© Euromed si avocat Simionica

procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/rev89/simionica/manuscris/docs/cap3_3.htm

© avocat Simionică; editura

Euromed

22
septembrie 2007

Elancourt

CAPITOLUL
III (3)

"In
preajma izbucnirii insurecţiei din 17-22 Decembrie 1989, imaginea de ansamblu,
reală, a D.S.S.(Departamentul Securităţii STatului) se prezintă astfel :

In fruntea întregului
Departament, se situa Direcţia a V-a care coordona şi superviza
activitatea
întregului D.S.S. pe plan intern sai extern.

Conducerea
acestei Direcţii a V-a era asigurată efectiv de oamenni de taină a cuplului
Ceauşescu care se acupau şi de protecţia lor personală.

Sub comanda
lor efectivă se aflau ofiţerii specialişti ai serviciului “Execuţii” precum şi
Detaşamentele de şoc U.S.L.A.. Tot ei coordonau bazele secrete de antrenament
pentru
pregătirea formaţiunilor de terorism, fiind singurii care puteau dispune
de acţiune ale
comandourilor aflate în stagiul de pregătire.

In cadrul
Direcţiei, funcţiona un serviciu special de Dezinformare, care era utilizat sub
controlul nemijlocit al lui Ceauşescu şi a oamenilor săi de taină, atît pentru
acţiuni
desfăşurate pe plan extern cît şi pa plan extern.

Vîrfurile
acestei Direcţii a V-a, puteau dispune oricînd, în numele lui Ceauşescu de
Serviciile D.G.T.O., C.I.D.-ului şi ale D.I.A.(Direcţia de Informaţii ale
Armatei).

De
asemenea, în virtutea atribuţiilor lor de bază cu privire la protecţia familiei
Ceauşescu,
puteau dispune oricînd în numel"e lui Ceauşescu de mijloacele
de transport (avioane,
elicoptere, autoturisme) aflate în dotarea serviciilor
care asigurau paza cuplului
preşidenţial, precum şi de formaţiunile armate
(Securitate, Miliţie, Armată) afectate
acestui scop.

In virtutea
aceloraş atribuţii, puteau dispune oricînd de celelalte Direcţii ale D.S.S. şi
Miliţiei.

1/25
In sfîrşit,
trebuie menţionat că prin regulamentul stabilit de Ceauşescu, în cazul unor
revolte de masă, se constituia automat un Comandament Central compus din
vîrfurile
Securităţii, Miliţiei şi Armatei, condus personal de Ceauşescu şi de
oamenii săi de taină
care transmiteau toate ordinele de înnăbuşire a revoltei
în numele lui Ceauşescu.

Penton ca
tabloul să fie complet trebuie să menţionăm că In conformitate cu principiile
generale de exercitare a puterii de stat în timpul regimului Ceauşescu toate
persoanele
numite în funcţii cheie care asigurau exerciţiul puterii în mod public,
erau doar personaje
de paia, docile, gata oricînd să execute orice ordin al lui
Ceauşescu fără nici un fel de
discernămînt.

MILITIA    

Aceasta
institutie, are in componenta sa toate elementele constitutive ale uniu aparat
politienesc. Oficial functiile Militiei erau acelae de a sigura ordinea si
discipiplina in tare,
iar metoda sa de lucru era aceea de a preveni savirsirea
infractiulinor de drept comun.
Caracterul preventiv-educativ, folosit ce slogan
in acivitatea Militiei, era tot atit de fals ca
si umanismul socialist, invocat
de doctrina judiciara a Procuraturii si justitiei. Aceasta
institutie, la fel
ca si celelalte, prinmodul lor de organizare si functionare, sint tipice
regimurilor comuniste. Ele nu sint decit copii jalnice ale mamelor lor sovietice,
si se
carcterizeaza in primul rind prin rolul lor profund represiv. In general,
infara de
subordonarea sa fate de Securitate, Militia se distinge prin atentia
pe care o acorda
asazisului obiectiv de aparare a avutuluiobstesc. Dintre toate
valorile sociale, ce trebuiesc
protejate intr-un stat de tip comunist, viata,
integritatea fizica, familia, morala, avutul
personal, ocupa.... in ordinea de
prioritate, ultimele locuri.           Pe
primul loc, se
situeaza, de departe rolul Militiei de a intari paza si integritatea
avutului obstesc si a
ordinii de drept dictate de regimul comunist. Subordonata
acestor obiective
fundamentale, Militia a fost organizata si dezvoltate ca un
aparat de represiune care
intotdeau na a secondat si a sprijinit Securitatea,
si s-a preocupat in primul rind de asaisa
"paza" a "avutul
obstesc". Prin "avut sau avere obsteasca" se intelege conform
doctrinei
comuniste, in sensul cel mai larg, proprietatea intregului popor,
asupra intregii avutii
nationale. In sens restrins, de exemplu, muncitorii
dintr-o fabrica, sau taranii dintr-un CAP
erau proprietarii tuturor masinilor,
utilajelor, etc. precum si a roade lor provenite din
munca lor. Dar dacă
vreunul din ei (un muncitor sau un tăran) lua un surub din fabrica
sau 3
stiuleti de porumb de pe cimp, erau arestati de Militie, anchetati, trimisi in
judecata
de Procuratura si Condamnati de Tribunale la pedepse grele, care
anulau orice idee de
umanism. Pentru asazisa "paza" a avutului
obstesc, erau alocate cele mai importante
forte ale Militiei. Pe masura ce
constringerea exercitata fata de propor, provoca tot mai
dese actiuni de
revolta, Militia se reorganizeaza, in sensul ca isi constituie formatiuni
proprii, puternice, capabile sa intervina si sa anihileze prin forta, focarele
de revolta. Sint
renumitele "batalioane speciale de intervenite" -
faimoasele "casti alte de trista amintire in
memoria poporului roman. De
imaginea lor, sint legate indestructibil masacrele comise la
Timisoara,
Bucuresti si in alte orase din tara, in periodaca 16-22 Decembrie 1989.

2/25
Avind in
vedere datele generale expuse mai sus, distingem in organizarea Militiei, mai
multe compartimente (Directii).                Cel
mai important compartiment, dar si cel mai
numeros este acela care are ca
obiectiv de activitate "Paza si ordinea".        Pina aici,
nimic rau; Orice stat civilizat, are in aparatul
sau politienesc, un compartiment care
raspunde de paza si ordinae publica;
Numai ca "Directia de paza si ordine" din cadrul
Militiei, a foost
structurata pe cu totul alta idee, cecit aceea de a sigura paza bunurilor
cetatenilor si ordinea publica; In activitatea sa a fost ignorata paza
bunurilor cetatenilor si
linistea publica, dar a fost intarita paza avutului
obstesc (deri a institutiilor de stat) si a
ordinii (de drept-) comuniste.
Deoarece aceste obiective erau contrare aspiratiilor
poporului, aceasta
Directie (ca de altfel aproape intreaga Militie) si-au concentrat
majoritatea
fortelor, pentru realizarea rolului sau profund represiv. Mai mult, ea si-a
creat
acele Batalioane special de interventii, compuse din indivizi antrenati
dupa sistemul
U.S.L.A., ou singura deosebire ca acestia erau instruiti sa lupte
in formatii numeroase,
deci impotriva unui adversar numeros, cum au fost
revolutionarii din Decembrie 1989.
Asa cum s-a putut constata, ei au intervenir
deosebit de brutal impotriva manifestantilor,
inarmati cu bastoane de lemn,
rangi de fier si arme albe (box, pumnal).Martorii care i-au
vazut intervenind,
in statia de metrou de la Universitatea-V Bucuresti, sustin ca numai 20-
30 de
astfel de luptatori, au spulberat pur si simplu cca 200 de manifestanti, lasind
in
urma multi morti si raniti. Confirmarea spuselor acelor martori, este dată
de sutele de
lumînări care au ars  luni
de zile în pasajul statului             

Ț⁄ţia
Economică a Miliţiei , (Miliţia Economică), prin activitatea sa, nu face decît
să
confirme principiul enunţat mai sus. Ea se afla la originea multor erori
judiciare.

Trebuie
specificat, că deşi erau detestaţi de popor, pentru abuzurile pe care le
practicau
sub regimul comunist, puţini din funcţionarii acestei Direcţii au
participat nemijlocit la
represiunea demonstranţilor în ziua de 21 Decembrie
1989. Majoritatea fiind oameni ai
cifreleor, arma cu care luptau era în primul
rînd calculul matematic falsificat, abuziv şi
tendenţios.

-Direcţia judiciară
- este poate cel mai controversat compartiment al Miliţiei. In cadrul
acestei
Direcţii, acţionează cei mai buni specialişti în investigarea infracţiunilor de
violenţă
(omoruri, tîlhării, violuri) şi cei care se ocupă de hoţi,
falsificatori şi traficanţi de tot felul. Ei
cunosc cel mai bine lumea interlopă
a ţării, şi dispun de reţele de informatori de care se
folosesc atunci cînd
este necesar. Personal, în cariera mea, am cunoscut mulţi ofiţeri şi
subofiţeri
care activau în acestedomenii, despre care nu pot să cred, că or fi fost în
stare
să lupte împotriva poporului. Ei erau profesioniştii împotriva răului cu
care orice societate
se confruntă. Detestau violenţa, şi luptau împotriva
violenţei. Nu o dată, de-a lungul
anilor, discutam cu ei despre situaţia din ţară,
şi aproape toţi aveau ca şi mine
convingerea că, “aşa nu se mai poate”. De
aceea, nu m-am mirat cînd i-am întîlnit în
perioada 22-28 Decembrie 1989,
luptînd cu arma în mînă, împotriva asasinilor. Imbrăcaţi
civil sau în uniformă,
ei nu făceau decît să-şi continue lupta împotriva violenţei şi a răului.
Pe
unii, gloanţele ucigaşilor nu i-au ocolit, şi cred, pe bună dreptate, că ei
merită să fie
veneraţi de popor, drept eroi care şi-au dat viaţa pe altarul
revoluţiei.

3/25
Am făcut
aceste menţiuni, deoarece Miliţia, şi aşa detestată de popor, şi-a sporit
dizgraţia
după Revoluţie.

Faptul că
noii guvernanţi, i-au schimbat denumirea din “Miliţie” în “Poliţie” nu a fost
de
natura sa să determine poporul să uite că uniformele albastre au ucis şi
maltratat pe mulţi
din fiii săi. Manifestanţii, în majoritate tineri studenţi,
elevi, muncitori, care au fost capturaţi
în noaptea de 21-22 Decembrie 1989 şi
aduşi la Miliţie, nu pot uita cordoanele de Miliţie
care i-au obligat să treacă
printr-un culoar format din alţi Miliţieni, unde i-au bătut în mod
brutal cu
bastoanele de lemn. Nu pot uita nici martorii care au asistat la acest
supliciu,
demn de cea mai neagră perioadă a Inchiziţiei. Toţi nu putem uita,
dar toţi trebuie să ştim
că acele uniforme albastre care au ucis şi torturat făceau
parte din Departamentele “paza
şi ordine” şi “Cercetări penale” iar acele
uniforme albastre care au ajutat manifestanţii
luaţi prizonieri să fugă (au
fost multe cazuri) în seara şi noaptea de 21, şi care au luptat
alături de
popor şi Armată începînd cu data de 22 Decembrie 1989, au fost în majoritate
din Direcţia Judiciară a Miliţiei. Este importantă această deosebire, deoarece
încă de la
început, diminuează şansele asasinilor, de a se ascunde la adăpostul
celor care au luptat
împotriva lor.

- Direcţia
de cercetări penale - Era sora geamănă a aceleiaşi Direcţii din Departamentul
Securităţii Statului. Oficial, ea avea sarcina de a primi dosarele de investigaţii
de la
celelalte compartimente operative, de a ordona probele, de a la completa,
şi de a le
înainta Procuraturii civile, însoţite de un “referat de terminare a
cercetării penale” în care
se formulau propuneri de încriminare şi de trimitere
în judecată a învinuiţilor.

De regulă, pînă
la definitivarea cercetării, ofiţirii acestei Direcţii lucrau sub coordonarea
unui procuror. Pînă aici, toate ar fi fost corecte, dacă toţi învinuiţii
anchetaţi şi trimişi în
judecată ar fi fost doar criminali, hoţi,
falsificatori, traficanţi sau alte personaje pe care
orice’ societate civilizată
vrea să-i izoleze. Dar printre clienţii trimişi în judecată pe
această filieră
erauè şi cei pe care Securitatea nu-şi putea permite să-i înlăture nemijlocit.
Ei erau trimişi la această Direcţie de Cercetări Penale ale Miliţiei, care era
principalul
paravan, la adăpostul căruia, se falsificau şi se fabricau probe
care să justifice o
condamnare a unor “politici” pentru infracţiuni de drept
comun. Avînd în vedere legăturile
strînse de “colaborare” dintre Securitate şi
această Direcţiţe, s-a ajuns la situaţia
paradoxală după 1980, cînd Procuratura
şi Justiţia, au fost de fapt aservite acestor două
instituţii. Pentru ca acest
paradox să fie bine înţeles, trebuie să menţionăm că în
conformitate cu legea,
Procuratura era cea care “supraveghea” sau “veghea” activitatea
Miliţiei, şi nu
invers. De aici şi dispoziţia din lege, potrivit căreia, Miliţia, nu putea să
procedeze la arestarea unui învinuit decît în condiţii excepţionale (infracţiune
flagrantă,
omor, sau alte fapte deosebitde grave) şi atunci pentru termene mici
(24 de ore de ex.),
după care Procuratura emitea mandatul de arestare preventivă.
In realitate, datorită
situaţiei arătate mai sus, prerogativele Procuraturii,
au fost virtual suspendate, în sensul
că Miliţia (sau Securitate) îşi puteau
permite să aresteze pe oricine, pentru oricît timp.
Mandatul de arestare emis
de procuror, era o simplă formalitate, pe care ofiţerul care
conducea
“cercetarea dosarului” îl putea obţine foarte uşor, (uneori cu un simplu
telefon)
fără a mai fi nevoit să prezinte procurorului dovezi temeinice de
învinuire care să justifice

4/25
emiterea acestuia. Cititorul o să se întrebe
desigur, de ce procurorul, ca şi judecătorul, nu
se opuneau. Răspunsul e
simplu. Si Procuratura, ca şi Justiţia, erau pe deplin aservite
Partidului
Comunist.Acesta împreună cu Securitatea şi Miliţia hotărau de fapt soarta
“spînzuratului”, iar Procuratura şi Justiţia nu făceau decît să pună “funia” la
gîtul acestuia
şi să-i tragă scaunul de sub picioare. Procesele, în aceste
situaţii, nu erau decît nişte
simulacre jalnice, şi nu o dată procurorii şi
magistraţii de bună credinţă (pentru că au fost
mulţi şi dintre aceştia) se simţeau
acoperiţi de ruşine pentru slujba lor. Puteau ei oare să
facă ceva ? Categoric,
nu ! Au fost şi dintre aceia care au încercat să se opună
declanşării unor
astfel de procese, şi au fost repede înlăturaţi. Printre multele invenţii ale
P.C. şi a instrumentului său de represiune, a fost şi aceea a “informaţiilor
confidenţiale”,
pe care funcţionarii Securităţii şi Miliţiei le puteau face în
legătură cu un procuror, un
judecător, sau un avocat. Aceste “informări
confidenţiale” erau nişte delaţiuni abjecte
formulate la adresa celor care
“creau probleme”. Ele nu erau niciodată arătate acuzatului.
El era doar înştiinţat
că s-au făcut nişte sesizări foarte grave cu privire la persoana sa, şi
era forţat
să-şi prezinte demisia. Imi amintesc de cazul unui procuror militar - cu gradul
de
colonel, cunoscut ca un om integru. El a avut ghinionul să descopere întîmplător
un caz
în care un subofiţer de miliţie cunoscut pentru abuzurile pe care le săvîrşise
în satul în
care funcţiona, luase în primire o nouă victimă pe care se pregătea
să o devoreze.
Procurorul militar a intervenit şi a luat primele măsuri
împotriva subofiţerului de miliţie,
care se făcuse vinovat de grave abuzuri în
dauna unor ţărani. Superiorii subofiţerului au
intervenit şi au întocmit nişte
“informative confidenţiale” cu privire la procurorul militar, prin
care îl
acuzau pe acesta de imaginare abuzuri, miţă şi trafic de influenţă. Acele note,
au
fost înaintate la Procurorul General, care nu a vrut să rişte să se opună
Ministerului de
Interne şi a dispus înlăturarea acestuia din munca de procuror.

lipsesc
paginile 116, 117, 118, 119.

Procuratura

Aşa cum am
mai arătat, această instituţia a fost creată în anii “50” după modelul
sovietic.

In sistemul
organelor statului de tip sovietic, crearea Procuraturii, ca organ distinct
care
asigura supravegherea respectării legii, constituie aplicarea demagogică,
artificială a
uneia din tezele leniniste cu privire la construcţia statului
“socialist”.

In România,
aceste teze, au fost preluate şi aplicate în prima Constituţie comunistă
adoptată în 1948, pentru a fi consacrată în cea de-a doua Constituţie impusă şi
adoptată
î~1952. In 1948, s-a justificat sub masca “legalităţii populare”,
înfiinţarea celor două
componente ale aparatului represiv al Partidului
Comunist, Miliţia şi Securitatea. Din
lectura art. 105 din Constituţia impusă
poporului român la data de 24 Septembrie 1952,
rezultă că Procuratura, exercită
Supravegherea - respectării legii, de către ministere şi
celelalte organe
centrale ale administraţiei de stat, organele de urmărire penală,
tribunalele,
precum şi de funcţionari şi ceilalţi cetăţeni. Potrivit aceleiaşi Constituţii,
Procurorul General, răspundea direct în faţa Marii Adunări Naţionale, organ
legislativ
suprem, pentru activitatea pe care o desfăşură, alături de Preşedintele
Consiliului de Stat
(devenit ulterior şeful statului), Preşedintele Consiliului
de Miniştri şi Tribunalul Suprem.

5/25
Iată aşadar,
o primă formă de concentrare a puterii. Mai rămînea doar problema
mistificării
Marii Adunări Naţionale, singurul organism destinat teoretic, să assigure
“controlul constituţionalităţii actelor normative, adoptate de Consiliul de
Stat (Decrete) şi
Consiliul de Miniştrii (Hotărîri)”.

Decretele
Consiliului de Stat, emise între sesiunile Marii Adunări Naţionale, erau ratificate
de aceasta la prima sesiune, devenind legi. Sarcina de a supraveghea stricta
respectare
a acestor legi, de către întreaga ţară, revine procuraturi, iar şeful
ei, Procurorul General
ales de Marea Adunare Naţională, nu răspunde decît în faţa
acesteia, de modul cum se
exercită această supraveghere. Iată, aşadar, cum în
acest cerc vicios care vrea să
semene a democraţie, apareo instituţie,
Procuratura cu prerogative deosebite - din punct
de vedere coercitiv. Marea
Adunare Naţională (M.A.N.) aleasă conform doctrinei
comuniste pe principiul
unei “Mari Adunări” dar cu pretenţii de parlament, era doar un
instrument care
ratifica fără discernămînt decretele emise de Consiliul de Star ca un unic
organ al puterii de stat In perioadele dintre sesiunile M.A.N.

Conform
constituţiei comuniste, sistemul organelor statului se împarte în “organe ale
puterii” şi “organe ale administraţiei”. Organele puterii, erau Marea Adunare
Naţională -
un parlament ales formal - şi Consiliul de Stat, care asigura
exerciţiul puterii în perioada
dintre sesiunile M.A.N.. Ele erau singurele
organe, care puteau să emită acte normative
cu putere de lege (legi şi
decrete). Preşedintele Consiliului de Stat, era întotdeauna (şi în
Romînia ca şi
în URSS) şi Secretarul General al Partidului Comunist. El putea se
semneze
decrete ale Consiliului de Stat, care erau întotdeauna ratificate de M.A.N. şi
deveneau legi.

După
dobîndirea puterii de către N; Ceauşescu, funcţia de Preşedinte al Consiliului
de
Stat, s-a transformat în cea de Preşedinte al României. In această calitate,
el emitea şi
semna, fie Decrete ale Consiliului de Stat (care devenise tot atît
de formal ca şi M.A.N.-
ul) fie Decrete Prezidenţiale.

Dacă
recitim textul 105 din Constituţia anilor 1952, observăm că procuratura
“Supraveghează” stricta respectare a legilor de către toate organele administraţiei
de stat,
organele de urmărire penală (Securitate + Miliţie) tribunalele şi cetăţeni
- mai puţin decît
organul puterii, Consiliul de Stat. Iată aşadar, cum în
această perioadă Procuratura are
rolul unei pîrghii de concentrare a puterilor
statului, în mîna unei singura instituţii -
Consiliul de Stat - căreia i se
subordona prin lege. Aceasta poate fi considerată epoca de
aur a Procuraturii.
Toate abuzurile şui atrocităţile comise în perioada anilor 50-60, au
căpătat
girul legalităţii socialiste (populare) prin intermediul Procuraturii. Era
perioada
cînd funcţiile de “procurori” ca şi cele de “judecători” erau în mare
parte ocupate de
oameni fără studii superioare juridice (dar comunişti fanatici)
şcolarizaţi prin cursuri de
“specializare” cu durată de 6 luni ?!!!

Ei cereau
sau dispuneau condamnarea la moarte sau la milţi ani de temniţă, cu o liposă
de
discernămînt rar întîlnită în istoria justiţiei. In acea perioadă viaţa unui om
nu valora
decît 100.000 lei, pentru ca price învinuit care era condamnat la
moarte şi executat în
baza faimosului aliniat “h” din primul cod penal
comunist.

6/25
Este de la
sine înţeles, că avînd asemenea prerogative, Procuratura concentrează în
mîinile
ei activitatea Miliţiei şi Securităţii, pe care le coordonează, le acordă
imaginea
falsă a legalităţii şi le pune la dispoziţia Consiliului de Stat -
organul puterii, în care erau
disimulate vîrfurile Partidului Comunist.
Dictatura proletariatului - negînd orice formă de
separaţie a puterilor de
stat, îşi asigură astfel, prima pîrghie prin care concentrează toate
puterile
în mîna unei singure forţe (Partidul Comunist) sub masca legalităţii
socialiste.
Această mască, trebuia să creeze imaginea falsă, că ea reprezintă
expresia democratică
a voinţei poporului.

După anul
1965 - cînd Nicolae Ceauşescu ajunge la putere, Procuratura capătă veleităţi
noi, specifice trecerii de la Dictatură la Tiranie. Această perioadă, se
caracterizează prin
modernizarea şi întărirea aparatului represiv. Apare din ce
în ce mai evidentă intervenţia
vîrfurilor P.C. de a nu risca nimic care să le
pună în pericol puterea. Ele pun la cale şi
adoptă Constituţia din 1966, care
consacră în art. 3, principiul potrivit căruia, forţa politică
conducătoare în
România este Partidul Comunist, iar Consiliul de Stat, devine organ
suprem al
puterii de stat cu activitate permanentă (art. 62).

Procuratura,
ca pîrghie de concentrare a puterilor statului în mîinile exponenţilor Dictaturii
proletariatului, devine pîrghie de concentrare a puterilor în mîinile tiraniei
pe cale de a se
naşte. De aceea, art.105 din Constituţie se modifică.Conform
noului text adoptat în
Constituţia din 1966,, “Procuratura - Supraveghează -
activitatea organelor de urmărire
penală şi de executare a pedepselor (Miliţie şi
Securitate - n.n. şi Veghează la
respectarea legalităţii, apărarea orînduirii
socialiste, ...etc”. Ea esta subordonate
“Consiliului de Stat ”.

Intr-adevăr
din lectura textului menţionat mai sus, rezultă că Procuratura, primeşte din
partea “puterii” statului, două sarcini fundamentale :

1.-
Supraveghează - ceea ce înseamnă că ea coordonează, controlează şi îndrumă
nemijlocit activitatea Securităţii şi a Miliţiei ca organe de urmărire penală şi
de execuţie a
pedepselor (reţeaua închisorilor).

2.- Veghează
--- ceea ce înseamnă că ea observă în virtutea rolului său de mentor al
legalităţii
socialiste, modul în care toate celelalte instituţii ale statului (mai puţin
Consiliul
de Stat) precium şi cetăţenii respectă dispoziţiile legilor, emanate
de la organul puterii de
stat, şi apără orînduirea socialistă.

In aceste
condiţii, Procuratura, devine nu numai o pîrghie care netezeşte drumul spre
înscăunarea tiraniei, dar şi pumnul cu care Partidul Comunist îngenunchiază
poporul în
faţa legilor sale profund antidemocratice şi antisociale.

Modificarea
din Constituţie, care transformă funcţia de Preşedinte al Consiliului de Stat
în
cea de Preşedinte al României, face posibilă înscăunarea definitivă la putere
a tiranului
Ceauşescu.

7/25
Odată cu
înscăunarea tiraniei, Procuratura şi-a termi!nat rolul său de pîrghie, care a
înlesnit concentrarea puterilor statului în mîna unui singur om. La prima
vedere s-ar putea
crede că s-a aplicat principiul căruia “maurul şi-a făcut
datoria, maurul poate să moară”.
Dar nu a fost aşa. Dacă pînă în acest moment,
Procuratura a avutdrept paravan Miliţia şi
Securitatea, pe care le-a coordonat şi
controlat nemillocit, acum este rîndul acesteia să
se transforme î~paravan, ca
să asigure Miliţiei şi Securităţii, imaginea şi justificarea
legalităţii.
Pentru nevoile Tiraniei, procesul de reaşezare a ordinei de prioritate a
celor  3
instituţii, era vital. De
aceea, Ceauşescu îşi apropie şi coordonează nemijlocit aparatul de
represuiune
- şi în mod special Securitatea din care aşa cum am arătat, îşi organizează
chiar şi un superaparat propriu (de Securitate). Procuratura îşi reia locul său
în rîndul
celorlalte, deoarece continuă să deţină rolul de observator. Ea
veghează la stricta
respectare a legilor dictate de tiran şi în acest sens,
continua să fie cel mai apropiat
colaborator al aparatului de represiune şi,
deseori, paravan al acestuia. Ea devine şi un
intermediar între acest aparat şi
celelalte instituţii ale statului, în frunte cu justiţia. Acesta
era locul şi
rolul Procuraturii în sistemul organelor statului comunist, la data înlăturării
de
la putere a tiranilor Ceauşescu. De aceea, nu trebuie să mire pe nimeni, că
tocmai pe
ea,primind de la noii guvernanţi sarcina de a identifica şi de a
trimite în judecată pe
asqqasinii revoluţiei, nu se grăbeşte să şi-o
îndeplinească. Daca ar face-o ar însemna să-
şi semneze în faţa istoriei,
propria sa condamnare.

Justiţia

In
conformitate cu art. 94 din fosta Constituţie comunistă, în România, justiţia
se
realizează prin Tribunalul Suprem, Tribunalele judeţene, Judecătorii şi
Tribunalele
Militare. Membrii Tribunalului Suprem sînt aleşi de Marea Adunare
Naţională, şi exercită
controlul şi îndrumarea tuturor Tribunalelor şi Judecătoriilor.
Art. 99 din aceiaşi
Constituţie, consfinţeşte subordonarea Tribunalului Suprem
Marii Adunări Naţionale şi
Consiliului de Stat, ca organ suprem al puterii de
stat, cu activitate permanentă.

Se distinge
principiul potrivit căruia, încă de la început, Justiţia a fost aservită
puterii de
stat şi implicit Partidului Comunist. Pentru ca această aservire să
fie fără echivoc, prin
legea nr. 58/1968 de organizare judecătorească, se
stabilisc pentru instanţele de
judecată, mai multe modalităţi de subordonare,
atît pe linie verticală, cît şi pe linie
orizontală. Pe linie verticală, instanţele
sînt subordonate din punct de vedere administrativ
şi de organizare
Ministerului de JUstiţie, iar pe linia controlului judiciar, din treaptă în
treaptă, pînă la nivelul Tribunalului Suprem. Pe linie orizontală, subordonarea
se
realizează prin aceea că judecătorii sînt aleşi de organelme locale ale
puterii de stat
(Consiliile populare) pe perioade de cîte doi ani, putînd fi
revocaţi oricînd.

Acest mod de
subordonare a fost creat cu scopul de a înfrînge orice tentativă de realizare
a
independenţei judecătorului. El trebuie să judece numai în conformitate cu
legea (de
cele mai multe ori profund nedreaptă) şi cu indicaţiile primite de la
cei cărora la era
subordonat, şi niciodată în conformitate cu propria sa conştiinţă
de judecător. Se înţelege
că în aceste condiţii, pentru unii judecători, conştiinţa
lor de magistraţi se confunda cu
interesele şi cauza Partidului Comunist.
Dintre aceştia, erau alese vîrfurile care
coordonau activitatea profesională a
magistraţilor şi stabileau direcţiile de dezvoltare a

8/25
doctrinei juridice
comuniste. Cu ajutorul lor, printre multele “revoluţii” înfăptuite în viaţa
României (în agricultură, în industrie, în artă, cultură,etc.) Ceauşescu a reuşit
să
înfăptuiască şi în justiţie a asemenea “revoluţie”. Puse cap la cap, aceste
“revoluţii” au
dus ţara în pregul dezastrului.

Revoluţia
în justiţie, a însemnat îngenunchierea poporului român, sub povara unui fluviu
de legi şi decrete, careausfîrşit prin a face infractori mai mult de jumătate
din populaţia
activă a ţării. Nevoile şi lipsurile din ce în ce mai greu de
suportat, au determinat oamenii
să nu mai ţină cont de interdicţiile de-a
dreptul absurde prevăzute de legi. Erau din ce în
ce mai rari ţăranii care
ezitau să sustragă produse agricole de pe cîmpurile CAP-urilor.

Faimosul
decret nr. 306/1981, prevedea pedepse de la 6 luni la 5 ani închisoare, pentru
astfel de sustrageri, indiferent de valoare. Sfidînd aceste perspective, ei
erau nevoiţi,
împinşi să fure, pentru a putea creşte, în curtea proprie, un
animal sau o pasăre, şi pentru
a-şi putea plăti obligaţiile de către stat.
Uneori erau prinşi şi condamnaţi la pedepse grele,
în vădită disproporţie cu
gravitatea faptei comise. Imi amintesc de un proces în care am
apărat trei ţărani
care, venind de la muncă spre casă, au trecut pe lîngă un cîmp de
sfeclă
furajeră, de unde au luat cîte 2-3 sfecle fiecare, ca să le dea de mîncare
animalelor. Au fost prinşi de Miliţia din sat, trimişi în judecată şi condamnaţi
la cîte 8 luni
închisoare, pentru un prejudiciu de ... 17 lei.

Sentinţa
penală, oricît de absurdă ar părea, era rezultatul unor “indicaţii” date pe
linia
Partidului Comunist, care a ordonat Miliţiei, Procuraturii şi JUstiţiei,
să ia măsuri deosebit
de severe împotriva celor prinşi că sustrag produse
agricole, de pe terenurile I.A.S.-urilor
şi C.A.P.-urilor. Această “indicaţie”,
a fost determinată de împrejurarea ca recoltele
efective, erau mult mai mici
decît cele preconizate în planurile P.C. pe acel an şi
contractele la export cu
mult înainte de recoltare.Măsura era necesară din punct de
vedere politic
pentru acreditarea ideii că recoltele planificate pe hîrtie nu au fost
realizate
în teren deoarece au fost furate de ţărani. De aceea s-a trasat
sarcina organelor de
justiţie, de a-i judeca pe cei prinşi cu astfel de
produse, în condiţii de maximă publicitate,
şi să li se aplice pedepse deosebit
de severe. După ce a fost pronunţată sentinţa de
condamnare a celor 3 ţărani,
am discutat cu judecătorul, pe care-l ştiam de mulţi ani ca
pe un bun
magistrat, care se străduia, chiar şi în acele condiţii, să facă o justiţie ,
cît mai
apropiată de sensurile ei fireşti. Mi-a cerut iertare cu lacrimi în
ochi, şi mi-a mărturisit că a
trebuit să-i condamne pe cei trei ţărani
împotriva conştiinţei lui. In sala de judecată se
aflau doi activişti ai P.C.,
un securist şi un miliţian care îl avizaseră în prealabil, că-l vor
urmări să
vadă cum judecă acel proces. Dacă nu ar fi executat sarcina trasată pe linie de
partid, ar fi! fost dat afară din funcţia de judecător, şi este sigur că
represaliile nu s-ar fi
oprit aici. Am dat acest exemplu, pentru a nu se creea
impresia,  că dacă justiţia era total
aservită Partidului Comunist şi ideologiei sale, automat, toţi judecătorii erau
îÇn aceeaşi
situaţie. De-a lungu!l carierei mele, am cunoscut mulţi magistranţi
ca cel de mai sus. In
aceleaşi condiţii, am cunoscut procurori şi miliţieni. Ei
urau comunismul şi căutau să-şi
facă meseria în condiţii cît mai apropiate de
conştiinţa lor. Nu reuşau întotdeauna, dar
important este că ei au existat, că
nu au fost puţini şi că în felul lor, au luptat şi au reuşit
să menţină aceste
profesii în limitele unei demnităţi, aproape de nesperat în acele

9/25
momente. Din
păcate, puţini dintre ei au ajuns în funcţii de conducere. Cei care ajungeau
acolo, sus, trebuiau să fie neapărat laşi, perfizi şi demagogi. Cu astfel de
conducători,
justiţia a ajuns o simplă unealtă a opresiunii, manevrată de P.C.
aşa cum îi dictau
interesele. Adevăraţii profesionişti ai dreptului au fost şi
sînt acolo, jos, în vîltoarea luptei
disperate, în care adevărul şi dreptatea
se zbat să scape din lanţurile minciunii. Din
păcate, după Insurecţie, nimic nu
s-a schimbat în justiţia românească. Aceiaşi activişti
zeloşi, care pînă mai
ieri, nu găseau cuvinte destule să laude genialitatea lui Ceauşescu
şi să-i
justifice din punct de vedere juridic legile, astăzi se bat cu pumlnul în piept
şi afirmă
sentenţios că au devenit anticomunişti convinşi. Ei au fost urcaţi pe
fotolii ministeriale, de
unde propăvăduiesc cu acelaş cinism, noile lor
idealuri de reformatori ai justiţiei
româneşti. Aceiaşi farsori, aceiaşi
demagogi, aceiaşi carierişti, care au pus ştiinţa
dreptului românesc la dispoziţia
acelei minţi paranoice, în schimbul unor avantaje
materiale meschine, astăzi
îndrăznesc să se proclame fără pic de ruşine, victime ale
tiraniei.

Ei, cei
care falsificînd pînă la absurd valorile ştiinţei dreptului, şi-au pus întreaga
lor
capacitate intelectuală în slujba răului şi au contribuit din plin la
crearea şi dezvoltarea
doctrinei juridice comuniste, încearcă acum, să convingă
naţiunea că trebuie uitat
trecutul, şi că tot ei, vor face din puterea judecătorească,
o garanţie a democraţiei.

După 45 de
ani de teroare, în care ei s-au străduit din răsputeri să convingă lumea de
justeţea ideologiei comuniste şi să justifice necesitatea aservirii justiţiei
în numele aşa
zisului centralism democratic, astăzi vor să fie printre primii
care susţin separaţia puterilor
în stat şi independenţa justiţiei. Ruşine !

Din păcate
ei au reuşit să se menţină în funcţii care, în această perioadă, pot determina
viitorul statului de drept pe care tinerii revoluţionari l-au visat. Justiţia
românească post-
revoluţionară, este chemată să judece cele mai mari procese ale
istoriei poporului român.
De modul cum vor fi judecate aceste procese, depinde
liniştea şi pacea naţiunii.
Magistraţii investiţi cu această misiune, au şansa
de a intra în istorie acoperiţi de glorie,
sau copleşiţi de ruşine.

Deocamdată,
în modul în care se derulează evenimentele, slujbaşii de bună credinţă ai
Justiţieie
româneşti, (ei există totuşi, şi sînt mulţi) au constatat cu stupoare amestecul
nemijlocit al Magistraturii într-unul din cele mai odioase asasinate politice,
urmat de o
serie de farse judiciare demne de “epoca de aur”. Toate acestea, săvîrşite
sub ochii
întregii lumi, nu conving pe nimeni de faptul că justiţia românească
este în curs de
renovare. Procesul tiranilor Ceauşescu, putea şi trebuia să fie
un proces al istoriei naţiunii
române. El trebuia pregătit pe îndelete, de
magistranţi responsabili şi cu dragoste de ţară.
Ei aveau menirea să scoată la
lumină toate adevărurile ascunse poporului, atîtea zeci de
ani. Pentru aceste
adevăruri, ei, tiranii trebuiau păziţi şi anchetaţi temeinic, confruntaţşi cu
complicii lor din ţară şi străinătate, şi apoi judecaţi şi condamnaţi pe măsura
faptelor lor.
In momentul în care ar fi început judecarea lor, poporul avea
dreptul să ştie precis cine şi
unde sînt adevăraţii asasini (botezaţi de
circumstanţă “terorişti”), pînă unde se întinde
culpa complicilor lor, unde
sînt miliardele de dolari depuse în băncile din străinătate, care
a fost
filiera pe care s-au scurs în exterior acele miliarde, care sînt complicii care
i-au

10/25
ajutat în acest scop, ce este cu acea contrabandă cu arme de care vorbeşte
întreaga
lume, şi multe, multe altele. Condamnarea şi executarea lor precipitată,
nu a făcut decît
să confirme bănuiala că la mijloc a fost un viclean asasinat
politic, în care Justiţia a fost
atrasă, rezervîndui-se rolul de gîde. Nici o
deosebire faţă de trecut, cînd în aceleaşi
condiţii, cu complicitatea justiţiei
s-au îngropat adevăruri, care au adîncit întunericuri în
care s-a zbătut naţiunea
romînă at<îtea zeci de ani. Sinuciderea Generalului Gică Popa,
magistratul
care a instrumentat atît de sumar procesul tiranilor, este încă o confirmare a
complotului care a pus la cale asasinatul.

L-am
cunoscut pe Gică Popa la Craiova, cu mulţi ani în urmă şi ştiu că familia sa a
avut
dreptate. El nu a fost niciodată un bolnav psihic în stare să-şi pună capăt
zilelor, într-un
moment de depresiune nervoasă. Convingerea mea este că dacă
moartea sa nu a fost
rezultatul unui alt asasinat, atunci, în mod sigur, este
finalul unui proces al propriei
conştiinţe, în care a avut revelaţia  dimensiuni reale a răului pe care l-a făcut
poporului
român, prin complicitatea sa la asasinarea tiranilor. Da, Gică Popa,
a intrat în istorie, însă
nu cu fruntea sus, ca orice erou, ci pe uşa de dos,
alături de toţi ceilalţi complici. El a
plătit cu viaţa această greşeală, şi
dacă într-adevăr s-a sinucis, este meritul său că nu şi-
a trădat pînă la capăt
conştiinţa şi neamul. A fost uhn bun judecător care şi-a aplicat
propria
pedeapsă, pentru slăbiciunea de o clipă, de a înfrunta, în faţa istoriei,
memoria
martirilor revoluţiei.

Graba cu
care noii guvernanţi au emis, după execuţia celor doi tirani, decretul de
abolire
a pedepsei cu moartea, a semănat în rîndul maselor neîncredere şi teama
de trădare.
Aceste sentimente au generat ample manifestaţii de protest. Mulţi bănuiau
şi se temeau
de un pact intervenit între complicii tiranilor şi noii guvernanţi,
potrivit căruia, celor dintîi, li
se salvau vieţile în schimbul tăcerii. Bănuiala
a fost confirmată de primele procese ale
acelor complici. Sub privirile
indignete ale opiniei publice, s-au derulat adevărate farse
judiciare, potrivit
cărora, inculpaţii, ajutaţi cu grije de judecători, se străduiau din răsputeri
să nu scape vreo “prostie” şi să vorbească mai mult decît trebuie. Din nou
justiţia este
amestecată în aceste uneltiri politice. De această dată, ea are
rolul de sertor docil al unor
aventurieri proveniţi din vechea nomenclatură a
Partidului Comunist, care vor cu orice
preţ, să pună mîna pe putere şi să-şi
salveze privilegiile.

Si nu numai
atît.

Aceste
imagini false, justifică neîncrederea cu care poporul continuă să privească
Justiţia
românească post-insurecţională. Dar eu ştiu, aşa cum ştiu mulţi dintre
confraţii mei, că
cei care apar în faţa camerelor de luat vederi, în postura de
farsori ai dreptului, nu
reprezintă marea majoritate a profesioniştilor care,
cu bună credinţă, doresc reabilitarea
justiţiei în faţa naţiunii. Mai devreme
sau mai tîrziu, poporul va realiza farsa la care sînt
supuşi martirii revoluţiei,
şi atunci va veni rîndul acestor farsori să fie judecaţi.

Este sigur,
că o conciliere naţională nu se va putea realiza pînă cînd adevăraţii vinovaţi
de sîngelee vărsat, nu vor plăti după o dreaptă şi temeinică judecată. Si odată
cu ei, vor
plăti şi cei care au căutat să-i ascundă judecăţii poporului.

11/25
Intr-adevăr,
procesul de reînnoire a României, este ireversibil, dar nu în sensul de cei
care, contribuind nemijlocit atîtea decenii la distrugerea ţării, se vor acum
cu orice preţ,
reconstructori ai ei.

Armata

Constituţia
României, adoptată în 1923 şi considerată e drept cuvînt una din cele mai
democratice legi fundamentale ale Europei, avea în cuprinsul său, la titlul V -
reglementări precise, care stabileau locul şi rolul Armatei în sistemul instituţiilor
statului
român.

Erau menţionate
în articolele 120 şi următoarele, dispoziţii de principiu, care stabileau
rolul
Armatei de a apăra suveranitatea şi integritatea statului român, de a fi reazem
poporului în vremuri de restrişte, şi înspecial de a conserva şi de a întări
tradiţiile de
onoare, de luptă şi de jertfă ale eroilor neamului.

Din lectura
textelor, răzbat puternice sentimente de dragoste şi devotament faţă de patrie
şi
popor şi de recunoştinţă pentru eroismul strămoşilor noştri. Prin locul ocupat
în
sistemul organelor statului Armata se sitează pe un piedestal al Eroilor, păstrat
şi
întraţinut cu veneraţie “care impune cetăţeanului din popor încredere,
respect şi preţuire”.

Demnitatea
Armatei este subliniată de prevederea că ea este situată în afara cadrului
politic al vreunui partid. Subofiţerii, ofiţerii şi generalii Armatei, nu au
dreptul să facă
politică. Ei trebuie să îşi ceară trecerea lor in rezervă, dacă
doresc să facă politică. Legea
Electorală, ataşată acestei Constituţii, stabileşte
regula că ostaşii, chamaţi sub arme în
vederea satisfacerii stagiului militar
sau concentraţi “au suspendat dreptul electoral, pe
toată perioada cît se găsesc
în Armată”.

Aceiaşi
lege electorală, înconcordanţă cu Constituţia, stabileşte că nu au drept de vot
subofiţerii, ofiţerii şi generalii activi. Dar măsura demnităţii Armatei este
dată de
dispoziţiile art. 123 care prevăd că “nici o trupă armată străină nu
poate fi admisă în
serviciul statului şi nici nu poate intra sau trece pe
teritoriul României, decît în puterea
unei legi”.

Constituţiile
comuniste adoptate după anul 1952, nu prevăd nici un fel de dispoziţii de
principiu cu privire la Armată. Tăcerea acestora confirmă ideea că în concepţia
statului
comunist, rolul Armatei era acela al unui instrument în slujba
guvernanţilor şi a ideologiei
comuniste. Mai mult ca sigur că redactorii acelor
Constituţii au omis să includă vreo
dispoziţie cu privire la Armată, tocmai
pentru faptul că au intuit pericolul la care se expun
dacă încearcă să forţeze
aplicarea unor măsuri care să preconizeze pervertirea bruscă a
acestei instituţii.
Tradiţiile Armatei formau o bază mult prea solidă. Ei nu puteau risca o
atngere
a acestora în mod direct, prin înserarea în Constituţie a unor prevederi
contrare.
De aceea au preferat să emită o lege specială, de organizare şi funcţionare
a Armatei,
redactată în aşa fel încît rolulşi locul ei, în ansamblul instituţiilor
statului, să poată fi
manevrate cu uşurinţă după nevoi. In acelaşi timp, aşa
cum am arătat au continuat
acţiunea de mistificare şi infiltrare cu activişti
ai P.C. şi ai Securităţii, care preluînd toate

12/25
funcţiile de comandă, au sfîrşit
prin a pune Armata în slujba dictaturii comuniste. Este
important de remarcat că
nu s-a încercat o negare a tradiţiilor Armatei, ci doar o
deturnare demagogică
de la sensul ei firesc.

Această
sabotare a sufletului Armatei, a avut un efect peste aşteptări. Pervertirea
conştiinţei
patriotice a Armatei, prin deturnarea semnificaţiilor o(riginale ale
sentiomentelor de dragoste şi ataşament faţă de ţară şi popor, a făcut posibilă,
cu
complicitatea vîrfurilor ei, folosirea forţelor militare în cu totul alte
scopuri decît acel
poentru care au fost constituite. Propaganda comunistă a
determinat neglijarea pregătirii
specifice a trupelor pentru misiunea lor de
bază - apărarea teritoriului ţării. Fiind
înconjuraţi numai de prieteni comunisşti,
nu exista nici un pericol potenţial de a fi atacaţi.
De aici şi justificarea
lipsei de interes a regimului comunist de a asigura Armatei
echipmente şi
tehnică de luptă la nivelul anilor 1980-1990. Plecînd de la aceste premize,
s-a
acreditat ideea că neexistînd nici un pericol militar extern, Armata a devenit
un
consumator inutil. Astfel, s-a extins şi asupra acesteia falimentara teorie
a
autogospodăririi. Subvenţiile acordate Armatei de la Bugetul Sta tului, au fost micşorate
în proporţii care să
determina trupele să facă ceva pentru a-şi cîştiga existenţa. Aşa a
ajuns
Armata să-şi plătească printr-o muncă istovitoare, obligaţia şi dreptul legitim
de a-şi
servi ţara. La început a fost mai greu. Mulţi ofiţeri de carieră chiar şi
generali, nu acceptau
ideea de a transforma Armata într-o forţă de muncă ieftină,
la dispoziţia planurilor de
edificare a “României noi”, preconizate de regimul
comunist. Ei au continuat să susţină
ideea necesităţii de perfecţionare a
gradului de instruire a trupelor. Profitînd de faptul că
în Europa anilor
1975-80, se făceau primii paşi în acţiunea de reducere a cadrelor active.
Aşa a
scăpat de majoritatea ofiţerilor şi generalilor care nu agreau noile sarcini pe
care
tiranul le trasase Armatei, trecîndu-i în rezervă. Ultimul bastion serios
în calea ambiţiilor
lui Ceauşescu de a transforma Armate într-un lagăr de muncă
forţată, a fost Generalul
Ion Ioniţa - ajuns Ministru al Apărării Naţionale în
acea perioadă. Vechi ofiţer de carieră,
el a impus prin personalitatea sa,
recunoscută şi apreciată de întreaga Armată, care
spera în el ca în singurul
capabil să-i mai salveze demnitatea.

Intr-adevăr,
acesta s-a dovedit a fi un bun general şi un soldat viteaz, de vreme ce a avut
curajul să-l înfrunte pe Ceauşescu în Comitetul Politic Executiv al CC. al
P.C.. El i-a spus
acestuia că rolul Armatei este acela de a se instrui şi de a
fi gata oricînd să apere
graniţele ţării şi să intervină în ajutorul poporului,
în cazul unor calamităţi naturalee
(inundaţii, cutremure, etc.) invocînd cu
date concrete eficienţa şi devotamentul cu care
aceasta a acţionat în astfel de
împrejurări.

Acest
General a murit în condiţii mai mult decîr suspecte. Istoria va trebui să-i
ofere
acestui general locul pe care-l merita în lunga listă a marilor soldaţi
care au servit cu
credinţă şi devotament Armata Română. După moartea
Generalului Ion Ioniţa,
Ceauşescu a rulat în funcţia de Ministru al Apărării Naţionale
mai mulţi generali.
Generalul Coman, ofiţer de Securitate la origine, a fost
omul cel mai potrivit ambiţiilor
tiranului. El a executat cu maximă eficienţă
toate indicaţiile acestuia, transformînd Armata
într-un imens lagăr de muncă
forţată.

13/25
Această
metamorfoză a început cu modificarea criteriilor de selecţie a recruţilor. Ei
nu mai
erau repartizaţi pe unităţi militare în funcţie de aptitudini minime în
satisfacerea stagiului
militar pe diferite arme ((aviaţia, marină, artilerie,
infanterie, transmisiuni, etc.) ci pe
meserii. Fiecare unitate avea planul său
propriu de a realiza un objectiv economic şi
industrial în construcţii, minerit
şi agricultură. De aceea, se stabileau în prealabil nevoile
de forţă de muncă,
specializată, pe meserii, în funcţie de obiectivul industrial al formaţiunii
militare. Aşa a ajuns Armata să umple golurile în toate sectoarele deficitare
sub aspectul
forţei de muncă.

Ofiţerii şi
subofiţerii au fost transformaţi în diriginţi de şantier sau şefi de echipă,
iar
soldaţii au fost pur şi simplu transformaţi în sclavi. Efectele acestei
situaţii au fost
catastrofale. Contingente întregi de tineri cu stagiul militar
satisfăcut, se întorceau în viaţa
civilă fără cele mai elementare cunoştinţe
despre arma sub care au servit.

Dar cel mai

grav efect a fost înregistrat sub aspect psihologic. Stiind ce-i aşteaptă în
Armată, tinerii nu mai plecau de acasă voioşi, cu sentimentul că merg să
îndeplinească o
îndatorire către ţară. Munca deosebit de grea la care erau supuşi
brusc, la puţin timp
după ieşirea din adolescenţă, lăsa urme adînci, uneori de
nereparat, în structura psihică a
tinerilor. Mulţi dintre ei ajungeau în situaţii
limită, cînd nu mai puteau suporta regimul
brutal la care erau supuşi şi
dezertau.

Ca avocat,
de mai multe ori am solicitat să apăr, în procese în care militarii în termen
erau trimişi în judecata Tribunalului Militar, pentru infracţiune de dezertare.

In Codul
Penat această infracţiune era considerată ca fiind foarte gravă şi de aceea
erau
prevăzute pedepse foarte severe. In trecut, aceste cazuri erau foarte
rare, de aceea, cu
ocazia unui astfel de proces, m-am gîndit să cercetez mai îndeaproape
cauzele care au
determinat o escaladare de asemenea proporţii a acestui
fenomen.

Cu ocazia
unui proces pe care l-am judecat la o unitate militară din judeţul Gorj, am
aflat
că în această unitate, în numai şase luni, înregistraseră 167 de cazuri
de dezertare la un
efectiv de 4-500 de soldaţi. Această unitate era dizlocată
în perimetrul unei întreprinderi
minere, care suferea de lipsa forţei de muncă şi
a utilajelor specifice. Majoritatea muncilor
se făceau manual, de aceea,
întreprinderea respectivă era ocolită chiar şi de minerii cu
tradiţioe din zonă.
Am stat de vorbă cu soldaţii adunaţi într-o sală a unităţii, unde urmam
să
judecăm 14 dintre colegii lor care dezertaseră în ultima lună. In primul rînd,
trebuie să
spun că arătau ca nişte copii îmbătrîniţi prematur.

Pe
chipurile lor se citea a imensă extenuare fizică, groază şi resemnare. Mi-au
povestit
că î unitatea lor sînt frecvente accidentele de muncă, unele cu urmări
ireparabile. Mi-au
spus că au fugit pur si simplu pentru că nu mai puteau suporta
munca deosebit de grea şi
riscantă la cere erau supuşi. Se temeau de accidente
care puteau să le coste viaţa sau
să-i lase infirmi. Au fugit din disperare. Toţi
au fost arestaţi de pe la casele lor, unde se
refugiaseră, pentru a mai gusta
din căldura căminelor în care fuseseră crescuţi şi educaţi.
Am fost zguduit de
mărturisirile lor şi le-am discutat, înainte de începerea judecării
procesului,
cu judecătorul militar şi cu procurorul militar delegaţi să judece acel proces.

14/25
Le-am cerut să facem ceva pentru acei tineri, dar am fost refuzat. Procurorul,
susţinînd
acuzarea, a solicitat condamnarea severă a celor 14 tineri care au
“dezertat” de la
“datoria lor ostăşească faţă de ţară şi partid”. IOn apărare,
eu am cerut “achitarea” şi am
arătat adevăratele motive care au determinat fuga
lor din unitate. Judecătorul, împreună
ce ceilalţi doi ofiţeri care formau
completul de judecată, i-a condamnat la pedepse de cîte
4 ani închisoare
(maxima fiind de 5 ani).

Trebuie să
menţionez că unele arme (blindatele, aviaţia-paraşutiştii şi marina) erau
singurele privilegiate, în sensul că li se acorda totuşi un program de
instruire pe specificul
fiecăreia. Ele însă, nu erau scutite ca în anumite
perioade din an, să execute anumite
munci.

In cea mai mare

parte, ei erau folosiţi în agricultură la strînsul recoltei.

Cam aceasta
era situaţia Armatei Române în preajma izbucnirii insurecţiei din Decembrie
1989.Am făcut această menţiune pentru a facilita înţelegerea obiectivă a
fenomenului de
implicare a Armatei în evenimentele derulate atît în timpul
insurecţiei (16-22 Decembrie),
cît şi după aceasta.

Două întrebări
fundamentale au stăruit şi încă mai stăruiesc în mitea fiecărui cetăţean
român.
A tras sau nu Armata în popor în timpul insurecţiei ? Care a fost cu adevărat
rolul
Armatei în derularea acestor evenimente ?

Cu privire
la prima problemă, încă din primele zile de după 22 Decembrie 1989, au apărut
în mass-media date, informaţii şi declaraţii de tot felul care atestă
implicarea nemijlocită a
Armatei în acele evenimente.

S-au făcut
cunoscute opiniei publice imagine de coşmar, în care zeci, sute de mii de
victime (?) au plătit cu preţul vieţii îndrăzneala poporului de a se fi ridicat
împotriva
tiraniei.

Si spre
stupoarea tuturor, printre forţele fidele ale regimului comunist care au
intervenit
împotriva manifestanţilor şi au ucis, au fost şi trupe regulate ale
Armatei. Acest fapt pare
de neconceput. Nimeni nu s-a mirat că Securitatea şi
MIliţia au ucis, dar faptul dar faptul
că şi Armata s)a alăturat forţelor de
represiune, era prea mult. Mulţi s-au întrebat atunci
unde sînt tradiţiile
Armatei - care, printre miile de fire ce o legau de popor, era singura lui
speranţă în acele momente.

Legătura
indisolubilă dintre un popor şi Armata sa, este capitalul cel mai de preţ al
unei
naţiuni şi prima garanţie a unui stat independent şi suveran.

De aceea,
ne-am propus să facem o analiză temeinică şi obiectivă a evenimentelor
derulate
în perioada 16-22 Decembrie 1989, pentru a stabili “adevărul” şi (a face
dreptate
Armatei  (!)). Dacă în legătură
cu Securitatea şi Miliţia, nu se punea decît problema
identificării funcţionarilor
care au ucis nemijlocit, în ceea ce priveşte Armata, situaţia este
mult mai
complexă. De rezolvarea obiectivă, pe planul conştiinţei naţionale, a acestei
probleme, depinde păstrarea sau pierderea acelui capital vital de care am
vorbit mai sus.

15/25
In acest
scop, din mulţimea de date certe, cu valoare de probe pentru un eventual proces
al Naţiunii Române, am selecţionat cîteva, pe care, în calitate de participant
nemijlocit la
insurecţie şi de jurist, le consider semnificative şi
concludente.

TIMISOARA -
16-22 Decembrie 1989. Aici a izbucnit flacăra Revoluţiei încă din după-
amiaza
zilei de 16 Decembrie

Primul oraş
martir al României, a plătit un greu tribut de sînge, pentru libertate. De
aceea,
ca urmare a presiunilor exercitate de populaţia oraşului, la Timişoara,
s-a instituit o
Comisie de investigaţii formată din procurori militari şi
civili, din reprezentanţi ai
cetăţenilor civili şi ai Armatei, şi din medici.

Lista cu
persoanele care alcătuiesc această Comisie a fost dată publicităţii. In faţa
acestei
Comisii au dat declaraţii soldaţi, ofiţeri şi persoane civile, care au
participat direct la
evenimente. Redăm mai jos cîteva din declaraţiile date în
aceste condiţii.

- Soldat
Ion Catona - U.M. (unitatea militară) nr. 01185 Timişoara.

.... “In
ziua de sîmbătă 16.XII.1989, la apelul de seară, căpitanul Badea Gheorghe (astăzi
avansat la gradul de maior) ne-a anunţat că nişte huligani devastează Timişoara.
Am fost
scoşi din unitate şi trimişi în dispozitiv la sediul Comenduirii
Garnizoanei, în jurul căreia s-
a adunat multă lume. In jurul orei 21,30 mulţimea
s-a apropiat de dispozitiv. Menţionez că
la plecarea din unitate, nu am primit
muniţii de război. In dispozitiv, eram condamnaţi de
maiorul Dima, care a
vorbit calm şi împăciuitor cu manifestanţii, care l-au ascultat şi nu au
forţat
dispozitivul. La scurt timp, au apărut în spatele nostru, 4 dube ale Miliţiei,
cu
miliţieni, care au început arestările. Am primit şi noi ordin să arestăm toţi
oamenii care
erau pe stradă la acea oră. Am intrat în această activitate la ora
5, cînd muncitorii pleacă
la serviciu.

Deoarece
miliţienii spuneau că la ei nu mai este loc pentru areswtaţi, am depus şi noi
mai
mulţi arestaţi în sediul Garnizoanei. După ora 5 dimineaţa, ne-am retras în
cazernă,
crezînd că misiunea noastră s-a terminat. I unitate, nu am fost lansaţi
să ne culcăm. Am
aşteptat în stare de alarmă pînă la prînz, cînd ne-am îmbarcat
în camioane şi ne-am dus
la sediul Comitetului Judeţean al P.C.. Cind am ajuns
acolo, sediul ardea. Flăcările
cuprinseră cîteva D.A.C.-uri ale Armatei şi o maşină
de pompieri. Camioanele au ocolit
zona, iar noi am debarcat mai în spate, la
Parcul copiilor. Aveam ordin să îndepărtăm
manifestanţii şi să ocupăm poziţii
în jurul sediului judeţeal al P.C.. Acţiunea a fost condusă
de maiorul Burci, şi
a degenerat într-o bătaie cruntă. Noi luptam cu baionata. Imi
amintesc că lîngă
mine, un coleg a izbit un om cu patul armei în cap. Menţionez că noi
am fost
atacaţi în timp ce încercam să trecem pr’intre manifestanţi, pentru a pătrunde
în
dispozitivul ordonat. Am reuşit să ne ocupăm dispozitivul şi am observat că
blindatele
noastre ocupaseră podul Decebal din apropiere (podul de peste rîul
Bega care străbate
oraşul Timişoara situat în apropierea Hotelului Continental)
şi am sperat că lucrurile se
vor linişti. După puţin timp, am primit muniţie de
război iar maiorul Dima ne-a spus că
dacă primim ordin să tragem, să nu tragem
decît în picioare. Intre timp se lăsase

16/25
întunericul şi am auzit cum dinspre
centrul oraşului, venea un vuiet care creştea mereu.
Eu eram plasat acum în
apropierea podului Decebal într-o poziţie laterală. Atunci, am
văzut coloane
masive de demonstranţi, de cealaltă parte a rîului, care venind pe strada
Vasile Pîrvan se îndrepta spre pod. L-am auzit pe căpitanul Badea somînd. Mulţimea
nu
s-a oprit şi atunci dispozitivul a deschis focul...”

- Aceiaşi descriere
a evenimentelor o face şi soldatul Nicolae Păun, de la aceiaşi unitate
militară
U M cu nr. 01185 - Timişoara. Acesta, ca şinalţi colegi ai săi, s-au arătat a
fi
profund afectaţi de evenimentele în care au fost antrenaţi. El, împreună cu
un alt coleg al
cărui nume nu a vrut să-l spună, a remarcat un element deosebit
pe care l-a comentat
ulterior şi cu alţi colegi. Au observat cum în barajul
constituit lîngă podul Decebal de
soldaţii din unitate lor, s-au infiltrat cetăţeni
mai în vîrstă decît ei, îmbrăcaţi î~aceleaşi
uniforme ca ale lor avînd acelaşi
tip de arme. Ei au ştiut consemnul de a trage doar foc
de ave’rtizare, şi au
tras cu mult pe deasupra manifestanţilor aflaţi de partea cealaltă a
podului.
De aceea, au rămas uluiţi cînd au văzut căzînd primii demonstranţi, şi s-au
uitat
disperaţi în jur să vadă cine trage cu adevărat din plin.

Si au văzut
cum intruşii din rîndurile lor, trăgeau cu adevărat în manifestanţi, iar lîngă
ei,
făcea acelaşi lucru cu pistolul, şi un ofiţer care-i comanda, şi care aparţinea
unităţii lor. Au
văzut cum în spatele barejului lor, se agitau mai mulţi
indivizi îmbrăcaţi în haine civile,
care de asemenea executau foc din plin,
asupra manifestanţilor. La început au fost uluiţi,
dar începînd de a doua zi,
cînd şi-au dat seama de consecinţe, au fost îngroziţi. Mai ales
că, încă din
dimineaţa zilei de 18. XII. 1989, li s-a ordonat “să uite” ce au văzut.
Terorizaţi
de spaimă aceşti copii ai ţării, au tăcut pînă la data de 22
Decembrie, cînd au crezut ca şi
ceilalţi, că acum pot să rostească fără de teamă
adevărul. Dar s-au luat măsuri, în aşa fel
încît şi acum le este o teamă
cumplită. Toţi sînt conştienţi acum că au fost folosiţi drept
paravan pentru
masacrul săvîrşit la podul Decebal din Timişoara, în seara zilei de
17.XII.1989.
Toţi ştiu cine este ofiţerul lor care a tras cot la cot cu cei disimulaţi în
rîndurile
lor, dar le este teamă să-l numească. Acest soldat, Nicolae Păun,
pare a fi cel mai
revoltat şi mai hotărît dintre ei. El pretinde chiar, că a
recunoscut printre cei care au tras
în manifestanţi, pe unii “tovarăşi” pe care
i-a mai văzut şi înainte şi după insurecţie venind
des în unitatea lor, îmbrăcaţi
în haine civile. De teamă, refuza să-i numească, dar spune
că s-a hotărît
împreună cu prietenul său să întocmească un raport amănunţit pe care să-l
înainteze Comandantului Unităţii Militare 01185 Timişoara, cu menţiunea
“Confidenţial”.
Sărmană naivitate! Aceşti copii cinstiţi şi demni ai Patriei
sînt încă sub semnul sfîntei
credinţe în Adevărul şi Dreptatei Armatei. Si eu
sînt alături de ei, dar nu pot sdă nu mă
tem pentru ei şi să nu mă întreb :
oare pînă unde se va ajunge cu “crima”?

- Martorul
Miatov Vladimir - domiciliat în Timişoara, str. Vasile Pîrvan nr.36 - confirmă
cele
relatate mai sus, pe care le-a văzut din celălalt sens. “In ziua de
17.XII.1989, în jurul
orelor 15, am trecut, în drum spre casă, prin
dispozitivul de la Podul Decebal, şi, cu
această ocazie, am văzut
transportoarele blindate, două cuiburi de mitralieră şi soldaţi,
comandaţi de
2-3 ofiţeri. In jurul orei 19, am auzit glasuri scandînd “Libertate” şi am ieşit
la poartă. Am văzut coloana masivă de manifestanţi care se apropia, avînd
steagul
tricolor în frunte, cu stema decupată.

17/25
Coloana a
trecut pe lîngă mine şi s-a îndreptat spre Podul Decebal unde, a fost
întîmpinată de un tir dezlănţuit.

S-a creat
un vacarm de nedescris. Au apărut manifestanţi răniţi, care s-au refugiat la
mine în casă, unde le-am acordat primul ajutor împreună cu mama mea Ana
Miatov”.

- Ana
Miatov - mama celui de mai sus. “Cînd fiul meu a epuizat bandajele din casă, am
sfîşiat cearceafurile cu care am pansat răniţii”.

- Cobzuc
Aurora - domiciliată în Timişoara, str. Vasile Pîrvan nr.36 “...şi la noi în
casă s-au
refugiat răniţi. O fată era împuşcată în piept, alta în faţă. Soţul
meu, care a făcut
războiul,era înnebunit şi spunea : “ăştia trag în oameni cu
mîinile goale”. Cu autoturismul
nostru, am făcut patru drumuri la Spitalul Judeţean,
cărînd răniţi. La un moment dat,
umpluse maşina cu răniţi, dar mai era un băiat
împuşcat în picior, pe care nemaiavînd
loc, l-a urcat pe port-bagajul de pe
capotă. A doua zi, spălînd maşina de sînge, a făcut o
criză de nervi. Vecinii
I. Cordea de la nr.34, Perneac cornel, de la nr.32 A, ca şi noi au
acordat
primul ajutor răniţilor, transportîndu-i la spital”.

- Perneac
Cornel - Timişoara, str. Vasile Pîrvan nr.32 A. “...Am văzut pe manifestanţi de
aproape, înainte de a se trage asupra lor. Erau cîteva mii. Numai tineri. Nici
unul peste 30
de ani, iar în faţă, unii erau adolescenţi. După cinci minute, pe
unul din ei l-am văzut cu
gura ruptă, iar alături o femeie, împuşcată în burtă
(abdomen)”.

- Harold
Zimermann - redactor la ziarul “Timişoara”. “...Locuiesc pe str. Calea
Girocului...
In dimineaţa zilei de duminică 17.XII.1989, am observat unele
tancuri venind din oraş, de
la o mare unitate militară, amplasată, în comuna
Giroc. Oamenii din cartier s-au mobilizat
şi au baricadat Calea Girocului cu
troleibuze.

Un eşalon
de 5 tancuri, a căzut în ambuscadă şi s-a predat fără luptă. Ca să le facă
inutilizabile, manifestanţii au început să demonteze tot ce se putea. Si acum
mai am pe
acasă nişte piese. Pe la ora 18, au fost sparte şi jefuite magazinul
alimentar, magazinul
de textile şi librăria. Pe la ora 20, subunităţi de
infanterie, sprijinite de către blindate, au
apărut dinspre Giroc şi din direcţia
opusă prinzînd mulţimea la mijloc.

Pentru
intimidare trăgeau în aer, şi au reuşit să elibereze cele 5 tancuri. Oamenii
strigau
... “sînteţi copii noştri ... nu trageţi!”

Situaţia
s-a complicat şi mai mult odată cu întoarcerea din centrul oraşului a unor
grupuri
de oameni care au povestit ce au văzut acolo. Atunci, înfuriaţi, orbiţi
de ură, manifestanţii
au început să arunce în militari cu ce puteau - pietre,
sticle, alte obiecte grele. Eu m-am
retras în apartament şi cred că pe la
miezul nopţii, s-a deschis foc asupra manifestanţilor.

- Miscov
Miriana - elevă de liceu - domiciliată în Calea  Girocului bloc nr. 37, scara B, ap.
7 - Timişoara : “... pe la
miezul nopţii împreună cu mama mea, am coborît în scara
blocului să vedem ce se
petrece. Acolo i-am găsit pe vecinii noştri Geug Floarea şi
Văleanu Caius. La
un moment dat, toţi am fost surprinşi de manifestanţi care se
retrăgeau în
scara blocului, urmăriţi de focuri de armă. Eu am fost împuşcată în şold, iar

18/25
mama mea în picior. Inebuniţi, demonstranţii spărgeau uşile de la apartamente,
pentru a
sze ascunde. Am ajuns la noi în apartament, împreună cu 9 manifestanţi,
pe care i-am
adăpostit. Dintre aceştia, unul era rănit la picior.

 - Miscov Miroslav - tatăl martorei de mai sus

: “... Soţia şi fica mea, fuseseră atinse de
gloanţe. Eu am sunat la Salvare
pentru a le duce la Spital, dar mi s-a spus că nu pot face
nimic, deoarece sînt
înconjuraţi de Armată, care nu permite maşinilor Salvării să iasă din
curtea
Spitalului. Am insistat, deoarece îmi era teamă ca gloantele care o atinsese pe
fiica mea în şold, pătrunsese în corp şi nu ştiam unde s-a oprit. La un moment
dat, s-a
zvonit în bloc că a venit Salvarea şi am coborît. In faţa blocului
erau soldaţi. Unul dintre
ei, a spus : “uite încă unul, mişcă”, au întors
armele şi au tras. Apucasem să mă lipesc de
perete şi am avut noroc. Pe scara
blocului, lumina era stinsă. M-am întors în apartament
şi am sunat iar la Salvare.
Mi s-a spus că ambulanţa a fost acolo, şi că Armata a întors-o.
Disperat, am
explicat celui cu care vorbeam că soldaţii pleacă, şi l-am rugat să mai
încerce
o dată. In sfîrşit, au venit mai multe ambulanţe, iar cu prima i-am trimis la
spital
pe fiica mea, pe un tînăr cu intestinele afară, şi pe o femeie împuşcată
în piept”. Vecinii
de apartament confirma cele relatate de familia Miscov.

- Mokal
Iulia - apartamentul nr. 3 “... Confirm cele relatate de familia Miscov, de la
ap. nr.7
şi arăt că şi la mine s-au refugiat manifestanţi răniţi, din care unul
a murit în holul
blocului”.

Tot în legătură
cu evenimentele relatate mai sus, reproducem în continuare, declaraţiile a
2
ofiţeri de la Unitatea Militară de blindate, amplasate în comuna Giroc.

- Maiorul
Dorel Ghibea “... In data de 17.XII.1989., în jurul orelor 12, am primit ordin
din
partea Marelui Stat Major al Armatei, de a defila (n.a. demonstraţii paşnice
de forţe
militare) prin oraşul Timişoara, cu tehnică de luptă, aflată în
dotarea unităţii noastre.
Ordinul, stipula clar, că tancurile să defileze fără
muniţii, dinspre sud spre nord, pe
arterele principale ale oraşului. Eu am
comandat prima grupare de tancuri în număr de
opt. Am urmat traseul în coloană,
şi am ajuns în zona hotelului Continental lîngă Podul
Decebal, 4 tancuri.
Celelalte 4 s-au deplasat spre Piaţa Libertăţii.

In aceastăzonă,
în afară de soldaţi ai Armatei, am mai văzut şi miçliţieni echipaţi cu
bastoane
şi scuturi şi 7-8 ofiţeri de securitate.

Printre
manifestanţii care înaintau în ordine spre pod, au fost şi grupuri de oameni
care
erau în stare de ebrietate, aveau sticle cu alcool în mîini, cu care ne
ameninţau în timp ce
ne adresau înjurii.

Tancul pe
care mă aflam a fost incendiat în partea posterioară, unde se aflau
rezervoarele
de motorină. Am părăsit tancul şi am fugit urmărit de cîţiva huligani pînă în
Piaţa Traian, unde se afla restul subunităţii de tancuri pe care o comandam.
Menţionez că
grupurile de huligani erau deosebit de agresive. Arăt că timp de
cîteva ore s-a încercat un
dialog cu manifestanţii, care nu a putut avea loc,
datorită acelor grupuri. Mai menţionez
că ordinul de deschidere a focului,
împotriva manifestanţilor, a fost dat în jurul orei 17,30-

19/25
18. La această oră,
în urma actelor de violenţă şi de sălbăticie, a acelor grupuri, care
antrenau şi
mase de manifestanţi, au fost ucişi în mod bestial cu nişte bare de metal
ascuţite
la vîrf, 9 soldaţi, iar alţi 28 au fost răniţi”.

-
Locotenent-colonel Gheorghe Badea - “... Următoarea garnitură de 5 tancuri, am
comandat-o eu. Am plecat pe acelaşi traseu. La o intersecţie pe Calea
Girocului, drumul
a fost  blocat cu
troleibuze. Am oprit şi am ieşit din tancuri, încercînd să discutăm cu
oamenii,
dar am fost huiduiţi şi loviţi cu pietre, sticle şi alte obiecte. Erau şi
foarte mulţi
copii şi am încercat să explic oamenilor că muniţia aflată la
bordul tancurilor erazu
proiectile de tun, care în cazul unui incendiu, ar
exploda în lanţ, provocînd mari distrugeri.
Eu am fost lovit cu o piatră în
cap. Ulterior, ajutat de un om pe nume Chisăliţă, am mers
la un apartament din
apropiere, unde am fost bandajat. Gruparea de tancuri pe care am
condus-o, a rămas
fără echipaje, abandonată. In aceste condiţii, după revenirea mea în
unitate,
am fost admonestat de fostul Secretar al Comitetului Central al P.C. Ion Coman
(fost ministru al Armatei), care mi-a spus : “Aţi lăsat tancurile acolo şi o să
vedeţi că le vor
folosi împotriva voastră”. Tot acesta a ordonat că un
elicopter să efectueze un raid, pentru
a-l informa, după care a dispus ca alte
unităţi din Arad, Lipova, Buziaş şi Lugoj, să se
deplaseze urgent la Timişoara
: Unitatea din Lugoj, a primit ordin să recupereze tancurile
abandonate pe
Calea Girocului....

Din discuţiile
pe care le-am avut, ulterior evenimentelor cu soldaţi, subofiţeri şi ofiţeri,
am
înţeles că au fost cazuri, cîned printre soldaţi, au apărut îmbrăcaţi în
uniforme, militari pe
care subunităţile respective nu-i cunoşteau, care au
executat foc, în plin, asupra
demonstranţilor. Noi am avut ordin să tragem doar
foc de avretisment, dar la un moment
dat s-a creat o mare confuzie”.

Credem că
înainte de a relua firul declaraţiilor unor participanţi la evenimente, este
utilă
pentru înţelegerea de ansamblu a situaţiei, prezentarea în cîteva
cuvinte, a forţelor
armate care au fost mobilizate în Dispozitive de luptă pe
teritoriul Municipiului Timişoara,
în acele zile, precum şi locurile unde s-a
tras şi au murit oameni. Aceste date, deosebit
de importante, au putut fi
stabilite relativ uşor şi se pare de neînţeles că noile autorităţi,
nu s-au grăbit
să pornească cercetarea de la aceste date. Avea cineva vreu interes, ca
Armata
să fie implicată în crimele săvîrşite, în acele zile? Vom vedea!

Aşadar,
este cert că forţele armate, care au fost angajate în Dispozitive de luptă în
Timişoara acelor zile, au provenit atît din cadrul Ministerului de Interne, cît
şi din
Ministerul Apărării Naţionale.

In funcţie
de apartenenţă, situaţia se prezintă astfel :

1) - La
spitaluljudeţean - Marea unitate de Securitate de pe str. Bariţiu din Timişoara.
(trupele de Securitate aveau uniforme de culoare kaki, ca şi ale Armatei).

2) - Unităţi
ale Armatei de artilerie şi blindate - din Timişoara, nu au fost dizlocate în
Dispozitive (cele de la Chisada şi Calea Lipovei).

20/25
3) - Marea
unitate de grăniceri de pe Calea Lipovei, Municipiul Timişoara, care aparţinea
Ministerului de Interne, a fost dizlocată în dispozitive, împreună cu forţele
Miliţiei.

4) - Două
unităţi militare din Arad, aparţinînd Securităţii.

5) - O
unitate mecanizată din Arad - Aparţinînd Armatei.

6) - O
parte a unităţii mecanizate din Vînju Mare - Dolj.

7) -
Centrul de instrucţie de la Buziaş - al Ministerului de Interne. - Unul din
centrele de
pregătire U.S.L.A..

8) - Unitatea
de paraşutişti din Caracal (Olt) a Armatei.

9) -
Inspectoratul de Miliţie a judeţului Timiş.

10) - Toţi
securiştii din intreprinderi.

Aşa  cum se observă, au fost mibilizate

importante forţe ale Ministerului de Interne, dar şi
ale Armatei, în special,
blindatele grele. Se remarcă foarte puţine forţe de infanterie, sau
cu
mobilitate mare, ale Armatei, ceea ce înseamnă că, ele erau destinate să ocupe
Dispozitive de luptă fixe.

Mecanizatele
uşoare, ale trupelor de Securitate, au fost singurele care au intervenit
împotriva manifestanţilor, din mişcare. Trupele de infanterie ale Armatei, puţine
la număr,
au fost folosite la alcătuirea barajelor, fiind încadrate de forţele
Òecurităţii şi Miliţiei,
folosite în acelaş scop. Paraşitiştii de la Caracal,
singurele forţe ale Armatei, bine instruiţi
pentru luptă de guerila, au fost
imobilizaţi în sediul Comitetului Judeţean al P.C. unde nu
au acţionat.

Detaşamentele
U.S.L.A. atît cele din centrul de instrucţie de la Buziaş, cît şi cele
aparţinînd
Securităţii Judeţului TImiş, nu au fost angajate într-un dispozitiv. La fel şi
ofiţerii
şi subofiţerii din Securitatea Jud. Timiş. Era normal să fie aşa. Ele
au acţionat liber, peste
tot acolo unde a fost necesar.

Locurile dispozitivelor
unde au fost amplasate forţele Arma         tei
se pot identifica uşor,
după jurnalele de front ale unităţilor militare, dar
din păcate, ele nu sînt date publicităţiçi.
Datele de mai sus, precum şi
denumirea locurilor unde s-a tras, mi-au fost puse la
dispoziţie de 2 ofiţeri
din Timişoara, care au participat la marele protest al Armatei din
12-
15.02.1990 - din Piaţa Victoriei, Bucureşti (vom mai reveni).

Astfel, s-a
stabilit că s-a tras pe Calea Lipovei, unde au fost prezente şi Securitatea şi
Armata, pe Calea Aradului, unde au fost numai forţe ale Securităţii, în Piaţa
Operei, unde
au fost prezente şi Securitatea şi Armata, la Podul Decebal, unde
a fost şi Securitatea şi
Armata, în Calea Girocului, In PIaţa Libertăţii - unde
s-a tras din Casa Armatei, dar nu se
ştie de cine. In Piaţa Badea Cîrţan, s-a
stabilit cu certitudine că a tras doar Securitatea, la

21/25
fel şi în PIaţa Traian şi
Strada Transilvaniei. In Piaţa 700, s-a tras din incinta Spitalului
Militar în
care se găseau trupe ale Securităţii, dar şi soldaţi ai Armatei. Avînd aceste
date,
să reluăm firul declaraţiilor date de martori oculari.

-
Locotenent-major Paul Gabriel Mihai - de la U.M.- artileria Chişoda “Pe data de
17.XII.1989, fiind şef de tură la punctul de comandă al Artileriei, am fost în
centrul
evenimentelor petrecute la Timişoara. La început, nu am fost informaţi
despre cele ce se
întîmplă, dar am căutat să ne informăm noi prin telefoane,
rapoarte de executare a unor
ordine, precum şi prin staţii de ascultare a rapoartelor
transmise de echipajele
elicopterelor, care patrulau deasupra Timişoarei. De
asemenea, primind telefoane de la
colegi, i-am rugat să se îmbrace în haine
civile, şi să vadă la faţa locului ce se întîmplă şi
să ne spună şi nouă.

Soldaţii
care fuseseră învoiţi î~oraş, s-au întors în unitate mult mai devreme decît ora
fixxată şi erau foarte speriaţi.

Mulţi
dintre ei au povestit că au fost insultaţi şi bătuţi de grupuri de civili.
Dimineaţa, form
ordinelor Colonelului Popescu de la Securitatîn data de
18.XII.1989, am primit ordin ca
împreună cu maistrul militar Geambaşu Marin şi
î~că 15 soldaţi înarmaţi, cu cîte 30 de
cartuşe asupra lor, să ne punem la
dispoziţia unui detaşament de 35 de militari comandat
de locotenent-major Stir,
de la unitatea de aviaţie. Menţionez că în conformitate cu ordinul
primit de la
Comandantul nostru, eu şi maistrul militar, am luat cu noi doar pistoalele fără
cartuşe. La ora 10,00 ne-am prezentat la Sediul Comitetului judeţean al
P.C.-Timiş, şi
conform ordinului primit, ne-am pprezentat la fostul Secretar al
Comitetului Central al P.C.
- Ion Coman. Acesta, după ce ne-a primit, ne-a spus
: “Dumneavoastră constituiţi rezerva
mea personală. Rămîneţi grupaţi în clădire,
iar pe timpul nopţii, acţionaţi conform
ordinelor Colonelului Popescu de la
Securitate.Fiţi gata să acţionaţi în orice moment.
Dacă situaţia impune, se
trage dinplin, fără milă”. Nu am primit nici un ordin de acest fel,
pînă în
ziua de 20.XII.1989, cînd am fost mobilizaţi de ordinul lui Ion Coman. In jurul
orei
14, cînd am ajuns noi cu autobuzul unităţii în zona sediului Comitetului
Central judeţean
al P.C. erau acolo circa 10.000 de manifestanţi. Ei scandau “Fără
violenţă” şi “Armata e
cu noi”. Eu am ordonat celor 15 militari din subordinea
mea să scoată încărcătoarele de
muniţie din arme, iar eu am predat pistolul
spre păstrare, şoferului de pe autobuz.
Impreună cu soldaţii am mers pînă în faţa
clădirii Comitetului judeţean al P.C., unde
imediat am fost înconjuraţi de
manifestanţi. Un muncitor de la I.A.E.M. Timişoara, care a
fost soldat în
unitatea din care fac şi eu parte, m-a recunoscut. Ne-am îmbrăţişat, iar
gestul
nostru a convins manifestanţii, de intenţiile noastre absolut paşnice. La ora
16, s-a
transmis din om în om că Armata se retrage în cazărmi, iar eu am
ordonat celor 15
soldaţi să ne întoarcem la autobuz. Deoarece în camera 210 din
Sediul P.C. erau 11 lăzi
cu muniţie care aparţinea unităţii noastre, am intrat
î~clădire şi i-am găsit pe doi dintre
soldaţii mei, Dumitru şi Dohotcă, în
holul din faţa cabinetului Primului Secretar al P.C.
Timiş. Erau acolo împreună
cu un soldat din trupele de Securitate şi mi-au spus că sînt
puşi la dispoziţia
colonelului Popescu - şeful Securităţii din judeţul Timiş. Le-am spus că
dacă
au nevoie mă găsesc în camera 210 şi le-am ordonat ca indiferent de alte ordine
să
nu tragă asupra manifestanţilor, deoarece aceasta a fost şi este adevăratul
consens al

22/25
Armatei. Pe la ora 23, a fost adusă în clădire prima grupă de paraşutişti,
pentru ca
dimineaţa, în jurul orei 4 să fie aduse şi altele. Pe la ora 6,30, au
venit şi cei doi soldaţi cu
care am constituit două grupe care să asigure paza
muniţiei. In ziua de 21.XII.1989,
î~jurul orelor 14, am reuşit să iau legătura
cu Comandantul meu, care mi-a ordonat ca
deocamdată muniţia să rămînă pe loc
pînă la noi ordine. Pe 22.XII.1989, după ce s-a
anunţat la radio că Ministrul
nostru - Generalul Milea s-a sinucis, ne-am adunat spontan,
toate cadrele
Armatei aflate în clădire pentru a stabili ce este de făcut.

In acest
timp, Ion Coman - fostul Secretar al Comitetului Central al P.C., care fusese
trimis de Ceauşescu să coordoneze represaliile a fugit din clădire, ajutat de
securişti.
Paraşutiştii de sub comanda maiorului Urşi, au luat legătura
telefonic cu Generalul Guşă,
după care şi-a încolonat oamenii şi s-a deplasat
la marea unitate degarnizoană unde se
afla şi şeful de Stat Major al Armatei
(G-ral Guşă).

Noi am
plecat împreună cu ei, şi la ora 18, am predat intactă  muniţia, după care ne-am
întors în cazarmă...”.

- Soldat
Claudiu Groşeanu - “... In ziua de 17.XII.1989, am fost scoşi din oraş, în legătură
cu evenimentele ce au avut loc. Imediat ce am ajuns în Piaţa Libertăţii, am văzut
cîţiva
securişti postaţi în faţa Casei Armatei, care trăgeau în populaţie. Am văzut
cu ochii mei
cum au ucis o familie. Bărbatul a fost împuşcat în burtă şi
transportat de noi la
Comenduirea de Garnizoană. Femeia, văzînd că se trage
asupralor, a leşinat, a căzut, s-
a lovit la cap şi a murit. Singura care a scăpat,
a fost o fetiţă. In aceeaşi zi, spre seară,
am fost puşi să blocăm o stradă de
acces spre Garnizoană.n In jurul orei 20,00, a venitr
la mine un căpitan de
Securitate îmbrăcat în haine civile, mi-a luat arma şi a tras cu ea în
manifestanţii aflaţi în faţa moastră. Mi-a înapoiat arma şi a plecat
spunîndu-mi : “vezi mă
soldat, aşa se trage”. Am înţeles că era căpitan
deoarece aşa era numit de celelalte
persoane din jurul său, îmbrăcate tot în
haine civile. Aş putea să-l recunosc oricînd. Era
înalt de cca. 1,80 şi avea o
haină de piele, îmbrăcată peste un pulovăr de culoare
deschisă. Nu m-am opus
cînd mi-a luat arma, deoarece mi-a fost teamă. Auzisem deja că
au fost soldaţi
care au refuzat să tragă în manifestanţii şi au fost împuşcaţi de acei civili,
care se aflau în spatele lor”.

- Soldat
Burtea Adrian “... In ziua de 17.XII.1989, am fost îmbarcaţi în camioane şi
trimişi
la Timişoara, cu misiunea de a apăra Casa Armatei şi Garnizoana. IN
acele momente,
cele două clădiri erau atacate de grupuri de civili aflaţi sub
influenţa băuturilor alcoolice,
cu pietre, sticle şi petarde.

Menţionez că
în timp ce ne constituiam cordoanele de apărare ale celor două clădiri, am
văzut
înfiltrîndu-se în rîndurile noastre, persoane îmbrăcate în uniforme de militari
în
termen care aveau figuri mult mai mature decît a celorlalţi soldaţi. Aceştia,
fără să fi fost
dat vreun ordin de la Comandantul nostru, au executat foc, cu
armele automate, asupra
manifestanţilor. Ulterior, am văzut cum aceşti falşi
soldaţi, se mutau dintr-un loc în altul, şi
trăgeau rafale, din diferite
puncte. Mai arăt că, am văzut că acele persoane, trăgeau cu
pistoale-mitralieră,
similare celor din înzestrarea Armatei, dat şi cu alte arme automate, al
căror
tip nu-l cunosc”.

23/25
- Soldat Turcu
Ion - “ ... In dimineaţa zilei de 18.XII.1989, am plecat la gară cu un ARO
militar, ca însoţitor, pentru a-l lua pe Comandantul unităţii care se întorcea
de la Olteniţa.
De la gară, ne-am deplasat în Piaţa Operei. Aici, am văzut clădirile
cu geamuri sparte, şi
mai multe magazine incendiate. Soldaţii unităţii noastre,
care se aflau acolo, erau dispuşi
în cordoane care blocau trecerea spre Clădirea
Garnizoanei. Comandantul a discutat cu
ofiţer’ii şi subofiţerii unităţii
noastre, aflaţi în zonă. Eu am stat de vorbă cu mai mulţi
colegi-soldaţi, care
mi-au spus că nu au ordin să tragă, decît în situaţii extreme, dacă ar fi
atacaţi
şi s-ar încerca ruperea prin forţă a cordonului lor de apărare.Ei însă au spus
că nu
au tras şi nu vor trage nici în această situaţie, în manifestanţi, şi
erau foarte supăraţi
pentru cele ce se petreceau în spatele lor. Mi-au spus şi
mi-au arătat că în spatele lor sînt
nişte persoane îmbrăcate în civil, care
sînt înarmate şi care au tras în oameni. M-am uitat
şi eu şi i-am văzut. Cred că
aş recunoaşte figurile la cel puţin 4-5 dintre acei indivizi. La
sesizarea
colegilor mei, m-am uitat şi am mai văzut că unii dintre aceşti civili au
schimbat
numerele de imatriculare a unor autoturisme pe care le foloseau. Tot
colegii mei mi-au
spus că de mai multe ori, unii dintre aceştia, au făcut
deplasări cu acele autoturisme,
schimbînd numerele de imatriculare, atît la
plecare cît şi la  înapoiere.

Mai arăt că
în cursul zilei următoare - 18.XII.1989, am revenit cu o maşină în acel loc,
pentru a aduce mîncare militarilor noştri. In timp ce mă aflam acolo s-au tras
cîteva
cartuşe chiar asupra noastră.

Colegii mei
au ripostat, dar nici ei nici eu, nu am putut să reperăm locul de unde se
trăgea...”.

24/25
© avocat Simionică; editura Euromed

25/25