.

Aceasta constă în verificarea de către instanță a condițiilor formale. Astfel, se verifică:

- Termenul. În opinia dl. profesor, ea ar trebui respinsă ca tardivă iar nu ca inadmisibilă

în situația nerespectării termenului. Această condiție a termenului trebuie respectată
doar în măsura în care legea impune un asemenea termen. Cf. art. 457 alin. (1) C.P.P.,
atunci când cererea de revizuire se formulează în favoarea condamnatului, ea poate
fi formulată oricând (este vorba și de persoana față de care s-a aplicat o măsură
educativă sau de persoana față de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei sau
renunțarea la aplicarea pedepsei; i.e. e vorba de toate situațiile în care s-a reținut de
vinovăția persoanei). Astfel, în materia revizuirii, regula este lipsa termenului iar
existența acestuia excepția. Astfel, în mod excepțional, în cazul prevăzut la art. 453
alin. (1) lit. f) C.P.P., cererea în favoare poate fi făcută într-un termen de cel mult 1
an de la data publicării Deciziei CCR în M. Of.
În toate cazurile în care cererea de revizuire se face în defavoarea condamnatului /
minorului căruia i s-a aplicat o măsură educativă / persoana față de care s-a amânat
aplicarea pedepsei sau s-a renunțat la aplicarea pedepsei / persoana față de care s-a
 dispus achitarea sau încetarea procesului penal, regula este cea a termenului, de 3
luni, care curge în mod diferit în funcție de cazul de revizuire invocat. Astfel:
 pentru cazurile prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b) – d) C.P.P. Dacă nu există
hotărâre definitivă prin care să se constate existența vreuneia dintre aceste
situații, termenul de 3 luni începe să curgă din momentul în care titularul
cererii a luat la cunoștință despre faptele sau împrejurările de fapt care stau la
baza acestui caz de revizuire sau de la data la care a cunoscut împrejurările
care au făcut imposibilă obținerea unei hotărâri penale definitive care să
constate aceste situații însă nu mai târziu de 3 ani de la data producerii
acestora. Pentru ipoteza în care probarea acestor fapte s-a făcut prin hotărâre
penală definitivă, termenul de 3 luni curge de la momentul în care titularul
legal a cunoscut această hotărâre, dar nu mai târziu de 1 an de la data rămânerii
definitive a acestei hotărâri.
 pentru cazul prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. e) C.P.P., termenul de 3 luni curge
de la momentul în care titularul a cunoscut despre existența acestor hotărâri
care nu se pot concilia.
 Legiuitorul nu reglementează nici termenul și nici momentul din care acesta
ar curge pentru cazul prevăzut la lit. a) a art. 453 alin. (1) C.P.P. Singurul
termen care există, îl vom aplica acesta. Acest termen curge de la data la care
titularul a luat la cunoștință despre acele fapte sau împrejurări de fapt.
- În ceea ce privește revizuirea în defavoare, există o excepție, când ea e inadmisibilă,
atunci când se constată intervenirea unei cauze de împiedicare a punerii în mișcare
sau a exercițiului acțiunii penale.
- Instanța procedează și la verificarea competenței. Cf. art. 458 C.P.P., instanța
competentă este cea care a judecat cauza în primă instanță. Dacă, ulterior, după
rămânerea definitivă a hotărârii au intervenit dispoziții procedurale noi care au
modificat competența instanței care a dat hotărârea a cărei revizuire se cere, instanța
la care se depune cererea de revizuire este cea care a dat hotărârea, chiar dacă s-a
modificat competența, datorită caracterului de retractare.
- Instanța verifică dacă în cerere este indicat un caz dintre cele prevăzute de art. 453
C.P.P., verifică dacă cererea este motivată, dacă s-au invocat mijloace de probă,
verifică dacă titularul cererii s-a conformat dispoziției instanței și a modificat cererea
atunci când acestuia i s-a acordat termen de completare când a fost depusă în mod
incomplet, verifică dacă cererea a fost formulată de unul dintre titularii legali
 prevăzuți de lege și, totodată, verifică dacă faptele sau împrejurările de fapt invocate
și inclusiv mijloacele de probă invocate în dovedirea acestora sunt în măsură să
conducă / au aptitudinea legală de a conduce la redeschiderea judecății în primă
instanță pe calea revizuirii.

Acest examen de admisibilitate se realizează într-o procedură nepublică, în camera de

consiliu. Ea este contradictorie, în urma unei Decizii a CCR, ea realizându-se cu citarea
obligatorie a persoanelor la care se referă cererea de revizuire și cu participarea obligatorie a
procurorului. Dacă persoanele citate se prezintă, procedura este contradictorie, dezbaterile
având ca obiect verificarea condițiilor formale de introducere a cererii de revizuire.

Această procedură se finalizează cu o sentință penală, atunci când instanța respinge

cererea de revizuire în etapa de examinare în principiu (respinge cererea de revizuire în
principiu, iar nu ca netemeinică), care este supusă apelului. Dacă, în urma examinării condițiilor
sub aspect formal, instanța constată că ele sunt îndeplinite, va da încheiere de admitere în
principiu, cu caracter definitiv, care deschide a doua etapă.

Etapa de rejudecare a cauzei

Ea poate fi deschisă în toate situațiile în care se dispune admiterea în principiu.

Poate fi precedată de o procedură de suspendare, care apare ca o etapă intermediară între

admiterea în principiu și rejudecarea cauzei, fiind reglementată în art. 460 C.P.P. Revizuirea,
fiind o cale de atac extraordinară, nu are efect suspensiv de executare, însă, suspendarea
executării poate fi dispusă în cadrul procedurii de revizuire, dar nu înainte ca instanța să dispună
asupra admisibilității în principiu și, totodată, ea fiind condiționată de existența unei încheieri
de admitere în principiu. Ea este posibilă atât în etapa de admisibilitate în principiu, în sensul
în care prin aceeași încheiere instanța poate dispune și suspendarea sau, ulterior, în etapa a doua,
de rejudecare a cauzei, până în momentul soluționării pe fond a cererii de revizuire.

În situația în care instanța se pronunță asupra suspendării executării prin încheiere, va

putea institui și una din obligațiile prevăzute din art. 215 alin. (1) și (2) C.P.P. (ca atare,
suspendarea este însoțită și de un control judiciar). Dacă revizuirea este în defavoarea
condamnatului (în sens larg – în defavoarea persoanei a cărei vinovăție s-a constatat ori în
defavoarea achitatului sau față de care s-a dispus încetarea procesului penal) nu se pot lua
măsuri preventive împotriva persoanei la care se referă revizuirea, neexistând o prevedere
expresă în acest sens.
 Împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea executării hotărârii supusă revizuirii
se poate formula contestație în termen de 48 de ore de la pronunțate sau comunicare, după caz,
iar atunci când contestația este formulată de procuror, ea are efect suspensiv de executare.

Rejudecarea cauzei înseamnă reluarea judecății în primă instanță, fiind aplicabile toate
regulile privind judecata. Cercetarea judecătorească în procedura de revizuire constă în
readministrarea probelor care au fost administrate în cadrul judecării în primă instanță a cauzei
în care s-a dat hotărârea care este supusă revizuirii sau în administrarea de probe noi; singura
limită o constituie cazurile prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b) – d), unde persoanele care au
comis respectivele infracțiuni nu pot fi audiate ca martori dacă dovedirea acestor infracțiuni s-
a făcut prin hotărâre penală definitivă. Aceste persoane pot fi audiate ca martori în această
procedură când nu s-a putut obține o hotărâre penală definitivă.

Pentru situația în care instanța constată că nu poate administra în mod direct, nemijlocit,
probe pentru dovedirea revizuirii sau administrarea probelor ar putea întârzia judecarea și
soluționarea cererii, are posibilitatea de a delega procurorul pentru efectuarea cercetărilor
necesare. Delegarea procurorului pentru efectuarea de cercetări are ca efect suspendarea
derulării procedurii în fața instanței pe perioada efectuării cercetărilor. Cercetările nu pot dura
mai mult de 3 luni. Instanța dă o încheiere ce constituie act de delegare. În opinia dl. profesor,
această procedură este neconstituțională, fiind irațional ca în cursul unei proceduri de judecată
să aibă loc o desesizare și o delegare de putere unui organ judiciar care nu face parte din
categoria organelor jurisdicționale, prin aceasta încălcându-se principiul separației funcțiilor
judiciare. Norma nu prevede care este actul de procedură pe care procurorul îl întocmește cu
această ocazie. În opinia dl. profesor, în absența unei prevederi, procurorul ar trebui să
întocmească un referat în care să consemneze rezultatul cercetărilor și care trebuie înaintat
instanței împreună cu acestea. Prin aceasta se derogă și de la principiul nemijlocirii, oralității și
contradictorialității.

Soluțiile după rejudecare. Instanța se pronunță prin sentință penală prin care poate să
respingă ca neîntemeiată cererea de revizuirea. În această situație, dacă s-a dispus suspendarea
executării, se va revoca suspendarea iar condamnatul își va relua executarea. Instanța respinge
ca neîntemeiată cererea de revizuire când constată că în urma readministrării sau administrării
de probe noi, starea de fapt reținută în primul ciclu procesual este cea corectă.

Instanța admite cererea de revizuirea atunci când constată că, în urma probelor
administrate, rezultă o stare de fapt contrară celei reținute, anulează hotărârea, dacă nu s-a
dispus suspendarea executării atunci se anulează și mandatul de executare și se pune imediat în
libertate condamnatul, după care va da o nouă hotărâre, fiind aplicabile prevederile cuprinse în
art. 396 și 397 C.P.P.

Întrucât hotărârea definitivă atacată a produs efecte juridice iar prima instanță își
retractează propria hotărâre, instanța va dispune totodată restabilirea situației anterioare (e.g.
restituirea amenzii achitate, restituirea bunurilor confiscate, restituirea sumelor achitate drept
cheltuieli judiciare, având loc o restitutio in integrum).

Sentința penală poate fi atacată cu apel la instanța de apel competentă potrivit legii.

Un alt efect al sentinței de revizuire este cel al inadmisibilității unei noi cereri de revizuire
pentru același caz, pentru aceleași motive și având la baza aceleași mijloace de probă.

Revizuirea specială – art. 465 C.P.P. (o revizuire în interesul drepturilor omului)

Este vorba de o hotărâre penală definitivă într-o cauză în care s-a constatat de către CEDO
încălcarea drepturilor reglementate prin Convenție și Protocoalele adiționale ori a dispus
scoaterea cauzei de pe rol ca urmare a soluționării amiabile a litigiului, dacă vreuna din
consecințele încălcării drepturilor să continue să se producă (să aibă caracter actual) iar aceasta
să nu poată fi remediată altfel decât prin revizuire.

Pot fi titulari ai revizuirii:

- orice persoană al cărei drept (prevăzut de Convenție și de Protocoalele adiționale) a

fost încălcat prin hotărârea penală supusă revizuirii;
- membrul de familie al condamnatului, numai în favoarea acestuia și chiar după
moartea acestuia;
- procurorul.

Termenul este de 3 luni care începe să curgă din momentul publicării în M. Of. a
hotărârii definitive pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Spre deosebire de revizuirea de drept comun, cea de revizuire specială nu cunoaște etapa
de examinare în principiu, ea fiind simplificată la o singură etapă: judecarea revizuirii atât în
principiu cât și în fond.

În ceea ce privește competența, ea revine instanței care a pronunțat hotărârea cu încălcarea

drepturilor prevăzute de CEDO și Protocoalele adiționale (care poate fi instanța de apel sau
prima instanță).
 Procedura se desfășoară în condiții de publicitate, oralitate și contradictorialitate. Este
obligatorie citarea persoanei care a făcut cererea, a persoanei la care se referă cererea și este
obligatorie participarea procurorului. În fața instanței au loc dezbateri judiciare, neexistând
cercetare judecătorească. Singura probă este hotărârea CEDO rămasă definitivă, care se
probează prin M. Of. Astfel, instanța se pronunță asupra cererii de revizuire după ascultarea
concluziilor persoanelor menționate mai sus. Dacă titular este procurorul, acesta formulează
primul concluzii.

Instanța poate:

- să respingă cererea de revizuire printr-o decizie penală definitivă – dacă instanța care
a dat hotărârea este instanța de apel – sau printr-o sentință penală, dacă este vorba de
prima instanță. Cererea se poate respinge pentru motive de tardivitate (când nu a fost
respectat termenul), pentru motive de inadmisibilitate (când instanța constată că
cererea este inadmisibilă pentru că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate) sau
ca neîntemeiată (când hot. CEDO nu a produs efecte asupra soluției).
- să admită cererea de revizuire, când constată că sunt îndeplinite condițiile prevăzute
de lege. Admițând cererea, instanța poate:
 să înlăture consecința care s-a produs asupra hotărârii prin încălcarea
drepturilor, astfel cum aceasta a fost constatată prin hot. def. a Curții
Europene;
 dacă apreciază că este necesară administrarea de probe, va dispune trimiterea
cauzei instanței în fața căreia s-a produs încălcarea drepturilor omului, care va
proceda la rejudecarea cauzei. Această soluție ar echivala cu o trimitere a
cauzei de către instanță ei înșiși, iar nu altei instanțe, căci competența revine
întotdeauna instanței în fața căreia s-a produs violarea. Ar putea fi imaginată
o asemenea soluție când violarea drepturilor s-a realizat nu numai de către
instanța de apel, ci și de către prima instanță.

Faza execuțională a procesului penal

Faza de executare are un caracter jurisdicțional (prin intermediul jurisdicțiilor de

executare) dar și un caracter administrativ (prin intermediul organelor administrative de
executare). Ea este acea fază a procesului penal compusă din regulile aplicabile procedurilor de
îndeplinire, de executare a acelor dispoziții a hotărârilor penale definitive care sunt susceptibile
de executare.

Principiul este cel potrivit căruia hotărârile penale definitive devin executorii. Prin
aceasta, legiuitorul oferă caracter executoriu tuturor hotărârilor penale definitive.
Reglementarea este însă prea largă; nu orice hotărâre penală definitivă este și executorie, ci
numai dispozițiile executorii dintr-o hotărâre penală definitivă pot fi puse în aplicare, acestea
fiind cele susceptibile de executare.

În afara hotărârilor penale definitive, pot fi puse în executare și dispozițiile din hotărârile
penale nedefinitive, în mod excepțional, cu privire la care legea prevede că sunt imediat
executorii (e.g. măsurile asiguratorii, măsurile de siguranță cu caracter medical, măsuri
preventive).

O hotărâre penală poate să rămână definitivă la prima instanță:

- la data pronunțării, când aceasta nu este supusă apelului sau contestației;

- la data expirării termenului de apel:
 când nu s-a declarat apel în termen;
 când apelul a fost retras înăuntrul termenului;
- la data retragerii apelului, când aceasta s-a produs după expirarea termenului de apel;
- la data pronunțării hotărârii prin care s-a respins apelul

O hotărâre penală poate să rămână definitivă la instanța de apel atunci când apelul sau
contestația a fost admisă și procesul a luat sfârșit în apel.

Jurisdicțiile de executare create pentru faza execuțională a procesului penal sunt 2:

instanța de executare și judecătorul delegat cu executarea.

Principiul este cel potrivit căruia, indiferent de instanța la care a rămas definitivă
hotărârea, instanța de executare este prima instanță, cu excepția cazului în care prima
instanță este ICCJ, caz în care instanța de executare este Tribunalul București sau Tribunalul
Militar, după caz. Aceste reguli se aplică și în cazul dispozițiilor executorii din hotărâri penale
nedefinitive, cu excepția celor referitoare la măsurile de siguranță, măsurile asiguratorii și
măsurile preventive, care nu se pun în executare de instanța de executare, ci de, după caz, J.D.L.,
J.C.P. sau instanța care le-a dispus.
 În situația în care o hotărâre penală a rămas definitivă la o altă instanță decât prima
instanță, instanța la care a rămas definitivă hotărârea trimite, în ziua în care a rămas definitivă
hotărârea, instanței de executare un extras cu datele necesare punerii în executare. Această
prevedere se explică prin caracterul urgent, imediat al executării.

Punerea în executare a dispozițiilor susceptibile de executare din cadrul hotărârii se

realizează de judecătorul delegat cu executarea. În cadrul unei instanțe de executare există un
compartiment specializat în executări penale.

Judecătorul delegat cu executarea este un judecător din cadrul instanței de executare

care este desemnat pentru punerea în executare a hotărârilor penale definitive (este vorba, în
primul rând, de condamnarea la pedepse privative de libertate). În cazul condamnării la pedepse
privative de libertate, punerea în executare se realizează în mod direct, nemijlocit, de către
judecătorul delegat cu executarea. În cazul celorlalte pedepse, neprivative de libertate,
judecătorul delegat cu executarea poate delega atribuția sa unui alt judecător, delegat cu
executarea, din cadrul instanței corespunzătoare în grad instanței de executare în a cărei
circumscripție locuiește efectiv persoana față de care s-a dispus condamnarea (la pedepse
neprivative de libertate) / aplicarea unei măsuri educative neprivative de libertate / renunțare la
apl. pedepsei / amânarea aplicării pedepsei.

Judecătorul delegat cu executarea are obligația ca, atunci când constată existența unor
nelămuriri cu privire la hotărârea penală care se execută ori existența unei împiedicări la
executare, să sesizeze instanța de executare. Sesizarea instanței de executare în această situație
se realizează pe calea contestației la executare – art. 598 alin. (1) lit. c) C.P.P. În acest caz,
procedura execuțională este o procedură care se desfășoară în fața instanței de executare, fiindu-
i aplicabile regulile privind judecata în primă instanță, cu derogările prevăzute pentru această
procedură.

Judecătorul delegat cu executarea este cel care dispune cu privire la aplicarea actelor de
amnistie și grațiere, atunci când acestea au intervenit după rămânere definitivă a unei hotărâri
penale, în condițiile prevăzute de art. 596 C.P.P. Astfel, judecătorul delegat cu executarea
dispune cu privire la aplicarea amnistiei sau grațierii printr-o încheiere. Reglementarea este însă
deficitară: pe de o parte, se prevede că această încheiere este executorie, iar pe de altă parte, se
prevede că ea poate fi atacată doar de către procuror (nu și de condamnat) și se mai prevede că
atunci când este atacată de către procuror cu contestație (contestație la executare, sub aspectul
naturii juridice) într-un termen de 3 zile de la pronunțare / comunicare, contestația procurorului
este cu efect suspensiv, ceea ce înseamnă că nu este executorie. Deși art. 596 C.P.P. nu prevede
posibilitatea atacării acestei încheieri de către condamnat, cf. art. 598 alin. (1) lit. d) C.P.P.,
această posibilitate există.

Judecătorul delegat cu executarea nu se confundă cu judecătorul de supraveghere a

privării de libertate. Cel din urmă nu intervine în legătură cu punerea în executare, ci în legătură
cu procedurile care se derulează după / în urma punerii în executare, în cazul pedepselor
privative de libertate. Judecătorul de supraveghere a privării de libertate, spre deosebire de
judecătorul delegat cu executarea – care își are sediul la instanța de executare din care face
parte, cel dintâi își are sediul chiar în cadrul locului de deținere în care are loc executarea
pedepsei. Acesta este numit de președintele Curții de Apel din rândul judecătorilor aflați în
cadrul instanțelor din circumscripția Curții de Apel. Judecătorul de supraveghere a privării de
libertate are competența de a soluționa plângerile deținuților privind stabilirea sau schimbarea
regimului de executare a pedepsei; plângerile deținuților privind drepturile acestora pe timpul
executării pedepsei; participă la soluționarea procedurii privind refuzul de hrană; face parte, în
calitate de președinte, din Comisia de liberare condiționată din cadrul penitenciarului; are
dreptul de a proceda la audierea deținuților; are dreptul la acces la toate spațiile din cadrul
penitenciarului, de a efectua verificări în mod nemijlocit cu privire la situațiile la care acesta
este sesizat; are dreptul de a solicita administrației locului de deținere informațiile și
documentele necesare în vederea exercitării atribuțiilor de serviciu.

Judecătorul de supraveghere a privării de libertate se pronunță asupra sesizărilor printr-o

încheiere, ce prezintă o natură juridică dublă, jurisdicțional-administrativ, care este supusă căii
de atac a contestației, în termen de 3 zile, care este de competența judecătoriei în a cărei
circumscripție se află locul de deținere. Judecătoria se pronunță printr-o sentință penală
definitivă.

Judecătorul de supraveghere a privării de libertate poate da dispoziții cu caracter obligatoriu

pentru administrația locului de deținere (e.g. în cadrul procedurii privind refuzul de hrană).
Încheierile acestuia, după rămânerea lor definitivă, sunt obligatorii pentru administrația locului
de deținere.

Punerea în executare se realizează după regulile prevăzute de C.P.P. de către judecătorul

delegat cu executarea, iar procedurile judiciare care se derulează după punerea în executare și
până la ultimul act de executare se realizează de organe judiciare penale jurisdicționale
(judecătorul de supraveghere a privării de libertate și instanța de executare). De aceste 2 faze
(punerea în executare și procedurile judiciare care se realizează între punerea în executare și
finalizarea executării) se ocupă procedura penală. De celelalte aspecte, referitoare la executarea
efectivă, nu se ocupă organele judiciare și nici procedura penală, ci se ocupă o categorie specială
de organe administrative de executare, care aparțin administrației locului de executare a
pedepselor, precum și organele cu caracter administrativ-fiscal.

Punerea în executare a pedepselor privative de libertate

Ea se realizează de către judecătorul delegat cu executarea din cadrul instanței de

executare și se concretizează în emiterea mandatului de executare într-un număr de 3
exemplare. Acesta se emite în ziua în care rămâne definitivă hotărârea; dacă aceasta nu rămâne
definitivă la instanța de executare, ci la o altă instanță, în aceeași zi în care rămâne definitivă
hotărârea, instanța la care rămâne definitivă hotărârea are obligația să trimită un extras de pe
hotărâre cu toate datele necesare pentru a se emite mandatul de executare.

Mandatul de executare a pedepsei închisorii sau detențiunii pe viață trebuie să aibă

conținutul prevăzut de lege, respectiv: să indice denumirea instanței de executare care a emis
mandatul de executare, numele și prenumele judecătorului delegat care a emis mandatul, data
emiterii mandatului de executare, date privind hotărârea pronunțată, dosarul, pedeapsa aplicată,
textul legal în care se încadrează pedeapsa, fapta (pe scurt) pentru care a fost emis mandatul de
executare, date privind antecedentele penale ale condamnatului (se va menționa dacă acesta e
recidivist sau nu), ordinul de arestare (aducerea la îndeplinire a hotărârii definitive de
condamnare), semnătura judecătorului delegat cu executarea, precum și ștampila instanței de
executare din care face parte judecătorul delegat cu executarea.

În situația în care mandatul de executare se emite față de o persoană care se află în stare
de libertate, odată cu emiterea acestuia se emite și un ordin de interzicere a părăsirii țării,
într-un număr de 3 exemplare, care trebuie să aibă conținutul prevăzut de lege, respectiv:
denumirea instanței de executare care a emis acest ordin, numele și prenumele judecătorului
delegat cu executarea care a emis ordinul, indicarea dispoziției de interzicere a părăsirii țării, să
indice numărul și data emiterii mandatului de executare, să indice hotărârea, denumirea
instanței care a pronunțat hotărârea, să fie semnat de judecătorul delegat cu executarea și să
poarte ștampila instanței de executare.
 Mandatul de executare se va trimite organului de poliție, care are sarcina de a proceda la
executare, într-un număr de 2 exemplare. Competența de a proceda la executarea efectivă a
mandatului revine organului de poliție în a cărei circumscripție îți are domiciliul / reședința /
locuiește efectiv persoana care este indicată în mandat. Dacă aceasta nu locuiește în țară,
competența aparține organului de poliție în a cărei circumscripție se află instanța de executare.
În situația în care mandatul de executare a pedepsei a fost emis față de un condamnat care se
află în stare de deținere, acesta se va trimite spre executare administrației locului de deținere.

Atunci când mandatul de executare se emite față de o persoană care se află în stare de
libertate, odată cu mandatul de executare se va trimite spre executare și ordinul de interzicere a
părăsirii țării. Acesta se va trimite spre executare Inspectoratului General al Poliției de
Frontieră. Mandatul și ordinul de interzicere a părăsirii țării se transmite pe cale urgentă, pe
calea cea mai scurtă, prin orice mijloc (inclusiv fax, mijloc electronic) care să facă posibilă
trimiterea documentelor respective.

Odată parcursă procedura de transmitere a mandatului și a ordinului de interzicere a

părăsirii țării, se va trece la punerea în executare efectivă în baza mandatului.

Punerea în executare efectivă se realizează în chiar ziua primirii mandatului. În acest

scop, organul de poliție va proceda la arestarea persoanei indicate în mandatul de executare. Cu
această ocazie, i se va înmâna acesteia un exemplar a mandatului de executare. În situația în
care persoana indicată în mandat nu este găsită de organele de poliție, se va întocmi un proces-
verbal, se vor lua măsuri pentru darea în urmărire și darea în consemn la punctele de frontieră,
după care un exemplar a procesului-verbal se va transmite instanței de executare, care trebuie
să fie informată cu privire la stadiul executării.

Dacă mandatul de executare se emite față de o persoană care se află în stare de deținere, în curs
de executare a măsurii preventive a arestării, punerea în executare se va realiza de către
conducerea administrației locului de deținere, care va proceda la comunicarea sub semnătură a
unui exemplar a mandatului condamnatului și se va întocmi un proces-verbal în acest sens, în
care se consemnează data la care a început executarea pedepsei, după care un proces-verbal se
va trimite instanței de executare.

Imediat după punerea în executare a pedepsei se va proceda la încunoștințarea despre

executare a persoanelor prevăzute de art. 558 C.P.P., respectiv: un membru de familie al
condamnatului sau o altă persoană desemnată de acesta. În cazul străinilor, condamnatul are
dreptul de a încunoștința / solicita încunoștințarea misiunii diplomatice ori oficiului consular al
statului al cărui cetățean este sau, după caz, a unei organizații internaționale umanitare, dacă nu
dorește să beneficieze de asistența autorităților din țara sa de origine, ori a reprezentanței
organizației internaționale competente, dacă este refugiat sau, din orice alt motiv, se află sub
protecția unei astfel de organizații.

Executarea pedepselor privative de libertate se realizează în penitenciare (în

închisoare). Penitenciarele se află în subordinea Administrației Naționale a Penitenciarelor.
Penitenciarele au personalitate juridică și funcționează în baza unui Regulament ce cuprinde
norme de aplicare a Legii nr. 253/2013.

Primirea în penitenciar. Aceasta se realizează pe baza mandatului de executare. Organul

de poliție, după ce realizează arestarea persoanei ce figurează în mandat, o conduce la cel mai
apropiat loc de detenție. Executarea se realizează la penitenciarul care este cel mai aproape de
locul unde locuiește persoana condamnată (pentru ca aceasta să comunice cât mai bine cu
exteriorul, în scopul reinserției sociale).

Administrația locului de deținere ia măsuri imediate de primire, ce presupun cazarea

persoanei într-un loc potrivit persoanei, ținând cont de persoana acesteia, fapta pentru care a
fost condamnată, etc. Astfel, primirea persoanei presupune parcurgerea mai multor activități:

- Percheziția corporală completă;

- Inventarierea bunurilor pe care persoana le are asupra ei în momentul primirii;
- Examinarea medicală a persoanei;
- Prelevarea amprentelor;
- Fotografierea persoanei condamnate;
- Informarea condamnatului cu privire la drepturile, obligațiile, restricțiile,
recompensele și abaterile care au sau pot avea loc pe timpul executării;
- Intervievarea persoanei condamnate, ocazie cu care administrația locului de deținere
se interesează de nevoile imediate ale persoanei.

După ce s-au parcurs aceste proceduri, urmează cazarea, care se realizează într-o secție
de carantină care este special creată pentru persoanele nou venite. Cazarea în această secție este
provizorie, pe o durată de cel mult 21 de zile. Rolul acestei etape provizorii de cazare este de
evaluare preliminară a persoanei sub aspectul conduitei, personalității acesteia, toate aspectele
necesare pentru ca ulterior, organele administrative de executare să poată aprecia cu privire la
regimul de executare, întrucât principiul este cel potrivit căruia executarea pedepselor privative
de libertate se realizează în mod diferit, de la persoană la persoană și în funcție de conduitele
persoanele care formează obiectul executării.

Regimurile de executare sunt create după criteriul gradului de restrângere a libertății.

Aceste regimuri de executare sunt alcătuite din reguli particulare de executare a pedepselor care
țin seama de natura faptei, gravitatea acesteia, de cuantumul pedepsei aplicate, de elementele
privind persoana celui condamnat, de conduita lui anterioară și de cea pe care acesta a avut-o
în perioada de carantină.

Regimurile de executare sunt:

- De maximă siguranță. Este cel mai aspru regim, fiind creat pentru condamnări la
pedeapsa detențiunii pe viață și la pedeapsa închisorii mai mare de 13 ani;
- Regim închis. Este rezervat condamnaților la pedeapsa închisorii mai mare de 3 ani,
fără a se depăși maximul de 13 ani;
- Regim semi-deschis. Este pentru condamnații la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an
și până la 3 ani;
- Regim deschis. Cel mai ușor, rezervat pentru cei condamnați la pedeapsa închisorii
de până la 1 an.

Criteriul cuantumului pedepsei aplicate nu este unicul criteriu de care organele țin seama.
La acesta se adaugă natura și gravitatea infracțiunii, comportamentul deținutului pe perioada
anterioară, etc.

Regimul de executare se stabilește, inițial, în mod provizoriu, după primirea în

penitenciar, la momentul expirării perioadei de carantină, de către directorul penitenciarului
(decizia acestuia are caracter definitiv, neputând fi contestată, deoarece este provizorie), iar
ulterior acesta se stabilește de către o comisie, care se întâlnește săptămânal, alcătuită din
directorul penitenciarului (președintele comisiei), directorul-adjunct pe probleme de siguranță,
directorul-adjunct pe probleme de regimuri de executare, directorul-adjunct pe probleme de
educație. Comisia stabilește un termen de reexaminare a condamnatului în vederea reîncadrării
acestuia într-un alt regim de executare, termen care nu poate fi mai mare de 1 an. Decizia
comisiei poate fi atacată cu plângere, în termen de 3 zile de la comunicare, la judecătorul de
supraveghere a privării de libertate, care se pronunță printr-o încheiere, care poate fi suspusă
contestației la judecătorie, care se pronunță printr-o sentință penală cu caracter definitiv.

Punerea în executare a pedepsei amenzii

 Dovada de achitare a amenzii se realizează prin recipisa de plată care trebuie să se depună
la judecătorul delegat cu executarea în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii.
Când condamnatul se află în imposibilitate de a efectua plata în termenul de 3 luni, judecătorul
delegat cu executarea, la cererea condamnatului, poate dispune eșalonarea plății amenzii, în rate
lunare, pe o perioadă de cel mult 2 ani.

Procedura de înlocuire a amenzii cu munca neremunerată în folosul comunității – art.

560 C.P.P.

Procedura de înlocuire a muncii neremunerate în folosul comunității cu închisoarea –

art. 561 C.P.P.

Procedura de punere în executare a dispozițiilor civile din hotărâre – art. 579 – 581
C.P.P.

Procedura de punere în executare a celorlalte hotărâri penale definitive – care privesc

pedepse neprivative de libertate.

*aceste proceduri au fost doar menționate de către dl. profesor, întrucât nu pun mari
probleme de procedură penală, de aceea dânsul a trecut mai departe*

Procedurile judiciare care privesc faza de executare a procesului penal pot fi împărțite în
2 categorii: cele care sunt atribuite instanței care judecă sau care a judecat cauza în primă
instanță și cele care sunt de competența instanței de executare. Procedurile care sunt atribuite
instanței care judecă sau care a judecat cauza în primă instanță sunt cele de anulare sau revocare
a renunțării la aplicarea pedepsei sau a amânării aplicării pedepsei, cele de revocare sau anulare
a suspendării executării pedepsei sub supraveghere și cele de revocare sau anulare a liberării
condiționate. Procedurile atribuite instanței de executare sunt cele de înlocuire a pedepsei
amenzii cu munca neremunerată în folosul comunității, cele de înlocuire a muncii neremunerate
în folosul comunității cu pedeapsa închisorii, cele de înlocuire a pedepsei detențiunii pe viață
și cele de înlocuire a pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii. De asemenea, pe perioada
executării hotărârilor penale definitive, este posibilă și modificarea de pedepse, proceduri care
sunt atribuite instanței de executare.

Procedura în fața instanței de executare

Este reglementată de art. 597 C.P.P. Aceasta se realizează după regulile de judecare a
cauzei în primă instanță. Astfel, se realizează cu citarea obligatorie a părților și cu participarea
obligatorie a procurorului, iar dacă este prezent vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 90
C.P.P., se iau măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu. Condamnatul care se află în
stare de deținere este adus întotdeauna în fața instanței de executare, în vederea soluționării
cauzei. În mod excepțional, acesta poate fi audiat și la locul de deținere, prin videoconferință.

Procedura în fața instanței de executare se finalizează printr-o sentință penală care este
supusă căii de atac a contestației, care este de competența instanței superioare. În ceea ce
privește procedura de soluționare a contestației, sunt aplicabile dispozițiile comune, prevăzute
de art. 425¹ C.P.P.

De la principiul potrivit căruia ceea ce stă la baza procedurilor de executare este urgența,
există și o excepție, și anume, cazurile în care se poate dispune amânarea executării pedepsei,
care poate privi doar pedeapsa închisorii sau a detențiunii pe viață, ea fiind aplicabilă și
minorilor în ceea ce privește măsurile educative privative de libertate.

Amânarea executării pedepsei

Ea este posibilă în cazurile prevăzute de art. 589 C.P.P., și anume:

a) Cazul în care condamnatul suferă de o boală gravă, constatată printr-o expertiză

medico-legală, care îl pune în imposibilitate de a executa pedeapsa, însă numai dacă,
datorită specificității bolii de care suferă condamnatul, aceasta nu poate fi tratată în
rețeaua sanitară a Administrației Naționale a Penitenciarelor și nici nu permite tratarea
acesteia cu asigurarea pazei permanente în rețeaua sanitară a Ministerului Sănătății și
dacă amânarea executării pedepsei și lăsarea în libertate a condamnatului nu prezintă
un pericol pentru ordinea publică. În absența unor prevederi explicite, sunt aplicabile
prevederile generale din materia arestării preventive; astfel, se va ține seama de
criteriul de gravitate al faptei și criteriul referitor la persoana condamnatului.
b) Femeia condamnată este gravidă sau are un copil până la 1 an. Pentru ambele cazuri,
amânarea poate fi dispusă până la momentul încetării cauzei care a determinat
amânarea. Stabilirea existenței stării de graviditate se poate face pe baza unor
înscrisuri medicale, cu condiția ca acestea să fie originale, nefiind necesară efectuarea
unei expertize medico-legale. În ceea ce privește existența unui copil în vârstă de până
la 1 an, nu este suficient ca femeia condamnată să aibă un copil de până la 1 an, ci
este necesar ca aceasta să îl aibă în îngrijire, întreținere și supraveghere. Această
ipoteză este aplicabilă și pentru condamnatul de sex masculin, deși textul face referire
la „condamnată”.
 Amânarea pentru motiv de boală este inadmisibilă atunci când boala de care suferă
condamnatul a fost o boală provocată în mod intenționat de acesta pentru a beneficia de amânare
sau atunci când condamnatul s-a sustras de la efectuarea expertizei medico-legale.

Amânarea executării pedepsei nu poate fi dispusă din oficiu, ci numai la cererea

condamnatului sau a procurorului.

Hotărârea de amânare a executării pedepsei este imediat executorie și este supusă căii de
atac a contestației, în termen de 3 zile de la comunicare, însă contestația nu are efect suspensiv
de executare. Caracterul executoriu al amânării executării pedepsei se menține chiar dacă
ulterior se emite un nou mandat de executare împotriva condamnatului, pentru altă faptă. Un
asemenea mandat de executare trebuie considerat amânat implicit.

În cazul amânării pe motiv de boală, aceasta trebuie stabilită pe durata prevăzută în

expertiza medico-legală referitoare la perioada de însănătoșire. În situația în care, din momentul
introducerii cererii de amânare a executării pedepsei și momentul soluționării acesteia,
condamnatul este încarcerat (a început executarea pedepsei), cererea de amânare a executării
pedepsei trebuie considerată și ca o cerere de întrerupere a executării pedepsei, competența
instanței de executare fiind valabilă pentru asemenea situații.

Pe lângă dispoziția de amânare a executării pedepsei, instanța de executare are obligația

de a institui un control asupra conduitei condamnatului pe timpul amânării (i.e. de a institui
obligații în sarcina acestuia). Aceste obligații sunt prevăzute de art. 590 C.P.P., fiind vorba de
obligații imperative, care trebuie instituite în mod obligatoriu, și obligații facultative, care sunt
lăsate la aprecierea instanței.

Astfel, se instituie în sarcina condamnatului, în mod obligatoriu:

- obligația acestuia de a nu părăsi limita teritorială fixată de către instanța de executare;

- obligația condamnatului de a se prezenta la organul de poliție anume desemnat în
vederea supravegherii. Prin hotărâre, instanța de executare va stabili și organul de
poliție care are obligația de a supraveghea conduita condamnatului pe această
perioadă;
- obligația de a se prezenta la instanță ori de câte ori este chemat;
- obligația condamnatului de a informa, în prealabil, instanța de executare, despre orice
schimbare de domiciliu;
- obligația de a nu deține, de a nu folosi și de a nu purta arme pe toată perioada amânării;
 - dacă amânarea s-a dispus pe motiv de boală, condamnatul are obligația de a se
prezenta la unitatea sanitară care urmează să facă tratamentul, iar în cazul în care
amânarea s-a dispus pentru cazul în care condamnatul are în grijă un copil mai mic de
1 an, acesta are obligația de a se îngriji de copilul său.

Pe lângă aceste obligații, în mod suplimentar, instanța poate institui anumite obligații, cu
caracter facultativ:

- obligația de a nu se afla în anumite locuri sau de a nu participa la anumite manifestări;

- obligația de a nu comunica cu persoana vătămată, membrii de familie ai acesteia, cu
persoanele cu care a comis infracțiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanță, ori
să nu se apropie de acestea;
- obligația de a nu conduce vreun vehicul sau anumite vehicule.

Procedura de amânare a executării pedepsei, cu toate că are loc în faza execuțională a

procesului penal, este o procedură similară cu cea de judecată. Aceasta este de competența
instanței de executare.

Pentru cazul de boală, se prevede o etapă prealabilă care trebuie parcursă. Astfel,
condamnatul se adresează judecătorului delegat cu executarea din cadrul instanței de executare,
care verifică competența instanței de executare (dacă nu e competentă, dispune declinarea în
favoarea instanței competente). Dacă ajunge la concluzia că instanța este cea competentă,
judecătorul delegat cu executarea, pe baza înscrisurilor medicale prezentate, dispune efectuarea
unei expertize medico-legale, printr-o încheiere. Această încheiere are o dublă natură juridică:
jurisdicțional-administrativă. Prin aceasta, este sesizată instanța de executare. Procedura în fața
instanței de executare este publică și contradictorie. După ce sunt puse concluziile de către
condamnat și procuror, instanța se pronunță asupra amânării, ținând seama și de expertiza
medico-legală efectuată.

Pentru celelalte cazuri nu se prevede o etapă prealabilă, procedura fiind directă în fața
instanței de executare.

Instanța de executare se pronunță printr-o hotărâre – sentință penală – cu caracter

executoriu. Aceasta este supusă contestației, care nu are efect suspensiv de executare și care
este de competența instanței superioare și se soluționează după regulile prevăzute de art. 425¹
C.P.P. Hotărârea de amânare a executării pedepsei se înscrie în evidențele instanței de
executare.
 Întreruperea executării pedepsei

Ea este admisibilă după începerea executării și este posibilă pentru aceleași cazuri care
sunt aplicabile amânării, prevăzute de art. 589 C.P.P. Odată cu întreruperea se instituie și
obligațiile care sunt menționate în art. 590 C.P.P., care este pe deplin aplicabil.

Competența aparține instanței în a cărei circumscripție se află locul de deținere și care

este corespunzătoare în grad instanței de executare. Prelungirea întreruperii este de competența
aceleiași instanțe.

Întreruperea executării pedepsei nu se ia în calcul la durata executării pedepsei. Ea se

comunică instanței de executare. Atât administrația locului de deținere, cât și instanța de
executare, organizează evidența întreruperilor de executare.

În situațiile în care după rămânerea definitivă a hotărârii intervine o lege de

dezincriminare sau o lege nouă care conține dispoziții mai favorabile, aplicarea acestora este
obligatorie, ea putându-se realiza la cerere sau din oficiu. Instanța competentă să dispună
asupra acestora este instanța de executare, prevederile art. 595 C.P.P. aplicându-se în mod
corespunzător. În realitate, o asemenea cerere are natura juridică a contestației la executare.

Liberarea condiționată

Nu se dispune din oficiu, ci fie la propunerea comisiei de liberare condiționată din cadrul
penitenciarului, fie la cererea condamnatului. Comisia de liberare condiționată este formată din:
judecătorul de supraveghere a privării de libertate (președintele comisiei), directorul
penitenciarului, directorii-adjuncți (de siguranță și educație) și un consilier de probațiune.
Comisia de liberare condiționată se întrunește săptămânal.

Atunci când sunt îndeplinite condițiile privind fracțiunea din partea de pedeapsă
executată, comisia, pentru a hotărî asupra liberării condiționate, are obligația de a chema în fața
sa pe condamnat, însă comisia poate hotărî și în absența acestuia, dacă condamnatul nu se poate
prezenta din motive obiective (e.g. din cauza unei boli).

Întotdeauna, în urma acestei activități, comisia întocmește un proces-verbal, care are o

parte preconstituită, ce cuprinde: date privind persoana condamnatului, date referitoare la
hotărârea de condamnare, date referitoare la fracțiunea din pedeapsă considerată ca executată,
mențiuni cu privire la starea de recidivă, mențiuni cu privire la recompensarea condamnatului
sau cu privire la participarea acestuia la anumite activități, mențiuni cu privire la eventualele
abateri disciplinare sau sancțiuni aplicate persoanei condamnate și mențiuni cu privire la
conduita acestuia pe timpul executării pedepsei.

Comisia poate să propună fie liberarea, fie reexaminarea. Dacă propune reexaminarea,
comisia trebuie să stabilească termenul de reexaminare, care nu poate fi mai mare de 1 an. Dacă
comisia constată că sunt îndeplinite condițiile de liberare condiționată, ea va sesiza în mod
obligatoriu judecătoria, în vederea soluționării propunerii de liberare condiționată.

În situația în care comisia hotărăște amânarea / reexaminarea, stabilind termen de

reexaminare, are obligația de a comunica persoanei condamnate dreptul pe care aceasta îl are
de a sesiza judecătoria cu o cerere de liberare condiționată. Astfel, judecătoria poate fi sesizată
fie prin propunere, când comisia apreciază că sunt îndeplinite condițiile legale, fie prin cerere
directă de către condamnat, când comisia a hotărât reexaminarea. În acest din urmă caz, cererea
condamnatului are și caracterul unei contestații împotriva procesului-verbal de reexaminare.
Astfel, dacă judecătoria respinge cererea condamnatului de liberare condiționată, nu va putea
fixa un termen de reînnoire mai mare decât cel fixat de către comisie, deoarece ar încălca
regula non reformatio in peius.

Judecătoria în a cărei circumscripție se află locul de detenție soluționează propunerea sau,

după caz, cererea de liberare condiționată, într-o procedură similară celei prevăzute pentru
judecarea cauzei în primă instanță: este o procedură orală, publică, contradictorie, nemijlocită,
are loc cu citarea obligatorie a condamnatului, citarea acestuia fiind însoțită de dispoziția de
aducere în fața instanței (însă soluționarea poate avea loc și în absența condamnatului dacă
acesta solicită în scris în acest sens sau solicită să participe prin videoconferință) și, de
asemenea, este obligatorie participarea procurorului. Instanța se pronunță printr-o sentință
penală, care suspusă căii de atac a contestației, într-un termen de 3 zile de la comunicare și care
este de competența instanței superioare.

În situația în care instanța respinge propunerea de liberare condiționată, poate să mențină

termenul de reînnoire fixat de comisie sau poate stabili un termen mai scurt.

Dacă instanța admite cererea de liberare condiționată, sentința este imediat executorie,
însă este supusă contestației, iar dacă contestația este formulată de procuror, ea este
suspensivă de executare.

În situația în care comisia a hotărât reînnoirea examinării, instanța fiind sesizată practic
cu cererea directă, instanța poate să respingă cererea sau poate să o admită. Dacă admite cererea,
poate să dispună punerea în libertate sau reducerea termenului de reînnoire a cererii de liberare
condiționată (în acest din urmă caz, sentința fiind una de admitere în parte a cererii formulate
de condamnat).

În toate situațiile, termenul de reînnoire a cererii începe să curgă (indiferent că este fixat
de comisie sau de către instanță) din momentul rămânerii definitive a hotărârii, iar nu din
momentul pronunțării. În opinia dl. profesor, aceasta pune probleme privind încălcarea
principiului non reformatio in peius, deoarece atunci când condamnatul este cel care face
contestație împotriva sentinței judecătoriei de respingere a cererii de liberare condiționată, dacă
i se respinge contestația, se ajunge la agravarea situației condamnatului în propria cale de atac.
De aceasta, termenul ar trebui să curgă de la pronunțare, iar nu de la rămânerea definitivă.
Condamnatul ar fi tentat mai degrabă să nu facă contestație, având teama că în caz de
respingere, i se va prelungi termenul.

Curs 15 – Procedură Penală – 29.05.2019

Contestația la executare.

Aceasta nu este o cale de atac (ordinară sau extraordinară), ci este un mijloc procesual cu
caracter jurisdicțional de rezolvare a unor incidente procedurale care pot interveni pe parcursul
procesului execuțional. Aceasta are rolul de a asigura respectarea legalității pe toată perioada
executării.

Contestația la executare se îndreaptă exclusiv împotriva actelor de executare.

Legea nu reglementează titularii contestației la executare; aceasta nu înseamnă că cererea

de contestație la executare are ca titular orice persoană care ar putea justifica un interes. Din
cuprinsul reglementărilor, reiese că titularii cererii de contestație la executare pot fi:

- Judecătorul delegat cu executarea: când acesta constată existența unor nelămuriri cu

privire la hotărârea care se execută sau existența unor împiedicări la executare. În
această situație, judecătorul delegat cu executarea sesizează instanța de executare
pentru rezolvarea nelămuririlor sau a împiedicărilor la executare. Deși legea nu
prevede care este actul de sesizare, acesta este contestația la executare;
- Condamnatul; În opinia dl. profesor, și celelalte părți ale procesului penal pot
formula contestație la executare, deoarece ea este admisibilă cu privire la toate
 dispozițiile din hotărârea penală definitivă care au caracter executoriu (art. 600, 601
C.P.P.);
- Procurorul.

Contestația la executare are un număr restrâns de cazuri, ceea ce conduce la concluzia

că cererea de contestație la executare este inadmisibilă în afara acestor cazuri.

Art. 598 alin. (1) lit. a). Când hotărârea care se execută nu este definitivă. Un asemenea
caz ar putea exista atunci când nu a fost îndeplinită, potrivit legii, procedura de comunicare a
copiei minutei instanței. În acest caz, dacă se admite contestația la executare, se desființează
formele de executare, se anulează mandatul de executare al pedepsei, se pune imediat în
libertate persoana deținută și se comunică copia minutei.

Art. 598 alin. (1) lit. b). Când se pune în executare o hotărâre penală definitivă împotriva
unei alte persoane decât cea care este condamnată. O astfel de eroare o pot comite tocmai
organele de poliție care pun în executare mandatul de executare.

Art. 598 alin. (1) lit. c). Când se constată că există vreo nelămurire în legătură cu hotărârea
care se execută sau atunci când există o împiedicare la executare. Nelămurirea cu privire la
hotărârea care se execută înseamnă omisiunea din hotărâre a unor date esențiale în absența
cărora hotărârea nu poate fi pusă în executare (e.g. identitatea bunurilor care formează obiectul
confiscării; absența obligațiilor care trebuie îndeplinite în cazul condamnării cu suspendare sub
supraveghere). În acest caz, competența nu aparține instanței de executare sau instanței
corespunzătoare în grad de la locul de detenție, ci aparține instanței care a dat hotărârea,
deoarece aceasta cunoaște cel mai bine care este înțelesul dispozițiilor penale din hotărâre
pentru a căror lămurire s-a făcut contestația.

Existența unui caz de împiedicare la executare înseamnă o cauză legală care, atunci
când există, împiedică punerea în executare a hotărârii sau, atunci când hotărârea este pusă în
executare, împiedică continuarea executării hotărârii (e.g. cauze de amânare, întrerupere sau
suspendare a executării hotărârii penale definitive).

Art. 598 alin. (1) lit. d). Când se constată că, după rămânerea definitivă a hotărârii, a
intervenit amnistia, prescripția, grațierea sau o altă cauză de micșorare a pedepsei sau de
înlăturare a pedepsei. Această normă trebuie interpretată în corelație cu art. 596 C.P.P.; potrivit
acestui text, aplicarea actelor de amnistie și grațiere, după ce rămâne definitivă hotărârea penală
de condamnare, o face judecătorul delegat cu executarea, din oficiu sau la cerere, printr-o
încheiere executorie, împotriva căreia se poate formula contestație la executare de către
procuror într-un termen de 3 zile, contestația având efect suspensiv de executare. Dacă
judecătorul delegat cu executarea omite să aplice actul de amnistie sau grațiere, deși sunt
îndeplinite condițiile legale, condamnatul poate recurge la contestația la executare.

Prescripția avută în vedere de legiuitor este prescripția executării pedepsei.

Prin orice altă cauză de micșorare sau înlăturare a pedepsei se înțelege aplicarea unei
legi noi, care poate fi o lege de dezincriminare sau o lege penală mai favorabilă.

Pe calea contestației la executare nu se poate aduce atingere autorității de lucru

judecat, deoarece pe calea acesteia nu se tinde la modificarea unor dispoziții din cuprinsul
hotărârii, ci se tinde la rezolvarea acestor incidente ce pot apărea în cursul executării.

Competența de soluționare a contestației la executare:

- Pentru cazurile prevăzute la art. 598 alin. (1) lit. a), b) și d), competența aparține
instanței de executare sau, dacă persoana condamnată se află în stare de detenție,
instanței corespunzătoare în grad în a cărei circumscripție se află locul de detenție.
Sub acest aspect, competența nu este alternativă, chiar dacă se folosește conjuncția
„sau”, ci este exclusivă, deoarece dacă cel condamnat se află în stare de detenție în
momentul formulării cererii de contestație, competența revine exclusiv instanței
corespunzătoare în grad celei de executare în a cărei circumscripție se află locul de
detenție;
- Pentru cazul prevăzut la art. 598 alin. (1) lit. c), competența revine instanței care a dat
hotărârea, deoarece se prezumă că această instanță cunoaște cel mai bine înțelesul
dispozițiilor din hotărâre. În această situație, dacă se admite contestația, nu se
anulează formele de executare, ci se procedează la efectuarea lămuririlor necesare. În
urma admiterii contestației, instanța care a dat hotărârea va emite adresele
corespunzătoare către instituțiile care sunt însărcinate cu executarea cărora le dă
lămuririle care sunt necesare pentru punerea în executare a dispozițiilor executorii.

Procedura de rezolvare a contestației la executare.

Este cea prevăzută în art. 597 C.P.P. În consecință, este obligatorie citarea părților,
procedura se realizează cu participarea obligatorie a procurorului, condamnatul în stare de
deținere este adus (sau poate participa la procedură prin videoconferință), asistența juridică este
obligatorie în cazurile prevăzute de art. 90 C.P.P., hotărârea care se dă se numește sentință
penală, fiind supusă contestației în termen de cel mult 3 zile de la comunicare, ea fiind
soluționată de instanța superioară.

Rezolvarea contestației la executare se realizează diferit în raport de cazul de contestare

invocat. Astfel:

- dacă se admite contestația la executare pentru cazul prevăzut la lit. a), se desființează
formele de executare, se anulează mandatul de executare, se dispune punerea în
libertate și după care se va proceda la o nouă punere în executare după rămânerea
definitivă a hotărârii (dacă ea va fi de condamnare la pedeapsa închisorii cu
executare);
- dacă se admite contestația la executare pentru cazul prevăzut la lit. b), se anulează
mandatul de executare, se dispune imediat punerea în libertate și apoi se emite un nou
mandat de executare față de persoana condamnată;
- dacă se admite contestația la executare pentru cazul prevăzut la lit. c), în caz de
nelămuriri, nu se desființează formele de executare, ci se procedează la efectuarea
clarificărilor necesare. Pentru situația unui caz de împiedicare la executare, se
desființează formele de executare și se anulează mandatul de executare. În această
situație, anularea mandatului de executare este cu caracter provizoriu, punerea în
executare fiind prorogată până în momentul în care încetează cauza legală de
împiedicare a executării;
- dacă se admite contestația la executare pentru cazul prevăzut la lit. d), se desființează
formele de executare, se anulează mandatul de executare și se pune imediat în libertate
condamnatul. Dacă este vorba de o micșorare a pedepsei, se reduce pedeapsa.
Pentru cazul prevăzut la lit. d), instanța de executare, în vederea soluționării
contestației, are obligația să identifice toate datele necesare pentru aplicarea cazului
invocat, în situația în care acestea nu au fost stabilite prin hotărârea care se execută.
Prin aceasta nu trebuie să se aducă atingere autorității de lucru judecat.

C.P.P. reglementează și situația retragerii contestației la executare. Astfel, atunci când ea

este formulată de condamnat sau de către procuror, ea poate fi retrasă. Dacă cererea e retrasă,
instanța competentă ia act de retragere.

Cererea ulterioară de contestație la executare e inadmisibilă dacă privește aceeași

persoană (chiar dacă e formulată de un titular diferit), dacă are la bază același temei legal (unul
dintre cazurile prevăzute de art. 598 C.P.P.), dacă are la bază aceleași motive (aceleași temeiuri
de fapt din care rezultă cazurile de contestație la executare invocate) și dacă are la bază aceleași
apărări (sunt aduse aceleași argumente, de drept sau de fapt, în susținerea contestației la
executare).

C.P.P. reglementează și contestația la executare îndreptată împotriva dispozițiilor

civile executorii din cuprinsul unei hotărâri penale definitive – art. 600 C.P.P. Competența
revine acelorași instanțe, respectiv instanța de executare sau, după caz, instanța care a pronunțat
hotărârea, pentru cazul prevăzut la lit. c). Contestația la executare îndreptată împotriva
dispozițiilor civile este admisibilă doar pentru primele 3 cazuri (lit. a), b) și c)), cazul prevăzut
la lit. d) fiind inaplicabil, deoarece acesta se aplică doar cu privire la latura penală a procesului
penal, iar nu și cu privire la latura civilă.

Împotriva actelor de executare a acestor dispoziții civile, contestația nu mai este de

competența instanței penale, ci este de competența instanței civile și se rezolvă potrivit legii
civile.

C.P.P. reglementează distinct și contestația împotriva amenzii judiciare dispusă prin

hotărâre. Instanța care soluționează contestația este instanța care a pus în executare amenda
judiciară, iar procedura de rezolvare a contestației este cea prevăzută de art. 597 C.P.P.

Proceduri speciale.

O procedură penală trebuie considerată specială atunci când ansamblul regulilor care
privesc obiectul reglementării sunt derogatorii sau completatoare iar ele determină, în esență,
o altă desfășurare a procesului penal decât cea care se realizează după regulile comune. Din
acest punct de vedere, C.P.P. are doar 3 proceduri penale care se încadrează în categoria
procedurilor penale speciale, cu toate că, astfel cum rezultă din conținutul reglementărilor (art.
478 – art. 549¹ C.P.P.) s-ar părea că sunt mai multe. Sunt proceduri penale speciale doar acordul
de recunoaștere a vinovăției, procedura de tragere la răspundere penală a persoanelor juridice
și procedura în cauzele cu minori. Restul nu sunt proceduri penale speciale propriu-zise
deoarece ele nu reglementează un mod diferit de desfășurare a procesului penal, acestea sunt
doar proceduri penale care conțin reguli derogatorii, generate de particularitatea obiectului
reglementării (contestația privind durata procesului penal; procedura dării în urmărire;
procedura reabilitării; procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de
eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate; procedura dispariției persoanei sau
a înscrisurilor; procedura privind cooperarea judiciară internațională; procedura în caz de
confiscare sau desființare a unui înscris).

Procedurile penale speciale pot fi divizate în 2 categorii:

- proceduri penale speciale necondiționate (aplicabile prin ele însele, în virtutea legii,
a căror aplicare depinde doar de calitatea persoanei în momentul săvârșirii
infracțiunii): procedura de tragere la răspundere penală a persoanei juridice și
procedura în cauzele cu minori;
- proceduri penale speciale condiționate: acordul de recunoaștere a vinovăției. Este o
procedură condiționată deoarece acordul de recunoaștere a vinovăției depinde de
voința subiecților procesuali implicați în procedură (procuror, inculpat, instanța
penală).

Procedurile penale speciale se caracterizează prin existența unor norme prin care se
derogă de la normele comune sau prin care se completează normele comune. Acestea produc,
în principal, 3 consecințe:

- la baza acestor proceduri se află norme derogatorii care sunt aplicabile în cazurile care
sunt special prevăzute de lege;
- aceste proceduri sunt guvernate și de norme comune, numai în măsura în care nu
există dispoziții contrare;
- normele cu caracter derogator care guvernează procedurile speciale se aplică
întotdeauna cu prioritate în raport cu normele comune, indiferent de momentul
intervenirii lor.

Acordul de recunoaștere a vinovăției.

Acordul de recunoaștere a vinovăției se deosebește în mod fundamental de judecata în

caz de recunoaștere a învinuirii. Cea din urmă are ca efect suprimarea doar a cercetării
judecătorești din cadrul judecății în primă instanță, cu excepția cazurilor prev. la art. 377 C.P.P.,
pe când acordul de recunoaștere a vinovăției are ca efect suprimarea judecății și a camerei
preliminare. De asemenea, judecata în caz de recunoaștere a învinuirii este reglementată în
cadrul procedurii comune a judecății, pe când acordul de recunoaștere a vinovăției este
reglementat ca o procedură penală specială. Totodată, judecata în caz de recunoaștere a
învinuirii declanșează un proces penal comun, care are la bază sesizarea instanței prin
rechizitoriu, pe când acordul de recunoaștere a vinovăției reprezintă o alternativă la procesul
penal, având în vedere că se evita faza de judecată.

Acordul de recunoaștere a vinovăției este inspirat din legislațiile anglo-saxone,

sursa principală a acestei instituții fiind dreptul american, cunoscând apoi o vastă
dezvoltare în Japonia, Australia, Marea Britanie, Franța (la reconnaissance
préalable de culpabilité), Belgia, Spania, Italia. În ultimul timp, nu număr mare de
țări europene s-au îndreptat spre o formă de justiție penală negociată.
Justiția negociată este acea formă de justiție a cărei rezultat este urmarea concesiilor
realizate între părți. Ea este cunoscută sub forma justiției restaurative (care se
desfășoară în afara procesului penal) și sub forma unei justiții formale, a medierii
penale.
Justiția consensuală se opune unei justiții negociate, fiind mai apropiată de justiția
impusă. Aceasta este posibilă și la noi, ca o alternativă la procedură, sub forma
renunțării la urmărirea penală.
Se pune problema de a ști unde se încadrează acordul de recunoaștere a vinovăției.
În sistemul american, procedura de bargaining este o înțelegere asupra acțiunii
penale, care se realizează între procuror și avocatul inculpatului, în urma unor
negocieri, scopul principal fiind scurtarea duratei procesului. În urma acestei
proceduri se urmărește obținerea de avantaje reciproce: pentru stat – reducerea
cheltuielilor, iar pentru inculpat – concesiile la care este dispus procurorul în
schimbul recunoașterii acuzației.
C.P.P. român nu cuprinde prevederi referitoare la negocieri; dimpotrivă, acordul de
recunoaștere a vinovăției, așa cum este reglementat, este o formă de justiție care
este impusă inculpatului prin intermediul acceptării de către acesta a condițiilor
procurorului. Astfel, acordul de recunoaștere a vinovăției are ca efect o schimbare
fundamentală a funcțiilor judiciare și procesuale. În opinia dl. profesor, acordul de
recunoaștere a vinovăției nu reprezintă o formă de justiție negociată, în pofida sursei
de inspirație a acestei reglementări, ci este o formă de justiție consensuală, apropiată
sub aspectul naturii juridice de contractul de adeziune din dreptul civil.
Rațiunea reglementării acordului de recunoaștere a vinovăției este aceea de scurtare
a duratei procesului penal.
Titularii acordului de recunoaștere a vinovăției.

Procurorul. Principalul titular al acordului. Procurorul el cel care are inițiativa acordului;
chiar dacă potrivit art. 478 alin. (3) C.P.P. inițiativa poate să aparțină și inculpatului, procurorul
este cel care decide dacă va recurge la acord sau nu. Astfel, inițierea acordului de către inculpat
este pur formală deoarece nu creează nicio obligație pentru procuror.

Autonomia procurorului care supraveghează sau efectuează U.P. este relativă, întrucât
inițierea acordului de către procuror sau declanșarea acestuia la inițiativa inculpatului este
condiționată de un aviz prealabil al procurorului ierarhic superior cu privire la limitele
acordului. Practic, prin aceasta, procurorul ierarhic superior stabilește în ce condiții poate fi
încheiat acordul de recunoaștere a vinovăției. Condițiile care sunt impuse de către procurorul
ierarhic superior nu pot obliga procurorul care supraveghează sau efectuează U.P. să încheie
un acord. Dacă procurorul nu este de acord cu condițiile impuse de procurorul ierarhic superior,
are posibilitatea de a continua procedura după regulile comune.

C.P.P. mai reglementează și un al doilea aviz al procurorului ierarhic superior cu privire

la efectele acordului. Acest aviz privește verificarea subsecventă pe care o efectuează
procurorul ierarhic superior asupra legalității și temeiniciei acordului. Această condiție derivă
din natura juridică a acordului de recunoaștere a vinovăției, care este actul de sesizare a
instanței. Această natură juridică conferă procurorului ierarhic superior puterea de a verifica
legalitatea și temeinicia acordului, care intervine după finalizarea acordului.

Inculpatul. Poate fi titular al acordului inculpatul persoană fizică. Această inițiere este
însă una formală, deoarece procurorul poate să respingă cererea inculpatului, printr-o
ordonanță. Inculpatul participă însă la acord, deoarece acesta nu se poate încheia în lipsa
consimțământului inculpatului.

La încheierea acordului poate participa și inculpatul minor, cu încuviințarea

reprezentantului legal. Procedura nu ține însă seama de regulile derogatorii care sunt aplicabile
procedurii în cauzele cu minori. Participarea minorului la încheierea acordului de recunoaștere
a vinovăției poate să facă dificilă aplicarea art. 506 alin. (1) C.P.P., care prevede că în urmărirea
penală, obținerea referatului de evaluare de către serviciul de probațiune de către O.U.P. este
facultativă; însă, în fața instanței, dacă în faza de U.P. nu s-a solicitat acest referat de evaluare,
acest referat trebuie obținut în mod obligatoriu. Procedura, în caz de încheiere a unui acord, în
fața instanței, nu prevede posibilitatea obținerii unui asemenea referat de evaluare; ca atare,
unicul remediu îl reprezintă instituirea caracterului obligatoriu a referatului de evaluare în faza
de urmărire penală.

Persoana juridică, în calitate de inculpat, poate participa la încheierea acordului de

recunoaștere a vinovăției.

Avocatul inculpatului. Cf. art. 480 alin. (2) C.P.P., asistența juridică este obligatorie la
încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției. Deși legiuitorul nu face referire la un anumit
subiect procesual, se deduce că este vorba doar de inculpat, deoarece acesta participă la
încheierea acordului. Formularea cf. căreia asistența juridică este obligatorie „la încheierea
acordului” este defectuoasă, deoarece nu se poate accepta ca avocatul să participe doar la
încheiere (la semnarea acordului), ci această prevedere trebuie interpretată în sensul în care
avocatul participă pe tot parcursul procedurii. Așadar, suntem în prezența unui caz distinct
de asistență juridică obligatorie, pentru procedura acordului.

Partea civilă, partea responsabilă civilmente și persoana vătămată nu participă la

încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției.

Acordul de recunoaștere a vinovăției se desfășoară în 2 etape: în faza de U.P. în fața

procurorului și o etapă în fața instanței.

Obiectul acordului de recunoaștere a vinovăției.

Cf. art. 479 C.P.P., din obiectul acordului nu face parte acțiunea penală. Astfel, acțiunea
penală, nefăcând parte din obiectul acordului, nu poate fi tranzacționată. Așadar, și în cadrul
acordului de recunoaștere a vinovăției este aplicabil principiul obligativității și indisponibilității
acțiunii penale.

Acordul are ca obiect: recunoașterea faptei de către inculpat, acceptarea încadrării juridice
a faptei, felul, cuantumul și modul de executare al pedepsei, felul măsurii educative, renunțarea
la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei.

Recunoașterea faptei înseamnă o recunoaștere a faptei în materialitatea ei. Spre deosebire

de judecata în caz de recunoaștere a învinuirii, în cazul acordului nu se cere recunoașterea
tuturor faptelor pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală, ceea ce înseamnă că este
posibilă încheierea acordului doar cu privire la anumite fapte; pentru faptele care nu fac obiectul
acordului, procedura va continua după regulile comune.

Spre deosebire de judecata în caz de recunoaștere a învinuirii, în cazul acordului intervine

și acceptarea încadrării juridice. Aceasta înseamnă că inculpatul este de acord cu încadrarea
juridică stabilită de procuror și care figurează în ordonanța de P.M.A.P. sau într-o ordonanță de
schimbare ulterioară a încadrării juridice.

Felul pedepsei, cuantumul acesteia și modalitatea de executare se referă la soluția de

condamnare.

Condițiile pentru încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției.

Condiții de fond.

Trebuie să fie pusă în mișcare acțiunea penală. Este necesar să fie parcursă procedura
prevăzută de art. 309 C.P.P. – ordonanța de P.M.A.P. să fie adusă la cunoștința inculpatului,
deoarece acesta trebuie să fie informat complet cu privire la acuzațiile formulate împotriva sa
pentru ca atunci când consimte la încheierea acordului să se afle în deplină cunoștință de cauză.
În acest sens s-a pronunțat și CEDO în cauza NATSVLISHVILI AND TOGONIDZE v.
GEORGIA, unde s-a decis că inculpatul, atunci când face declarația de recunoaștere a faptei în
cadrul acordului de recunoaștere a vinovăției, trebuie să facă această declarație în mod voit,
voluntar și în deplină cunoștință de cauză. Pentru aceasta e necesar ca în prealabil să se parcurgă
procedurile de aducere la cunoștință a inculpării.

Încheierea acordului este posibilă pentru infracțiuni pedepsite cu amendă sau

închisoare până la 15 ani.

Cf. art. 480 alin. (2) teza I, trebuie să existe probe din care rezultă date suficiente cu
privire la existența faptei prevăzute de legea penală săvârșită de către inculpat și cu
privire la vinovăția acestuia. În opinia dl. profesor, nu ne găsim în prezența unui standard al
suficienței probelor, ci doar în prezența standardelor necesare prevăzute de art. 396 C.P.P.
pentru soluțiile de condamnare, renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării
pedepsei. Procurorul nu este ținut de acest standard, ci numai instanța, însă, pentru ca procurorul
să se asigure că acordul va fi admis trebuie să administreze probe care să conducă la standardul
prevăzut de art. 396 C.P.P.

Condiții de formă – art. 481 și 482 C.P.P.

Acordul de recunoaștere a vinovăției trebuie să îmbrace forma scrisă, acesta având natura
juridică de act de sesizare a instanței, deoarece cf. art. 481 alin. (2) C.P.P., atunci când se încheie
acord de recunoaștere a vinovăției, procurorul nu mai întocmește rechizitoriu. Dacă într-o cauză
penală se încheie acord numai cu unii dintre inculpați, pentru ceilalți inculpați se va întocmi
rechizitoriu, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege. Atunci când se încheie acord
doar cu unii dintre inculpați, trebuie să se încheie câte un acord cu fiecare inculpat (poate fi
încheiat un singur act scris în care se consemnează mai multe acorduri sau mai multe acte
distincte), în mod separat, fără a se aduce atingere prezumției de nevinovăție a celorlalți
inculpați cu care nu s-a încheiat acord.

Cf. art. 482 C.P.P., pentru ca acordul să fie valabil, trebuie să aibă cuprinsul prevăzut
de lege. Astfel, trebuie să cuprindă următoarele mențiuni:

- data și locul încheierii. Aceste mențiuni sunt necesare pentru a se putea verifica
competența instanței;
 - numele, prenumele și calitatea celor între care se încheie. Această mențiune este
necesară deoarece prin intermediul ei se verifică dacă acordul s-a încheiat de către
procurorul competent;
- datele personale ale inculpatului, prevăzute de art. 107 C.P.P.;
- descrierea faptei care formează obiectul acordului;
- încadrarea juridică dată faptei;
- probele și mijloacele de probă pe care se sprijină starea de fapt;
- declarația expresă a inculpatului cu privire la recunoașterea faptei și a încadrării
juridice;
- felul, cuantumul și modul de executare al pedepsei (pentru soluțiile de condamnare)
sau soluția de renunțare la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei;
- măsurile de supraveghere și obligațiile care însoțesc condamnarea cu suspendare sub
supraveghere, felul măsurii educative (legiuitorul le-a omis);
- semnătura procurorului, inculpatului, avocatului inculpatului și a reprezentantului
legal al inculpatului minor.

Este admisibilă încheierea acordului chiar dacă cu ocazia declarațiilor anterioare

inculpatul și-a exprimat dreptul la tăcere. Declarația de recunoaștere este o condiție procedurală,
o formalitate necesară în vederea încheierii acordului; doar declarațiile de recunoaștere
anterioare date în cadrul audierilor pot fi folosite drept probe. Totuși, în cazurile în care nu se
încheie acord sau acordul se respinge, nu există nicio prevedere în C.P.P. care să interzică
folosirea mărturisirii inculpatului drept probă în procedurile ulterioare, lucru criticat de CEDO
în cauza de mai sus.

Odată încheiat acordul, sesizarea instanței se realizează cu acesta. Dacă sunt mai mulți
inculpați iar unii dintre ei nu au încheiat acord, sesizarea instanței cu privire la aceștia se va
face prin rechizitoriu. În cazul sesizării cu mai multe acorduri este posibilă reunirea cauzelor,
însă, dacă în aceeași cauză sesizarea se face atât prin rechizitoriu cât și prin acord, reunirea
cauzelor nu este posibilă deoarece procedurile care sunt declanșate sunt diferite.

Instanța competentă să soluționeze acordul este instanța care are competența de judecare
a cauzei în fond, în primă instanță. În opinia dl. profesor, era mai potrivit ca acordul să fie dat
în competența J.C.P. deoarece acordul, odată înregistrat la instanță, nu declanșează o procedură
de judecată în sensul tradițional al noțiunii, ci generează o procedură de verificare a acordului
sub aspectul îndeplinirii condițiilor de legalitate și de temeinicie (o procedură de confirmare
sau ratificare, iar nu una de judecare).
 Procedura acordului de recunoaștere a vinovăției în fața instanței.

Etapa verificărilor prealabile. După sesizarea instanței competente să soluționeze

acordul și în urma repartizării aleatorii, urmează etapa de verificări prealabile în fața instanței.
Acestea constau în verificări privind regularitățile acordului (conținutul acestuia și verificarea
modului de sesizare a instanței). Cu această ocazie instanța verifică dacă acordul conține toate
datele necesare prevăzute de art. 482 C.P.P. și dacă sesizarea s-a făcut cu respectarea
dispozițiilor legale. În opinia dl. profesor, această etapă înlocuiește camera preliminară, fiind
similară cu aceasta. Această etapă are loc în afara unei ședințe.

Etapa privind procedura de remediere a neregularităților privind sesizarea instanței. Și

această procedură este similară cu camera preliminară, însă ea este dată în competența
conducătorului parchetului din care face parte procurorul care a încheiat acordul. Astfel, în
situația în care instanța constată neregularități ale sesizării instanței cu acord (e.g. lipsesc
anumite date din cuprinsul acordului), instanța va sesiza conducătorul parchetului din care face
parte procurorul care a emis acordul și care are obligația ca în termen de cel mult 5 zile să
remedieze neregularitățile constate. Termenul de 5 zile este un termen de recomandare,
deoarece nerespectarea lui nu atrage nicio consecință procesuală.

Etapa referitoare la ședința în care are loc verificarea acordului de către instanță. După
parcurgerea etapelor de mai sus, instanța organizează o ședință în cadrul căreia are loc
verificarea acordului sub aspectul legalității și temeiniciei. Organizarea ședinței presupune să
se dispună în prealabil citarea părților și a persoanei vătămate și se realizează cu participarea
obligatorie a procurorului și a avocatului, fiind caz de asistență juridică obligatorie. Se poate
observa că, spre deosebire de faza desfășurată în fața procurorului, unde participă inculpatul,
avocatul său și procurorul, în faza desfășurată în fața instanței participă toate părțile și persoana
vătămată. Prezența celorlalte părți și a persoanei vătămate nu este însă obligatorie. Deși nu se
prevede în mod expres, este obligatorie prezența inculpatului, întrucât ședința constă în
dezbateri care poartă asupra acordului de recunoaștere a vinovăției și care pot să aibă loc numai
după ascultarea procurorului, a inculpatului și a avocatului acestuia. Prin ascultare se înțelege
punerea de concluzii în fața instanței (inculpatul nu este audiat). Astfel, dezbaterile care au loc
în fața instanței au caracter contradictoriu numai atunci când participă și partea civilă sau
persoana vătămată. Dacă ședința are loc numai în prezența procurorului, a inculpatului, a
avocatului acestuia și chiar și a părții responsabilă civilmente, dezbaterea care are loc nu este
contradictorie deoarece toți acești subiecți procesuali au același interes procesual, neexistând
interese contradictorii. Dezbaterile nu poartă asupra soluției / vinovăției / săvârșirii faptei de
către inculpat / sancțiunii, ci asupra acordului, asupra condițiilor de încheiere a acestuia, atât în
ceea ce privește legalitatea cât și oportunitatea încheierii acestuia.

Etapa de soluționare a acordului. Principala soluție este de admitere a acordului. Astfel,

în situația în care instanța admite acordul, cf. art. 485 alin. (1) lit. a) C.P.P., instanța pronunță
soluția la care s-a ajuns prin acordul încheiat între procuror și inculpat, dacă apreciază că sunt
îndeplinite toate condițiile prevăzute de art. 480-482 C.P.P. Aceasta înseamnă că instanța nu se
află în exercitarea unei funcții de judecată, ci în exercitarea unei simple funcții de control
jurisdicțional de verificare a legalității și temeiniciei acordului încheiat de procuror. Instanța,
după ce admite acordul, nu pronunță o soluție proprie, ci pronunță soluția care este stabilită de
procuror și acceptată de inculpat. Astfel, acordul de recunoaștere a vinovăției are o natură
juridică intermediară: se apropie, pe de o parte, de o sentință penală, deoarece soluția confirmată
de instanță și care se bucură de autoritate de lucru judecat este cea stabilită de procuror și
acceptată de inculpat, din acord, iar pe de altă parte acordul prezintă și trăsăturile unui
rechizitoriu deoarece este un act de sesizare a instanței iar în conținutul acordului procurorul
trebuie să indice persoanele care trebuie citate în fața instanței în vederea desfășurării procedurii
în fața instanței. Așadar, sintagma „pronunță soluția” nu semnifică faptul că instanța se pronunță
în 2 timpi (adică după ce ar admite acordul, instanța ar trece la pronunțarea soluției), ci instanța
se pronunță într-un singur timp, admițând acordul, instanța, în mod implicit, confirmă soluția
din acord. Instanța nu are putere reformatoare, nu poate modifica soluția procurorului din
cuprinsul acordului.

Cf. art. 485 alin. (1) lit. b) C.P.P., instanța respinge acordul:

- când constată că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480-482 C.P.P.;

- când constată că soluția care formează obiectul acordului este nelegală;
- când apreciază că soluția convenită în acord este „nejustificat de blândă” în raport cu
gravitatea infracțiunii sau periculozitatea inculpatului. În acest caz, instanța nu are
altă soluție decât să restituie cauza procurorului, care poate încheia un alt acord sau
poate continua procedura prin rechizitoriu. C.P.P. este inechitabil din acest punct de
vedere; dacă a prevăzut posibilitatea respingerii acordului deoarece soluția este
nejustificat de blândă, trebuia prevăzută posibilitatea respingerii acordului și pe
motivul că soluția este nejustificat de aspră.

În ceea ce privește dreptul inculpatului de a-și retrage acordul, cf. Deciziei RIL nr. 5/2017,
declarația de recunoaștere dată de inculpat este irevocabilă, astfel încât retragerea acesteia în
fața instanței de judecată nu poate constitui temei pentru a respinge acordul de recunoaștere a
vinovăției. În opinia dl. profesor, această decizie este greșită, declarația de recunoaștere nu
poate fi considerată irevocabilă deoarece are la bază consimțământul inculpatului care poate fi
retras oricând, inclusiv pe calea apelului.

Deși C.P.P. nu reglementează situația în care după sesizarea instanței intervine un caz de
împiedicare și exercitare a acțiunii penale dintre cele prevăzute de art. 16 alin. (1) C.P.P.,
acordul ar trebui respins într-o asemenea situație.

În ceea ce privește acțiunea civilă, instanța penală o va soluționa doar în situația în care
admite acordul iar în faza de U.P. inculpatul a încheiat o tranzacție sau un acord de mediere. În
acest caz, instanța soluționează acțiunea civilă prin aceea că ia act de tranzacție sau de acordul
de mediere. Dacă nu există o tranzacție sau un acord de mediere iar instanța admite acordul de
recunoaștere a vinovăției, va lăsa nesoluționată acțiunea civilă.

Acordul se finalizează cu o sentință penală, care este dată în condițiile comune, potrivit
art. 487 C.P.P. Nu se prevede nimic cu privire la cazul încheierii separate, ceea ce înseamnă că
sentința trebuie să se dea în mod obligatoriu în ziua dezbaterilor, nefiind admisibilă amânarea
pronunțării. Sentința trebuie să fie motivată, iar motivarea privește în exclusivitate condițiile
privind acordul de recunoaștere a vinovăției, deoarece soluția care rezultă din acord nu este cea
a instanței, ci a procurorului.

Calea de atac împotriva sentinței este apelul. În opinia dl. profesor, această alegere a
legiuitorului este greșită deoarece apelul este o cale de atac de fond, iar procedura în fața
instanței sesizată cu acord de recunoaștere a vinovăției nu este una de fond; în acest sens, calea
de atac mai potrivită ar fi fost contestația.

Apelul poate fi exercitat în termen de 10 zile de la comunicarea copiei minutei (iar nu a

copiei sentinței). Procedura de judecată în apel este aceeași, neexistând reguli derogatorii.

Apelul poate fi respins ca tardiv, ca inadmisibil sau ca nefondat.

Instanța poate să admită apelul:

- desființează soluția de admitere a acordului de recunoaștere a vinovăției și va proceda

la respingerea acordului dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 485 alin. (1)
lit. b) C.P.P.;
- desființează soluția de respingere a acordului de recunoaștere a vinovăției și admite
acordul dacă apreciază că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480-482 C.P.P.
 Nu s-a reglementat o soluție pentru cazul în care instanța constată nulități absolute sau
alte cazuri cu trimitere spre rejudecare, după modelul căii de atac a apelului. În opinia dl.
profesor, instanța de apel, dacă constată că soluționarea acordului de recunoaștere a vinovăției
s-a realizat în lipsa unei părți / persoanei vătămate nelegal citate sau constată că soluționarea
acordului s-a realizat cu încălcarea competenței instanței, soluția ar trebui să fie cea de admitere
a apelului cu trimitere spre rejudecare.

Judecarea cauzei în apel se finalizează cu o decizie penală, definitivă și executorie.

Curs 16 – Procedură Penală – 03.06.2019

Cf. art. 480 alin. (4) C.P.P., operează o reducere a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege
cu o treime în cazul pedepsei închisorii și cu o pătrime în cazul pedepsei amenzii. Pentru
inculpații minori, se va ține seama de acestea la alegerea măsurii educative, iar în cazul
măsurilor educative privative de libertate, se reduce cu o treime limitele perioadelor prevăzute
de lege pentru acestea.

Procedura de tragere la răspundere penală a persoanelor juridice.

Aceasta este concepută ca o procedură penală specială – ansamblu de norme derogatorii

care antrenează un mod diferit de desfășurare a procesului penal în raport cu procesul penal
obișnuit.

Cf. art. 489 alin. (1) C.P.P., toate dispozițiile procedurale referitoare la procesul penal
obișnuit (regulile comune – care se aplică persoanelor fizice care au calitatea de suspect sau
inculpat) se aplică și în cazul persoanelor juridice, cu excepția derogărilor și a completărilor
care alcătuiesc procedura de tragere la răspundere penală a persoanelor juridice. Totodată, se
prevede că dispozițiile se aplică și în cazul infracțiunilor săvârșite de către persoanele juridice
în realizarea obiectului de activitate, în numele ori în interesul persoanei juridice.

Se prevede, cu titlu de principiu, că în cazul persoanelor juridice care sunt suspectate

sau acuzate de săvârșirea unei infracțiuni, sunt aplicabile toate prevederile privind camera
preliminară. În opinia dl. profesor, această prevedere este criticabilă, deoarece procedura de
cameră preliminară trebuia adaptată specificității persoanei juridice. Astfel, legiuitorul nu a
ținut seama de faptul că persoanele juridice sunt niște ficțiuni, acestea nu comit infracțiuni în
mod direct, ci prin intermediul unor persoane fizice, care fac parte din cadrul organelor
reprezentative ale persoanei juridice sau sunt mandatarii acesteia – ceea ce nu exclude
caracterul personal al răspunderii persoanei juridice.

Cf. art. 490 C.P.P., obiectul acțiunii penale este reprezentat de tragerea la răspundere
penală a persoanelor juridice care comit infracțiuni. Având în vedere caracteristicile persoanei
juridice, se pune problema de a ști dacă acțiunea penală îndreptată împotriva persoanei juridice
are caracter autonom de cea care este îndreptată împotriva persoanelor fizice care au calitatea
de reprezentanți legali ai persoanei juridice. În virtutea principiului indisponibilității acțiunii
penale, în cazul unor pluralități de persoane, există întotdeauna o singură acțiune penală,
indiferent de numărul inculpaților. Totodată, există diferențe în ceea ce privește temeiurile
acțiunilor. Astfel, atunci când acțiunea penală este pornită împotriva unei persoane juridice,
este necesar să se arate contribuția efectivă a persoanei juridice la săvârșirea infracțiunii.

Reprezentarea persoanei juridice.

Întotdeauna când persoana juridică participă în proces în calitate de parte sau subiect
procesual principal, ea nu poate participa fizic, personal, ci participă întotdeauna prin
reprezentant.

Reprezentarea persoanei juridice în cadrul procedurii speciale de tragere la răspundere

penală a persoanei juridice are la bază principiul competenței legale a reprezentantului, cf.
căruia, în procedură stă întotdeauna reprezentantul unic al persoanei juridice, în numele și în
interesul acesteia.

Regula în materia este cea potrivit căreia în procedură pentru persoana juridică stă
reprezentantul legal al persoanei juridice – reprezentantul unipersonal (iar nu cel colectiv) –
care poate fi președintele consiliului de administrație / asociatul unic / directorul general al
societății, etc. În situația în care reprezentantul legal este suspectat de săvârșirea aceleiași
infracțiuni, cf. art. 491 alin. (2) C.P.P., persoana juridică își numește un mandatar pentru a o
reprezenta. În opinia dl. profesor, această reglementare este nesatisfăcătoare deoarece se
limitează la P.M.A.P. (se cere act de inculpare atât pentru P.J. cât și pentru reprezentant), ori
urmărirea penală nu se limitează la acest act / moment procesual. Totodată, o asemenea
obligație (de a-și desemna un mandatar) îi revine persoanei juridice nu numai din momentul
punerii în mișcare a acțiunii penale, ci din chiar momentul în care se dispune efectuarea în
continuare a U.P. față de persoana juridică care dobândește calitatea de suspect; astfel, din acest
moment legiuitorul prezumă că persoana juridică nu poate fi reprezentată de reprezentantul
legal, existând un conflict de interese, reprezentantul acesteia fiind suspect sau inculpat în
cauză. De asemenea, nu se prevede niciun termen înăuntrul căruia persoana juridică trebuie să
își îndeplinească această obligație.

În măsura în care persoana juridică nu-și îndeplinește obligația de a desemna un mandatar care
să o reprezinte în procedură, în subsidiar, revine această obligație organului judiciar. Astfel,
potrivit art. 491 alin. (3) C.P.P., reprezentantul va fi desemnat, în subsidiar, de către procurorul
care supraveghează sau efectuează U.P. prin ordonanță / de către J.C.P. prin încheiere / de către
instanța de judecată prin încheiere. Acesta va avea caracterul de reprezentant judiciar și va fi
desemnat din rândul practicienilor în insolvență.

Legea nu reglementează posibilitatea înlocuirii reprezentantului judiciar cu cel personal

al persoanei juridice. În opinia dl. profesor, era necesară o asemenea reglementare, cu atât mai
mult cu cât nu este prevăzut un termen înăuntrul căruia P.J. trebuie să-și numească un
reprezentant convențional care să o reprezinte în procedură.

Locul citării persoanei juridice.

Cf. art. 492 alin. (1) C.P.P., citarea persoanei juridice, ca regulă, se realizează la sediul
acesteia. Atunci când sediul este fictiv ori acesta nu se cunoaște, citarea se realizează prin
afișarea unei înștiințări la sediul organului judiciar, care trebuie să aibă cuprinsul prevăzut de
art. 259 alin. (5) C.P.P. Aceste reguli se aplică atunci când persoana juridică este reprezentată
prin reprezentant legal. În celelalte situații, când reprezentarea persoanei juridice se realizează
în mod convențional, prin mandatar, numit de aceasta, citarea persoanei juridice se realizează
prin mandatar la locuința acestuia. În cazul în care persoana juridică este reprezentată de un
practician în insolvență, aceasta se citează la sediul practicianului în insolvență.

Măsurile preventive care pot fi dispuse față de persoanele juridice.

Pentru a putea fi luate asemenea măsuri, trebuie să fie îndeplinite 2 condiții:

- Să existe motive temeinice din care să rezulte presupunerea rezonabilă că persoana

juridică a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală. Această condiție, deși formulată
în mod diferit față de cea regăsită în cazul persoanelor fizice, echivalează cu condiția
generală prealabilă obligatorie întâlnită în acea materie – trebuie să existe probe sau
indicii temeinice din care să rezulte presupunerea rezonabilă.
- Măsurile preventive pot fi dispuse față de P.J. numai în scopul asigurării bunei
desfășurări a procesului penal. În opinia dl. profesor, textul este formulat în mod
defectuos, deoarece, în realitate, scopul măsurilor preventive se deduce din felul lor,
 precum împiedicarea sustragerii de la tragerea la răspundere penală sau garantarea
executării pedepsei amenzii.

Având în vedere că legea nu face nicio precizare, măsurile preventive pot fi dispuse nu
numai față de P.J. care este inculpat, ci și față de P.J. care este suspect. În opinia dl. profesor,
în aceeași cauză penală, se poate lua una sau mai multe măsuri preventive față de persoana
juridică, dintre cele prevăzute de lege, în raport de scopul concret urmărit de organul judiciar.

Față de persoana juridică pot fi dispuse următoarele măsuri preventive:

Interdicția inițierii sau, după caz, suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a
persoanei juridice. Interdicția inițierii are loc înainte de a începe procedura de dizolvare sau
lichidare. Suspendarea intervine în cursul procedurii de dizolvare sau lichidare. Dizolvarea
reprezintă o etapă intermediară în procedura de încetare a existenței persoanei juridice: mai întâi
se desfășoară procedura de dizolvare, care echivalează cu încetarea existenței persoanei juridice
și continuă cu lichidarea, ce presupune încetarea tuturor afacerilor persoanei juridice.

Rațiunea acestei măsuri preventive o reprezintă împiedicarea persoanei juridice de a se

sustrage de la răspunderea penală.

Interdicția inițierii sau, după caz, suspendarea procedurii de fuziune, de divizare sau de
reducere a capitalului social al persoanei juridice, începută anterior sau în cursul urmăririi
penale. Asemănător și aici, interdicția sau suspendarea au loc în raport cu începerea sau
neînceperea procedurii. Ca urmare a fuziunii, din societățile care fuzionează se naște o societate
nouă. În cazul divizării, are loc o preluare a unor fracțiuni din patrimoniile societăților divizate
de către societatea nou înființată. Acest mecanism de împiedicare a persoanei juridice de a se
sustrage de la răspunderea penală este consolidat prin prevederile art. 151 C. Pen. și art. 496
alin. (2) C.P.P., în temeiul cărora are loc un transfer de răspundere penală, ceea ce reprezintă o
derogare de la principiul răspunderii penale personale, autorizată inclusiv de CJUE. În ceea ce
privește reducerea capitalului social, rațiunea este de a se evita situația în care, în caz de
condamnare, persoana juridică nu ar putea achita amenda.

Interzicerea efectuării unor operațiuni patrimoniale specifice, care au ca obiect

diminuarea activului patrimonial a persoanei juridice sau insolvența persoanei juridice.
Această măsură preventivă are ca scop garantarea executării pedepsei amenzii.

Interdicția încheierii anumitor acte juridice, stabilite de către organul judiciar.

 Interdicția desfășurării activităților de natura celor cu ocazia cărora a fost comisă
infracțiunea. Scopul acestei măsuri îl constituie prevenirea săvârșirii unor noi infracțiuni de
către persoana juridică.

Organul competent să dispună măsurile preventive față de persoana juridică este diferit
în funcție de faza procesuală:

- în faza de U.P. competența aparține J.D.L. care intervine doar la propunerea motivată
(iar nu din oficiu) a procurorului care supraveghează sau efectuează U.P. Procedura
are loc în camera de consiliu, cu participarea obligatorie a procurorului și cu citarea
persoanei juridice care se poate prezenta prin reprezentantul legal / convențional /
judiciar. Neprezentarea reprezentantului P.J. nu împiedică desfășurarea procedurii.
Aceasta se finalizează cu o încheiere, care este supusă căii de atac a contestației în
termen de 24 de ore de la comunicare;
- în faza de cameră preliminară și în faza de judecată, măsura preventivă poate fi
dispusă și din oficiu, nu numai la cerere. În faza de cameră preliminară se dispune în
camera de consiliu, prin încheiere supusă căii de atac a contestației în termen de 24
de ore de la pronunțare sau comunicare, după caz. În faza de judecata ea este dispusă
de instanță printr-o încheiere care este supusă căii de atac a contestației în termen de
24 de ore de la pronunțare sau comunicare, după caz.

Luarea măsurilor preventive față de persoana juridică este posibilă doar cu stabilirea unei
cauțiuni, care să garanteze executarea obligațiilor de către persoana juridică. Această cauțiune
se explică prin caracterul real, patrimonial, al măsurilor preventive față de persoanele juridice,
în raport cu cele față de persoanele fizice, care au caracter personal. În cazul cauțiunii, minimul
este de 10.000 de lei, maximul nefiind stabilit. Cuantumul concret se va stabili de la caz la caz,
de către organul judiciar, în raport de posibilitatea de plată a persoanei juridice, de gravitatea
infracțiunii, etc.

Nerestituirea cauțiunii se va dispune în cazul neîndeplinirii cu rea-credință de către P.J. a

măsurilor dispuse față de aceasta, precum și atunci când s-a dispus plata din cauțiune, în
următoarea ordine, a despăgubirilor civile, a cheltuielilor judiciare sau a amenzii.

Cauțiunea se restituie la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, de amânare

a aplicării pedepsei, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de încetare a procesului penal,
pronunțate în cauză, dacă P.J. a respectat măsura sau măsurile ce i-au fost impuse, precum și,
în cazul s-a dispus achitarea sau netrimiterea în judecată.
 C.P.P. prevede că față de reprezentanții persoanelor juridice ar putea fi luate anumite
măsuri cu caracter procedural: mandatul de aducere și aplicarea unei amenzi judiciare.

În ceea ce privește revocarea măsurii preventive, aceasta se dispune atunci când nu mai
există temeiurile sau când a intervenit o împrejurare de fapt care determină nelegalitatea
măsurii. Revocarea are caracter obligatoriu. În ceea ce privește procedura de revocare, C.P.P. a
reglementat principiul simetriei, cf. căruia revocarea se realizează după aceeași procedură
după care are loc luarea măsurii preventive.

Durata inițială pentru care poate fi luată o măsură preventivă față de P.J. este de cel mult
60 de zile. Aceasta poate fi prelungită, însă fiecare prelungire sau menținere nu poate dura mai
mult de 60 de zile. În opinia dl. profesor, nereglementarea unei durate maxime pentru care
poate fi luată o măsură preventivă nu are nicio rațiune, aducând atingere echitabilității
procedurii.

Față de persoanele juridice pot fi dispuse și măsuri asiguratorii. Sub acest aspect, art.
494 C.P.P. nu prevede nicio regulă derogatorie față de materia măsurilor asiguratorii.

Legea mai reglementează și o procedură de informare a organelor judiciare în cazul

luării măsurilor preventive – art. 495 C.P.P.

Legea mai reglementează și efectele fuziunii, absorbției, divizării, reducerii capitalului

social, ale dizolvării sau lichidării persoanei juridice condamnate – art. 496 C.P.P.

Totodată, legea mai reglementează și procedurile de punere în executare a amenzii și a

pedepselor complementare. În ceea ce privește art. 503 C.P.P., având în vedere că legea nu
reglementează o cale de atac pentru sentința penală, sunt aplicabile în integralitate prevederile
referitoare la procedura în fața instanței de executare prevăzute de art. 597 C.P.P.

Procedura în cauzele penale cu minori.

Are caracterul unei proceduri speciale deoarece este formată dintr-un ansamblu de norme
derogatorii și completatoare care trasează un mod de desfășurare a procedurii penale diferit de
cel care este prevăzut pentru majori. Se justifică o asemenea procedură specială datorită vârstei,
stării de vulnerabilitate și a unei capacități scăzute de înțelegere a faptelor, a urmărilor lor și a
procedurilor. Scopul acestei proceduri este de a întări protecția minorului atunci când acesta are
calitatea de suspect sau inculpat într-o cauză penală. Prin urmare, la baza acestei proceduri stă
interesul superior al minorului în vederea reducerii impactului negativ pe care o procedură
penală l-ar putea avea asupra dezvoltării morale și intelectuale a acestuia.

Derogările privind urmărirea penală.

Persoanele chemate la organul de urmărire penală. Cf. art. 505 C.P.P., pentru minorii cu
vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani, este obligatorie chemarea de către O.U.P. la procedeul audierii
sau al confruntării minorului a următoarelor categorii de persoane: părinții minorului sau, după
caz, tutorele, curatorul, persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află temporar minorul
(ordine subsidiară) precum și un reprezentant (chemat întotdeauna) al DGASPC în a cărei
circumscripție se află locuința minorului. Dacă minorul are vârsta cuprinsă între 16 și 18 ani,
chemarea acestor persoane la cele 2 acte de U.P. (audiere și confruntare) este facultativă, O.U.P.
putând să dispună dacă consideră necesar chemarea acestora. Aceste prevederi au fost criticate
de către CCR. prin Decizia nr. 102/2018, prin care a stabilit că nu există nicio rațiune pentru a
se face o asemenea discriminare între minorii care răspund penal, sub aspectul vârstei. Astfel,
CCR. a decis că pentru toți minorii care răspund penal, indiferent de vârsta acestora, O.U.P. are
obligația chemării acelor persoane la cele 2 acte de U.P.

Nu există nicio prevedere cu privire la modul în care aceste persoane participă la

procedură sau cu privire la semnarea declarației în urma ascultării sau confruntării. Astfel, în
absența unei prevederi exprese, se consemnează în procesul-verbal care se întocmește în urma
ascultării/confruntării despre prezența lor, fiind necesar a fi semnat de către persoanele chemate,
de avocații lor și de avocații celorlalte părți sau celorlalți subiecți procesuali principali, dacă
sunt prezenți.

Neprezentarea acestor persoane nu împiedică desfășurarea actelor de urmărire penală

prevăzute de lege (ascultare și confruntare). Chemarea acestor persoane nu poate fi extinsă și
cu privire la alte acte de U.P., ele fiind prevăzute limitativ de normă.

Referatul de evaluare a minorului. O.U.P. poate solicita întocmirea unui referat de

evaluare privind comportamentul minorului Serviciului de Probațiune în a cărei circumscripție
se află locuința minorului. În opinia dl. profesor, formularea folosită de legiuitor în art. 506
alin. (1) C.P.P. este greșită, deoarece nu mai există servicii de probațiune pe lângă tribunale, ci
există servicii de probațiune care funcționează în cadrul Direcției Naționale de Probațiune, care
se află în structura Ministerului de Justiției. Astfel, formularea corectă este cea cf. căreia O.U.P.
solicită întocmirea referatului de evaluare Serviciului de Probațiune care este competent
teritorial potrivit legii și în a cărei circumscripție locuiește minorul (este vorba de locuința unde
minorul locuiește efectiv, iar nu de cea prevăzută în actele de identitate).

Solicitarea referatului de evaluare are un caracter facultativ, aceasta fiind lăsată la

aprecierea O.U.P. Referatul de evaluare poate fi considerat ca un mijloc de probă, acesta având
valoare probatorie cu privire la comportamentul minorului, mediul de unde acesta provine,
mediul familial, social, anturajele acestuia, cu privire la factorii care au contribuit la dezvoltarea
fizică și intelectuală a minorului și chiar cu privire la conduita infracțională a minorului
(deoarece este întrebat de motivele pentru care minorul a comis fapta prevăzută de legea
penală). De asemenea, prin referat se fac propuneri privind măsura educativă ce ar trebui
aplicată minorului, în raport de gravitatea faptei și de persoana minorului.

Derogările privind judecata.

Compunerea instanței. Art. 507 alin. (1) C.P.P. prevede că judecata în cauzale cu minori
se realizează de către judecători anume desemnați, potrivit legii, să judece cauzele cu minori.
Judecătorii anume desemnați sunt cei care fac parte din compunerea Secțiilor specializate în
cauzele cu minori. Aceste compuneri se stabilesc la începutul fiecărui an calendaristic prin
hotărâri ale colegiilor de conducere a instanței.

Cf. art. 507 alin. (2) C.P.P., instanța, odată compusă cu judecători anume desemnați să
judece cauzele cu minori, rămâne competentă pe tot parcursul judecății, chiar dacă ulterior, în
cursul judecății, inculpatul a devenit major. În opinia dl. profesor, această prevedere este inutilă
deoarece, cf. art. 507 alin. (3) C.P.P., criteriul de aplicare a tuturor regulilor care alcătuiesc
procedura specială în cauzele cu minori îl reprezintă, pentru faza de judecată, vârsta la data
sesizării instanței. Astfel, procedura specială în cauzele cu minori se aplică numai dacă la data
sesizării instanței, inculpatul nu a împlinit vârsta de 18 ani. În ceea ce privește urmărirea penală,
criteriul de aplicare îl reprezintă vârsta suspectului sau inculpatului la momentul săvârșirii
infracțiunii.

Sensul sintagmei „la data sesizării instanței”, în lipsa unei clarificări din partea
legiuitorului, este acela de sesizare a primei instanțe (nu are relevanță, pentru aplicarea
procedurii speciale, că la data sesizării instanței de apel inculpatul a devenit major), indiferent
de modul de sesizare (rechizitoriu, acord de recunoaștere a vinovăției sau ca urmare a plângerii
persoanei vătămate împotriva soluției de clasare dacă J.C.P. a dat încheiere de începere a
judecății).
 Referatul de evaluare a minorului. Dacă în faza de U.P. solicitarea referatului de evaluare
este facultativă, depinzând de aprecierea O.U.P., în faza de judecată, solicitarea referatului de
evaluare a minorului este, în principiu, obligatorie. Doar în situația în care referatul de evaluare
a fost solicitat în faza de U.P., atunci resolicitarea acestuia în faza de judecată este facultativă,
fiind lăsată la aprecierea instanței. În opinia dl. profesor, această prevedere este în contradicție
cu art. 116 C. Pen., potrivit căruia referatul de evaluare trebuie solicitat, în mod obligatoriu, în
faza de judecată, indiferent dacă a fost solicitat sau nu în faza de U.P.

Chemarea unor persoane la judecată. În faza de judecată, în fața instanței, este chemat
Serviciul de Probațiune prin intermediul unui consilier de probațiune (spre deosebire de faza de
U.P. unde este chemată DGASPC). De asemenea, sunt chemați în principal părinții, iar în
subsidiar, tutorele, curatorul sau persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află, în mod
temporar, minorul.

Chemarea acestora la judecată este obligatorie, realizându-se prin citare. Judecata nu va

putea avea loc dacă se constată neîndeplinirea procedurii de citare a acestora, chiar dacă în
privința părților este îndeplinită procedura de citare. Citarea acestora se realizează la toate
termenele de judecată, cu excepția situației în care acestea au luat la cunoștință termenul.

Desfășurarea judecății. Ședința de judecată este nepublică, prin derogare de la principiul

publicității ședinței de judecată. Sancțiunea nerespectării dispozițiilor legale privind
nepublicitatea este cea absolută pentru că ea este protejată de norme imperative, de ordine
publică, care au aceeași forță juridică care privesc garantarea principiului publicității.

Judecata în cauzele cu minori se judecă de urgență și cu precădere.

În privința minorului care are vârsta între 14 și 16 ani, se prevede că dacă instanța
apreciază că efectuarea actelor de cercetare judecătorească ar putea produce o influență negativă
asupra minorului, poate dispune îndepărtarea minorului din ședință pe perioada desfășurării
acestor acte. În această situație, instanța poate dispune îndepărtarea și a persoanelor care
însoțesc minorul. Persoanele care însoțesc minorul pot formula cereri, pot formula propuneri
(privind măsura educativă) instanței și pot oferi lămuriri cu privire la conduita minorului. După
finalizarea actelor de cercetare judecătorească efectuate în lipsa minorului și, după caz, a
persoanelor care-l însoțesc, toate aceste persoane sunt chemate în sala de ședință pentru a li se
aduce la cunoștință toate actele care s-au desfășurat în absența lor.
 Audierea minorului se realizează o singură dată. Reaudierea acestuia se va putea realiza
în mod excepțional, pentru motive temeinice.

În situația în care sunt inculpați minori și majori în aceeași cauză, ședința de judecată este
publică deoarece primează principiul publicității, de ordine publică. În privința celorlalte
reguli de procedură, minorilor li se aplică procedura specială.

Apelul. În privința acestuia, art. 520 C.P.P. prevede că dispozițiile procedurale speciale
privind judecata în primă instanță pentru cauzele cu minori se aplică în mod corespunzător și
în apel.

Dispoziții derogatorii privind punerea în executare a hotărârilor penale definitive în

cauzele cu minori.

Acestea sunt relativ simple, nefiind necesară o analiză în detaliu, prevederile ținând seama
de caracteristicile procedurii speciale în cauzele cu minori.

Punerea în executare a internării într-un centru educativ sau într-un centru de detenție se
pliază pe regulile generale privind punerea în executare a pedepsei detențiunii pe viață și a
închisorii, cu anumite particularități. În privința punerii în aplicare a măsurii educative a
internării într-un centru educativ, nu se emite mandat de executare, fiind suficientă hotărârea,
care are în acest caz atât natura unui act procesual, cât și a unui act procedural. Aceasta se
trimite pentru executare organului de poliție din circumscripția locuinței minorului. Dacă
minorul nu poate fi găsit, se vor lua măsuri de dare în urmărire și de comunicare apoi a
procesului-verbal instanței de executare din care face parte judecătorul delegat cu executarea.
Aceeași procedură se întâlnește și în cazul punerii în executare a internării într-un centru de
detenție, însă, în acest caz se emite și un ordin de interdicție de părăsire a teritoriului țării.
Totodată, hotărârea se poate comunica și administrației locului de deținere, dacă minorul se află
în arest preventiv. În toate cazurile, administrațiile centrelor educative și centrelor de detenție
informează instanța de executare despre punerea în executare a hotărârii penale definitive de
aplicare a măsurii educative.

Legea reglementează și contenciosul executării măsurilor educative (prelungire,

menținere, înlocuirea măsurilor unele cu altele), competența revenind fie instanței care a
pronunțat hotărârea fie, în cazul măsurilor educative privative de libertate, instanței
corespunzătoare în grad instanței de executare în a cărei circumscripție se află locul de
executare.
 C.P.P. mai reglementează o procedură de schimbare a regimului executării, în art. 518.
Totodată, se mai reglementează o procedură de amânare sau întrerupere a executării
măsurilor educative privative de libertate (art. 519 C.P.P.).

Curs 17 – Procedură Penală – 05.06.2019

Având în vedere definiția dată procedurilor penale speciale, în opinia dl. profesor, și
procedura de judecată abreviată în caz de recunoaștere a învinuirii trebuia să fie prevăzută în
cadrul procedurilor speciale, aceasta stabilind un alt mod de desfășurare a procesului penal.

C.P.P. mai reglementează și alte proceduri, considerate speciale de către legiuitor

deoarece au la bază norme derogatorii sau completatoare, dar prin care nu se rezolvă fondul
cauzei (acțiunile), ci situații care nu au legătură cu fondul cauzei. Acestea fac parte din categoria
altor proceduri care au legătură cu o cauză penală, așa cum se prevede art. 1 alin. (1) C.P.P.
Aceste proceduri sunt:

Contestația privind durata procesului penal.

Denumirea folosită de legiuitor de „contestație” este improprie, deoarece poate duce la

ideea de cale de atac; or, nu este vorba de o cale de atac ci de un remediu al întârzierilor
nejustificate în derularea procedurilor – al încălcării duratei rezonabile a procesului penal.
Scopul acestei proceduri este de a obține accelerarea procedurilor. Aceasta este admisibilă, în
principiu, în orice fază procesuală.

Contestația este admisibilă dacă este îndeplinită durata prevăzută de lege, durată care
diferă în funcție de faza procesuală în care se află cauza penală, după cum urmează:

- pentru cauzele aflate în curs de urmărire penală, remediul este admisibil numai după
1 an de la începerea urmăririi penale. Având în vedere că legiuitorul nu face nicio
precizare (dacă este vorba de U.P. in rem sau in personam), vom considera ca fiind
vorba despre începerea urmăririi penale in rem;
- pentru cauzele aflate în cursul judecății în primă instanță, remediul este admisibil
numai după 1 an de la trimiterea în judecată. Deși legiuitorul face referire la
judecata în primă instanță, termenul de 1 an include implicit și faza de cameră
preliminară, deoarece trimiterea în judecată are ca efect imediat declanșarea
procedurii intermediare a camerei preliminare (în afara sesizării instanței cu acord);
 - pentru cauzele aflate în căile de atac ordinare sau extraordinare, remediul este
admisibil numai după 6 luni de la momentul sesizării instanței.

Titularii contestației sunt părțile și subiecții procesuali principali. În cursul judecății (în
primă instanță sau în căile de atac ordinare sau extraordinare), titular al contestației poate fi și
procurorul.

Competența de soluționare a contestației diferă în funcție de faza procesuală în care se

află cauza:

- dacă este vorba de o cauză aflată în cursul urmăririi penale, competența de

soluționare aparține J.D.L. din cadrul instanței competente să judece cauza în primă
instanță;
- dacă este vorba de o cauză aflată în cursul judecății în primă instanță sau în căile de
atac ordinare sau extraordinare, competența de soluționare instanței ierarhic
superioare celei pe rolul căreia se află cauza.

Pentru a fi admisibilă contestația privind durata procesului penal, ea trebuie să îmbrace

formă scrisă și să aibă cuprinsul prevăzut de lege, respectiv:

- date privind titularul cererii (nume, prenume, domiciliul / reședința persoanei fizice;
numele, prenumele și sediul parchetului din care face parte procurorul – dacă acesta
este titularul cererii; denumirea și sediul persoanei juridice);
- numele și calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar în cazul reprezentării prin
avocat, numele acestuia și sediul profesional;
- adresa;
- denumirea parchetului sau a instanței (în funcție de faza procesuală) și numărul
dosarului;
- motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază contestația;
- data și semnătura titularului legal al cererii.

Cererea poate fi retrasă; în această situație, J.D.L. sau instanța ia act de retragerea cererii.
Dacă cererea a fost retrasă, în aceeași fază procesuală nu mai poate fi formulată o nouă cerere,
o asemenea cerere fiind inadmisibilă.

Procedura de soluționare are caracter jurisdicțional, aceasta cuprinzând 3 etape: măsuri

premergătoare, dezbateri judiciare și soluționarea.
 Procedura se realizează întotdeauna în camera de consiliu, într-o ședință nepublică, cu
citarea părților și a subiecților procesuali principali și cu participarea procurorului. Dacă părțile
și subiecții procesuali principali sunt prezenți, procedura este una contradictorie. Neprezentarea
persoanelor legal citate nu împiedică soluționarea contestației.

Măsurile premergătoare.

Este prevăzută obligația J.D.L. sau, după caz, a instanței, de a transmite o copie certificată
a dosarului cauzei, în termen de 5 zile din momentul solicitării (termenul este unul de
recomandare, nefiind prevăzută o sancțiune procesuală), către procuror sau, după caz, instanței
pe rolul căreia se află cauza.

Totodată, este necesară parcurgerea unei proceduri de informare. Astfel, J.D.L. sau, după
caz, instanța, trebuie să informeze procurorul / instanța pe rolul căreia se află cauza, părțile și
subiecții procesuali principali cu privire la contestația formulată și cu privire la dreptul de a-și
exprima un punct de vedere în termenul acordat în acest scop de către J.D.L. / instanță.

Dezbaterile judiciare.

Acestea sunt contradictorii, în măsura în care părțile și subiecții procesuali principali legal
citați se prezintă în fața J.D.L / instanței.

Soluționarea contestației.

J.D.L. / instanța verifică dacă s-a respectat durata rezonabilă a procesului penal pe baza
lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei și a punctelor de vedere exprimate de procuror /
instanță / părți și de către subiecții procesuali principali.

Criteriile avute în vedere de către J.D.L. / Instanță pentru verificarea respectării duratei
rezonabile a procesului penal sunt:

- natura și obiectul cauzei;

- complexitatea cauzei, inclusiv prin luarea în considerare a numărului de participanți
și a dificultăților de administrare a probelor;
- elementele de extraneitate ale cauzei;
- faza procesuală în care se află cauza și durata fazelor procesuale anterioare;
- comportamentul „contestatorului” în procedura judiciară analizată, inclusiv din
perspectiva exercitării drepturilor sale procesuale și procedurale și din perspectiva
îndeplinirii obligațiilor sale în cadrul procesului;
 - comportamentul celorlalți participanți în cauză, inclusiv al autorităților implicate;
- intervenția unor modificări legislative aplicabile cauzei;
- alte elemente de natură să influențeze durata procedurii.

Dacă J.D.L / Instanța constată că s-a încălcat durata rezonabilă a procesului penal, instanța
admite contestația și stabilește un termen până la care procurorul sau, după caz, instanța are
obligația de a soluționa cauza. Totodată, mai stabilește un termen până la care nu va putea fi
formulată o nouă contestație. Cu această ocazia, J.D.L / Instanța nu poate da îndrumări privind
soluționarea cauzei și nici dezlegări asupra unor probleme de fapt sau de drept care să anticipeze
modul de soluționare a procesului sau care să afecteze libertatea procurorului sau judecătorului
de a alege soluția în cauză.

O nouă contestație, în aceeași cauză, cu privire la respectarea duratei rezonabile a

procesului penal nu mai poate fi formulată decât pentru motive noi, ivite ulterior, ținându-se
seama și de termenul limită stabilit de J.D.L. / Instanță până la care nu mai poate fi formulată o
nouă contestație.

J.D.L. / Instanța se pronunță printr-o încheiere definitivă. Odată pronunțată, încheierea

se comunică procurorului sau, după caz, instanței pe rolul căreia se află cauza, contestatorului,
celorlalte părți și subiecților procesuali principali. Nerespectarea termenului de către procuror /
instanță, stabilit prin încheiere, nu atrage nicio sancțiune procesuală, fiind un termen de
recomandare. Încheierea se motivează în termen de 5 zile de la pronunțare (termen de
recomandare).

Procedura dării în urmărire.

Această procedură este, în principal, administrativă. Ea constă într-un ansamblu de reguli

derogatorii și completatoare prin care se realizează activități de identificare, localizare și
urmărire a persoanelor urmărite în vederea aducerii lor în fața organelor judiciare ori în vederea
executării unor hotărâri penale definitive.

Această procedură are caracter intern, constând în urmărirea persoanelor aflate pe

teritoriul României. Pentru celelalte persoane, cu privire la care există indicii că se află în afara
țării este reglementată în Legea 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională, care
reglementează procedura dării în urmărire internațională.

Darea în urmărire este posibilă în cazurile prevăzute expres de lege:

 - când nu s-a putut executa un mandat de arestare preventivă; un mandat de executare
a unei pedepse privative de libertate; o hotărâre penală definitivă prin care s-a aplicat
o măsură educativă privativă de libertate; nu s-a putut executa o măsură de internare
(legiuitorul are în vedere nu numai internarea medicală, ci și internarea nevoluntară a
suspectului sau inculpatului în vederea efectuării expertizei medico-legale
psihiatrice); (n.r. la art. 521 alin. (2) lit. a) se menționează și măsura expulzării);
- când persoana a evadat din starea legală de reținere (arestare preventivă) sau deținere
(pedeapsă privativă de libertate) ori persoana a fugit dintr-un centru educativ, centru
de detenție sau din unitatea unde este internată;
- când există date că pe teritoriul României se află persoane urmărite internațional.

Darea în urmărire, pentru a fi admisibilă, trebuie solicitată de organele anume prevăzute

de lege. Astfel, pentru primul caz, solicitarea de dare în urmărire este solicitată de organul de
poliție care a constatat imposibilitatea executării măsurii. Pentru al doilea caz, solicitarea de
dare în urmărire este solicitată de către administrația locului de deținere (pentru persoanele
evadate) / centrului educativ (pentru minori) / unitatea medicală (pentru cei internați). Pentru
cel de-al treilea caz, darea în urmărire se solicită de „organul judiciar competent potrivit legii”
– un procuror anume desemnat din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel în a cărui
circumscripție se află persoană care este căutată.

Darea în urmărire se dispune prin ordin de către Inspectoratul General al Poliției

Române. Datorită caracterului urgent al ordinului, acesta se comunică imediat organelor
competente să elibereze pașaportul care au obligația să refuze eliberarea pașaportului sau să
ridice provizoriu pașaportul eliberat, precum și organelor de frontieră pentru darea în consemn.

Ordinul se mai comunică și organului judiciar în fața căruia urmează să fie adusă persoana
urmărită dacă este prinsă precum și organului judiciar competent să supravegheze activitatea
de urmărire – procurorul.

Urmărirea se realizează, potrivit legii, de structurile specifice din cadrul Ministerului

Afacerilor Interne – organele de poliție, sub supravegherea procurorului anume desemnat din
cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel în a cărei circumscripție se află instanța din care
face parte judecătorul care a soluționat propunerea de arestare preventivă. Dacă mandatul de
arestare preventivă a fost emis de un judecător din cadrul ICCJ, atunci supravegherea este
asigurată de un procuror care efectuează sau a efectuat urmărirea penală în cauză, din cadrul
Parchetului de pe lângă ICCJ.
Pentru celelalte cazuri de dare în urmărire, supravegherea urmăririi revine procurorului anume
desemnat din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel în a cărei circumscripție se află
instanța de executare sau, după caz, instanța specializată desemnată de legea specială (C. de
Apel).

Activitățile de urmărire care pot fi efectuate:

- supravegherea tehnică;
- reținerea, predarea și percheziționarea corespondenței și a obiectelor;
- obținerea datelor de trafic și de localizare prelucrate de către furnizorii de rețele
publice de comunicații electronice sau de serviciile de comunicații electronice
destinate publicului;
- percheziția. În absența unei mențiuni ale legii, aceasta poate fi de orice formă;
- ridicarea de obiecte sau de înscrisuri.

Cu excepția ridicării de obiecte sau de înscrisuri, este necesar să se obțină un mandat din
partea judecătorului de drepturi și libertăți din cadrul instanței competente să judece cauza în
primă instanță sau, după caz, din cadrul instanței de executare sau din cadrul instanței
competente potrivit legii speciale. Legiuitorul se află însă în eroare deoarece în privința obținerii
datelor de trafic și de localizare nu se cere să existe mandat, ci doar încheiere a J.D.L. Totodată,
în cazul percheziției nu se cere mandat, decât în cazul percheziției domiciliare.

Atunci când se recurge la metode de supraveghere sau de cercetare, sunt aplicabile dispozițiile
din partea generală. Când se aplică ridicarea de obiecte sau de înscrisuri, nu este necesară o
autorizare a J.D.L. ci este suficientă cea a procurorului.

Legea mai reglementează și o procedură de revocare a dării în urmărire. Aceasta se

dispune prin ordin al Inspectoratului General al Poliției Române. Aceasta se dispune atunci
când persoana urmărită a fost prinsă sau atunci când au dispărut temeiurile care au justificat
darea în urmărire (e.g. când s-a anulat mandatul de executare). Revocarea ordinului de dare în
urmărire se comunică organelor competente să elibereze pașaportul, organelor de frontieră și
parchetului competent care supraveghează activitatea de urmărire a persoanei date în urmărire.
Procurorul, atunci când se revocă ordinul, va dispune imediat, prin ordonanță, încetarea
activităților de urmărire și va informa imediat J.D.L. cu privire la aceasta.

Procedura reabilitării.

Sub aspectul procedurii, se face distincție între reabilitatea de drept și cea judecătorească.
 Procedura reabilitării de drept este una administrativă, nefăcând parte din procedura
penală, deși este prevăzută de C.P.P. Astfel, la expirarea termenului de reabilitate de drept (3
ani) mențiunea privind condamnarea din cuprinsul cazierului judiciar se șterge, din oficiu, de
către organul care ține evidența cazierului judiciar. Cazierul judiciar este de 2 feluri: cazier
judiciar central (care se află în cadrul Inspectoratului General al Poliției și este creat pentru
străini sau persoane fără cetățenie care comit infracțiuni pe teritoriul României) și cazier local
(creat în cadrul Inspectoratului de Poliție Județean, pentru infracțiunile săvârșite de către
cetățenii români pe teritoriul țării). În privința persoanelor juridice, reglementarea este similară.
Astfel, la expirarea termenului de 3 ani, organele care au autorizat înființarea sau cele care au
înregistrat persoana juridică, au obligația de a șterge mențiunea privind condamnarea persoanei
juridice.

Atunci când organele administrative refuză să șteargă mențiunile corespunzătoare se

recurge șa procedura administrativă, care nu face parte din procedura penală. În opinia dl.
profesor, jurisprudența din vechiul C.P.P. își găsește în continuare aplicabilitate, în sensul în
care persoana căreia i se refuză de către organele administrative ștergerea din cazier a
mențiunilor corespunzătoare se poate adresa instanței judecătorești pe calea procedurii privind
reabilitarea judecătorească.

Reabilitarea judecătorească.

Cererea poate fi formulată de condamnat, personal sau de către soț sau o rudă apropiată,
chiar și după moartea condamnatului. Soțul sau rudele apropiate pot continua procedura de
reabilitate pornită anterior decesului de către condamnat. Formula folosită de legiuitor este
necorespunzătoare, acesta preluând reglementarea anterioară (unde sintagma „rudă apropiată”
era definită în mod expres) neadaptând-o la cea actuală, de membru de familie. Având în vedere
că nu există o prevedere expresă și că nu se poate face trimitere la norme care nu mai sunt în
vigoare, vom considera că trimiterea este la definiția membrului de familie, prevăzută de art.
177 C.P.

Instanța competentă este instanța care a dat hotărârea de condamnare pentru care se cere
reabilitarea sau, după caz, instanța unde domiciliază condamnatul sau, dacă este formulată
membrii de familie, de unde domiciliază aceștia ori instanța unde condamnatul sau membrii de
familie au avut ultimul domiciliu, dacă la data introducerii cererii domiciliază în străinătate.
Competența este una alternativă. Potrivit unei Decizii RIL a ICCJ din 2007, în caz de
modificare a normelor de competență, cererea de reabilitare va fi soluționată de instanța
competentă potrivit legii în vigoare la momentul introducerii cererii.

Cererea trebuie să îmbrace formă scrisă și să aibă cuprinsul prevăzut de lege, pentru a fi
admisibilă. Astfel, e necesar să se indice:

- numele, prenumele, adresa condamnatului sau a membrului de familie;

- condamnarea pentru care se cere reabilitarea și fapta pentru ca s-a dispus
condamnarea;
- hotărârea, denumirea instanței care a dat hotărârea;
- toate datele necesare din care rezultă îndeplinirea condițiilor reabilitării;
- localitățile unde condamnatul a locuit și locurile de muncă din intervalul de timp de
la executarea pedepsei și până la introducerea cererii, iar în cazul prescrierii executării
pedepsei, de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la introducerea cererii.
Dacă executarea s-a prescris ca urmare a sustragerii de la executare, cererea trebuie
considerată ca inadmisibilă.

Respingerea cererii de reabilitare poate fi dispusă atunci când:

- a fost introdusă înainte de termenul legal;

- lipsește mențiunea privind adresa petiționarului iar acesta nu s-a prezentat la termenul
de înfățișare;
- lipsește vreuna dintre celelalte mențiuni prevăzute de lege iar petiționarul nu a
completat cererea la termenul de înfățișare și nici la termenul ce i s-a acordat în
vederea completării.
În primul caz, cererea poate fi repetată după împlinirea termenului legal, iar în
celelalte 2 cazuri, cererea poate fi repetată oricând.

Procedura de reabilitare cunoaște și o etapă de măsuri premergătoare. Astfel, după

fixarea termenului de soluționare a cererii de reabilitare, se citează persoana care a solicitat
reabilitarea precum și persoanele a căror ascultare instanța o consideră necesară. Totodată, se
prevede că este obligatorie aducerea întregului dosar al cauzei în fața instanței, precum și o
copie după fișa cazierului judiciar a condamnatului. În opinia dl. profesor, această prevedere
este necorespunzătoare deoarece nu este necesară atașarea întregului dosar în vederea
soluționării cererii de reabilitate, ci doar acele acte care sunt necesare în vederea soluționării
cererii.
 Cererea de reabilitare parcurge și o etapă de cercetare judecătorească.

Întreaga procedură are loc în camera de consiliu, într-o ședință nepublică. Soluționarea
cererii de reabilitare are loc după ascultarea petentului și a procurorului, fiind o procedură
contradictorie. Aceasta se finalizează printr-o sentință penală supusă căii de atac a contestației
într-un termen de cel mult 10 zile de la comunicare, care se soluționează de instanța ierarhic
superioară. Procedura în fața instanței superioare este identică cu cea din fața primei instanțe.
Aceasta se finalizează cu o decizie cu caracter definitiv.

Procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare

judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri.

Dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară.

Se prevede că acest drept îl are atât persoana față de care s-a dispus condamnarea, cât și
persoana față de care s-a dispus aplicarea unei măsuri educative privative de libertate, indiferent
dacă hotărârea a fost executată sau nu, dacă în urma rejudecării, după desființarea sau anularea
hotărârii pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedește că s-a produs o eroare
judiciară, s-a dat o hotărâre definitivă de achitare.

Dreptul la reparație este prevăzut doar pentru persoana condamnată. În opinia dl.
profesor, dreptul la reparație trebuie extins și cu privire la persoana față de care s-a dispus
renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei, dacă ulterior, în urma
exercitării unei căi extraordinare de atac, se dă o hotărâre de achitare, aceasta deoarece
condițiile pentru luarea acestor soluții sunt identice pentru luarea soluției de condamnare.

De asemenea, acest drept există indiferent dacă hotărârea a fost sau nu executată.

Din modul de exprimare al legiuitorului mai rezultă că posibilitatea de reparație este

limitată la cazul în care redeschiderea procedurilor se întemeiază pe un „fapt nou sau recent
descoperit”, ceea ce conduce la ideea că reparația este admisibilă atunci când redeschiderea se
întemeiază pe calea revizuirii. În opinia dl. profesor, este posibilă obținerea unei reparații nu
numai în situația rejudecării în urma revizuirii ci și în situația în care rejudecarea a avut loc în
urma exercitării recursului în casație (e.g. atunci când condamnarea s-a dispus pentru o faptă
care nu era prevăzută de legea penală) dacă în urma rejudecării s-a dispus achitarea. Totodată,
art. 538 alin. (2) C.P.P. prevede că dreptul la reparație există și în situația în care rejudecarea
are loc ca urmare a redeschiderii procesului penal, dacă în urma rejudecării s-a dat o hotărâre
definitivă de achitare. Având în vedere natura juridică a redeschiderii, dreptul la reparație
trebuie considerat ca admisibil și pentru primul caz de contestație în anulare. De asemenea,
cererea trebuie considerată ca admisibilă și în cazul repunerii în termenul de apel, dacă în apel
se obține o hotărâre de achitare.

Cf. art. 538 alin. (3) și (4) C.P.P., dreptul la reparație nu poate fi obținut în situația în care
se constată că hotărârea de condamnare se bazează pe declarații mincinoase (cu excepția
constrângerii la acestea) ale celui care solicită acest drept sau atunci când nedescoperirea
faptului necunoscut / recent descoperit este imputabilă condamnatului.

Dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate.

Art. 539 C.P.P. prevede că dovada caracterului nelegal trebuie să se facă în mod
obligatoriu fie prin ordonanța procurorului, fie prin încheierea J.D.L., fie prin încheierea J.C.P.
sau prin încheierea ori hotărârea instanței. ICCJ s-a pronunțat printr-o Decizie RIL (nr. 15/2017)
prin care a stabilit că hotărâre definitivă de achitare nu poate constitui temei suficient pentru
stabilirea caracterului nelegal al privării de libertate. De asemenea, recent, ICCJ a stabilit că
este inadmisibilă constatarea ilegalității unei măsuri privative de libertate prin contestația la
executare.

Dreptul la reparație nu poate face abstracție de existența prejudiciului. Acesta poate

consta într-o pagubă materială sau morală. Întinderea acestuia depinde de durata pedepsei /
măsurii constatate ca fiind nelegală precum și de consecințele pe care hotărârea de condamnare
definitivă sau hotărârea prin care s-a luat o măsură privativă de libertate le-a produs asupra
persoanei și asupra familiei acestuia.

Despăgubirea poate consta într-o sumă de bani, în constituirea unei rente viagere sau în
încredințarea, pe cheltuiala statului, a celui prejudiciat, într-o instituție socială și medicală.
Despăgubirile, în caz de admiterii a cererii de reparație, se suportă întotdeauna de către stat prin
intermediul Ministerului Finanțelor.

Calea procesuală de reparare a prejudiciului o constituie acțiunea în justiție pentru

repararea pagubei. Titulari ai acestei acțiuni pot fi persoana îndreptățită, potrivit legii, iar după
moartea acesteia, acțiunea poate fi pornită sau continuată de către persoanele care se aflau în
întreținerea sa la data decesului. Acțiunea, pentru a fi admisibilă, trebuie introdusă în termen de
cel mult 6 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare sau a actului jurisdicțional prin
care s-a constatat caracterul nelegal al măsurii. Competența aparține instanței civile
(tribunalului în a cărui circumscripție locuiește persoana îndreptățită, potrivit legii).
 În caz de admitere a acțiunii, statul este cel care suportă toate cheltuielile, prin intermediul
Ministerului de Finanțe. Acesta are o acțiune în regres împotriva persoanelor cărora li se poate
imputa fie reaua-credință, fie culpa gravă în producerea situației generatoare de pagube sau
împotriva instituției la care aceasta este asigurată pentru despăgubiri în caz de prejudicii
provocate în exercițiul profesiei. Acțiunea în regres este facultativă, fiind lăsată la aprecierea
statului.

Procedura în caz de dispariție a dosarelor judiciare și a înscrisurilor judiciare.

Procedura debutează întotdeauna printr-o etapă administrativă în care conducătorul

O.U.P. sau, după caz, președintele instanței constată că au dispărut anumite înscrisuri judiciare
care fac parte din dosar – aflat pe rolul instanței /J.C.P. sau, după caz, pe rolul O.U.P. – ori
dosarul în întregime. Această dispariție se constată printr-un proces-verbal. Această etapă este
pur administrativă, având loc fără citarea părților.

Acest proces-verbal stă la baza declanșării procedurii judiciare, care se desfășoară în 2 etape:

Procurorul – pe rolul căruia se află dosarul / Instanța – pe rolul căreia se află dosarul /
Instanța la care dosarul se găsește în conservare – pentru cauzele definitiv soluționate va
dispune prin ordonanță / încheiere declanșarea procedurii. Aceasta presupune verificarea
prealabilă a condițiilor de admisibilitate speciale. Aceste condiții sunt:

- la baza dispariției să se afle un interes justificat. Aceasta presupune ca înscrisurile

care au dispărut / dosarul care a dispărut să prezinte o utilitate pentru o procedură (e.g.
dacă a dispărut doar un proces-verbal de îndeplinire a unei proceduri de citare care nu
are nicio importanță pentru că persoana citată s-a prezentat personal la proces, nu
suntem în prezența unui interes justificat; un asemenea interes ar putea exista, spre
exemplu, când de la dosar a dispărut declarația unui martor important, în absența
căreia nu poate fi soluționată cauza);
- nu poate fi folosită procedura obișnuită.

Dacă sunt îndeplinite aceste condiții, procurorul, prin ordonanță sau, după caz, instanța
prin încheiere va dispune, după caz, înlocuirea înscrisurilor judiciare dispărute sau
reconstituirea înscrisurilor / dosarului.

Înlocuirea. Aceasta este posibilă numai cu privire la înscrisuri, iar nu și cu privire la

dosar. Astfel, aceasta este posibilă dacă se găsesc copii oficiale după înscrisurile dispărute. În
această situație, O.U.P. / Instanța au obligația de a lua toate măsurile necesare în vederea
obținerii copiilor oficiale. Odată obținute copiile oficiale, ele înlocuiesc înscrisurile dispărute
la dosarul cauzei.

Reconstituirea. Este posibilă în cazul înscrisurilor atunci când nu se găsesc copii oficiale.
Reconstituirea unui dosar presupune reconstituirea înscrisurilor pe care le conținea.
Reconstituirea se realizează în ședință publică, cu citarea tuturor părților și cu participarea
obligatorie a procurorului. În cadrul procedurii are loc o cercetare judecătorească, fiind
admisibile orice mijloace de probă prevăzute de lege. Procedura se finalizează, în faza de U.P.
prin ordonanță, în faza de cameră preliminară printr-o încheiere a J.C.P., iar în faza de judecată
printr-o sentință care este supusă căii de atac a apelului.

Procedura de cooperare judiciară internațională și de punere în aplicare a

tratatelor internaționale în materie penală. Recunoașterea unor acte judiciare străine. Art.
548-549 C.P.P.

Art. 548 alin. (1) C.P.P. face trimitere la dispozițiile legii speciale, care se aplică în
subsidiar, în măsura în care nu există dispoziții derogatorii în tratatele internaționale privind
cooperarea judiciară internațională în materie penală. Totodată, actele de urmărire penală ale
membrilor străini detașați produc efecte similare celor efectuate de către O.U.P. române, în
condițiile acordurilor încheiate.

Cf. art. 549 C.P.P., în ceea ce privește dispozițiile civile cuprinse în hotărâri penale străine
sunt aplicabile regulile prevăzute pentru executarea hotărârilor civile străine.

Practic, aceste prevederi fac trimitere la Legea specială nr. 302/2004 privind cooperarea
judiciară internațională în materie penală. Sunt reglementate următoarele forme de cooperare
judiciară internațională în materie penală: extrădarea, mandatul european de arestare,
recunoașterea hotărârilor penale străine, transferul de proceduri în materie penală și asistența
judiciară internațională în materie penală (comisia rogatorie internațională, transferul persoanei
condamnate, etc.).

Procedurile de cooperare judiciară internațională sunt pe de o parte administrative, iar pe

de altă parte jurisdicționale.

Procedura de confiscare sau desființare a unui înscris în cazul clasării.

Această procedură este posibilă când procurorul dă o ordonanță de clasare sau de

renunțare la U.P. Prin această ordonanță, procurorul sesizează J.C.P. din cadrul instanței
competente să judece cauza în primă instanță prin care solicită, după caz, confiscarea sau
desființarea unui înscris. J.C.P. stabilește termenul de soluționare, care nu poate fi mai scurt de
30 de zile.

Procedura se realizează în ședință publică, cu citarea persoanei la care se referă ordonanța,

participarea procurorului fiind obligatorie. Dacă se prezintă părțile sau subiecții procesuali
principali, procedura este una contradictorie.

Soluționarea cauzei are loc nu numai pe baza lucrărilor și a materialului de la dosarul

cauzei ci și pe baza notelor scrise în care părțile și subiecții procesuali principali își pot expune
punctul de vedere cu privire la sesizarea procurorului, care trebuie trimise într-un termen de 20
de zile de la primirea comunicării copiei ordonanței. În fața J.C.P. se pot administra probe. În
urma acestora, J.C.P. poate:

- să respingă sesizarea procurorului și să dispună, după caz, restituirea bunurilor ori

ridicarea măsurii asiguratorii luate în vederea confiscării;
- să admită sesizarea procurorului și să dispună confiscarea bunului sau, după caz,
desființarea înscrisului.

J.C.P. se pronunță printr-o încheiere care este supusă căii de atac a contestației, în termen
de 3 zile de la comunicare. Aceasta este de competența instanței ierarhic superioare. Contestația
nemotivată este inadmisibilă. Procedura de soluționare a contestației se desfășoară după
aceleași reguli.