Departamentul Securității Statului (denumire uzuală: Securitatea) a fost numele dat serviciului de

informații din România în perioada comunistă. S-a aflat în cea mai mare parte a existenței sale în
subordinea administrativă a Ministerului Afacerilor Interne. În calitate de instrument al Partidului
Comunist Român, ale cărui directive le ducea la împlinire, Securitatea a jucat un rol principal în
impunerea unei orientări ideologice unitare la nivelul societății. În acest scop, unele cadre ale
Securității au recurs la acțiuni ce excedau normele legale și constituționale, iar în anumite cazuri, la
crime și încălcări ale drepturilor omului.

Până la mijlocul anilor 1960, Securitatea a contribuit la sovietizarea României, iar apoi la menținerea
regimului comunist la putere. În aceste scopuri a fost dezvoltat un sistem complex de supraveghere
și represiune. Conform unor surse și rapoarte disputate, în primii ani ai existenței instituției (perioada
stalinistă), din instrumentariul Securității au făcut parte arestările în miezul nopții, bătaia, tortura și
violul fetelor și femeilor deținute.

După 1989, soarta arhivelor Securității a stârnit puternice controverse, în prezent cea mai mare
parte a dosarelor și documentelor putând fi consultate și studiate în cadrul Consiliului Național
pentru Studierea Arhivelor Securității.

Istoric[modificare | modificare sursă]

Securitatea a fost, oficial, înființată prin decretul nr. 221 din 28 august 1948 al Prezidiului Marii
Adunări Naționale a RPR. Inițial a purtat numele de Direcția Generală a Securității Poporului
(DGSP). Securitatea a început să acționeze după lovitura de stat din 23 august 1944, când
Ministerul Afacerilor Interne a fost infiltrat masiv de comuniști. Securitatea a fost creată de SMERȘ,
o divizie a NKVD, având ca misiune înlocuirea serviciilor secrete din țările ocupate de URSS cu
structuri de tip sovietic. Unitatea SMERȘ din România, numită Brigada Mobilă, a fost condusă, până
în 1948, de colonelul NKVD Boris Grünberg, care folosea, în România, numele Alexandru Nicolski.

Primul director al Securității a fost gen-lt. Gheorghe Pintilie, poreclit Pantiușa (nume real:
Panteleimon Bodnarenko). Șeful Securității avea rang de ministru în cadrul Consiliului de Miniștri,
fiind secondat de 2 directori adjuncți cu rangul de secretari de stat, gen-mr. Alexandru Nicolski și
gen-mr. Vladimir Mazuru (nume real: Vladimir Mazurov). Toți cei 3 erau ofițeri sovietici ai MGB,
succesoarea NKVD.

DGSP a înlocuit Direcția Generală a Poliției de Siguranță. Conform Decretului 221, Securitatea avea
rolul de "a apăra cuceririle democratice și de a asigura securitatea Republicii Populare Române
împotriva uneltirilor dușmanilor interni și externi". De asemenea, organele de securitate erau
"singurele abilitate a instrumenta infracțiunile ce primejduiesc regimul democratic și securitatea
poporului". Prin Decretul nr. 50 din 30 martie 1951, DGSP și-a schimbat numele în Direcția Generală
a Securității Statului, iar prin Decretul 264 din aprilie 1951, SSI (Serviciul Special de Informații) a
intrat în compunerea DGSS.

Potrivit Decretului nr. 324 din 20 septembrie 1951, DGSS s-a separat de Ministerul de Interne și a
fost încorporat în Ministerul Securității Statului (MSS). Această reorganizare a fost de scurtă durată.
MSS a reintrat sub comanda MAI, la 7 septembrie 1955. Câteva luni mai târziu, la 11 iunie 1956,
prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1361, Ministerul de Interne a fost reorganizat și împărțit în
două departamente: Departamentul Securității și Departamentul Internelor. Cel din urmă răspundea
de Miliție și închisori, în timp ce primul a moștenit structura DGSS.

Securitatea nu a avut, până în 1956, atribuții în ceea ce privește deținuții politici din închisori și
lagăre de muncă, cu excepția supravegherii contrainformative a ofițerilor, subofițerilor și trupelor,
care îndeplineau serviciul acolo. Asta nu însemna că Securitatea nu e vinovată de crimele regimului
comunist. Ofițerii de securitate nu au intervenit pentru a opri abuzurile. În cele câteva cazuri când au
sesizat asemenea fapte, fie nu s-a luat nici o măsură, fie au fost concediați. În multe alte cazuri
securiștii s-au implicat în crime și torturi. Securitatea a fost principala sursă de informații care au dus
la închiderea "dușmanilor poporului" în pușcării și lagăre.

După moartea lui Stalin, în martie 1953, a urmat o perioadă de relativă liberalizare în interiorul
lagărului comunist. Totuși Gheorghe Gheorghiu-Dej, un stalinist convins, a inițiat o campanie de
epurări după model stalinist, în urma căreia și-a eliminat potențialii dușmani din interiorul partidului.
Securitatea, sub comanda lui Alexandru Drăghici, a avut un rol important de jucat în această
campanie.

În anul 1958, personalul Trupelor de Securitate era stabilit la 5.633 ofițeri, 4.108 sergenți reangajați,
1.416 angajați civil și 46.028 militari în termen, adică 57.185 persoane.

Nici Securitatea nu a scăpat de epurări, în perioada 1960-1965, fiind înlăturați mulți ofițeri impuși de
la Moscova, care ar fi putut să amenințe autoritatea lui Dej. Securitatea a făcut parte din Garda
președintelui Ceaușescu până în 1989 când acesta a fost împușcat. Departamentul Securității
Statului a fost desființat oficial în 30 decembrie 1989[1]. Personalul a fost redistribuit în șase agenții
de informații și/sau contrainformații.[2] Personalul cu trecut comunist a fost redus considerabil, cei
care nu s-au conformat principiilor democratice fiind concediați sau ieșind la pensie anticipat.
[3]
Aceste concedieri au produs mai multe necazuri decât au rezolvat, cei concediați ajungând să
lucreze în mediul privat, scăpând astfel de sub controlul democratic al activităților de informații.[4]

După moartea lui Dej, venirea lui Nicolae Ceaușescu în fruntea PCR a marcat o nouă reorganizare a
Securității. Astfel, din 22 iulie 1967, în urma Decretului nr. 710, a fost înființat Departamentul
Securității Statului (DSS), condus de Consiliul Securității Statului (CSS), având în frunte un
președinte cu rang de ministru. La 4 aprilie 1968, Consiliul Securității Statului devine organ
independent de Ministerul de Interne, pentru ca, la 9 aprilie 1972, să reintre în cadrul Ministerului de
Interne. Departamentul Securității Statului a fost reorganizat având șase direcții principale (informații
interne, contrainformații economice, contraspionaj, contrainformații militare, securitate și gardă și
cercetări penale). Aceasta a fost forma sub care a funcționat Securitatea până la căderea regimului
comunist, în decembrie 1989. Ultimul șef al Securității a fost Iulian Vlad. În 30 decembrie
1989, Consiliul Frontului Salvării Naționale a hotărât desființarea Departamentului Securității
Statului.