Cultul morților în Bizanț

Moartea, acea „parte” a vieții care rămâne invariabilă și inevitabilă reprezintă unul
dintre cele mai mari enigme din istoria omenirii deoarece ridică un număr impresionant de
semne de întrebare cu privire la ființa umană și la conexiunea acesteia cu divinitatea, dar și cu
privire la relația pe care o au cele două lumi antitetice: lumea celor vii și lumea celor morți.
Istoria morții poate fi privită ca o istorie a unei reflecții asupra proprie persoane1, asupra
propriei condiții efemere. Cunoaștem, într-o mică sau mai mare măsură cine suntem, de unde
venim și încotro ne îndreptăm, neexistând posibilitatea postpunerii iminentului sfârșit, însă nu
știm cu certitudine ce se află după moarte și cum ar trebui sa ne pregătim pentru această etapă
nouă a existenței noastre. De-a lungul istoriei, o mulțime de oameni, de diferite confesiuni și
aparținând unor domenii de activitate variate de la teologi la sociologi, filosofi sau oameni de
știință moderni, au încercat să ofere răspunsuri la toate întrebările pe care fenomenul morții le
ridică, însă nu s-a reușit ajungerea la un punct de vedere comun.

Moartea „face parte” din viața omului încă din cele mai vechi timpuri, fiind singurul
element al existenței noastre care a rămas neschimbat indiferent de perioada la care facem
referință. Încă din Paleolitic oamenii, mânați de dorința de a fi mai presus de ceilalți și de a
domina mediul și natura, au căutat să construiască unelte și arme cu ajutorul cărora să producă
fie moartea viețuitoarelor, fie a celorlalți semeni. Desigur că acest act al luării unei vieți nu
era unul lipsit de vreun motiv bine întemeiat, precum apărarea propriei comunități, iar
acțiunile care au loc înaintea acestui act, cât mai ales cele ce au loc după el sunt puternic
încărcate de o simbolistică aparte și au dat naștere unor ritualuri specifice2. Aceste ritualuri s-
au diversificat, au evoluat în funcție de perioada la care ne raportăm și mai ales au luat diferite
forme la fiecare religie sau confesiune. Ideea continuității vieții după moarte, cât și legătura
strânsă dintre lumea viilor și cea a morților sunt prezente la aproape fiecare religie, lucru ce a
dus la o dezvoltare a unui cult al morților.

Pentru bizantini, la fel ca și pentru noi ceilalți, soarele răsare în fiecare dimineață și
apune în fiecare seară, însă aceștia mai credeau și în faptul că va veni o zi, atât pentru individ,

1
Douglas J. Davies, A brief History of Death, Blackwell Publishing, 2005 p. 1.
2
Donald G. Kyle, Spectacles of Death in Ancient Rome, Routledge, New York, 2001, p. 1.
cât și pentru întreaga creație, care nu va avea un apus3. Moartea își făcea simțită prezența în
societatea bizantină prin intermediul viselor, prin comemorări liturgice, dar și prin rămășițele
pământești, specialamente cele ale sfinților4. Practic, cultul morților reprezintă grija purtată de
cei vii în vederea menținerii legăturii spirituale cu cei decedați și o modalitate prin care cei
rămași în viață să le ușureze situația din lumea de dincolo, prin intermediul unor rituri și
ceremonii, prin rugăciuni adresate divinității pentru odihna lor netulburată și pentru iertarea
păcatelor, lucru realizat prin jertfe și fapte de milostenie sau alte acte folositoare celor plecați
dintre cei vii. În cadrul teologiei bizantine cultul morților era bazat pe mai multe dovezi
scripturistice și patristice ce se referă la rugăciunile adresate morților, iar pomenirea celor
trecuți în neființă a căpătat o doză de obligativitate, fiind izvorâtă din adevărul de credință al
Evangheliei. Astfel, pe lângă obligația morală a celor vii de a avea grija de morți, a apărut și o
obligație cvasilegislativă, fundamentată pe ideologia bizantină.

Moartea pentru bizantini nu reprezenta o distrugere totală, un vid sau o trecere în neant
a unei persoane, deoarece sufletul este nemuritor. După actul morții, sufletul se reunea cu
primordialul, cu Dumnezeu. Cel care era cu adevărat mort era cel necredincios, deoarece
acesta era despărțit de Dumnezeu, atât trupește, cât mai ales sufletește. Aspectul fizic, lumesc
al morții nu ii putea despărți pe cei care credeau în Hristos cel înviat din morți și uniți în
iubirea lui de cei vii, adevărații creștini putând păstra această legătură cu cei adormiți prin
intermediul rugăciunilor. Cei care au murit nu mai puteau face nimic în legătură cu mântuirea
lor, însă puteau fi ajutați de cei vii, fiind chiar o datorie a celor din urmă de a se ocupa de
acest aspect. Rugăciunile pentru cei morți erau strâns legate de judecata particulară și cu
starea sufletului de până la judecata obștească și erau adresate de cei vii celor morți pentru
îmbunătățirea situației lor. Exista ideea unei continuități a vieții și după moarte și o raportare a
vieții de dincolo de mormânt cu cea de pe Pământ, astfel încât cei care duceau o viață bună
după preceptele creștine, care credeau întru Hristos și care „lucrau” la propria mântuire își vor
continua viața lor bună, plină de fericire, iar cei răi vor duce o viață plină de ură și de răutate
întocmai celei duse pe Pământ. De reținut este faptul că exista credința că unele păcate pot fi
iertate chiar și după încheierea etapei pământești, acest lucru fiind posibil doar prin
intermediul rugăciunilor.

Un factor important în cadrul cultului morților era reprezentat de Biserică. Aceasta,

prin intermediul preoților săi, săvârșea Pomenirea, adică o slujbă scurtă pentru cei morți, fie

3
George T. Dennis, Death in Byzantium, in „Dumbarton Oaks Papers”, nr. 55, 2001, p. 1.
4
Patrick J. Geary, Living whit the dead in the Middle Ages, Editura Cornell University Press, Londra, 1996, p. 9.
prin amintirea numelor lor la Proscomidie5 și prin punerea unor ectenii6 la momentul potrivit
din Liturghia catehumenilor, fie printr-o slujire a parastasului pe scurt, după rânduiala stabilită
în Liturghier. Atât pomenirea, cât și parastasul erau atent urmărite de către credincioși, familia
având obligația de face cu putință ca numele celui decedat să fie pomenit de cât mai multe ori.
Ca în cazul tuturor slujbelor, se păstra o atmosferă de liniște și reculegere, atmosferă ce
exprima respectul față de persoana trecută în neființă. Tot o parte a cultului morților era și
oferirea de pomeni, care reprezentau mese de milostenie oferite în amintirea celui adormit,
spre folosul oamenilor nevoiași și având scopul de a ușura situația din „lumea de dincolo”.

Tot o practică realizată în folosul celui decedat era și aprinderea de lumănări, în locuri
special amenajate, fie în interiorul bisericii sau în curtea acesteia. Lumănarea aprinsă
reprezenta o ofrandă adusă lui Dumnezeu de către credincioși ca semn de oferire a sufletului
lor.

Un aspect important al cultului morților este reprezentat de depunerea trupului celui

mort. Astfel, acesta era așezat într-un coșciug și introdus în groapă. O deosebire importantă
față vremurile păgâne este reprezentată de faptul că morții erau depuși într-un sarcofag,
termenul de sarcofag însemnând în limba greacă „mâncător de trup” sau „mâncător de carne”.
Creștinii nu au mai numit coșciugul sarcofag si sicriu, reprezentând o cutie sau un chivot 7 în
care se păstrau obiectele de mare preț, sau un odor cu o importanță spirituală ridicată. Acel
odor era reprezentat de trupul creștinului care reprezenta de fapt templul Sfântului Duh. Acest
este de fapt și motivul pentru care creștinii bizantini nu ardeau trupurile celor decedați, lucru
întâlnit la alte religii, ci se așeza în sicriu, iar sicriul era așezat în mormânt cu față spre
Răsărit, așteptând venirea lui Iisus Hristos. Prețuirea trupurilor celor decedați continua și după
așezarea lor în mormânt, familia îngrijind locul de veci și depunând flori. Practic aceștia nu
erau excluși din viața de zi cu zi, din comunitatea din care făceau parte, fiind în continuare
parte „activă” în ceea ce privește luarea deciziilor. Existau și anumite zile bine precizate de
pomenire individuală și/sau colectivă prin intermediul cărora se păstra vie comuniunea cu cei
decedați, respectarea lor contribuind totodată la menținerea cultului morților și a legăturii cu
pământul care servea drept acoperământ al rămășițelor lumești.

5
este un ritual, prima din cele trei părți a Liturghiei, prin care preotul pregăteşte pâinea şi vinul pentru Sfânta
Împărtăşanie.
6
Rugăciune de cerere sau de mulțumire rostită de către preot sau diacon, la care se răspunde prin: „Doamne
miluiește” ori „Dă, Doamne”.
 Un rol extrem de important îl avea comunitatea întreagă, aceasta având obligația de a
fi alături de cei îndoliați, de a fi un sprijin spiritual și de a încerca a-i face pe aceștia să
înțeleagă că moartea nu este o despărțire permanentă, o separare imuabilă de cei dragi, ci mai
mult o transformare a realității, în conformitate cu principiul lavoisierian enunțat peste veacuri
„nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul se transformă”. Astfel, cel mort, sau mai bine
zis suflarea acestuia, împreună cu Dumnezeu urma să le fie alături pe toată durata vieții lor, a
celor vii, indiferent de loc sau timp.

Simbolistica creștină este un alt aspect strâns legat de cultul morților. Cel mai puternic
simbol creștin, crucea, era și este un element cvasiimportant pentru comuniunea celui decedat
cu Dumnezeu și cu puterea sa nemărginită. Prin prezența ei, defuncților li se asigura, într-o
mică sau mai mare măsură accesul la puterea divină, sfințind și oferind acestora
binecuvântarea din partea părții christice a Trinității, care a învins moartea la rândul Său.
Totodată, crucea reprezintă și simbolizează identitatea creștină a celui mort, apartenența sa la
cultul creștin.

Misiunea celor morți în tărâmul de dincolo putea fi ușurată și prin intermediul unei
alte forme de rugăciune, cea îndreptată către sfinți. Sfinții erau considerați a fi niște modele de
moralitate și spiritualitate în interiorul lumii creștine, devenind cu timpul adevărați mijlocitori
între Divinitatea propriu-zisă și lumea pământească. Sfinții puteau constitui o cale prin care
cel decedat să intre în contact cu cei aflați în viață, să comunice cu aceștia, prin vise sau
viziuni, existând și posibilitatea înștiințării celui viu de anumite pericole care ar putea apărea
pe parcursul vieții sale. Acest lucru este adeverit și de scrierile Sfântului Chiril al
Ierusalimului care spunea că: „Noi ne rugăm pentru Sfinții Părinți și episcopii adormiți și, în
scurt, pentru toți cei mutați înainte de noi, crezâd că vor dobândi cel mai mare folos sufletele
pentru care se face rugăciunea la jertfa sfântă și preaînfricoșătoare ce este pusă înainte”8.

Rămânem în continuare concentrați asupra sfinților și vom vorbi despre locul de veci
al acestora. Încă de la începuturile creștinismului, mormântul unui sfânt era locul destinat
cultului său, reprezentând totodată și o probă imbatabilă a sfințeniei sale, diferența dintre
rămășițele unui muritor și moaștele unui sfânt era una fundamentală așa cum se poate vedea și
în cazul Sfintei mucenițe Tecla, cea dintâi martiră întru Hristos, căreia îi era închinat un
sanctuar uriaș din Seleucia, în Isauria (sud-estul Asiei Mici). În secolul IV episcopul de

8
Cateheza V mistagogica, c. 9, PG 33, col. 1116; vezi si Sfantul Chiril al Ierusalimului, Catehezele, partea a II-a,
trad. de D. Fecioru (Izvoarele Ortodoxiei), Bucuresti, 1945, p. 570.
Seleucia a autorizat îmormântarea unui personaj important și respectat în naosul acestui
sanctuar al sfintei. Imediat după ce groparii au început lucrul sfânta i-a oprit. Mai apoi aceasta
și-a făcut apariția într-un vis de-al episcopului și i-a reproșat faptul că i-a dezonorat biserica
prin acea înmormântare. Sfânta „a spus” ca mormintele și bisericile nu au numic comun,
exceptând desigur cazurile în care morții nu sunt morți, ci trăiesc întru Domnul, fiind vrednici
să împartă același loc de veci cu martirii. În acest mod se face distincția clară, în interiorul
bisericii, între morți morți și morți vii reprezentați de sfinți. În lumea bizantină se considera
faptul că sfinții erau prezenți printre oameni în timpul liturghiei, având capacitatea de a
influența viața credincioșilor, indiferent de orice aspect al vieții. Drept semn de mare prețuire
și respect pentru faptele și viața sfinților, dar și ca o pomenire permanentă, credincioșii
utilizau numele lor. Pentru aceștia, sfinții reprezentau unelte ale dumnezeirii, iar în funcție de
harismele lor, unii aveau puteri tămăduitoare, alții propovăduitoare, iar alții erau învățători.

Concluzionând, în ciuda faptului că au venerat rămășițele lumești ale sfinților și au

comemorat plecarea celor apropiați, purtându-le o grijă specială chiar și după ce aceștia au
părăsit lumea celor vii, nu se poate afirma faptul că bizantinii ar fi dezvoltat un adevărat și
obsesiv cult al morților precum s-a întâmplat în cealaltă parte a continentului în Evul Mediu
târziu9. Credincioșii bizantini erau conștienți de imiența propriului sfârșit și erau mai mult
speriați de faptul că nu erau suficienți pregătiți pentru a întâmpina această schimbare, această
nouă călătorie. Moartea era privită ca o parte diferită a vieții sau mai bine zis din existența
umană, nu ca un capăt de linie, concepție care se păstrează până în zilele noastre și care încă
este vie.

9
George T. Dennis, op.cit., p. 7.