CAZAC ADRIAN, an III, IF

Sesizarea organelor de urmărire penală

Urmărirea penală presupune activitatea de efectuare a cercetărilor asupra unui caz în

urma căruia se administrează probe. Organul de urmărire penală trebuie să efectueze toate
acţiunile în limitele legii pentru a putea descoperi fapta, cât şi persoana care a săvârşit această
faptă.

Aceasta se efectuează de către procurori care sunt constituiți în parchete care

funcționează pe lângă instanțele judecătorești și își exercită atribuțiile în cadrul Ministerului
Public, de către organele de cercetare penală ale poliției judiciare a cărei atribuții sunt
îndeplinite de către lucrători specializați din Ministerul Administrației și Internelor anume
desemnați în condițiile legii, care au primit avizul conform al procurorului general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și nu în ultimul rând de către
organele de cercetare penală speciale a căror atribuții sunt îndeplinite de ofițeri anume
desemnați în condițiile legii, care au primit la rândul lor avizul conform al procurorului
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Sesizarea organelor de urmărire penală se realizează prin plângere sau denunț, prin
actele încheiate de alte organe de constatare prevăzute de lege ori se sesizează din oficiu. De
asemenea și plângerea prealabilă reprezintă un act de sesizare al organelor de urmărire penală
dar trebuie făcut numai de către persoana vătămată iar în lipsa acesteia acțiunea penală nu
poate fi pusă în mișcare.

Pe de o parte, sesizarea organelor de urmărire penală se poate împărții în moduri

generale de sesizare (plângerea, plângerea, denunțul, sesizarea din oficiu etc) și moduri
speciale de sesizare (plângerea prealabilă a persoanei vătămate, sesizarea persoanelor
prevăzute de lege, autorizarea organelor prevăzute de lege).

Pe de altă parte, în raport de numărul sesizărilor, modurile de sesizare pot fi: moduri
primare de sesizare (atunci când sesizarea se realizează o singură dată, printr-un singur act de
sesizare) și moduri secundare/subsidiare (atunci când sesizarea se realizează prin două sau
mai multe acte de sesizare).

De asemenea, în raport de persoana sau organul care face sesizarea, modurile de

sesizare mai pot fi și moduri principale de sesizare și moduri derivate. Un mod principal îl
reprezintă rechizitoriul, îl poate reprezenta chiar plângerea persoanei vătămate îndreptată
împotriva soluției de clasare, ori acordul de recunoaștere a vinovăției; un mod derivat îl poate
reprezenta, de pildă, declinarea de competență.

Plângerea reprezintă principalul mod de sesizare al organelor de urmărire penală și

reprezintă dreptul comun în materie de sesizare. Pentru ca plângerea penală să producă efecte
juridice, ea trebuie să îndeplinească condițiile de fond și cele de formă prevăzute de lege.

Condițiile de formă sunt caracterizate prin simplitate, în sensul că plângerea poate

avea o formă scrisă, dar forma scrisă nu este obligatorie; ea poate îmbrăca și o formă orală,
când persoana vătămată se prezintă personal în fața organului de urmărire penală competent.
În această situație plângerea se poate formula oral în fața organului de urmărire penală,
care are obligația de a o consemna în scris într-un proces verbal de consemnare a plângerii
orale, care trebuie să conțină toate elementele unei plângeri penale. Ea se semnează de
organului de urmărire penală care primește plângerea și de persoana vătămată, sau, după caz,
dacă nu se prezintă personal, ci prin mandatar, de mandatarul acesteia. De asemenea,
plângerea penală poate fi formulată și în formă electronică. Forma electronică este valabilă cu
o singură condiție: ca ea să fie certificată printr-o semnătură electronică extinsă. În principiu
plângerea penală poate fi formulată doar personal, de persoana vătămată, însă ea poate fi
formulată și prin mandatarul acesteia.

În cazul persoanei vătămate care e lipsită de capacitate de exercițiu, plângerea penală

se formulează în mod valabil de către reprezentantul ei legal. Persoana vătămată care are
capacitate de exercițiu restrânsă poate formula personal plângerea, însă cu încuviințarea
persoanelor prevăzute de legea civilă iar în situația în care făptuitor e chiar reprezentantul
legal al persoanei vătămate, plângerea penală este facultativă; în această situație sesizarea
OUP se realizează din oficiu, fără a fi, însă, exclusă plângerea penală. Pentru a fi valabilă
plângerea penală, ea trebuie să fie semnată și nu poate fi anonimă.

Plângerea penală trebuie să îndeplinească, pe lângă condițiile de formă, și condiții de

fond. Condițiile de fond privesc conținutul plângerii. Astfel, trebuie să conțină următoarele
date: numele, prenumele și calitatea persoanei care formulează plângerea; în cazul persoanei
fizice în mod obligatoriu și codul numeric personal; în cazul în care plângerea penală este
formulată de o persoana juridică se vor indica în mod obligatoriu denumirea acesteia, sediul
persoanei juridice, codul unic de identificare fiscală ,numărul de înmatriculare al persoanei
juridice la Oficiul Registrului Comerțului sau numărul de înregistrare în registrul care este
prevăzut de lege pentru evidența persoanei juridice, contul bancar al persoanei juridice,
descrierea faptei, cu prezentarea elementelor de fapt relevante, în măsura în care se cunoaște
persoana făptuitorului sau persoana presupusă că a săvârșit fapta se va indica și aceasta, de
asemenea, se vor indica și eventualele mijloace de probă, deși în termenii legii nu se poate
vorbi în acest moment de mijloace de probă iar plângerea va fi semnată de titularul ei.

Plângerea trebuie să fie realizată de persoana vătămată, de aceea atunci când plângerea
penală se introduce prin substituiți procesuali în mod obligatoriu persoana vătămată este
chemată de organul de urmărire penală și este întrebată dacă își însușește plângerea și numai
dacă persoana vătămată declară că își însușește plângerea ea poate produce efecte juridice.

De asemenea există și situația plângerii penale greșit îndreptate, pentru că este posibil
ca plângerea să se îndrepte la un organ de urmărire penală care nu este competent, în raport cu
oricare dintre formele de competență prevăzute de lege. Într-o asemenea situație organul de
urmărire penală necompetent nu poate refuza primirea plângerii, chiar dacă în momentul
primirii plângerii, la verificarea propriei competențe constată că este necompetent. El este
obligat să primească plângerea și apoi să o trimită pe cale administrativă organului de
urmărire penală pe care îl consideră competent potrivit legii.

Denunțul este încunoștințarea făcută de către o persoană fizică sau de către o persoană
juridică despre săvârșirea unei infracțiuni.

Spre deosebire de plângere, denunțul este introdus de către o altă persoană decât aceea
care a suferit vătămarea prin infracțiune, are în principiu caracter facultativ, adică poate fi
formulat de orice persoană în mod voluntar , fără a fi impus la o obligație juridică. Dreptul de
a face denunț îl are orice persoană, deoarece acesta este un act informativ în interes public, nu
în interes personal.

De asemenea, denunțul poate fi formulat și de cel care a săvârșit infracțiunea care se

numește autodenunț din care rezultă anumite benificii cu privire la angajarea răspunderii
penale.

Unele dispoziții din conținutul plângerii se aplică și denunțului. Atunci când este scris
trebuie semnată de denunțător iar în cazul denunțului oral, acesta se consemnează într-un
proces verbal de către organul în fața căruia a fost făcut. Persoana care denunță trebuie să o
facă personal, nu prin alte persoane. Dacă denunțul nu cuprinde datele prevăzute de lege,
organul de urmărire penală nu se va considera legal sesizat și nu este obligat să se pronunțe
asupra începerii urmăririi penale decât după completarea datelor cerute de lege.

Cu toate că, denunțul are caracter facultativ, în unele cazuri, determinat de gravitatea
infracțiunii și de protejarea interesului general, denunțul este obligatoriu; în cazul
infracțiunilor contra vieții sau infracțiunilor care au avut ca urmare moartea victimei. De
asemenea, se sancționează și omisiunea funcționarului public care a luat la cunoștință despre
săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală în legătură cu atribuțiile de serviciu în cadrul
căreia își îndeplinește sarcinile. Obligația sesizării organului de urmărire penală o au și unele
organe de constatare respectiv comandanții navelor și aeronavelor cu privire la săvârșirea
unor infracțiuni.

Conform codului de procedură penală sesizarea poate fi făcută și de către persoanele

cu funcții de conducere din cadrul autorităților administrației publice, altor autorități publice,
instituții publice de drept public, precum și cele cu atribuții de control, atunci când iau la
cunoștință, în timpul exercitării atribuțiilor lor de serviciu despre săvârșirea unei fapte
prevăzute de legea penală au obligația de a sesiza organele de urmărire penală. Aceeași
obligație o au și persoanele care îndeplinesc orice serviciu public care le-a fost desemnat de
către autoritățile publice, precum și cele care se află în subordinea sau sub supravegherea
acestor autorități publice, în exercițiul atribuțiilor de serviciu, dacă iau cunoștință despre
săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală. Sesizarea este, în aceste cazuri, obligatorie,
iar neîndeplinirea obligației poate constitui infracțiunea de omisiune a sesizării organelor
judiciare.

Constatarea infracțiunilor flagrante se finalizează cu un proces verbal întocmit de

organele de ordine publică și siguranță națională în care se consemnează toate aspectele
constatate și activitățile desfășurate, pe care îl înaintează de îndată organului de urmărire
penală. Infracțiunea flagrantă reprezentând acea faptă penală descoperită chiar în momentul
săvârșirii ori al cărui făptuitor este urmărit imediat după săvârșirea infracțiunii de organele de
ordine publică și de siguranță națională, de persoana vătămată, de martorul ocular, sau cele
asupra cărora pot fi descoperite urme ale infracțiunii și din care rezultă suspiciunea rezonabilă
că au săvârșit infracțiunea, ori cele asupra cărora se găsesc arme, instrumente sau orice alte
obiecte care creează suspiciunea că ar fi participat la săvârșirea unei infracțiuni.

În cazul unei infracțiuni de acest gen, constatarea se poate realiza nu doar de organele
de urmărire penală, ci și de către o anumită categorie de organe speciale de constatare cum ar
fi: organele de ordine publică și siguranță națională, pentru infracțiunile constatate în timpul
exercitării atribuțiilor prevăzute de lege. De asemenea, aceste organe de stat au obligația de a
lua măsuri de conservare a probelor, de ridicare a corpurilor delicte și a altor obiecte care ar
putea servi la descoperirea adevărului.

Sesizarea din oficiu are la bază constatările personale, directe și proprii ale organelor
de urmărire penală și reprezintă un mod intern de sesizare. Este un mod de sesizare prin
intermediul căruia chiar organul de urmărire penală se autosesizează cu privire la săvârșirea
unei infracțiuni, atunci când află pe orice cale de săvârșirea acesteia.

De asemena, organul de urmărire penală se poate autosesiza pe orice cale, sesizarea

din oficiu nu poate avea la bază decât o cale legală. Sursa de informare a organelor de
urmărire penală trebuie să fie legală, cu respectarea principiului legalității și loialității, care se
extinde și asupra etapei de sesizare a organelor de urmărire penală care este o etapă distinctă
în cadrul procedurii penale.

Sursele de sesizare din oficiu sunt nelimitate. Organele de urmărire penală se pot
sesiza nu doar pe baza constatărilor proprii, prin propriile simțuri, ci și prin alte dosare penale,
prin alte proceduri, și chiar prin mass-media, din presa scrisă și cea audiovizuală.

Totodată, la baza sesizării din oficiu a organelor de urmărire penală ar putea sta și
utilizarea unor metode de cercetare cu caracter proactiv. Cercetarea proactivă este, însă, mai
puțin utilizată astăzi, pentru că este necesar să fie începută urmărirea penală cel puțin in rem și
este vorba de recurgerea la metodele speciale de dovedire a infracțiunilor (cele de
supraveghere și de cercetare), în special în cazul infracțiunilor consensuale, sau a
infracțiunilor care sunt considerate clandestine (ce aparțin criminalității organizate). De aceea
ele servesc mai mult unei extinderi decât începutul unei urmăriri penale, pentru că ele
presupun ca urmărirea să fie deja declanșată.

În afara acestor moduri generale de sesizare a organelor de urmărire mai există și

modurile speciale de sesizare care se deosebesc de modurile generale de sesizare prin faptul
că ele nu pot fi folosite pentru orice infracțiune și pentru orice persoană și în absența acestora
urmărirea penală nu poate fi începută.

Sesizarea persoanlor prevăzute de lege, în cazul sesizării comandantului navei, absența

nejustificată, dezertarea, părasirea postului sau comenzii, încălcarea de consemn și
insubordonarea.
 Autorizarea organelor prevăzute de lege în cazul principiilor personalității și realității
legii penale, ori cazul judecătorilor Curții Constituționale pentru care este necesară, în cazul
trimiterii în judecată, să existe o autorizare din partea Guvernului.

La acestea se adaugă plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Ea reprezintă un mod

special de sesizare a organelor de urmărire penală, pentru că ea poate fi folosită numai în
cazul infracțiunilor pentru care legea penală o prevede expres pentru a fi pusă în mișcare
acțiunea penală. De obicei, ea este prevăzută pentru infracțiunile de gravitate redusă.

Plângerea prealabilă trebuie deosebită de plângerea penală, pentru că mai întâi, spre
deosebire de plângerea penală, plângerea prealabilă este obligatorie. Ea dacă lipsește în
cazurile în care legea penală o cere, nu poate fi începută urmărirea penală și nu poate fi pusă
în mișcare acțiunea penală. De asemenea, plângerea prealabilă, spre deosebire de plângerea
penală, are caracter strict personal (intuitu personae). Acesta este motivul pentru care
plângerea prealabilă nu ar putea fi introdusă prin substituit procesual, ci doar personal sau
mandatar, cu condiția ca mandatul să fie special, însă niciodată prin substituit procesual.

Plângerea prealabilă are un caracter indivizibil. Este vorba atât despre o indivizibilitate
activă, cât și de o indivizibilitate pasivă. Aceasta înseamnă că dacă există mai multe persoane
vătămate, pentru ca plângerea prealabilă să producă efecte juridice, este suficient ca o singură
persoană să formuleze plângere prealabilă.

Dacă fapta împotriva căreia se îndreaptă plângerea prealabilă are mai mulți făptuitori,
este suficient ca plângerea prealabilă să se îndrepte asupra unei singure persoane dintre
acestea, ca ea să se răsfrângă asupra tuturor celorlalte. De asemenea, spre deosebire de
plângerea penală, plângerea prealabilă nu este un simplu mod de sesizare a organelor de
urmărire penală, ci este și o condiție de procedură, de legalitate, în absența căreia acțiunea
penală nu poate fi pusă în mișcare.

Plângerea prealabilă trebuie să îndeplinească niște condiții stricte cum ar fi: trebuie
întotdeauna adresată organelor de urmărire penală prevăzute de lege. Pentru a fi valabilă,
trebuie introdusă organului de urmărire penală competent.

Cu toate acestea, este reglementată și situația în care se constată că este greșit

îndreptată. În această situație ea se consideră valabil introdusă la organul de urmărire penală
necompetent, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege. Organul de urmărire penală
necompetent care primește plângerea are obligația de a trimite plângerea organului de
urmărire competent pe care îl consideră competent potrivit legii, la fel ca în cazul plângerii
penale.

Pentru a fi valabilă, plângerea prealabilă trebuie să fie introdusă într-un termen de 3

luni de la data la care persoana vătămată a cunoscut despre săvârșirea faptei. În situația în care
persoana vătămată este fără capacitate de exercițiu sau cu capacitate restrânsă, plângerea
prealabilă se introduce de către reprezentantul legal. Pentru o asemenea situație termenul de 3
luni începe să curgă de la data la care reprezentantul legal al persoanei vătămate a cunoscut
despre săvârșirea infracțiunii. În situația în care făptuitorul este chiar reprezentantul legal se
prevede că termenul începe să curgă de la data numirii noului reprezentant.

La împlinirea acestui termen se pierde însuși dreptul substanțial al persoanei vătămate

de a trage la răspundere penală persoana care se presupune că a săvârșit fapta prevăzută de
legea penală.

Organele de urmărire penală care primesc plângerile prealabile, au obligația de

verificare a plângerii prealabile sub aspectul formei și a termenului. În situația în care organul
de urmărire penală constată că plângerea prealabilă nu îndeplinește condițiile de formă
prevăzute de lege, remediul folosit este restituirea pe cale administrativă a plângerii prealabile
persoanei care a formulat plângerea.

În situația în care în urma verificării plângerii prealabile organul de urmărire penală

constată că nu s-a respectat termenul prevăzut de lege, acesta are obligația de a întocmi referat
cu propunere de clasare, pe care îl înaintează procurorului care supraveghează urmărirea
penală. Dacă, dimpotrivă, persoana vătămată declară că face plângere prealabilă, atunci se ia
act de declarația persoanei vătămate și procedura va continua.

De asemena, codul de procedură penală prevede și situația constatării infracțiunii

flagrante, în cazul în care se prevede condiția plângerii prealabile. În cadrul tuturor
infracțiunilor, inclusiv în cadrul infracțiunilor pentru care se cere condiția plângerii prealabile,
organul de urmărire penală este obligat să constate infracțiunea flagrantă. După această
constatare, care se materializează într-un proces verbal, pentru că e vorba de infracțiuni pentru
care se cere o condiție procedurală prealabilă în absența căreia nu poate fi pusă în mișcare
acțiunea penală, organul de urmărire penală cheamă persoana vătămată și o întreabă dacă
formulează plângere prealabilă. Dacă formulează plângere prealabilă, procedura va continua,
iar dacă persoana vătămată declară că nu dorește să formuleze plângere prealabilă organul de
cercetare penală va sesiza procurorul cu un referat cu propunere de clasare.

În concluzie, metodele de sesizare o organelor de urmărire penală reprezintă un factor

foarte important ce stă la baza începerii urmăririi penale fără de care nu poate exista un proces
penal.
BIBLIOGRAFIE

Anastasiu Crișu, DREPT PROCESUAL PENAL PARTEA SPECIALĂ, editura Hamangiu

Codul penal și de procedură penală, editura Hamangiu, ediția 6 septembrie 2019

Gheorghiță Mateuț, PROCEDURĂ PENALĂ Partea specială, editura Universul Juridic