Noi dezvăluiri referitoare la Lovitura de Stat din decembrie 1989

Să vorbim mai întâi despre cauzele care au favorizat evenimentele din

decembrie 1989. Trebuie spus în primul rând că această temă a
evenimentelor din decembrie 1989 este foarte importantă. Este rădăcina a
tot ceea ce s-a întâmplat ulterior, până astăzi. De aceea se și vorbește atât de
mult despre acest eveniment. Eu îmi dau seama că nu vom epuiza tema în
această seară, cu atât mai mult cu cât uneori în trecut am fost și întrerupți de
prietenii noștri și vom continua în viitor, dacă vom fi lăsați să spunem
adevărul. Dacă nu vom fi lăsați, n-o să vă mințim, ci o să tăcem, iar
dumneavoastră veți înțelege cauza pentru care tăcem.

Unii istorici improvizați, jurnaliști, politologi, politruci, „scriitori”, vor „să cânte”
despre evenimentele din decembrie 1989, dar nu cunosc notele și emit
sunete false, „după ureche.”

Pentru un istoric este destul greu să abordeze teme extrem de sensibile din
istorie în fața unui public care nu este tot timpul dispus să se detașeze de
multe clișee care circulă în rândul opiniei publice și care adeseori văd istoria
„în alb și în negru”, privind evenimentele și personalitățile istorice exclusiv
prin a fi „bune” sau „rele”, în conformitate cu păreri individuale, de la nivelul
propriei familii, după părerile unor persoane pe care le agreează, după
propria mentalitate, după propriul interes, după convingeri pe care și le-au
făcut după alte criterii decât cele științifice. În zilele noastre, diriguitorii
societății și ai mass-media au permis ca despre istorie să aibă voie să se
pronunțe oricine și pentru omul din public este greu să discearnă între
părerile emise de tot felul de persoane nepregătite special în domeniul
istoriei și istorici profesioniști și istorici de profesie care au trecut la
promovarea propagandei politice prin intermediul istoriei. S-a creat un
adevărat labirint în care a fost adus publicul interesat de istorie, care face de
multe ori dificilă înțelegerea corectă a fenomenelor, evenimentelor și
personalităților din istorie. Apoi, există o parte a publicului, sper eu, cât mai
redusă, care nu-și poate alunga subiectivismul. Or, superior este doar
cetățeanul care încearcă să înțeleagă și să accepte și ceea ce nu-i convine,
datorită situației proprii, sau de familie, sau de grup de interese. Dau un
exemplu. Am constatat că foștii deținuți politici și unii dintre urmașii lor, care
au fost torturați în gulagul instituit de regimul judeo-bolșevic în România și
au suferit mult din această cauză, după al doilea război mondial, nu acceptă
să recunoască uriașele realizări economico-sociale și culturale pe care le-a
avut regimul care i-a torturat pe ei. Se pot da și alte exemple. Dar noi,
istoricii, nu avem voie să judecăm istoria cu sufletul, cu dragoste sau cu ură
față de regimuri politice, fenomene politice sau personalități politice. Noi
trebuie să ne poziționăm pe un piedestal, să îmbrăcăm roba de judecători
imparțiali și să evidențiem atât „binele”, cât și „răul” din diverse timpuri
istorice, pentru că toate regimurile politice din istorie, din antichitate și până
astăzi au cuprins și „bune” și „rele”, pentru că societatea este formată din
oameni, care se nasc și cu trăsături „bune”, dar și cu „rele”. Societatea este
oglinda oamenilor. De aceea, ne cerem scuze de la telespectatorii care nu vor
auzi de la noi totdeauna ceea ce le convine sau ceea ce le place să audă, în
conformitate cu părerile și aspirațiile lor.

În numeroasele emisiuni anterioare am vorbit despre felul în care

Securitatea din România a încălcat legislația după care funcționa și ordinele
decidenților politici, promovând o agendă paralelă, ilegală și neconformă cu
politica generală a statului român de suveranitate și independență națională
la care a reușit să ajungă România și să o păstreze timp îndelungat, peste un
sfert de secol.

Unii telespectatori pot să-și pună întrebarea „De ce a făcut Securitatea aceste
acte de trădare?” Să spunem pe scurt că Securitatea a fost o creație a KGB și
KGB-ul nu a încetat niciodată să dețină un control ascuns asupra unor șefi
importanți din instituție. Ordinele date de conducerea colectivă politică a
României, începând cu anul 1962, de a se interzice colaborarea individuală a
cadrelor de securitate cu agentura sovietică, au fost încălcate permanent.
Conducerea politică ar fi dorit ca toate legăturile cu Uniunea Sovietică să fie
întreținute doar de aparatul de partid și de cel diplomatic. Afirmația mea,
bazată pe studiu îndelungat, naște următoarea întrebare: „De ce și-au riscat
numeroși ofițeri superiori de securitate raporturile cu conducerea României
și au încălcat consemnul și au continuat să se pună la dispoziția KGB-ului?”
KGB-ul oferea o protecție de nivelul mondial cel mai înalt. Conducerea țării a
cerut Securității să protejeze România de agentura sovietică de spionaj. A și
creat, încă din timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej colectivul devenit ulterior
unitate autonomă de contraspionaj pe spațiul statelor socialiste, unitate
cunoscută după anul 1989 ca fiind „unitatea anti-KGB”. Acest lucru însemna
practic ca Securitatea să execute ordinul partidului de a se opune KGB-ului,
de a lupta împotriva lui. Era un lucru foarte greu de realizat, cu deosebire în
domeniul securității externe, unde ofițerii de securitate și diplomații (care
erau și ei ofițeri de securitate acoperiți) acționau în spații pe care acționau și
rețelele sovietice, mult mai puternice. Fiecare ofițer știa că dacă va acționa
contra KGB, sau dacă instituția va intra în conflict cu KGB, situația lor ar
deveni extrem de complicată și chiar viața lor ar fi în pericol.

Din alt punct de vedere, fenomenul politic internațional cunoscut astăzi sub
numele de „globalizare” a început cu multe decenii în urmă și primele
instituții care au început să se globalizeze au fost serviciile de informații.
Vreme îndelungată culegătorii de informații externe ai statelor, adică spionii,
erau nevoiți să adune informațiile care li se solicitau în condiții de riscuri
sporite. Acțiunile de pătrunderi prin efracție, de încercări de mituire a unor
demnitari, de fotografiere a unor obiective de interes operativ, de recuperare
de la diverse căsuțe poștale a informațiilor pe care le furnizau agenturile din
statele străine, încercările de fotocopiere a unor înscrisuri de mare
importanță, toate acestea, ca și altele se făceau cu riscuri majore. Foarte
adeseori acești spioni erau capturați și ajungeau în camerele de tortură ale
serviciilor de informații, unde în foarte multe cazuri își și sfârșeau zilele. Din
această cauză, serviciile secrete au început să prefere colaborarea cu
serviciile similare din alte state și să prefere să facă schimburi de informații,
decât să încerce să fure informațiile cu riscuri uriașe. Așa a început
globalizarea serviciilor. Spionii și adeseori șefii lor au început să prefere să se
așeze la masă și să coopereze, fiecare parte solicitând celeilalte informațiile
de interes. Acest model de cooperare a serviciilor de informații a ridicat o
altă problemă foarte delicată, des întâlnită și în România. Decidentul politic
solicita Securității o serie de informații secrete din altă țară. De cele mai
multe ori partidul, chiar Ceaușescu personal, solicita informații tehnologice
necesare dezvoltării României. Dar serviciul secret cu care colabora
Securitatea pentru obținerea informației solicita la rândul său informații din
țara noastră și le primea, fără ca decidentul politic, de regulă Ceaușescu, să
știe cu ce preț s-a obținut informația. Securitatea nu raporta faptul că oferea
informații secrete de stat la schimb, astfel că decidentul politic nu putea să
evalueze dacă România câștigă sau pierde din aceste tranzacții. Acestea erau
colaborări instituționale, ordonate și aprobate de șefii Securității.

Apoi mai erau și colaborările directe ale ofițerilor noștri din străinătate, de pe
lângă ambasade, consilieri economici, angajați ai agențiilor românești din
străinătate, ofițeri deplin conspirați etc. care colaborau fără aprobarea și
știrea șefilor lor cu alți agenți străini pentru a-și duce la îndeplinire misiunile,
de multe ori în alte moduri decât cele care au fost ordonate pe linie ierarhică.
Toate aceste operațiuni fac parte din ceea ce noi astăzi numim „statul
paralel”. În România, statul paralel nu a cuprins doar Securitatea, ci și o parte
însemnată a conducerii superioare de partid, care nu a mai fost loială lui
Ceaușescu, care nu i s-a împotrivit pe față, dar care l-a înconjurat alcătuind
un cerc care să-l izoleze de popor și de informații importante și să-i
influențeze deciziile.

Unii telespectatori își vor pune din nou o întrebare: „De ce au ales acești
oameni să acționeze contrar liniei generale a țării și deciziilor lui Nicolae
Ceaușescu?”

Când conducerea colectivă României a ales să promoveze o politică de

suveranitate și independență națională față de puterea dominantă a sferei
de influență în care am fost arondați de marii decidenți mondiali, nu tot
aparatul de partid era de acord cu această politică. Tacit, foarte mulți
membrii ai conducerii politice și administrative, centrale și locale, nu erau de
acord cu această linie politică. Cei care au decis această linie politică au fost
în primul rând Gh. Gheorghiu-Dej, Petru Groza, Grigore Preoteasa, Ion Gh.
Maurer, Emil Bodnăraș, Nicolae Ceaușescu, Chivu Stoica. După anul 1965 s-a
ridicat o altă pleiadă de naționaliști socialiști de stat, compusă din Vasile
Patilineț, Virgil Trofin, Paul Niculescu-Mizil, Ștefan Andrei, Dumitru Popescu și
alții. Dar, în paralel, în discuțiile neoficiale dintre mulți membrii ai CC al PCR,
se punea întrebarea: „Ce vor acești naționaliști cu politica de independență a
României?”, „Unde vor să ne ducă?” România fără sprijinul și umbrela de
protecție pe care o asigura URSS, nu putea rezista și ar fi fost acaparată și
jefuită de Occidentul colonialist, ceea ce avea să se întâmple după ce
Moscova și-a închis umbrela de protecție. În ianuarie 1992, la Kremlin,
președintele Boris Elțîn i-a spus direct în față lui Ion Iliescu că Rusia nu ne va
mai ocroti și Occidentul va veni peste noi. „Vă va lua totul!”, a spus Boris Elțîn
și a avut dreptate perfectă.

Apoi au mai fost niște detalii foarte importante care au făcut ca aparatul de
partid să se îndepărteze de Nicolae Ceaușescu.

Prima decizie a fost aceea de a o promova pe Elena Ceaușescu în conducerea

partidului, în postul de cea mai mare influență, acela de șefă a cadrelor pe
întreaga țară. Nimeni nu s-a opus. Nu avea capacitatea intelectuală pentru
nivelul deciziilor pe care a ajuns să le ia, în schimb avea pretenția de a fi
respectată la maximum și tratată ca și când ar fi fost un mic geniu.

Până la apariția Elenei Ceaușescu la vârful puterii din România, Maurer și

Bodnăraș au fost principali sfătuitori ai conducătorului țării. Și au făcut-o
bine. Dar Maurer și Bodnăraș se simțeau probabil și ei „cu musca pe căciulă”,
pentru că și ei l-au sfătuit pe Nicolae Ceaușescu s-o aducă pe Elena în CC,
pentru ca să aibă un sprijinitor de bază în ea, fără să-și închipuie ce va face
ea după ce a acces la o putere atât de mare.[1]

Un demnitar important al României, Ilie Verdeț, prim-ministru în perioada

1979-1982, l-a rugat pe Dumitru Popescu, secretar cu propaganda al CC al
PCR, să nu-l mai ajute pe Ceaușescu cu cuvântări elaborate cu care să iasă în
lume și să nu-i mai acopere slăbiciunile intelectuale, confirmând
nemulțumirea foarte mare a unora din conducătorii României față de rolul
nefast al Elenei Ceaușescu: „Lasă-l să se descurce de unul singur. Să bată
câmpii prin discursurile ălea (sic!) improvizate. Nevastă-sa îi spune că astea
sunt cele mai bune. El a început s-o creadă. Lasă-l să se facă de râs. Să se
vadă cizmarul din el.”[2]

Un al doilea moment care a contribuit decisiv la fractura dintre Ceaușescu și

ceilalți conducători ai României a fost sugestiv semnalat și comentat de fostul
secretar al CC al PCR, principal ideolog al partidului, Dumitru Popescu. În
1977, la sfârșitul unei ședințe a CPEx, la punctul „diverse”, Ceaușescu a ridicat
o problemă care a născut fiori la toți membrii conducerii României. El s-a
arătat preocupat de securitatea individuală a fiecăruia în parte dintre
membrii CPEx și, într-un lung discurs a arătat utilitatea și plăcerea de a avea
tot timpul un om credincios lângă tine. Adică să ai un securist care să te
apere și să fie permanent lângă tine. El și-a încheiat discursul cu propoziția:
„Trebuie să ajungi să simți că el face parte din propria ta familie”.[3]

Prin această mișcare Ceaușescu a pus conducerea țării sub controlul

Securității și a pierdut dragostea foarte mare pe care o aveau pentru el până
atunci colegii din conducerea țării. Capătul sforilor întregii conduceri a
României a ajuns în mâna Securității, „pohta ce au pohtit și pohtesc”. Înalții
demnitari ai țării, puși sub controlul permanent al Securității, au fost total
dezamăgiți. Atunci a început singurătatea lui Ceaușescu, cea care îl va duce la
pieire și alături de el, după puțin timp, se va prăbuși întreaga Românie
suverană și independentă și va eșua în statutul colonial de astăzi.

(VA URMA)

Note bibliografice:

[1] Constantin Boștină precizează și el că Maurer și Bodnăraș i-au propus lui

Ceaușescu să o aducă pe soția lui în politică, neintuind ce urmări va avea
această decizie. Vezi Alice Barbu, Sorin Roșca Stănescu, În ochiul ciclonului:
Constantin Boștină – „Am fost secretarul personal alo lui Nicolae Ceaușescu”,
București, 2021, p. 175.

[2] Ibidem, p. 157.

[3] Dumitru Popescu, op. cit., vol. II, p. 230.

Cauze care au favorizat evenimentele din decembrie 1989 (continuare

din partea 1)

Ceaușeștii au ajuns să fie vulnerabili și ușor de nimicit datorită eliminării

treptate a cordonului administrativ care ar fi trebuit să-i lege de popor și care
nu le mai era loial. Echipa care l-a propulsat la putere i-a fost loială. După
îndepărtarea de URSS, cei loiali lui Ceaușescu au dispărut unul câte unul și s-
au restrâns la membrii familiei și la câțiva generali, în frunte cu Milea și cu
Nuță, care vor fi asasinați de complotiști, fără mari probleme.

După anul 1977, când generalul Iulian Vlad a fost numit secretar de stat în MI
cu probleme de securitate, au fost atrași în Securitate copii ai unor înalți
demnitari de partid și poziționați foarte convenabil pentru ei, astfel încât
aceștia să-l influențeze numai pozitiv pe Ceaușescu cu privire la activitatea
instituției Securității. Câteva exemple mai cunoscute sunt fetele lui Ion Dincă,
prim-vice-prim-ministru al României, la rândul lor căsătorite cu ofițeri
acoperiți ai Securității, fiica și ginerele generalului Victor Athanasie
Stănculescu, prim-adjunct al ministrului Apărării, băiatul lui Ștefan Andrei,
ultima funcție sa fiind cea de vice-prim-ministru al guvernului, băiatul lui
Gheorghe Oprea, prim-vice-prim-ministru al guvernului răspunzător de
industria României și alții. Mulți dintre membrii conducerii României aveau
să trădeze și să treacă de partea complotiștilor care urmăreau să-l răstoarne
pe Ceaușescu și să preia puterea. În 21 decembrie 1989, în sediul CC al PCR,
Nicolae Ceaușescu spunea unor înalți demnitari de partid și de stat că:
„România este într-o situație mai grea decât în vreme de război. În timp de
război, știi cu cine te lupți, ai dușmanul în față. Acum, avem dușmanii în față,
în spate și în mijlocul nostru”.

Fiindcă anterior ultimelor idei pe care le-am rostit ne-am abătut și ne-am
referit la declarațiile date sub jurământ de colonelul Dumitru Rășină, să mai
spunem că el nu a fost singurul care a declarat aceste lucruri. Colonelul de
securitate Paulian Păsărin a confirmat și el într-un interviu preluat de o mare
parte a presei din România, că morții de la Timișoara care au fost incinerați la
București erau membrii ai comandourilor străine și a reamintit că în Ungaria,
după evenimentele din România, s-a ridicat și un monument în cinstea
ofițerilor eroi unguri morți în România în decembrie 1989, care nu au
morminte.

De asemenea, colonelul Dumitru Rășină a arătat că în anul 1990, în cursul

procesului la care a fost supus, procurori și judecători militari i-au cerut să
dea declarații mincinoase. El a refuzat, a declarat adevărul, iar la proces a
constatat că declarațiile sale au fost sustrase de la dosar.[1] Noul regim
politic care se declara a fi unul democratic, uman, pus în slujba statului de
drept și care îmbrățișează „valori occidentale”, debuta dezastruos.

Tot Dumitru Rășină a fost primul care a dezvăluit că în 11 noiembrie 1989, în

cel mai mare secret, șefii județeni de securitate a fost convocați în trei locuri
din țară, unde să se prezinte fără șoferii lor[2] și unde li s-a comunicat că în
scurt timp, Ceaușescu va fi răsturnat și ucis, în urma unor mișcări populare
de tipul celor de la Brașov (15 noiembrie 1987) și Valea Jiului (1-3 august
1977), când va fi obligat să fugă, va fi prins și judecat. Dumitru Rășină a spus
că ultimul ordin a fost: „…mergeţi la inspectorat, chemaţi şefii, nu-i panicaţi,
ca să fie cu urechile în patru şi ei să selecţioneze pe ăia care ar fi capabili să
facă dezinformare, să facă provocare, să facă incitare, în caz că au loc
treburile astea.”[3]

Discutând la mine în casă despre Dumitru Rășină, generalul Iulian Vlad mi-a
spus că Rășină era nebun! Fără să reflectez, am reacționat instantaneu și i-
am spus că nu cred că Rășină era nebun și că sunt convins că dacă
dumnealui, generalul Iulian Vlad, ar fi știut că Rășină este nebun l-ar fi
destituit imediat și l-ar fi scos din aparatul de securitate. Or, Rășină a rămas
în funcție până după 22 decembrie 1989. A fost unul dintre primele mele
dialoguri în contradictoriu cu generalul Iulian Vlad. La discuție participa și un
prieten comun al nostru, cadru de securitate la unitatea de transmisiuni
cifrate, care avusese tangențe cu transmisiuni cifrate emanate de colonelul
Rășină și care mi-a spus ulterior că eu am avut dreptate, respectiv că Rășină
nu era nebun, doar că el n-a avut curaj în fața generalului Vlad să mă
confirme.

Toate dezvăluirile făcute de Dumitru Rășină s-au adeverit în timp. Era un

securist mai onest, care nu făcea parte din complotul
anticeaușist/antiromânesc care urmărea îngenunchierea României, jefuirea
ei și readucerea țării în sfera sovietică de interese.

Note bibliografice

[1] Corvin Lupu, Trădarea Securității în decembrie 1989. Secrete ale intervenției
străine împotriva României, București, 2015, pp. 128-129 și 222.

[2] Mulți dintre șoferi erau recrutați de ofițerii Unității Autonome de

Contrainformații de pe lângă DSS.

[3] Iulian Grosu, Revoluția, Securitatea și o zi misterioasă: 11 noiembrie 1989, în

„Adevărul” din 6 iulie 2011.

În finalul emisiunii trecute, înainte de a se supăra pe noi cei care ne-au

întrerupt emisiunea, arătam că Ceaușescu a fost izolat fizic de popor prin
sistemul de securitate de care beneficiază orice șef de stat. Încet, încet, pe
parcursul mai multor ani, între Ceaușești și locuitorii țării s-a creat o falie care
s-a lărgit și s-a adâncit tot mai mult. În fața Istoriei, Ceaușescu este foarte
vinovat de faptul că nu a fost capabil să preîntâmpine această cursă perfidă
în care s-a lăsat antrenat.

Aș da și un exemplu sugestiv.

În 1985, la o ședință a CPEx, Ceaușescu a spus că a auzit că în casele

oamenilor ar fi foarte frig și a reproșat că nu s-au luat măsuri pentru a se
asigura căldura în blocuri. Emil Bobu și Constantin Dăscălescu au sărit
imediat și au spus că nu este adevărat, că sunt 17-18 grade în apartamentele
din blocuri. Nicu Ceaușescu a luat cuvântul neîntrebat, ceea ce era total
neobișnuit în conducerea partidului și a spus că în locuința lui din centrul
Bucureștiului, de lângă Uniter, sunt 7 grade în casă și i-a întrebat pe
Dăscălescu și pe Bobu: „Cum puteți să-l mințiți pe tovarășul secretar
general?” Toată lumea a amuțit.

Legat de Nicu Ceaușescu, ar fi important de aprofundată cercetarea legată

de cine a avut ideea să-l trimită la Sibiu, sau cine a susținut această idee, dacă
ea ar fi fost inițiată de părinții săi. Ar fi interesant de cercetat dacă
planificatorii Planului Dniestr nu au avut în vedere că prezența lui Nicu
Ceaușescu în București, în condițiile în care el „mișuna” prin multe cercuri ale
puterii, în contact cu multe persoane informate, ar fi putut afla secrete
incomode pentru organizatorii complotului anti-ceaușist.

Colonelul de securitate Dumitru Rășină a fost foarte apreciat de conducerea

DSS și promovat ca șef al Securității Județului Brăila. La 15 septembrie 1985,
la ora 15.30, a avut loc o catastrofă la Brăila, când a ars toată fabrica de
celofan din oraș. Era cea mai mare fabrică de celofan din țară. Rășină s-a dus
imediat la fața locului. Nu s-a putut face nimic. Conducerea județeană de
partid s-a deplasat și ea la locul incendiului. Rășină a auzit cum lui Ceaușescu
i s-a raportat că a fost incendiu și a ars o legătură, un balot, de celofan.
Noaptea, l-a sunat Ceaușescu personal pe Rășină, iar el i-a spus adevărul.
După convorbirea cu Ceaușescu, dimineața, Rășină a fost sunat de Emil
Bobu, care l-a întrebat cine i-a dat lui aprobare să-i raporteze direct lui
Ceaușescu. Rășină i-a spus lui Bobu că Ceaușescu l-a sunat pe el și l-a
întrebat ce s-a întâmplat. Imediat după aceea, pe Rășină l-a sunat generalul
Iulian Vlad, care l-a admonestat pentru că a raportat direct lui Ceaușescu și l-
a anunțat că a fost mutat șeful Securității într-un județ din partea opusă de
țară: la Arad![1]

Colonelul Dumitru Rășină a mai făcut o serie de dezvăluiri de importanță

istorică. Astfel, el a vorbit despre faptul că, în timpul evenimentelor din
decembrie 1989, generalul Nuță și oamenii lui au executat pe străzile
Timișoarei o serie de agenți străini pe care i-au adunat și i-au dus la
Crematoriul „Cenușa” din București. Acei agenți străini au fost incinerați și
prezentați în mod fals drept revoluționari români. Timp de un an și jumătate,
cadavrele arse la Crematoriul „Cenușa” nu au fost revendicate de nimeni.
Ulterior, cadavrelor li s-au găsit aparținători, care au primit indemnizații de
urmași de eroi, cu toate celelalte drepturi aferente: terenuri, spații
comerciale, scutire de impozitare, locuri de veci gratuite, scutire de taxe
școlare pentru copii etc.[2]
Un colonel de securitate pe nume Ion Tameş dezvăluie trădarea unui
important personaj politic comunist de la Bucureşti, nume de cod „W” în
notele informative ale contraspionajului român, respectiv prim-vice-prim-
ministru al Guvernului Republicii Socialiste România şi membru al
Comitetului Politic Executiv al CC al PCR, Gheorghe Oprea. După înaintarea
raportului privind trădarea lui „W”, alias Gheorghe Oprea, generalul-
locotenent Iulian Vlad nu numai că nu a ordonat luarea unor măsuri absolut
obligatorii, din perspectiva gravităţii cazului şi a misiunii încredinţate în
calitatea pe care o deținea, dar a schimbat sensul conținutului raportului
ofițerilor operativi şi i-a declarat lui Ceaușescu că organele de contraspionaj
ale DSS sunt intoxicate de către serviciile secrete străine care vor să
compromită cadre de valoare ale aparatului de partid şi de stat. Tameș a
spus: „Cei doi conducători ai Securităţii, Iulian Vlad, în special şi Tudor
Postelnicu – singurii din asistenţă care cunoşteau identitatea suspecţilor de
trădare – au făcut tot posibilul să respingă orice argument şi probe evidente,
acreditând ideea că, vezi Doamne, ne-am afla în faţa unei acţiuni a
spionajului occidental de a compromite cadre de valoare din conducerea de
partid şi de stat, neacceptând posibilitatea trădării în pofida tuturor
evidenţelor.”[3]

Nicolae Ceaușescu a fost înconjurat de un lanț de înalți demnitari care nu-i

mai erau loiali și care slujeau mai mult interesele pe care le coordona
Securitatea, interese diferite de direcțiile pe care încerca să le impună
decidentul politic. Securitatea devenise, în conformitate cu limbajul jurnalistic
de astăzi, „stat paralel”.
În 17 decembrie 1989, în cadrul ședinței CPEx al CC al PCR, Nicolae
Ceaușescu a dispus întreruperea temporară a activității de turism
internațional în România. El a arătat că agenții străini pătrund în țară
deghizați în turiști. Ceaușescu a menționat în clar că decizia privește și țările
socialiste. După închiderea granițelor, în jurul orelor 18-19, noaptea, la ora
24, ministrul de Interne, Tudor Postelnicu, a transmis către frontiere ordinul
de contramandare a măsurii dispuse de Ceaușescu în ceea ce privește
cetățenii sovietici.

Foarte importantă a fost declarația dată ulterior evenimentelor de Tudor

Postelnicu, care a justificat contramandarea ordinului lui Nicolae Ceaușescu,
prin faptul că s-ar fi consultat cu Elena Ceaușescu. Este cunoscut faptul că
Postelnicu era un demnitar foarte apropiat de Elena Ceaușescu, la cererea
căreia a pus tehnică operativă de ascultare în Cabinetul 1, pentru ca soția
președintelui să afle tot ce se vorbește în biroul soțului ei. Din această cauză,
Nicolae Ceaușescu, care bănuia că este ascultat de Securitate și de soția sa,
purta anumite discuții pe coridor, inclusiv cu secretarul său personal. Legat
de acest aspect, subliniez că Ceaușescu devenise circumspect pentru că se
temea de Elena, pentru că ea cunoștea anumite secrete periculoase, pe care
le-ar fi putut dezvălui și cu care îl șantaja pe soțul ei. Ceaușescu nu mai avea
încredere în soția lui. Ea dorea să dețină puterea efectivă în stat și de aceea îl
tutela de aproape, nu pentru a-l ajuta și nu din dragoste.

Unul din foștii secretari personali ai conducătorului României, Constantin

Boștină, a scris că în anul 1982, într-o ședință de CPEx, când Ceaușescu a
învinuit Securitatea că îi ascultă cu tehnică operativă pe unii înalți demnitari
de partid, măsură interzisă încă din anul 1973, Cornel Burtică i-a spus lui
Ceaușescu tare în acea plină ședință că Securitatea îl ascultă și pe el.[4]

În acest fel, Ceaușescu era prins într-o menghină: dintr-o parte îl presa subtil
Securitatea, din cealaltă parte, propria lui soție. Amândouă părțile doreau să-
i ia din putere și, indirect, subminau întreaga țară.

Postelnicu îi făcea permanent servicii Elenei Ceaușescu, avea deci spatele

asigurat și îl trăda pe șeful statului. Menținerea liberei circulații a sovieticilor
prin frontierele României a fost o vulnerabilitate esențială care a influențat
succesul loviturii de stat și a preluării controlului asupra României de către
trădătorii care au jefuit-o și au dat-o mai departe străinilor.

Elena Ceaușescu a avut și doi amanți: Emil Bobu și Ioan Ursu. Împreună cu
acești doi înalți demnitari, alături de Ion Dincă și de ministrul de Interne,
Tudor Postelnicu, ea a creat un centru paralel de putere, pe care l-a tot lărgit,
până în decembrie 1989.[5] Pentru a-l înconjura pe Ceaușescu cu un cerc de
oameni controlați de Elena Ceaușescu, prin Tudor Postelnicu, au fost racolați
și angajați în Securitate copiii unor persoane foarte importante. Astfel au fost
fetele lui Ion Dincă, fiica și ginerele generalului Victor Athanasie Stănculescu,
fiul vice-prim-ministrului Ștefan Andrei, fiul vice-prim-ministrului Gheorghe
Oprea și mulți alții. Postelnicu i-a propus și lui Constantin Boștină, o vreme
secretar personal al lui Nicolae Ceaușescu, un post de colonel de securitate.
Boștină l-a întrebat pe Postelnicu dacă Ceaușescu știe despre propunere, iar
Postelnicu a declarat că Ceaușescu nu știe! Boștină a refuzat intrarea în
Securitate. Elena Ceaușescu a avut puterea să-l alunge pe Boștină de lângă
soțul ei. În 22 decembrie 1989, Constantin Boștină era prim-vicepreședinte al
Consiliului Popular Județean Botoșani…

Dovada luptei surde pentru puterea în România între Nicolae Ceaușescu și

Elena Ceaușescu este mărturisită de memorialistul onest Constantin Boștină.
Elena Ceaușescu avea dorința ca directorul de cabinet al lui Nicolae
Ceaușescu, șeful Cancelariei și consilierii, când aveau ceva de raportat
președintelui să meargă mai întâi să-i spună ei și după aceea să meargă la
soțul ei. Constantin Boștină, încurajat de Nicu Ceaușescu, care-i spusese să
nu asculte de mama lui, nu a acceptat să-i raporteze Elenei Ceaușescu
problemele importante.

La un moment dat, s-a prezentat în audiență ambasadorul Siriei, care i-a

înmânat lui Nicolae Ceaușescu un plic strict secret, privitor la negocierile
dintre Israel și statele musulmane din Orientul Mijlociu. Erau informații de
importanță mondială. Întrucât urma să plece din sediu, Ceaușescu l-a chemat
pe Boștină în Cabinetul 1, loc unde Elena avea tehnica operativă de ascultare,
i-a dat plicul și i-a spus să nu îl dea nimănui. Boștină a înțeles că de cerut
putea să-l ceară doar Elena Ceaușescu. După plecarea lui Ceaușescu, la
Boștină în birou a intrat Elena Ceaușescu care i-a cerut plicul. Boștină a mințit
și i-a spus că, l-a plecarea lui Nicolae Ceaușescu din sediu, l-a condus până la
scări, iar președintele i-a cerut plicul înapoi. Elena Ceaușescu și-a dat seama
că Boștină minte și l-a admonestat sever. Seara, Ceaușescu nu s-a mai întors
pe la sediu și l-a chemat pe Boștină la reședința din Primăverii să-i raporteze
problemele care au mai apărut în lipsa lui. Boștină i-a spus că Elena
Ceaușescu i-a cerut plicul și că nu i l-a dat. Nicolae Ceaușescu a spus: „Foarte
bine ai făcut. Ține minte. N-am cedat încă puterea nimănui.”[6]

În 1989, secretar personal al lui Nicolae Ceaușescu era Constantin Manea. El

a declarat că: „Elena Ceaușescu se amesteca în treburile cancelariei lui
Nicolae Ceaușescu. Pentru noi, devenise ceva normal: când el se odihnea, ea
venea și cotrobăia pe masa lui de lucru. Veneau plicuri sigilate de la
Securitate, Ministerul de Externe, Ministerul de Interne. Toate aceste plicuri
le desfăcea.”[7]

Note bibliografice

[1] Corvin Lupu, Trădarea Securității în decembrie 1989. Secrete ale intervenției
străine împotriva României, București, 2015, pp. 70-71.

[2] Privitor la operațiunile „Trandafirul”, „Vama” și „Arderea”, de incinerare a

cadavrelor unor agenți străini omorâți în evenimentele din decembrie 1989
de la Timișoara, vezi și Corvin Lupu, România în decembrie 1989. De la revolta
populară la lovitura de stat, Ediția a II-a revizuită și adăugită, București, 2020,
pp. 95-98, Corvin Lupu, Trădarea Securității în decembrie 1989. Secrete ale
intervenției străine împotriva României, Editura Elion, București, 2015, pp. 118-
145, Ilie Stoian, Decembrie 89 – Criminala capodoperă, Editura Evex, București,
1998, pp. 40-41 și Aurel Perva, Carol Roman, Misterele Revoluției Române. O
mărturie autentică după 20 de ani, București, 2009, p. 28.

[3] Ion Tameş, Mărturia unui contraspion, Bucureşti, 2008, p. 97.

[4]Alice Barbu, S.R. Stănescu, op. cit., p. 150.

[5] Legat de acest aspect, persoanele nominalizate nu erau singurele care, în
mod duplicitar, mimau supunere oarbă, dar pe fond nu îi erau devotate
președintelui Ceaușescu. Nu trebuie minimalizat rolul prim-ministrului
Constantin Dăscălescu în inducerea crizei alimentare, energetice și de bunuri
de larg consum. Dăscălescu a trăit șase ani în Uniunea Sovietică și relația lui
specială cu URSS a fost temei pentru numirea sa ca șef al Guvernului
României. Este cunoscut faptul că toți cei care erau trimiși oficial la studii în
URSS erau recrutați de serviciile secrete sovietice.

[6] Alice Barbu, S.R. Stănescu, op. cit., pp. 41-42, 174, 176-177 și 189.

[7] Marius Oprea, Ultimul episod al revoluției. Arestarea lui Iulian Vlad. Brucan
către Iliescu: <Cum vrei să lucrezi cu fostul șef al Securității, nu-ți dai seama că e
o idee monstruoasă?>, mediafax.ro din 30.12.2021.

Referindu-se la Elena Ceaușescu a ultimilor ani ai epocii, nepotul lui Nicolae

Ceaușescu, Emil Bărbulescu, a formulat o părere avizată, sugestivă, ca o
concluzie: „…este convingerea mea fermă. Din momentul în care i-a permis ei
ascensiunea politică a început, de fapt, căderea lui. Este un lucru bine știut:
ea ajunsese în ultimul timp să conducă de facto. Avea propriile servicii de
informare, propriile servicii de securitate. De altfel, de la ea la el, nu mai
ajungea nici un fel de informație. Nici măcar de la Vlad, șeful
Departamentului Securității, sau de la Postelnicu. Nu mai ajungea nici o
informație la Ceaușescu, fără să fie avizată de ea și modificată pe ici, pe
acolo, în funcție de interesele ei, care deja nu mai erau interesele lui. Era
lucru știut, lucru cunoscut: era aproape imposibil să ajungi la Cabinetul 1 fără
ca ea să știe și ca ea să ia măsurile necesare, pentru a fi acolo (în cazul în care
credea că ai de gând să spui ceva ce nu trebuie spus)”.[1]

Emil Bărbulescu scrie că în familia sa se spunea că Elena Ceaușescu dorea să-

l înlăture pe soțul ei de la putere și să preia ea conducerea și că și el este
înclinat să creadă că ea dorea acest lucru. Schimbarea președintelui Nicolae
Ceaușescu cu soția sa și aducerea lui Nicu Ceaușescu ca secretar general al
PCR ar fi urmat să aibă loc în primăvara anului 1990.[2]

În 22 decembrie 1989, la ora 8,35, după împușcarea generalului Vasile Milea,

Ceaușescu a rămas complet singur și a pierdut puterea instantaneu.
Legăturile telefonice i-au fost tăiate, accesul în buncărul prezidențial i-a fost
blocat de generalul trădător Ioan Geoană, tatăl actualului secretar general
adjunct al NATO. Ceaușescu a fost oprit cu forța să se adreseze oamenilor
din piață de la balconul sediului CC al PCR prin portavoce, după ce i-a fost
decuplată și stația de amplificare, la portavoce apucând doar să le spună
oamenilor din fața CC al PCR să plece acasă că în sediul puterii se dă o
lovitură de stat, iar apoi avea să fie evacuat din sediu în forță, cu elicopterul,
iar această evacuare avea să fie prezentată în mod fals ca fiind o „fugă” a
„tiranului”.

Col. Gh. Goran, șeful Securității Municipiului București, arată în declarația sa

din 1994, dată Comisiei Senatoriale Decembrie 1989, că Ceaușescu a pierdut
efectiv puterea la ora 10.00.[3]

Rolul Adelei Rozenfeld, cumnata Elenei Ceaușescu

Colonelul în retragere Dumitru Burlan a fost ofițer specialist I în cadrul
Direcției a V-a, răspunzător de paza unor membrii ai familiei Ceaușescu, de
imobilele în care locuiau aceștia, de bucătarii și ospătarii care-i deserveau și
de alte persoane care erau în contact cu produsele care ajungeau în mâna
sau pe masa Ceaușeștilor. El nu a făcut parte din complotul anticeaușist.
Dumitru Burlan a fost unul dintre cei care au declarat că medicul personal al
Elenei Ceaușescu, Abraham Schächter, nu s-a sinucis, ci a fost asasinat. Tot el
a făcut o declarație șocantă pentru necunoscători, anume că Elena
Ceaușescu ar fi fost agentă a Mossad.

În perioada ilegalității, după 1937, Elena Petrescu, viitoare Ceaușescu, s-a

aflat majoritar în cercurile evreiești ale Partidului Comunist, iar cea mai bună
prietenă a ei a fost Adela Rozenfeld, o evreică inteligentă, foarte săracă, care
nu avea școală deloc, fiind analfabetă.

Generalul de securitate Andruța Ceaușescu, fratele fostului conducător al

țării, a fost arestat în 22 decembrie 1989 și condamnat la 15 ani de
închisoare. În timpul detenției, Andruța Ceaușescu a fost convocat de
Comisia Senatorială de Cercetare a Evenimentelor din Decembrie 1989 și
anchetat sub jurământ. Ceaușeștii fiind toți în pericol mare de moarte, este
greu de prevăzut că Andruța Ceaușescu a mințit. O mare parte a
interogatoriului luat de senatorul PNȚCD Valentin Gabrielescu a vizat relațiile
de familie ale Ceaușeștilor.

Printre altele, Andruța a declarat că în anii războiului mondial, Elena Petrescu

și Adela Rozenfeld s-au aflat în compania unor militari germani din București.
Este cert că acea perioadă le-a legat pe cele două femei pe viață. Au rămas
cele mai bune prietene. Elena Ceaușescu a mai avut relații bune și cu alte
femei, tot evreice (!), cum ar fi cu Gizela Vass, dar prietenie a avut doar cu
Adela Rozenfeld. După eliberarea din închisoare a singurului frate al Elenei
Petrescu (Ceaușescu), pe nume Gheorghe („Gogu”) Petrescu, el s-a căsătorit
cu Adela Rozenfeld. Prietenia Elenei Ceaușescu cu Adela Petrescu a durat
toată viața. Se vizitau adeseori, iar Adela, Gogu și cei trei copii ai lor erau
singura familie care rămâneau uneori peste noapte la familia Ceaușescu.[4]

Andruța Ceaușescu, fratele mai mic al lui Nicolae, a ajuns la București în

1940. Și-a deschis un birt. Apoi a făcut armata. După război, a apelat la
Nicolae și la cumnatul lui Nicolae, Gogu Petrescu, care era ofițer de
securitate, să-l bage și pe el în sistemul militar. Nicolae Ceaușescu i-a spus să
se întoarcă mai întâi la Scornicești, să înființeze acolo organizație a PCR, apoi,
în 1949, să organizeze CAP-ul din comună. Andruța Ceaușescu a dorit să
urmeze școala de miliție. Nicolae Ceaușescu l-a sfătuit să urmeze școala
militară, „că este mai bine”. Andruța nu l-a ascultat și a urmat școala de
miliție. La terminare, cu ajutorul lui Nicolae Ceaușescu a fost făcut instructor
politic la o secție de miliție din București. Andruța s-a dus la Nicolae și la
Elena să-i roage să-l cazeze în București. Elena Ceaușescu i-a spus că nu
poate să stea la ei, pentru că ei au trei copii, dar poate să locuiască la Adela,
cu toate că și Adela avea tot trei copii. Adela l-a primit pe Andruța în locuința
ei.

Adela muncea toată ziua: spăla, călca, îngrijea copiii, făcea curățenie.
Gogu[5] venea doar seara acasă, aproape de fiecare dată beat și, după
discuții în contradictoriu cu Adela, o lua la bătaie. O bătea tare. Ne mai
putând suporta serile de scandal și bătăi, Andruța s-a dus să se plângă la
fratele lui Nicolae, să-i spună ce se întâmplă în casa cumnaților săi. Nicolae i-
a spus Elenei, iar Elena, Adelei. Adela s-a supărat foc pe Andruța că a povestit
fratelui său adevărurile crude din căsnicia ei și l-a dat afară din casă. Mai
mult decât atât, răzbunarea Adelei a mers mai departe și a făcut ca Andruța
să fie mutat și din funcția de instructor politic, într-o funcție executivă
inferioară. În fața Adelei și a Elenei Ceaușescu, Nicolae Ceaușescu a cedat și
și-a sacrificat fratele.

Andruța spunea că Adela avea un ascendent teribil în fața Elenei Ceaușescu.

Elena ținea la ea foarte mult și făcea copiilor ei, de zilele lor, cadouri mai mari
decât le făcea propriilor copii.

Un alt membru al familiei Ceaușescu care a făcut dezvăluiri despre Adela

(Rozenfeld) Petrescu a fost Emil Bărbulescu, fiul sorei lui Nicolae Ceaușescu,
Elena, măritată Bărbulescu. Elena era profesoară de Istorie. Era o femeie
modestă, fără pretenții de lux și de a i se acorda o atenție și un respect
speciale. După ce Nicolae Ceaușescu a ajuns foarte sus în ierarhia de partid,
Elena a devenit director de liceu, apoi inspector general școlar al Județului
Olt. Era măritată cu Vasile („Lică”) Bărbulescu, inginer agronom la CAP
Scornicești, apoi președinte al CAP Scornicești. Când Elena a devenit
inspector general la Slatina, Vasile Bărbulescu a fost promovat director
general al Direcției Agricole a Județului Olt, apoi prim-secretar al CJ Olt al PCR,
iar ulterior secretar al CC al PCR cu probleme de agricultură. Elena și Vasile
au avut un singur copil, Emil Bărbulescu, ofițer de miliție, șef al postului de
miliție din Scornicești, iar în decembrie 1989 deținea funcția de adjunct al
șefului Miliției Județului Olt. A fost căsătorit și a avut doi copii despre care nu
a vorbit niciodată. După divorț, soția lui a murit tânără în urma unui infarct. A
fost arestat pentru simplul motiv că era nepotul de soră al lui Nicolae
Ceaușescu. „Dreptate democratică” marca Iliescu-Brucan-Militaru-Roman.

Într-o mărturie memorialistică, Emil Bărbulescu a relatat un eveniment din

viața familiei Bărbulescu, de la începutul toamnei anului 1989. Nicolae
Ceaușescu l-a chemat la el pe cumnatul său, Vasile Bărbulescu și l-a acuzat că
a furnizat conducerii de partid informații false despre producțiile agricole, că
a tolerat erori în coordonarea activității agricole, că sunt lipsuri mari în
agricultura României și i-a spus că îl va destitui, îl va sancționa și va prelucra
la nivelul organizațiilor de partid cazul său. A fost ca o lovitură de măciucă
pentru Vasile Bărbulescu. În Cabinetul 1 a intrat și Elena Ceaușescu, care i-a
spus în față că este „un țăran prost”, care habar nu are de agricultură. Vasile
Bărbulescu i-a rugat să nu-l pedepsească atât de aspru și să-i permită să se
pensioneze și să se retragă fără „valuri”. A fost refuzat și discuția încheiată.
După o noapte de frământări în familie, Elena (Ceaușescu) Bărbulescu a
hotărât să meargă la fratele ei să-l roage să-l ierte pe „Lică”. N-a rezolvat
nimic. Nicolae și soția lui i-au spus aceleași lucruri pe care i le-au spus și
soțului ei. Revenită acasă, după încă o noapte, Elena Bărbulescu a spus
soțului și fiului ei: „Mă duc la Adela!”

Emil Bărbulescu a mărturisit că ei știau că Adela (Rozenfeld) Petrescu era

cointeresată material pentru a influența numirea unor demnitari în funcții de
conducere și pentru a influența decizii importante, pe care le rezolva cu
ușurință prin Elena Ceaușescu. În același timp, Emil Bărbulescu spune că
Adela influența destituirile și numirile de așa natură încât să-l înconjoare pe
Nicolae Ceaușescu doar cu oameni devotați Elenei Ceaușescu.

El a spus că mama lui s-a dus la Adela cu cadouri, fără alte precizări, care
puteau fi considerate autodenunțuri. Adela a întrebat-o de ce vine la ea.
După ce a ascultat cazul lui Vasile Bărbulescu cum i l-a relatat soția acestuia,
Adela s-a uitat în ochii Elenei (Ceaușescu) Bărbulescu și, fără să dea vreun
telefon, fără să întrebe pe cineva ceva, fără să ceară timp, a spus pe loc:
„Bine, rămâne Vasile secretar al CC al PCR!” Adela hotăra totul singură! În
noiembrie 1989, la Congresul al XIV-lea al PCR, Vasile Bărbulescu a fost reales
în funcția de secretar al CC al PCR![6]

Emil Bărbulescu a mai relatat unele momente din viața familiei Ceaușescu și
l-a prezentat pe unchiul său, conducătorul partidului și al țării, ca fiind un om
care nu mai avea controlul asupra puterii din România. Un astfel de moment
a fost în anul 1989, când Nicolae Ceaușescu a fost într-o vizită de lucru în
județul Olt, împreună cu alți demnitari. Când elicopterul a trecut pe lângă un
câmp agricol care nu i-a plăcut cum arăta, a cerut pilotului să aterizeze acolo.
Pe câmp se aflau o mulțime de femei din sat care recoltau. Ceaușescu a
intrat în vorbă cu femeile. Ele l-au înconjurat pe Ceaușescu și l-au apostrofat
pentru proasta aprovizionare cu pâine și alte lipsuri. S-au răstit la Ceaușescu,
gata să-l îmbrâncească. Ceaușescu asculta uimit afirmații care păreau a fi
complet noi pentru el. Ceaușescu s-a întors către demnitarii care-l însoțeau și
le-a spus: «Dați-le, mă, oamenilor pâine…» Emil Bărbulescu spunea că
Nicolae Ceaușescu simțea că se întâmpla ceva care-i scăpa conducătorului.
[7] Era criza indusă de trădătorii care își luaseră misiunea să-l înlocuiască cu
un lider devotat Moscovei. Era Planul „Dniestr” în plină desfășurare.

Acest foarte mare rol din umbră al Adelei (Rozenfeld) Petrescu a fost
necunoscut istoriografiei perioadei ceaușiste.

Note bibliografice

[1] Ibidem.

[2]Emil Bărbulescu, Nicolae Ceaușescu a fost unchiul meu, Caracal, 2017, p.

132.

[3] Comisia Senatorială pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie

1989, Stenograma audierii colonelului Gheorghe Goran, 4 mai 1994.

[4] Lavinia Betea (coordonator), Cristina Diac, Florin-Răzvan Mihai, Ilarion

Țiu, Viața lui Ceaușescu. Fiul poporului, Editura Adevărul Holding, București,
2013, p. 207.

[5] După 1948, Gheorghe („Gogu”) Petrescu a fost ofițer în conducerea

Securității, dar, în 1952, când Gheorghe Gheorghiu-Dej a făcut importante
epurări în stat, eliminând grupul evreiesc al Anei Pauker (Hanna Rabinsohn),
el a ieșit din Securitate.

[6]Emil Bărbulescu, op. cit., pp. 214-215.

[7] Vezi articolul Mărturia nepotului dictatorului: „Am fost închis în aceeași
celulă cu Nicu Ceaușescu. Eram convinși că vom fi executați”, în „Evenimentul
zilei” din 9 februarie 2018.