O mare si uitata doamna a culturii romanesti - Olga

Greceanu
singura femeie din "Rugul Aprins"
Intreaga biografie a Olgai Greceanu pare sa fi fost scrisa doar din
taceri, din contorsiuni si renuntari dramatice, greu de povestit. Discreta si
aristocrata, a fost prima in toate: singura femeie acceptata in grupul
ortodox crestin "Rugul Aprins", singura femeie care a primit ingaduinta
scrisa a patriarhilor Nicodim si Iustinian de a predica la amvon, in oricare
biserica din tara. Ea a pictat frescele de la Patriarhie si tot ea a intruchipat
mozaicurile superbe de la biserica Antim. Din sutele de manuscrise, parte
confiscate si distruse de comunisti, s-au pastrat cateva farame fara egal:
"Monahi zugravi, monahi de subtire", o monografie (unica in lume), despre
"femei pictore necunoscute", si un dictionar crestin in opt volume,
nepublicat nici in zilele noastre.
Celebra, frumoasa si plina de talent, artista recunoscuta si doamna
de companie a Reginei Maria, avea Bucurestiul interbelic asternut
admirativ la picioarele ei. Steinhardt o pomeneste in "Jurnalul fericirii",
Petru Comarnescu o aseamana cu Elena Vacarescu si Martha Bibescu, iar
Cella Delavrancea o evoca admirativ ca pe o mare doamna a culturii
romanesti. Prietena cu marii pictori ai vremii, Cecilia Storck si Tonitza,
expunea ea insasi in marile orase ale Europei, iar la New York era invitata
personala a presedintelui Roosvelt. Pana sa ajunga la Locurile Sfinte si,
apoi, sa intalneasca pe monahii "Rugului Aprins", cu adanca lor filozofie
teologica a "rugaciunii inimii", se credea cetatean al lumii, om liber si fara
prejudecati. Apoi, ca o iluminare, a decis sa se retraga in ascunzisul
atelierului, pentru a se ruga lui Dumnezeu in desene si culori, asa cum o
indemna duhovnicul ei, Sofian Boghiu de la Antim, alaturi de care a pictat
zeci de biserici. Abia implinise 50 de ani, cand a renuntat la toate (inclusiv
la o avere fabuloasa), pentru pictura si pentru Hristos, traind pana la
sfarsitul vietii ca intr-o calugarie alba. La 86 de ani, era pe schela Schitului
Darvari, unde restaura fresca originala. La sfarsitul lucrarilor a coborat,
spunand fericita ca a venit timpul sa se ocupe de vechile ei proiecte
artistice. Nu peste mult timp, va fi gasita in atelier, fara suflare si cu pensula
in mana. Oamenii din jur abia i-au simtit absenta si nici un ziar nu a scris
macar un rand despre disparitia ei.
"Huma se spala"
Deloc habotnica si pietista, cum ar crede unii, a fost o militanta a
cauzei femeii dispretuite si marginalizate pe nedrept. Poate cea dintai

feminista din Romania. S-a luptat din rasputeri cu prejudecatile timpului si

misoginismul fumegos al colegilor de breasla Tonitza, de pilda, caruia i-a
replicat, intr-o celebra disputa publica: "Femeia nu a fost Dante, pentru ca a
preferat sa ramana Beatrice". Mereu a aparat cauza altora. Pe sine s-a
neglijat si s-a lasat in urma, acceptand senina toate loviturile sortii. O buna
parte din lucrari s-au distrus in bombardamentul avioanelor germane din
1945. O alta, i-a fost confiscata de comunisti. Nu a pierdut doar palate si
mosii intreaga avere a familiei Greceanu, Cula de la Maldaresti sau
imensul conac de la Balteni, obiecte si stofe de la 1600, mobilier adus cu
mare cheltuiala de la Florenta, incunabule si carti rare. Ceea ce a pierdut
cu adevarat a fost dreptul la semnatura, dreptul de a fi ea insasi. O instanta
obscura a condamnat-o la anonimat si a decis sa acopere cu var frescele
ei din gara Mogosoaia, din cele doua cladiri administrative importante ale
Bucurestiului (Amzei si Banu Manta), obligand-o sa verniseze, poate
singura ei expozitie de maturitate, in chiar locuinta personala. In loc sa
protesteze si sa-si ceara drepturile de mare artista, s-a adancit de buna
voie in anonimatul muncii, restaurand zeci de monumente bisericesti, de
fresce si icoane inestimabile, fara a se da insa niciodata batuta, asa cum
stau marturie randurile scrise pe o margine de caiet: "Ca sa fii cu adevarat
nefericit, trebuie sa-ti dai singur consimtamantul". Tot ea va adauga mai jos
o profetie tasnita de-a dreptul din fibra ei de femeie luptatoare, fara egal:
"Frescele mi-au fost acoperite cu var, dar huma se spala. Nu acum cat mai
traiesc (am 77 de ani), ci dupa ce nu voi mai fi si se vor stinge toate
geloziile si rautatile". Vedea cu ochii mintii ca o sa i se faca dreptate
candva, ca adevarul va tasni la suprafata cu puterea uleiului strecurat in
apa. Prefigura parca momentul miraculos cand o tanara si necunoscuta
plasticiana, Iulia Mateescu, o va descoperi brusc si tulburator, asa cum la
randul ei descoperise intr-un anticariat obscur din Liege tabloul unei mari si
necunoscute artiste Margariete van Eyck, sora celebrilor pictori Van Eyck.
"Nu tu ai ales-o pe Olga.
Ea te-a ales pe tine!"
In atelierul ei din Otopeni, Iulia Mateescu i-a ridicat batranei doamne
aristocrate un adevarat sanctuar. Acolo, in tihna incaperii sfintite cu o
icoana si o candela mereu aprinsa, traieste si creeaza, inconjurandu-se cu
amintirea ei.
Olga Greceanu e prezenta peste tot in manuscrise, in fotografii, in
cele cateva carti superb invelite in piele decorata cu imprimeuri si discrete
frunze ruginii: corespondenta cu monahii "Rugului Aprins", confesiunile
religioase, "Pe urma pasilor Tai, Iisuse", "Dictionarul de arta grafica",
jurnalul de calatorii in Locurile Sfinte, "Femei-pictore necunoscute" sau

minunatele "Talmaciri evanghelice". De cate ori vorbeste despre batrana

aristocrata a Bucurestiului interbelic, Iulia Mateescu se tulbura cumva si
ezita, temandu-se parca sa nu o banuim de teatralism sau alte patetisme
desuete. E limpede insa ca o admira si o iubeste foarte mult. "Nici nu
indraznesc sa spun ce simt pentru ea. De multe ori, am impresia ca nimic
din viata doamnei Olga nu mi-e strain, ca intalnirea noastra astepta deja
scrisa in ceruri, cu mult timp inainte de a afla de existenta ei in chilia
parintelui Policarp de la Patriarhie, care, fara nici un motiv aparent, a
insistat sa-mi arate manuscrisul "Dictionarului biblic", in opt volume. Nu stiu
ce anume m-a impresionat imensitatea lucrarii sau faptul ca parintele s-a
trudit 30 de ani sa o alcatuiasca si, dupa alti 45 de ani de asteptare, tot nu
a reusit sa o publice. Stiu ca mi-a incoltit in minte un gand: sa editez opera
ei monumentala si sa-i scot la lumina numele. In tacerea chinuita a noptii, il
intrebam staruitor pe Dumnezeu ce vrea de la mine, ce trebuie sa fac
pentru a-I implini voia si El, pe data, imi trimitea semn si parca imi netezea
calea. Nu intamplator, am gasit singurele rude ale familiei Greceanu din
prima incercare doar deschizand cartea de telefon. Nu intamplator, aceste
rude m-au primit in casa, de parca m-ar fi cunoscut de cand lumea, si miau pus in brate, fara sa cer ceva, intreaga arhiva a doamnei Olguta. Cand
am intrebat de ce au atata incredere in mine, au ridicat nestiutori din umeri
si mi-au marturisit ceva care m-a tulburat si mai mult biografa Olgai
Greceanu, doamna Adina Nanu, i-a anuntat ca renunta, ca, la cei 80 de ani
ai ei, nu mai poate continua munca de editare, dar ca altcineva trebuia sa-i
ia locul, implinind astfel cuvintele poruncitoare ale doamnei Olguta: "Sa nu
te tulburi. O sa-ti trimit semne din cer, asa cum o sa-ti trimit oameni de
nadejde ca sa te ajute".
Abia acum, cand hotararea a fost luata, Iulia Mateescu realizeaza cat
de greu a fost, ce mult o chinuiau gandurile si teama de a nu gresi. Se
simtea prea mica si neinsemnata pentru misiunea ce ii statea in fata. Nu
stia nimic depre editarea cartilor, despre tainele tipografice ale
reproducerilor, ale ilustratiei. In cateva randuri a vrut sa renunte, dar
duhovnicul ei, parintele Teofil (acum, staret al Schitului Darvari), nu a lasato, spunandu-i apasat si cu blandete: "Ai de implinit o misiune. Nu te grabi
fa numai ce poti. Cumpaneste cu intelepciune intre a trebui si a putea. De
restul se va ocupa Dumnezeu... Nu tu ai ales-o pe Olga Greceanu. Ea te-a
ales pe tine!".
"Fara entuziasm, fara pasiune, fara un fel de furie fericita, nu vei
reusi niciodata"
Convinsa ca Olga Greceanu vegheaza asupra ei si ii indruma pasii
din inaltul cerului, Iuliana Mateescu i-a pus chipul intr-o rama de argint, de

care nu se indura sa se desparta niciodata. Nu atat frumoasa, cat nobila si

rafinata in trasaturi, era o femeie puternica si arzatoare, mereu directa,
spontana si nu lipsita de o bruma de umor. Vorbea fara ascunzis despre
orice si marturisea adevarul dreptei credinte fara teama, neuitand niciodata
ca Dumnezeu savarsise deja o prima minune, cand o ajutase pe mama ei
sa o nasca la manastirea Namaiesti, singura, sub privirea ingerilor si a
icoanei Maicii Domnului, despre care se spune ca ar fi fost pictata chiar de
marele Apostol si Evanghelist Luca. Profund mistica si religioasa, stia ca
fusese menita sa-i slujeasca lui Dumnezeu inca din copilarie. Intr-o
scrisoare trimisa parintelui Sofian, marturisea nu numai bucuriile Sfintei
Impartasanii, dar si o intamplare ce o va urmari toata viata. La 12 ani, s-a
imbolnavit atat de grav, incat medicii ridicau neputinciosi din umeri si le
spuneau parintilor ei: "Pregatiti-va pentru ce e mai rau. Numai Dumnezeu o
mai poate salva". In noaptea aceea, zbatandu-se intre viata si moarte, i-a
aparut in vis o groapa si, alaturi, Iisus. "E pentru mine?", a intrebat ea naiva
si speriata, dar Domnul a suras cu blandete: "Groapa e pregatita pentru
pacatele lumii. Tu vei muri batrana, intr-o zi de vineri". Ajunsa deja la 80 de
ani, Olga Greceanu scria in jurnalul ei: "Batrana sunt de mult. In fiecare
vineri ma gandesc: "Sa fie azi sau alta data?"". Intamplare sau nu, Olga
Greceanu s-a savarsit din viata chiar intr-o zi de vineri.
*
Inca tanara (abia a implinit 39 de ani), Iulia Mateescu nu a avut
ocazia sa o intalneasca niciodata pe batrana doamna. Dar chiar si asa, fara
nici o amintire concreta despre Olga Greceanu, ii stie biografia si vorbele ei
memorabile pe de rost, pe care le reproduce intr-un fel aparte, sfioasa,
parca lipindu-se cu spatele de zid, pentru a-i face mai mult loc, in timp ce
buzele rostesc melodic, intr-o adresare directa si plina de respect: "Tanti
Olguta... Ea e draga mea doamna". O intrezareste si o recompune doar din
carti si desene, din amintiri si evocari straine, imaginand-o pe schelele de
la Patriarhie, in lungile ei pelerinaje in Tara Sfanta sau in salonul bibliotecii
de la Antim, unde vorbea cu avantul iubirii cristice despre rugaciune,
despre jertfa si rabdare, in timp ce severii calugari ai "Rugului Aprins" (de la
Ion Kulaghin, la Andrei Scrima si Sofian Boghiu) o cercetau cu admiratie,
iar Sandu Tudor, abia tuns in monahism, varsa intr-un colt al salii o
profetica si amara lacrima, intrezarind parca toate suferintele prin care, nu
peste mult timp, vor trece toti cei prezenti, filosofi si scriitori de renume:
Nae Ionescu, Anton Dimitriu, Ion Marin Sadoveanu, Vasile Voiculescu.
Ramai impresionat ascultand-o pe Iulia Mateescu cum vorbeste
despre aceasta artista de mult uitata. Ii este deopotriva invatator si
confident de taina. In multe, e modelul si sufletul ei pereche. Asemenea

Olgai Greceanu, nu-i plac lucrurile modeste. Tenace si perfectionista, cauta

in toate expresia lucrului simplu si elegant. Isi iubeste familia si copiii, dar,
in acelasi timp, traieste durerea mocnita ca, in societatea de astazi, femeia
nu mai e respectata, protejata si iubita; ca femeile puternice si
intreprinzatoare par a fi condamnate la o singuratate difuza si apasatoare.
Atenta la cel mai mic detaliu, pune suflet in tot ce face, traieste intens si
arzator fiecare clipa, fiecare bucurie si deziluzie, urmand superbul indemn,
lasat de Olga pe o fila stinghera de jurnal, parca anume pentru ea: "Fara
entuziasm, fara pasiune, fara un fel de furie fericita, nu vei reusi niciodata...
Fara entuziasm, orice pas al nostru e fara folos.
Tot ce faci in lume trebuie implinit cu exaltare, cu intelegere ca ce faci
tu, altul nu ar putea face".
In atelierul ei din Otopeni, Iulia Mateescu se retrage discreta intr-un
colt, mangaind cu privirea cartile editate de ea. Arata superb, pecetluite in
piele scumpa de vitel si cu o hartie de un alb matasos, imaculat. Le tine
aproape, langa sufletul ei, parca nevrand sa se desparta de ele, in timp ce
un gand anume o incearca usor amar si dragastos: "Pe Olga Greceanu o
vestesti, nu o vinzi la raft". Apoi, se ridica, umbla in sipetul ornat cu discrete
irizari florale, de unde scoate marea ei comoara. E prima ei editie a
"Femeilor-pictore necunoscute", o editie rara si impresionanta in limba
franceza, o adevarata bijuterie bibliofila. Cu gesturi retinute si pline de
emotie, o rasfoieste abia atingandu-i filele, apoi tresalta, mai priveste o
data de parca nu i-ar veni sa creada ce vede si surade fericita sa
descopere pe pagina de garda chiar semnatura olografa a autoarei: "Olga
Greceanu, 1948". Era anul in care Dumnezeu ii va lua intreaga avere,
daruindu-i o comoara infinit mai pretioasa drumul crucii si al suferintei,
drumul Mantuirii.