Rezistenta armata anticomunista

Ultimul tip de rezistenta, si n acelasi timp cea mai radicala, a fost cea armata, existnd persoane care au ales si aceasta forma de a se opune regimului, n ciuda pericolelor evidente, n ciuda a ceea ce nsemna sa-ti petreci restul vietii n munti haituit de trupe ale Securitatii. Trebuie facuta nsa o precizare importanta: aproape pe tot teritoriul Romniei nu putem vorbi de o rezistenta armata anticomunista, n adevaratul sens al cuvntului, dect dupa 1947, cnd se constituie primele grupuri adevarate de partizani. Pna atunci, n marea majoritate a cazurilor, nu este vorba dect de actiuni razlete, ntreprinse de indivizi izolati sau de mici grupulete, care nu pun prea mari probleme si nici nu preocupa n cel mai nalt grad regimul. De asemenea, nainte de a a trece la prezentarea acestor miscari incipiente de lupta armata mpotriva comunismului, este necesara clarificarea problemei ce s-a ivit n jurul Miscarii Nationale de Rezistenta, mai exact daca aceasta organizatie a existat cu adevarat sau nu. S-a scris foarte mult despre ea, s-au publicat numeroase documente, dar nu foarte multa lume s-a ntrebat daca aceste documente reflectau o realitate palpabila, sau doar un nume ce acum suna bine pentru orgoliul natiunii, dndu-ne ocazia de a ne lauda cu nversunata lupta anticomunista pe care am dus-o noi. Adevarul, din acest punct de vedere, al rezistentei armate, e ca la nceputul anilor 1950, la apogeul acestei miscari, Securitatea, unind toate grupurile care actionau n aceasta perioada, nu avea de urmarit dect cteva sute de persoane1[42]. Din aceasta cauza ar fi utila si n acelasi timp necesara o cercetare mai aprofundata si mai lucida asupra acestei probleme. Astfel o denumire mult mai adecvata pentru realitatile de atunci pare a fi cea de miscare armata de rezistenta anticomunista din Romnia si nu cea de Miscare Nationala. Spunem acest lucru pentru ca o astfel de organizatie fara o componenta politica nu poate fi conceputa, componenta care totusi nu a existat 2[43]. Aceasta denumire a fost una inventata de membrii Sigurantei infiltrati, inventie menita sa neutralizeze acele persoane incomode pentru Partidul Comunist, prin pretinsa lor apartenenta la aceasta miscare nationala. Organizator si conducator al acestei miscari a fost socotit, si nca mai este, generalul Aurel Aldea. Acesta, n zilele cedarii Basarabiei si Bucovinei 838f59i de Nord, tratase cu sovieticii
1 2

problemele retragerii trupelor romnesti din aceste teritorii. La nceperea razboiului a fost trecut n rezerva de Ion Antonescu si pna n august 1944 nu a mai avut nici un rol de ndeplinit. La aceasta data este desemnat de opozitia unita, alcatuita din P.N.L., P.N.., P.S.D. si P.C.R., sa duca tratative cu reprezentanti ai U.R.S.S. privind iesirea Romniei din razboi, mandat pe care nu va reusi sa-l duca la ndeplinire, se presupune din cauza faptului ca n acea perioada sovieticilor le-au fost nmnate mai multe astfel de cereri de armistitiu si ei pur si simplu nu au stiut pe care sa o aleaga. Dupa cum am spus aceasta este doar o presupunere, existnd si o alta ipoteza conform careia sovieticii nu au vrut sa raspunda la nici o cerere de armistitiu pna n momentul n care la data de 19 august au initiat o ofensiva n nordul Moldovei. Binenteles ca dupa acest atac altfel s-au desfasurat negocierile, presiunile pe partea romna fiind mult mai mari. Dar ca sa ne ntoarcem la Aurel Aldea, acesta este Ministru de Interne n primul guvern Sanatescu, dar nu-si poate exercita atributiile. A ncercat sa opreasca agitatiile comunistilor dar a fost oprit de armata sovietica, a prezentat ntr-o conferinta propria versiune privind evenimentele din 23 august si ca urmare a acestui fapt i se cere arestarea, desi el era Ministrul de Interne. Exista dovezi si ale unor altercatii avute, nu numai verbale se pare, cu Lucretiu Patrascanu, privind rolul pe care, n viziunea sefului communist, generalul Aldea trebuia sa-l joace. Astfel devine evident de ce ntr-un raport al Sigurantei din 27 iulie 1945 se mentiona ca el este cel ce dirijeaza ,, miscarea de rezistenta organizata de partidele reactionare" si ca n aceasta calitate a stabilit legaturi cu comandantul legionar Nistor Chioreanu, care venise din Germania ,,cu scopul de a organiza unitatile de soc fascisto-legionare" 3[44]. Falsitatea acestor declaratii devine evidenta n momentul n care constatam ca Nistor Chioreanu era tinut sub sechestru de comunisti, deci generalul Aldea nu avea cum sa realizeze acele legaturi despre care se vorbea in raportul Sigurantei. Totusi se spune ca n fiecare legenda exista un smbure de adevar si este foarte probabil ca n cazul de fata toate aceste acuzatii sa fi pornit de la o practica des ntlnita n acea perioada a unor ofiteri si oameni politici ostracizati de Partidul Comunist, care obisnuiau n cadrul unor mici reuniuni sa realizeze tot felul de planuri, mai mult sau mai putin realizabile, ndreptate mpotriva noului regim. De altfel, aceasta practica a fost fatala pentru multi din acesti asa zisi revolutionari, generalul Aldea nefacnd exceptie. A fost arestat la 27 mai 1946 sub acuzatia ca ar fi avut n subordine o organizatie numita Graiul Sngelui, nfiintata de Ion Vulcanescu, fostul secretar particular al lui Nicolae Radescu, un asa zis Grup narmat Sinaia si ramasitele batalioanelor de voluntari ardeleni, constituite n Haiducii lui Avram Iancu si Sumanele Negre. Dintre acestea doar
3

ultima, condusa de Gavrila Olteanu, a avut cu adevarat o actiune bine delimitata ndreptata mpotriva noului regim4[45], dar relatiile acestuia cu Aurel Aldea au fost pasagere, n munti unde aceasta miscare active, nestiindu-se nimic de existenta unui posibil cartier general al rezistentei anticomuniste. n ceea ce priveste Graiul Sngelui, nsusi pretinsul ei ntemeietor a recunoscut ulterior ca aceasta organizatie nu a parasit niciodata stadiul de proiect al ministrului Nicolae Radescu. Tot numai despre intentii poate fi vorba si n cazul grupului de ofiteri din Sinaia, care mersesera cu actiunile mpotriva Guvernului pna la a ascunde cteva arme n niste ascunzatori din munti, de vreo actiune armata concreta neputnd fi vorba. Ar trebui sa privim cu ndoiala aceasta presupusa Miscare Nationala numai prin prisma faptului ca aproape tot ce stim despre ea provine din rapoarte sau interogatorii ale Sigurantei si, ulterior, Securitatii, multe dintre aceste marturii fiind luate dupa ce asupra celor anchetati au fost exercitate presiuni formidabile, de multe ori fiind chiar torturati. Aceasta conducere centralizata a miscarii de rezistenta pare sa nu fi depasit stadiul de proiect, cum nu o depasise nici Graiul Sngelui, lucru dovedit de altfel de faptul ca n spatele acestui presupus comandament nu a existat nici o vointa politica, care sa reprezinte marea masa a poporului. Acest lucru este demonstrat de comportamentul unor membri att ai P.N.L. ct si ai P.N.., care n momentul cnd au fost consultati n privinta actiunilor si modului de constituire a Sumanelor Negre, de catre un membru al acestora, au raspuns, n cel mai bun caz, evaziv. Astfel att Iuliu Maniu ct si Dinu Bratianu au preferat sa evite sa precizeze daca activitatea organizatiei este buna sau rea, mentionnd ca activitatea partidelor lor este una legala ,,si ca duc lupta pe fata". Aceleasi raspunsuri le-a primit si de la militarii pe care ncerca sa-i recruteze pentru noua miscare, generalul Gheorghe Mosiu spunndu-i acestuia ca ,,nu vei schimba niciodata dumneata ordinea din Romnia" 5[46]. Daca e sa tragem o concluzie putem vedea de ct ,,success" s-a bucurat aceasta organizatie n rndurile militarilor de cariera si a oamenilor politici. Devine evident ca aceasta Miscare Nationala de Rezistenta a fost inventata de organele de represiune ale statului, acest lucru fiind facut cu un scop foarte evident. Oricine dovedea cea mai mica mpotrivire la adresa unei actiuni a Guvernului comunist avea parte imediat de un verdict invariabil: acela de membru al M.N.R. Iar pedeapsa nu era deloc blnda. n procesul n care a fost judecat Aurel Aldea si alti circa 100 de militari si civili,
4 5

proces ce s-a desfasurat ntre 11 si 18 noiembrie 1946, sentintele au fost draconice. Lipsiti de orice ajutor, att din partea regelui, ct si a majoritatii politicienilor, multi dintre cei anchetati au murit n nchisori, acesta fiind cazul si generalului Aldea, care a decedat n 17 octombrie 1949 n penitenciarul Aiud. Am amintit deja de nceputurile miscarii de rezistenta armata anticomunista din Romnia. Este interesat de vazut cum au receptionat autoritatile acest eveniment, ce au crezut despre el si ce ncercari sa-l opreasca au facut. Toate acestea sunt foarte bine ilustrate ntr-o sinteza informativa a Securitatii din 19 mai 1945, n care se spune ca prima oara se aude de miscare de rezistenta n octombrie 1944, primele semnalari fiind facute n regiunile muntoase ale Transilvaniei de catre membri ai jandarmeriei si politiei. Acestia raportau ca grupuri narmate de civili si militari se ascundeau prin apropierea padurilor sau prin satele marginase, n general n locuri retrase, departe de marile artere de circulatie. Toate aceste grupuri despre care se vorbeste erau nca inactive, prefernd expectativa. Se trage deci concluzia ca nu se putea vorbi nca la acea data de o actiune dirijata, condusa dupa un plan director, cu un obiectiv bine stabilit. Siguranta considera ca aceasta situatie nu a durat mult, la sfrsitul lunii noiembrie deja fiind evidenta o organizare n activitatile si coordonarea acestor grupe de rezistenta. Cei ce realizasera aceasta sinteza legau aceasta organizare de parasutarea unor legionari romni la nceputul lunii noiembrie de catre avioane germane n muntii Transilvaniei. Acestia, conform autoritatilor, fusesera pregatiti undeva lnga Viena si erau n numar de aproximativ 400, dintre care 250 ar fi fost legionari, 60 ofiteri si subofiteri romni retrasi odata cu trupele germane si alti circa 80 de voluntari svabi si secui. Toti acestia aveau n comun faptul ca erau foarte bine familiarizati cu zona n care urmau sa fie parasutati. Urmau sa constituie echipe de 5-10-15 oameni care sa actioneze n spatele frontului din Romnia. Se mentiona ca fusesera pregatite astfel de echipe care sa lupte si n Ungaria sau Iugoslavia. De asemenea, se credea ca cei ce urmau sa actioneze pe teritoriu romnesc erau condusi de Horia Sima. Astfel ajunge Siguranta sa creada ca prin intermediul acestor trupe paramilitare s-a realizat organizarea tuturor acelor trupe narmate ntro singura miscare unitara, cu o conducere propriu-zisa, caci "aceste trupe avnd instructiuni precise, au stabilit legaturi, fixnd locurile de ntlnire, zilele, aranjarea ascunzatorilor prin satele unde aveau oameni de ncredere"6[47] . Conform aceluiasi document agentii de legatura, n majoritate legionari, au stabilit contacte n toata tara cu membri de ncredere ai fostei miscari legionare, consecinta acestui fapt constnd n transformarea miscarii de rezistenta dintr-un fenomen izolat din podisul
6

Transilvaniei la o actiune organizata ce cuprinde Oltenia, Muntenia, Dobrogea si nordul Moldovei. Nu se omite nici faptul ca aceasta grupare avea sprijinul populatiei, n special al celei rurale, care i-a oferit adapost, a ajutat-o sa se ascunda sau sa-si gaseasca gazde noi. Sigurantei i era cunoscut si centrul de actiune al miscarii de rezistenta, acesta fiind undeva lnga comuna Boutari n judetul Hunedoara, pentru ca mai trziu, odata cu parasutarea acelor trupe militare, astfel de centre sa mai fie n regiunile Turnu Severin, Vlcea, Brasov, Bucuresti, Dobrogea, Suceava si nordul Bucovinei de la Cmpulung pna la Prundul Brgaului. Dupa cum vedem autoritatile statului erau foarte bine informate asupra modului n care evolua aceasta miscare, astfel ca nu ne mira cnd afirma ca centrul de dirijare si legatura era la Bucuresti sau ca principalul scop al acesteia fusese gruparea elementelor potrivnice noului regim, militare si civile, pentru ca mai trziu sa se foloseasca de acestea n diverse actiuni armate de sabotaj sau terorism. Binenteles ca toate acestea fusesera facute "dupa instructiunile aduse de fruntasii legionari lansati cu parasutele de germani". Este evidenta dorinta celui care a redactat acest document sa realizeze o legatura, daca se poate o juxtapunere, ntre miscarea de rezistenta, att cta era la vremea respectiva, si miscarea legionara, n ncercarea de a manipula opinia publica. Resorturile acestei logici pot fi de altfel ntelese foarte usor. Se continua pe aceasta idee, rezistenta anticomunista fiind descrisa ca o actiune terorista, cu caracter legionar, dupa principiile careia a fost organizata. De asemenea, se mentioneaza ca pna la 15 februarie 1945 miscarea de rezistenta era subordonata celei legionare, dobndindu-si o aparenta independenta doar dupa ce mai multi membri ai legiunii au fost arestati iar altii pusi sub supraveghere. Obsesia comunista privind pericolul legionar este pe deplin vizibila n acest raport, daca e sa tinem cont ca toata miscarea de rezistenta a fost organizata si condusa de legionari, facnd doar poate o mica exceptie si aceea pentru alta idee de care partidul comunist era foarte atasat: aceea a imixtiunii serviciilor secrete occidentale, n cazul de fata cel englez. Astfel si acesta si aduce contributia la narmarea partizanilor romni, autorul raportului facnd o afirmatie cel putin ciudata: agentii englezi tineau constant legatura cu legionarii romni si mai mult cu reprezentanti ai unei divizii germane pentru ca mpreuna sa coopereze n sprijinirea miscarii de rezistenta romnesti. Este greu de crezut ca Marea Britanie, aliat nca la acea ora al Uniunii Sovietice, conspira att de evident si nca cu Germania nazista, inamicul ambelor state. Un lucru era nsa observat corect n aceasta sinteza a Sigurantei, acela ca daca la nceput actiunile acestor grupuri au fost ndreptate preponderent mpotriva trupelor sovietice, cu timpul ea a fost dirijata contra partidului si regimului comunist, concluzionnd ca deocamdata se marginesc sa creeze o atmosfera prielnica n vederea desfasurarii

unor actiuni viitoare, care sa fie n strnse corelatii cu evenimentele politice interne si externe. Concluzia raportului era ca prabusirea Germaniei hitleriste a avut o influenta categorica asupra miscarii, datorita acestei prabusiri n munti ramnnd doar legionarii notorii veniti din Germania, iar miscarea care initial avea un "obiectiv terorist, de sabotare, distrugere si ndemn la nesupunere" si-a schimbat actiunea datorita precipitarii evenimentelor. Acest raport al autoritatilor pare a fi o ntrepatrundere de fapte reale, concrete, cu unele afirmatii exagerate sau pur si simplu inventate. Toate acestea ne fac sa credem ca reprezentantii statului nu stiau exact la acea data dimensiunile, modul de organizare al miscarii si se pare ca a fost convenabil pentru ei sa umple aceste lacune cu informatii care le serveau propriilor scopuri, denuntnd pe aceasta cale pericolul legionar, ncercarea agentiilor secrete vestice de a destabiliza noul guvern si implicarea partidelor istorice n activitatea miscarii de rezistenta armata. Dupa cum am vazut deja rezistenta armata anticomunista nu a avut un caracter centralizat, nu a beneficiat de un comandament unic, nu a actionat dupa un plan unitar. Asta si pentru ca astfel de fenomene au aparut pe tot cuprinsul tarii, n Banat, n Bucovina, n Muntenia, Dobrogea sau podisul Transilvaniei. Invariabil toate aceste grupe de partizani, prin nsasi natura lor, trebuiau sa-si desfasoare activitatea n locuri ct mai izolate, mai rupte de civilizatie, pentru a nu fi prinsi de autoritatile comuniste. Daca mai tinem cont si de faptul ca nu dispuneau de mijoace de comunicatie ne devine din ce n ce mai clar de ce o coordonare a lor era practic imposibila. Astfel ne vedem nevoiti sa le studiem pe fiecare n parte, cu particularitatile ei, o prezentare a miscarii de rezistenta armata ca un tot unitar fiind practic imposibila. Dar nainte de a trece la prezentarea acelor grupe de partizani despre care se stie sigur ca au luptat n muntii Romniei mpotriva comunistilor poate ar fi bine sa lamurim o ultima neconcordanta ntre rapoartele comuniste si realitate. Despre miscarea Graiul Sngelui am vorbit deja si am vazut ca nu a parasit niciodata stadiul de proiect. Sa vedem nsa si ce declarau autoritatile comuniste. La nceputul lunii septembrie 1945, Directia Generala a Sigurantei (controlata deja de comunisti), raporta aparitia unei noi organizatii subversive, cu caracter anticomunist, intitulata sugestiv,dupa cum credeau ei, Graiul Sngelui7[48]. Se afirma ca aceasta miscare si-a nceput activitatea n luna martie a aceluiasi an, ntro perioada n care trupele romne erau angajate nca n lupta mpotriva Germaniei, avnd drept aliati pe cei care mpotriva carora luptau acasa. Raportul Sigurantei constata ca aceasta organizatie era formata n mare parte din militari activi si deblocati, condusi de generali din vechile cadre atasate
7

monarhiei, iar dupa unele date comandantul formatiei ar fi fost generalul Rujinschi, secondat de Constantin Ion Zlotea si Ion Cismaru. Se sublinia ca organizatia ar avea oameni n toate institutiile publice particulare si ar fi condusa de o persoana energica si hotarta. Printre membrii ei fusesera identificati maiorul Nicolae Argeseanu, maiorul Constantin Zgrbea, colonelul Romeo Zaharia, fost director de cabinet al lui Ion Antonescu si profesor la scoala Superioara de Razboi, locotenent Moraru P. Ion, cunoscut legionar, locontenent Micu Mehedinti, genist, capitan Sucevan Vasile din aviatie si generalii Ciuperca Nicolae si Orezeanu Tudor. De asemenea, n aceeasi nota informativa, se gaseau date privind componenta organizatiei, mai precis numarul ei de membri. Conform datelor Sigurantei Graiul Sngelui avea aproximativ 2000 de membri n Bucuresti si alti 3000 n provincie8[49] . Dupa ce am vazut doua puncte de vedere, referitoare la aceeasi miscare, observam ct de frapanta este diferenta ntre ele. Pe de o parte cei banuiti de autoritati ca ar fi facut parte din aceasta organizatie au recunoscut dupa ani ca de fapt aceasta nu a existat, nu a fost niciodata mai mult dect un proiect. La celalalt capat, unul diametral opus, autoritatile comuniste au ntocmit rapoarte n care este construita imaginea unei formatiuni foarte bine nchegate, cu o multime de membri, marea majoritate militari si cu o conducere energica. Dar nsasi aceasta componenta predominant, daca nu chiar exclusiv militara, trebuie sa ne dea de gndit, Partidul Comunist folosindu-se de aceasta organizatie, ca si de altele, toate exacerbate artificial ca importanta, pentru asi atinge propriile scopuri, n cazul de fata acela al epurarii armatei de toate cadrele militare necorespunzatoare din anumite puncte de vedere. n ceea ce priveste rezistenta armata din Bucovina, reprezentativ pentru perioada de timp 1945-1947 este grupul condus de Vladimir Macoveiciuc. Acesta a fost cunoscut ca cel mai de temut partizan din aceasta zona, totul ncepnd n luna martie 1944 cnd satul sau, Voitinel, a fost ocupat de trupele sovietice. Localnicii sunt siliti sa-si paraseasca casele si sa se refugieze n judete ca Botosani si Dorohoi. O parte din refugiati se ascund n paduri pentru a scapa abuzurile soldatilor rusi iar conducerea lor o ia Vladimir Macoveiciuc, care nainte de ocupatie fusese instructor premilitar. Acesta reuseste sa informeze autoritatile romne de situatia tragica n care se afla sute de familii, dar nu obtine dect arme cu care sa se apere mpotriva trupelor sovietice. si instruieste oamenii n centrul de la Sadova ajutat de un plutonier romn si unul german. Una dintre cele mai importante actiuni organizate de grupul Macoveiciuc a avut loc pe 20 iunie 1944, cnd organizeaza o ambuscada n poiana de pe Haciungul Mare, distrugnd Statul Major al unei divizii sovietice. Informatiile obtinute cu ocazia acestui atac i8

au adus lui, dar si altor partizani, medaliile "Virtutea Militara", "Barbatie si credinta" si "Crucea de Fier". Dupa 23 august 1944 actiunile grupului scad n intensitate, iar n 27 iunie 1945 Macoveiciuc este tradat de unul dintre partizani, Tudose Simion, dar totusi reuseste sa fuga. Ca o consecinta directa a acestui fapt urmeaza represaliile asupra familiei sale, la care autoritatile comuniste ajunsesera tot cu ajutorul lui Simion. Acestia au petrecut sase luni n nchisoare, n acest timp agentii Sigurantei folosind orice mijloc, inclusiv tortura, n ncercarea de a obtine declaratiile dorite de la ei si n acelasi timp sa-l convinga pe Macoveiciuc sa se predea. Dar efectul scontat este departe de a fi atins, acesta initiind legaturi cu legionarii parasutati din Germania si scapnd dintr-o cursa ntinsa de Siguranta. Convins de consecintele nefaste ale tradarii lui Tudose Simion, l urmareste si l mpusca, n timp ce acesta se afla n casa surorii sale n comuna Vicovul de Jos. Desi familia lui Macoveiciuc este eliberata ntr-un trziu, din lipsa de probe, el este judecat n lipsa 9[50] si condamnat la moarte de catre Curtea Martiala a Comandamentului IV Teritorial Iasi. Sfrsitul grupului va veni tot n urma unei tradari, n dimineata zilei de 8 iulie 1945 casa unde se adaposteau fiind atacata de jandarmi. Desi Macoveiciuc scapa nca o data, este ranit totusi si prefera sa se sinucida, stiind la ce sa se astepte daca ar fi fost prins10[51]. Tot n Bucovina s-au nfiintat din ordinul Statului Major romn la ineputul lunii mai 1944 unitati fixe de-a lungul frontierelor transilvane cu scopul de a apara linia frontului de infiltrarile inamice. Un astfel de batalion, care a avut rolul de a lupta contra trupelor sovietice, a fost cel denumit "Bucovina", care avea un efectiv de trei companii, comandat de colonelul Gheorghe Batatorescu, n componenta sa gasins si multi civili, n marea lor majoritate bucovineni refugiati. Un alt astfel de batalion, desi cu un efectiv mult mai mic de circa 100 de oameni, a fost batalionul "Vulturii", condus de capitanul Cucu. Alaturi de aceste unitati mai mari au fost nfiintate si grupuri operative mai mici, de 25-30 de oameni, cunoscute sub numele de unitati mobile.11[52] Acestea s-au remarcat prin actiuni deosebit de eficiente si temerare pe linia frontului si uneori chiar n spatele frontului rusesc. Astfel de unitati, n afara de cea a lui Vladimir Macoveiciuc, au fost cele conduse de Constantin Cenusa, din Putna, Ion Vatamaniuc, din Sucevita si Vladimir Tironeac.Desi toate aceste unitati si nceteaza activitatea dupa 23 august 1944, totusi le-am amintit aici pentru ca oamenii care le-au format vor fi ntlniti ncepnd cu anul 1945 luptnd mpotriva regimului comunist ce era pe cale sa se instaureze n Romnia.
9 10 11

alta

organizatie de care trebuie sa amintim n acest context al luptelor anticomuniste duse pe teritoriul Bucovinei este cea a luptatorilor parasutati aici n data de 25 martie 1945, pe muntele Rotunda 12[53], formata din Ovidiu Gaina, Ioan Macovei, Ion Radu, Iosif Visoianu, Nicu Alexandru, Filip Oprea, Aurel Gherase si inta13[54]. Grupul poseda armament si munitie pentru 100 de persoane. De-a lungul timpului grupul se ntlneste cu Vladimir Macoveiciuc si cu Gheorghe Reus, care conducea un alt grup de lupta anticomunista, n Radauti. Ovidiu Gaina a hotart nsa ncetarea activitatii grupului sau n luna august, considernd ca este mai important sa-si mprastie membrii n judetele din nordul Moldovei pentru a le pregati n vederea rezistentei anticomuniste. Dupa 23 august 1944 multi dintre fostii luptatori ai batalioanelor fixe si unitatilor mobile au ales sa continue lupta n munti, dintr-un motiv motiv foarte simplu: doreau sa scape de hartuielile N.K.V.D.-ului sau, si mai rau, de temnitele anticomuniste, noul guvern al tarii nefiind dispus sa-i ierte pe cei care luptasera cu atta ndrjire mpotriva trupelor sovietice. Un alt centru timpuriu de rezistenta a fost cel din muntii Postavaru-Ciucas, unde n iarna anului 1944, dupa nfiintarea lagarelor impuse prin conventia de armistitiu, dupa deportarile discutate si aplicate apoi, ale germanilor, basarebinilor si bucovinenilor, s-a hotart realizarea uni adapost n muntii Ciucas 14[55], care urma sa ndeplineasca doua functii: prima ca adapost pentru cei urmariti de N.K.V.D., iar cea de a doua ca centru de rezistenta si depozit de armament. Cel ce avea sarcinile de a conduce operatiunile era Dumitru Lungu. Acesta stabileste n Bucuresti relatii cu un ofiter, Ionel Moldovan, care organizeaza un grup de rezistenta format din ofiteri. Stabilesc ca n caz de conflict, Moldovan sa trimita la tabara din Ciucas doi ofiteri, ca instructori si conducatori militari. n aceeasi perioada, n zona Postavaru era un grup destul de numeros de fugari, aproximativ 40 de oameni, printre care se gaseau si ctiva soldati germani ramasi dupa retragerea din august 1944. Acestia fusesera informati de existenta unui depozit de armament ascuns sub dusumeaua podelei cabanei Babarunca si hotarasc sa-l dezgroape. Tot ce au gasit n acel depozit a fost transportat spre zona Ciucas, dar tocmai acest lucru i-a tradat, n acest mod fiind depistate de Siguranta ambele grupuri si judecati de Tribunalul Militar Brasov sub numele de ,,lotul Ciucas". Ca o ultima precizare legata de acest grup trebuie spus ca avea legaturi si cu trei parasutisti veniti n toamna lui 1944 n aceasta zona: Constantin Ardelea, Constantin Botez si
12 13 14

Dumitru Monu.

Nici mprejurimile Sibiului nu au fost ocolite de acest fenomen al

luptei anticomuniste, un exemplu n acest sens constituindu-l grupul ce a actionat n zona Fetea-Noul Sasesc15[56]. Aici populatia a ncercat sa se apere mpotriva abuzurilor pe care armata sovietica, ca orice alta armata de ocupatie (sunt binecunoscute cruzimile la care soldatii germani au supus populatia rusa ) le comitea, prin crearea unor "garzi nationale" sau "cetatenesti". Un astfel de grup a luat parte si n imprejurimile Mediasului, devenit ulterior nucleul unui grup de rezistenta activa, stabilit n padurile Fetea, n apropierea comunei Noul Sasesc. Acest punct de rezistenta a fost initiat de Teofil Mija, Aurel Ursu si Ion Golea. Beneficiind de acoperirea pe care le-o asigura padurea acestia au construit aici buncare de armament si alimente, armament care a fost procurat din depozitele ramase dupa trecerea fronntului, dar si de la Legiunea de jandarmi din Sighisoara. Spre deosebire de alte astfel de grupari de partizani, aveau si un post de emisie receptie, cu care lucrau schimbnd mereu locul de transmisie, pendulnd ntre Medias si Bratei. Dupa terminarea buncarelor n intervalul 1945-1948 si-au gasit adapostul n ele sute de oameni, acestea fiind, de asemenea, centrul tuturor actiunilor propriu-zise de lupta ce s-au desfasurat aici preponderent ntre anii 19451946. Acestea au luat si ele sfrsit n 1948, cnd n luna mai buncarele din padurea Fetea au fost descoperite si aproape toti cei care au trecut pe acolo au fost arestati16[57]. Una dintre cele mai putine cunoscute probleme n aceasta privinta a rezistentei sovietice este daca a existat o astfel de miscare si n Basarabia postbelica. Din cauza ideologiei comuniste, ce a cuprins ambele maluri ale Prutului, aceasta problema timp de cteva zeci de ani nici nu s-a pus, autoritatilor fiindu-le teama sa nu se afle adevarul, care ar fi fost n evident contrast cu politica oficiala a autoritatilor comuniste care proclamau "bucuria nemarginita"a romnilor n fata "eliberatorilor sovietici". n ultimii ani a devenit clar ca o astfel de rezistenta a existat 17[58], afirmatie dovedita de faptul ca n vara anului 1944 ctiva romni din judetul Soroca s-au organizat n comuna Coblnea ntr-un grup de rezistenta armata ce avea drept scop nimicirea activistilor de partid si ai organelor administratiei de ocupatie. n programul de actiuni al organizatiei figurau si alte forme de lupta, cum ar fi zadarnicirea aprovizionarii trupelor sovietice cu munitii si produse alimentare si organizarea de atacuri prin surprindere asupra transporturilor auto ce se ndreptau spre linis frontului. Din aceasta organizatie faceau parte Semion Plamadeala, Ion Rotaru, Petru Sudacevschi, Eremei Plamadeala, Ion Tacu,
15 16 17

Nichita Cardas si Vasile Berghi. Au existat si forme mai pasive de rezistenta anticomunista, cum ar fi refuzul de executare a ordinelor privind predarea n mod obligatoriu a surplusurilor de produse agricole sau de a plati asa-numitul "mprumut de stat". Acestea reprezentau o inventie a sovieticilor prin care ncercau sa sustraga de la populatie sume importante de bani pentru refacerea economiei nationale distruse de razboi. Dar pe lnga acestea, care au avut un caracter sporadic si neorganizat, a aparut n toamna anului 1945 o prima ncercare de a se realiza o miscare de rezistenta anticomunista pe baze bine organizate. La originea acesteia au stat Vasile Batrnac, Victor Solovei, Nicolae Prajina, Teodosie Guzun, Anton Romascan si Nichita Bruma, toti cadre didactice, nvatatori sau directori de scoala. Acestia au hotart sa constituie o miscare antisovietica ilegala, care n luna august a anului 1946 va primi numele de Organizatia Nationala a Basarabiei (O.N.B.) 18[59]. n mai putin de jumatate de an ea numara n rndurile sale circa 140 de membri, nglobnd si alte grupari antisovietice, cum a fost cea denumita "aranul Nationalist". n fruntea O.N.B. se afla Vasile Batrnac (merita mentionat ca si tatal acestuia, Ion Batrnac, fusese condamnat n 1944 pentru activitate antisovietica). Organizatia avea o structura bine determinata, avnd n frunte un comandant cu adjunctul sau si fiind mpartita n sectii teritoriale, ce cuprindeau fiecare cteva comune conduse de un "comandant" de sectie. n cadrul sectiilor teritoriale activau comitete ale O.N.B. sau "celule comunale", precum si cele din institutiile de nvatamnt. Interesant este ca fiecarui nou-primit i se nmna un carnet de membru al organizatiei, ceea ce ne face sa credem ca cei ce nfiintasera aceasta miscare, desi erau animati de bune intentii, erau un pic cam naivi, daca putem sa spunem astfel. Membrii aveau si o serie de sarcini pe care trebuiau sa le ndeplineasca, cum ar fi atragerea de noi membri, instruirea populatiei n spirit antisovietic, obtinerea de arme si savarsirea de acte teroriste mpotriva autoritatilor sovietice. Din pacate, activitate Organizatiei Nationale a Basarabiei nu a fost de lunga durata. La 23 martie 1947 organizatia a fost practic desfiintata. Organele Ministerului Securitatii de Stat i-au arestat pe Vasile Batrnac si Vasile Cvasniuc, n urma perchezitiei la domiciliile acestora gasindu-se doua caiete ce contineau diverse ordine n limba romna, programul de activitate al organizatiei, numele membrilor si cinci stampile cu nscrisul "Organizatia Nationala a Basarabiei", destinate pentru pregatirea carnetelor de membru al miscarii. Aici s-a vazut acea naivitate de care am pomenit anterior, naivitate n urma careia, n afara celor doi deja amintiti, au mai fost arestate alte 30 de persoane, conducatori si membri activi ai organizatiei.
18

n fine, un ultim grup important ce a luptat mpotriva comunismului

este cel condus de colonelul Ion Uta, fost comandant al regimentului 7 infanterie din Lugoj si prefect de Severin. Acesta se refugiaza n muntii Banatului la scurta vreme dupa arestarile facute cu ocazia procesului Iuliu Maniu. nca din 1945-1946 la Domasnea, Rusca Teregova, Luncavita, Veredin, Mehadica19[60] din initiativa si cu sprijinul lui direct fusesera nfiintate organitatii national-taraniste si liberale, destul de bine pregatite si narmate, care, n eventualitateaca alegerile din 1946 urmau sa fie pierdute, trebuiau sa treaca la actiune armata. Cum acest lucru s-a ntamplat, alegerile fiind pierdute de partidele istorice, o parte din membrii acestor organizatii s-au reunit pentru a forma grupul armat condus de colonelul Uta, iar alta parte au ramas n satele lor pentru a-i aproviziona pe primii cu alimente, arme si munitie. Majoritatea membrilor formatiunii armate de lupta anticomunistacondusa de Ioan Uta o constituiau taranistii si liberalii, la care s-au adaugat mai apoi si luptatori de alte orientari politice, cum au fost legionarii, dar si oameni fara nici o afinitate politica. n perioada sa de nceput , 19461947, grupul armat, divizat n mic unitati de 3-4 oameni, se adapostea prin salasele satenilor din satele nvecinate zonei n care actionau. Ulterior si-au construit si adaposturi, bordeie ntarite. Armamentul folosit de partizanii colonelului Uta provenea dintr-un depozit militar german, situat la aerodromul din Lugoj 20[61], pe care nemtii l abandonasera iar rusii nu reusisera sa-l gaseasca, dar si din depozitele armatei. Astfel, spre deosebire de celelalte grupuri de partizani, miscarea colonelului Uta a fost bine aprovizionata din acest punct de vedere al armamentului. si acest grup, ca majoritatea de altfel, si-a ncheiat activitatea n urma unei tradari, n noaptea de 7 spre 8 februarie adapostul n care se ascundeau fiind atacat, liderul partizanilor fiind ucis, mpreuna cu alti 5 membri, iar alti 6 fiind arestati. Am amintit anterior de modalitatile prin care partizanii si procurau armele si munitia. Una dintre acestea o constituia parasutarile facute initial de germani si apoi de aliati, dar acestea erau de putine la numar si nensemnate calitativ. O alta cale de a se narma era prin "loviturile" date pe cale ferata, prin sustragerea din vagoane oprite ntre statii, dar si de la unele depozite sau chiar unitati militare sau posturi de jandarmi. nsa cea mai mare cantitate de arme, munitie, grenade era procurata din colecta facutade la locuitorii din zona, care, prevazatori, adunasera din vremea razboiului si apoi din pargerile facute la vagoanele de pe calea ferata, diverse arme pe care le pusesera apoi de-o parte. nsa acestea din urma aveau un incovenient major. n cele
19 20

mai multe cazuri erau prost pastrate si ca o consecinta a acestui fapt de multe ori nu mai functionau. Astfel devine evident de ce grupul Uta era una dintre putinele exceptii, printre singurele care puteau duce acest razboi de gherila cu autoritatile aproape de pe picior de egalitate din punct de vedere al armamentului. Rezistenta anticomunista n cadrul Bisericii Ortodoxe Romne. n ceea ce priveste aceasta problema, de-a lungul timpului raspunsul nu a fost unul usor de dat pentru ca Biserica Greco-Catolica s-a simtit persecutata de cea ortodoxa, opinnd ca ntre aceasta din urma si autoritatile statului a existat o ntelegere privind desfiintarea primei. Iar n conceptia ierarhilor greco-catolici odata ce ai cooperat cu regimul nu mai poate fi vorba de rezistenta mpotriva lui sau de persecutii n sens invers. De asemenea, n epoca, s-a vorbit mult despre mitropolitul Marina daca este sau nu "rosu". Adevarul era ca fusese pus conducator al Bisericii Ortodoxe de catre Partidul Comunist, dar la fel de adevarat este ca a dovedit un talent remarcabil n a realiza un compromis benefic pentru ambele parti, dai mai ales pentru biserica, date fiind conceptiile pe care comunistii le aveau despre religie si Divinitate. n ciuda acestor contestari a existat indubitabil o participare a Bisericii Ortodoxe la rezistenta anticomunista, participare care poate fi mpartita n mai multe tipuri diferite21[62] . Astfel a existat o sustinere a miscarii de rezistenta armata anticomunista din muntii Romniei, actiune depusa de foarte multi calugari din schiturile si manastirile ortodoxe, dar si de preoti de mir. Se mai poate vorbi si de predicile religioase folosite ca discurs anticomunis, n acest sens existnd numeroase exemple. n fine, mai poate fi vorba de o rezistenta spiritualizata, cu mai putine fapte concrete, pamntesti, ce se manifesta prin folosirea rugaciunii ca arma mpotriva ateismului, att n manastiri ct si n nchisorile comuniste. Aici nu vom prezenta dect foarte succint prima forma de rezistenta anticomunista, cea care a sprijinit partizanii sau n general luptatorii mpotriva guvernului impus de sovietici, fiind cea care se ncadreaza cel mai bine n tema capitolului. Poate o importanta particularitate a asezamintelor monahale ortodoxe din spatiul romnesc si nu numai, este asezarea lor pitoreasca, particularitate care a facilitat dupa 23 august 1944, dar mai ales dupa 6 martie 1945, adapostirea persoanelor urmarite pentru crime de razboi ori pentru infractiuni care "lezau" securitatea nationala. Prin acest rol, dupa 1945, manastirile ortodoxe au devenit puncte de sprijin pentru rezistenta armata anticomunista. Orice persoana certata cu autoritatile putea fi gazduita n
21

aceste lacasuri pentru o perioada ndelungata de timp. Acesta a fost cazul profesorului Nichifor Crainic, care era acuzat de sustinerea maresalului Antonescu si a trebuit sa se adaposteasca la manastirea Smbata de Sus n timpul iernii dintre anii 1944-1945. ntr-o sinteza a D.G.S.P.22[63] privitoare la "evenimentele importante n problema cultului ortodox" se vorbeste, printre altele, si de unele manastiri care sustineau ntr-un fel sau altul rezistenta anticomunista. Exemple de astfel de manastiri gasim si n alte rapoarte ale Sigurantei: Cernica, Pasarea, Neamt, toate avnd n comun faptul ca adaposteau oameni ce se ascundeau de regim. La un alt nivel este nsa sustinerea data de unii ierarhi grupurilor de rezistenta din Romnia. Astfel, Mitropolitul Timisoarei, Vasile Lazarescu si episcopii Andrei Magieru de Arad si Nicolae Colan de Cluj au fost contactati de secretarul organizatiei " Haiducii lui Avram Iancu", Dumitru Oprea, pentru o sustinere din partea Bisericii Ortodoxe ardelene. Consecinta acestor ntrevederi a fost ca n perioada iunie 1945-februarie 1946 episcopul Andrei va dona mari sume de bani n contul acestei organizatii. Alt aspect al acestui tip de rezistenta este cea de sustinere cu hrana, informatii, asigurarea de legaturi cu punctele urmarite din partea preotilor de mir sau a monahilor a partizanilor din muntii Romniei.. Exemple de ieromonahi care au facut aceste lucruri pot fi Filaret Gamalau, care a sprijinit organizatia "Garzile lui Decebal", parintii monahi Evghenie Hulea si Teodosie Filimon, implicati n rezistenta anticomunista alaturi de grupul fratilor Paragina sau preotii Ion Popa si Constantin Hodoroaga care au ajutat grupurile Arsenescu-Arnautoiu si Apostol. nsa probabil cel mai important aspect al acestui ajutor dat celor ce luptau mpotriva comunismului, este faptul ca manastirile constituiau n aceasta perioada locuri de retragere, de expectativa, multi militari retragndu-se la astfel de schituri pentru a-si strnge forte23[64] pentru razboiul pe care ei credeau ca se va declansa ntre Marea Britanie si S.U.A.. pe de o parte si U.R.S.S. pe de alta. Chiar si dupa ce a devenit evident ca o interventie occidentala nu va avea loc, cei retrasi la manastiri au fost nevoiti sa ramna aici din cauza pozitiei radicale pe care o adoptasera, ce nu le mai oferea nici o alternativa, nici o cale de ntoarcere.

22 23