Reteaua R si Revolutia din Decembrie 1989

https://www.semperfidelis.ro/e107_plugins/forum/forum_viewtopic.php?35929.120

Iata un text care mi s-a parut interesant. Poate ca este fantezist, dar il postez aici asa
cum l-am gasit. Este foarte, foarte lung, sper ca veti avea rabdarea sa il parcurgeti.

Colonelul Remus Ghergulescu, fostul comandant al Batalionului 404 Cercetare prin

parasutare in dispozitivul inamic, din Buzau, a dezvaluit cine au fost acesti
"teroristi": luptatorii din Retelele "R" si "S", prima, a Armatei, iar cea de-a doua, a
Securitatii. Aceste retele secrete, de existenta carora stiau extrem de putini oameni,
au fost activate ca ultima solutie. Aceasta decizie nu se putea lua decat daca exista
pericolul real al unei invazii, ori, pur si simplu, pentru a fi scoase din lupta si-apoi,
daca mai era cazul, sa urmeze invazia. Este de notat ca actiunea acestor luptatori s-a
declansat concomitent cu razboiul radioelectronic si dezinformarile din retelele
telefonice, de transmisiuni si de televiziune.
Existenta acestor retele de rezistenta era, la nivelul anului 1989, statuata doctrinar.
Conform generalilor Ion Gheorghe si Corneliu Soare, care prezinta structura
sistemului apararii nationale de la acea vreme in lucrarea lor "Doctrina militara
romaneasca 1968 – 1989" (Ed. Militara, 1999): "Fortele componente ale sistemului
de aparare cuprindeau:
1. armata, considerata drept osatura principala a sistemului, forta cea mai puternica
de care depindea capacitatea combativa a acestuia;
2. trupele Ministerului de Interne, indeosebi brigazile de securitate, care aveau o
inzestrare tehnica si o capacitate de lupta medii, putand indeplini misiuni
importante mai ales in apararea unor pozitii organizate, a unor aliniamente
intermediare sau in lupta cu desantul aerian inamic;
3. garzile patriotice, reprezentand componenta cea mai importanta a formatiunilor
de lupta po****re, atat sub aspect cantitativ, cat si calitativ, prin organizarea,
instruirea si misiunile ce li se puteau incredinta;
4. detasamentele de tineret, care puteau participa la unele actiuni de lupta, mai ales
prin executarea unor misiuni de asigurare, paza, cercetare, aprovizionare etc.;
5. formatiunile de aparare civila, avand rolul de a actiona pentru lichidarea sau
limitarea urmarilor atacului din aer ale inamicului;
6. formatiunile de rezistenta, inexistente in timp de pace, dar care se preconiza a fi
organizate la razboi pentru a duce actiuni de lupta pe teritoriul vremelnic ocupat de
inamic;
7. formatiunile sanitare ale Crucii Rosii, menite a interveni pentru acordarea
primului ajutor luptatorilor raniti si transportarea lor la spitale sau centre medicale
existente in zona".

Asadar, faptul invocat in cercetarile ulterioare asupra fenomenului ca nu s-a stiut de

existenta acestor structuri nu sta in picioare. Este cert ca nu s-a dorit descoperirea
acestui adevar. Pe cat de simplu este acest "adevar", pe atat de incalcit a fost de-a
lungul anilor raspunsul. Si acest lucru s-a intamplat din cateva motive foarte clare:
in primul rand s-ar fi pus intrebarea cum s-au activat aceste structuri de "rezistenta",
prin ce cai si din ordinele cui (in mod cert s-ar mai fi deschis o pista de cercetare si
in privinta cauzelor care au dus la acele ordine); apoi, ce ordine au primit; de
asemenea – cine a castigat din actiunea lor si daca, nu cumva, pe scheletul acestor
structuri s-au format partide politice si oameni de afaceri? Raspunsurile la aceste
intrebari ar fi trebuit sa ne lamureasca pe toti si mai ales pe cei raniti, rudele celor
morti, cei provocati in acele zile si chiar pe membrii acestor structuri secrete. In
cercetarile noastre jurnalistice ni s-a "aruncat" si manusa ca aceste structuri fiind
secrete, e bine sa ramana asa. Le-am raspuns ca au trecut 17 ani si ca, oricum,
macar unii dintre cei care au preluat puterea si n-au fost atat de loiali natiunii
romane stiau de ele.
De altfel, generalul Nicolae Militaru, ministrul Apararii impus, printre altii, si de
Ion Iliescu, fostul sef al statului, este cel care a ordonat eliberarea "teroristilor",
conform mai multor marturii ale comandantilor militari, la 29 decembrie 1989. La
fel de cert este si faptul ca membri ai acelor retele de atunci ne-au spus ca s-au
simtit, pur si simplu, folositi.

RETEAUA "R". La Armata, reteaua era formata din rezervisti care au facut armata
in special ca si cercetasi sau vanatori de munte. Trupele de cercetare, sa le spunem
"regulate", ale Armatei cuprindeau pe langa Batalionul 404, subordonat Marelui
Stat Major, cate o companie de cercetare in dispozitivul inamic la nivelul fiecarei
Armate, cate un batalion de cercetare la fiecare divizie si o companie la nivel de
regiment. De existenta retelei de rezistenta in detaliu la nivel national stia seful
Marelui Stat Major, iar reteaua era coordonata prin Directia de Informatii Militare.
Seful acesteia era atunci viceamiralul Stefan Dinu. Fara indoiala ca si adjunctul
sefului Marelui Stat Major, cel de la "Organizare – Mobilizare", cunostea macar la
nivel de principiu ce-i cu fortele de rezistenta. Ei bine, un amanunt demn de studiat
de istorici este acela ca si generalul Victor Atanasie Stanculescu a fost in aceasta
pozitie in cariera sa, inainte de a fi seful inzestrarii Armatei.

RETEAUA "S". La Securitate, de existenta ei stia seful DSS, luptatorii fiind

selectionati din cei care facusera Armata la trupele de securitate. Un "adevar"
despre care nu s-a prea vorbit in anii de dupa decembrie 1989 este ca si trupele de
securitate aveau in componenta cercetasi, asemenea celor ai Armatei: doua
companii in dispozitivul inamic. Securitatea isi mai putea selectiona "oamenii" si
din reteaua informativa.

Reteaua 246
"In afara de Securitate, pe teritoriul Romaniei se afla si Reteaua 246, a Directiei
Informatii a MstM.
Reteaua 246 – Interna a fost creata in 1975 pentru a preveni invadarea Romaniei
fara posibilitatea de riposta. Invadarea putea sa fie din orice directie. Nu s-a facut
impotriva unui anumit inamic. Dupa evenimentele din 1968, cand tensiunile dintre
Romania si URSS au fost mari, s-a luat hotararea ca pe intregul teritoriu romanesc
sa se creeze grupuri speciale de cercetasi ascunsi, care sa ramana pe teritoriul
vremelnic ocupat sub conducerea unei rezidente si in caz de ocupare sa desfasoare
activitati de culegere de informatii si de transmitere catre MstM.

Aceasta era Reteaua 246. Ea era condusa de rezidenti din Directia Informatii, Sectia
a II-a, prin ofiteri activi in rezidenta, ori cercetasi rezervisti din randul ofiterilor,
subofiterilor si sergentilor.
In 1989, in timpul evenimentelor, este singurul organ informativ care a ramas
neafectat, pentru ca Securitatea – prin diversiune – a fost blocata si a incetat sa mai
culeaga informatii la data de 22 decembrie.
Unitatea era condusa de colonelul Sarpe Paul, iar Spataru Dumitru si Bobei Zaharia
erau sefii retelei propriu-zise.
La 17 decembrie au plecat in teritoriu astfel:

Timisoara mr. Plesan Dumitru

Ardeal – Cluj, Bistrita col. Vasile Pastravanu

Moldova – cpt. Tohan Nicusor

Cine sunt teroristii? Ceausescu a creat o mica armata in afara Armatei, a Securitatii
si a Militiei.
Este formata din activisti de partid si mercenari straini."

Cine au fost teroriştii în decembrie ’89?

Acesta a rămas cel mai păzit secret al Revoluţiei vreme de 20 de ani. Fantomaticele
prezenţe ale celor denumiţi în acele zile, generic, "teroriştii" au ţinut sub foc
instituţii, au lansat zvonuri şi au indus haos şi spaimă în rân¬du¬rile po****ţiei, dar
şi ale militarilor. Teroriştii erau luptătorii din "Rezistenţă", pregătiţi din timp să
acţioneze, în clandestinitate şi independent de unităţile obişnuite ale Ar¬matei, în
cazul unei iminente in¬vazii străine a teritoriului naţional. În fiecare judeţ existau
aproximativ 1.000 astfel de luptători, organizaţi în nu¬clee şi echipe pe sate,
comune, oraşe, cartiere.
Reţeaua ultrasecretă, condusă de Partidul Comunist Român şi coordonată de
Direcţia Informaţii a Armatei, a fost atunci activată, pentru că toate semnalele
externe ale statului român de la acea vreme arătau că se apropie sfârşitul regimului
dictatorial al lui Nicolae Ceauşescu. De asemenea, în interiorul graniţelor deja
apăruseră "turişti", în realitate provocatori.
Nimeni nu a dorit să îi indice pe "terorişti" până acum şi au ocolit adevărul dintr-un
motiv foarte simplu: sunt peste tot, sunt printre noi, sunt de diferite profesii, femei
şi bărbaţi, intelectuali, muncitori şi agricultori, tineri şi oameni în vârstă. Aveau
misiuni şi locuri de retragere pregătite din timp, aveau depozite secrete de
armament, aparatură de ascultare a telefoanelor, simulatoare de foc, cunoşteau
perfect dispunerea tuturor unităţilor militare şi a principalelor instituţii, dar şi a
subteranele oraşelor, erau antrenaţi pentru propagan¬dă, aşteptau parole lansate
prin radio şi televiziune.
Dar despre existenţa lor ştiau şi cei care au preluat puterea, precum generalul
Nicolae Militaru, agent dovedit al GRU, serviciul de informaţii al Armatei
sovietice. A fost metoda cea mai bună şi a generalilor MApN care au fost implicaţi
în represiunea demonstranţilor din zilele premergătoare lui 22 decembrie ’89 de a
justifica lupta cu un inamic şi au folosit reţeaua pentru a demonstra că sunt alături
de popor.
Din 1989 şi până în prezent, conform ordinelor dinainte stabilite, au înfiinţat partide
politice şi filiale ale acestora, au intrat în afaceri şi în mediul instituţional al statului,
alcătuind o structură de nepătruns. A fost şi preţul tăcerii lor, fiindcă în decembrie
’89 au fost folosiţi, după cum s-au simţit unii dintre ei.
Cel mai păzit secret referitor la evenimentele din decembrie '89 a rămas vreme de
20 de ani cine au fost teroriştii. Fantomaticele prezenţe ale celor denumiţi în acele
zile, generic, "teroriştii", au ţinut sub foc locuri şi instituţii, au lansat zvonuri şi au
indus haos şi spaimă atât în rândurile po****ţiei, dar şi ale militarilor.
Suntem astăzi după ani de investigaţii jurnalistice în măsură să vă prezentăm cine
erau aceştia, cum erau organizaţi şi ce misiuni aveau. Este vorba de luptătorii din
"Rezistenţă", care erau pregătiţi din timp să acţioneze în clandestinitate şi chiar
independent de unităţile obişnuite ale Armatei, în cazul unei iminente invazii
străine a teritoriului naţional.

Reţeaua ultrasecretă a acestor luptători a fost atunci activată. Nimeni nu a dorit să îi

indice pe "terorişti" până acum şi au ocolit adevărul dintr-un motiv foarte simplu:
sunt peste tot, sunt printre noi, sunt de diferite profesii, femei şi bărbaţi, intelectuali,
muncitori şi agricultori, tineri şi oameni în vârstă.

Numărul lor ajungea la aproximativ 1.000 pentru fiecare judeţ. Din 1989 şi până în
prezent au înfiinţat partide politice şi filiale ale acestora, au intrat în afaceri şi în
mediul instituţional al statului, alcătuind o structură de nepătruns. A fost şi preţul
tăcerii lor, fiindcă în decembrie '89 au fost folosiţi, după cum s-au simţit unii dintre
ei.

Apărarea României Socialiste era organizată în jurul conceptului de "război al

întregului popor", iar rolul central în organizarea acesteia îi revenea partidului unic.

În Legea nr. 14/1972 care reglementa organizarea apărării naţionale a RSR, la

articolul 18, se specifica telegrafic faptul că printre atribuţiile care le aveau
consiliile locale de apărare de la nivelul judeţelor, municipiilor, sectoarelor şi
municipiului Bucureşti, oraşe şi comune era şi "constituie şi pregătesc unităţi,
subunităţi şi grupuri ale luptei de rezistenţă în condiţiile ducerii acţiunilor de luptă
pe teritoriul vremelnic ocupat de inamic şi conduc acţiunile acestora în timp de
război".

Dar referinţele publice despre aceste structuri de rezistenţă nu existau. În schimb,

militarii contabilizau doctrinar aceste forţe, alături de Armată, trupele Ministerului
de Interne, gărzile patriotice, detaşamentele de tineret, formaţiunile de apărare
civilă şi formaţiunile Crucii Roşii. Conform generalilor Ion Gheorghe şi Corneliu
Soare, care prezintă structura sistemului apărării naţionale de la acea vreme în
lucrarea lor "Doctrina militară românească 1968-1989" (Ed. Militara, 1999),
formaţiunile de rezistenţă, inexistente în timp de pace, se preconiza a fi organizate
la război, pentru a duce acţiuni de luptă pe teritoriul vremelnic ocupat de inamic.

REŢEAUA "R"
Într-un interviu acordat, în urmă cu câţiva ani, colonelul Remus Ghergulescu,
comandant în anul 1989 al Batalionului 404 Cercetare prin paraşutare în
dispozitivul inamic - unitatea de forţe speciale a Armatei din acea vreme, a vorbit
pentru prima dată după 1989 despre existenţa acestor formaţiuni de rezistenţă.

"La nivelul MApN pentru constituirea forţelor de rezistenţă în cadrul «războiului

întregului popor», doctrina de atunci, erau selecţionaţi rezervişti care majoritatea îşi
satisfăceau stagiul militar în unităţi şi subunităţi de cercetare a trupelor de la diverse
eşaloane", spunea ofiţerul. "Am această convingere, deoarece în unele situaţii în
care mergeam la Centrul Militar Judeţean pentru a-mi actualiza situaţia
rezerviştilor, ce urmau să fie mobilizaţi în caz de mobilizare, unii dintre ei erau
scoşi din evidenţele unităţii şi transferaţi în mapa «R». Care şi pentru Centrul
Militar era o necunoscută. Aceasta înseamnă că în situaţii de mobilizare se creau
structuri conduse de alte structuri din organigrama MApN", îşi întărea Remus
Ghergulescu afirmaţiile.

Totodată, cercetaşul a rememorat o discuţie pe care a avut-o în 1990 cu generalul

Ştefan Guşă, şeful Marelui Stat Major în decembrie 1989, care era contrariat de
activarea reţelei în timpul evenimentelor. "Venind vorba despre «terorişti» şi-a
exprimat convingerea că «unele structuri pregătite pentru a acţiona în urma unei
intervenţii străine au fost activate», dar nu îşi explica cum şi de către cine, deoarece
mapele referitoare la aceste planuri le-a găsit, ulterior, intacte, sigilate, în fişetul din
biroul pe care îl avea în sediul MApN", ne-a spus colonelul.

Referiri la această reţea secretă a avut şi colonelul Anghel Constantinescu, ofiţer în

"centrala" Direcţiei Informaţii din Marele Stat Major (DIA) în decembrie '89, într-o
autobiografie a sa. "Este incredibil cum aproape nimeni nu a înţeles acţiunile
diversioniste ale celor de pe statul «R» din care sunt convins că făceau parte şi
destui cercetaşi care s-au instruit în cadrul Batalionului 404 Cercetare cu câţiva ani
în urmă", spunea regretatul ofiţer-cercetaş.

CENTRUL DE COMANDĂ
Degeaba se întreba generalul Ştefan Guşă cum de a găsit în fişetul său mapele cu
evidenţa luptătorilor din "Rezistenţă" intacte şi sigilate, întrucât la acestea aveau în
primul rând acces cei care o coordonau. Aşadar, la centrele militare judeţene se
centralizau într-un dosar special aceşti luptători, iar pe dosar era scris "R".

La acest dosar nu avea acces decât comandantul Centrului Militar Judeţean, în

documentele căruia era păstrat. Mai departe, dosarul era scos doar la ordin şi în
momentul în care avea nevoie ofiţerul însărcinat de la Bucureşti cu această
problemă. Întreaga Reţea "R" era coordonată de Direcţia Informaţii din Marele Stat
Major (DIA) şi, fireşte, la nivelul conducerii acesteia evidenţa luptătorilor din
"Rezistenţă" era ţinută strict.

Pavel Coruţ, şeful Biroului Contraspionaj din DIA între 1985-1989, a descris şi mai
în amănunt senatorilor din Comisia care investiga evenimentele din 1989
organizarea acestei reţele. "În afară de Securitate, pe teritoriul României se afla şi
Reţeaua 246 a Direcţiei Informaţii a MstM despre care bănuiesc că va vorbi
amiralul Dinu Ştefan. Reţeaua 246 - Internă a fost creată în 1975 pentru a preveni
invadarea României fără posibilitatea de ripostă.

Invadarea putea să fie din orice direcţie. Nu s-a făcut împotriva unui anumit inamic.
După evenimentele din 1968, când tensiunile dintre România şi URSS au fost mari,
s-a luat hotărârea ca pe întregul teritoriu românesc să se creeze grupuri speciale de
cercetaşi ascunşi care să rămână pe teritoriul vremelnic ocupat, sub conducerea unei
rezidenţe şi în caz de ocupare să desfăşoare activităţi de culegere de informaţii şi de
transmitere către MstM. Aceasta era Reţeaua 246. Ea era condusă de rezidenţi din
Direcţia Informaţii, Secţia a II-a, prin ofiţeri activi în rezidenţă, ori cercetaşi
rezervişti din rândul ofiţerilor, subofiţerilor şi sergenţilor.
În 1989, în timpul evenimentelor, este singurul organ informativ care a rămas
neafectat, pentru că Securitatea - prin diversiune - a fost blocată şi a încetat să mai
culeagă informaţii pe data de 22 decembrie", a spus Pavel Coruţ. După cum reiese
din aceeaşi stenogramă nr. 46/14.02.1994, Pavel Coruţ a arătat că unitatea era
condusă de colonelul Şarpe Paul, adjunctul operativ al şefului DIA, iar Spătaru
Dumitru şi Bobei Zaharia erau şefii reţelei propriu-zise. Totodată, ofiţerul a precizat
că la 17 decembrie au plecat în teritoriu astfel: la Timişoara, mr. Pleşan Dumitru, în
Ardeal - Cluj, Bistriţa, col. Vasile Păstrăvanu, în Moldova - cpt. Tohan Nicuşor.
Din investigaţiile noastre jurnalistice un singur lucru este în dubiu, acela că
denumirea reţelei era "246". Varianta corectă pare a fi "236".

ORGANIZAREA "REZISTENŢEI"
În cursul anului 1987, după revolta muncitorilor de la Braşov, ofiţeri din diferite
structuri ale Armatei au început să fie convocaţi pentru a fi instruiţi în ceea ce
priveşte formaţiunile de rezistenţă. Majoritatea acestor ofiţeri aveau sau urmau să
aibă atribuţii în conlucrarea cu reţeaua secretă. Nu întâmplător, mulţi dintre ofiţeri
fuseseră deja detaşaţi la Gărzile Patriotice, pentru că acestea erau acoperirea
perfectă pentru luptătorii care erau încadraţi în "Rezistenţă".

Un document secret la acea vreme elaborat de Statul Major al Gărzilor Patriotice

existent la Comitetul de partid al unui sector din Bucureşti după care au învăţat
militarii este chiar "Planul de seminar - privind pregătirea şi ducerea luptei de
rezistenţă pe teritoriul naţional vremelnic ocupat de inamic". Astfel, că organizarea
şi încadrarea formaţiunilor de rezistenţă au ca principii de bază: conducerea de
partid a acestor formaţiuni, conspirativitatea, voluntariatul şi principiul teritorial.

În documentul respectiv se face distincţia clară între organizarea unităţilor militare

şi cele ale formaţiunilor de rezistenţă, cerinţa primordială fiind "înlăturarea
şablonismului" şi o structură foarte mobilă pentru cele din urmă. Dacă pentru
zonele de câmpie şi în localităţi erau vizate să predomine formaţiuni mici, pentru
cele de deal, munte şi deltă erau preconizate formaţiuni de rezistenţă puternice.

Conform documentului, structura organizatorică a formaţiunilor de rezistenţă

cuprindea: organe de conducere, formaţiuni de rezistenţă înarmate şi formaţiuni de
sprijin. În privinţa formaţiunilor înarmate, documentul secret arăta că nucleul de
rezistenţă era localizat la nivelul fiecărui sat, în oraşe, întreprinderi, cartiere, din
trei-cinci oameni desemnaţi în perioada de necesitate, iar aceşti oameni reprezentau
viitorii comandanţi.

Pe structura nucleului de rezistenţă se constituia echipa de rezistenţă, formată din

15-30 de luptători şi mai mulţi. Această echipă de rezistenţă avea în compunere un
comandant, un locţiitor politic, un locţiitor comandant şi două-trei grupe a câte
cinci luptători. Unele echipe puteau fi specializate în probleme de cercetare -
informare, minare - distrugeri, transmisiuni, armament, propagandă etc.

Planul de seminar mai specifica faptul că echipele de rezistenţă se formau pe

comune, întreprinderi, cartiere, iar într-un judeţ erau între 70-90 de echipe,
totalizând 1.000-2.000 de luptători. Mai multe echipe de rezistenţă formau grupul
de rezistenţă, cu 100-150 de luptători. La rândul său, grupul de rezistenţă avea
comandament, un locţiitor politic şi stat major. Apoi, trei-cinci grupuri de rezistenţă
şi echipe independente, adică 500-700 de lup¬tă¬tori în faza iniţială, alcătuiau
detaşamentul de rezistenţă. Acesta avea ca arie de operaţii o zonă geografică
distinctă sau un oraş cu împrejurimile sale. Eşalonul superior al detaşamentului era
gruparea de rezistenţă şi brigada de rezistenţă.

OAMENII REŢELEI
Ţelurile membrilor reţelei de "Rezistenţă" vizau acţiuni de informaţii, diversiune,
propagandă, sabotaje îndreptate împotriva forţelor străine, în condiţiile în care
acestea ocupau întregul teritoriu sau anumite părţi ale României. Cei pregătiţi să
rămână în aceste zone ocupate de inamic aveau diferite profesii, erau şi tineri şi
oameni în vârstă, şi intelectuali, dar şi muncitori şi agricultori, abil mascaţi şi gata
să fie activaţi prin anumite semnale, parole etc.

"Planul de seminar" pe care l-am amintit trece în revistă calităţile pe care trebuia să
le îndeplinească luptătorii din rezistenţă. Printre acestea sunt enunţate
"devotamentul faţă de patrie şi ură neîmpăcată faţă de duşmani", "spirit de
sacrificiu, tărie morală, capacitate de a rezista în cazul în care sunt capturaţi" şi
"cunoaşterea politicii partidului nostru şi traducerea ei în viaţă în teritoriul
vremelnic ocupat".

Calităţile fizice avute în vedere erau "rezistenţa la eforturi fizice prelungite, la

intemperii, calităţi atle-tice, de luptă corp la corp, alpinist, înotător, schior; să poată
duce în spate cel puţin 40 de kilograme". În acelaşi timp, calităţile militare ale unui
luptător în rezistenţă erau "bun cunoscător ai armamentului şi tehnicii, trăgători de
elită, bun cercetaş, vigilenţă şi respectarea regulilor de conspirativitate, să poată
folosi mijloace explozive şi de transmisiuni, să poată acţiona uşor noaptea".

MOTIVELE ACTIVĂRII "REZISTENŢEI"

În decursul anului 1989, informaţiile privind schimbările din Europa de Est şi care
erau preconizate să ajungă şi în România curgeau întruna la Bucureşti. Însuşi
viceamiralul Ştefan Dinu, şeful DIA, care, după cum am văzut coordona şi
formaţiunile de rezistenţă, ne-a prezentat detaliile uneia dintre informările primite
de el de la ataşatul militar la Belgrad, în octombrie 1989.

"Fostul meu omolog iugoslav general locotenent Georgio Iovicic l-a invitat pe
ataşatul militar român la Belgrad, colonel Manea Dumitru pentru a-i face o
informare cu unele probleme de un deosebit interes pentru ţara noastră. După ce şi-
a justificat iniţiativa ca o dovadă a prieteniei tradiţionale şi a obligaţiilor de
reciprocitate statornicite între ţările noastre, generalul iugoslav a solicitat să se
comunice la Bucureşti despre existenţa unor planuri care vizau răsturnarea
regimului politic din România.

Sursele din care proveneau informaţiile nu ne erau dezvăluite. Totuşi, ni s-a dat a
înţelege că datele au fost obţinute din capitalele unor ţări vecine nouă, ca
Budapesta, Sofia şi Moscova unde el personal făcuse recent o călătorie în circuit.
Din contactele avute cu mediile militare şi politico-militare din aceste ţări rezulta că
la o dată foarte apropiată, în România urma să aibă loc unele acţiuni
destabilizatoare", ne-a spus viceamiralul. Ge¬ne¬ralul sârb a menţionat României
socialiste, conform şefului DIA, "că vor fi organizate mai întâi pă¬trun¬derea unor
grupuri de indivizi pregătiţi special, care sub acoperirea de turişti, veniţi la neamuri
sau prieteni, la momentul potrivit vor provoca tulburări şi panică în rândul
po****ţiei îndemnând la revoltă şi nesupunere faţă de autorităţile româneşti".

Mai departe, Belgradul arăta că planul avea două etape. "În prima etapă se avea în
vedere declanşarea de agitaţii şi tulburări în oraşele de graniţă a căror po****ţie,
fiind neomogenă şi având un mai larg acces la mediile de informare străine, era
apreciată mai vulnerabilă şi deci mai decisă să înlăture regimul politic din România.
În a doua etapă se avea în vedere extinderea revoltelor în marile localităţi din
interiorul ţării. Autorii provocărilor contau în primul rând pe starea de nemulţumire
generalizată a societăţii româneşti ajunsă la limită, căreia nu-i mai trebuia din afară
decât un mic impuls pentru a declanşa o revoltă la nivel naţional", l-a avertizat pe
şeful DIA omologul sârb.

"VIRUSAREA" REŢELEI
Informarea venită de la generalul sârb, coroborată cu altele de o aceeaşi gravitate, a
condus la apelarea şi la soluţia ultimă, Reţeaua de "Rezistenţă". După fuga lui
Nicolae Ceauşescu, conducerea Armatei nu avea cum să nu cunoască existenţa
luptătorilor. Iar acest lucru este evident din ceea ce declară generalul Victor
Stănculescu, ministru al Apărării din ziua de 22 decembrie '89, cel care a preluat
acest portofoliul după moartea generalului Vasile Milea.

"Contam pe o schimbare radicală şi ştiam că erau pregătite apărări ale lui

Ceauşescu, în cadrul luptei întregului popor, zisă, în spate, dacă suntem ocupaţi de
ruşi, că ruşii erau principala ameninţare. Din '68 ăsta a fost inamicul", i-a declarat
generalul scriitorului Alex Mihai Stoenescu într-un dialog relatat în cartea "În
sfârşit adevărul..."

Însă, chiar în după-amiaza de 22 decembrie '89 a fost anunţat la televiziune ca

ministru al Apărării al noului regim, generalul Nicolae Militaru, agent dovedit al
GRU - serviciul de informaţii al Armatei Roşii, iar numirea a fost oficială prin
Decretul nr. 3 din 26 decembrie 1989 semnat de preşedintele Consiliului Frontului
Salvării Naţionale, Ion Iliescu.

Generalul Nicolae Militaru, care avusese înainte de a fi trecut în rezervă pentru

legăturile sale cu sovieticii funcţii înalte în Armată, cunoştea despre existenţa
reţelei. De asemenea, este foarte probabil ca, încă dinainte de activarea reţelei,
aceasta să fi fost "virusată" de GRU. În fond, formaţiunile de rezistenţă erau
concepute şi după modelul sovietic al partizanilor, care acţionaseră în al doilea
război mondial împotriva Germaniei naziste, iar GRU nu putea neglija o reţea
înfiinţată mai ales pentru riposta îndreptată împotriva Armatei Roşii, în cazul unor
operaţiuni ale acesteia în România.

Nu este exclusă nici posibilitatea unei cooperări secrete dintre comanda sau
anumite componente DIA şi GRU, pentru realizarea agendei de reformare
gorbaciovistă a ţărilor Tratatului de la Varşovia. Odată pornit mecanismul activării
luptătorilor din "Rezistenţă", care aveau dinainte stabilite locuri de observaţie, de
tragere, depozite secrete de armament, parole de recunoaştere şi misiuni de
executat, acesta a devenit complicat de oprit.

Luptătorii din "Rezistenţă", activaţi la sfârşitul anului 1989 pentru a salva România
socialistă aflată în primejdie, au fost preluaţi cu tot cu misiunile lor de noua putere
instalată după fuga lui Nicolae Ceauşescu. Activiştii de partid, membri importanţi
ai formaţiunilor de "Rezistenţă", au salvat PCR-ul, având întâietate în activarea
Frontului Salvării Naţionale peste tot în ţară, şi apoi s-au răspândit în noile partide
înfiinţate, conform instrucţiunilor avute dinainte de evenimente. În acelaşi timp,
existenţa "teroriştilor" şi războiul cu aceştia a spălat onoarea unităţilor Armatei,
care fuseseră implicate în reprimarea demonstranţilor, cu precădere la Timişoara,
Bucureşti şi Cluj.

La câteva ore de la fuga preşedintelui României socialiste, Nicolae Ceauşescu, şi a

soţiei sale din Comitetul Central, în seara de 22 decembrie 1989, deja apăruseră
"teroriştii". În zonele adiacente Pieţei din faţa Comitetului Central şi ale altor locuri
importante ale capitalei se trăgea, şi sintagma "securist - terorist" era tot mai
vehiculată.

A doua zi, fenomenul căpătase amploare, iar la comandamentul Unităţii Speciale de

Luptă Antiteroristă (USLA), structura Departamentului Securităţii Sta¬tului (DSS)
specializată în neutralizarea teroriştilor, telefonul suna în continuu. Un astfel de
telefon semnala prezenţa unor terorişti într-un bloc din Piaţa Iancului, care trăgeau
înspre mulţimea adunată, şi imediat au plecat spre acel loc îmbarcaţi în ABI opt
USLA-şi, şeful echipajului fiind căpitanul Victor Enăchioaie.

Ajunşi în zona indicată, din mulţime a ieşit rapid o femeie bine îmbrăcată, cu
unghiile făcute şi care a început să urle la USLA-şi: "Mi-aţi omorât patru copii la
Timişoara!". Concomitent, femeia a încercat să îi bage degetele în ochi şefului de
echipaj, dar acesta s-a apărat coborându-şi vizeta de la casca specială. Unii bărbaţi
din mulţime au tras-o pe femeie şi au început să le povestească USLA-şilor că se
trage. În primul moment, nimeni nu a putut localiza exact de unde se auzeau
focurile de armă, cel mai des fiind desluşit un pistol "Carpaţi". În cele din urmă, au
observat cum se trăgea de pe acoperişul unui bloc de nouă etaje şi unul dintre
luptători l-a rănit cu un foc pe teroristul respectiv.

TERORIŞTI ANIHILAŢI
În câteva minute USLA-şii au urcat la etajele superioare. Când au ajuns la etajul
nouă şi au strigat la o uşă să se deschidă, din apartament a început să se tragă spre
USLA-şi cu automatele. Pereţii fiind din BCA, gloanţele au trecut prin aceştia la
vecini. Din fericire, luptătorii se aşteptau la ripostă şi vecinii fuseseră avertizaţi şi
erau ascunşi în cada de fontă din baie. Unul dintre USLA-şi a desfăcut broasca de la
uşă din poziţia culcat şi a aruncat o GELA (grenadă cu efect luminos şi acustic) în
apartament. În acelaşi timp, colegii săi au intrat şi au lichidat doi terorişti. Apoi,
USLA-şii, coborând prin balcon la etajul opt, în apartamentul de dedesubt, au mai
lichidat încă un terorist.

"Erau toţi trei îmbrăcaţi în costume închise la culoare, aveau cămăşi albe şi cravată,
iar în buzunar am găsit la fiecare doar o batistă, câte un bilet de tramvai şi cinci lei.
Fiecare dintre ei avea un pistol Makarov, un pistol-mitralieră AKM, cu pat rabatabil
şi un pumnal rabatabil. Ne-a frapat faptul că era exact armamentul pe care îl aveam
şi noi la USLA", îşi aminteşte unul dintre cei care i-a anihilat pe aceşti misterioşi
trăgători. La puţin timp, a apărut un camion de Armată şi cu membri din Gărzile
Patriotice şi au preluat cadavrele. A doua zi, militari MApN au curăţat apartamentul
şi au strâns cartuşele trase.

LITERA CĂRŢII
0-110125-manual.rezistenta.jpgTragerile pe care le efectuau teroriştii din Piaţa
Iancului la 23 decembrie 1989, de pe acoperişul unui bloc, pot fi încadrate fără nici
o eroare unei acţiuni de "hărţuire a inamicului" descrisă în manualul forţelor de
"Rezistenţă". În 1987, anul în care la Braşov s-a desfăşurat revolta muncitorilor,
ofiţeri ai Armatei care aveau sau urmau să aibă legătură cu această reţea au fost,
după cum am arătat în articolul precedent, convocaţi la seminarii secrete de
pregătire.

Suportul de curs l-a constituit lucrarea de uz intern "Lupta de rezistenţă în mediul

urban" (Ed. Militară, 1983), scrisă de col. Constantin Dobândă, col. (r) dr Pavel
Ciuhureanu şi col. Alexandru Ghelmegeanu. În acest suport de curs se specifică
faptul că "în oraş sunt mai uşor de pregătit şi pus în aplicare forme şi procedee de
luptă ca: atacul prin surprindere al unor obiective, ambuscadele, hărţuirea,
deschiderea focului de pe acoperişuri, din clădirile nelocuite sau avariate, din
ganguri, din curţi, din parcuri şi din alte locuri care asigură o bună mascare şi
protecţie, precum şi retragerea rapidă şi fără pierderi".

Dacă numărăm teroriştii lichidaţi în apartamentele de la etajele superioare ale

blocului, cel prezent în punctul de observare de pe acoperiş şi rănit, apoi dispărut,
precum şi femeia isterică de la intrarea în bloc, care dorea să creeze o diversiune,
iese la iveală exact numărul unui nucleu de rezistenţă. Colegii lor din echipa de
rezistenţă este foarte posibil să fi avut legătură cu apariţia camionului militar care a
preluat cadavrele, fiindcă în manual indicaţiile sunt precise: "Luptătorii din
rezistenţă trebuie să ştie că nu vor fi lăsaţi în voia soartei, uitaţi, şi că vor primi tot
ajutorul posibil din partea tovarăşilor, a altor formaţiuni; de asemenea, răniţii nu pot
fi părăsiţi pe câmpul de luptă, întreprinzându-se tot ce este posibil spre a fi salvaţi şi
evacuaţi; chiar şi morţii vor fi ridicaţi şi înmormântaţi".

ARMAMENTUL DIN DOTARE

"Planul de seminar - privind pregătirea şi ducerea luptei de rezistenţă pe teritoriul
naţional vremelnic ocupat de inamic -, elaborat de Statul Major al Gărzilor
Patriotice existent la Comitetul de partid al unui sector din Bucureşti, dubla carte
amintită la convocarea în care s-au instruit ofiţerii Armatei în 1987. Aceasta
prevedea că, în domeniul armamentului, «la formaţiunile mici va predomina
armamentul uşor, de gabarit redus: pistoale, pistoale-mitralieră, puşti, carabine,
P.S.L., P.M. mitraliere, puşti cu tromblon, cu amortizor de zgomot, A.G., puşti de
vânătoare etc.».

De asemenea, se sublinia că «toţi luptători se dotează şi cu armament alb». Sunt

categoriile de armament pe care îl aveau şi teroriştii din Piaţa Iancului. Pe lângă
aceştia, conform unui do¬cument-sinteză din timpul evenimentelor, paraşutiştii
militari au predat către Marele Stat Major nu mai puţin de 109 terorişti.

Acest document înaintat Marelui Stat Major cuprinde şi armamentul capturat de la

terorişti. Pe lângă, de exemplu, trei pistoale tip Makarov, un pistol Stecikin, trei
pistoale tip Carpaţi, două pistoale-mitralieră cal. 7,62 cu ţeavă scurtă, 29 de
pistoale-mitralieră cu pat rabatabil model 1963, un lansator cartuşe semnalizare tip
stilou, aparatură de vedere pe timp de noapte, se găsesc şi multe arme de vânătoare
de diferite calibre şi mo¬dele, multe prevăzute cu lunetă. Ceea ce este deosebit de
important o reprezintă observaţia din «Planul de seminar» amintit, aceea că
armamentul «se depozitează în locuri sigure, încă din perioada de necesitate sau
mobilizare», iar pentru fiecare formaţiune există «mai multe depozite, cu cantităţi
mici de armament»."

ACOPERIRE PRIN GĂRZILE PATRIOTICE

Teroriştii lichidaţi în Piaţa Iancului erau îmbrăcaţi într-o ţinută obişnuită pentru
locuitorii capitalei. Manualul după care au studiat ofiţerii Armatei în 1987 spune că
luptătorii trebuie "să se contopească cu masa po****ţiei". "Planul de seminar"
întăreşte şi el acest lucru, arătând că luptătorii din "Rezistenţă" "de regulă, vor
acţiona în uniformă civilă", iar "costumaţia este adaptată zonei şi profesiunilor
predominante".

Documentul citat aduce în prim-plan şi "necesitatea unor însemne de recunoaştere

reciprocă a luptătorilor" şi punctează că "aici trebuie multă inventivitate: un nasture
de o anumită culoare, un obiect de podoabă purtat într-un anumit fel, un ornament
vestimentar, o anumită ţinută capilară etc.". În timpul evenimentelor din decembrie
'89, au apărut dintr-o dată bărboşii, brasardele tricolore, puloverele etc.

În acelaşi timp, documentul reglementează şi faptul că luptătorii pot îmbrăca

uniforme mi¬litare ale trupelor proprii Gărzilor Patriotice, când "formaţiunile de
rezistenţă deţin zone libere şi se întrevede posibilitatea transformării lor în unităţi
militare". La evacuarea trupurilor teroriştilor lichidaţi în Piaţa Iancului au participat
Gărzi Patriotice. Mai mult, în decembrie '89 prezenţa Gărzilor Patriotice sub
diferite forme în toată ţara a fost masivă, iar din depozitele lor s-au dat arme
civililor. Fără îndoială că, pe lângă membrii obişnuiţi ai Gărzilor Patriotice, erau şi
alţii care se foloseau de uniformă şi logistică doar ca acoperire.

Să reliefăm faptul că ministrul Apărării din anul 1989 condusese în trecut Gărzile
Patriotice. Apoi, un fost locţiitor al şefului Direcţiei Informaţii a Armatei,
Alexandru Petricean, a fost locţiitor al şefului de stat major al Gărzilor Patriotice
din 1970 până în 1988. Iar tot la capitolul prezenţe curioase în fruntea Gărzilor
Patriotice este şi colonelul Corneliu Pîrcălăbescu, şeful acestora în decembrie 1989,
în biroul căruia a murit generalul Vasile Milea. Colonelul fusese transferat cu puţin
timp înainte, la 9 decembrie 1989, la conducerea Gărzilor Patriotice, după ce
anterior condusese Direcţia secretariat din MApN şi fusese locţiitor politic al
comandantului Armatei I, din Bucureşti. În "Planul de seminar" Gărzile Patriotice
sunt indicate distinct ca beneficiare ale cooperării cu formaţiunile de rezistenţă în
domenii precum "procurarea şi transmiterea de informaţii"; "nimicirea unor
obiective ale inamicului"; "sprijinirea contraloviturilor", "interzicerea/întârzierea
unor acţiuni de mare amploare a agresorului", "dezorganizarea conducerii
inamicului", "descoperirea momentului pregătirii inamicului pentru trecerea la
întrebuinţarea armelor de nimicire în masă".

Din investigaţiile noastre reiese că pentru plata colaboratorilor DIA şi, prin direcţie
şi a membrilor pregătiţi din vreme ai "Rezistenţei", se puteau invoca prevederile art.
4 din Decretul nr. 61 penru modificarea Decretului nr. 678/1969 privind regimul de
pază a frontierei de stat al RSR. Acesta spune că "luptătorii din subunităţile de gărzi
patriotice şi membrii grupelor de sprijin ale grănicerilor, care se evidenţiază în
executarea sarcinilor încredinţate, pot fi recompensaţi cu premii în bani sau altă
natură de către Ministerul Apărării Naţionale".

SALVAREA ACTIVIŞTILOR DE PARTID

Buna cooperare dintre formaţiunile de rezistenţă şi Gărzile Patriotice era cauzată,
structural, de faptul că factorul politic al vremii era cel mai important. Potrivit Legii
nr. 14/1972, legea organizării apărării naţionale a RSR, "Gărzile patriotice îşi
desfăşoară activitatea sub conducerea nemijlocită a Comitetului Central al
Partidului Comunist Român, a comandantului suprem al forţelor armate şi a
organelor locale ale partidului". Or, începând de la echipa de rezistenţă, formată din
15-30 de luptători, în comanda acesteia se găsea un locţiitor politic. Conform
manualului după care au studiat ofiţerii Armatei, "locţiitorii politici pot fi numiţi de
către organele locale de partid, din rândurile activiştilor de partid din oraşe, dintre
activiştii de partid din armată rămaşi în spatele frontului sau pot fi aleşi în adunările
generale de partid ale luptătorilor comunişti".

Activiştii de partid aveau acces şi la funcţia de comandant al subunităţii din

"Rezistenţă", iar celelalte funcţii ale subunităţii respective se puteau încadra "prin
hotărârea comandantului care se consultă, în acest scop, cu organele locale de
partid, cu locţiitorul său politic, cu alte cadre", iar "dacă împrejurările permit,
propunerile pentru ocuparea unor funcţii se discută în şedinţele biroului organizaţiei
de partid sau în adunările gene¬rale ale comuniştilor". Aşadar, observăm că regimul
lui Nicolae Ceauşescu era puternic ancorat în partid şi mai ales în activiştii PCR din
Armată. Încrederea lui Nicolae Ceauşescu în această "ramură" a partidului se baza
pe faptul că în anii '50 condusese chiar el politrucii Armatei, iar în 1989 ministru
adjunct al Apă¬rării şi şef al Consiliului politic Superior era fratele său, gene¬ralul
Ilie Ceauşescu. Preocupările lui Ilie Ceauşescu în privinţa informaţiilor militare
erau foarte aplicate. Astfel, conform ge¬neralului Ion Talpeş, fost şef al SIE şi fost
consilier prezidenţial pe probleme de securitate naţională, "la mijlocul anilor '80,
Ilie Ceauşescu a înfiinţat un grup special al Consiliului Politic în încercarea de a
revitaliza spionajul militar, fără a avea sau a cere aprobarea Comitetului Central"
("În umbra marelui Hidalgo", vol. 1, Ed. Vivaldi, 2009). Dar fratele dictatorului nu
avea de ce se formaliza cu oficializarea la CC a strădaniilor sale pe linia spionajului
militar, întrucât colaboratorul său în domeniu, şeful DIA, viceamiralul Ştefan Dinu,
fusese avansat tot dintre activiştii de partid la conducerea serviciului secret al
MApN, care coordona "Rezistenţa", iar şeful Secţiei Militare a Comitetului Central,
forul tutelar de partid pentru Armată, Interne şi Justiţie, era un fost ministru al
Apărării, Ion Coman.

De asemenea, Nicolae Ceauşescu îşi adu¬sese aproape un alt fost ministru al

Apărării ca secretar al Comitetului Central pentru propagandă, generalul Constantin
Olteanu şi un alt general, care provenea dintre politrucii Armatei, Ion Dincă,
membru în CPEx. Mai mult decât atât, Ilie Ceauşescu, cel care în decembrie '89
bătea unităţile Armatei să le spună militarilor despre iminenţa forţării graniţelor, era
el însuşi un fin cunoscător al luptei de rezistenţă. În lucrarea de uz intern pe care o
studiau ofiţerii MApN în 1987 era indicată ca bibliografie şi cartea "Hărţuirea în
acţiunile de luptă duse în războiul întregului popor pentru apărarea patriei" (Ed.
Militară, 1982).

Conform manualului studiat de ofiţerii MApN, unul dintre obiectivele formaţiunilor

de rezistenţă era organizarea vieţii politice în teritoriul vremelnic ocupat. "Una
dintre sarcinile permanente, de cea mai mare importanţă, ale comitetelor locale de
partid şi ale organelor conducătoare de partid din mişcarea de rezistenţă o
considerăm întărirea permanentă a organizaţiilor de partid şi ale UTC (...)
Formaţiunile rezistenţei, dând dovadă de spirit de iniţiativă, rezolvă de-sine-stătător
sarcinile ce le stau în faţă, orientându-se în raport cu situaţia concretă", se arată în
lucrarea de uz intern a Armatei.

Iată explicaţia pentru care anumiţi membri ai eşaloanelor 2 şi 3, apoi UTC-iştii şi

activiştii politici din Armată au înfiinţat celulele FSN, apoi au migrat spre toate
partidele şi au avut ascensiuni fulminante. Cei din Partid şi Armată au avut în
primul moment nevoie de a putea să se organizeze, iar apariţia "teroriştilor" a fost
cu predilecţie în locuri unde existau şi demonstranţi care nu erau în cărţi şi se
coagulau ad-hoc. În acelaşi timp, şi unora şi altora le convenea duşmanul comun:
"securiştii-terorişti". Nu este puţin lucru faptul că unul dintre locţiitorii lui Ilie
Ceauşescu, generalul Gheorghe Arădăvoaice, a devenit "creierul"noului Serviciu de
Protecţie şi Pază.

DIRECTIVA
La convocarea despre care am amintit că a avut loc în 1987, anul în care la Braşov
s-a declanşat o revoltă a muncitorilor, s-a impus intensificarea pregătirii ofiţerilor
MApN şi "să nu lipsească nici un ofiţer din nici un stat major de la aceste
activi¬tăţi". Această pregătire trebuia să aibă loc în "doi ani din cei cinci, cât
prevede directiva", iar cursanţii, care proveneau din Statul Major al Gărzilor
Patriotice dintr-un sector al capitalei, erau informaţi că "preocupările statului nostru
major sunt mai vechi şi au parcurs mai multe etape". Conform legilor, lupta de
rezistenţă se pregătea prin Directiva operativă sau ordinul comandantului suprem,
Nicolae Ceauşescu. Era ultima sa soluţie.

PAROLE PRIN RADIO ŞI TELEVIZIUNE

Asigurarea comunicaţiilor luptătorilor din "Rezistenţă" era considerată foarte
importantă. În "Planul de seminar" după care au învăţat ofiţerii MApN erau
inventariate în acest sens "legăturile cu fir, îndeosebi în Punctele de Comandă,
legăturile prin mijloace mobile; căsuţe poştale de legătură; parole de recunoaş¬tere
şi semne discrete, contactul personal, porumbei călători".

În mod special este evidenţiat în documentul citat faptul că "semnale cu parolă sunt
transmise de posturile centrale de radio şi televiziune". În decembrie '89, mai ales
televiziunea, cât şi radioul au fost folosite pentru tot felul de chemări, apariţii de
personaje, mesaje bizare etc. Printre procedeele de culegere a informaţiilor folosite
de către "Rezistenţă", documentul amintit are în vedere şi "interceptarea
convorbirilor inamicului", fapt care implică existenţa, din vreme, a aparaturii
necesare pentru realizarea misiunii.

În timpul Revoluţiei, teroriştii acţionau ca şi cum ar fi avut acces la comunicaţiile

unităţilor militare obişnuite, precum şi ale altor instituţii. Regulile de angajare în
luptă erau şi ele menţionate în manualul de uz intern. "Cunoscând că formaţiunile
de rezistenţă urbane organizează şi execută ambuscade independent, la o anumită
depărtare unele de altele, este necesar ca fiecare să-şi realizeze propria cercetare cu
elementele de care dispune. Formaţiunile de rezistenţă pot trimite câte o echipă de
cercetare la o distanţă de 400-500 m şi mai mult faţă de locul ambuscadei", se zice
în manual.

Mai trebuie spus că în conformitate cu "Planul de seminar" pentru transmiterea de

informaţii era planificat faptul ca luptătorii din "Rezistenţă" să colaboreze cu
cercetaşii din unităţile Armatei. "Rezistenţa" mai susţinea în această privinţă
"sprijinirea unor acţiuni dificile (diversiunea)" şi "ducerea în comun a unor acţiuni".
Un alt mit al celor 20 de ani spune că mai peste tot au apărut cercetaşii Batalionului
404 din Buzău. Dar acest lucru a fost iarăşi doar o legendă, cea mai la îndemână din
cauza renumelui batalionului în care se şi instruiseră mulţi cercetaşi, lansată pentru
a se ascunde activitatea altor structuri de cercetare ale Armatei, cu misiuni bine
trasate anterior. La nivelul anului 1989 exista câte o companie de cercetare în
dispozitivul inamic la nivelul fiecărei dintre cele patru Armate ale RSR, câte un
batalion de cercetare la fiecare divizie şi o companie la nivel de regiment.

MISIUNILE "REZISTENŢEI"
Ofiţerii MApN convocaţi în 1987 la pregătire în domeniul "Rezistenţei" au învăţat,
potrivit "Planului de seminar", că unul dintre scopurile luptei de profil este "crearea
unei stări permanente de nelinişte şi nesiguranţă pentru agresor". Pornind de la
acesta, documentul enumără misiunile formaţiunilor speciale, precum: "culegerea
de informaţii despre inamic; dezorganizarea conducerii inamicului; paralizarea,
îngreunarea sau interzicerea executării transporturilor de către inamic; distrugerea
depozitelor; distrugerea aerodromurilor; dezorganizarea sistemului de apărare
antiaeriană".

În decembrie '89, "teroriştii" arătau, prin acţiunile lor, că sunt foarte familiarizaţi cu
porturile, aeroporturile, cu funcţionarea apărării antiaeriene, cărora le erau
semnalate invazii de escadrile întregi, cu sistemul de transporturi feroviar şi rutier.
De asemenea, în lucrarea de uz intern pe care o ofiţerii MApN o foloseau ca suport
de curs este precizat că, în organizarea acţiunilor de rezistenţă în mediul urban se ia
ca măsură "folosirea cu pricepere a lucrărilor subterane şi adăposturile pentru
protecţia personalului şi a stocurilor de materiale".

În acest domeniu, suportul de curs are chiar un subcapitol, "Ducerea luptei în

subte¬ran" în care se subliniază că "spaţiul subteran ar putea fi folosit ca adăpost
permanent pentru luptătorii din rezistenţă, în acest caz, poate fi amenajat în mod
corespunzător, asigurându-se mai multe intrări şi ieşiri, în străzi diferite". Mai
departe, se punctează că "acţiunile desfăşurate în aceste condiţii, coro¬borate de la
suprafaţă, creează un climat de nesuportat pentru ocupant şi pot paraliza activităţile
militare şi economice din zona în care se desfăşoară".

În decembrie '89, nălucile care foloseau tunele capitalei şi ale altor oraşe deveniseră
deja un mit. Dar membrii reţelei de "Rezistenţă" erau antrenaţi, conform
manualului, şi pentru "participarea la acţiunile de rezistenţă nearmată şi mobilizarea
maselor la astfel de acţiuni (greve, demonstraţii, nesupunere, neprezentare la lucru
etc.), dar şi pentru "acţiuni de propagandă în rândurile po****ţiei oraşului
(distribuirea manifestelor, foilor volante, ziarelor, broşurilor şi altor materiale)". În
perioada Revoluţiei şi luni întregi apoi s-au propagat zvonuri, au apărut şi dispărut
foi volante, au avut loc demonstraţii.

rea cu orice preţ să afle adevărul Revoluţiei

Singurul său deziderat după acele zile sângeroase a fost să îşi îndeplinească o
datorie morală faţă de cei morţi şi să demaşte mitul „teroriştilor".
„Nu vreau să-mi arog merite sau drepturi. Pentru mine, aflarea adevărului este
totul!". Aşa îşi începe colonelul în rezervă Viorel Tocan povestea. Acum 20 de ani,
era ofiţer instructor în cadrul Statului Major al Gărzilor Patriotice, iar Revoluţia l-a
prins în Săcele.
„În data de 21 decembrie, am primit ordin să merg în Săcele pentru a împiedica să
se tragă clopotele în semn de solidaritate cu Timişoara. Am fost nevoit să execut
ordinul, cu toate că în sufletul meu era alt sentiment", ne-a spus braşoveanul.
Trupele secrete din „Judeţeană"
El a ajuns în sediul „Judeţenei" de Partid în seara zilei de 21 decembrie. „Practic, în
acea clădire erau trei tabere. Revoluţionarii, care se împărţeau şi ei în două
categorii, cei chemaţi de Securitate şi cei cinstiţi, care luptau pentru libertate,
armata, unde de asemenea, erau oameni devotaţi ruşilor, ce voiau să-l dea jos pe
Ceuaşescu, dar nu şi sistemul, şi ultima forţă era cea secretă, formaţiunile de
rezistenţă, dotate şi instruite să menţină regimul", îşi aminteşte colonelul.
El susţine că, din cauză că şi-a dat seama despre trădare şi a început să vorbească, a
devenit un personaj incomod şi a fost trimis acasă, numai că pe drum i se
pregătiseră nişte surprize.
„Trăsesem deja concluzia că şeful meu este unul dintre trădători şi este în legătură
cu cei din rezistenţă, aşa că în data de 24 m-a trimis acasă şi mi-a recomandat s-o
iau prin parc, unde un trăgător mă aştepta. Norocul meu a fost că a trecut o maşină
prin zonă şi am plecat cu ea", ne-a povestit Tocan.
El spune că a încercat în repetate rânduri să demaşte nelegiurile, dar totul a fost în
zadar continuând să fie o ţintă pentru cei ce încercau trădarea Revoluţiei. Văzând că
nu are încotro a plecat spre Capitală, pentru a ajunge la şefii CPUN, numai că pe
drum a fost reţinut şi întemniţat. „Aici am dat prima mea declaraţie unui procuror,
dar mi-am văzut şi moartea cu ochii. Am fost eliberat şi am revenit în Braşov, unde
şeful meu vroia să mă scoată nebun, numai ca să nu se afle tot ce ştiam şi am fost
din nou arestat", a explicat bărbatul.
Lupta cu morile de vânt
Presiunile au continuat asupra sa şi i s-a făcut propunerea ca, în schimbul tăcerii, să
primească o funcţie înaltă, însă el şi-a continuat demersul pentru demascarea
adevărului. „Mi-ar fi plăcut să fim cu adevărat liberi şi să ne conducă oameni
nepătaţi, să trăim omeneşte şi civilizat, aşa cum ne-am dorit şi noi şi cei care şi-au
dat viaţa la Revoluţie", s-a destăinuit Viorel Tocan.
El şi-a continuat de-a lungul anilor demersurile, dar spune că totul a fost în van:
„Chiar şi raportul despre Revoluţia de la Braşov, unde am avut declaraţii de la
martori şi argumente, pe care l-am depus şi prezentat la Senat în noiembrie 1994, a
dispărut fără urmă". Bărbatul lucrează acum la o carte în care va prezenta cu lux de
amănunte faţa nevăzută a Revoluţiei de la Braşov.
Întrebări şi răspunsuri:
ll Cum vă veţi continua lupta pornită?
Cred că de această dată vom fi ajutaţi de Parchetul General, fiindcă, acum, există
interese mai mari, politice. Am depus de curând un nou memoriu, în care sunt
descrise toate faptele în amănunt şi argumentate. Dacă nici de această dată nu se
mişcă nimic, vom merge la CEDO.
De ce nu se implică mai multe persoane în aflarea adevărului?
Majoritatea, chiar dacă au văzut atunci ce s-a întâmplat, s-au temut pentru pielea
lor. Tăcerea este de aur şi-ţi salvează viaţa. Şi mie mi-au spus mulţi să tac din gură
că îmi va fi bine, dar eu nu pot să fac aşa ceva. Chiar şi Victor Stănculescu mi-a dat
acest sfat, dar eu am pus mai presus de toate aflarea adevărului. adevarul,ro brasov

BRAŞOV: Gărzile patriotice şi Revoluţia

21 decembrie 1989, ora 14.50
Se aude sunând telefonul şefului secţiei gărzi naţionale,răspunde Cpt. OanceaDan.
Ofiţerul aude la celălalt capăt al telefonului vocea fostului director al Întreprinderii
de Construcţii Aeronautice Ghimbav. Timbrul alarmant al conducătorului acesteia
anunţă că majoritatea muncitorilor din întreprindere s-au constituit în comitete de
grevă, iar la această oră se îndreaptă spre Braşov. Considerând situaţia deosebit de
importantă, ofiţerul face legătura cu
şeful secţiei în persoana Lt. Col. Toma Ştefan, directorul relatând pe un ton iritat
situaţia din acel moment precizând în continuare că un grup de aproximativ 200 de
muncitori au imobilizat la sol elicopterul care în zilele anterioare patrula deasupra
municipiului Braşov, în scopul informării fostei conduceri judeţene de partid asupra
eventualelor „probleme deosebite”, ca să nu mai amintim scopul „intimidării”
cetăţenilor care ar dori să se dedea la aşa-zisele „acţiuni huliganice”.
În jurul orei 14.55, Petre Preoteasa ordonă Lt. Colonelului Toma Ştefan să aducă o
companie de puşcaşi înarmaţi de la I. Hidromecanica Braşov pentru a „apăra” fostul
sediu al judeţenei de partid.
Din motive bine de înţeles, compania nu s-a prezentat. Fostul lider al Partidului
Comunist din judeţ este nevoit să apeleze la unităţile militare aparţinând M.I. şi
M.Ap.N.
Având în vedere cele descrise, considerăm insuficiente acuzaţiile ce li se aduc lui:
Pană Gheorghe, Preoteasa Petre, Zagoneanu Gheorghe, Cebuc Maria şi în special
lui Dăogaru Gheorghe, fără consultarea căruia nu se lua nici o hotărâre în fostul
organ judeţean de partid, care în mod abuziv au ordonat aducerea unei companii de
puşcaşi (muncitori) înarmaţi - măsură ce era în contradicţie totală chiar cu
regulamentele ceauşiste, unde se sti**** clar modul de acţiune şi situaţiile în care
intervin subunităţile de gărzi naţionale.
Ora 17.00 – Pe holul dinaintea anticamerei fostului prim secretar (pentru că la
primul secretar nu puteai intra oricând) apare fostul general Zagoneanu Gheorghe –
care se adresează pe un ton de comandă şefului secţiei gărzi naţionale:
“- Unde îţi este compania de gardişti, colonele?”
“- Tovarăşe general, compania nu poate veni.”
“- Caută-ţi un loc, du-te şi împuşcă-te. “
Discuţia s-a purtat în prezenţa câtorva cadre în secţie. Toţi au rămas consternaţi.
După câteva secunde cei trei (Gheorghe Pană, Preoteasa Petre şi Zagoneanu) au
ieşit din birou surprinzându-i pe ofiţerii respectivi în acelaşi loc.
Gheorghe Pană - s-a adresat Lt. col. Toma Ştefan: “- Colonele, treci prin cordoanele
militare şi printre civili, te prezinţi la întreprindere şi vii în fruntea companiei de
gărzi, la sediu.”
În această situaţie, Lt. col. Toma Ştefan, care putea fi “pus la zid” pentru
neexecutare de ordin, i-a raportat despre cele discutate, colonelului Crihan Iorgu de
la Statul Major Central al Gărzilor Naţionale. Acesta şi-a asumat întreaga
răspundere considerând ordinul primit ilegal şi l-a trimis pe şeful secţiei gărzi
naţionale la etajul 3 unde funcţiona atunci statul major, cu ordinul de a nu mai
răspunde la nici un telefon dat de fosta conducere de partid a judeţului.
Clădirea comitetului judeţean de partid este blocată de cetăţenii care scandează
lozinci exprimate pentru prima dată la 15 noiembrie 1987, “Jos Ceauşescu”, “Nu
mai vrem cartele”, “Fără violenţă”, “Armata e cu noi” şi altele. Noaptea de
21/22.12 trece greu. Suntem conştienţi că dacă revoluţia nu reuşeşte vom fi
condamnaţi de justiţie. Avem muniţii în cantităţi mari în cazărmile unităţilor
militare, dar nu o distribuim. Ne îngrijorează însă armamentul şi
muniţiile foştilor activişti P.C.R. aflate la parterul clădirii. Facem totul pentru ca
acestea să nu fie distribuite, cu atât mai mult cu cât ştiam că există acest gând în
mintea lui Preoteasa.

Aici trebuie să reamintim unele lucruri petrecute imediat după 15 noiembrie 1987.
17.11.1987 în jurul orei 09.00, la primul-secretar Petre Preoteasa sunt adunaţi toţi
membrii fostului secretariat al comitetului judeţean P.C.R. Se analizează activitatea
celor vinovaţi de cele petrecute în 15.11.1987 şi aceştia sunt descoperiţi imediat în
rândul personalului Statului major al Gărzilor Patriotice, care, conform ordinelor,
nu au intervenit pentru înăbuşirea mişcării revoluţionare. Concret, sunt excluşi din
partid şi daţi afară din armată şefii de state majore de la judeţ şi municipiul Braşov,
lt. col. Clement Nicolae şi Lt. col. Cîrstoiu Constantin.

Referitor la acest eveniment domnul lt. col. Clement Nicolae povesteşte:

“În ziua de 15.11.1987 eram în sediul Statului Major al Gărzilor Patriotice cu
domnul lt. col. Toma Ştefan, locţiitorul meu şi cu încă 2-3 ofiţeri. În jurul orei
12.00 auzim că se apropie coloana demonstranţilor de la I. Autocamioane, am
coborât cu domnul lt. col. Toma Ştefan la parterul fostului comitet judeţean, în
dreptul intrării principale. La scurt timp după aceasta a coborât Petre Preoteasa
însoţit de generalul Bucur, inspectorul şef al fostului inspectorat M.I. Văzându-mă
acolo, Preoteasa m-a admonestat că nu am luat măsuri de “apărare a comitetului
judeţean” ordonându-mi să aduc imediat o companie de gărzi patriotice înarmată.
În această situaţie am fost obligat să chem o subunitate (pluton de gărzi patriotice)
de la I. Metrom. Precizez că ordinul de chemare a subunităţii a fost dat cu 20 de
minute înainte de ajungerea coloanei demonstranţilor în faţa sediului. Împreună cu
ceilalţi ofiţeri am urcat la sediul Statului Major, de la etajul 3. După apariţia
coloanei demonstranţilor în faţa fostului sediu judeţean al P.C.R., ca şi pe timpul
deplasării, manifestanţii strigau diferite lozinci “Jos dictatorul”, “Vrem mâncare
pentru copii”, “Vrem salarii”, “Nu votăm”, “Veniţi cu noi”.
Ajunşi în faţa sediului, au cerut să vină primul secretar pentru a purta dialog cu el.
Văzând că nu vine nimeni să discute cu ei au pătruns în sediu, iar după aproximativ
30-40
minute au ieşit şi s-au dus la sediul municipiului.
După plecarea demonstranţilor, la sediul municipiului am coborât cu ofiţerii în faţa
clădirii, iar după 10 minute au venit 15 luptători din gărzile patriotice de la I.
Metrom şi împreună cu aceştia am organizat un cordon în faţa comitetului judeţean,
pentru a nu fi acuzaţi că nu am executat ordinul primit.
După aproximativ 45 minute demonstranţii au revenit în faţa sediului judeţean şi
văzându-ne acolo au început să scandeze: “Fără violenţă”, “Armata e cu noi”,
“Armata este a poporului”. Văzând că demonstranţii sunt paşnici şi cer revendicări
pentru îmbunătăţirea nivelului de trai şi condiţii de muncă mai bune, am retras
luptătorii gărzilor patriotice din dispozitiv.
La scurt timp au venit subunităţi de securitate şi miliţie şi au împrăştiat
demonstranţii.
În ziua de 17.11.1987 la orele 19.00 am fost chemat la biroul primului secretar
Petre Preoteasa unde se găseau: Cebuc Maria, Schuster Elena, Drăghici Ioan, Tatu
Ioan, Stoianovici Marin, toţi secretari ai comitetului judeţean şi Catrinescu Ion,
mâna dreaptă a lui Bobu Emil, fostul şef secţie organizatorică la C.C. al P.C.R.,
care făcea "magistralele” cuvântări ale tov… ştiţi dumneavoastră care. Petre
Preoteasa era foarte agitate şi mi-a vorbit foarte dur: “Te-am chemat să-ţi
comunicăm că secretariatul comitetului judeţean P.C.R. a hotărât excluderea
dumitale din partid, destituirea din funcţie şi cercetarea dumitale de către factorii în
drept pentru că:
1. Nu ai luat măsuri să cunoşti starea de spirit a muncitorilor din Autocamioane
2. Nu ai mobilizat luptătorii gărzilor patriotice pentru a imobiliza huliganii care se
adunaseră la întreprindere în dimineaţa zilei de 15.11.1987,
3. Nu ai dus subunităţi de gărzi patriotice pentru a opri coloana demonstranţilor să
nu
ajungă în centru,
4. Nu ai apărat judeţeana de partid cu subunităţi de gărzi patriotice înarmate care să
fi
tras în huligani când au intrat.”
Am încercat să mă apăr, dar nu am fost lăsat să vorbesc.
În încheiere, Petre Preoteasa a spus: “-Dacă eu aveam activiştii înarmaţi în sediu,
nu intrau huliganii!”

22 decembrie 1989

La ora 04.30, o nouă şedinţă prezidată de Pană şi Preoteasa, la care şeful de stat
major este obligat să participe. Se cer trei companii de puşcaşi, două pentru judeţ şi
una pentru municipiu. Aceşti oameni nu mai judecă în nici un fel. Lt. col. Toma
încearcă să le explice că luptătorii din aceste subunităţi sunt în stradă, în rândul
manifestanţilor, dar nu are cu cine discuta. I se ordonă să treacă imediat la
executare şi să distribuie muniţia subunităţilor. Analizăm toţi cei prezenţi ordinele
primite. Cu cea mai grea povară în suflet ne dăm seama că executarea acestor
ordine înseamnă posibila declanşare a unui război civil. Asumându-ne întreaga
răspundere nu executăm ordinul primit.
Treptat, mulţimea participanţilor la manifestaţie creşte. La ora 07.30 în municipiul
Braşov nu mai lucrează nici o întreprindere, detaşamente mari de muncitori se
îndreaptă către centru.
Ora 08.35 – în municipiul Făgăraş, muncitorii de la I.U.C. şi C. Chimic au ieşit în
stradă.
Ora 10.30 – Maior Tocan Viorel raportează că a început acţiunea la I.
Electroprecizia Săcele.
Peste tot demonstranţii menţin ordinea şi disciplina, scandând lozinci anticeauşiste.
În municipiul Braşov, manifestanţii înmânează militarilor din cordoanele de apărare
a
clădirii pachete cu mâncare şi ţigări scandând “Armata e cu noi”.
Ora 11.30, cu tot regretul că nu am putut vedea, aflăm că o delegaţie a
manifestanţilor a
intrat în sediu. Nu reuşim să aflăm nimic despre ce s-a discutat. Aparatul de radio
este deschis.
Afară, mulţimea agită drapelele tricolore fără stemă, scandează în continuare
lozinci anticeauşiste, aprind lumânări şi dau foc portretelor dictatorului, cer armatei
să treacă alături de ea, dar nu

Radu Patrascu
Sun Nov 14
2010, 09:03PM
am putut vedea, aflăm că o delegaţie a manifestanţilor a
intrat în sediu. Nu reuşim să aflăm nimic despre ce s-a discutat. Aparatul de radio este deschis.
Afară, mulţimea agită drapelele tricolore fără stemă, scandează în continuare lozinci anticeauşiste,
aprind lumânări şi dau foc portretelor dictatorului, cer armatei să treacă alături de ea, dar nu
acţionează împotriva soldaţilor. Ne surprinde chiar şi în aceste grele momente optimismul hâtru al
românilor: deasupra muţimii se agită o creangă mai mare de plop împodobită cu mere şi pere.
În jurul orei 13.00 privim surprinşi cum manifestanţii, soldaţii şi ofiţerii se îmbrăţişau.
Rândurile ostaşilor se rup de la sine. Aceştia se îmbarcă în autovehicule şi se retrag. Ne repezim la
aparatul de radio şi televizor în momentul în care un grup de civili avându-l între ei pe Mircea
Dinescu, anunţă victoria revoluţiei. Ne îmbrăţişăm, plângem de bucurie. Privim hipnotizaţi la ce se
întâmplă pe ecranul televizorului. La un moment dat apare Ion Iliescu care face apel ca delegaţi ai
judeţnelor să vină până la ora 17.00 la Bucureşti pentru constituirea noilor organe ale puterii. Un
ofiţer de aviaţie promite sprijinul acesteia pentru transportul delegaţilor.
Acest moment constituie pentru noi un duş rece. Ne dăm seama că trebuie să acţionăm rapid pentru
realizarea acestui obiectiv. Timpul la dispoziţie este foarte scurt. Este aproximativ 14.30.
Coborâm la etajul unu. În sediu este lume multă. Domnul Lt. col. Toma este rugat să vorbească
maselor.
Ieşind la fereastra camerei 105, unde era instalată o staţie de amplificare, face apel la cetăţeni, pentru
a păstra ordinea, disciplina, a apăra şi proteja bunurile materiale existente în sediu, care aparţin acum
cu adevărat poporului care le-a realizat şi la trecerea la apărarea unităţilor economice din municipiu şi
judeţ, de către gărzile naţionale.
Concomitent, în sala 120, începuse prima şedinţă a noului organ judeţean de conducere în curs de
constituire. La aceasta participau de la noi domnii col. Crihan Iorgu, lt. col. Dragne Iancu, cpt. Bugnar
Alexandru, mr. Neagu C-tin, plut. adj. Mitric Ilie şi un număr de aproximativ 50-60 persoane civile
printre care am recunoscut pe fostul director al T.A.G.C.M., ing. Neagu, domnul asistent universitar
Emil Stoica, redactorul şef al fostului ziar “Drum Nou”, domnul Popa Cornelius, fostul prim secretar
Gheorghe Dumitrache, studentul Cătoiu Sorin şi alţii.
Discuţiile erau foarte aprinse în momentul în care, după ce vorbise maselor, domnul lt. col. Toma a
intrat în sală, fiind ales în prezidiu.
Acesta a informat pe cei prezenţi despre cele propuse de domnul Iliescu la televiziune, a explicat că
nu avem prea mult timp la dispoziţie şi a insistat pentru a se putea executa deplasarea, să fie aleşi în
prima etapă 5 delegaţi pentru Bucureşti. Aceasta a accelerat alegerea. Cu această ocazie domnul
redactor şef Popa a consemnat dezbaterile şi a prezentat o platformă program pecare îl solicităm să le
dea publicităţii.
În jurul orei 15.00, cineva a intrat în sală şi a comunicat că apa din lacul Tărlung a fost otrăvită. În
plină şedinţă, domnul lt. col. Toma a ordonat mr. Neagu C-tin să plece imediat la faţa locului, să ia
probe de apă şi să le ducă la laboratorul de analiză. La îndeplinirea acestei misiuni a participat şi un
specialist de la C.G.A., prezent în sală. În urma acestui zvon şi a altora, în faţa intrării principale se
creează busculadă. Domnul lt. col. Toma, ulterior domnul col. Crihan, ies în mijlocul mulţimii şi
calmează oarecum situaţia.
Ora 15.30 – se raportează domnului gl. mr. Ion Florea că a fost ales preşedinte al delegaţiei care
urmează să plece la Bucureşti.
Ora 15.40 – se ia legătura cu Direcţia Sanitară judeţeană pentru a se ocupa de analiza eşantioanelor de
apă.
Ora 15.45 - domnul lt. col. Toma ia legătura cu directorii întreprinderilor Autocamioane, Tractorul,
Rulmentul, Mecanică nr. 2, Hidromecanica şi altele care au magazii de armament, cerându-le să
cheme şefii de state majore şi să le ordone să organizeze imediat paza şi apărarea cu luptători
îmbrăcaţi în uniformă şi înarmaţi.
Se atrage atenţia asupra distribuirii legale pe bază de registru a armamentului. Aceleaşi ordine sunt
date şi ofiţerilor şi statelor majore din judeţ.
Ora 16.00 – se iau măsuri pentru ajutarea centralistei de către domnul Sandu Ioan şi de pază şi apărare
a centralei telefonice, prin instalarea a doi luptători în uniformă şi înarmaţi la uşa acesteia. Totodată
este trimis lt. col. Răcaru Pavel la telefoane cu misiunea de a asigura funcţionarea în bune condiţii a
acestora, de a stabili unde sunt interceptate convorbirile şi de a scoate din funcţiune aceste instalaţii.
Între orele 16.00-17.00, domnul lt. col. Toma face un nou apel la staţia de amplificare din camera 105,
către luptătorii din gărzile naţionale prezenţi în piaţă, să meargă în întreprinderi şi să organizeze paza
şi apărarea acestora.
La plecare constată că uşa biroului lui Dăogaru Gheorghe fusese spartă, iar acesta era în biroul său şi
discuta cu un grup de aproximativ 8-10 tineri între care domnul Burtea Vasile şi o fată. Surprinşi,
domnul lt. col. Toma intră în birou şi îl întreabă pe Dăogaru dacă cooperează cu noile organe.
Păstrându-şi stăpânirea de sine acesta răspunde afirmativ şi chiar se oferă pe un ton de comandă să
sprijine mobilizarea gărzilor naţionale, cerând o în listă în acest sens. Fără a mai da importanţă acestui
aspect, domnul lt. col. Toma se înapoiază în sediul Statului Major.
Ora 17.00 – lt. maj. Silaghi Adrian, împreună cu domnul Popa Adrian şi încă o persoană au fost
trimişi să aducă o subunitate de luptători pentru paza şi apărarea sediului noilor organe de conducere.
Ora 17.30 – mr. Panait Săndel raportează de la Autocamioane că în întreprindere există trei
transportoare blindate fără armament şi cere aprobarea să le echipeze cu puşti mitraliere şi luptători
din gărzile patriotice, în vederea folosirii acestora la nevoie.
Se iau măsuri pentru începerea distribuirii muniţiilor gărzilor naţionale din întreprinderi.
Domnul col. Crihan Iorgu îndrumă şi sprijină activitatea Secţiei judeţene a Gărzilor Naţionale,
participă la a doua şedinţă a noului organism de conducere prezidată de domnul general-maior Florea,
care începuse în jurul orei 17.00.
Maiorul Tocan Viorel, părăsind misiunea din oraşul Săcele, se prezintă la sediu.
Ora 17.40 – se primeşte primul ordin telefonic de la eşalonul superior, ordin care stipulează
subordonarea gărzilor naţionale noilor organe ale revoluţiei şi alte măsuri care fuseseră deja luate de
către noi.
Cpt. Bugnar Alexandru, împreună cu mr. Andone Dorin, pleacă şi verifică depozitele de muniţii
material-exploziv cu maşina noastră.
Ora 18.30 – centrala telefonică informează existenţa unor legături suspecte în centrală.
Este chemat lt. col. Răcaru, cpt. Grosu Cornel şi tehnicianul Chisăliţă, care trec la verificarea
numerelor de telefon suspecte şi întreruperea acestor legături.
Ora 19.00 – mr. Tocan propune şefului secţiei distribuirea armamentului şi muniţiilor foştilor
activişti, persoanelor civile aflate în sediu. Intuind pericolul de a ne împuşca între noi, acesta refuză
categoric, cu atât mai mult cu cât în sediu se găsesc deja soldaţi şi elevi ai şcolii militare din
garnizoană.
Sosesc 24 luptători de la I.A.Bv cu care se organizează paza şi apărarea etajului trei de către lt. maj.
Silaghi Adrian.
Cele 24 de ore ale zilei de 22.12 se încheie în linişte şi pace.

3 decembrie 1989

Orele 02.00 – 03.00 – persoane neidentificate de noi sparg magazia de armament şi muniţii de la
parter şi impart armele, persoanelor civile din sediu.
Ora 02.40 – sediul este atacat cu foc. Se ripostează de la toate ferestrele de către militari şi elevi.
Zgomotul împuşcăturilor atacurilor are ceva caracteristic, este mai sec şi nu se vede flacăra la gura
ţevii.
Se înregistrează schimburi de focuri în zona Liceului “Unirea”, Modarom, Capitol, cimitirul de pe Str.
Karl Marx şi Rafinărie. În cursul nopţii, fără acordul nostrun, din depozitul de armament stoc existent
întruna din cazărmile vânătorilor de munte se distribuie armament şi muniţii, aparţinând atât gărzilor
cât şi unităţii militare, unor persoane civile, pe bază de buletin sau legitimaţie de serviciu. Pentru
asigurarea muniţiei calibru 7,92 mm din dotarea noastră este forţată magazia de muniţie, fără ştirea
gestionarului plut. adj. Mitric Ilie.
Cei înarmaţi astfel, foarte mulţi tineri fără stagiul militar satisfăcut, realizează filtre pentru controlul
circulaţiei autovehiculelor în diferite zone ale oraşului, ceea ce ascunde involuntar acţiunile
atacatorului.
Analizând situaţia creată, întocmim şi dăm un comunicat în după-amiaza zilei privind folosirea
armamentului numai de către luptătorii îmbrăcaţi în uniformă, aflaţi în misiuni ordonate, la staţia de
radio-amplificare a municipiului. Comunicatul este transmis şi presei, apărând în „Gazeta de
Transilvania” în ziua următoare.
Ora 06.00 – o grupă de voluntari din detaşamentul de pregătire militară a tineretului de la I.A.Braşov
– cercul de orientare turistică, comandată de Ionel George, secţia 140, este trimisă în cercetarea zonei
Cartier Răcădău, masivul Tâmpa şi să treacă la apărarea releului de televiziune.
Unităţile economice care nu au ridicat muniţia solicită muniţie. Se rezolvă distribuirea acesteia pe
baze legale din unităţile militare. Începe un aflux puternic de informaţii, unele contradictorii.
Vă redăm câteva dintre ele:
- ora 11.51 Voicu Vasile – Europa Liberă a transmis de dimineaţă contul din Elveţia al lui Ceauşescu
– 4721427-300-Z,
- 13.34 – domnul Botez – Antrepriza Tunele – să fie supravegheat pasajul tunel din zona
Hidromecanica şi Victoria. Măsură: să se adreseze şefului de stat major de la Hidromecanica, domnul
Marian Constantin.
- 13.57 – au fost văzuţi paraşutişti: 4 în zona I.A.Bv, 4 în zona Tâmpa (sursa informaţiei nu a fost
înregistrată) În urma verificării ei de către luptătorii de la I.A.Bv, sub comanda mr. Panait Săndel –
informaţia s-a dovedit a fi falsă.
- 14.06 – cpt. Chichernea Leonte raportează din Zărneşti că a organizat paza şi apărarea obiectivelor
principale. Totul e în ordine. A expediat muniţia solicitată, 30 lăzi, pentru pistol mitralieră P.P.S. din
care 25 lăzi la I.A.Bv şi 5 lăzi la I.M.M.R.
- 14.24 – domnul Voronin – I.M.m.R. – nu mai avem muniţie. Măsura: să se împrumute de la I.A.Bv;
- 15.40 – Universitatea solicită armament şi muniţie. Măsura: să se ia de la Catedra Militară.
Informaţiile alternează cu cereri de armament şi muniţii, rezolvate operativ, aproape din 5 în 5
minute. Între orele 12.00 – 18.00 plut. adj. Mitric Ilie s-a deplasat în cazarmă pentru împrospătarea
muniţiilor consumate şi constată violarea magaziei.
Întrucât nu ne-am propus să prezentăm toate informaţiile consemnate în registru vă relatăm în
continuare principalele acţiuni desfăşurate. Sunt trimişi luptători cu diferite misiuni de la I.A.Bv,
Metrom, I.M.M.R., la Spitalul judeţean, Maternitate, Spitalul şi Policlinica Steagul Roşu, şcoli şi
grădiniţe.
I.A.Bv are în misiuni exterioare şi interioare 250 luptători înarmaţi şi echipaţi în uniformă; Tractorul
aproximativ 250, Rulmentul 200, Hidromecanica 200, I.Mecanică Nr.2- 250, Metrom 100; efective
diferite au în misiuni aproape toate celelalte unităţi economice posesoare de echipament de iarnă.
În municipiul Făgăraş, sub comanda mr. Florescu C-tin şi lt. maj. Cocan Sorin, este organizată paza şi
apărarea principalelor unităţi economice, resurse de apă, a transformatoare electrice şi alte obiective
importante, cu aproximativ 750 luptători.
În Codlea, sub comanda lt. col. Diaconu Marin este organizată o puternică pază şi apărare a I.
Colorom şi a celorlalte obiective, folosind peste 200 luptători.
În Zărneşti, cpt. Chichernea Leonte, ajutat de domnul Aldea şi somnul Băncilă a luat aceleaşi măsuri,
având în misiune peste 300 luptători.
La Victoria, lt. Col. Florea Laurean acţionează pentru paza şi apărarea Combinatului Chimic şi a
obiectivelor din localitate, cu peste 200 luptători.
Toţi aceşti ofiţeri sunt ajutaţi efectiv de cadrele în rezervă din statele majore de oraşe, în conducerea
subunităţilor de gărzi.
În oraşul Săcele, şeful de stat major al oraşului, ing. Arh împreună cu ing. Gheţea, şeful de stat major
al I. Electroprecizia şi magazinerul Baciu, distribuie armamentul, aduc muniţia, organizează apărarea
oraşului, a transformatorului I.R.E. Dârste şi împreună cu o subunitate de vânători de munte a lacului
Tărlung, însumând efective de aproximativ 200 luptători.
În oraşul Predeal, domnii Almăşan şi Pântea conduc direct toate activităţile celor peste 50 luptători
angajaţi în executarea misiunilor stabilite.
La Rupea, aceleaşi activităţi de pază şi apărare sunt conduse de domnul Băia şi ulterior de domnul
Boeriu.
Toate aceste acţiuni menţin liniştea în judeţ.
În municipiul Braşov, mr. Crira şi cpt. Oancea asigură apărarea sediului municipiului cu luptători de
la I. Tractorul.
La judeţ, primirea informaţiilor continuă, lt. col. Toma stabileşte măsurile, mr. Tocan consemnează
informaţiile şi măsurile în registru, celelalte câteva cadre execută ordinele primite.
18.00 – schimbul de focuri se intensifică.
21.10 – aproximativ la jumătatea masivului Tâmpa, apar luminiţe de lanternă. Sunt considerate
semnale între atacatori şi se deschide focul pe direcţia respectivă.
Maiştrii şi subofiţerii se deplasează sub foc la organul de poliţie şi distribuie armamentul şi muniţiile
luptătorilor care patrulează cu poliţia, la orele 05.30, 12.30, 21.30.

24 decembrie 1989
Focul continuă toată noaptea. Împreună cu noi sunt câţiva tineri din care reţinem pe Cătoiu Sorin şi
Popa Adrian.
În dimineaţa de 24.12 mulţumim acestor tineri inimoşi, recuperăm de la ei armamentul.
Mr. Tocan le întocmeşte adeverinţe scrise de mână pentru justificarea absenţei acestora din
întreprinderi în perioada 22-24.12 şi după încetarea focului părăsesc sediul.
09.30 – 10.00 – este ucis armurierul Fontana Victor, în zona magaziei de armament a foştilor activişti
P.C.R. Ucigaşul este capturat de ceilalţi doi armurieri din secţia noastră, prezenţi la faţa locului şi
predat în prezenţa domnilor col. Crihan Iorgu, Sergiu Vâlcu, Burtea şi alţii, domnului general Florea,
preşedintele consiliului.
În consiliu sunt luate măsuri drastice de verificare a tuturor celor prezenţi, precum şi a celor care intră
şi ies din clădire. Se continuă acţiunea de recuperare a armamentului aflat asupra persoanelor civile,
atât de către armată cât şi de către noi. Valul de informaţii telefonice continuă.
În jurul orei 11.00, Plutonul de Gărzi Naţionale din com. Bran îl arestează pe Gheorghe Pană şi
însoţitorii săi. Este trimis ca întărire un Pluton G.N. de la I.”6 Martie”Zărneşti. După ce raportează
situaţia, cpt. Chichernea Leonte se deplasează la postul de Miliţie Bran. Arestaţii sunt transportaţi la
Braşov de ofiţerii de la Poliţia judeţului, însoţiţi de luptători din gărzi.
În urma unor informaţii primite, gărzile naţionale de la I.A.Bv şi I.S.Râşnov, primesc ordin de la noi
să organizeze două ambuscade la Podul Dârste şi intersecţia din imediata apropiere a I.S.R.
14.00 – la capătul cartierului Valea Cetăţii, zona de agrement „Iepure” sunt semnalaţi atacatori. Este
trimis un pluton de puşcaşi de la I.A.Bv.
17.30 – în urma unui denunţ mincinos, domnul lt. col. Toma este arestat. Prin intervenţia domnului
col. Crihan Iorgu şi a noastră se lămureşte situaţia şi este eliberat la ora 17.55.
19.30 – mr. Tocan Viorel este trimis într-o misiune. În loc să execute ordinul primit, pleacă fără
aprobarea nimănui la Bucureşti; devine suspect în gara Predeal, este reţinut în gara Câmpina şi predat
garnizoanei Ploieşti.
Focul continuă în municipiu.

25 decembrie 1989
Între orele 06.00 şi 08.00 se reorganizează dispozitivul de pază şi apărare a obiectivelor exterioare
unităţilor economice: de la I.A.Bv – Releul Tâmpa = 15 luptători; Rezervoarele de apă Dl. Melcilor =
15 luptători; Grădiniţa Steagu Roşu = 6 luptători; Laboratorul de analiza apei = 6 luptători; Policlinica
Steagu Roşu = 6 luptători; Spitalul Steagu Roşu = 12 luptători; Filtru intersecţie Poenelor = 15
luptători; Pază Consiliul Judeţean = 30 luptători;
De la I. Metrom – Spitalul judeţean = 30 luptători; Spitalul de obstetrică şi ginecologie = 15 luptători;;
De la I. Tractorul – Consiliul municipal = 30 luptători; Depozitele Bartolomeu = 30 luptători;
De la I. Mecanică Nr.2 = Transformatoarele Dârste şi Hărman = 24 luptători; centrul Farmaceutic =
15 luptători;
De la I. Electroprecizia Săcele – Lacul Tărlung = 40 luptători. Au mai acţionat efective de luptători de
la I. Rulmentul, I. Mecanică şi alte întreprinderi, alte obiective.
După ora 08.00, focul încetează, o parte din trupe se retrag din unele obiective şi la comanda acestora
sunt trimişi ofiţeri din Secţie astfel: la rezervoarele de apă de sub Tâmpa – cpt. Oancea Dan cu 30
luptători de la I. Tractorul; la depozitele Bartolomeu – lt. col. Rotilă Vasile; la Dl. Melcilor – lt. maj.
Silaghi Adrian, la releul Tâmpa lt. col. Răcaru Pavel.
După ora 17.00 începe să se tragă din nou dar cu intensitate mult mai mică.
Între orele 23.00 şi 02.00, cpt. Mitarcă Adrian cu doi luptători din sediul judeţului sunt trimişi, la
solicitarea directorului I.P.P.C., într-o misiune de cercetare şi intervenţie pe platforma Bartolomeu, cu
autoturismul Secţiei. La înapoiere intră într-o ambuscadă, dar scapă neatinşi de focul puternic
executat asupra lor.

26 decembrie 1989
Începând cu ora 08.00, în municipiul Braşov se instalează calmul. Nu se mai execută foc. Măsurile de
pază şi apărare a întreprinderilor şi principalelor obiective cu luptători din gărzile naţionale sunt
menţinute până în data de 10.01.1990.
Sursa: LINK
← Decembrie 1989 (V): Generalul Iulian Topliceanu – nici o legătură cu onoarea militară

Decembrie 1989 (VII): „Cu ochii pe granița de Vest” (Organizarea activităţilor preventive în judeţul
Cluj şi în municipiul Cluj-Napoca) →

Decembrie 1989 (VI): Ce știu eu despre ce știau alții?

Posted on Decembrie 19, 2010 by Sare'n Ochi

https://sareinochi.com/2010/12/19/decembrie-1989-vi-ce-stiu-eu-despre-ce-stiau-altii/

(†) colonel de justiție Tit-Liviu Domșa (date de documentare: Victor Lungu)

Pornesc cu dorinţa de a păstra o cât mai neutră obiectivitate şi, pentru a înlătura
patetismul la care uneori faptele ne îndeamnă, voi încerca să nu mă îndepărtez prea mult
de limbajul juridic. Nu mă va interesa nici măcar numărul paginilor scrise, întrucât
doresc, de asemenea, să fiu – în ceea ce susţin – cât mai exact în argumentaţie. Pentru o
mai corectă înţelegere a faptelor, precum şi a contribuţiei diferitelor instituţii (pro şi contra
evenimentelor din decembrie 1989), m-am gândit că o oarecare sistematizare a celor scrise,
deci depăşirea unei simple naraţiuni, este absolut necesară.

Organele P.C.R.: Având în vedere Constituţia Republicii Socialiste România, care, în Titlul
I, Art. 3, stipula că: „În Republica Socialistă România, forţa politică conducătoare a întregii
societăţi este Partidul Comunist Român.” (tot în Constituţia R.S.R., în Articolul 26, se
spunea că: „Cetăţenii cei mai înaintaţi şi mai conştienţi din rândurile muncitorilor, ţăranilor,
intelectualilor şi ale celorlalte categorii de oameni ai muncii se unesc în Partidul Comunist
Român, cea mai înaltă formă de organizare a clasei muncitoare, detaşamentul ei de
avangardă. Partidul Comunist Român exprimă şi slujeşte cu fidelitate năzuinţele şi interesele
vitale ale poporului, îndeplineşte rolul conducător în toate domeniile construcţiei socialiste,
îndrumează activitatea organizaţiilor de masă şi obşteşti, precum şi a organelor de stat”),
acesta şi-a luat rolul de forţă conducătoare şi a făcut ca totul în ţară să se întâmple numai cu
ştiinţa şi permisiunea organelor de partid; începând cu numirea portarilor de la întreprinderi şi
terminând cu numirea miniştrilor, totul se realiza după o informare temeinică şi cu avizul
acestora. În acest sens, în faţa Comisiei

Iulian Vlad, șeful DSS și Aurel Rogojan, seful său de cabinet.

Parlamentare conduse de senatorul Gabrielescu, Iulian Vlad declară: „Eu am înţeles şi

înţeleg de ce acestei instituţii (Securitatea – n.n.) i s-au dat proporţii ciclopice şi un rol
«atotştiutor». În statul nostru, atunci, instituţia care avea toate informaţiile cu privire la
stabilitatea puterii, starea de spirit (…), era scris în Constituţie că este forţa conducătoare în
România, deci Partidul Comunist Român. (…) Tocmai aici se face o eroare, că nu era
singura instituţie care informa Partidul Comunist Român, acesta se informa prin sistemul
său, prin organizaţii, comitete de partid, prin ce se chema informarea de partid, buletinele de
partid care se făceau zilnic. (…) Mai erau alte instituţii care făceau asemenea informări, de
exemplu, în ce priveşte spaţiul extern, partea noastră era bine delimitată. Ministerul de
Interne avea rolul său, la fel Ministerul Apărării Naţionale, şi despre el vom vorbi şi când
vom aminti informaţiile pe care acest minister le-a adus la conducere în acel timp. Mai era
Ministerul de Interne. În ce priveşte Direcţia Securităţii Statului, nu era un stat în stat şi nu e
vorba să disculp pe cineva, nu era instituţie de sine stătătoare, era componentă a
Ministerului de Interne, eram subordonat Ministrului de Interne, personal, la securitate, nu
aveam buget propriu, avansarea cadrelor, trecerea în rezervă se făcea prin ordin al
Ministrului de Interne. Deci, în ce priveşte informările, nu le făcea numai Direcţia Securităţii
Statului şi nu toate informaţiile se concentrau în acest departament. (…) Era diabolic
sistemul, pe mine mă controla prin informaţiile pe care le primea din altă parte, iar pe acela
prin informaţiile mele. (…) Marea slăbiciune a lui Ceauşescu a fost partidul, ca organism al
statului. O afecţiune faţă de armată avea, se credea un creator al armatei (…). (…) luaţi cele
două hotărâri ale Comitetului Executiv din ’73 sau ’74 unde se arată punct cu punct ce face
Securitatea şi cui se subordonează. Unui membru de partid nu putea un ofiţer de securitate
să-i facă nimic până nu lua avizul primului secretar pentru a-l pune sub control informativ.
(…) Pentru Ceauşescu partidul era sfânt, pentru că interesul lui de stăpânitor era să facă pe
toată lumea să creadă că în această ţară partidul este totul”.

În această situaţie, atât prin ordin expres cât şi prin natura numirilor în funcţii, toate
informaţiile deţinute de instituţiile şi persoanele avizate (în care un rol preponderent îl aveau
serviciile de cadre) se concentrau la organele de partid şi, sintetizate la maximum, pentru
faptele cotidiene, ajungeau la cel mai înalt nivel, respectiv Cabinetul 1 şi 2 din cadrul CC al
PCR (conduse de Nicolae şi Elena Ceauşescu). În funcţie de aprecieri, cei ce primeau
informaţiile puteau cere detalierea lor pentru a hotărî asupra măsurilor considerate necesare.
Organele de partid din întreprinderi şi instituţii făceau informări pe linie de partid.
Conducerea intreprinderilor şi instituţiilor făcea informări atât organelor de partid, cât şi
organelor administrative ierarhice; organele de cercetare şi judiciare făceau informări cu
privire la starea infracţională atât organelor ierarhice cât şi organelor de partid locale, iar
toate organele de informaţii secrete făceau atât informări la cazurile concrete, cât şi sinteze
analitice rezultate din munca de informare în sectoarele pe care le aveau în competenţă. Aşa
fiind, prin totalitatea instituţiilor existente, să spunem, la nivelul unui judeţ, Comitetul de
partid sau, cel puţin, primul secretar al Comitetului judeţean al PCR, avea la dispoziţie în
fiecare clipă toate informaţiile cu privire la starea de lucruri din judeţ. Serviciile de securitate
judeţene, fără a detalia modul de obţinere a informaţiilor, prezentau primului secretar
judeţean la câteva zile, sau ori de câte ori era nevoie, informări cu privire la cele mai
importante aspecte ale muncii sau rezultate din munca de informaţii. Importanţa acestei
activităţi de informare ierarhică poate fi demonstrată prin consecinţele prevăzute pentru
neinformarea corectă, care puteau duce de la sancţionări pe linie de partid, la schimbări sau
destituiri din funcţie sau, în unele cazuri, chiar până la răspunderi penale. Deci, fără nici o
tăgadă, PCR era instituţia care deţinea cvasitotalitatea informaţiilor din toate sectoarele de
activitate şi era primul factor care lua hotărâri cu privire la modul de valorificare a
informaţiilor şi a măsurilor care se impuneau, în funcţie de politica necesară a fi adoptată.
Exclud din sistemul de informare acele rapoarte cu privire la realizările economice, exagerat
de eronate, dar făcute astfel la ordin sau cel puţin cu îngăduinţa organelor de partid, fapt
datorat unor facilităţi internaţionale legate de o anume mărime a venitului naţional. În
susţinerea afirmaţiei se precizează că exista o reglementare internaţională cu privire la ţările
în curs de dezvoltare care nu puteau exporta cereale, sau alte produse, dacă nu produceau o
anumită cantitate din acele produse pe cap de locuitor sau global. Deoarece Ceauşescu dorea
să exporte cu orice preţ, pentru obţinerea valutei, aceste rapoarte erau falsificate cu bună
ştiinţă de către organele de partid. Însă, cu privire la starea social-politică, la impactul
diferitelor măsuri de partid în rândul maselor, la nemulţumirile manifestate în diferite
intreprinderi, la starea infracţională etc., informarea organelor de partid era riguros completă.

Dinu Ştefan, în faţa Comisiei Parlamentare condusă de senatorul Gabrielescu: „Zilnic, noi
prezentam la ora 7 un buletin cam de 7 – 8 pagini cu informaţii nu prea mari (2 – 3 intrau pe
o pagină), deci foarte esenţializate, cu ceea ce s-a întâmplat în timpul nopţii. Deci, erau
adresate ministrului şi şefului de stat major şi aveam şi o variantă pentru comandanţii de
armate şi comandanţii de arme care trebuiau şi ei să fie informaţi, dar nu detalii de nivelul
ministrului şi şefului Marelui Stat Major.” Întrebat de către senatorul Gabrielescu:
„Prezentaţi ministrului zilnic sau de două ori pe zi”? – răspunde: „Da, de două ori, dar cel
mai important era dimineaţa. Când era cazul, informam pur şi simplu fără buletin”. Iată de
ce considerăm că organele de partid, începând de la nivelul judeţelor, erau în totală cunoştinţă
de cauză cu tot ce s-a întâmplat în 16 – 22 decmbrie 1989 în Timişoara şi apoi în toată ţara.
Dacă prin diverse măsuri propagandistice, deliberat false, s-a încercat o dezinformare a
opiniei publice şi o justificare a unor măsuri de represiune, aceasta nu înseamnă că CC al
PCR nu a avut toate informaţiile reale cu privire la nemulţumirea generală existentă în timp,
dar mai ales în luna decembrie 1989, în toate intreprinderile şi instituţiile din ţară, că nu a
încercat să evalueze, cât mai judicios, care trebuie să fie măsurile cele mai eficiente de
preîntâmpinare şi estompare a acestor nemulţumiri. În acest sens însă, putem accepta şi o
anumită dezinformare practicată între vârfurile de primă mână ale C.C. al P.C.R., pe de o
parte, şi cei doi dictatori, pe de altă parte, fapt datorat măsurilor despotice de înlocuire
imediată a celor care ar fi făcut informarea (care erau apreciaţi ca răspunzători de starea
negativă de lucruri).

Iulian Vlad: „Avea reacţii diferite (Nicolae Ceauşescu – n.n.) şi în general nu-i plăcea să i
se vorbească despre lucruri neplăcute şi, din păcate, instituţia în care am lucrat eu, în
principal, vedea această parte neplăcută a lucrurilor. Avea un mod de a ignora, că te şi
jignea. Sau reacţiona violent: «De unde ştiţi voi, eu am informaţii că nu e aşa», «Luaţi
poveşti ale informatorilor voştri şi veniţi cu ele la mine”, era şi mai jignitor sau pur şi simplu
nu te întreba nimic. (…) Revenind la problema noastră, vreau să spun că despre situaţia
existentă l-am informat de multe ori, dar cu el nu se putea discuta clar asemenea lucruri. Ce
vreau să vă spun este că avea o inteligenţă nativă cum rar mi-a fost dat să întâlnesc, cu o
memorie prodigioasă, de care mă temeam. Am conştiinţa împăcată că i-am spus adevărul
atât cât am putut şi cât l-am ştiut. De asemenea, nici nu am respectat regula care se
întronase, că nu trebuie să i se spună lucruri rele, pentru că se supără. (…) Şi ei (Elena
Ceauşescu – n.n.) i se dădeau informaţii din domeniul ştiinţei, artei, culturii sau informaţii cu
caracter general, precum şi pentru sectoarele pe care le coordona, din păcate sectoare
importante şi sensibile, şi rezultatele se cunosc. (…) În legătură cu cele întâmplate în cursul
anului 1989, pentru că de la începutul anului au fost evenimente politice majore în jurul
României, i s-au dat câte 2 – 3 buletine informative, zilnic. Situaţia din RDG i-am raportat-o
cu detalii, că se mira şi întreba: «Cum puteţi voi să obţineţi asemenea informaţii?». De
asemenea, despre situaţia din Cehoslovacia, din Bulgaria, de care a fost afectat, şi despre
toate evenimentele care au premers lui decembrie 1989, inclusiv întâlnirile de la Beijing,
garanţiile care s-au dat şi de asemenea tot ceea ce a fost esenţial în legătură cu întâlnirea de
la Malta. (…) În esenţă: la Malta s-a discutat situaţia din România şi s-au tranşat probleme
cu privire la România. S-au împărţit responsabilităţi cu privire la România (…).(…) El cu
mine discuta foarte puţin, pentru că aceste chestiuni de dezordine de stat le considera de
competenţa Ministerului de Interne, cum şi erau ale Miliţiei. Securitatea nu avea de ce să
facă ordine în stradă. Cei doi miniştri (ai Ministerului de Interne şi ai Ministerului Apărării
Naţionale – n.n.) erau şi în conducerea partidului. (…) Eu aveam datoria să raportez ce
informaţii am (pe timpul în care Nicolae Ceauşescu era în Iran aceste informări se făceau
către Elena Ceauşescu, primul ministru Bobu, Manea Mănescu, Curticeanu, Milea,
Postelnicu – n.n.) şi am raportat. În prima şedinţă, marţi, lucrurile au fost normale, iar la
şedinţa de miercuri am raportat că Timişoara era în stradă şi a explodat, şi am repetat că
aceasta este situaţia. Atunci a hotărât (Elena Ceauşescu – n.n.) să-l trimită pe Dăscălescu şi
pe Bobu la Timişoara, apoi am aflat că şi Coman a avut o discuţie pe aceeaşi temă cu
Curticeanu. Poate dacă atunci la Timişoara erau trimişi nişte oameni responsabili, cursul
lucrurilor era altul. Au fost scoşi cu paraşutişti din sediul comitetului judeţean. Trebuia să
vină la Bucureşti, să spună care este realitatea, să confirme ce am raportat eu dimineaţă, că
poporul a ieşit în stradă, şi nu sunt huligani şi derbedei, aşa era patriotic.” Aceasta nu
înlătură adevărul că organul central de partid avea permanent informarea completă a stării
social politice şi economice din întreaga ţară.

În plus partidul avea şi informaţii diferite despre cum ar trebui să decurgă represiunea. În
acest sens este foarte concludentă declaraţia colonelul Răşină Dumitru, fostul comandant al
Securităţii Arad: „Deci, de la comandamentul militar, s-a ridicat acest Radu de la Comitetul
Central, l-a prezentat Elena Pugna (prim-secretar judeţean al P.C.R. Arad – n.n.), şi zice, am
venit special pentru securitate. Zice, eu vin de la Timişoara, vreau să ştiu dacă şeful
securităţii are pregătită echipa de arestări! A zis Radu. (…) Tovarăşa prim secretar,
tovarăşe Radu, noi nu avem echipă de arestări. Dacă sunt probleme, s-o facă Miliţia, nu ne
băgăm noi în aşa ceva, vă spun ce a zis: nu, pentru că toţi şefii de securitate au primit ordin
de la Vlad să execute listele A şi B! Dacă aţi auzit de ele până acum? Deci, să execute listele
A şi B! (…) Despre ce era vorba în aceste liste A şi B, lucruri vechi şi depăşite, de pe timpul
lui Gheorghiu-Dej. Deci, se ştia în CC că, în caz de ceva, că pierd puterea politică,
securitatea arestează imediat două categorii de oameni – A şi B –, dar eu când eram
locotenent major s-a desfiinţat drăcia asta! Ordin care era vechi, pe timpul lui Drăghici, ca
ministru. Acolo ce era? În stare de urgenţă, cei ce erau în lista A – eu nu le-am văzut, că nu
eram lucrător atunci – erau arestaţi şi duşi undeva, să nu ştie nimeni. Lista B, erau luaţi de
acasă şi ţinuţi undeva în preajma oraşului sau a locuinţei, într-o zonă asigurată, ca să-i
izoleze de eventualul grup care vrea să ia puterea, să schimbe ordinea în stat, nu ştiu ce.”
Deci, în funcţie de datele obţinute şi luându-se în considerare că evenimentele fără precedent
ca dimensiune ce se desfăşurau la Timişoara ar fi putut să se amplifice şi să se extindă şi în
alte oraşe din ţară (aprecieri dovedite foarte realiste), s-a luat măsura activării şi punerii în
stare operaţională a mai multor forţe de intervenţie, care să poată anihila manifestările
antistatale şi antidictatoriale. În consecinţă, în toate judeţele s-au convocat Comitetele de
Apărare Locală, care aveau sarcina să ia măsurile necesare de preîntâmpinare, anihilare sau
lichidare a oricăror manifestaţii ce ar fi putut periclita regimul şi dictatura comunistă. Aceste
comitete, formate din şefii, comandanţii şi conducătorii instituţiilor militare, precum şi şefii
celor mai importante instituţii economice din zonă, acţionau sub directa conducere a
organelor de partid, primul secretar de judeţ fiind şi comandantul, cu puteri depline, al tuturor
acestor forţe.

Ioachim Moga în vremurile bune ale comunismului înfloritor.

În judeţul Cluj, Comitetul de Apărare Locală îl avea drept comandant pe primul secretar al
C.J. al P.C.R. Ioachim Moga şi în componenţă, ca direcţi subordonaţi, printre alţii, pe
comandantul Armatei a IV-a, general Iulian Topliceanu, şeful inspectoratului judeţean al
M.I., general Ion Şerbănoiu, şeful Miliţiei judeţene, col. Rusu Stoian, şeful
Comandamentului judeţean al Gărzilor Patriotice, directorul general al C.U.G. (inginerul
Mihai Tălpeanu), directorul general al Direcţiei Agricole şi alţi şefi de instituţii al căror
aport la constituirea şi acţiunea forţelor de represiune putea fi cât de cât semnificativă. Acest
comitet care, după ştiinţa mea, nu a lucrat niciodată în plen, dar i-a avut mereu prezenţi pe
principalii comandanţi şi şefi, a elaborat mai multe variante de acţionare în zona oraşului Cluj
dar şi în judeţ, în final stabilindu-se pe o hartă chiar şi locul unde s-a apreciat necesară
amplasarea unor dispozitive militare care aveau ca sarcină principală să oprească deplasarea
unor eventuale coloane sau grupări de manifestanţi spre pieţele centrale ale oraşului şi să
încerce dispersarea acestora, pentru a le anihila ca forţă de presiune. Aşa se face că în judeţul
Cluj, deşi organele de partid (cel puţin până în data de 20 decembrie 1989) nu au avut
informaţii cu privire la existenţa unor forţe revoluţionare similare celor din Timişoara (cum,
de altfel, nu au avut informaţii nici măcar despre manifestări individuale mai semnificative pe
raza judeţului), au luat totuşi măsuri de constituire şi amplasare de dispozitive armate care să
fie capabile ca prin forţă, inclusiv prin folosirea armelor, să intervină, la ordin sau, la nevoie,
din proprie iniţiativă. Deci, trebuie reţinut, fără drept de tăgadă, că la nivelul factorilor de
decizie situaţia explozivă cu tendinţă de generalizare de la Timişoara a fost cunoscută şi că, în
mod deliberat, şi ca măsură de prevenţie, prin adunări organizate şi conduse de organele de
partid, s-a încercat o dezinformare în masă a populaţiei, etichetându-se acţiunile revoluţionare
timişorene drept manifestări huliganice ale unor infractori constituiţi în bande care încearcă
„destabilizarea orânduirii politice şi de stat”. Până în ultimul moment s-a scontat pe crearea
unei opinii generale de condamnare a evenimentelor din Timişoara şi de adeziune şi
ataşament faţă de politica P.C.R. Prin toate mijloacele s-a încercat cu disperare să se acopere
faptele tragice dintre 16 şi 22 decembrie 1989. Procedeele au fost multiple, mergând de la
sugerarea „agresiunii ungare” până la tragica subtilizare a cadavrelor provenite în urma
ciocnirilor dintre populaţia civilă şi dispozitivele de represiune. Interesant ni se pare faptul că
toată lumea „are ce are” fie cu Securitatea, fie cu Armata, neobservând evidenţa faptului că
singura instituţie abilitată în „pază şi ordine” era Miliţia. Modul în care această instituţie,
„timorată” după Revoluţie, şi-a îndeplinit aceste atribuţiuni este foarte puţin discutat.

Răşină Dumitru: „Aparatul meu de radio, deci staţia de emisie-recepţie, pe care o aveam
montată în port-bagaj în Dacia 1300, neagră, 2 B 4805, i-am spus şoferului să deschidă
aparatul de la staţie. Deci discutăm despre 17 decembrie, orele 11,00 – 11, 30. Eu am auzit
următoarea treabă şi am scris-o în declaraţie, pe care am dat-o în scris, în puşcărie: «Alo?
Vulturul? Du-te în strada – zicea o stradă – şi iei de acolo 5 flori. Alo? Cutare? În
Timişoara, te duci şi iei de acolo 3 flori!» Codificat, sigur! Decodificarea a făcut-o cel care a
fost Vulturul sau a doua parolă, care a spus: «Tovarăşe general Nuţă, eu sunt cu Dacia, nu
pot să iau cele 5 cadavre de acolo!» Acesta a fost codul cu florile! Asta o ştie şi şoferul meu,
şi eu!”

Abia târziu s-a realizat că reversul acţiunilor întreprinse a fost contrar celui scontat. Masele
populare, chiar şi cele mai puţin informate s-au ridicat hotărât împotriva dictaturii comuniste.
Astfel, la început pe Platforma industrială de Est, respectiv C.U.G., Terapia şi Fabrica de
Oxigen, oamenii s-au organizat şi, ieşind din intreprinderi în coloană, s-au îndreptat spre
pieţele centrale ale oraşului. A urmat apoi solidarizarea salariaţilor şi din alte intreprinderi
precum şi formarea unor grupuri ad hoc în pieţele şi centrele aglomerate care, prin lozinci ca:
„Libertate”, „Democraţie”, „Timişoara”, „Jos Dictatura”, „Jos comunismul”, au încercat şi, în
câteva rânduri au reuşit, să mobilizeze şi să grupeze şi alţi cetăţeni. Este clar că, prin organele
de securitate, dar şi direct, conducătorii comunişti au aflat de îndată despre aceste manifestări
(cu deja un pronunţat caracter politic) şi, într-o grabă care cred că le-a fost fatală, au încercat
să le înnăbuşe prin forţă. Faptul că au trimis pe platforma de la C.U.G. o grupare de forţă:
plutonul de luptători antiterorişti ai Inspectoratului judeţean al M.I., militari în termen de la
trupele de securitate şi maşini cu tunuri de apă ale pompierilor militari şi că au scos
dispozitive cu tehnică de luptă: transportoare autoamfibii blindate (T.A.B.), maşini de luptă
ale infanteriei (M.L.I.), ba chiar şi tancuri, toate însoţite de militari desant care au ocupat
poziţii în punctele nodale ale căilor de acces spre pieţele centrale ale oraşului, a constituit o
sfidare a maselor de manifestanţi, o provocare a acestora, care au văzut, pe bună dreptate, o
ameninţare directă la idealul de libertate pentru care s-au ridicat. Susţin aceasta, întrucât în
alte oraşe, unde existau de asemenea importante garnizoane militare, dar în care nu au fost
scoase dispozitive de genul celor folosite în Cluj, ci s-au folosit cel mult patrule (adeseori
mixte, formate din militari ai MApN, lucrători de Miliţie şi militari din trupele de securitate-
miliţie) care dădeau impresia de elemente de menţinere a ordinei şi nu de opunere la
manifestaţiile ce au avut loc acolo, nu s-au tras focuri de armă şi nu au fost victime în ziua de
21 şi nici în 22 decembrie 1989. Mă refer numai la zilele de 21 şi 22 decembrie 1989, căci
după aceea au intervenit diverse scenarii despre care, chiar dacă nu în mod detaliat, mă voi
ocupa mai târziu.

Astfel, în Alba Iulia, existau o Brigadă de vânători de munte şi 2 Regimente bine dotate
tehnic. În ziua de 21 decembrie 1989 au fost manifestaţii revoluţionare, iar în dimineaţa zilei
de 22 decembrie 1989, sub presiunea morală a manifestanţilor adunaţi în centrul oraşului,
primul secretar al C.J. al P.C.R., Savu Ioan, a afirmat de la balconul sediului C.J. al P.C.R.
„că declară desfiinţate şi inexistente toate organizaţiile de partid judeţene, orăşeneşti şi
comunale”. Cu toate acestea, pentru că nu s-au scos nici dispozitive militare de blocare şi de
represiune a manifestanţilor, iar puţinele patrule militare existente circulau inclusiv prin
rândul manifestanţilor, fără să constituie un motiv de provocare, nu s-a ajuns la folosirea
forţei şi a armamentului. (N.B.: Cred că Alba Iulia a fost primul loc din ţară unde, cu
aproximativ patru ore înainte de fuga dictatorului, a fost declarată public desfiinţarea şi
anularea organizaţiilor şi instituţiilor PCR, deci abolirea forţei conducătoare a P.C.R.,
şi asta fără nici o victimă!)

În Zalău, unde existau 2 Regimente şi un batalion independent, în Baia Mare unde existau 3
Regimente, în Oradea, unde exista o Divizie mecanizată care avea masate toate unităţile din
subordine în oraş şi în împrejurimi, chiar şi în Turda, cu cele 2 Regimente de tancuri şi alte
câteva unităţi şi unde zelul comandanţilor militari nu a fost atât de pregnant, manifestările
revoluţionare din 21 şi 22 decembrie 1989 nu au produs victime în nici o tabără.

Cred că este de menţionat că, în aceste locuri, nici pripeala şi nici hotărârea de a executa
întocmai ordinele şi „indicaţiile” primite de la organele centrale, inclusiv de la cuplul
Ceauşescu, nu au fost atât de manifeste, raţiunea de a nu provoca prin forţă masele de
protestanţi fiind salvatoare de la masacre şi victime inutile. În aceste locuri, lozinca
manifestanţilor, „Armata e cu noi”, a avut un suport material şi moral direct, cel puţin în
zilele de 21 şi 22 decembrie 1989. Dar asupra acestor aspecte vom face consideraţii mai
detaliate ulterior.

Ce ştia Securitatea? Asigurarea informativă a fiecărui obiectiv economic, social, politic,

cultural, sanitar, sportiv etc. erau obiectivele de bază ale Securităţii. Prin aceasta, Securitatea
trebuia să ştie totul despre ce se petrece într-o instituţie, precum şi cu privire la diferite
persoane ce trebuiau să intre sau erau cuprinse în baza de lucru. Cât de mult şi de bine se
realiza acest obiectiv depindea atât de modul de organizare cât şi de capacitatea fiecărui
lucrător în parte, precum şi de dotările materiale tehnice de care Securitatea dispunea. Dacă
până în 1965-1968 Securitatea era „pumnul de fier care loveşte nemilos în duşmanii
poporului, ai clasei muncitoare, oriunde s-ar afla ei”, etapă de tristă amintire, prin care practic
s-a anihilat orice formă de opoziţie la dictatura comunistă (şi în care închisoarea şi glonţul
erau instrumentele de lucru de bază), după această perioadă a început o activitate mult mai
elaborată, insidioasă, cu mai puţine durităţi făţişe, dar cu o capacitate din ce în ce mai mărită
de cunoaştere a personalităţilor, a activităţii acestora, precum şi a altor persoane care, într-o
formă sau alta, puteau să intre în preocupările organelor de Securitate. Cunoaşterea
psihologiei a personalităţilor, a diverselor grupuri, grupări de oameni organizaţi pe diferite
interese economice, politice, culturale etc. a devenit preocuparea de bază a organelor de
Securitate. În acelaşi timp însă, pe măsură ce cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu
creştea, până a ajuns la paroxism, Securitatea şi-a asumat şi rolul de asigurare a liniştii
activităţii celor două personalităţi, de pază internă şi externă a acestora, de asigurare a
relaţiilor internaţionale şi de justificare a acestui cult al personalităţii pe plan extern şi intern.
Dacă prin aceste activităţi Securitatea era vioara întâi în ansamblul organelor statului, în
ultima perioadă aceasta s-a datorat mai ales activităţilor legate de securitatea şi creşterea
permanentă a prestigiului celor doi dictatori. Iată de ce, în ultima perioadă, ponderea
efectivelor Securităţii a fost spre cea de pază şi securitate a personalităţilor de prim rang de
partid şi de stat, a activităţii pe linie externă şi mai puţin pe linia muncii de informare internă.
Aşa se face că, la judeţe, efectivele Securităţii erau relativ reduse (în judeţul Cluj, până la 200
de lucrători operativi), iar la centru, în Bucureşti, formaţii diverse, de sute de persoane
cuprinse în Direcţii, Servicii, unităţi şi subunităţi de diferite mărimi, erau concentrate numai
pentru asigurarea (aşa cum am spus) a securităţii şi liniştii cuplului dictatorial şi ale
membrilor familiei acestora (de exemplu, numai deplasările de la reşedinţă până la sediul
C.C. al P.C.R. erau asigurate cu lucrători de Securitate amplasaţi aproximativ la maximum 50
de metri unul de altul, pe tot traseul!). Am arătat acestea nu pentru a minimaliza rolul
Securităţii judeţene, ci pentru a motiva afirmaţia că la acest nivel ea nu mai avea rolul
preponderent pe care îl avea în trecut şi, în mod deliberat, îi erau luate unele atribuţii cu care
se impusese anterior. Astfel, dintr-un serviciu cu 15 lucrători, cum era organizat Serviciul de
Cercetări penale până prin 1970, în 1988-1989 exista un singur ofiţer ce se ocupa cu această
activitate, care, de fapt, era limitată la cercetarea unor fapte de minimă importanţă, care se
finalizau cu forma „avertizării” sau, în mod mascat, se solicita luarea măsurilor
contravenţionale de către organele de Miliţie. Este de subliniat că organul judeţean de
cercetare al Securităţii nu putea începe urmărirea penală în nici o cauză fără avizul organului
central şi de partid, iar solicitarea pentru arestare se rezolva întotdeauna (aşa rar cum a fost în
ultimii ani) numai la nivelul organelor centrale. Cu toate acestea, nu se poate afirma că
Securitatea judeţeană nu avea o susţinută activitate de informare, în special în sectorul
economic şi social şi de investigare, urmărire şi supraveghere, atât în ceea ce priveşte
personalităţile ce aveau sau puteau să aibă „manifestări ostile regimului”, cât şi
supravegherea şi, la nevoie, „neutralizarea” activităţii unor cetăţeni străini veniţi cu diferite
ocazii şi în calităţi diferite în ţară.

Doina Cornea

Întrucât în dosarul privind evenimentele revoluţionare din decembrie 1989 îi aveam arestaţi,
în cauză, pe fostul prim secretar al C.J. al P.C.R., Ioachim Moga, pe fostul şef al
Inspectoratului Judeţean Cluj al Ministerului de Interne general maior Ion Şerbănoiu, şi,
arestat la Bucureşti în altă cauză, pe Nicolae Constantin (membru al C.C. al P.C.R., membru
al C.P.Ex. al C.C. şi direcţional pentru Cluj şi alte două judeţe din nord), am studiat şi mi-am
notat câteva aspecte din mai multe Note de Informare făcute de către Securitate prin colonel
Nicolae Ioniţă (şeful Securităţii Judeţene Cluj), în zilele premergătoare evenimentelor din
decembrie 1989, direct primului secretar şi lui Nicolae Constantin. Astfel, pe Nota de
Informare cu privire la mai mulţi cetăţeni ai Clujului, cum ar fi: Doina Cornea, Gheorghe
Vasilescu, Mihai Hurezeanu, Mircea Zaciu, Virgil Ardeleanu, Viorel Cacoveanu şi alţii,
adnotările făcute de şeful Securităţii cu privire la indicaţiile primite erau: „Să informăm
permanent conducerea DSS şi să fim fermi în măsuri; să raportăm şi personal dânsului
(Nicolae Constantin); am informat şi cu privire la unele stări de spirit necorespunzătoare:
transportul în comun (lipsă cauciucuri, piese de schimb, director slab etc), alimentaţie (a
menţionat Nicolae Constantin că se va îmbunătăţi în continuare), nerezolvarea salariilor (la
Someş, Turda, Teatru etc)”. O altă Notă, privind pe Alexandru Kanyadi, se termină cu
menţiunea: „A aprobat acţiunile din Timişoara, lăudându-l pe Tökes Laszlo, apreciind că de
la el a pornit «totul, la el a fost prima mişcare»”; iar în Nota prezentată în 19.12.1989 se
menţionează că în dimineaţa zilei 17.12.1989 au sosit la Cluj, venind din Ungaria în calitate
de turişti, 39 de tineri olandezi (studenţi), care s-au cazat la Hotel Transilvania. În urma
măsurilor de cunoaştere a acestora, se susţine că „au fost trimişi cu scopul de a desfăşura
acţiuni de destabilizare a situaţiei, prin oferirea de aşa-zise ajutoare unor persoane cu
ocazia sărbătorilor de iarnă”, apoi, în final, se precizează că în 18.12.1989 cetăţenii olandezi
au părăsit teritoriul ţării şi „cunoscându-se faptul că au fotografiat momentele distribuirii de
ajutoare şi au tras pe bandă video şi unele aspecte negative din municipiul Cluj-Napoca, la
controlul vamal au fost reţinute 4 videocasete şi 18 filme”. Am reţinut şi conţinutul unei note
mai vechi, din luna iulie 1989, în care se arată că „minerii de la Mina Iara judeţul Cluj au o
stare de spirit necorespunzătoare, determinată de faptul că în ultima perioadă brutăria de la
Iara a produs numai pâine neagră, necoaptă şi nedospită, imposibil de consumat”. „De
asemenea unele produse raţionalizate, cum ar fi făină, zahăr, ulei, unt şi carne, nu se
distribuie lunar, în acest an asigurându-se carne doar de două ori şi făină o singură dată”.
Şi Nota se încheie cu concluzia: „Pe acest fond, la care se adaugă şi nerealizarea sarcinilor
de plan (cu reducerea corespunzătoare a salarizării) sunt comentarii negative la adresa
organelor de partid şi de stat şi se aduc injurii unor factori de conducere locali ai Consiliului
Popular”. Pe această Notă, fostul prim secretar Ioachim Moga pune următoarea rezoluţie:
„F. urgent tov. Csillag, să meargă un colectiv acolo să verifice şi să ia măsuri. Colectivul să
fie condus de un activist de partid – să fiu informat”. Pentru a ilustra diversitatea
problematicilor acestor Note de informare, mai menţionez, ca exemplu, o Notă făcută în
noiembrie 1989, în care se preciza că: „Tov. J. O. (membru P.C.R. …), conform aprobării, a
fost verificat prin mijloacele muncii de Securitate, întrucât a intrat în relaţii cu Fundaţia
Humboldt din R.F.G., solicitând bursă. Datele s-au confirmat, însă Fundaţia nu a dat curs
solicitării numitului J. O. sub motivaţia că nu are suficiente lucrări de specialitate publicate
în ţară şi străinătate”… „Din verificări nu a rezultat ca să fie angrenat în activităţi care ar
putea leza securitatea statului. De către noi s-a încetat verificarea sus-numitului”. O altă
Notă, tot din luna noiembrie 1989, am reţinut-o mai mult pentru caraghiosul situaţiei la care
se referă. Astfel, se precizează că „În 7 noiembrie 1989 a avut loc Adunarea generală de
partid lărgită din cadrul Asociaţiei Scriitorilor din Cluj-Napoca, pentru discutarea
propunerilor ca tov. Letay Lajos şi Aurel Rău să participe ca delegaţi la Congresul al XIV-
lea al PCR. Asupra celor doi candidaţi au făcut aprecieri mai multe persoane între care şi
Balogh Edgar, publicist, pensionar, care în cuvântul său a arătat că la adresa tov. Letay
Lajos are unele «rezerve». I-a cerut acestuia ca la Congres să reprezinte în mod cinstit
naţionalitatea maghiară din România, prezentând obiectiv frământările şi marile necazuri
ale acesteia, aşa cum procedează el când discută pe această temă cu anumiţi prieteni între
patru ochi. În mod concret, i-a solicitat lui Letay Lajos ca în calitate de redactor şef al unei
reviste maghiare şi de scriitor să ia poziţie faţă de interdicţia dată de autorităţi de a nu se
mai scrie denumirile de localităţi şi judeţe în limba maghiară, măsură apreciată de Balogh
Edgar ca fiind «o indicaţie antonesciană, fascistă şi naţionalistă»… În cuvântul său Letay
Lajos i-a răspuns lui Balogh Edgar că ei doi nu au discutat împreună în cadru bilateral de
mult timp şi ca urmare nu avea nici dovezi şi nici temei să afirme că Letay una vorbeşte în
cadru restrâns şi alta în public. Totodată a precizat că el «va sluji întotdeauna fidel linia
partidului şi va vorbi şi acţiona numai în concordanţă cu indicaţiile primite». Nimeni din cei
prezenţi nu a luat poziţie faţă de atitudinea adoptată de Balogh Edgar„. O Notă din luna
septembrie 1989 se referă la faptul că „În ziua de 7 septembrie 1989 a avut loc la Tribunalul
din Cluj-Napoca procesul civil al elementului protestatar Iuhas Leontin, fiul lui Cornea
Doina (…). Cunoscând că la Ambasada Română din Paris s-a respins acordarea vizei a doi
avocaţi trimişi de sora elementului protestatar din Franţa pentru a veni în ţară să participe
la acest proces, am luat măsuri ca în ziua procesului să identificăm în rândul cetăţenilor
străini din municipiu pe cei care ar fi venit în mod ascuns în acest scop. Din rândul străinilor
aflaţi în Cluj au fost identificate două turiste franceze, una avocată şi alta ziaristă, care au
sosit seara în Cluj în jurul orelor 23.00 cu un autoturism închiriat în R. P. Ungară, iar în
dimineaţa zilei de 7.09.1989 s-au deplasat la Tribunal, cu intenţia de a participa la proces,
cu scopul de a obţine informaţii pe care să le folosească în propaganda antiromânească ce
se desfăşoară în străinătate împotriva ţării noastre. S-a intervenit preventiv, şi acestea,
dându-şi seama că au fost descoperite, au părăsit imediat municipiul Cluj-Napoca
îndreptându-se direct la frontieră”. Sau, o altă Notă, din luna august 1989, relatează că I. P.,
personal mediu la o instituţie din Cluj, „este semnalat că ascultă şi colportează tendenţios
ştirile audiate la unele posturi de radio occidentale, în mod deosebit la cel autointitulat
«Europa liberă». În procesul verificării, a rezultat că sus-numitul la locul de muncă nu îşi
îndeplineşte în mod corespunzător sarcinile profesionale ce îi revin, este nemulţumit
permanent cu aprovizionarea cu produse agroalimentare, comentează tendenţios ştirile
audiate la posturile reacţionare din occident şi, pe fondul acestora, are manifestări
necorespunzătoare la adresa politicii partidului şi statului nostru (…) Ignoră orice fel de
observaţie ce i se face de către colegi pentru a înceta cu asemenea atitudini”. Şi, în fine,
pentru ca să închei exemplificările, o Notă din 8.12.1989 semnala: „În rândul personalului
muncitor din Cadrul Fabricii de Accesorii şi Piese de Schimb «Turdeana» din Turda, există
o stare de nemulţumire generată de existenţa unei temperaturi scăzute în halele şi atelierele
de producţie, în timp ce birourile personalului TESA sunt încălzite cu reşouri electrice;
condiţiile igienico-sanitare necorespunzătoare din spaţiile destinate vestiarelor, care de
asemenea nu sunt încălzite; raportarea fictivă pe luna noiembrie a.c. de către conducerea
fabricii a producţiei ce s-a realizat până pe data de 05.12.1989, motivându-se necesitatea
obţinerii fondului de retribuţie”.

Am dat aceste exemple nu pentru semnificaţia fiecărei Note în parte, ci pentru a demonstra
paleta largă a preocupărilor informative ale securităţii, care, de la comentarii generate de
nemulţumiri reale ale unor persoane fără nici o greutate politică, până la manifestările unor
personalităţi marcante, de la grupuri minore şi până la nemulţumirile generalizate la nivelul
unei fabrici, comune sau cartier, ştiau totul şi informau sârguincios organele judeţene de
partid. În acest context, este greu să se creadă că, dacă în Cluj, în judeţul Cluj, ar fi existat
instigatori la acţiuni în genul celor de la Timişoara (sau măcar de solidarizare cu acestea),
Securitatea nu le-ar fi aflat şi nu le-ar fi raportat de îndată organelor de partid, cu atât mai
mult cu cât în ziua de 18.12.1989, la sediul Comitetului Judeţean al P.C.R. Cluj, la sosirea lui
Nicolae Constantin, membru în C.C. şi în Biroul Politic Executiv, trimis direcţional şi pentru
judeţul Cluj şi pentru Zona de Vest, s-a organizat o şedinţă operativă pentru evaluarea
situaţiei existente, tocmai pentru ca să se poată lua măsurile cele mai eficiente. Or, la această
şedinţă, nici Securitatea nici alte organe nu au semnalat nici un fapt din care să se poată
deduce cele ce urmau să se petreacă în ziua de 21.12.1989 în Cluj. Şi atunci, cum se poate
motiva întocmirea unor planuri de acţionare a forţelor de care dispunea Comitetul Judeţean
de Apărare (al cărui comandant era primul secretar al judeţului Ioachim Moga), de detaliere
a unor acţiuni (chiar pe momente de intervenţie a acestor forţe), dacă nu prin aceea că, în
deplină cunoştinţă despre evenimentele care se desfăşurau în Timişoara, s-a apreciat ca
posibilă extinderea acestora şi în alte oraşe şi judeţe?! Şi este clar că, pe baza experienţei de
la Timişoara, au prevăzut măsuri de desfăşurare a unor forţe capabile să oprească revărsarea
manifestanţilor spre centrul oraşului şi masarea în pieţele centrale. Cât despre iminenta
invazie sau intervenţie din afara graniţelor, colectivul complex ce a lucrat la Timişoara sub
conducerea colonelului Teodorescu şi a generalilor Nuţă şi Mihalea a stabilit că aceasta nu a
existat şi că nu forţe exterioare au provocat evenimentele ce erau în curs de desfăşurare acolo.
Este clar, deci, că organele Securităţii judeţene Cluj (deşi erau în deplină cunoştinţă cu cele
ce se petreceau la Timişoara), în raza lor de competenţă, nu au descoperit şi nu au avut
cunoştinţă de existenţa unor manifestări de grup (sau măcar individuale), care să fie în
măsură să declanşeze manifestări asemănătoare în Cluj-Napoca sau în judeţul Cluj.
Manifestările de nemulţumire, protestul sub forma insultelor la adresa organelor de partid şi
de stat, mai mult sau mai puţin directe, precum şi alte forme de „atitudini negative” aveau
deja un caracter cronic şi împotriva „vinovaţilor” se luau măsuri de rutină, astfel ca, formal,
să nu apară ca formă de protest social şi politic. Şi totuşi, în cadrul Comitetului de Apărare
Judeţean, din care făceau parte şi şeful Inspectoratului Judeţean al M.I. general maior Ioan
Şerbănoiu, şi şeful Miliţiei Judeţene, colonel Rusu Stoian, s-au luat măsuri de pregătire
pentru intervenţie a plutonului de luptă antiteroristă al Inspectoratului, format din cadre
antrenate în acest sens din Securitate şi Miliţie, grupele de intervenţie ale Miliţiei, 1, 2
plutoane de cadre şi militari în termen din cadrul unităţii şi Brigăzii de Securitate, precum şi o
formaţiune a trupelor de Pompieri care să acţioneze specific, inclusiv cu tunurile de apă.
Toate aceste forţe au fost puse în stare de luptă imediat după declanşarea evenimentelor de la
Timişoara şi, în special, după trecerea la Alarma parţială de luptă dată în cadrul M. Ap. N.
Aici trebuie să fac însă o remarcă de evaluare a forţelor de care dispunea la acea dată
Inspectoratului Judeţean Cluj al M. I., pentru a putea explica modul de participare a acestora
la activităţile de anihilare şi reprimare a manifestărilor revoluţionare ce au avut loc în special
în zilele de 21 şi 22 decembrie 1989, până la fuga cuplului Ceauşescu.

Din cauza hipercentralizării forţelor de Securitate în Capitală (atât pentru întărirea rolului
organelor centrale, cât şi pentru asigurarea efectivelor sporite ale diferitelor formaţiuni
ocupate cu pază şi protocol, dar mai ales cu asigurarea securităţii cotidiene şi pentru situaţii
excepţionale a clanului Ceauşescu), în condiţiile planului de maximă austeritate impus de
regimul comunist (care nu permitea mărirea statelor de organizare şi deci a fondului de
salarizare al vreunei instituţii decât numai prin mişcări de cadre în interiorul acesteia), forţele
M. I. din teritoriu au scăzut simţitor o dată cu diminuarea rolului represiv pe care acestea îl
aveau. Păstrându-şi mai ales rolul informativ, şi şi acesta făcut cu reducerea la maximum a
cadrelor necesare, serviciul de Securitate al judeţului Cluj avea la dispoziţie aproximativ un
număr de 200 de persoane, specialişti în diferite domenii, pe întreg judeţul (inclusiv birourile
din principalele localităţi urbane: Turda, Dej, Gherla, Huedin). Apoi, Miliţia judeţeană
dispunea de circa 500 de cadre (în care se includ şi lucrătorii de la posturile, birourile şi
serviciile de miliţie din localităţile din judeţ), iar ca forţă de şoc aveau la sediu o grupă de
intervenţie formată din 12 persoane cu specializare în lupta antiteroristă. Mai dispuneau de
Grupul judeţean de Pompieri (care în oraş avea o companie de pompieri şi câte o companie în
Turda, Dej şi Huedin, care de fapt aveau personal redus la forţa unui pluton, uneori chiar şi
mai mic). Practic, singurul ajutor pe care se putea conta era cel al maşinilor de luptă dotate cu
aparate de propulsie a apei sub mare presiune. În fine, în judeţul Cluj exista sediul Brigăzii
trupelor de Securitate, şi în Cluj, un Batalion aparţinând acestei Mari Unităţi, care mai avea
batalioane similare şi în alte localităţi, dar în alte judeţe, cum ar fi Şomcuta Mare, Tăşnad etc.
Deci, practic în Cluj şi în judeţul Cluj ar fi putut acţiona un batalion de trupe de Securitate.
Specializarea militarilor din această trupă era pe de o parte paza obiectivelor civile de o
importanţă deosebită sau naţională (cum ar fi sediul RTV Cluj cu releele din Feleac şi antena
de emisie din Jucu, Aeroportul Someşeni) şi scotocirea terenului şi urmărirea infractorilor ce
se sustrag de la urmărirea penală, precum şi contribuţia la îndeplinirea sarcinilor de pază şi
ordine în patrule de însoţire a miliţiei în oraşe sau oriunde se aprecia necesar. Practic, datorită
obiectivelor şi sarcinilor dispersate, Batalionul nu avea mai mult de o companie în cazarmă,
iar clujenii au putut aprecia „forţa umană a acestei unităţi” admirând aproape zilnic 1 până la
3 plutoane de tineri militari care mărşăluiau spre şi de la câmpul de instrucţie pe itinerariul
străzilor Dorobanţi – Avram Iancu – Clinicilor – Calea Moţilor şi retur, având întotdeauna
asupra lor armamentul din dotare (pistoale mitralieră), precum şi echipamentul complet,
inclusiv materialul de instrucţie. Faţă de această situaţie, avându-se în vedere că în cazuri
excepţionale, cum a fost cel de alarmare începând cu data de 17 decembrie 1989, dar pentru
M.I. încă înainte de cel de-al XIV-lea Congres al P. C. R., o bună parte din efective a fost
folosită pentru întărirea pazei şi crearea dispozitivelor de apărare a cazărmilor, iar o altă parte
lucra în gospodăria ajutătoare (unităţile fiind obligate ca, uneori în proporţie de 50%, să se
aprovizioneze din gospodăria proprie), se poate deduce că practic oraşul Cluj în ziua de 21
decembrie 1989 dispunea de 200 – 300 de persoane la dispoziţia Inspectoratului judeţean al
M. I. care să poată fi folosite la acţiunile directe de blocare, anihilare şi reprimare a zecilor de
mii de participanţi la manifestările revoluţionare.

Pe de altă parte, trebuie remarcat că atât Securitatea, dar mai ales Miliţia şi trupele de
Securitate, dispuneau de mijloace tehnice de investigare şi informare rudimentare şi învechite
şi care nu puteau fi folosite decât la persoană sau, în cel mai bun caz, la grupuri de persoane.
Astfel, Securitatea, pe lângă informarea directă de la lucrător la informator (activitate deloc
de neglijat), folosea din plin informarea prin interceptarea convorbirilor telefonice şi din
diverse încăperi, activitate asigurată tehnic de un grup de câţiva lucrători şi alţi câţiva care
realizau sinteza convorbirilor şi o prezentau şefilor ierarhici pentru a dispune. Din câte îmi
aduc aminte, serviciul tehnic ocupat cu aceste probleme era format la Securitatea din Cluj din
11 sau 17 persoane iar în teritoriu, la birourile orăşeneşti (Turda, Dej, Gherla, Huedin), doar
una sau două persoane aveau această sarcină. Aceste mijloace erau de regulă folosite la
persoane anterior stabilite, care creau suspiciuni cu privire la comportamentul social-politic şi
despre care informativ erau culese date că ar prezenta (prin supraveghere tehnică) interes
pentru munca de securitate. În raport cu numărul unor atari persoane, posibilităţile tehnice
erau totuşi reduse, de aceea, sau şi de aceea, în rapoartele-informări făcute organelor de partid
judeţene nu au fost sesizate decât unele nemulţumiri de ordin economic al unor persoane sau
grupuri de persoane din instituţii şi unităţi economice. Menţionez, pentru a demonstra
capacitatea sau incapacitatea Securităţii Cluj, următorul fapt: prin 16 decembrie 1989
Securitatea a aflat că printre studenţi se vorbeşte ca în 17 decembrie 1989 să se iasă în Piaţa
Libertăţii, pentru a se demonstra ataşamentul faţă de manifestările revoluţionare din
Timişoara. Semnalând câţiva studenţi care păreau a fi agitatori, după 18 decembrie, când
studenţilor li s-a acordat mai repede vacanţa de iarnă, tocmai pentru a-i dispersa, Securitatea
din Cluj i-a căutat la cămin, la domiciliu, în oraş; unul din aceştia, pe care însă nu l-au găsit
decât în 21.12.1989 când l-au reţinut şi l-au condus la sediu, a fost anchetat cu privire la
plănuitele manifestări studenţeşti. Întrucât nu au găsit suficiente motive de reţinere, după
câteva ore l-au lăsat liber, nu mai înainte de a-l obliga să-şi ia angajamentul că va informa
Securitatea cu tot ce va afla în deplasarea pe care acesta urma să o facă cu o trupă artistică
studenţească în altă localitate. Evenimentele ulterioare nu au mai dat prilejul ca informatorul
ad hoc să fie chemat la raport. În etapa premergătoare, precum şi în timpul evenimentelor din
decembrie 1989, nu am cunoscut şi nici ulterior nu am aflat să se fi folosit mijloace de
investigaţie radio sau goniometrice de către Securitate în legătură cu aceste evenimente.

Ca dotare artileristică în decembrie 1989, Securitatea poseda, pentru fiecare cadru, câte un
pistol „Carpaţi”, un număr, variabil de la unitate la unitate, de pistoale mitralieră, în funcţie
de numărul de persoane ce încadrau unităţile antiteroriste, câteva puşti semiautomate cu
lunetă şi, la Securitatea din Cluj, 2 mitraliere. O parte din acest armament intra în dotarea
celor doua A.B.I.-uri (Automobile Blindate de Infanterie) pe care Inspectoratul judeţean de
Securitate Cluj le deţinea în decembrie 1989. Şi încă ceva, mai ales la serviciul de filaj care a
fost ocupat de către revoluţionari şi alte persoane încă din după-masa zilei de 22 decembrie
1989, s-a găsit o destul de bogată garderobă cu îmbrăcăminte diversă, inclusiv uniforme,
truse de machiaj, peruci, bărbi şi mustăţi false, diferite aparate de fotografiat, de filmat şi
genţi ce puteau disimula asemenea aparatură pentru fixarea în ascuns a imaginii. La sediul
Serviciului de Filaj nu au fost descoperite mijloace artileristice, altele decât pistoalele din
dotarea personală a lucrătorilor. Miliţia avea în dotare pistoale „Carpaţi” pentru toate cadrele
de ofiţeri şi subofiţeri, bastoane de cauciuc, câteva autoturisme de oraş şi teren, unul-două
autobuze amenajate pentru transport persoane, unele prevăzute cu sisteme de siguranţă şi
gratii. Trupele de securitate aveau armament individual, pistoale pentru cadre, pistoale
mitralieră şi puşti mitralieră pentru militarii în termen, mitraliere pentru subunităţi,
aruncătoare de grenade pentru unităţi şi autoturisme de teren şi autocamioane pentru transport
persoane şi utilitare pentru activităţi gospodăreşti. Nu deţineau în mod precis T.A.B.-uri,
tancuri, M.L.I.-uri sau alte mijloace blindate şi înzestrate cu armament greu, de tipul
mitraliere de mare calibru, tunuri, aruncătoare etc. Subunităţile cu profil antiterorist aveau
bastoane de cauciuc, unele cu şocuri electrice, scuturi şi căşti, precum şi armament
individual. Pompierii deţineau tehnica specifică, din care cele mai spectaculoase erau
maşinile înzestrate cu tunuri cu apă, iar cadrele şi militarii în termen aveau armamentul
individual.

Totuşi, pentru înţelegerea deplină a acţiunilor şi motivaţiilor trupelor de Securitate, vă

prezentăm câteva aspecte (mai concludente) din Ordinul Ministrului de Interne nr. 02600 din
5 iulie 1988. Acest document poartă menţiunea „Secret” şi este dat în scopul aprobării:
„Instrucţiunilor privind măsurile ce trebuie luate de către organele şi unităţile Ministerului
de Interne pentru creşterea capacităţii combative şi de intervenţie în scopul executării ferme
a atribuţiilor date în competenţă, pentru asigurarea legalităţii şi ordinii de drept”. În
Articolul nr. 2 al Ordinului 02600, semnat de Postelnicu, se precizează: „Inspectoratul
General al Miliţiei, comandamente de armă, comandanţii unităţilor şi organelor de
securitate şi de miliţie cu atribuţii pe această linie răspund de însuşirea şi aplicarea întocmai
a instrucţiunilor, a concepţiei, modului de acţiune, metodelor şi mijloacelor de menţinere şi
de restabilire a ordinii şi liniştii publice de către efectivele din subordine, în părţile ce le
privesc”. În secţiunea „Dispoziţii generale” din cadrul capitolului „Instrucţiuni privind
măsurile ce trebuie luate de către unităţile M.I.”, se vorbeşte din nou despre „ordine de
drept”, de „mijloace, metode şi forme de acţiune”, pomenindu-se despre „lărgirea continuă
a bazei de sprijin în rândul colectivelor de oameni ai muncii”…, adică despre mărirea
numărului de informatori. (Ştim că vă răsucim cuţitul în rană spunându-vă că în toate ţările
din jurul României – mai puţin ea însăşi, Ucraina, Rusia şi statele aparţinând C.S.I. –, listele
cu informatori ai organelor de represiune au fost date pe mâna unei comisii care i-au scos pe
tuşă pe aceia dintre ei care s-au infiltrat în funcţii importante în noile democraţii, dar trebuie
să remarcăm acest lucru, mai ales după ce „am votat schimbarea” şi numai cu greu se face
ceva în acest sens…). Scopul acestei „lărgiri a bazei de sprijin în rândul colectivelor de
oameni ai muncii”? „Art. 2: Unităţile informativ-operative vor acţiona permanent şi cu
prioritate pentru obţinerea de date şi informaţii cu privire la cauze şi împrejurări ce ar putea
favoriza aparţia unor situaţii negative de natură să degenereze în acţiuni turbulente. Toate
informaţiile referitoare la existenţa unor stări de lucru negative din obiective, medii şi locuri
de interes operativ vor fi analizate de îndată, cu întreaga responsabilitate şi deplină
implicare, de şefii unităţilor centrale de securitate şi de miliţie, de şefii inspectoratelor, ai
securităţii şi miliţiilor judeţene (municipiul Bucureşti), asigurându-se informarea cu
operativitate a organelor de partid şi a altor factori competenţi, urmărind în continuare cu
perseverenţă, modul cum se acţionează pentru înlăturarea definitivă a cauzelor şi
împrejurărilor care au generat situaţiile respective.” Capitolul I continuă cu încă cinci
articole (până la articolul 7), pe care nu le cităm, din lipsă de relevanţă. Trecem la capitolul
II, care cuprinde: „Atribuţiuni privind asigurarea ordinii şi liniştii publice”. Articolul 8 al
acestui capitol se ocupă de stabilirea celor care coordonează şi conduc „… într-o concepţie
unitară, întreaga activitate de asigurare a ordinii şi liniştii publice pe raza teritorială de
competenţă.” Articolul 9 se ocupă de ceea ce ar fi trebuit miliţienii să facă. Cităm: „… În
cazurile în care se produc acte de dezordine, la ordinul şefului Inspectoratului Judeţean al
Ministerului de Interne (în cazul nostru: la ordinul generalului ŞERBĂNOIU, inspectorul-
şef), unităţile de Miliţie participă cu subunităţile de intervenţie, independent sau în cooperare
cu alte forţe la restabilirea ordinii şi liniştii publice, izolarea, reţinerea şi tragerea la
răspundere a persoanelor vinovate, în conformitate cu prevederile legii”. Parcurgând textul
acestui articol nu pot să nu-mi amintesc scenele de agresivitate bestială a miliţienilor care au
acţionat în dispozitivul de la Intercontinental în seara şi în noaptea de 21 decembrie 1989.
Unde sunt aceşti miliţieni? Au fost cumva anchetaţi sau judecaţi? Au fost cumva trecuţi în
rezervă? Nu. Cel mai interesant aspect din acest Ordin 02600 ni s-a părut însă ANEXA 4,
care ne descrie dotarea trupelor de intervenţie, în conformitate cu acţiunile prevăzute în sus-
pomenitul Ordin: „CAPITOLUL I: MUNIŢII – APARATURA ARTILERISTICĂ: 1. Arma de
vânătoare calibru 12 mm – 2 bucăţi pentru plutonul de intervenţie, câte 5 bucăţi de fiecare
batalion elevi pentru instrucţie şi antrenament; 2. Pumnal cu lama rabatabilă: câte 1 bucată
pentru fiecare militar din plutonul de intervenţie; câte 20 bucăţi de fiecare batalion elevi
pentru instrucţie şi antrenament; 3. Cătuşe pentru mâini: 8 bucăţi pentru plutonul de
intervenţie; 4. Cartuş calibru 12 mm cu efect lacrimogen: 100 bucăţi pentru plutonul de
intervenţie; câte 10 bucăţi de fiecare batalion elevi pentru instrucţie şi antrenament; 5.
Binoclu: 1 cpl. pentru plutonul de intervenţie. CAPITOLUL II: GENIU – CHIMIC: 1. Baston
cu şoc electric: 5 bucăţi pentru plutonul de intervenţie; câte 5 bucăţi de fiecare batalion de
elevi pentru instruire şi antrenament; 2. Cască cu vizor: câte 1 bucată pentru fiecare militar
din plutonul de intervenţie; câte 10 de fiecare batalion de elevi pentru instrire şi
antrenament; 3. Scut individual de protecţie: câte 5 bucăţi pentru plutonul de intervenţie (de
aceea era „individual”, ca să fie câte 5 bucăţi la cel puţin 20 de oameni!); câte 10 de fiecare
batalion elevi pentru instruire şi antrenament; 4. Mănuşi speciale pentru auto-apărare (din
piele groasă şi umplute cu bile de plumb în zona de impact a pumnului cu faţa eventualului
recalcitrant): câte 1 pereche pentru fiecare militar din plutonul de intervenţie; câte 10
perechi de fiecare batalion elevi pentru instruire şi antrenament; 5. Lanterna de buzunar:
câte 1 bucată pentru fiecare militar din plutonul de intervenţie; 6. Scara de căţărare: 1
bucată pentru plutonul de intervenţie; câte 1 bucată de fiecare batalion elevi pentru instruire
şi antrenament; 7. Pulverizator de gaze lacrimogene: 5 bucăţi pentru plutonul de intervenţie;
câte 10 bucăţi de fiecare batalion elevi pentru instruire şi antrenament; 8. Grenade de mână
fumigen-lacrimogene: 50 bucăţi pentru plutonul de intervenţie; câte 5 bucăţi de fiecare
batalion elevi pentru instrucţie şi antrenament. CAPITOLUL III: TEHNICA SPECIALĂ
FOTO: 1. Aparat foto 35 mm: 1 cpl. pentru plutonul de intervenţie; 2. Lampa electronică
blitz: 1 bucată pentru plutonul de intervenţie. CAPITOLUL IV: MIJLOACE DE
TRANSMISIUNI: 1. Radiotelefon portabil de 0,5 w: 5 bucăţi pentru plutonul de intervenţie;
2. Redresor pentru încărcat baterii R.T.P.: 1 bucată pentru plutonul de intervenţie; 3.
Amplificator voce portabil: 1 bucată pentru plutonul de intervenţie. CAPITOLUL V:
MIJLOACE DE TRANSPORT: 1. Autospeciala pentru intervenţie: 1 cpl. pentru plutonul de
intervenţie. CAPITOLUL VI: ECHIPAMENT: 1. Combinezon special A1 pentru vară / A2
pentru iarnă: câte 1 bucată pentru fiecare militar din plutonul de intervenţie; câte 10 bucăţi
la fiecare batalion elevi pentru instruire şi antrenament; 2. Baston de cauciuc: câte 1 bucată
pentru fiecare militar din plutonul de intervenţie care nu are în dotare baston cu şoc electric;
3. Bocanci tip trupă (ghete): câte 1 pereche pentru fiecare militar din plutonul de intervenţie;
4. Trening: câte 1 bucată pentru fiecare militar din plutonul de intervenţie; 5. Pantofi (ghete)
pentru antrenament: câte 1 pereche pentru fiecare militar din plutonul de intervenţie.”

Faţă de această situaţie, era clar că Inspectoratul judeţean al M. I. nu mai putea să constituie
forţa de prim rang în represiunea unei stări social-politice de anvergura celei din decembrie
1989, şi acest lucru îl ştiau toţi cei care formau Comitetul Judeţean de Apărare, cu atât mai
mult generalul Iulian Topliceanu care, în consecinţă, şi-a asumat acest rol atât în zilele de 21-
22 decembrie 1989 (până la fuga dictatorilor) cât şi după aceea în postura de apărător al
Revoluţiei şi al ordinei de drept din zona de competenţă.

Cuprins de „măreţia” acestor sarcini, vom vedea cum a acţionat acest comandant, în special
în zilele de 21-22 decembrie 1989, dar şi după aceea, însă, până atunci, cred că este mai
nimerit să continuăm cu:

Ce ştia Armata, Marile Unităţi Militare şi Unităţile Militare aparţinând M.Ap.N.

Armata beneficia de un sistem informaţional dintre cele mai bine puse la punct, atât în ce
priveşte conţinutul până în detaliu, cât şi ca rază de referinţă. Astfel D.I.A. – Direcţia de
Informaţii a Armatei – era un organism specializat atât pentru informaţiile interne, cât şi
pentru informaţiile externe. Capacitatea de lucru şi informare a acestui organism nu intră în
preocupările prezentei lucrări, cu o singură excepţie, şi anume subordonarea pe care o aveau
faţă de aceasta unităţile de Cercetare în adâncime şi Diversiune existente la data respectivă în
structura Armatei a IV-a. Cât rău sau bine au făcut aceste unităţi în timpul şi după
evenimentele din Decembrie 1989, trebuie să facă obiectul unei cercetări specifice, întrucât,
până în prezent, despre activitatea acestora nu au răzbătut decât sumare semnale, totul
păstrându-se într-o deplină discreţie. Puţinele date pe care, din imprudenţă, cred, unii le-au
scăpat nu sunt de natură să confirme o activitate pozitivă, ci dimpotrivă. Aşa, de pildă, în
lucrarea Institutului de Istorie şi Teorie Militară intitulată Armata română în Revoluţia din
Decembrie 1989 – studiu documentar preliminar –, lucrare a şase autori, sub coordonarea
general locotenent (r) profesor doctor Costache Codrescu, în partea „Jurnal sinteză”, la pag.
45, alin. 4, se spune: „Ca urmare a evoluţiei situaţiei din municipiu (Timişoara – n.n.) la
orele 21.45 general maior Ştefan Guşă a ordonat o serie de modificări ale dispozitivelor şi
redislocări ale efectivelor. A comunicat că în ziua de 18.12.1989 va sosi la Timişoara un
detaşament de cercetaşi din UM 01171 Buzău cu care se va ţine legătura prin telefonul de
oraş folosindu-se parola «Sunt Ionescu 1»„. În cadrul aceluiaşi capitol, la pagina 50,
aliniatul 1, se menţionează: „La orele 09.00 general maior Ştefan Guşă a ordonat ca
grupuri de cercetaşi din detaşamentul trimis de UM 01171 Buzău să pătrundă în
intreprinderile industriale pentru a constata care este starea de spirit a muncitorilor, dacă
aceştia preconizează să organizeze acţiuni protestatare de amploare şi împotriva unităţilor
militare. Cercetaşii au pătruns în intreprinderile „Azur”, „Elba”, „Solventul”, „6 Martie”
sub acoperire conspirativă (în civil) şi au desfăşurat activităţi de informare. La
intreprinderea „6 Martie” locotenentul major Stelian Buligescu a fost descoperit de
muncitori şi predat prin organele de securitate generalului maior Macri care, după ce l-a
legitimat, i-a permis înapoierea la bază. La întreprinderea de autoturisme, soldatul Viorel
Teroiu a fost, de asemenea, descoperit şi predat ofiţerului de securitate, care l-a trimis la
bază.”. Lucrarea nu face nici o menţiune dacă cei prinşi de muncitori au fost sau nu
catalogaţi de aceştia drept „terorişti”. Şi nici nu face vreo apreciere asupra faptului că au fost
predaţi Securităţii, despre care, în aprecierile ulterioare, se susţine că a zămislit teroriştii de
care Armata a apărat populaţia până când au căzut mai multe victime decât în zilele de 21 şi
22 decembrie şi că această Securitate le-a permis reîntoarcerea la „bază”, despre care nici
măcar nu se pomeneşte unde s-ar fi aflat. Această „bază” (conspirativă) era creată undeva în
oraş (la fel ca şi la Sibiu) şi nici azi nu se ştie unde anume era localizată. Pentru că este clar,
din cele relatate mai sus, că cu acest detaşament unităţile nu luau legătură decât numai prin
telefoanele de oraş.

În lucrare se pomeneşte despre faptul că „cercetaşii” au fost trimişi să „inspecteze” şi

spitalele în care erau internate victimele rezultate în urma intervenţiei forţelor de ordine (fapt
relatat şi de dl. senator independent Sergiu Nicolaescu în cartea Sergiu Nicolaescu acuză).
Pentru acest lucru, în legătură cu Evenimentele din Decembrie 1989 şi eventuala implicare a
structurilor D.I.A. în anumite acţiuni neelucidate ale acestora, precum şi cu mentalitatea unor
persoane „în uniformă” privind atitudinea „umană” în acea perioadă, dorim să reproducem
câteva aspecte din Raportul Comisiei de analiză a evenimentelor petrecute în unităţile
sanitare din municipiul Timişoara în perioada 16 – 22 Decembrie 1989. Aceste descrieri
privesc în primul rând organele de Securitate şi „ajutoarele” lor, care au fost, în principal,
elementele răspunzătoare de producerea acestor fapte. În acest sens, sunt relevante
răspunsurile formulate de către Comisie la câteva dintre întrebări. Astfel: „I. Dacă
personalul medico-sanitar şi-a făcut datoria? Răspunsul este categoric afirmativ şi motivat
de fapte: (…) O excepţie temporară a constituit-o Spitalul Militar, care şi-a închis porţile
pentru civili în 17 şi 18 decembrie, încât rănitul Miroslav Todorov a sângerat lângă poarta
spitalului, decedând ulterior, iar rănitul Bărbat Vasile a fost evacuat în stare de şoc, de pe
masa de operaţie, şi îndrumat la Spitalul Judeţean şi salvat, spre norocul lui. În oraşul
Timişoara au fost 119 morţi şi 485 răniţi care au necesitat îngrijiri medicale. II. Au fost
audiaţi răniţii în spital? Răspunsul este afirmativ, răniţii au fost anchetaţi în ziua de 18
decembrie în Spitalul Judeţean, Clinicile I şi II Chirurgie, la presiunea organelor de
securitate: colonelul Traian Sima, comandantul securităţii judeţene, căpitanul Grui,
securistul spitalului judeţean, şi colonelul Filip Teodorescu din Bucureşti (care i-a comunicat
doctorului Golea, directorul spitalului, în ziua de 18 decembrie ora 14, această intenţie. Dr.
Golea îşi dă avizul cu următoarele condiţii: ancheta să se efectueze în ziua de 19, spre a se
îndepărta de data rănirii; să se facă cu avizul şefului de secţie şi în prezenţa unui cadru
medical. Cei 8 anchetatori şi-au început activitatea imediat, după ce trecuseră şi pe la
cabinetul conf. dr. Ignat. Au existat şefi de secţie care au refuzat ( dr. Constantin Costea de
la Clinica Neurochirurgie); alte secţii au folosit alte metode: Clinica Ortopedie „nu a găsit”
o cameră, spitalul CFR a făcut înregistrări fictive, Clinicile Noi au drogat bolnavii,
neputându-se comunica cu ei. Răniţii nu au fost maltrataţi. Temeiul anchetei l-a constituit
afirmaţia că răniţii au statut de deţinuţi politici (Moţ, prim-secretar municipal, Florea,
secretar judeţean cu probleme organizatorice, Manta, instructor C.C.). III. Ştergerea
urmelor. Se pare că a fost mobilul cel mai important al organelor de represiune şi al
colaboratorilor lor din Spitalul Judeţean, şi a fost foarte bine organizat. 1. Sustragerea
documentelor: s-a realizat progresiv, în raport cu importanţa lor: – în noaptea de 17 spre
18 decembrie, în jurul orei 24, a fost ridicat registrul de la cabinetul ambulanţă chirurgie, de
către dr. Golea, la solicitarea ofiţerilor de securitate Ghircoiaş, Obăgilă şi Deheleanu, care
se aflau în cabinetul conf. dr. P. Ignat. În acest registru se nota orice intrare pe uşa
cabinetului, viu sau mort, încât s-ar fi putut cunoaşte starea în care fusese adus un rănit, viu
sau mort, şi s-ar fi evitat întrebarea dacă unii dintre răniţi au fost asasinaţi ulterior; în jurul
orei 4 s-a ridicat registrul de la biroul internări. Din acest registru am fi putut afla cine şi
unde a fost internat, întrucât foaia de observaţie nu se întocmeşte decât celor vii; în
dimineaţa de 19 decembrie, col. Ghircoiaş solicită dr. Golea, din dispoziţia generalului Nuţă,
şi restul documentelor, care sunt adunate prin intermediul asistentelor-şefe: registrul de
internare secţie, foile de observaţie, registrele de operaţie, registrul de mişcare al bolnavilor,
în total 12 caiete. Singurele documente care au scăpat furiei au fost rapoartele de gardă de
pe secţie. Practic au dispărut toate evidenţele. Col. Ghircoiaş promisese dr. Golea că le va
aduce a doua zi, dar nu a fost să fie aşa. În 21 decembrie când se profila căderea regimului,
generalul Nuţă îi ordonă lui Ghircoiaş să le ardă, ceea ce el nu face, extrăgând câteva notiţe,
documentele fiind arse mai târziu de un alt ofiţer. 2. Furtul cadavrelor. Trebuiau să dispară
şi urmele cele mai acuzatoare: cadavrele. În seara de 18 decembrie generalul Nuţă stabileşte
sarcini precise: col. Ghircoiaş să „să selecteze cadavrele”; Deheleanu Ion să asigure
vehicolul de transport; Corpodeanu să desemneze echipa de lucru. Preparativele au avut loc
în aceeaşi zi, sub directa supraveghere a procurorului şef adjunct Gheorghe Diaconescu,
care este prezent la ora 8 la dr. Novac, directoarea secţiei sanitare; ora 9: spitalul este
înconjurat de trupe (militari, miliţieni, securişti) care interzic orice intrare în clădire, cu
excepţia personalului, legitimat de un salariat; ora 10: generalii Nuţă şi Mihale sunt văzuţi
în holul spitalului însoţiţi de alte 10 persoane; ora 11: soseşte o echipă de verificare a celor
decedaţi, compusă din cinci procurori şi personal ajutător; ora 14: sunt aduşi în morgă de
către autopsierul Traian Bodonea saci de nylon; ora 17: procurorul şef adjunct Gheorghe
Diaconescu, împreună cu dr. Novac, fac o ultimă vizită la morgă şi asistenta-şefă de la
urgenţă, Stela Giovan, care-i însoţea, depune cheia la biroul de internări, unde-i era locul;
ora 18: dr. Golea ridică cheia morgii de la biroul internări; ora 23: Ghircoiaş şi Corpodean
cer dr. Golea să deschidă morga, ceea ce acesta face. Între orele 1,30 – 4,15 au fost ridicate
cele 43 de cadavre, fiind încărcate într-o dubă autofrigorifică. Operaţiunea s-a desfăşurat în
prezenţa dr. Golea şi a col. Ghircoiaş, care bifau pe liste. Nu se ştie care a fost criteriul de
selecţie, fiindcă unele cadavre nu au fost ridicate. Pentru a se asigura discreţie, la ferestre s-
au pus pături, iar lumina din curte a fost stinsă. De notat că morga Medicinei judiciare nu
aparţine spitalului, ci Medicinei legale, încât prezenţa dr. Golea nu se justifică. Cele 43
cadavre au fost arse la Bucureşti, iar cenuşa lor aruncată într-o gură de canal. 3. Hainele
decedaţilor şi răniţilor nu au fost protejate. Hainele ar fi putut fi o bună sursă de informaţie,
dar ele constituiau urme, deci trebuiau să fie făcute inofensive. Adunate la întâmplare, în
saci de nylon, şi depuse iniţial la garderoba spitalului, au fost mutate în diferite locuri, apoi
predate Procuraturii în 4 – 5 ianuarie 1990 şi, readuse la nivelul spitalului, spălate, la
începutul lunii februarie. Deveniseră inofensive. Cu ocazia mutării lor dintr-o boxă în alta,
martorul Vasiliu Mihai declară că în ziua de 23 decembrie 1989 a numărat 23 saci de nylon
lungi de 2,5 metri plini cu haine. Dintre aceştia, 2 – 3 erau plini cu haine militare, 1 cu
bocanci (8 – 10 perechi) şi 1 cu centuri. Sacii purtau etichete cu 17 – 18 decembrie. De notat
că în noaptea de 17/18 decembrie, fochistul Husar a ars un sac cu haine militare în
crematoriul spitalului, sub ameninţarea cu arma de către un militar. Există şi alte mărturii
că, în curtea spitalului, s-au văzut urme de haine militare arse. Efectele militare, veston,
cămaşă, maieu, purtau găuri la acelaşi nivel (torace), sugerând prin asta acelaşi mod de
ucidere. Să fie vorba de ceea ce se zvonea că militarii care au refuzat să tragă au fost ucişi
de şefii lor? Asta cu atât mai mult, cu cât în scriptele noastre nu figurează decât târziu
militari internaţi sau aduşi morţi. O dată cu hainele au dispărut şi valorile aflate asupra
morţilor şi răniţilor, de asemenea probe de identificare. 4. Lista celor prezenţi în noaptea de
17/18 decembrie în spital. Mai rămâneau martorii vii, cei care văzuseră ce se întâmplase.
Trebuiau şi aceştia, într-un fel, neutralizaţi. De aceea s-a cerut lista celor prezenţi în noaptea
respectivă (nu şi a celor absenţi). (…). IV. Cazuri-problemă. Zvonuri că în spital au fost
asasinaţi unii răniţi circulau intens. Unele familii s-au adresat Asociaţiei „17 Decembrie”,
solicitând informaţii privind împrejurările în care au murit în spital unii răniţi. Comisia a
făcut cercetări în această direcţie într-un număr mic de cazuri. 1. Cazul Remus Tăşală.
Rănit în ziua de 17 decembrie, ora 17, în Piaţa 700, se deplasează însoţit de 6 prieteni la
Clinica Oftalmologică, la circa 200 metri de locul accidentului. Acolo i se constată o plagă
superficială latero-cervicală. Este înregistrat, pansat şi îndrumat la Spitalul Judeţean, de
către medicul de gardă, însoţit fiind în continuare de prieteni. Aceştia pleacă apoi liniştiţi,
fiindcă li s-a spus la Spitalul Judeţean că este în afara oricărui pericol. Este găsit mort în
morga spitalului, în 22 decembrie. Prezenta o plagă împuşcată în frunte, plagă care se
observă şi pe o fotografie făcută cu ocazia înmormântării. Doi dintre prietenii care l-au
însoţit la Clinica Oftalmologică, apoi la Spitalul Judeţean şi în final la înmormântare, sunt
siguri că nu avea acea plagă. Certificatul medico-legal notează că moartea a fost violentă,
ca urmare a unei plăgi cranio-cerebrale prin împuşcare, prezentând cele două orificii de
intrare şi ieşire a glonţului. De altfel, este greu de acceptat că un rănit cu o asemenea plagă
s-ar mai fi plimbat prin oraş, cum sugerează un medic primar chirurg într-un articol
publicat, referitor la caz. Un brancardier, colocatar, care cu siguranţă cunoştea mai multe, a
fost găsit mort într-un şanţ în februarie 1990. 2. Cazul Dumitru-Doru Gârjoabă. Rănit în
faţa Catedralei Metropolitane în seara zilei de 17 decembrie, un prieten care era cu el
constată o plagă împuşcată la şoldul stâng şi-l transportă la Spitalul Judeţean. În ziua de 18,
soţia, asistentă medicală, reuşeşte să vadă lista morţilor, la biroul de internări, şi soţul nu
figura pe această listă. Nu poate pătrunde în spital decât în 22 decembrie (joi). La etajul III
are loc o discuţie cu conf. Ignat, care întreabă „pe cine căutaţi”. Pe Gârjoabă. A, pe Doru,
eu l-am operat – şi se îndreaptă spre un salon, unde probabil ştia că se află. O soră îi atrage
atenţia că rănitul acesta nu se află acolo. De faţă la discuţie erau: părinţii lui Gârjoabă
(tata, mama), doi fraţi ai lui Gârjoabă, soţia lui şi părinţii acesteia. De asemenea dr. Onisei.
Asistenta şefă de la urgenţă, Stela Gilovan, declară că a văzut foaia de observaţie în care era
trecută adresa părinţilor lui, nu cea de pe buletin, dovadă că la internare Gârjoabă era viu şi
cooperant. Dr. Onisei declară de asemenea că a văzut foaia de observaţie. O asistentă de pe
secţie, Mehringer, îşi aminteşte că i-a văzut numele scris pe o listă, ca figurând în salonul 11.
O bolnavă de pe secţie care asista la discuţie şi-l amintea că urmărea şi el, de după o perdea,
când erau ridicate cadavrele, în noaptea de 18/19 decembrie. Un alt rănit, Mihai Cojocaru,
declară că a stat în salonul 28 cu Doru, care era rănit la şold, şi ultima dată l-a văzut marţi
19 decembrie. În 18 ianuarie 1990, Codruţ Dagoe, şef administrativ al Spitalului Judeţean, a
prezentat procurorului Man (de faţă fiind şi mama lui Gârjoabă), legitimaţia de serviciu a
acestuia, care căzuse din hainele aflate la garderoba spitalului. La garderoba spitalului nu
se duc decât hainele celor internaţi, deci Gârjoabă a fost viu şi internat. Şi a dispărut fără
urmă, negându-se iniţial existenţa lui. Din datele de care dispunem este greu de stabilit
adevărul, adică cum şi în ce împrejurări şi mai ales din ce motive a dispărut. Ne-am pus
speranţa într-un ultim document: raportul de gardă al secţiei, care din întâmplare nu fusese
ridicat şi în care se nominalizează şi internările. Dar, surpriză, fila din 17 spre 18 decembrie
lipseşte. Dar există suficiente probe care atestă că a fost internat. 3. Cazul Ion Măria.
Rănită în maşină printr-un glonţ tras prin parbriz (am văzut fotografia) la umăr, este adusă
cu aceeaşi maşina la Spitalul Judeţean, de către soţ. Coboară singură din maşină, se suie pe
targă singură. Asistenta Ana Calo declară că atunci când a dezbrăcat-o, înainte de operaţie,
avea o plagă la umărul stâng (aceeaşi declaraţie a dat şi la procuratură). Soţul declară că,
atunci când a ridicat-o de la morgă, avea plăgi împuşcate în zona feţei. Cazul se află în
ancheta procuraturii. (…) V. Se poate imputa ceva personalului medico-sanitar? (…)
Comisia a apreciat la acest capitol că următorii au colaborat cu organele de represiune:
conf. dr. Petre Ignat, dr. Golea Ovidiu, dr. Rodica Novac, Ilie Anderca, director
administrativ şi Ioan Aniţoiu, şef personal. Majoritatea erau funcţionari administrativi şi
până la un punct nu se puteau sustrage colaborării cu organele de represiune, singurul fără
vreo obligaţie fiind conf. dr. Ignat. (…)”

La Cluj, în după masa zilei de 21 decembrie 1989, lucrători din M.I., care făceau parte din
dispozitivul instalat în Piaţa Mihai Viteazul, pe laturile cinematografului Republica, au oprit
trei persoane îmbrăcate civil, a căror prezenţă li s-a părut suspectă, şi, la solicitarea pentru
legitimare, aceştia au arătat o delegaţie din care rezulta că sunt ofiţeri în misiune, iar la brâu
purtau pistoale, fapt ce i-a determinat pe lucrătorii M.I. să-i lase să-şi continue misiunea.

Deschidem aici o paranteză unde inserăm informaţii culese din presă, publicaţii sau discuţii
particulare cu diverşi ofiţeri ai organelor statului, pomenite în această lucrare, cu privire la
structurile informative existente în cadrul M.Ap.N., la acţiunile şi posibilităţile operative ale
acestora în timpul evenimentelor din decembrie 1989. Aceste informaţii le prezentăm cu
reticenţa insuficientei documentări, chiar dacă în cea mai mare parte a lor ele sunt confirmate
de câte două sau chiar mai multe surse. Centrul de Recuperare al Adevărului Istoric şi
Fundaţia Academia Civică Filiala Cluj au făcut nenumărate demersuri pentru a obţine accesul
la diverse surse de documentare, cum ar fi Arhiva M.Ap.N. şi, aflată în custodia primei,
Arhiva Securităţii, dar nu am primit nici un răspuns, nici măcar unul de refuz. Am fost total
ignoraţi, drept pentru care vă prezentăm notele făcute de noi pe marginea cazului: Direcţia de
Informaţii a Armatei: serviciul secret al M.Ap.N. profilat pe culegerea de informaţii din
domeniul militar, serviciu constituit în cadrul M.St.M. (Marele Stat Major al Armatei); În
1989 D.I.A. era condusă de către contra-amiralul Dinu Ştefan; D.I.A. raporta informativ:
şefului Direcţiei, şefului M.St.M. (generalul Ştefan Guşe), ministrului Apărării (generalul
Vasile Milea) şi şefului statului (Nicolae Ceauşescu); Componentele de bază ale D.I.A.
(structurarea): Comanda D.I.A. şi şefii de compartimente; Serviciul de spionaj (informaţii)
extern (numit şi Serviciul de Protocol şi Relaţii Externe cu alte Armate); Serviciul Informativ
– Operativ („Reţeaua 246 – internă” se subordona acestui Serviciu); Unităţi de Cercetare
Radio şi de Bruiaj Radioelectronic; Unităţi de Cercetare – Diversiune în adâncimea
dispozitivului inamic (desant, paraşutat sau aeropurtat); Unităţi de Cercetare – Diversiune pe
lângă Comandamentele fiecărei Armate (câte una pentru fiecare Armată); – Dotarea D.I.A.:
simulatoare de ţinte aeriene şi arme de foc; aparatură pentru bruiaj şi război radio-electronic;
armament specific luptei de gherilă urbană; personal pregătit temeinic în activitatea de
dezinformare-diversiune, având cunoştinţe detaliate despre: variantele de luptă ale Forţelor
Armate în diverse situaţii limită (pregătite în timp de pace), dispozitivele ce se vor adopta de
către aceste forţe, frecvenţele de lucru radio ale tuturor elementelor sistemului naţional de
apărare, indicative, parole, comunicări codificate etc. Rezultă de aici că D.I.A. era capabilă
în 1989 să ducă un război electronic total asupra Forţelor Armate Române. În fond, ce
presupune acest război? Cunoaşterea numerelor de telefon ale Unităţilor Militare şi ale
Marilor Unităţi Militare, precum şi numele, gradul, funcţia şi adresele unor cadre din
Securitate şi Armată răspunzătoare de planurile operative. Or D.I.A., după cum am arătat, era
în posesia acestor informaţii; Trupele de Cercetare – Diversiune: erau răspândite pe întreg
teritoriul ţării, fiind capabile de mare mobilitate de acţiune; erau specializate în lupta de
gherilă; erau organizaţi în grupuri de cercetare-diversiune (comando); executau misiuni de:
cercetarea inamicului, obţinerea de informaţii şi date necesare comandamentelor trupelor
proprii; dezorganizarea conducerii inamicului (neutralizarea şi distrugerea punctelor de
comandă, întreruperea legăturilor telefonice, bruiajul radio-electronic, intoxicarea cu
informaţii false); crearea unei stări de nesiguranţă în rândul inamicului (slăbirea moralului şi
capacităţii de reacţie); inducerea în eroare a inamicului asupra intenţiilor reale ale trupelor
proprii (acţiuni de diversiune); dezorganizare aprovizionării inamicului; atribuţiuni de
instruire: misiuni de verificare a sistemului de pază şi securitate a unităţilor militare, a
punctelor de comandă şi dispozitivului. logistica de care dispuneau pentru îndeplinirea
misiunilor specifice: depozite secrete de armament şi muniţie; depozite secrete de alimente;
mijloace de ducere a diversiunii; puncte de comandă conspirative; baze de plecare în acţiune;
refugii; puncte de tranzit; documente false şi posibilităţi de înlocuire a acestora; posibilităţi de
„legendare” (schimbarea identităţii, în scopul pătrunderilor ilegale în dispozitivele luate în
lucru). „Planul pentru ducerea luptei de rezistenţă” se naşte în 1975-1976, în cadrul D.I.A.
„Reţeaua 246 – internă”, subordonată compartimentului Informativ-Operativ al D.I.A.
(Această „Reţea” organizează încă din timp de pace „nucleele de rezistenţă”, care nu sunt
altceva decât grupe de gherilă şi rezistenţă, compuse din cadre de informaţii pe deplin
conspirate. Reţeaua a funcţionat permanent, fără disfuncţii, atât în timpul, cât şi după
evenimentele din 1989 şi, lucrul cel mai important, activitatea ei nu a fost niciodată
verificată.) Şeful compartimentului informativ-operativ D.I.A. şi şef a ceea ce se numeşte
generic „Reţeaua 246 -interne” sau „Nucleele de rezistenţă” era în decembrie 1989 colonelul
Paul Şarpe. Acest colonel (avansat general maior şi numit în 1990 şef D.I.A. şi apoi ofiţer de
legătură N.A.T.O.) a participat în 10 decembrie 1989, alături de colonelul Ioan Mircea Paşcu,
ofiţer D.I.A. (avansat general maior, numit secretar de stat la M.Ap.N şi consilier al lui Ion
Iliescu, devenind apoi, rând pe rând, parlamentar PSD şi ministru al Apărării Naţionale în
legislatura 200-2004) şi maiorul Gheorghe Lungu, ofiţer D.I.A., şeful Biroului Special din
cadrul D.I.A. (avansat după 1989 la gradul de general maior şi numit şef adjunct al Direcţiei
Contraspionajului Militar), la Moscova, la un „colocviu pe tema securităţii în Balcani”.
Important este faptul că în ziua de 22 decembrie 1989, ora 9.00, îl găsim pe acest ofiţer,
alături de colonelul Nicolae Eftimescu, contraamiralul Ştefan Dinu, Mircea Dumitru şi
maiorul Gheorghe Lungu, în sediul Marelui Stat Major, la o „discuţie” cu ataşatul militar
U.R.S.S., colonelul Mihailov; În timpul evenimentelor de după 21 decembrie 1989 D.I.A.
raporta informativ generalului Hortopan, generalului Stănculescu, generalului Eftimescu şi
generalului Militaru (pe toţi aceşti generali îi găsim angrenaţi în ceea ce s-a numit ulteror
„diversiunea securiştii – teroriştii”); Important este faptul că atât colonelul Aurel Dragomir
(comandantul Şcolii Militare de ofiţeri activi „N. Bălcescu” şi comandant al Garnizoanei
Sibiu, numit în funcţie o dată cu primul secretar al judeţului Sibiu, Nicu Ceauşescu, şi
responsabil de măcelul produs la Sibiu sub comanda sa), cât şi locotenent-colonelul Viorel
Bârloiu (comandantul garnizoanei Alba Iulia) au fost subordonaţii lui Hortopan, fiind foşti
instructori U.T.C. la Comandamentul Infanteriei şi Tancurilor. În plus, Aurel Dragomir a
deţinut şi funcţia de instructor U.T.C. în C.C. al P.C.R., secţia militară şi cea de ofiţer la
Direcţia a V-a a Securităţii. Să fi fost el, de fapt, ofiţer D.I.A. sub acoperire? Direcţia a IV-a
de Contrainformaţii Militar (C.I.) se subordona nemijlocit D.S.S. (Direcţia Securităţii
Statului) şi avea atribuţii pe linia asigurării protecţiei informative a elementelor şi
personalului din M.Ap.N., D.I.A. şi M.I.; Direcţia de Informaţii Externe (D.I.E.) subordonată
D.S.S.; Serviciul de Informaţii Externe al D.I.A. (subordonat M.St.M) care folosea, în calitate
de cadre acoperite, ataşaţii militari ai ambasadelor; Direcţia de Înzestrare a Armatei, care a
fost condusă între anii 1960 – 1980 de către generalul Vasile Ionel (consilier al preşedintelui
Ion Iliescu), apoi din 1980 şi până în 1989 de către generalul V. A. Stănculescu, se ocupa în
principal de vânzarea armamentului către ţările lumii a treia (fiind o profitabilă sursă de
venituri pentru clanul Ceauşescu, în fond România situându-se, la acea dată, printre
exportatorii principali de armament în lume); L pp. 34-35 din Raportul S.R.I. cu privire la
evenimentele din decembrie 1989, se scrie: „Date obţinute din mediul militar afirmă că în
ziua de 22 decembrie 1989, după orele 18.00, în sediul Marelui Stat Major, unde se afla
concentrat un mare număr de ofiţeri, maiorul Gheorghe Nicolaescu şi maiorul Jilavu (ambii
din Serviciul de Protocol) intrau din oră în oră în cabinetul generalului V. A. Stănculescu
(şeful Direcţiei de Înzestrare a Armatei), unde se aflau şi contraamiralul Dinu, iar la ieşire se
adresau celor aflaţi în anticameră, oferindu-le informaţii de genul: «Se va deschide foc asupra
elicopterelor care vin dinspre vest…», «Combinatul petrochimic din Piteşti a fost atacat de
terorişti», «Blindate venind dinspre târgovişte vor ataca Bucureştiul», «Sibiul este înecat în
sânge de către Securitate», stârnind panică în rândul cadrelor care îi auzeau. La colportarea
acestor zvonuri a contribuit şi colonelul Traian Ivaşcu, tot din Serviciul de Protocol”. Din
acelaşi Raport, mai cităm: Maiorul Daniel Groza din U.M. 01955 Timişoara a ştanţat numere
de înmatriculare false pentru a ascunde apartenenţa la armată a autoturismelor ce s-au folosit
în Timişoara în cazul operaţiunilor din decembrie 1989 (numere de înmatriculare pentru
judeţul Alba); Căpitanul Ilie Nicolae şi căpitanul Vasilică Gheorghe din U.M. 01024
Timişoara au folosit, în acţiunea de culegere a informaţiilor, un autoturism al
Comandamentului Diviziei 18 Mc. „Decebal” şi o maşină proprietate personală, ambele cu
numere false, şi au declarat (în cadrul audierilor din procesele de la Timişoara), fără să
specifice dacă au fost victime, că au făcut uz de armă; Maiorul Constantin Judele, şef al
cercetării la U.M. 01024 Timişoara (Comandamentul Diviziei 18 Mc. „Decebal”), acţionând
la ordinul lt. col. Constantin Zenca, şeful de Stat Major, a condus diversiunea de la
Inspectoratul Judeţean al M.I. Timiş (acreditarea în opinia publică a ideii că securiştii şi
militarii recurg la acţiuni teroriste împotriva populaţiei civile şi a Armatei). În 26 decembrie
1989, maiorul Judele, însoţit de doi subordonaţi îmbrăcaţi în uniforme de ofiţeri M.Ap.N.,
sub ameninţarea armelor, au obţinut de la recepţia hotelului „Timişoara” cheile de la trei
camere, de unde au executat foc în direcţia Operei (unde staţiona o unitate de tancuri) şi spre
Comandamentul Militar Judeţean. Ulterior, au încercat să-şi acopere urmele incendiind o
cameră de hotel. Mr. Judele a fugit în străinătate, împreună cu lt. Florin Iaru (fost U.S.L.A.);
Cazul lt. col, D.I.A. Constantin Vasile (şocat psihic): legendat drept mr. Ionaşcu, pătrunde în
T.V.R. şi încearcă să-l înjunghie pe generalul Tudor (şeful Comisiei Militare) şi îl răneşte pe
fostul director general adjunct al T.V.R. (Puşcaş). În bagaje (mărturia lui Dan Marţian) i s-au
găsit mai multe pistoale şi o trusă de pumnale. Raportul S.R.I.: „În perioada 22 decembrie
1989 – 6 ianuarie 1990, la Institutul Medico-Legal Bucureşti au fost aduse persoane decedate
prin împuşcare, despre care personalul militar şi medical din institut afirma că sunt terorişti,
asupra cărora s-au găsit arme de foc şi albe (unele total diferite de tipurile din dotarea
Forţelor Armate obişnuite) şi muniţie; documente deosebite (paşapoarte şi legitimaţii în alb
ori pe care figurau nume, locuri de muncă şi funcţii ce nu corespundeau realităţii; buletine
false (în care datele nu corespundeau cu cele din celelalte documente); îmbrăcăminte
deosebită: căşti de protecţie kaki, combinezoane kaki (căptuşite cu blană de miel), pulovere
de tip militar, de culoare kaki sau albastră, lenjerie de corp chinezească, cizme cu carâmb
scurt, care se închideau lateral cu ajutorul unei singure catarame, total diferite de cele militare
(îmbrăcămintea era vizibil nouă şi nu era murdară); medicamente despre care medicii din
I.M.L. Bucureşti afirmau că au efecte stimulative şi de creştere a forţei şi capacităţii de
rezistenţă. Conform relatărilor, asupra acestora se trăsese cu armament greu, mitraliere de
12,5 mm, «erau făcuţi praf», iar cadavrelor, după dezechipare şi ridicarea armamentului şi
documentelor de identificare, li se aplica un regim special faţă de ceilalţi morţi, respectiv
erau introduşi într-o sală diferită de cea în care erau introduşi morţii «obişnuiţi», sală ce era
păzită cu stricteţe de militari ai M.Ap.N. şi în care nu aveau acces decât un număr limitat de
persoane: prof. dr. Beliş Victor, şeful Institutului; procurorul Vasiliu Eugen, cadrele de la
Criminalistică (cinci ofiţeri superiori); autopsierul şef şi câteva persoane despre care s-a
afirmat că ar fi fost ofiţeri M.Ap.N. Fotografiile acestor morţi nu au fost expuse, aşa cum se
proceda în cazul celorlalţi (care nu aveau asupra lor acte), pe afişierul de la intrarea în
Institut, în vederea identificării de către rude sau eventuale cunoştinţe, iar în sala respectivă
nu era permisă intrarea celor veniţi să recunoască decedaţii, celor din sistemul de pază
atrăgându-li-se atenţia că din această încăpere nu era permisă scoaterea nici unui cadavru fără
ştirea celor de la Procuratură sau a cadrelor de la Criminalistică. Armamentul şi muniţia
ridicată erau predate ofiţerului de serviciu din U.M. 01046 Bucureşti, iar actele în alb erau
preluate de către procuror. Cadavrele erau întotdeauna aduse de maşini militare şi însoţite de
ofiţeri M.Ap.N., iar întocmirea documentelor de predare se realiza într-un birou în care nu
intrau decât aducătorii, procurorul, criminaliştii şi medicul de gardă”.

Să revenim la sistemul informaţional. Armata avea în structura sa, mergând ierarhic de la

unele unităţi (în special din zona graniţei) şi până în Minister, subunităţi distincte, strict
specializate în ascultare şi cercetare radio, care acopereau tot teritoriul ţării, inclusiv zonele
limitrofe şi chiar îndepărtate. La nivelul Armatei a IV-a, sub comanda generalului colonel
Iulian Topliceanu, funcţiona un pluton de subofiţeri femei, cu calitatea de operatoare în
acest serviciu. Bazându-se pe existenţa acestei structuri, s-a afirmat ulterior că în zilele
premergătoare evenimentelor, în timpul lor, dar şi după, s-a constatat o intensificare a
activităţii radio la graniţele cu România. Armata deţinea apoi unităţi de radiolocaţie dotate cu
aparatură prin care se putea efectua cercetarea aeriană până la mari distanţe în afara
graniţelor. Acestea însă – cel puţin din afirmaţiile publice făcute de diverşi reprezentanţi ai
armatei – nu au decelat activităţi deosebite peste graniţele ţării. În schimb subunităţile de
radiolocaţie de pe lângă unităţi de artilerie AA, afirmativ au constatat multitudini de ţinte (fie
ele false sau simulate), care „atacau” izolat sau în valuri diferite obiective şi care, astfel, au
motivat impresionanta canonadă de artilerie, inclusiv rachete sol-aer. Aceste trageri nu au dus
decât la căderea, se pare, a unui singur elicopter amic, şi acela doborât cu puşca la Otopeni.

La Cluj, în seara zilei de 23 decembrie 1989, unitatea de artilerie A.A. din Floreşti a tras, ca
urmare a „ţintelor duşmane apărute pe radarurile unităţii”, câteva zeci de lovituri de tun,
inclusiv foc de baraj, şi două rachete sol-aer. În acelaşi timp, pe radarele de la aeroport nu s-a
prins nimic, cum nimic nu a fost semnalat nici pe cele ale unităţii de radiolocaţie, situată doar
cu câteva zeci de km mai departe, la Muntele Mare. De menţionat că în aceeaşi noapte, din
spirit patriotic şi încălcând normele de serviciu, radarul Staţiei Meteo, situat în cartierul Gruia
şi aflat, în linie directă, la mai puţin de 2 km, de cele ale unităţii din Floreşti, nu a prins nici o
ţintă care să justifice tragerile.

În fine, Armata avea în componenţa sa unităţile de transmisiuni menite să asigure legătura

radio-telefonică chiar şi în condiţiile deosebit de grele de război şi deci cu capacitate maximă
în timp de pace, chiar dacă pentru o scurtă perioadă viaţa socială a fost bulversată. Este de
presupus, deci, că şi prin serviciile acestor unităţi comandanţii – măcar de la Marile Unităţi –
au putut folosi mijloacele de informare cu privire la problemele majore ce afectau ţara. Dacă
nu telefonic, deşi telefoanele guvernamentale sau operative nu au fost întrerupte nici o clipă,
iar unele din ele aveau sistem de secretizare a convorbirilor (puteau fi lesne folosite), atunci
prin radio sau telegraf, informaţiile cerute puteau să parvină comandanţilor de oriunde, dar
mai ales de la unităţile subordonate dizlocate în zonele fierbinţi (cum au fost până în 21
decembrie 1989 Timişoara, Lugoj, Caransebeş). Iar după această dată, începând cu 22
decembrie 1989, când, practic, structurile de Securitate au fost desfiinţate şi întreaga tehnică a
intrat sub controlul Armatei, deci întreg sistemul de comunicaţii a intrat sub autoritatea
militară, informaţiile nu mai puteau fi eronate decât numai dacă se acceptau cu bună ştiinţă
informaţii alarmiste false, şi aceasta pentru motive ce trebuiesc clarificate în viitor. Îmi bazez
afirmaţia pe faptul trăit personal, când, având o discuţie legată de multitudinea zvonurilor de
diverse facturi cu generalul Iulian Topliceanu, acesta mi-a spus că şi el tocmai a primit
informaţia că dinspre Turda se îndreaptă spre Cluj o coloană de blindate şi că trebuie să ia
măsuri. În loc să verifice autenticitatea informaţiei prin unităţile din Turda sau direct prin
recunoaştere de către subordonaţii din Cluj, a dispus înconjurarea Comandamentului cu
blindate (tancuri şi T.A.B.-uri), deviind circulaţia de pe latura Comandamentului din Piaţa
Cipariu şi de pe strada Dostoievski, scoţând în stradă cordoane de oameni, dar fără să trimită
nici măcar o puşcă în vârful Feleacului. A lăsat probabil sarcina anihilării coloanei de
blindate în grija agentului de miliţie de la Punctul de Control din Feleac. Una dintre urmările
grave ale acestei hotărâri netemeinice a fost vătămarea foarte gravă a unui conducător auto
care, încetinind mersul automobilului, a deschis uşa din dreapta să se informeze pe unde este
deviată circulaţia şi care, fiind luat drept terorist de militarul respectiv, a fost împuşcat în
ambii genunchi, rămânând cu invaliditate permanentă. Fac legătura cu o informaţie primită
relativ recent, într-o discuţie de la om, la om cu un fost cadru militar, pe atunci cu funcţii de
răspundere în structurile armatei din Cluj, care mi-a relatat că în zilele acelea când, chipurile,
unităţile militare şi-au luat măsuri intense de apărare a cazărmilor, s-a dat ordin să se tragă
direct în orice autovehicol care se opreşte nejustificat în preajma lor sau fără lumini noaptea.

De asemenea, unele unităţi militare, precum şi Marile Unităţi aveau în structura lor subunităţi
sau grupe de cercetare în adâncime şi diversiune, care puteau să efectueze prin oameni
special antrenaţi diverse acţiuni de informare (de ce nu şi diversiune?), necesare pentru
elaborarea planului de acţiune. Armata a IV-a avea chiar o subunitate corp aparte de cercetare
în adâncime şi diversiune, care, având în vedere că în alte părţi au fost solicitate şi au sosit
detaşamente din U.M. 01171 Buzău, era normal să desfăşoare activităţi similare la ordinul
comandantului Armatei a IV-a, respectiv general colonel Iulian Topliceanu. Curios este
faptul că, deşi toate unităţile, angajate sau neangajate direct în activităţile privind reprimarea
manifestanţilor (şi după 22 decembrie 1989 în cea de apărători ai Revoluţiei), au condus
Registre ale acţiunilor de luptă în care se consemnau toate ordinele primite, precum şi
hotărârile luate în executarea acestor ordine, la aceste subunităţi Registrele sunt ca şi
inexistente. Încercând să verificăm în cadrul anchetei Registrul acţiunilor de luptă de la
subunitatea corp aparte de cercetare în adâncime şi diversiune, subordonată direct
comandantului Armatei a IV-a, ni s-a comunicat că subunitatea nu a condus un asemenea
Registru şi nu a fost implicată în nici un fel în evenimentele din 21 decembrie 1989 şi nici
ulterior în calitate de „apărători” ai Revoluţiei. Să fi fost asta un act de insubordonare a
întregii subunităţi, ţinând cont că în acelaşi timp, la baza de reparaţii a Armatei, formată din
meseriaşi (strungari, tinichigii, lăcătuşi etc.), a fost mobilizat şi scos în stradă întregul efectiv
care a blocat Piaţa Mărăşti (?). În afară de aceste unităţi specializate în culegerea de
informaţii, Armata mai dispunea de sistemul de informare direct-ierarhic a tuturor
evenimentelor deosebite sau a oricăror alte aspecte ce se apreciau de către comandanţi ca
necesare a fi informate. Astfel, de jos în sus, comandanţii erau obligaţi printr-un ordin general
al ministrului apărării naţionale să facă informarea, stabilindu-se termene în funcţie de
gravitatea evenimentului de la „de îndată”, la „ore şi zile”. Neraportarea evenimentelor
deosebite era apreciată ca faptă foarte gravă, care, în unele cazuri, putea merge până la
destituiri din funcţii şi răspunderi administrative şi penale. Avându-se în vedere că acest
sistem de informare era de fapt triplat, el făcându-se de către comandanţi, de către organele
de partid şi de către organele de contrainformaţii, este de reţinut că trebuia să fie total şi cât
mai exact. Sistemul informaţional de sus în jos era selectiv, informarea făcându-se numai în
măsura în care comandanţii ierarhici o apreciau necesară şi dacă se impunea şi luarea unor
măsuri, acţiuni sau atitudini la nivelul unităţilor informate. Comandanţii de armată primeau
această informare de sus în jos de regulă completă, aceştia având la dispoziţie Buletinele
informative ale organelor centrale de partid, cât şi Buletinul informativ al ministrului apărării
naţionale, care, pe lângă problemele generale, detalia şi aspecte concrete referitoare la unele
activităţi din armată. a să completez, în limita cunoştinţelor mele, mai trebuie să adaug că
Armata, ca deţinătoare exclusivă a tuturor aparatelor de zbor, era singura capabilă să facă
recunoaşteri aeriene, goniometrice, fotometrice şi de altă natură şi că, deci, şi din acest punct
de vedere, era net superioară altor structuri, inclusiv Securităţii. În consecinţă, cel mai bine
informat era şi cel care putea să ia cele mai eficiente măsuri de contracarare a unor situaţii
negative, de criză. Acest fapt se va reflecta convingător şi în cele ce urmează, când, prin
descrierea, sper, cât mai obiectivă, a faptelor dinainte, din timpul şi de după evenimentele din
21 decembrie 1989, vom vedea care a fost aşezarea şi participarea forţelor de reprimare a
manifestărilor revoluţionare, anticomuniste şi antidictatoriale.

În mass media s-a lansat de către generalul de brigadă Lucescu Constantin afirmaţia că
„comandanţii militari au executat ordinul de împuşcare a manifestanţilor deoarece erau sub
presiunea procurorilor militari şi civili”. Sus-numitul a afirmat acest lucru într-un interviu
acordat ziarului „Adevărul” (în numărul din 10 aprilie 1998) şi a reluat această inepţie şi în
cadrul emisiunii duplex Bucureşti – Timişoara cu privire la oportunitatea amnistierii faptelor
din Decembrie 1989 (moderator Vartan Arachelian). Potrivit afirmaţiilor sus-numitului, eu,
ca şi alţi procurori militari şi civili, am constituit elemente de presiune asupra comandanţilor
în luarea hotărârilor ca aceştia să folosească arma împotriva manifestanţilor din decembrie
1989, personal acreditându-mi-se rolul de persoană care avizam sau impuneam hotărâri
comandantului Armatei a IV-a, general Iulian Topliceanu, pentru aceasta folosind „pistolul
pe care îl aveam atârnat la gât şi cu tocul desfăcut”. Pentru a nu exista dubii în legătură cu
fapta penală comisă de generalul de brigadă Lucescu Constantin (în conformitate cu Art. 206
C.P.), voi cita din plângerea penală depusă de mine la Secţia Parchetelor Militare de pe lângă
Curtea Supremă de Justiţie: „(…) Menţionez că cele susţinute (de Lucescu) sunt total
mincinoase şi calomniatoare, întrucât: Procurorii militari (eu şi subordonaţii mei) aveam
armamentul depus la Sediul Comandamentului Armatei şi acesta nu putea fi scos decât la
cerere şi cu acordul organelor competente. Până în 21decembrie 1989 armamentul şi
muniţia aferentă erau păstrate în incinta Comandamentului Armatei, deci sub controlul
serviciilor din Armata a IV-a, inclusiv a generalului Iulian Topliceanu. Abia când s-a pus,
după 21 decembrie 1989, problema luptei cu teroriştii, personalul din Procuratura Militară
Cluj (5 ofiţeri şi 2 P. M. C.) au primit armament şi muniţie. Or, la acea dată, nu se mai
punea problema vreunei presiuni asupra Armatei, la nici un nivel, întrucât ea era singura
autoritate recunoscută şi cu drept de decizie. Prin natura atribuţiunilor de serviciu, nici
procurorul militar şef şi nici un alt procuror militar nu putea ajunge la generalul colonel
Iulian Topliceanu decât la chemarea acestuia sau când evenimente deosebite impuneau o
informare reciprocă. În luna decembrie 1989, dar mai ales în perioada 17 – 21 decembrie
1989, nici unul dintre procurorii militari nu au fost în incinta Comandamentului Armatei, cu
excepţia zilei de 20 decembrie 1989, când, personal, am fost prezent, împreună cu toţi
comandanţii Unităţilor Militare din Garnizoană, la convocarea ordonată cu ocazia sosirii în
Garnizoana Cluj a generalului Ilie Ceauşescu. Toţi cei prezenţi nu eram înarmaţi. După
data de 22 decembrie 1989, respectiv în 23 sau 24 decembrie 1989, la solicitarea generalului
colonel Iulian Topliceanu, m-am prezentat în Comandament la cabinetul acestuia şi, înainte
de a intra la întrunire, a trebuit să depun pistolul şi muniţia la şeful de cabinet al acestuia,
întrucât la acea dată nimeni nu intra în cabinetul comandantului Armatei a IV-a înarmat (ca
o măsură de precauţie împotriva teroriştilor). În aceste condiţii, toate susţinerile generalului
de brigadă Constantin Lucescu sunt mincinoase şi calomnioase, făcute în scopul de a mă
discredita pe mine, dar şi pe ceilalţi procurori militari şi civili, care în prezent se ocupă de
instrumentarea dosarelor privind vinovăţia unor persoane din M. Ap. N. pentru evenimente
deosebite săvârşite în decembrie 1989. (…)” De aceea, pentru a elimina orice altă calomnie
de acest gen, în viitor, doresc să completez lucrarea cu:
Ce ştiau procurorii militari şi civili? Procuratura Militară, ca parte componentă a sistemului
Procuraturii Române, avea ca scop efectuarea cercetărilor penale şi supravegherea acestora,
în limita competenţei, după materie.. Deşi avea o competenţă generală din punct de vedere al
inforţiunilor, ea era limitată, după calitatea persoanelor sau pentru unele inforţiuni, de
specificul faptelor penale, mai ales prin obiectul acestora. Astfel, Procuratura Militară efectua
cercetări sau supraveghea efectuarea acestora pentru toate faptele penale săvârşite de
persoane care aveau calitatea de militar, indiferent de structurile din care făceau parte
(M.Ap.N., M.I., Gărzi Patriotice sau alte structuri militare sau militarizate), precum şi pentru
persoanele ce nu aveau această calitate, dar săvârşeau fapte ce puneau, sau puteau pune, în
pericol suveranitatea sau unitatea statului sau sistemul social-politic din ţară. Organizarea
Procuraturii Militare, în decursul timpului, a fost diferită şi, pentru a nu intra într-un istoric
prea larg, voi preciza că în perioada postbelică, până în 1954, au existat procuraturi militare
ale M.Ap.N. şi procuraturi militare ale M.I., fiecare având competenţă generală după materie,
limitată, însă, de calitatea persoanelor care făceau obiectul cercetării penale. După această
dată s-a reorganizat Procuratura Militară unică după competenţă şi cu o subordonare directă
şi exclusivă în structura Procuraturii Generale, ultimul for de competenţă ierarhică fiind
Procurorul General. Mulţi au încercat să acrediteze ideea că Procuratura Militară era
dependentă şi subordonată sau măcar era influenţată, de structura militară (mai ales a
M.Ap.N.), plecând de la ideea că, de îndată ce eşti militar, eşti subordonat forurilor militare.
În fapt, nu exista o asemenea dependenţă, singura formă de imixtiune a forurilor militare fiind
legată de activitatea extraprofesională a procurorilor militari, şi aceasta numai în limita în
care aduceau atingere disciplinei de garnizoană, şi când, pentru încălcări ale acestei
discipline, organele de garnizoană puteau propune (şi cere) sancţionarea disciplinară a
procurorilor militari pentru fapte bine determinate. Hotărârea de sancţionare aparţinea însă,
întotdeauna, organelor de procuratură militară ierarhic competente. Se susţinea că, prin
echipament, soldă şi alte drepturi militare, procuraturile militarea erau, volens-nolens,
aservite structurilor militare. Şi această susţinere este greşită, întrucât întotdeauna fondurile
materiale necesare echipării, plăţii soldelor şi a celorlalte drepturi militare erau alocate din
bugetul general la bugetul militar, care făcea doar oficiul de distribuire a lui, fără ca M.Ap.N.
sau M.I. să poată face modificări de la destinaţia iniţială.

Exista până în 1982 o formă în care organele politice ale armatei puteau să intervină direct în
unele activităţi ale procuraturii militare. Să ne explicăm: până la acea dată organizaţiile de
partid şi de tineret (acolo unde existau) erau direct subordonate consiliilor politice ale Marilor
Unităţi şi, în ultima perioadă, se subordonau consiliului politic al Armatei în garnizoanele în
care acest for îşi avea sediul. În principal, această formă de subordonare cuprindea modul în
care se organiza educaţia politică, formele şi desfăşurarea învăţământului de partid şi
verificarea, pe linie politico-socială, a celor încadraţi în activitatea procuraturii sau a celor
care urmau să fie încadraţi. În cadrul controlului, ararerori se făceau aprecieri cu privire la
activitatea educativ-preventivă şi de supraveghere generală a legalităţii – activităţi desfăşurate
de procuratură direct în unităţile militare cu sau fără o tematică prestabilită. Niciodată, însă,
nu s-au făcut aprecieri cu privire la modul de soluţionare a dosarelor penale, şi aceasta cel
puţin din două motive: lipsa de profesionalism juridic a persoanelor din aparatul de partid al
consiliului politic, precum şi că prin legea penală armata avea controlul şi posibilitatea de a
hotărî asupra cvasitotalităţii dosarelor ce priveau personalul militar. Astfel, articolul 226 din
Codul de Procedură Penală prevedea că, pentru infracţiunile referitoare la ordinea şi
disciplina militară (absenţa nejustificată, dezertare, încălcare de consemn, insubordonare,
lovirea sau insulta superiorului şi inferiorului în grad şi funcţie, precum şi sustragerea de la
serviciul militar, sustragerea de la recrutare sau neprezentarea la incorporare), urmărirea
penală nu putea începe decât la sesizarea comandantului. Acelaşi articol prevedea, în
continuare, că pentru celelalte infracţiuni săvârşite de militari organul de urmărire penală
procedează potrivit regulilor obişnuite, respectiv informând comandantul de îndată ce a
început urmărirea penală. Numai că punerea în mişcare a acţiunii penale (învinuirea unei
persoane determinate) sau luarea măsurii arestării preventive pentru infracţiunile săvârşite de
militari în timpul serviciului sau în legătură cu serviciul nu se putea dispune fără avizul
prealabil al comandantului, anume desemnat, după caz, de ministrul apărării naţionale sau de
către ministrul de interne. Aceste dispoziţii legale anihilau o bună parte a răspunderii penale,
căci, începând de la pagube însemnate aduse prin neglijenţă în serviciu, furturi şi delapidări,
abuzuri în serviciu sub diverse forme şi chiar până la unele fapte care, în mod fortuit, erau
apreciate ca şi culpe în legătură cu atribuţiunile de serviciu, cum ar fi conducerea în stare de
ebrietate a unui autovehicol proprietate personală pe drumurile publice, nu primeau avizul
necesar punerii în mişcare a acţiunii penale şi, deci, a trimiterii în judecată. Am relatat cel de
mai sus pentru a-mi argumenta afirmaţia că, până în 1990, Procuratura Militară juca mai mult
rolul de „bau-bau” cu care comandanţii îşi speriau subordonaţii (pentru că de ei şi de decizia
lor depindea dacă cineva era „dat pe mâna” Procuraturii Militare sau nu) şi, pe ici pe colo,
juca şi rolul unui serviciu de ecarisaj care elimina murdăriile ce nu puteau fi altfel înlăturate.

În raport cu Ministerul de Interne, Procuratura Militară avea două linii de activitate: cea
comună cu M.Ap.N., raportată la faptele de drept comun săvârşite de lucrătorii acestui
minister şi care avea acelaşi sistem de operare (conform codului de procedură penală), cu
deosebirea că pentru faptele de purtare abuzivă, în ambele forme reglementate de lege,
cercetarea penală era efectuată de organele de cercetare proprii ale M.I., posibilităţile de
supravegere şi control asupra acestui minister fiind astfel mult diminuate. Aşa se explică de
ce majoritatea faptelor de purtare abuzivă nu au fost sancţionate penal, ci doar cu pedepse
administrative şi disciplinare. Nu este mirare că sloganul „bastonul nu este stilou şi deci
trebuie folosit ca atare”, lansat de oamenii din conducerea Ministerului de Interne (şi de cei
din conducerea superioară a organelor de partid), nu putea să ducă la alte rezultate decât la
cele în care cetăţeanul primea semnătura organelor M.I. pe spinare, nu pe hârtie. De această
stare de spirit şi de acest „modus operandi” nu au scăpat „organele” M.I. nici în ziua de azi. A
doua linie era cea legată de activitatea de cercetare a organelor de securitate cu privire la
infracţiunile cu caracter politic pe care această instituţie le avea în competenţa de cercetare.
Până prin 1975, supravegherea cercetării penale se efectua direct de către Procuraturile
Militare la organele de cercetare penală a serviciilor judeţene de securitate din raza de
competenţă. După această dată, mai ales sub motivaţia inexistenţei unor fapte penale cu
caracter pregnant sau a diminuării frecvenţei acestora, sarcina de cercetare penală a fost
preluată de la organele judeţene la cele ale direcţiilor centrale ale Ministerului de Interne. Pe
cale de consecinţă, şi supravegherea legalităţii cercetărilor se efectua nu de către procuraturile
militare din teritoriu, ci de către Direcţia Procuraturilor Militare Bucureşti, prin 2 sau 3
lucrători, anume desemnaţi de către conducerea Direcţiei. În această situaţie, intervenţia
organelor de procuratură militară teritoriale era sporadică şi se derula, prin ordin, pentru
efectuarea unor acte determinante şi care necesitau operativitate (cum ar fi redactarea unui
mandat de arestare a cărui temeinicie era deja stabilită la nivelul Direcţiei Procuraturii
Militare sau prelungirea unui astfel de mandat, de asemenea fără a intra în fondul problemei).
Era, deci, un fel de delegare pentru acte determinate, care nu includea şi verificarea
temeiniciei şi legalităţii actelor (cerute pentru a fi emise), temeinicia lor fiind deja stabilită de
către cei care aveau diferite atribuţii de cercetare. Pentru a fi mai clar, voi da ca exemplu
unicul caz de acest fel pe care Procuratura Militară Cluj l-a avut din 1982 până în 1989.

Este cazul dosarului penal privind pe doamna Doina Cornea şi pe fiul acesteia, dosar aflat în
competenţa Direcţiei de Cercetări Penale a M.I. Activitatea doamnei Doina Cornea era
supravegheată de Direcţia Procuraturilor Militare Bucureşti. Şeful Direcţiei a ordonat,
telefonic, procurorului militar şef al Procuraturii Militare Cluj (adică mie) ca, la sosirea la
Procuratura Militară a şefului Direcţiei Cercetare penală a Securităţii Statului, colonelul
Vasile, sau a delegatului acestuia, cu dosarul privitor la Doina Cornea, să se pună un
procuror militar din subordine să redacteze mandatul de arestare, pentru ca, la nevoie,
procurorul şef să poată dispune prelungirea acestuia. S-a ordonat să nu se facă şi alte acte de
supraveghere, acestea rămânând în sarcina Direcţiei. Aşa se face că, în acest caz, o singură
prelungire a mandatului de arestare a fost dată de către procurorul militar şef (adică de mine),
iar punerea în libertate a persoanelor privitoare la acest dosar a fost formulată de către
organul de cercetare în prezenţa col. Vasile şi col. Raţiu, ambii din cadrul Ministerului de
Interne, iar soluţia finală a acestui dosar a fost atributul Direcţiei Procuraturilor Militare
Bucureşti. Deci măsurile de supraveghere anterioare şi ulterioare arestării nu au intrat
niciodată în atribuţiile Procuraturii Militare Cluj, acestea fiind strict de competenţa Direcţiilor
centrale ale Securităţii şi Procuraturii Militare. Am cerut să dau acest exemplu (unic, de
altfel), pentru a clarifica unele neînţelegeri sau interpretări voit exagerate, cu privire la unele
aspecte apărute în diverse ocazii în mass media din ţară. Mai pe scurt, nu am avut competenţa
efectuării cercetărilor, iar arestarea doamnei Doina Cornea s-a efectuat din ordinul direct al
generalului maior Isculescu Nicolae, Şeful Direcţiei Procuraturilor Militare. Din cele de mai
sus rezultă, suficient de clar, rolul pe care Procuratura Militară l-a avut în cadrul sistemului:
ea nu era generatoare de justiţie, ci, în măsura în care nu era îngrădită de interese, era
făptuitoare de justiţie.

Revenind la subiectul dizertaţiei, ca ofiţeri, procurorii militari aveau în dotare pistoale

asigurate cu muniţie – o unitate de foc –, respectiv, două încărcătoare. Această „forţă de foc”
se purta la persoană numai în cazuri cu totul excepţionale şi cu aprobări ierarhic superioare.
Dacă până prin 1980 pistoalele şi muniţia erau păstrate la sediul procuraturii militare,
asigurate în rastel metalic şi în incinta Biroului de Documente Sectrete, ulterior s-a dispus ca
acestea să fie păstrate la serviciile de specialitate din cadrul Marilor Unităţi sau ale
Armatelor, ele putând fi scoase şi utilizate doar în caz de alarmare sau la şedinţele de tragere
periodice, organizate prin ordin pe unitate. Acest sistem funcţionează şi astăzi când, spre
deosebire de procurorii militari, cei civili au pistoale (cel puţin unii) ca arme de autoapărare,
permanent, asupra lor. Ca formaţiune militară independentă, prinsă astfel în organigramele
„la pace” ale armatei, Procuratura Militară Cluj avea şi ea, ca şi celelalte unităţi militare, un
Birou de Documente Secrete, în care, într-un fişet anume destinat, se aflau documente secrete
militare, ce intrau în competenţa de cunoaştere doar a procurorului militar şef şi a
înlocuitorului acestuia (în lipsă), documente care se refereau la sistemul de organizare şi
alarmare a unităţii. Referindu-ne doar la documentele de alarmare, precizăm că acestea se
aflau introduse în plicuri numerotate şi cu inscripţionarea unor indicative, la primirea cărora,
unitatea, respectiv comandantul, desfăcea plicul corespunzător indicativului primit (indicativ
sau cod de alarmă) şi executau (cu stricteţe) activităţile acolo dispuse. Se subliniază că
desfacerea plicului era permisă numai când unitatea respectivă primea telefonic, telegrafic
sau direct, de la persoanele autorizate, indicativul respectiv (cel trecut pe plic).

Procuratura Militară Cluj a fost alarmată cu alarmă de exerciţiu doar de câteva ori în ultimii
20 de ani şi niciodată cu vreo altfel de alarmă. Acest lucru se datora şi faptului că „la pace”
Procuratura Militară nu era cuprinsă în planurile de alarmare a Unităţilor şi formaţiunilor din
garnizoana Cluj. Alarmarea era atributul şefilor Direcţiei Procuraturilor Militare şi, cum
aceştia nu au fost prea milităroşi, nici nu s-au omorât cu alarmele şi nici cu şedinţele de
educaţie militară şi trageri, acestea fiind lăsate, de regulă, la latitudinea procurorilor militari
şefi din teritoriu, care, cei mai mulţi, simţeau nevoia ca, la câţiva ani o dată, să execute câte o
şedinţă de tragere cu întreg personalul, aceasta pentru a nu uita că procurorii militari sunt
ofiţeri şi au în dotare pistoale… În acest context, de ignorare aproape totală a regulilor
militare generale, Procuratura Militară Cluj a intrat în focul evenimentelor din Decembrie
1989 cu o informare făcută numai din cele ascultate, individual, la posturile de radio străine şi
cu deducţii ale unor stări de lucru ca urmare a măsurilor ce se luau pe plan general.

În 17 decembrie 1989, când Armata din Cluj începuse să execute anumite activităţi specifice
alarmei şi, prin informare neoficială, de la om la om, s-a aflat despre această alarmă, am luat
legătură telefonică cu Direcţia Procuraturii Militare Bucureşti, relatând că Armata din Cluj
este în alarmă şi am întrebat dacă nu este cazul să executăm şi noi vreunul dintre indicativele
de alarmare. Răspunsul a fost că nu este cazul şi, la nevoie, vom primi indicaţii, direct, prin
comandantul Armatei a IV-a, general colonel Iulian Topliceanu. Acest ordin ne punea,
practic, sub comanda militară a acestuia. În ziua de 18 decembrie 1989, Direcţia Procuraturii
Militare Bucureşti a comunicat telefonic că, începând cu acea dată, întreg personalul militar
şi civil se va afla, în permanenţă, la sediul Procuraturii Militare, urmând ca, prin rotaţie, câte
2 – 3 persoane să se deplaseze la domiciliu pentru schimbarea lenjeriei, deci pentru perioade
scurte de timp ( 2 – 4 ore). Niciodată Direcţia Procuraturii Militare Bucureşti nu mi-a
comunicat vreun indicativ de alarmare, reţinându-se, în continuare, indicaţia că, la nevoie,
prin comandantul armatei, general colonel Iulian Topliceanu, se vor comunica măsurile ce
se vor lua. Totodată s-a făcut precizarea ca, până la noi ordine, să se întrerupă deplasările în
unităţi pentru cercetări şi activităţi educativ-preventive, acestea urmând să se facă numai la
cererea expresă a comandanţilor de unităţi. Practic nu au existat asemenea solicitări, astfel
încât personalul şi-a rezolvat la sediu toate dosarele care puteau fi rezolvate în acest mod.
Până în ziua de 20 decembrie 1989, întreg personalul s-a aflat la sediu şi la domiciliul
personal. În 20 decembrie 1989, în jurul orelor 16.30, s-a dispus convocarea tuturor
comandanţilor militari şi ai formaţiunilor din Garnizoana Cluj şi microgarnizoanele Floreşti
şi Someşeni la o şedinţă. Ajunşi în comandament, participanţii au aflat că este vorba despre o
întâlnire cu generalul Ilie Ceauşescu, şeful Consiliului Politic Superior al Armatei. Toţi
participanţii se aşteptau la comunicări deosebite, care să necesite luarea unor măsuri
operative imediate, dar, spre surprinderea tuturor, Ilie Ceauşescu, luându-şi în serios calitatea
de doctor în ştiinţe istorice, a încercat un palid expozeu al patriotismului românesc de-a
lungul timpului, începând cu Mircea cel Bătrân şi Ştefan cel Mare, terminând cu sloganuri
arhicunoscute de patriotism socialist, expozeu care nu a adus decât pleoape grele pe ochii
participanţilor. Deşi s-a spus că Ilie Ceauşescu a sosit în Cluj după un turneu prin Timişoara,
Arad şi Oradea, acesta nu a făcut nici o remarcă cu privire la situaţia din Timişoara, lăsând,
mai mult, să se înţeleagă că o ceată de huligani, care au produs acte de dezordine, au fost
anihilaţi, fără, însă, să facă vreo referire la faptul că armata a participat şi participă ca forţă de
ordine în întreg oraşul. Prezentat ca un adaos de ultimă oră la expozeu, Ilie Ceauşescu a
comunicat participanţilor că, prin intermediul unui ataşat militar iugoslav şi prin ambasada
iugoslavă, s-a aflat că la graniţa de vest se grupează forţe care intenţionează să violeze
teritoriul românesc. Nu s-a făcut nici o referire la iminenţa acestei acţiuni şi nici nu s-au
menţionat care ar fi fost aceste forţe atacatoare. A fost, deci, o informare cu un caracter mult
prea general şi nedefinită în timp ca să necesite măsuri de maximă urgenţă. Cred că a fost la
înţelegerea oricărui participant la această prelegere că, dacă ar fi fost vorba de un atac iminent
din partea uneia sau a mai multor puteri străine, primul lucru care s-ar fi impus ar fi fost
alarmarea de luptă şi declararea mobilizării generale şi, în consecinţă, nu ar fi fost timp
pentru şedinţe de tip simpozion… Acum, după ce faptele sunt cunoscute, este greu de crezut
că turneul lui Ilie Ceauşescu a avut doar rol propagandistic şi de „etalare” a cunoştinţelor în
materie de istorie. În cursul întâlnirii, Iulian Topliceanu şi Ilie Ceauşescu, sub pretextul
unui telefon, au lipsit din încăpere, fără martori, mai mult de 20 de minute. Cred că aceste
minute au fost hotărâtoare pentru activităţile ulterioare ale Armatei a IV-a şi pentru ordinele
date de Iulian Topliceanu, cel puţin în municipiul Cluj-Napoca, iar adunarea a fost un
pretext sub care s-a putut realiza întâlnirea celor doi, fără a bate prea tare la ochi. Căci, în
cursul aceleiaşi seri, după plecarea lui Ilie Ceauşescu, s-au pus la punct, după o recunoaştere
în teren făcută cu comandanţii ce au dat dispozitive de militari, locurile de amplasare a
acestor dispozitive, sarcinile şi modalităţile lor de acţiune.

În ziua de 21.12.1989, în jurul orelor 15.40, în municipiul Cluj-Napoca s-a acţionat cu foc
împotriva manifestanţilor (şi a simplilor spectatori, persoane neimplicate în evenimente),
înregistrându-se primii 13 morţi în Piaţa Libertăţii (până în jurul orelor 23.00, aceştia au ajuns
la un număr de 26), alţi aproape 100 de manifestanţi şi spectatori fiind răniţi. Încă din seara
aceea, Procuratura Militară Cluj a efectuat cercetări preliminare în Piaţa Libertăţii, în zona
Librăria Universităţii – Hotel Continental şi Agenţia de Voiaj C.F.R. În situaţia dată, când în
piaţă se acţiona intens cu foc (mai ales de avertisment), tras inclusiv din mitralierele grele de
pe maşinile de luptă, cercetarea a fost imposibilă, singurele măsuri posibile (şi aceasta cu
greu) fiind chestionarea rapidă a militarilor aflaţi în dispozitiv şi ridicarea morţilor aflaţi pe
caldarâm (din care o parte fuseseră deja mutaţi de la locul faptei, transportaţi de pe partea
carosabilă pe trotuarul din faţa Librăriei Universităţii de către persoane neidentificate, din
dispozitiv). De altfel, după cum se va vedea, ordinele date prin generalul mr. Ioan Şerbănoiu
subordonaţilor săi au fost clare, citez aproximativ: „Vine procurorul militar, încărcaţi morţii
rapid şi duceţi-i la medicina legală, nu se fac fotografii, nu se face nici un fel de cercetare!”
Abia la morgă s-a putut realiza identificarea morţilor şi s-a putut trece la stabilirea condiţiilor
de deces. Între timp salvările şi cetăţeni cu maşinile lor particulare au adus şi alte victime,
activitatea de cercetare privind stabilirea condiţiilor de deces şi identificarea lor întrerupându-
se în jurul orelor 24.00 – 01.00, urmând ca ea să continue în cursul dimineţii cu eventualele
noi victime care ar fi apărut. Aşa a şi fost să fie.

S-a discutat foarte mult şi s-a bătut monedă asupra faptului că, dacă nu ar fi „căzut”
Ceauşescu, Procuratura Militară ar fi fost implicată în „reprimarea” drastică a participanţilor
la manifestaţii. În ceea ce-i priveşte pe cei care au dat ordin să se tragă şi pe cei care au apăsat
pe trăgaci şi datorită lor au apărut victime, răspunsul este afirmativ. De altfel sunt convins că
Ceauşescu nu ar fi tergiversat şi nu ar fi muşamalizat cu nimic mersul şi concluziile anchetei.
Era mult prea fariseu să nu se agaţe de o aşa oportunitate: „cei care au tras în clasa
muncitoare”! Această discuţie se poartă în termenii legii şi abia apoi în termeni politici. Din
punct de vedere legal, se pune problema existenţei victimelor şi a cadrului în care s-au produs
aceste victime, urmând ca apoi să se pronunţe Justiţia asupra modalităţilor în care se plătesc
daunele produse. În ceea ce-l priveşte pe Ceauşescu, cu un an înainte condamnase la moarte
„pentru subminarea economiei naţionale” câţiva ingineri de la crescătoria de porci
„ComTim”, pentru că le muriseră câteva zeci de purcei de lapte, din neglijenţă. Realizaţi ce
măsuri ar fi luat împotriva „celor care au tras în clasa muncitoare”… Dar Ceauşescu,
mulţumită tenacităţii şi eroismului poporului român care, cel puţin în 22 decembrie 1989, a
ieşit în totalitate în stradă, nu a rămas la putere. A „căzut”.

Fără a intra în detalii, vom arăta că cercetările, cu privire la împrejurările în care au fost ucise
26 de persoane şi au fost rănite celelalte au fost îngreunate şi direct obstrucţionate chiar de
către cei implicaţi, iniţial prin sloganul, conceput aproape imediat că implicaţi au fost
„teroriştii – securiştii”, întreaga atenţie fiind îndreptată spre această categorie. Cercetările în
această direcţie, luându-se în considerare funcţiile şi calităţile avute în acea perioadă, au dus
la arestarea primului secretar al judeţului Ioachim Moga şi a şefului Inspectoratului judeţean
al M.I., general maior Ioan Şerbănoiu. S-a cerut şi arestarea lui Nicolae Constantin, membru
al C.P.Ex. şi direcţional pentru zona de nord-vest a ţării, aflat la Cluj în 21.12.1989, dar
acesta era deja arestat în altă cauză. Pentru toţi aceştia s-a reţinut vinovăţia de săvârşire a
infracţiunii de genocid şi complicitate la genocid.

Cu paşi mici şi cu multe ocolişuri, s-a ajuns, totuşi, să se stabilească care au fost forţele ce au
acţionat cu foc direct, care au fost persoanele care le-au compus şi le-au comandat şi care şi
cum au transmis ordinele de acţiune a dispozitivelor de militari aparţinând M.Ap.N. Astfel,
după câteva luni, s-a ajuns la stabilirea vinovăţiei mai multor persoane, militari în M.Ap.N.,
solicitându-se, conform regulilor de procedură penală, avizul pentru punerea în mişcare a
acţiunii penale şi arestarea acestora în vederea trimiterii în judecată. Când, după mai mult
timp, acest aviz a fost comunicat verbal de către şeful Direcţiei Procuraturilor Militare de
atunci, col. Mugurel Florescu, Procuratura Militară Cluj a dispus arestarea primelor patru
persoane, cadre militare aparţinând Armatei a IV-a Transilvania. Ca urmare a unor ameninţări
cu forţa, făcute de cadrele militare din Floreşti, în numele cărora a vorbit căpitanul Manea,
acelaşi şef, colonelul Mugurel Florescu, însoţit de generalul Vasile Ionel, au debarcat dintr-
un avion special la Cluj (era înainte de alegerile din 20 mai 1990!) şi, luând legătura numai cu
conducerea Armatei a IV-a, prin generalul Paul Cheler, a dispus preluarea dosarului de la
Procuratura Militară Cluj la Direcţia Procuraturilor Militare Bucureşti, unde l-au şi îngropat.
Imediat după preluarea dosarului s-a dispus punerea în libertate a tuturor celor arestaţi,
inclusiv Ioachim Moga şi Ioan Şerbănoiu. Este şi momentul în care Ministrul Apărării
Naţionale de atunci, generalul colonel Victor Atanasie Stănculescu, a comis un act grav de
imixtiune în problemele privind Justiţia, făcând presiuni în scris asupra Procrorului General
al României, Gheorghe Robu, pentru a fi trecuţi în rezervă toţi procurorii militari care au
anchetat Dosarele Clujului şi au găsit vinovaţi de represiune pe unii ofiţeri ai Armatei a IV-a
Transilvania. Cu privire la această gravă imixtiune şi altele de acest gen l-am informat în scris
pe preşedintele României, domnul Ion Iliescu, dar nu am primit nici un răspuns. Menţionez
că nu am scris această scrisoare decât în momentul în care luasem deja hotărârea de a trece în
rezervă, deci nici un fel de decizie politică nu mă afecta.

“Domnule Preşedinte, Mă adresez Dvs. cu o problemă care, aparent, pare personală (anunţ
de la început că ea este tranşată definitiv prin propria voinţă), dar care, de fapt, constituie o
problemă de mare esenţă în raporturile dintre organele procuraturii şi celelalte organe din
statul nostru. Consider că Procuratura, indiferent dacă va rămâne un organ desinestătător
sau va fi cuprinsă în cadrul Justiţiei, trebuie să fie astfel apărată, încât să nu se permită
imixtiunile de nici un fel cu privire la organizarea acesteia, la munca pe care o desfăşoară,
la măsurile pe care le ia, de toate acestea procurorii să răspundă doar în faţa Legii. În
prezent, acest fapt nu numai că nu este parţial realizat, ci afirm că dimpotrivă, imixtiunile
externe sunt chiar mai pronunţate şi aş putea spune mai directe decât se realizau înaintea
Revoluţiei, prin organele fostului P.C.R. la diferite forme ierarhice. Să mă explic: Şeful
Direcţiei Procuraturilor Militare şi adjunct al procurorului general – col. Mugurel Florescu
– a fost pus în funcţie, în fapt, de ministrul Apărării Naţionale – gl. col. Stănculescu Victor –,
dacă ţinem seama de următoarele: Până în 1989 col. Mugurel Florescu a îndeplinit funcţia
de consilier juridic la Direcţia înzestrări a Armatei, al cărei şef direct era gl. col.
Stănculescu Victor. Până în 1989 Mugurel Florescu avea gradul de maior şi mai înainte de a
fi numit în actuala funcţie, a fost avansat în termen foarte scurt la excepţional cu două grade,
tot de către actualul ministru al Apărării Naţionale. În aceste condiţii este uşor de presupus
că orice intervenţii ale ministrului Apărării Naţionale la şeful Direcţiei Procuraturilor
Militare, are o largă audienţă, aş putea spune chiar că au spiritul unui ordin deghizat.
Numai aşa se poate explica faptul că ministrul Apărării Naţionale a dat avizul de trecere a
unui procuror militar de la Procuratura militară Ploieşti din cadrul M.Ap.N. în cadrul M.I.,
fără ca măcar despre aceasta să informeze în vreun fel Direcţia Procuraturilor Militare sau
pe procurorul general. Numai aşa se explică faptul că în cursul lunii iulie 1990 şi-a permis
să trimită domnului procuror general o adresă prin care se opune cercetării unor cadre
implicate direct în uciderea a 26 de persoane civile din rândul demonstranţilor din Cluj şi
rănirea a peste 100 persoane în după-masa zilei de 21.12.1989, dând interpretări
netemeinice şi nelegale unor versiuni şi unor probe existente în dosar. În aceeaşi adresă
apreciază ca vinovat, prin acţiuni subiective în cadrul cercetărilor, pe subsemnatul care, este
drept, în calitate de procuror militar şef la Procuratura militară Cluj, am dat mai multe
explicaţii organelor de presă în legătură cu mersul anchetei, iar uneori, cu încuviinţarea
procurorului general, am dat şi unele date cu privire la persoanele apreciate ca învinuite în
cauză. Dar ancheta propriu-zisă, încă din primele momente, a fost desfăşurată de un colectiv
în care au fost cuprinşi: col. Scărlătoiu Grigore din cadrul Direcţiei Procuraturii Militare ca
for coordonator, procurorul Vlad din cadrul Direcţiei de urmărire penală a Procuraturii
Generale, mr. Pop Ioan din cadrul Procuraturii Militare Oradea, doi ofiţeri cu cercetarea
penală din chiar schema de organizare a comandamentului Armatei a 4-a şi 3 procurori
militari, printre care şi subsemnatul, din cadrul Procuraturii Militare Cluj. Menţionez că
majoritatea zdrobitoare a probelor au fost administrate de persoanele enumerate mai sus, eu
ascultând relativ puţine persoane ca martori, dar studiind, pentru coordonare, toate probele
administrate. În acest mod, cred că nu mi se poate imputa mie subiectivism în administrarea
şi interpretarea probelor, din care rezultă, indubitabil, implicarea directă şi indirectă a unui
număr de 8 cadre aparţinând unităţilor militare din garnizoană în uciderea victimelor
Revoluţiei din 21 decembrie 1989 la Cluj. Cu toate acestea, ministrul Apărării Naţionale îşi
permite, prin adresa arătată, să recomande: „Pentru restabilirea unei atmosfere de linişte şi
înţelegere în rândurile militarilor din Transilvania şi pentru a se crea o atmosferă propice
restabilirii ordinei şi disciplinei în noile structuri ale Armatei, consider imperios necesar şi
de maximă urgenţă ca procurorul militar şef Domşa Tit Liviu să fie trecut în rezervă,
pensionat, iar ceilalţi doi procurori militari proveniţi din Ministerul de Interne să fie trecuţi
în rezervă sau transferaţi la alte unităţi. În locul acestora vă propun ca să fie numit ca
procuror militar şef cpt. de justiţie Andrieş Dorel din cadrul Procuraturii Militare Cluj şi
totodată să fie numiţi ca procurori militari cpt. Siserman Viorel şi cpt. Iepure Viorel,
licenţiaţi în drept, ce funcţionează în cadrul Armatei a 4-a Cluj, apreciaţi ca ofiţeri capabili
şi oneşti. Celălalt post urmează ca Dvs. prin organul de cadre să numiţi un procuror
competent care să se bucure de încrederea armatei şi a populaţiei din regiune”. (E bine
totuşi că a lăsat ceva şi la competenţa organelor de cadre ale procuraturii.) „Totodată
consider că este timpul şi cazul ca faţă de general colonel Topliceanu şi mr. Carp Dando să
se dea soluţie în cauză, în sensul scoaterii de sub urmărire penală.” Domnule preşedinte,
dacă o persoană din afara sistemului procuraturii, fie chiar şi ministrul Apărării Naţionale,
îşi permite să facă o asemenea intervenţie cu privire la munca şi organigrama procuraturii,
atunci ce aşteptăm de la diferitele organe de presă care cu insistenţă (uneori justificat), cer
lămuriri, măsuri şi hotărâri cu privire la cauzele aflate în cercetare sau supravegherea
organelor de procuratură. Încă o dată vă spun că, în ce mă priveşte, situaţia mea este
tranşată în sensul că mi-am redactat raportul pentru eliberarea din funcţie, trecerea în
rezervă şi pensionare, pe care urmează să-l înaintez procurorului general, dar nu pentru
intervenţia făcută de ministrul Apărării Naţionale, ci pentru faptul că am constatat că în tot
mai multe cazuri adevărul în cercetarea penală este mistificat cu bună ştiinţă şi, în
consecinţă, eu nu doresc să fiu părtaş la soluţii nelegale şi netemeinice, fapt cu care nu am
fost niciodată de acord în activitatea mea de procuror militar cu o vechime de 33 de ani.
Referitor la intervenţii ale Armatei, vreau să vă aduc la cunoştinţă că, în momentul în care,
cu avizul şefului Direcţiei Procuraturilor Militare am luat măsura arestării împotriva a trei
ofiţeri vinovaţi direct de trageri în manifestanţi (avizul a fost pentru 4 ofiţeri), măsura a
trebuit să fie revocată din ordinul Direcţiei Procuraturii Militare, ca urmare a ameninţărilor
de cadrele a două regimente din garnizoana Cluj, că în cazul în care arestaţii nu vor fi puşi
în libertate în 4 ore, vor ocupa Clujul prin forţă. Această atitudine nemaipomenită în istoria
dreptului a fost cunoscută atât de actualul comandant al Armatei a 4-a, cât şi de ministrul
Apărării Naţionale, care, în loc să ia atitudine împotriva unor asemenea acte de rebeliune
sau de acţiuni îndreptate împotriva înfăptuirii justiţiei, au achiesat în această atitudine şi
astfel au forţat punerea în libertate, după nici 24 de ore a celor arestaţi. Vă rog să reţineţi că
la luarea măsurii arestării s-a intervenit cu forţa armelor, iar acum, la finalizarea dosarului,
se intervine cu forţa funcţiei. Un ultim aspect pe care doresc să vi-l semnalez este acela al
unor instituţii discriminatorii, nedemocratice, existente încă în legea penală, cu privire
specială la art. 266 din Codul de procedură penală, care prevede reguli speciale de
procedură cu privire la persoanele ce au calitatea de militar şi prin care militarii, pentru
unele fapte, nu pot fi cercetaţi decât la sesizarea scrisă a comandanţilor anume desemnaţi,
iar alţii, pentru alte fapte (de serviciu sau în legătură cu serviciul), nu pot fi puşi sub acuzare
şi arestaţi decât cu avizul aceluiaşi comandant. Acest articol a făcut obiectul unor critici ale
mele încă din 1968, când s-a pus prima dată problema unei noi legi penale, şi am repetat-o
în scris sau verbal ori de câte ori consideram că intervenţiile mele pot ajunge la factori de
decizie. Până în prezent însă, a rămas neschimbat, cu toate că ştiu că existenţa lui, mai
precis abrogarea lui, a fost ridicată ca problemă şi în cadrul C.P.U.N., cred că în cursul
lunii martie 1990. Acest articol, care, chiar şi înainte de Revoluţie, constituia o problemă
pentru procuratura militară până la date statistice, trebuind să se evidenţieze cazurile cu
soluţii de neurmărire sau de netrimitere în judecată pentru lipsa avizului, face posibilă în
continuare scoaterea din sfera penală a responsabilităţii penale a persoanelor care, vinovate
fiind, pentru criterii diverse şi deseori foarte subiective, să nu fie trimise în judecată. Ambele
aspecte pe care vi le-am semnalat, deşi aparent pot fi privite ca fapte minore, au totuşi
atingere gravă la ceea ce societatea şi istoria preţuieşte cel mai mult, ADEVĂRUL. E drept
că mulţi trăim astăzi cu totală indiferenţă faţă de Istorie, dar dacă este să laşi totuşi o urmă
cât de mică în această Istorie a neamului nostru, atunci este păcat ca, cu bună ştiinţă sau
chiar numai din neglijenţă, să o laşi întinată. De aceea, vă rog să apreciaţi justeţea
problemelor pe care vi le-am adus la cunoştinţă şi, în virtutea drepturilor pe care le aveţi, să
interveniţi pentru a împiedica continuarea unor practici care dăunează grav justiţiei şi
adevărului. PROCUROR MILITAR ŞEF AL PROCURATURII MILITARE CLUJ: Colonel de
justiţie DOMŞA TIT LIVIU”

Direcţia Procuraturilor Militare Bucureşti, după ce a preluat dosarul şi a efectuat cercetări

timp de peste doi ani, a dispus scoaterea de sub urmărire penală a tuturor persoanelor puse
sub incriminare până atunci şi disjungerea cauzei pentru autori necunoscuţi. Abia în 1996,
după plângeri insistente şi sesizări făcute de către Asociaţia pentru Aflarea Adevărului din
Cluj-Napoca (formată din urmaşii eroilor martiri şi răniţii din Revoluţie) şi de către Centrul
pentru Recuperarea Adevărului ce fiinţează în cadrul Fundaţiei Academia Civică Filiala Cluj,
soluţia dată în dosar a fost infirmată, cercetările fiind reluate. Pe baza probelor existente dar
şi prin administrarea altor probe la concluzia iniţială de vinovăţie a unor cadre aparţinând
M.Ap.N., în final, prin rechizitoriul redactat în dosar au fost trimise în judecată şase persoane,
o parte din dosar fiind disjuns pentru continuarea cercetărilor faţă de cel puţin încă două
persoane, de asemenea cadre M.Ap.N. Deşi nu acesta este rostul lucrării de faţă, ne vom
permite, la momentul potrivit, să aducem obiecţii critice la acest rechizitoriu. Până atunci şi
ca o încheiere a acestui subcapitol, vreau să asigur cititorii că procurorii militari, organizaţi în
echipe militare de cercetare a evenimentelor din decembrie 1989 la Cluj, în faza iniţială, cu o
singură excepţie, au fost animaţi de stabilirea întocmai a adevărului. Unii au avut mai mult
curaj în a-l spune, alţii, mai ezitanţi, s-au retras discret (mai ales în momentul în care au
început să se facă presiuni politice asupra lor), fără a combate, însă, adevărul. Din păcate,
însă, după preluarea dosarului la Direcţia Procuraturilor Militare Bucureşti, au fost angajaţi
procurori care au efectuat cercetarea cu obiectivul dinainte stabilit de a nu scoate în evidenţă
ceea ce era evident, vinovăţia comandanţilor din dispozitivele de represiune ale M.Ap.N. şi a
celor care le-au dat ordine care au dus la uciderea şi rănirea civililor, începând de la copii de
şase ani şi până la bătrâni de 70 de ani. Aceste persoane (procurori militari) au lucrat în
cadrul unor comandamente politice prestabilite, abătându-se grav de la deontologia
profesională, de la legalitate şi de la conceptul de justiţie. Au compromis astfel calitatea de
procurori militari, angajaţi formal şi solemn într-o activitatea de aflare, prin mijloace legale, a
adevărului, fără a se lăsa influenţaţi sau corupţi de interese străine justiţiei, politice, materiale
sau de orice altă natură.

Procurorii militari din Secţia Parchetelor Militare, care au avut curajul, în 1997, să admită
plângerile Asociaţiei pentru Aflarea Adevărului din judeţul Cluj şi, pe cale de consecinţă, să
redeschidă dosarul au stabilit, prin reluarea cercetărilor, că vinovaţi de morţii şi răniţii din
municipiul Cluj-Napoca sunt aceleaşi persoane găsite vinovate în cursul cercetării din 1990 a
Procuraturii Militare Cluj. Rechizitoriul întocmit este un pas câştigat pentru adevăr şi
conceptul de justiţie. Credem că pe acest drum (al aflării adevărului, indiferent de consecinţe)
se vor angaja şi organele judecătoreşti care vor finaliza dosarul. Căci judecarea corectă a
cauzei va putea deschide drumul cercetării şi stabilirii vinovaţilor pentru omorârea şi rănirea
atâtor persoane în evenimentele derulate după 22 decembrie 1989 în pretinsele lupte cu
teroriştii.

În ceea ce-i priveşte pe procurorii civili şi modul în care au acţionat aceştia, relevantă mi se
pare mărturia procurorului Gheorghe Mocuţa din Procuratura Generală, Direcţia I, declaraţie
publicată în lucrarea editată de Fundaţia Academia Civică în 1997: O enigmă care împlineşte
şapte ani. Timişoara, 1989 – 1996. Această mărturie, în tot conţinutul său, este certificată şi
de procurorul Doru Ioan Cristescu de la Parchetul Curţii de Apel Timişoara. Domnia sa s-a
deplasat la Timişoara în 17 decembrie 1989, la ordinul procurorului general Nicolae
Popovici, fiind însoţit de procurorii Ionescu Mihai, Onofrei Mihai şi Ioan Mihai Alexandru.
Toţi erau sub comanda procurorului general adjunct general Gheorghe Diaconescu. Au ajuns
în oraş în jurul orei 8.00. „Până la aeroport nu am cunoscut scopul delegaţiei noastre. În
Timişoara, am fost informaţi că, în ziua de 16 decembrie 1989, grupuri de huligani s-au
raliat unor grupuri de credincioşi reformaţi, în vederea sprijinirii preotului Lászlo Tökes, ce
urma să fie evacuat, după care aceste persoane au devastat sediul Comitetului judeţean de
partid Timiş şi o parte din vitrinele magazinelor din Timişoara. În după-amiaza zilei de 17
decembrie 1989, întreaga echipă de procurori menţionată mai sus, la care s-a adăugat şi o
echipă de 12 procurori din judeţul Timiş, a fost introdusă în penitenciarul din Timişoara,
situat pe strada Popa Şapcă, pentru a stabili realitatea în legătură cu evenimentele petrecute
cu o seară înainte. Am fost înştiinţaţi că în penitenciar se află câteva sute de huligani certaţi
cu legea, faţă de care trebuie să luăm măsuri de tragere la răspundere penală. Cum orice
măsură trebuie adoptată după o lămurire exactă a situaţiei de fapt, am luat contact cu o
parte din demonstranţi, ocazie cu care am constatat că o parte dintre aceştia au fost arestaţi
pe nedrept, iar alţii formulau revendicări de natură politică, ceea ce din start ne depăşea
competenţa, întrucât noi eram procurori civili. Mai mult, am fost şocaţi că aproximativ 180
de reţinuţi sunt minori, cei mai mulţi fiind sub 14 ani, şi tocmai de aceea am cerut punerea
lor de urgenţă în libertate. Doleanţa noastră a fost însuşită parţial, în sensul că punerea în
libertate s-a realizat a doua sau a treia zi, numai după ce minorii au fost predaţi părinţilor,
unui reprezentant al autorităţii tutelare şi al directorului instituţiei de învăţământ din care
făceau parte. În după-amiaza zilei de 17 decembrie s-a discutat cu un număr redus de
demonstranţi, întrucât, (…) înţelesesem că faptele pentru care aceştia fuseseră reţinuţi nu
erau de competenţa noastră, iar organele de Securitate şi Miliţie exercitau o presiune psihică
asupra noastră, în sensul de a le acoperi aceste reţineri ilegale (…). Din curtea
penitenciarului se auzea freamătul maselor de demonstranţi, care scandau «Jos Ceauşescu»,
«Vrem libertate», «Vrem pâine pentru copii». În jurul orei 19,30, procurorul general adjunct
Gheorghe Diaconescu a venit în penitenciar pentru a ne comunica dispoziţiile date de
Comitetul Politic Executiv al CC al PCR, pe care le-a recepţionat în urma teleconferinţei
care a avut loc atunci. Diaconescu ne-a prezentat atunci o listă de zece «porunci» de la
centru, pe care noi trebuia să le urmăm, precizându-ne că va trebui să efectuăm cercetările
în continuare. (…) procurorul general Nicolae Popovici a dat dispoziţii exprese de a se emite
mandate de arestare împotriva «huliganilor» de la Timişoara. (…) că suntem cu siguranţă
pioni de sacrificiu, din două motive: 1) dacă emiteam mandate de arestare pentru fapte ce nu
erau de competenţa noastră puteam fi traşi la răspundere ulterior; oricum, discuţii erau,
pentru că pe stradă se trăgea deja şi sigur se urmărea găsirea unui «ţap ispăşitor»; 2) dacă
nu emiteam mandate, procurorul general, servil şi subordonat Securităţii, se dispensa de
serviciile noastre, dacă nu cumva se punea şi problema unei răspunderi penale. (…) nu am
emis nici un mandat de arestare (la fel au procedat şi colegii mei). (…) Ca urmare a
dispoziţiilor primite, am fost nevoiţi să audiem în continuare o parte din demonstranţi, fără a
lua măsuri de arestare şi făcând propuneri de punere în libertate. De asemenea, o parte din
cei aflaţi în penitenciar s-au făcut vinovaţi de săvârşirea unor infracţiuni de furt, motiv
pentru care, faţă de o parte dintre ei (câţi am depistat până la acea dată), am întocmit 16
dosare cu 29 învinuiţi. În ziua de 17 decembrie 1989, organele de Miliţie şi de Securitate nu
au fost alături de noi şi nici nu cunoşteam nimic despre modul în care aceştia efectuau
cercetările. De reţinut că audierile efectuate de procurori s-au efectuat într-o sală de şedinţă
din penitenciar şi în alte două săli de lectură aflate lângă aceasta, iar la audieri, pe lângă cei
16 procurori şi 16 demonstranţi audiaţi, asistau şi alţi aproximativ 100 de demonstranţi,
astfel că orice bănuială asupra modului de efectuare a anchetei este înlăturată. În ziua de 18
decembrie 1989, colonelul Tudor Stănică şi-a făcut apariţia la Timişoara, împreună cu
întreaga sa Direcţie de cercetări penale, cu dactilografă şi chiar cu un xerox portabil şi,
pentru că nu s-a emis nici un fel de mandat de arestare împotriva demonstranţilor, a întocmit
până miercuri dimineaţa aproximativ 100 dosare la Decretul 153/1970. (…) Procurorul
general Nicolae Popovici a dat în toată această perioadă dispoziţii clare de emitere a
mandatelor de arestare. Procurorul general adjunct Gheorghe Diaconescu nu ne-a impus
nici un moment vreo conduită vis-à-vis de demonstranţi. Singura dispoziţie s-a referit la
interzicerea de a merge la laboratorul de Medicină Legală din Timişoara şi de a ne ocupa de
cei 58 de morţi aflaţi acolo, dispoziţie pe care a dat-o procurorilor Ovidiu Petrescu şi Vasile
Greblea în dimineaţa zilei de 19 decembrie 1989. (…) Am luat poziţie fermă şi i-am adus la
cunoştinţă domnului Gheorghe Diaconescu că organele Ministerului de Interne încearcă să
ne compromită, întrucât pe uşi, la Miliţie, au lipit mai multe firme de PROCUROR
(aproximativ 20), prin care se crea convingerea celor audiaţi că stau de vorbă cu astfel de
funcţionari. (…) În ziua de 20 decembrie 1989, în jurul orei 17, şeful cercetărilor penale din
Miliţia judeţeană Timiş, lt. col. Tufariu, ne-a cerut toate dosarele ce conţineau fapte de
sustragere, pe care i le-am predat personal. (…) În seara de 20 decembrie 1989, toţi reţinuţii
din penitenciar şi din arestul Inspectoratului au fost puşi în libertate de cei care i-au reţinut,
astfel că procurorii au părăsit în ziua de 21 decembrie sediul Miliţiei, unde rămăsesem toată
noaptea din dispoziţia fostului procuror general Nicolae Popovici. (…)”.

Acestea au fost activităţile executate în timpul şi după evenimentele din decembrie 1989. Nu
mai insist în a găsi argumente că procurorii militari nu au constituit mijloace de presiune în
luarea deciziilor comandanţilor militari vinovaţi pentru morţii şi răniţii din decembrie 1989.
Gîndul de joi, 20 octombrie 2016
Cotitură istorică în Dosarul Revoluției: Se recunoaște, în fine, că Armata e răspunzătoare
de Măcelul numit Teroriștii din decembrie 1989!

http://www.cristoiublog.ro/gindul-de-joi-20-octombrie-2016/

Pe 13 iunie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţe a confirmat redeschiderea Urmăririi

Penale în Dosarul nr. 11/P/2014 al Parchetului de pe lîngă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie –
Secţia Parchetelor Militare, dispusă prin Ordonanţă nr. 692/C2/2016 din 5 aprilie 2016, emisă
de Procurorul general al Parchetului de pe lîngă ICCJ, la vremea respectivă Bogdan Licu.

Ştirea, difuzată de întreaga presă, a fost însoţită de aprecierea, în multe cazuri expusă în titlu:
S-a redeschis Doarul Revoluţiei!

Au trecut de atunci patru luni.

Un timp despre acest Doar nu s-a ştiut mai nimic.
În ultima vreme, el a intrat în atenţia presei prin declaraţia lui Klaus Iohannis din 7 octombrie
2016, potrivit căreia, în urma unei audienţe la Cotroceni a Asociaţiei 21 decembrie l-a
convocat pe procurorul general pentru a-i solicita rezolvarea cu celeritate a Dosarelor
Revoluţiei şi Mineriadelor.

Curios rămîne că, deşi şedinţa care a confirmat redeschiderea Dosarului a avut loc pe 13 iunie
2016, în presă n-a apărut nici o informaţie despre cele două Documente cruciale ale
redeschiderii – Ordonanţa nr. 692/C2/2016 din 5 aprilie 2016 şi Hotărîrea ICCJ din 13 iunie
2016.

Mă număr printre cei care au scris şi vorbit despre Dosarul Revoluţiei din ianuarie 1990 pînă
acum. Am fost primul jurnalist român care a pus la îndoială, în februarie 1990, tezele oficiale
FSN şi ale lui Ion Iliescu despre 22 decembrie 1989.
Ulterior, am scris şi publicat numeroase articole despre aşa-zişii terorişti.
I-am luat mai multe interviuri tv lui Atanasie Stănculescu, unul reprodus ca document în
Historia.
Era de aşteptat să mă dau peste cap ca să pun mîna pe cele două documente.

După ce le-am citit, mi-am dat seama c-a meritat strădania.

Pentru că noua redeschidere a Dosarului Revoluţiei are toate şansele (dacă ancheta se va
desfăşura corect şi cu hărnicie) să stabilească penal dar şi istoric Responsabilitatea pentru
Măcelul terorist.

Cele două documente debutează cu o scurtă istorie a Dosarului Revoluţiei.

Citind-o, îţi dai seama de ce România e aşa cum e.
Timp de 26 de ani, Dosarul Revoluţiei, deschis în prima parte a lui 1990, cu numele
76/P/1990, a fost închis şi deschis de numeroase ori, rupt în bucăţi prin disjungere, reunit iar
și iar rupt în bucăți.
Dosarul a intrat într-o etapă crucială după ce, în mai 2011, la plîngerea Asociației 21
decembrie condusă de Teodor Mărieș, România a fost condamnată la CEDO pentru
tărăgănarea Dosarului Revoluției.
După noi și noi eforturi ale Autorităților române de a tărăgăna cazul, pe 27 februarie 2014,la
Parchetul de pe lîngă ÎCCJ, Secția Parchetelor Militare, se înregistrează dosarul nr11/P/2014.
Pe 14 octombrie 2015, Secția Parchetelor Militare, clasează Dosarul.
Pe 23 octombrie 2015, Parchetul General dă Ordonanța nr. 11/P/ 2014 prin care Dosarul se
clasează.
Deși împotriva acestei decizii se înregistrează la ÎCCJ nu mai puțin de 280 de plîngeri,
dosarul rămîne clasat.
Pe 23 mai 2016, România e din nou condamnată la CEDO pentru Dosarul Revoluției.
Presa consemnează că România a avut pînă acum 300 de condamnări la CEDO din cauza
Dosarului.
De înțeles că Autoritățile purced la o nouă redeschidere a Dosarului.

Noua redeschidere, prin Ordonanţa din 5 aprilie 2016, confirmată de ICCJ în 13 iunie 2016,
desfiinţează Ordonanţa din 23 octombrie 2015, atacînd-o în punctul ei principal:
Aprecierea perioadei de după 22 decembrie 1989 numită şi „după fuga lui Nicolae
Ceauşescu”.
Dosarul viza responsabilitatea penală a noilor conducători ai României de după 22 decembrie
1989 în măcelul rămas în istorie sub denumirea de Teroriștii din decembrie 1989.

Principala cauză a clasării dosarului o regăsim într-o motivare care preia în chip automat teza
lui Ion Iliescu, susținută timp de peste două decenii (m-am numărat printre adversarii acestei
teze încă din februarie 1990, cînd am publicat O după amiază cu mai multe întrebări), a
vidului de putere de după fuga lui Nicolae Ceaușescu.
Moartea a peste o mie de oameni, distrugerile făcute după 22 decembrie 1989 erau explicate
prin faptul că, pînă pe 27 decembrie 1989 România n-a fost condusă de nimeni, astfel că și
noii lideri erau la cheremul întîmplării, că Armata nu controla nimic, nici măcar propriile
unități, care trăgeau unele într-altele, ca neghioabele.

Comunicatul dat de Parchetul General în ziua de 23 octombrie 2015 reia pe scurt

argumentarea din Ordonanța de clasare a dosarului:

„În ceea ce priveşte perioada cuprinsă între 22.12.1989 şi sfârşitul anului 1989 s-a reţinut că
acesta a fost caracterizată prin vid de putere, stare de confuzie, panică şi haos.

Dacă până la momentul în care fostul preşedinte Nicolae Ceauşescu a părăsit sediul C.C. al
P.C.R., forţele de ordine au acţionat, în baza ordinelor şi măsurilor dispuse de factorii
politici şi militari, împotriva manifestanţilor care demonstrau pentru înlăturarea regimului
comunist, libertate şi democraţie, după acest moment, în condiţiile în care euforia generală
privind victoria revoluţiei a fost urmată în scurt timp de o stare de teamă privind
posibilitatea revenirii lui Nicolae Ceauşescu la conducerea ţării, cu ajutorul unor forţe
fidele, nu a mai existat o acţiune a organelor statului împotriva manifestanţilor ci o acţiune
comună îndreptată, conform percepţiei create, împotriva unor elemente contrarevoluţionare,
care acţionau împotriva voinţei întregii populaţii.

În acest context, pe fondul lipsei de cooperare şi coordonare, iniţiativele unor militari şi

civili de a pătrunde în anumite imobile ori de a verifica acoperişurile unor clădiri, fără
încunoştinţarea celorlalte forţe aflate în zonă, au creat derută şi reprezentări greşite, cu
consecinţa deschiderii focului concentrat şi producerii a numeroase victime. De asemenea,
starea de oboseală şi stres acumulată a afectat aprecierea lucidă şi obiectivă a realităţii
înconjurătoare, existând situaţii în care dispozitive militare, mixte, ori civile au deschis, cu
uşurinţă, focul asupra unor imobile, inclusiv asupra unor autoturisme aflate în deplasare
care nu au oprit la filtrele organizate, în condiţiile existenţei doar a unor bănuieli
neverificate că s-ar fi efectuat focuri de armă din direcţia imobilelor sau autoturismelor
respective. Pe fondul aceleaşi stări de oboseală şi stres, au existat şi situaţii în care s-au
executat focuri de armă între militari din incinta aceleiaşi unităţi sau între unităţi militare.”

Plecînd de la textul Ordonanței și de la probele de la Dosar, ÎCCJ motivează redeschiderea

dosarului prin punerea la îndoială a tezei lui Ion Iliescu a vidului de putere de după 22
decembrie 1989.
Făcînd rost de cele două documente – Ordonanța și Hotărîrea ÎCCJ, voi reda aici un fragment
senzațional din Motivarea Hotărîrii, fragment care susține teza – corespunzătoare adevărului
istoric, că Armata stăpînea evenimentele după 22 decembrie 1989 și că, în consecință,
Armata de atunci e răspunzătoare de fenomenul Teroriștii din decembrie 1989:

„Potrivit declarației martorului Dumitrescu Ionel (colonel inginer, Ofițer I în cadrul UM

02348 – Secția de înzestrare cu materiale tehnice a Consiliului Politic Superior al Armatei,
avînd ca atribuții asigurarea cu tehnică de propagandă la inamic a UM 02487 (război
psihologic și asigurare cu tehnică de propagandă și cultură – televizoare, aparate radio,
amplificatoare de putere, magnetofoane – pentru întreg Ministerul Apărării Naționale), în
noaptea de 22/23.12.1989, acesta a fost chemat la Ministerul Transporturilor și
Telecomunicațiilor, la adjunctul pentru telecomunicații al ministrului, Stelian Pintelie.
Martorul s-a deplasat la minister unde a discutat inițial numai cu Stelian Pintelie despre
necesitatea gestionării corespunzătoare a problematicii telecomunicațiilor pentru toată
România în general, pentru toate unitățile militare ale Ministerului Apărării Naționale și
crearea unor circuite de rezervă care să fie folosite ca „rezervă caldă” în cazul în care
circuitele cunoscute și folosite în mod obișnuit ar fi fost întrerupte. „Arăt faptul că se ținea
legătura telefonic prin TO (n.n. – telefon operativ), scurt guvernamental (SG), scurt militar 4
(patru) cifre (telefoanele MI), telefoanele de oraș obișnuite în Ministerul Apărării Naționale
cu Televiziunea, Radio, Comitetul Central.

Am constituit la sediul Ministerului Transporturilor și Telecomunicațiilor un nucleu de

coordonare a problematicii telecomunicațiilor. Din acest loc m-am deplasat la
Comandamentul Trupelor de Transmisiuni care era în Calea Știrbei Vodă, la UM 02415. Am
luat legătura cu colonelul Nicolae Popescu, care era comandantul trupelor de transmisiuni,
cu care aveam o relație personală foarte bună și i-am adus la cunoștință ce am discutat la
Ministerul Transporturilor și Telecomunicațiilor, precum și faptul că trebuia să gestionăm
comunicațiile pe linie militară. El și-a dat acordul cu privire la această propunere și i-a
chemat pe colonelul inginer Cerbu Nicolae, maior inginer Ilie Florinei și colonelul inginer
Benea Valeriu, cărora le-a adus la cunoștință decizia de a prelua sub control total
comunicațiile militare și civile, acestea din urmă nefiind în acel moment sub controlul
militarilor.

Toți cei prezenți au fost de acord cu această decizie stabilind ca fiecare din ei să stabilească
relații cu omologii lor civili din Ministerul Transporturilor și Telecomunicațiilor. Menținerea
în funcțiune a comunicațiilor teritoriale civile și militare dinainte de fuga dictatorului
Nicolae Ceaușescu a permis asigurarea transmiterii ordinelor spre structurile militare și cele
civile aflate în subordinea Ministerul Transporturilor și Telecomunicațiilor și în general
ținerea sub control a întregii situații. Din ordinul ministrului adjunct Stelian Pintilie și cu
acordul meu au fost izolate din punct de vedere al comunicațiilor unitățile de securitate, cele
de miliție și structurile PCR.
Din ordinul lui Pintelie Stelian s-a dat ordin ca din data de 22.12.1989 să se întrerupă
legăturile telefonice ale securității, atît în București, cît și în cele 41 de direcții de
comunicații județene. Personal am verificat dacă ordinul de întrerupere a legăturilor
telefonice la unitățile de securitate și sediile PCR a fost executat, fie prin directorii direcțiilor
de comunicații, fie prin comandanții de unități militare dislocate în județ.

Pentru a preveni izolarea unităților militare ale Ministerului Apărării Naționale au fost
asigurate legături telefonice pe circuite construite atunci sau pe circuite aflate pe cablurile
instalate și care deja se aflau în funcțiune.

Astfel s-au asigurat comunicațiile unităților Ministerului Apărării Naționale cărora le-am
pus la dispoziție legături de comunicații care nefiind cunoscute nu puteau fi nici întrerupte,
nici supravegheate. În modul descris, au fost asigurate legături telefonice de rezervă pentru
unitățile Ministerului Apărării Naționale care au fost folosite în bune condiții pînă la
reintrarea în normal.

Depoziția martorului a fost susținută și de generalul de brigadă (r) inginer Stelian Pintelie
(adjunct al ministrului Transporturilor și Telecomunicațiilor), inginerul Andrei Chirică
(ministrul Comunicațiilor), generalul de divizie Nicolae Popescu (secretar de stat la Oficiul
pentru probleme Speciale al Guvernului), general de brigadă (r) inginer Ionel Dumitrescu
(șeful Direcției Telecomunicații Militare), colonel (r) inginer Mircea Andrievici
(comandantul UM 02487 București), Ilie Florinei (inginer angajat civil al UM 02415
București, Comandamentul Transmisiunilor, cu atribuții în asigurarea funcționării
legăturilor de telecomunicații pentru comandament și organele centrale ale Ministerului
Apărării Naționale, respectiv MApN, Marele Stat Major, departamente, cît și legăturile
interurbane de telecomunicații ale unităților militare din țară), Dafinescu Victor (locțiitor
comandant Companie Stat Major UM 01210 București). (…)

Începînd cu 22 decembrie 1989, cînd, practic, structurile de Securitate au fost desființate și

întregul sistemul de comunicații a intrat sub controlul armatei, nu se mai poate invoca
existența unor informații eronate decît în situația în care acestea erau transmise/acceptate cu
bună știință.

În egală măsură, ancheta nu şi-a propus să stabilească şi nu a urmărit în ce măsură a existat

o preocupare pentru asigurarea culegerii informaţiilor şi obţinerea unor date reale cu
privire la situaţia din acele momente, în condiţiile în care Departamentul Securităţii Statului
fusese destructurat, încetîndu-şi activitatea, iar unităţile de contrainformaţii militare fuseseră
trecute în subordinea Ministerului Apărării Naţionale.

Unele unităţi militare, precum şi Marile Unităţi ale armatei, aveau în structura lor subunităţi
sau grupe de cercetare în adîncime şi diversiune, care puteau să efectueze prin oameni
special antrenaţi diverse acţiuni de informare, necesare pentru elaborarea planului de
acţiune.

Un astfel de exemplu este Batalionul 404 Cercetare în Adîncime prin Paraşutare,

subordonată Direcţiei de Informaţii a Armatei din Marele Stat Major al Armatei. În
decembrie 1989 acest batalion a fost implicat nemijlocit pentru asigurarea cu date și
informaţii a factorilor militari decizionali. Efectivele unităţii au desfăşurat acţiuni specifice
culegerii de informaţii prin observare în Timişoara, iar după 22 decembrie au executat
misiuni de pază şi apărare a unor obiective militare strategice.
Nu există la dosarul cauzei jurnalele acţiunilor de luptă ale acestor unităţi.

În afară de aceste unităţi specializate în culegerea de informaţii. Armata mai dispunea de

sistemul de informare direct-ierarhic a tuturor evenimentelor deosebite sau a oricăror alte
aspecte ce se apreciau de către comandanţi ca necesare a fi informate.

Astfel, de jos în sus, comandanţii erau obligaţi printr-un ordin general al ministrului apărării
naţionale să facă informarea, stabilindu-se termene funcţie de gravitatea evenimentului de la
„de îndată”, la „ore şi zile”. Aceste informări trebuiau să fie totale şi exacte. Neraportarea
evenimentelor deosebite era apreciată ca faptă foarte gravă, care, în unele cazuri, putea
merge pînă la destituiri din funcţii şi răspunderi administrative şi penale.

Pavel Coruţ, fost şef al Biroului Contrainformaţii din DIA, a arătat în faţa Comisiei
Senatoriale de cercetare a evenimentelor din decembrie 1989 că Direcţia de Informaţii a
Apărării avea o reţea secretă special destinată „teritoriului vremelnic ocupat”: „În afară de
Securitate, pe teritoriul României se afla şi Reţeaua 246 a Direcţiei de Informaţii a Marelui
Stat Major, despre care bănuiesc că v-a vorbit amiralul Dinu Ştefan. Reţeaua 246 internă a
fost creată în 1975 pentru a preveni invadarea României fără posibilitate de ripostă.
Invadarea putea să fie din orice direcţie. Nu s-a făcut împotriva unui inamic anume. După
evenimentele din 1968, cînd tensiunile dintre România şi URSS au fost mari, s-a luat
hotărîrea ca pe întreg teritoriul românesc să se creeze grupuri speciale de cercetaşi care să
rămînă pe teritoriul vremelnic ocupat, sub conducerea unei rezidențe şi, în caz de ocupare,
să desfăşoare activităţi de culegere de informaţii şi de transmitere către Marele Stat Major.
Aceasta era reţeaua 245. Ea era condusă de rezidenţi din Direcţia Informaţii – Secţia a II-a,
prin ofiţeri activi în rezidenţă, ori cercetaşi rezervişti din rîndul ofiţerilor, subofiţerilor şi
sergenţilor. În 1989, în timpul evenimentelor, este singurul organ informativ care a rămas
neafectat, pentru că Securitatea – prin diversiune – a fost blocată şi a încetat să mai culeagă
informaţii pe data de 22 decembrie”.

Aceste declaraţii au fost susţinute şi de colonelul Remus Ghergulescu, comandant în anul

1989 al Batalionului 404 Cercetare prin paraşutare în dispozitivul inamic.

Această „Reţea” organizată încă din timp de pace, în temeiul art. 18 din Legea nr. 14/1972,
a funcţionat în timpul evenimentelor din 1989, dar activitatea ei nu a fost verificată.”

Ce ne spun cele două documente?

Că responsabilă de măcelul provocat de așa zișii Teroriști din decembrie 1989 e Armata, cea
care avea țara sub control fie și din punctul de vedere al comunicațiilor și nu vidul de putere,
haosul și dezorganizarea, cum a susținut Ordonanța din octombrie 2015 prin însușirea
automată, fără o minimă verificare, a tezei lui Ion Iliescu.

Ce înseamnă asta în practică?

Înseamnă că unele momente tragice precum cel de la Otopeni nu sunt produsul unei
brambureli la nivel de Armată, ci produsul unei Operațiuni decise cu bună știință de capii
Armatei de la vremea respectivă în interesul noii echipe conduse de Ion Iliescu.