Valeriu CAPCELEA DEONTOLOGIA PROFESIONAL

Valeriu CAPCELEA Eugen HURUBĂ
DEONTOLOGIA PROFESIONALĂ A EXECUTORULUI

JUDECĂTORESC
Curs universitar
Prof. univ. dr. Conf. univ. dr.
VALERIU CAPCELEA EUGEN HURUBĂ
DEONTOLOGIA PROFESIONALĂ
A EXECUTORULUI
JUDECĂTORESC
Curs universitar
Universul Juridic
Bucureşti
-2014-
Editat de S.C. Universul Juridic S.R.L.
Copyright © 2014, S.C. Universul Juridic S.R.L.
Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin

S.C. Universul Juridic S.R.L.
Nicio parte din acest volum nu poate fi copiată fără acordul scris al
S.C. Universul Juridic S.R.L.
NICIUN EXEMPLAR DIN PREZENTUL TIRAJ NU VA FI

COMERCIALIZAT DECÂT ÎNSOŢIT DE SEMNĂTURA
ŞI ŞTAMPILA EDITORULUI, APLICATE PE INTERIORUL
ULTIMEI COPERTE.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

CAPCELEA, VALERIU
Deontologia profesională a executorului judecătoresc :
curs universitar / Valeriu Capcelea, Eugen Hurubă. - Bucureşti :
Universul Juridic, 2014
Bibliogr.
ISBN 978-606-673-437-0
I. Hurubă, Eugen
347.952(498)(075.8)
REDACŢIE: tel./fax: 021.314.93.13

tel.: 0732.320.666
E-mail: redactie@universuljuridic.ro
DEPARTAMENTUL tel.: 021.314.93.15

DISTRIBUŢIE: fax: 021.314.93.16
e-mail: distributie@universuljuridic.ro
www.universuljuridic.ro
Introducere în studiul dreptului libertăţilor fundamentale 5
Valeriu Capcelea, este absolventul Facultăţii de Istorie a Universităţii de Stat din

Moldova (1974). În 1987 a susţinut teza de Doctor în filozofie la Institutul de Filozofie a AŞ a
Ucrainei, iar în anul 2008 teza de Doctor habilitat în filozofie la Universitatea de Stat din
Moldova. În perioada anilor 1974-1978 a fost profesor de istorie şi ştiinţe sociale la şcoala
medie din comuna Geamăna raionul Anenii-noi. Timp de 35 de ani (1978 – 2013) a fost
lector, lector superior şi conferenţiar universitar al Catedrei de Ştiinţe Socio-umane şi de
Drept public a Universităţii de Stat „Alecu Russo” din Bălţi. În prezent este profesor
universitar al Catedrei de Drept Public al Universității de Studii Europene din Moldova. Predă
cursuri de filosofie generală şi socială, de filozofie a dreptului, de metodologie a ştiinţei şi de
etică (etică şi deontologie juridică, etică profesională a funcţionarului public şi a pedagogului).
Este autorul a 135 de lucrări ştiințifice, dintre care 6 monografii, 30 de articole în reviste
ştiințifice naționale şi internaționale, 50 de articole în culegeri naționale şi internaționale, 16
teze ale comunicărilor ştiințifice, 25 de lucrări metodico-didactice, printre care 18 manuale
universitare, participant la 60 de Conferinţe Ştiinţifice Naţionale şi Internaţionale din
România, Rusia, Ucraina. Este autorul unor lucrări de anvergură dedicate tradiţiilor naţionale,
normelor sociale şi problemelor ce ţin de analiza tranziţiei ţării noastre de la societatea
totalitaristă spre democraţie şi statul de drept. Reţin atenţia, îndeosebi, lucrările publicate în
ultimii ani, dedicate filozofiei generale, filozofiei dreptului şi celei sociale, precum şi eticii,
deontologiei juridice, rolului tradiţiilor naţionale şi a normelor sociale în asigurarea unui
proces continuu de dezvoltare a generaţiilor umane şi cele care se referă la investigarea
fenomenului tranziţiei moldoveneşti de la societatea totalitaristă la cea democratică.
Eugen Hurubă, este absolventul Facultăţii de Drept din cadrul Universității Ecologice
„Dimitrie Cantemir” din Iaşi. În anul 2011 a absolvit cursurile şcolii doctorale din cadrul
Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, având teza de doctorat „Contestația la executare în
materie civilă”, sub îndrumarea prof. univ. dr. Ion Leş, lucrare distinsă cu calificativul
„Magna cum laude”. Concomitent cu activitatea de executor judecătoresc desfăşurată ca
profesionist liberal, în perioada 2005-2009 a fost cadru didactic universitar asociat al
Universității „Petru Maior” din Tîrgu-Mureş şi al Universității „Dimitrie Cantemir” din
Tîrgu-Mureş. În perioada 2005-2009 a ocupat funcția de director al Centrului Național de
Pregătire şi perfecționare a Executorilor Judecătoreşti din România, printre alte activități,
făcând parte din comisia de elaborare a Codului deontologic al executorului judecătoresc. Din
anul 2009 este cadru didactic titular al Universității „Petru Maior” din Tîrgu-Mureş, în prezent
fiind conferențiar universitar în cadrul Departamentului de Drept şi Administrație Publică,
unde predă cursuri de drept procesual civil, drept execuțional civil, organizarea sistemului
judiciar etc. Din anul 2010 este cadru didactic asociat al Universităţii de Stat „Alecu Russo”
din Bălţi, Republica Moldova, unde predă cursuri de executare silită. În prezent este director
al Revistei române de executare silită, editată la editura Universul Juridic din Bucureşti,
România. Este autorul a peste 50 de lucrări ştiințifice, dintre care 3 monografii, 2 cursuri
universitare, 15 de articole în reviste ştiințifice naționale şi internaționale, 20 de articole în
culegeri naționale şi internaționale, participant la peste 20 de Conferinţe Ştiinţifice Naţionale
şi Internaţionale din România, Republica Moldova, Ungaria şi Franța.
6 Deontologia profesională a executorului judecătoresc
Argument
Deontologia profesională a executorului judecătoresc este un manual destinat
studenţilor Facultăţilor de drept ale instituţiilor superioare de învăţământ. Structura
manualului şi tematica abordată oferă posibilitatea de a concepe atât etica şi noţiunile ei
fundamentale, cât şi etica juridică prin intermediul deontologiei profesionale a executorului
judecătoresc care are ca obiectiv primordial executarea în mod echitabil a hotărârilor
judecătoreşti. În manual sunt redate noţiunile şi categoriile fundamentale ale eticii şi
problemele care ţin de deontologia profesională a executorului judecătoresc atât din
Republica Moldova, cât şi din România şi Uniunea Europeană. Totodată, sunt analizate
Codurile deontologice ale executorului judecătoresc din ambele ţări, valorile şi principiile
care trebuie plasate la baza activităţii lor, aspectele morale ale relaţiei executorului
judecătoresc cu solicitanţii serviciilor sale şi părţile procedurii de executare, cu magistraţii,
avocaţii şi cu organele de conducere care pot contribui, în mod substanţial, la formarea şi
cristalizarea unei ţinute morale şi, totodată, la respectarea Codurilor deontologice de către
executorii judecătoreşti.
„Datorie! nume sublim şi mare, tu care nu cuprinzi în tine nimic agreabil, nimic care
să includă insinuare, ci reclami supunere, care totuşi nici nu ameninţi cu nimic care ar trezi
în suflet o aversiune naturală şi l-ar înspăimânta pentru a pune în mişcare voinţa, ci numai
stabileşti o lege care-şi găseşte prin ea însăşi intrare în suflet şi care totuşi îşi câştigă ea
însăşi, în ciuda voinţei, veneraţie (deşi nu totdeauna ascultare); înaintea căreia amuţesc toate
înclinaţiile, deşi în taină acţionează împotriva ei: care ţi-e obârşia demnă de tine şi unde
găsim rădăcina descendenţei tale nobile, care respinge cu mândrie orice înrudire cu
înclinaţiile, rădăcină din care trebuie să derive, ca din originea ei, condiţia indispensabilă a
acestei valori pe care numai oamenii însuşi şi-o pot da?”.
(Kant, Im. Critica raţiunii practice, în Întemeierea metafizicii moravurilor,
vol. I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 175 şi 176).
Cuvânt-înainte
Etica şi morala sunt permanenţe ale vieţii spiritual-umane, dar în noile condiţii create
prin revoluţiile de la sfârşitul anului 1989 din Centrul şi Răsăritul Europei, ele sunt tot mai
solicitate să contureze profiluri etico-morale potrivite cu noile răscruci apărute la intrarea în
secolul al XXI-lea. Astăzi suntem obligaţi să revenim la fundamentele etice ale existenţei
omenirii pe care le-am pierdut în această perioadă de criză profundă pe care o traversează
civilizaţia, pentru a rezolva problemele ce ţin, nu numai, de guvernanţa globală sau ocro-
tirea mediului ambiant, dar şi de comportamentul faţă de semeni, inclusiv şi faţă de
executarea echitabilă a hotărârilor judecătoreşti.
Dar, din păcate, trăim într-o societate unde suferă, în primul rând, valorile morale.
Trăim într-o epocă de confuzie morală, când valorile morale sunt profund zdruncinate şi,
posibil, alterate iremediabil. Fenomenul în cauză este destul de actual, mai ales, în ţările ce
au trecut de la totalitarism spre democraţie precum Republica Moldova şi România. Iată de
ce este necesar de a aborda şi trata în mod insistent problemele deontologiei profesionale,
inclusiv cele care se referă la activitatea executorului judecătoresc.
Etica şi deontologia profesională sunt nişte ştiinţe normative care deseori sunt numite
şi filosofie practică fiind studiată nu numai pentru a cunoaşte ce este virtutea, dar mai ales
pentru a deveni virtuos. Prin urmare, scopul eticii şi a deontologiei constă nu în furnizarea
unui anumit bagaj de cunoştinţe, dar în orientarea omului spre anumite valori şi virtuţi
eterne, spre săvârşirea faptelor bune. Pentru ca etică şi deontologia să devină utile uma-
nităţii, sunt necesare două premize: arta de a poseda şi dirija pasiunile şi dorinţa de a le
îndrepta spre scopuri nobile. Seminţele eticii şi ale deontologiei, ca şi cele ale grâului,
încolţesc atunci când cad într-un sol fertil. Etica şi deontologia reprezintă nişte călăuze
valorice ce pot să descrie locurile semnificative, fără a impune un traseu anume, pe motiv
că totul depinde de fiecare personalitate în parte.
Etica şi deontologia nu se substituie omului real în eforturile sale morale individuale,
ea nu poate să anihileze responsabilitatea personalităţii pentru deciziile adoptate. Ele nu
sunt un paravan după care să te poţi ascunde, dar ele pot fi utile celor care caută ajutor.
Atunci când preceptele etice se materializează în activitatea morală a celor ce o studiază,
etica poate deveni militantă. În caz contrar, ea devine inutilă, produce numai iritare şi necaz.
O bună parte din această lucrare este dedicată studierii problemelor generale şi
particulare ale deontologiei profesionale a executorului judecătoresc. Putem constata, cu
regret că atât în Republica Moldova (în continuare RM), cât şi în România nu există lucrări
consacrate problemelor deontologiei profesionale a executorului judecătoresc. În această
ordine de idei, lucrarea în cauză reprezintă o tentativă de a lichida anumite lacune în pregă-
tirea specialiştilor din punctul de vedere al eticii şi a acorda un ajutor studenţilor la însuşirea
eticii şi deontologiei profesionale a executorului judecătoresc în conformitate cu experienţa
acumulată. Asimilarea profundă a acestor cunoştinţe va contribui, ulterior, la transformarea
în fapte şi acţiuni îndreptate spre binele oamenilor, spre executarea echitabilă a hotărârilor
judecătoreşti.
Manualul în cauză nu ridică pretenţii deosebite de „originalitate”. Ne-am străduit să

sistematizăm şi să reorganizăm teme şi soluţii existente care sunt elaborate sau numai
intuite. Dacă în analizele noastre se remarcă şi elemente de „originalitate”, rămâne în seama
specialiştilor să le dea o apreciere. Ceea ce ne-a interesat în mod deosebit a fost explicarea
problemelor de care se ocupă etica şi deontologia profesională a executorului judecătoresc
şi nu „originalitatea” sau „paternalitatea ideilor”.
Obiectul, funcţiile şi problematica eticii … 13
Tema nr. I
Obiectul, funcţiile şi problematica eticii şi a deontologiei
profesionale a executorului judecătoresc
Planul:
1. Geneza şi conţinutul noţiunilor de „etică” şi „morală”. Obiectul eticii
2. Noţiunea şi tipurile deontologiei profesionale
3. Natura şi esenţa valorilor deontologice
4. Norma morală în deontologie
5. Principiile deontologiei
6. Funcţiile eticii
7. Deontologia profesională a executorului judecătoresc, tip specific al deontologiei
juridice.
1. Geneza şi conţinutul noţiunilor de „etică” şi „morală”. Obiectul

eticii
Noţiunea de „etică” provine de la cuvântul grecesc ethos (morav, obicei, caracter).

Iniţial prin acest termen se înţelegea locul obişnuit de trai, casa, locuinţa, cuibul păsărilor şi
vizuinile fiarelor. Ulterior, ea a început să consemneze natura stabilă a unui sau altui
fenomen, obicei, caracter etc.
Pornind de la cuvântul ethos în sensul lui de caracter, Aristotel a creat adjectivul etic
pentru a elucida o clasă specifică de calităţi umane, numite de el „virtuţi etice”. Aceste
virtuţi reprezintă, după Aristotel, nişte facultăţi ale caracterului, temperamentului omului,
care mai sunt numite „calităţi spirituale”. Ele se deosebesc, pe de o parte, de afecte ca
facultăţi ale corpului, iar pe de altă parte, de virtuţile diano-etice ca facultăţi ale minţii. Spre
exemplu, frica este un afect natural, memoria, o facultate a minţii, iar cumpătarea, curajul,
dărnicia, facultăţi ale caracterului. Cu scopul de a reliefa totalitatea virtuţilor etice într-un
domeniu separat al gnoseologiei şi de a elucida acest domeniu al cunoaşterii într-un
domeniu separat al ştiinţei, Aristotel introduce în uz noţiunea de „etică”.
Urmărind scopul de a traduce exact noţiunea de „etică” din limba greacă în limba
latină, Cicero, marele filosof al Romei antice, a creat noţiunea de moralis (moral), de la
latinescul moris (număr), cuvânt similar grecescului ethos. După cum am remarcat mai sus,
ethos înseamnă caracter, temperament, modă, obicei, croială a îmbrăcămintei. Când scria
despre filosofia morală, Cicero înţelegea prin ea aceeaşi sferă a cunoaşterii pe care Aristotel
o numea etică.
În secolul al IV-lea d. Hr., în limba latină s-a încetăţenit noţiunea de „moralitas”
(morală), care era, de fapt, o analogie directă a noţiunii greceşti de „etică”. În accepţia
iniţială, în limbile europene ce s-au consolidat în Evul Mediu, termenii „etică”, „morală”,
„moralitate” erau utilizaţi ca sinonime, într-un singur sens. În procesul dezvoltării ulterioare
a culturii, odată cu elucidarea particularităţilor eticii ca domeniu al gnoseologiei, fiecare

noţiune capătă treptat o semnificaţie proprie. Prin etică se subînţelege o ramură respectivă a
cunoaşterii, o ştiinţă specifică, iar prin morală (moralitate), obiectul pe care îl studiază etica.
Totodată, destui filosofi disting etica de morală, în acest fel: morala se referă la
comportamentul uman văzut prin prisma valorilor (de bine şi rău, drept-nedrept etc.), iar
etica se referă la studiul a tot ceea ce intră în această arie a valorilor şi normelor morale în
acţiune. În limbajul obişnuit, cei doi termeni sunt adeseori interşanjabili când descriem
oameni pe care-i considerăm buni şi acţiunile lor morale, corecte. De asemenea, termenii
anetic şi imoral sunt sinonimizaţi atunci când descriem anumite persoane rele sau când
spunem că acţiunile lor sunt imorale.
În istoria filosofiei au fost întreprinse un şir de tentative de a scoate la iveală
distincţiile dintre noţiunile de „morală” şi „moralitate” Cea mai cunoscută dintre ele îi
aparţine lui Hegel, care înţelegea prin morală aspectul subiectiv al acţiunilor întreprinse de
oameni, iar prin moralitate înseşi acţiunile în desfăşurarea lor obiectivă şi deplină, adică
morala reprezintă felul în care sunt percepute acţiunile de către individ în aprecierea lui
subiectivă manifestată prin trăirea vinovăţiei, iar moralitatea, felul în care se manifestă în
realitate faptele omului, în experienţa reală a familiei, poporului, statului.
B. Williams, cunoscutul specialist în problemele eticii, în lucrarea sa Introducere în
etică, devenită o carte de căpătâi a studenţilor din întreaga lume, editată la Cambridge în
1972 şi reeditată în scurt timp de zece ori, face o distincţie tehnică între morality şi ethics,
cel de-al doilea cuvânt având un sens mai general, ce acoperă, în mare măsură, înţelesul în
care utilizăm noi, de regulă, cuvântul morală. „Moralitatea, în schimb, ar fi „un sistem
special, o varietate particulară a gândirii etice”, „una care are o semnificaţie specială în
cultura occidentală modernă; nota distinctivă a „subsistemului moralitate” e dată de
„noţiunea specială de obligaţie pe care o utilizează” şi de intenţia „universală” pe care o
posedă1.
În tradiţia culturală şi lingvistică, prin moralitate se subînţeleg principiile
fundamentale de comportare umană, iar prin morală, formele de comportare obişnuite. În
acest sens, poruncile lui Dumnezeu ţin de moralitate, iar poveţele unui pedagog, de morală.
Totuşi, putem constata că în majoritatea limbilor contemporane, în vorbirea curentă, cele
trei cuvinte se utilizează, de obicei, ca sinonime şi se înlocuiesc reciproc.
Pentru oamenii care nu cunosc îndeaproape filosofia, cuvântul etică sugerează un
ansamblu de standarde în raport cu care un grup sau o comunitate umană decid să-şi
reglementeze comportamentul, spre a deosebi ce este legitim sau acceptabil în urmărirea
scopurilor lor de ceea ce nu este astfel. Se vorbeşte, în acest sens, de o „etică a afacerilor”,
de o „etică juridică” sau de o „etică a executorului judecătoresc”.
Nu toate utilizările noţiunii în cauză se cer asociate neapărat cu o activitate specifică.
Sensul filosofic al termenului „etică” are evidente legături cu această accepţiune cotidiană,
dar nu este identică cu ea. Ca orice altă preocupare filosofică, cercetarea etică vizează
principiile fundamentale şi conceptele de bază ce se regăsesc sau ar trebui să se regăsească
în orice domeniu particular al gândirii şi activităţii umane. Fiind o ramură a filosofiei, etica
e un studiu teoretic. Prin aceasta ea diferă de etică în sensul profan schiţat mai sus prin
aceea că orice corp real de credinţe etice, spre exemplu etica creştină, este menit a fi nu
1
Williams, B., Introducere în etică, Ed. Alternative, Bucureşti, 1993, p. 5.
doar o expunere şi analiză a anumitor doctrine teoretice, ci o călăuză de viaţă practică.
„Etica” filosofică şi „etica” în sens nefilosofic au ca element comun, obiectul lor. Filosofii
moralei studiază tocmai acele sisteme care urmăresc să călăuzească viaţa oamenilor ca
oameni. Este totuşi important să nu fie supralicitată, în acest context, deosebirea dintre
profan şi filosof, în măsura în care omul de rând gândeşte critic despre propriile-i vederi
morale sau despre cele ale altora, sau meditează asupra justificării lor, sau le compară cu
alte atitudini, rivale, el fiind în felul său un filosof al moralei.
Aşadar, etica este o ştiinţă filosofică ce studiază morala ca una dintre cele mai
importante laturi ale existenţei umane şi sociale ce examinează esenţa, natura şi structura
moralei, este o sferă a cunoaşterii, o tradiţie intelectuală, iar morala sau moralitatea este
ceea ce studiază etica, obiectul ei.
Etica este o disciplină filosofică prin tradiţia sau prin istoria ei exterioară, deoarece
gândirea etică s-a cristalizat în cadrul concepţiilor filosofice generale, fie într-o formă
dezvoltată, fie ca un sector relativ autonom al reflecţiei. Totodată, etica este o disciplină
filosofică, întrucât în baza oricărei concepţii etice dezvoltate coerent stă explicit sau implicit
o concepţie generală asupra existenţei. Ea este o disciplină filosofică şi prin domeniul ei de
referinţă, deoarece studiază relaţia dintre „faptele bune” şi ceea ce este binele, prin însuşi
demersul ei, care este un demers sintetic şi conceptualizat. Totodată, ca disciplină ştiinţifică,
etica cercetează morala şi moralitatea potrivit regulilor ştiinţifice de cunoaştere.
Astfel, etica este o disciplină filosofică prin tradiţia şi fundamental ei teoretic, prin
obiect şi rezultate, prin demersul speculativ. În acelaşi timp, etica este şi o disciplină ştiin-
ţifică, ceea ce va fi demonstrat de noi când vom trata despre funcţia ei cognitivă. Pe de altă
parte, acest caracter va reieşi în baza analizelor propriu-zise ale moralei efectuate pe tot
parcursul lucrării în cauză.
În etică sunt elucidate două grupe de probleme: problemele teoretice propriu-zise
referitoare la natura şi esenţa moralei şi problemele ce ţin de felul în care trebuie să
procedeze omul, de principiile şi normele după care trebuie să se conducă în viaţă.
Totodată, astăzi are loc lărgirea câmpului eticii şi a problematicii ei, pe motiv că
noţiunea binelui se răsfrânge asupra interacţiunilor cu natura (etica biocentrică), cu
pământul (etica pământului), cu experimentele ştiinţifice ce ţin de om (bioetica) care îşi
centrează atenţia asupra chestiunilor etice din diferite domenii: natură, biologie, medicină,
cibernetică, economie etc.
În sistemul eticii pot fi elucidate astfel de domenii ca: axiologia etică, ce studiază
problemele binelui şi răului; deontologia etică, ce analizează problemele datoriei; fenome-
nologia eticii, ce studiază morala uneia sau altei societăţi sub aspect sociologic şi istoric;
genealogia moralei; etica istorică; etica profesională, etica aplicată (deontologia) etc.
Pentru a se constitui, o ştiinţă are nevoie de anumite metode de cercetare care să ducă
la rezultate adecvate realităţii pe care o cercetează. Pe parcursul dezvoltării eticii, un rol
deosebit l-a jucat metoda speculativă, care consideră că legile morale sunt anterioare
fiecărei generaţii de oameni – căreia i se înfăţişează ca un imperativ –, le consideră ca ceva
înnăscut, ca ceva dat de la început, imuabile, atribuindu-le adeseori o origine supranaturală.
Însă, neajunsurile acestei metode sunt evidente, deoarece ea rupe morala de realitate. De
aceea, un loc aparte îl ocupă metoda empirică. Filosoful român D. Gusti considera că, dacă
cunoşti prin analiza faptelor de experienţă în ce constă o acţiune morală, te poţi ridica până
la formularea legilor cauzale ale moralităţii. El susţinea, că de la început în etică trebuie să
plecăm de la realitatea morală aşa cum se prezintă ea, deoarece faptele morale alcătuiesc
realitatea morală. Mai departe, prin explicaţii, se ajunge la cunoaşterea ideii de realitate.
Ideea, la rândul ei, este dinamică, tinde a se desfăşura, a se realiza, tinde spre maxima
perfecţiune. Aplicând această metodă, în opinia lui D. Gusti, găsim idealul etic.
Totodată, D. Gusti caracteriza metoda eticii ca fiind formalistă, realistă şi critică.
Metoda eticii este formalistă pentru că în cercetarea fenomenelor morale, formalismul, ca
atribut al metodei, răspunde necesităţii de a surprinde esenţa moralităţii. În acelaşi timp,
cercetarea ştiinţifică în etică constă în analiza realităţii morale existentă prin observaţii,
analiză, sinteză etc. În loc de a specula asupra omului abstract, etica trebuie să caute, să
vadă ansamblul de prescripţii şi norme care constituie morala unei societăţi, explicând cum
se formează ele în funcţie de alte serii de fenomene. Formalismul şi realismul solicită
spiritul critic ca al treilea atribut al metodei etice la D. Gusti. Spiritul critic este conceput de
el ca expresie a unei continue autoverificări în procesul cercetării etice, el este acela care va
permite evoluţia, transformarea metodei însăşi în funcţie de cerinţele cercetării fenomenelor
morale, eternizarea ei fiind respinsă.
Eticianul rus O. Drobniţkii a formulat un şir de trăsături specifice ale moralei ca
sistem de exigenţe, prin intermediul cărora se realizează reglementarea normativă a com-
portamentului: a) este o reglementare neinstituţională; b) se fundează pe reprezentări
conceptuale, ideale, spirituale; c) este mediată de rolul deosebit al conştiinţei şi, în parti-
cular, de motivaţiile subiective; d) sancţiunile utilizate de morală sunt ideale după caracterul
lor, iar motivele de activizare a ei sunt dezinteresate (în sensul prudenţial-pragmatic al
cuvântului); e) exigenţele morale reflectă contradicţia dintre „ceea ce trebuie să fie” şi „ceea
ce este” şi ele sunt orientate spre rezolvarea ei; f) reglementarea morală presupune auto-
nomia personalităţii faţă de acţiunile empirico-extrinseci şi de grup; g) capacitatea ei de
autolegiferare; h) este o formă specifică a responsabilităţii personale; i) exigenţele morale
sunt universale, iar judecata morală este universalizată1.
În structura moralei, de obicei, se disting următoarele elemente constitutive. Morala
include valorile morale, normele morale, principiile morale, criteriile morale, sentimentele
şi trăirile morale etc.
Valorile morale, în opinia eticianului român S. Stoica desemnează scopuri sociale şi
atitudini umane preferenţiale: responsabilitate, echitate, demnitate, dreptate, libertate etc.2.
Aceste valori structurează, prin umanizare, sensul vieţii.
După cum remarcă filosoful român T. Cătineanu, „Normele morale sunt propoziţii
sau enunţuri prescriptive, prin care se indică ce trebuie să facă sau să nu facă, respectiv cum
trebuie să fie sau să nu fie subiectul conştient în situaţii repetabile, pentru ca manifestarea
sau felul său de a fi să fie apreciate ca bune şi nu ca rele”3. Totodată, eticianul german
Brigit Förg susţine că, „norma morală este relaţia preferenţială între valori şi semnificaţii”4.
Într-adevăr, norma ca normă este o valoare şi toate obiectivităţile semnificative ale omului
sunt valori. Însă valoarea morală, în sens strict, rămâne expresia obiectivă şi obiectivată real
a normei, care este un moment al moralei. Preceptele şi normele morale călăuzesc conduita
1
Дробницкий, О.Г., Понятие морали: Историко-критический очерк. Москва: «Наука», 1974,
p. 122.
2
Stoica, S., Prelegeri de etică, vol. 1, Universitatea din Bucureşti, Bucureşti, 1974, p. 79.
3
Cătineanu, T., Elemente de etică, vol. I, Faptul moral, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1982, p. 87.
4
Förg, B., Moral und Ethik der PB. Vs Verlag, 2004, p. 14.
oamenilor, care îşi raportează astfel comportamentul la valorile morale de bine sau rău, din
care decurge şi definirea acestui comportament ca moral sau amoral. Normele morale sunt
înzestrate cu sancţiuni de aceeaşi natură. Ele pot fi extrinseci subiectului şi reprezintă o
reacţie a colectivităţii faţă de fapta amorală şi, în această circumstanţă, avem de-a face cu
forme diferite de manifestare a oprobriului public, sau pot fi intrinseci, din sfera conştiinţei
subiectului, acestea fiind cele mai puternice şi eficiente sub forma de regrete, păreri de rău,
mustrări de conştiinţă sau scrupule de conştiinţă.
Normele morale pot avea un caracter concret sau unul general, iar caracterul lor
general exprimă esenţa sistemului moral şi reflectă idealul comunitar la un moment istoric
dat. Spre deosebire de normele juridice, care sunt legate de anumite particularităţi de formă,
conţinutul normelor morale se adăposteşte sub învelişul unor idealuri, principii, obiceiuri,
care reprezintă conţinuturi mai generale. Şi aceste forme ale conştiinţei morale au
comandamente, prescripţii, îndeplinesc funcţii reglementatoare fără a avea, nemijlocit,
caracterul unei reguli, susţine T. Huszar1.
Normele morale au o structură formală, care se constituie din două elemente
fundamentale, cristalizate lexical în două expresii tipice: expresia calitativă şi expresia
imperativă. Elementul calitativ indică ce anume trebuie „să faci”, sau cum trebuie „să fii”,
iar elementul imperativ, se conţine în formularea „trebuie”. Imperativul poate lua două
forme de expresie: una pozitivă („trebuie”) care poate fi activă şi stimulativă şi alta negativă
(„nu trebuie”), care poate fi restrictivă, inhibitivă, coercitivă. Din această cauză, morala în
sens larg, e structurată valoric contradictoriu: din valori care sunt recomandate („trebuie”) şi
non-valori (sau pseudovalori), care sunt interzise („nu trebuie”). Simultan, interdicţia „nu
trebuie” nu înseamnă ceva care e interzis, deoarece interzis înseamnă „trebuie să nu…”.
În acelaşi timp, imperativul în cele două forme de expresie nu posedă o semnificaţie
valoric morală intrinsecă, din motiv că imperativul „trebuie” – „nu trebuie” poate angaja şi
angajează în viaţa reală orice acţiune, orice fel de a fi. Imperativul are şi grade intrinseci de
intensitate. În limba română, expresiile „trebuie” – „nu trebuie” posedă un caracter
constrângător, indiferent dacă factorul de constrângere vine din interiorul sau din exteriorul
conştiinţei morale sau din ambele părţi. Dar limba română a mai structurat două imperative,
cărora filosoful român Constantin Noica le consacră o analiză magistrală: „se cade” – „nu
se cade”; „se cuvine” – „nu se cuvine”2. Aceste imperative pot fi formulate din exterior şi
angajează liber conştiinţa morală din interiorul ei, iar mai apoi aceste imperative au o
semnificaţie morală intrinsecă.
Normele morale sunt clasificate, de regulă, în trei tipuri: generale, particulare şi
speciale.
Normele generale (sau universale) sunt proprii tuturor colectivităţilor umane, ale au o
mare durabilitate în timp şi reglementează toate tipurile de relaţii şi de activităţi umane,
structurând nucleul etosului uman. După cum am încerca să enumerăm aceste norme în
expresia pozitivă, atunci ele ar fi: „Fii sincer!”, „Fii cinstit!”, „Fii demn!”, „Fii curajos!”,
„Fii generos!”, „Fii recunoscător!”, „Fii loial!”, „Fii bun!”, „Fii drept!” etc.
Normele particulare sunt acele norme ce se adresează unor tipuri sau colectivităţi
determinate, ele posedă o anumită variaţie în timp, reglementând tipuri de relaţii sau
1
Huszar, T., Morala şi societatea, Ed. Politică, Bucureşti, 1967, p. 103.
2
A se vedea Noica, C., Rostirea filosofică românească, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1970.
activităţi umane particulare. În cadrul lor se înscriu normele privind viaţa de familie,
normele morale ale muncii, normele privind diverse activităţi profesionale, care îşi
elaborează „etici” particulare: „etica muncii ştiinţifice”, „etica medicală”, „deontologia
juridică”, „deontologia executorului judecătoresc” etc.
Normele speciale se adresează unor grupuri restrânse sau vizează relaţii şi
manifestări cu totul specifice sau ocazionale. Spre exemplu, normele cavalerismului,
normele vieţii de la curţile nobiliare sau împărăteşti, normele de protocol, normele de
comportare civilizată în lume şi societate.
Aşadar, normele morale sunt nişte norme sociale ce reglementează comportamentul
omului în societate, relaţiile lui faţă de alţi oameni, faţă de societate şi faţă de sine însuşi.
Respectarea lor este asigurată de forţa opiniei publice, de convingerile interioare ale
personalităţii ce se întemeiază pe reprezentările adoptate de societate cu privire la bine şi
rău, echitate şi inechitate, virtute şi viciu etc.
În afară de principiile care caracterizează esenţa moralităţii există şi principii morale
particulare care reprezintă nişte principii formale care se referă la modalitatea de îndeplinire
a cerinţelor morale. Astfel de principii sunt: conştiinciozitatea şi formalismul, fetişismul,
fatalismul, fanatismul, dogmatismul etc. Aceste principii nu determină conţinutul normelor
concrete ale comportamentului, însă caracterizează o anumită moralitate, indicând faptul cât
de conştient sunt îndeplinite dezideratele morale.
Sentimentele morale şi trăirile se raportează de regulă individului, deoarece numai
lui îi sunt proprii asemenea manifestări ca: altruismul, respectul, curajul, spiritul de
solidaritate, compasiune, iubire etc. T. Huszar scria că „sentimentele morale ale oamenilor
sunt mijlocite de relaţiile morale care iau naştere în societate: sisteme de cerinţe şi de valori
care se realizează în relaţiile sociale dintre oameni”1. Sensibilitatea morală nu fiinţează în
sine, ci se află într-o relaţie de interdependenţă atât cu valorile, cât şi cu normele, preceptele
ori regulile morale.
După ce am conturat obiectul eticii, putem trece la elucidarea esenţei moralei
(moralităţii) şi rolului ei în societate. În general, nu există vreo opinie în acest sens ce nu
poate fi pusă la îndoială.
Este evident, că morala reprezintă ceva mai mult decât o totalitate de fapte ce trebuie
interpretate. Morala reprezintă nu ceea ce este, ci mai degrabă ceea ce trebuie să fie. De
aceea, atitudinea adecvată a eticii faţă de morală nu se limitează la reflectarea şi la
explicarea ei. Etica trebuie să propună modelul propriu al moralităţii: filosofii moralei sunt,
în acest sens, nişte arhitecţi care au sarcina de a proiecta noi edificii.
Vom examina cele mai răspândite definiţii ale moralei, care sunt, destul de larg
reprezentate în etică şi care s-au consolidat în cultură. Aceste definiţii corespund, în mare
măsură, viziunilor generale cu privire la morală. În acest sens, morala apare în două
ipostaze: a) ca o caracteristică a personalităţii, o totalitate de calităţi morale, virtuţi (since-
ritate, onestitate, bunătate etc.); b) ca o caracteristică a relaţiilor dintre oameni, o totalitate a
normelor morale, a cerinţelor, poruncilor, regulilor („Să nu mărturiseşti strâmb împotriva
aproapelui tău!”, „Să nu furi!”, „Să nu ucizi!” etc.).
1
Huszar, T., op. cit., p. 76.
2. Noţiunea şi tipurile deontologiei profesionale
Deontologia ca disciplină ştiinţifică a fost creată de filosoful englez Jeremy Bentham

ca studiu empiric al datoriilor morale concrete, raportate la diferite situaţii sociale, care
urmărea ca noţiunile imprecise de moralitate, bunătate, justiţie, legitimitate etc. să fie
„măsurate”, operaţionalizate. Ea s-a născut pe fundalul preocupărilor teoretico-filosofice de
cristalizare a unei linii de luptă împotriva tradiţionalismului şi conservatorismului cultural şi
moral medieval ca o ştiinţă nouă a moralei, având ca scop să sintetizeze o nouă viziune
asupra eticului, ancorată cât mai deplin în modelele de cercetare de tip utilitarist.
Deontologia a reprezentat o replică utilitaristă faţă de rigorismul clasic al eticii, prin care
J. Bentham propunea ca judecarea oricărei acţiuni sau instituţii să fie efectuată în funcţie de
capacitatea de a spori fericirea şi de a micşora suferinţa. În viziunea lui J. Bentham,
„utilitatea este un termen abstract, el exprimă proprietatea sau tendinţa unui lucru de a ne
feri de ceva rău şi de a ne procura un bine; binele înseamnă plăcere sau cauză de plăcere…
Bineînţeles, iau aceste cuvinte: durere şi plăcere în accepţia lor comună, fără a inventa
definiţii arbitrare pentru a admite numai anumite plăceri sau pentru a nega existenţa
anumitor dureri. Fără subtilitate, fără matematică; nu trebuie consultat nici Platon, nici
Aristotel. Durerea şi plăcerea constau în ceea ce fiecare simte ca atare, ţăranul ca şi prinţul,
ignorantul ca şi filosoful”1. El plasa la baza utilitarismului său principiul plăcerii care duce
la fericire, după formula „maximum de fericire pentru cel mai mare număr”.
Im. Kant a dezvoltat doctrina deontologistă şi i-a dat o primă sistematizare. El
conferă „eticii datoriei” o valoare absolută, universală, necondiţionată2. Kant insistă asupra
necesităţii ca omul să facă efortul de a se depăşi pe sine ca individualitate şi de a-şi afirma
tăria de voinţă; respectiv, de a-şi depăşi simţurile şi înclinaţiile egoiste, dat fiind că dispune
de privilegiul raţiunii.
În secolul al XX-lea, un important gânditor deontologist, W.D. Ross a dezvoltat
concepţia filosofului german, formulând o serie de „datorii prima facie” : 1. Datorii către
alţii, bazate pe actele noastre anterioare: a) datoria fidelităţii, b) datoria reparaţiei morale,
c) datoria gratitudinii; 2. Datorii către alţii care nu se bazează actele noastre anterioare:
a) datoria binefacerii, b) datoria nevătămării, c) datoria conformării la cerinţele dreptăţii; şi
3. Datorii către noi înşine – în fapt, o singură datorie; dar, după cum se poate constata, cea
mai importantă datorie: a) datoria autoperfecţionării3.
Sensul iniţial şi strict al deontologiei este: ştiinţa sau teoria datoriei, adică „a ceea ce
trebuie făcut”. Prin urmare, obiectul de studiu al deontologiei trebuie să fie studierea
datoriilor ori obligaţiilor morale şi, în acest caz, ea ar fi interpretabilă ca o ramură a eticii.
Însă, putem constata, că în ultimele decenii deontologia s-a dezvoltat, în mod deosebit, în
calitate de studiu al moralelor particulare, mai ales, al moralelor profesionale. Acest lucru a
fost sesizat şi este elucidat în diferite Dicţionare. Spre exemplu, Dicţionarul Le Petit
Larousse defineşte deontologia ca „ansamblu de reguli care reglementează o profesiune,
conduita celor care o exercită, raporturile dintre aceştia şi clienţilor, dintre ei şi public”, iar
1
Apud Bentham, J., Deontologie ou Sciense de la Morale, în Stere, E., Din istoria doctrinelor morale,
vol. 3, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1979, cap. IV, Utilitarism şi pragmatism, p. 159.
2
A se vedea Kant, Im., Metafizica moravurilor, Ed. Antaios, Bucureşti, 1999.
3
Ross, W.D., The Right and the Good, IN: Hackett, 1988, Indianapolis, p. 21 şi 22.
în Dicţionarul explicativ al limbii române deontologia se defineşte ca „doctrină privitoare la

normele de conduită şi la obligaţiile etice ale unei profesiuni”1.
Deontologia lui J. Bentham a fost ulterior îmbunătăţită în mod substanţial de
contemporani sau succesori (spre exemplu, de John Stuart Mill şi Herbert Spencer) însă,
odată cu consolidarea marilor linii de cercetare ale filosofiei contemporane, tema în cauză a
fost într-o oarecare măsură, trecută în umbră deoarece, în prim planul meditaţiei filosofice
au apărut teme de natură logică, epistemologică, interdisciplinară.
Cu toate că deontologia a fost fundamentată conceptual în utilitarismul englez,
filosofia morală contemporană a marcat o cotitură radicală în folosirea acestui concept, prin
reevaluarea etimologiei ei şi punerea lui la lucru în opoziţie ireductibilă cu curentul care i-a
dat naştere. În rezultat, s-a produs o reevaluare a acestui concept iniţial de pe o nouă poziţie
în care deontologia se tratează ca etică bazată pe norme, pe ideea de datorie, anterioară
oricăror scopuri determinate utilitarist, prin urmare, în opoziţie cu etica teleologică.
Totodată, a apărut şi concepţia lui F. von Kutschera care face o deosebire între utilitarismul
acţiunii (teoria teleologică) şi utilitarismul normelor (teoria deontologică)2.
Efectuând o analiză a investigaţiilor din domeniul eticii care există în literatura de
specialitate, autorul român C. Lazăr, constată că fenomenul deontologiei este tratat destul
de variat, însă pot fi scoase în vileag, câteva caracteristici destul de semnificative:
– aceste studii efectuate în literatura filosofică sunt de origine preponderent
anglo-saxonă, în timp ce filosofia latinităţii este reprezentată nesemnificativ în distribuţia
eticilor moderne, ea fiind axată pe efectuarea unor investigaţii asupra problemelor eticii
tradiţionale;
– până în prezent nu au fost identificate, teorii deontologice închegate, deoarece
majoritatea studiilor sunt prezente, mai ales, în reviste de specialitate unde deontologia este
abordată, de cele mai multe ori, în mod adiacent sau implicit;
– studiile de natură deontologică nu sunt, în general, definite astfel de autorii lor, ele
fiind caracterizate ca atare de alţi cercetători3.
Asupra posibilităţii transformării deontologiei în calitate de teorie etică normativă
raţionează filosoful american Cheryl N. Noble, care prezintă, în studiile sale, punctul de
vedere al filosofilor morali postmoderni despre faptul că „posibilitatea unei ştiinţe morale
autentice este aceeaşi cu posibilitatea teoriei etice normative valide”4. Problemele care apar
reieşind din declaraţia formulată de Ch. N. Noble sunt multiple şi ele trebuie investigate şi
explicate. În această ordine de idei, întrebarea care i-a frământat şi continuă să-i frământe pe
mulţi filosofi constă în faptul dacă există posibilitatea de a constitui o ştiinţă a normelor?
Problema în cauză, există mai bine de un veac, perioadă în care unii filosofi au acceptat-o,
iar alţii au respins-o. Spre exemplu, filosoful german W. Wundt, susţinea că etica, în
ansamblul ei, este o ştiinţă normativă care are de cercetat originea conştiinţei morale, de
unde rezultă principiile care stau la baza judecăţilor de valoare şi în baza acestora se
stabilesc normele vieţii umane în domeniile care posedă o conotaţie morală: familia,
dreptul, statul, societatea5. Efectuând o distincţie între moravuri şi morală, în sensul
1
Dicţionarul explicativ al limbii române, ed. a II-a, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, p. 278.
2
A se vedea Kutschera von F., Fondamenti dell 'Etica, Ed. F. Angeli, Milano, 1991.
3
A se vedea Lazăr, C., Autoritate şi deontologie, Ed. Licorna, Bucureşti, 1999.
4
Apud Lazăr, C., op. cit., p. 34.
5
Ibidem, p. 35.
aprecierii moravurilor în funcţie de acordul sau dezacordul cu cerinţele moralei, W. Wundt
considera, că morala este constituită din totalitatea principiilor, criteriilor sau valorilor după
care considerăm o faptă ca bună sau rea, ca vrednică de aprobat, de lăudat şi de promovat,
sau ca un lucru de dezaprobat, de dispreţuit, de împiedicat.
În opoziţie cu punctul de vedere al lui W. Wundt, filosoful francez L. Levy-Bruhl
respingea, în mod categoric, posibilitatea existenţei unei ştiinţe normative. În viziunea lui,
nu poate exista decât o „ştiinţă a moravurilor”, care studiază „realitatea morală în diver-
sitatea ei existentă, adică diferitele tipuri sociale prezente sau de altădată”1. O asemenea
ştiinţă se ocupă de ceea ce este şi nu de ceea ce trebuie să fie. Gânditorul francez s-a
pronunţat pentru o „morală practică”, în măsură să facă „studiul teoretic al realităţii
morale”, care să fie o sociologie. Însă, în cadrul acestui punct de vedere există, o referire la
normele morale, pentru că el precizează că „oriunde există grupări umane, există între
membrii lor şi relaţii care pot fi calificate ca morale, adică ... acte permise sau interzise, în
afară de cele (în număr mic) care sunt indiferente, precum şi ... sentimente de blam,
admiraţie, dezaprobare, stimă pentru autorii acestor acte”2.
Prin urmare, morala este definită ca normă, iar moralitatea este înţeleasă drept
„conformism”, în calitate de mecanism al respectării normelor. Problema în cauză a fost
reluată şi sintetizată la începutul secolului al XX-lea de sociologul francez É. Durkheim,
care susţinea că „orice morală ni se înfăţişează ca un sistem de reguli de conduită”3, iar
caracteristicile acestor reguli sunt obligativitatea, dezirabilitatea, autodisciplinarea sub
presiunea binelui moral. Toate acestea se manifestă în cadrul unei realităţi sociale, al unei
„stări sociale a timpului”4.
În această ordine de idei, deosebit de explicit a fost punctul de vedere expus de
filosoful german Georg Simmel care, în concordanţă cu alţi cercetători din această perioadă,
afirma imposibilitatea ca o ştiinţă să creeze sau să impună norme morale. „O ştiinţă
normativă, remarca el, nu normează nimic, ci numai explică normele şi legătura care există
între ele”5. G. Simmel considera că etica poate fi o ştiinţă despre morală numai dacă
cercetează în mod obiectiv normele acesteia, dar nu le prescrie. Pentru el etica este o ştiinţă
despre normativ, rostul ei fiind interpretarea normelor, a judecăţilor de valoare.
O poziţie aparte în înţelegerea normativităţii ca obiect al ştiinţei a avut-o filosoful
francez G. Belot, care a observat faptul că morala apare deseori în „anticipaţiile unor stări
de lucruri care nu există încă, dar care, în anumite privinţe, nu s-ar realiza atât de bine dacă
oamenii n-ar începe să acţioneze ca şi cum ar exista”6. Prin urmare, morala este gândită ca
un ansamblu de proiecte pentru viitor, în care omul şi societatea sunt angajate în prezent, iar
specificul moral al societăţii, în opinia lui G. Belot, este dat nu de regulile prezente, ci de
cele care fundamentează aspiraţii pentru viitor.
Un punct de vedere asemănător este dezvoltat de un alt filosof francez F. Rauh, care
diferenţia gata-făcutul de ceea-ce-trebuie-făcut (devoir-faire), insistând asupra faptului că
„idealul moral al unei societăţi se defineşte prin ceea ce se voieşte, mai înainte de orice”7.
1
Idem.
2
Ibidem, p. 36.
3
Ibidem, p. 33.
4
Ibidem, p. 36.
5
Idem.
6
Idem.
7
Ibidem, p. 37.
Astăzi opiniile filosofilor de la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea cu

privire la imposibilitatea existenţei unei ştiinţe normative sunt contestate şi normele morale
indiferent de faptul dacă sunt privite ca realităţi de descoperit sau ca idealităţi de urmat sunt
circumscrise câmpului de cercetare al ştiinţelor umanistice şi trebuie să-şi găsească locul şi
în spaţiul unei deontologii, ca teorie etică normativă. În această ordine de idei, Ch.N. Noble,
remarcă faptul că „studiul teoriei etice normative se bucură acum de o atât de mare
respectabilitate şi popularitate încât este foarte greu să susţii ideea neconfortabilă că idealul
teoriei etice normative este fals”1.
Însă, această tendinţă exprimată de Ch.N. Noble, încă nu s-a încetăţenit pe deplin în
ştiinţă. Spre exemplu, în The Cambridge Dictionari of philosophi nu există un loc aparte
unde se abordează noţiunea de deontologie sau de deontologie profesională, dar despre ele
se aminteşte doar la capitolul etică2.
Aceeaşi opinie o găsim şi în lucrarea Fondamenti dell 'Etica a eticianului german
F. von Kutschera care reprezintă astăzi una dintre cele mai profunde şi serioase investigaţii
a problemelor şi direcţiilor fundamentale ale eticii unde este fixată şi prezentată etapa
postmodernă a gândirii etice europene. El împarte etica în descriptivă, normativă şi
metaetică. Etica normativă (sau pur şi simplu etica) include judecăţile normative, iar în
cazul când sunt răspândite valorile asupra sferei obligaţiunilor, a interdicţiilor şi a
permisiunilor (deontologia) este cuprinsă toată sfera judecăţilor normative, adică toată etica
normativă. Totodată, el consideră că etica normativă este obligată să fie cognitivistă
deoarece, numai în acest caz, ea este un obiect al teoriei etice, reprezintă evaluarea morală a
stării lucrurilor, constituie cunoştinţele şi ipotezele care ne vorbesc, mai mult sau mai puţin,
despre ceea ce trebuie să fie făcut3.
Astfel, putem spune cu certitudine că în cadrul eticii încă nu s-a constituit în mod
definitiv o disciplină nouă – deontologia, care se naşte destul de încet trecând prin chinurile
facerii. Totodată, trebuie să constatăm şi faptul că în baza deontologiei au apărut un şir de
discipline ca deontologia profesională şi etica profesională, denumirile lor fiind utilizate în
mod frecvent şi tratate deseori ca sinonime, fapt care, în opinia noastră, reprezintă o
abordare incorectă pentru că fiecare disciplină îşi are obiectul său de studiu şi problemele
specifice pe care trebuie să le abordeze şi să le rezolve.
În continuare, vom încerca să efectuăm o caracteristică succintă a problematicii
acestor discipline ştiinţifice care va finaliza cu elucidarea deosebirilor dintre etica pro-
fesională şi deontologia profesională, demonstrând astfel existenţa lor separată şi nece-
sitatea creării fundamentelor teoretice şi a aparatului lor categorial şi noţional în baza
deontologiei ca ştiinţă a normelor, ca o teorie etică normativă fundată pe noţiunea
„datoriei”.
Etica profesională este o disciplină ştiinţifică care are un caracter reflexiv şi critic,
care se află la intersecţia dintre filosofia moralei cu eticile particulare ale diferitelor
categorii de profesii. Necesitatea de a introduce etica în activitatea şi comportamentul unor
profesii a devenit destul de stringentă în pofida faptului că astăzi există legi speciale ce
reglementează activitatea lor. Aceasta se explică prin faptul că legea acţionează, de obicei,
1
Idem.
2
A se vedea The Cambridge Dictionary of philosophi Second edition, edited by Robert Audi,
Cambridge University Press 1999.
3
Kutschera von F., op. cit., p. 59 şi 361.
după ce s-a produs încălcarea ei, ceea ce nu este suficient de a influenţa activitatea
reprezentanţilor unor sau altor profesii. În opinia filosofului american T. Airaksinen,
practicile etice sunt de frontieră şi se presupune că ar trebui să acţioneze preventiv1. Prin
urmare, etica profesională are menirea de a preciza practicile, drepturile şi datoriile
membrilor unui grup profesional, de a critica şi sancţiona malpracticile profesionale. În
prezent, în literatura de specialitate sunt identificate un şir de tipuri de etică profesională:
– etici pentru situaţii încurcate (Quandary ethics). Ele sunt cele care nu se referă la
coduri, fiindcă acestea din urmă sunt documente încărcate de o doză mare de idealism (sunt
declaraţii oficiale, adesea de faţadă, sub care se pot ascunde practici foarte diferite). Ea
descoperă şi abordează arii mai dramatice, cazuri negative. Slăbiciunea acestei abordări este
aceea că, accentuând şi tratând un anumit comportament sau faptă negativă, poate arunca o
umbră generală asupra unei anumite profesii. Spre exemplu, în politică se accentuează
cinismul politicienilor şi compromiterea lor amorală, în administraţie – corupţia şi
nepăsarea, în medicină – corupţia şi neglijarea pacienţilor, în educaţie – corupţia şi abuzul
de autoritate şi încredere etc.). Partea bună a concentrării pe cazuri negative rezidă, în
opinia lui T. Airaksinen, în virtuţile pe care le conferă critica practicilor unui domeniu, iar
pe acest fundal pot fi întreprinse anumite corecţii ale modului de activitate a unor sau altor
profesii. În acest caz, rolul eticii este, mai degrabă, cel de a orienta acţiunea în mod pozitiv,
dar nu a acţiona orbeşte sau în mod nereflectiv. Etica pentru situaţii încurcate este preferată
de mass-media, aceasta căutând, mai degrabă, în comportamentul şi acţiunile unor
reprezentanţi ai profesiilor senzaţionalul şi scandalosul, pe care îl consideră mai preferat şi
acceptat de public2;
– abordarea standard care nu se concentrează pe cazuri dramatice, ci pe trăsăturile
unei practici profesionale, trăsături cărora le aplică analize prin intermediul conceptelor de
drepturi şi datorii.
În ultimul timp, în literatura de specialitate, etica profesională este interpretată ca o
disciplină care constituie totalitatea regulilor de conduită a unui grup social anumit ce
asigură caracterul moral al interacţiunilor determinate sau însoţite de activitatea profe-
sională şi, concomitent, o ramură a ştiinţei care examinează specificul manifestării moralei
în diverse tipuri de activitate, care se răspândeşte asupra acelor grupuri sociale faţă de care
sunt înaintate, de obicei, cele mai înalte cerinţe morale. „Sarcina principală a eticii profe-
sionale, susţine prof. român T. Sârbu, este de a stabili principii, reguli şi norme de conduită
profesională în cadrul diferitelor relaţii implicate de exercitarea unei profesiuni: relaţiile
interne, specifice fiecărui gen de activitate profesionalizată, precum şi relaţiile externe, cu
beneficiarii direcţi/indirecţi şi serviciile/bunurile realizate”3.
În această ordine de idei, ni se pare destul de concludentă afirmaţia juristului francez
Therry, Guinot, specialist notoriu în domeniul deontologiei profesionale a executorului
judecătoresc, care înţelege locul şi rolul eticii profesionale în procesul activităţii de
executare în felul următor: „Soluţionarea unei probleme nu depinde de teoriile globale, ci
de o evaluare personală, sau, am putea spune, de adoptarea unei decizii personale. Aceasta
este diferenţa dintre etica profesională care reiese din textele normative (regulamentele
1
Airaksinen, T., Professional Ethics, în Encyclopedia of Applied Ethics, Chadwick, R. (ed.). 3. 2. ed.
San Diego: Academic Press Elsevier Science Pub, 2012, p. 671 şi 672.
2
Ibidem, p. 673.
3
Sârbu, T., Introducere în deontologia comunicării, Universitatea Tehnică „Gh. Asachi”, Iaşi, 1998.
interne ale camerelor executorilor judecătoreşti) pe care executorul judecătoresc le respectă

în general şi etica concretă proprie fiecărui executor care determină adoptarea deciziilor
pentru soluţionarea problemelor profesionale şi particulare care sunt rezolvate în
fiecare zi”1.
Etica în general şi etica profesională, în mod special, se fundează pe categoria
„datoriei”, întrucât datoria constituie o necesitate socială exprimată prin cerinţele morale
înaintate personalităţii. Îndeplinind cerinţele datoriei, personalitatea se transformă într-un
exponent al unor anumite obligaţiuni morale în faţa societăţii, pe care le concepe şi le
realizează în activitatea profesională şi, la îndeplinirea îndatoririlor sale, dovedeşte
angajarea deplină, creatoare, îşi asumă riscurile şi are, sentimental, sacrificiul personal.
Practica socială a condiţionat faptul că oamenii care exercită funcţii profesionale
similare sau identice să îşi elaboreze tradiţii specifice şi să se unească în baza unor principii
de solidaritate profesională, care sunt în stare de a păstra reputaţia grupei profesionale date.
În lucrarea Tratat de etică, editat sub coordonarea lui Peter Singler, se remarcă că etica
profesională are menirea de a dezvolta unele comportamente proprii atingerii scopurilor
diferitor profesii, edificând energiile acestora pentru a înţelege şi a-şi asuma datorii şi
responsabilităţi însoţite de un angajament socio-cultural respectiv2.
O altă disciplină care se află într-o perioadă de constituire şi fundamentare a bazelor
ei teoretice, a aparatului său noţional este cea a deontologiei profesionale. Cu toate că
primul Cod deontologic a apărut încă în antichitate (Jurământul lui Hipocrat) totuşi
deontologia profesională a început să se dezvolte destul de rapid abia după cel de-al Doilea
Război Mondial, ceea ce a condus la apariţia ca ciupercile după ploaie a Codurilor
deontologice, nu numai ale profesiilor care au ca obiect al muncii omul, dar şi ale pro-
fesiilor care nu au nimic comun cu omul. Astăzi putem spune cu certitudine că această
tendinţă de a crea Coduri deontologice pentru toate profesiile s-a transformat într-o modă
care a avut un impact negativ asupra conţinutului şi a eficienţei practice a unor astfel
de coduri.
În literatura de specialitate sintagma „deontologia profesională” vizează: reflecţia
etică aplicată unui câmp particular al activităţii umane. Este vorba despre o determinare
care permite examenul mai aprofundat al problemelor concrete legate de exerciţiul unei
profesii, exprimabilă în termeni de reguli, fără a elimina însă analiza fundamentelor şi
justificărilor unor astfel de reguli; un ansamblu de reguli etice produse de un grup de
profesionişti şi concepute special pentru a dirija practica lor profesională3.
Totodată, studiul Codurilor deontologice ne fac să concluzionăm că deontologia
apropie mai mult morala de drept decât de filosofia generală a moralei. De aici şi
coincidenţa accentuată a obligaţiilor juridice cu datoriile moralei profesionale.
Codurile deontologice şi regulile ce se conţin în ele, spre deosebire de textele
codificate, pot avea aspectul unor cutume, care completează litera textelor şi prescripţiilor
exprese din dreptul civil, comercial sau administrativ, referitor la datoriile ce revin
1
Guinot, T., L’huisser de Justice: Normes et Valleurs. Ethice, deontologie, discipline et normes
professionneles, Editions juridiques et techniques, Paris, 2004, p. 102.
2
Tratat de etică, ed. Peter Singler: traducere coordonată de prof. univ. dr. Vasile Boari şi Raluca
Marincean: cuvânt-înainte de V. Boari, Ed. Polirom, Iaşi, 2006, pp. 235-247.
3
Encyclopédie Philosophique Universalle, II. Les Notions Philosophiques, tome 1, Éd. P.U.F., Paris,
1990, p. 876.
diverselor profesii. Astăzi deontologia a intrat în dreptul pozitiv sub forma dreptului
disciplinar, devenind un fel de autoapărare a grupurilor de oameni ce ţin de o anumită
profesie. Legitimitatea acestor grupuri autorizează sancţionarea membrilor: prin cenzurări
pur morale, cum sunt reprehensiunea, avertismentul care trebuie să împiedice noi violări ale
regulilor deontologice. În unele profesiuni, se admite şi sancţionarea prin amenzi băneşti,
însă cele mai grave pedepse rămân suspendarea sau excluderea profesionistului din cadrul
grupului. Totodată, deontologia profesională nu înglobează în sine întreg dreptul disciplinar
din motiv că numai regulile care guvernează justiţia sunt, şi într-un caz, şi în celălalt,
similare. Statul poate să controleze modul în care profesionaliştii exercită drepturile lor
interne, puterea jurisdicţională şi cea legislativă.
Deontologia reprezintă morala unei profesiuni reflectată cu precădere prin prisma
îndatoririlor sau obligaţiilor morale impuse de exercitarea unei profesiuni în societate. Ea
cercetează drepturile în corelaţie cu îndatoririle care le susţin şi realizează cercetările în
sferele vieţii social-utile şi nu numai în sferele speciale ale muncii producătoare de bunuri,
valori. Din această cauză, pentru deontologi, moralitatea se centrează pe condiţia datoriei,
căci numai ea este garantul dreptăţii, corectitudinii. În consecinţă, li se reproşează
deontologiştilor împovărarea exagerată a omului cu o mulţime de obligaţii care domină nu
numai relaţiile vieţii politice, ci şi relaţiile personale. Deontologiştii, deşi recunosc că
datoriile noastre sunt împovărătoare, ei cred că individului îi rămâne şi multă libertate
pentru a se dedica proiectelor personale.
În rezultatul efectuării analizei obiectului de studiu şi câmpului de acţiune a eticii
profesionale şi a deontologiei profesionale putem scoate la iveală deosebirile dintre ele care
sunt redate în următorul tabel.
Deosebirile dintre deontologia profesională şi etica profesională
Deontologia profesională Etica profesională
Este orientată spre elaborarea unor norme

Este orientată spre materializarea binelui şi
stricte, asemănătoare celor de drept şi
a virtuţilor morale şi acţionează cu un scop
de a orienta pozitiv, dar nu orbeşte şi
acţionează numai în cazul dacă au fost
încălcate aceste norme. nereflectiv acţiunea umană, având funcţia
de a preveni acţiunile nedorite.
Este formalizată şi expusă în coduri Nu se conţine în coduri şi reprezintă ceea
speciale. ce personalitatea conştientizează la nivel
individual.
Este situată între morală şi drept. Reprezintă o parte componentă a eticii
aplicate.
F. von Kutschera1 formulează un postulat etic fundamental: „Fiecare trebuie să

respecte pe altul ca personalitate”, care, în opinia noastră, trebuie să devină o călăuză în
acţiune pentru societatea contemporană, pentru relaţiile interumane. În acest context,
1
Kutschera, F. von., op. cit., p. 341.
conceperea personalităţii se face pe următoarele facultăţi: omul este liber în acţiunile şi în

alegerea scopurilor sale; omul posedă facultăţi de cunoaştere în limite naturale, posedă
valori şi poate să se conducă de propriile decizii în conformitate cu cunoştinţele sale; omul
este subiectul drepturilor şi obligaţiunilor1, facultăţi care trebuie să fie luate în calcul de cei
care se ocupă de crearea Codurilor deontologice necesare pentru bunul comportament al
reprezentanţilor unor sau altor profesii.
Astăzi impunerea deontologiei ca segment specializat al normativităţii morale este
solicitată şi de creşterea interdependenţelor dintre colectivităţile umane, de complexitatea
mereu sporită a actului de decizie în raport cu subiecţi de autoritate statală care sunt tot mai
bine instruiţi, cu o personalitate tot mai complexă. Din această cauză, exercitarea autorităţii
asupra unor asemenea subiecţi presupune, în consecinţă, luarea în tot mai mare măsură în
considerare a intereselor acestora, a capacităţii lor de reacţie conştientă la actele de decizie.
Putem spune cu certitudine că o deontologie matură trebuie să se regăsească întot-
deauna pe tărâmul echilibrului dintre libertatea subiectului şi cea a purtătorului autorităţii,
deci pe tărâmul dreptăţii, ca principiu fundamental al principiilor, normelor şi valorilor
morale. Problema care abordează, din perspectivă deontologică, este aceea a delimitării
modului de constituire a Codurilor deontologice în raport cu domeniul principiilor,
normelor şi valorilor morale. Totodată, trebuie să remarcăm faptul că, în opinia noastră,
normele deontologiei trebuie să fie tratate ca aplicaţii concrete ale principiilor, normelor,
criteriilor şi valorilor morale pe domenii distincte ale acţiunii umane, în cadrul relaţiilor
umane de autoritate. Concomitent, trebuie să conştientizăm faptul că, constituirea unor
Coduri deontologice specifice unor profesiuni presupune o anumită atitudine teoretică faţă
de principiile, normele şi valorile morale. Aplicarea lor la domeniul autorităţii are ca scop
elucidarea unor criterii de eficienţă a acţiunii, în mai mare măsură, decât criterii strict
morale, exterioare necesităţilor practice.
În opinia noastră, Codurile de deontologie profesională existente în societatea
postmodernă, mai ales, cele adoptate în Republica Moldova şi într-o măsură oarecare, cele
adoptate în România, au un şir întreg de neajunsuri:
– ele înlocuiesc responsabilitatea morală autonomă cu îndatorirea etică eteronomă.
Totodată, se subliniază necesitatea de a evita generalizarea pronunţată în ele, pentru că ea
duce la uniformizarea individualităţilor morale, care are au un impact negativ asupra
dezvoltării morale a personalităţii umane;
– un alt neajuns, constă în aceea că, codurile etice apărute în societatea postmodernă
pornesc de la ideea unei fiinţe umane incapabile, atunci când este liberă, să se conformeze
de bunăvoie regulilor bune şi din această cauză oamenii trebuie ajutaţi prin emiterea unor
coduri care să-i constrângă să se comporte bine. În această situaţie eticul se confundă cu
juridicul, ambele având ca fundament coerciţia, însă aceste două planuri nu pot fi
confundate. Morala nu poate fi universalizată şi universalizantă, aşa cum este legea, ceea ce
înseamnă că morala nu aparţine strict planului raţionalităţii, deoarece acest lucru înlătură
uniformizarea morală;
– analiza Codurilor deontologiei profesionale elaborate în formă scrisă ne
demonstrează o lipsă de delimitare a câmpului de acţiune a deontologiei, sau de iden-
tificarea falsă a lui, fapt care le conferă o natură eclectică. Aceasta se întâmplă din cauză că
1
Idem.
grupurile profesionale preocupate de coduri trăiesc necesitatea moralităţii actelor lor de pe o
rampă morală mai degrabă intuită decât cercetată şi explicată prin intermediul eticii.
Prin urmare, orientarea celor care elaborează şi adoptă Coduri de deontologie
profesională trebuie să fie una preponderent utilitarist-pragmatistă, ceea ce poate determina
un limbaj moral specializat, care să fie în stare să contribuie la îmbogăţirea patrimoniului
etic cu noi concepte, noţiuni şi categorii, cu noi abordări ale problematicii umanului, ca în
rezultat, recentelor studii din domeniul eticii aplicate să le putem adăuga un nou capitol,
acela al deontologiilor profesionale. Perspectiva este cu atât mai interesantă, cu cât, în
condiţiile schimbărilor cardinale care se produc în societatea postmodernă în domeniul
relaţiilor interumane, autoritatea statală vrea să obţină noi dimensiuni, mai ales în plan
politic, economic, militar, informaţional, religios, al opiniei publice, al informaţiei etc.
În concluzie trebuie să remarcăm faptul că în societatea postmodernă există tendinţa
de a crea pentru toate profesiile Coduri de deontologie profesională care au, în general, un
impact pozitiv asupra dezvoltării sociale, însă apariţia lor s-a transformat de multe ori într-o
modă, într-un scop în sine, care conduce la apariţia unor fenomene sociale negative: actele
profesionale sunt privite numai prin punctul de vedere al drepturilor general-umane ale
omului, prin felul cum aceste drepturi se impun public; cerinţele stricte ce există în etică şi
morală sunt mai mult presupuse decât sunt formulate în mod explicit în Codurile
deontologiei profesionale; este necesar de a elabora Codurile deontologiei profesionale
reieşind din principiile şi legile moralei, ca oamenii să simtă necesitatea raportării acţiunilor
profesionale la morală şi nu la îndatorirea etică eteronomă; trebuie să conştientizăm faptul
că, fără un instrument teoretic veritabil, fără a se funda pe principiile, normele şi valorile
morale ale umanităţii, atenţia în Codurile de deontologie profesională se concentrează
asupra unor momente nesemnificative, pe corectitudinea actelor profesionale privită prin
punctul de vedere al drepturilor omului, iar exigenţele stricte ce ţin de domeniul moralităţii
sunt mai mult presupuse decât formulate în mod explicit.
3. Natura şi esenţa valorilor deontologice
Filosoful roman Petre Andrei susţine că, „valorile etice sunt valori sociale care se
nasc din contactul indivizilor între ei şi care îşi găsesc rădăcinile în natura socială a
omului”1. Efectuând o analiză a valorilor deontologice în calitate de valori etice C. Lazăr
porneşte de la natura specifică a valorilor deontologice fundată pe „contactului indivizilor
între ei”, un contact bazat pe relaţia de autoritate. În consecinţă, scrie el, cristalizarea
valorilor deontologice este rezultatul „complicatului joc al adaptării şi readaptării inte-
reselor umane” la sensul istoriei, un sens marcat, cel puţin în concepţiile optimiste, de
progres. Natura progresului istoric, din perspectivă deontologică, se evidenţiază, în opinia
lui C. Lazăr, cel puţin pe două coordonate majore2.
În primul rând, progresul istoric s-a materializat prin „umanizarea” continuă a
autorităţii, prin eliminarea treptată a mijloacelor biologice de persuasiune, în favoarea celor
1
Andrei, P., Filosofia valorii, Bucureşti, 1945, p. 299.
2
A se vedea Lazăr, C., op. cit.
raţionale; înlocuirea, în proporţie tot mai însemnată a biciului cu cuvântul, a autorităţii

muşchilor cu autoritatea intelectului reprezintă una dintre liniile progresului, deosebit de
evidente, în sfera relaţiilor de autoritate.
În al doilea rând, progresul istoric în domeniul autorităţii se materializează în
limitarea continuă a disproporţiei dintre purtător şi subiect, drepturile primului fiind tot mai
mult înlocuite de drepturile celui de-al doilea. Este rezultatul diseminării cu tot mai mare
forţă a valorii morale fundamentale: umanitatea din om, identificat de P. Andrei ca
„personalitate creatoare de cultură”. Pe baza acesteia şi în consens cu achiziţiile culturii
spirituale, în general, omul a devenit tot mai plin de omenesc şi a descoperit cu tot mai mare
luciditate omenescul din „celălalt”. Umanismul şi altruismul, recunoscute ca atare de tot
mai mulţi purtători de autoritate, constituie, în relaţiile inter-umane, valori fără de care
autoritatea ar fi rămas în cadrele ei naturale, un produs al forţei brute. De la dreptul de a
dispune de viaţa altora la dreptul acestora la viaţă, de la tiranie la democraţie, drumurile
parcurse de civilizaţia umană sunt presărate cu nenumărate momente ale descoperirii şi
validării unor valori morale autentice, specifice relaţiilor de autoritate. Însăşi constituirea
deontologiei ca ştiinţă etică modernă ar fi imposibilă fără aşezarea la temelia acesteia a
universului valoric moral constituit pe calea emancipării fiinţei umane de tiranie.
Astfel, pot fi identificate ca valori deontologice, acele valori morale care se nasc din
convenţia purtător-subiect asupra a ceea ce este moral şi imoral în relaţiile dintre ei; o
convenţie nu rod al unor „tratative” de ocazie, ci produs al devenirii istorice a comunităţii
umane, inclusiv pe componenta autorităţii. Un asemenea mod de identificare a valorilor
deontologiei nu duce neapărat la uniformitate structurală sau calitativă, diferenţierile fiind
evidente, în funcţie de numeroşi factori socioculturali.
Printre acestea C. Lazăr remarcă, cu caracter de generalitate, cultura specifică a
comunităţilor sociale în care se instituie relaţiile de autoritate, care este diferită de la o
generaţie la alta, de la un popor la altul, de la o subdiviziune socială la alta, de la o profesie
la alta etc.
Valorile promovate în raporturile de autoritate la unele popoare asiatice, spre
exemplu, sunt mult diferite de cele din Europa de Vest, după cum, la scară mai redusă,
valorile specifice relaţiilor de familie diferă de la o familie la alta: în unele familii
autoritatea absolută a bărbatului în raport cu femeia sau cu copiii sunt considerate pe deplin
morale, în timp ce în altele domină femeia asupra bărbatului, sau relaţia părinţi-copii este
pusă pe baze mult mai liberale. Totodată, asupra valorilor morale în raporturile de autoritate
influenţează, în mare măsură, şi factorii extramorali, cum sunt cei de natură religioasă,
politică, economică, ecologică, adesea difuzia valorilor între aceste domenii urmând un
traseu destul de complicat şi contradictoriu.
În această ordine de idei, o influenţă deosebită asupra decantării valorilor deon-
tologice o are cultura religioasă, apreciată de unele curente etice ca fiind de natură
întrutotul morală. Chiar dacă, în fapt, elementele culturii religioase nu sunt în mod
nemijlocit prezente în raporturile de autoritate (excepţie făcând autoritatea ecleziastică),
forţa de contaminare a acesteia asupra domeniilor extrareligioase determină constituirea
unor adevărate modele ale purtătorului de autoritate. Sunt recunoscute şi astăzi modelele
devenite tradiţionale ale autorităţii de tip budist, confucianist, iudaic, musulman, creştin,
protestant, ortodox etc., rod al „contaminării” produse de comportamentul gurului, al
maestrului, al rabinului, al muftiului, al preotului, al pastorului etc. Fiind determinate de
doctrinele religioase, unele valori ale acestora devin adevărate bariere în calea progresului,
însăşi conotaţia unor asemenea valori fiind diferită de cea acceptată în culturile moderne,
laice. „Dreptatea”, „egalitatea” sau „fericirea” au cu totul altă conotaţie în mediul islamic,
spre exemplu, faţă de cel laic.
4. Norma morală în deontologie
Statutul normelor morale în interiorul universului existenţei umane este bine

cunoscut. Pornind de la semnificaţia dată de T. Cătineanu valorii morale, potrivit căreia
aceasta este „acea realitate sau acea componentă a realităţii – componentă obiectivă –
inerentă actelor umane şi relaţiilor umane pe care oamenii o reflectă spontan-reflexiv în
ipostaza de calitate şi o recomandă ca însuşire”1, putem aprecia norma morală ca fiind
tocmai recomandarea făcută oamenilor pentru a adera apreciativ, acţional şi com-
portamental la o anumită valoare morală.
Prin urmare, rezultă, că fiecărei valori morale îi este ataşată, în sistemul moralei
sociale, o normă morală derivată. Relaţiile de interdeterminare dintre normă şi valoarea
morală sunt deosebit de complexe. În opinia lui T. Cătineanu, „Norma are ca nucleu
conceptual valoarea”2, iar P. Andrei, căutând criteriul valorii morale susţine că „criteriul
după care judecăm o faptă drept morală sau imorală este conformitatea cu o poruncă, cu o
lege, care permite sau opreşte săvârşirea unei acţiuni”3.
În literatura filosofică contemporană o mare importanţă i se acordă realităţii morale,
ea fiind preocupată de aşezarea normelor morale pe un fundament explicativ, din care să se
emane necesitatea de afirmare a personalităţii autentice a indivizilor. Astăzi este de
neconceput fondarea unui sistem de norme morale care să anuleze libertatea de manifestare
a omului. Plasând în centrul preocupărilor fiinţa umană, noile cercetări în domeniul eticii
caută să stabilească cu cât mai mare acurateţe ştiinţifică frontierele dintre necesitatea
cristalizată în norme şi libertatea reclamată de o nouă viziune asupra omului. Deschisă, în
planul cercetării sociale, de J.J. Rousseau şi Montesquieu, această nouă viziune reface
echilibrul dintre momentele descriptiv, explicativ şi normative ale eticii, producând şi
necesara răsturnare: normele sunt derivate din realitatea morală şi nu o realitate morală este
impusă prin norme. O asemenea răsturnare nu poate fi înţeleasă într-un sens absolut.
Problema în cauză nu ţine doar de natura sensului strict al demersului teoretic în construcţia
sistemului eticii. Povestea întâietăţii este în mod cert falsă, atât sub aspect istoric, cât şi
logic, ea intrând pe terenul minat al paradoxului pe motiv că nu putem imagina o realitate
morală în afara unui sistem normativ, după cum nu putem imagina un sistem normativ care
să nu ia în calcul realitatea. Ceea ce trebuie de luat în considerare este cel de-al treilea reper,
care este adesea ignorat: sistemul de referinţă în care operează relaţia normă
morală-realitate morală. În cazul eticilor excesiv normative, sistemul de referinţă este unul
din care individul este exclus, pentru că acesta este construit pe criterii supraindividuale sau
chiar extra-umane; în cazul eticilor descriptiv-explicative, sistemul de referinţă este centrat
pe om, el se construieşte pornind de la realitatea cristalizată în personalitatea umană.
1
Cătineanu, T., op. cit., p. 190.
2
Ibidem, p. 177.
3
Andrei, P., op. cit., p. 289.
În primul caz, întrebarea fundamentală este cât de perfecte pot fi făcute normele; în al
doilea caz, întrebarea fundamentală este cât de departe poate merge libertatea umană.
În opinia lui C. Lazăr, problematica deontologiei se circumscrie celui de-al doilea
caz, scopul fondării oricărei deontologii fiind acela al unei duble raportări la libertatea
umană:
• la libertatea subiectului autorităţii, prin efectul actelor autorităţii asupra acestuia;
• la libertatea purtătorului autorităţii, prin graniţele, suficient justificate, impuse
permisiunilor acestuia.
O deontologie matură se va regăsi întotdeauna pe tărâmul echilibrului dintre
libertatea subiectului şi cea a purtătorului autorităţii, deci pe tărâmul dreptăţii, ca principiu
fundamental al legii morale.
Problema care se pune, din perspectivă deontologică, este aceea a delimitării modului
de constituire a codurilor deontologice în raport cu domeniul Legii morale despre care am
vorbit anterior.
Pornind de la presupoziţiile iniţiale, C. Lazăr susţine pentru început, că toate aceste
coduri aparţin domeniului normei morale sau, cum am mai precizat, ele derivă din legea
morală. Caracterizarea domeniului autorităţii morale ca autoritate a legii morale, presupune
luarea în considerare a anumitor delimitări de ordin conceptual.
1. Aşa cum s-a precizat deja, când au fost formulate definiţiile relaţiei triadice spe-
cifice autorităţii legii morale, acest domeniu nu poate fi luat în general, ca acoperind
întregul spectru al moralităţii, întrucât acest fapt ne-ar plasa în afara sferei unei discipline
distincte, în interiorul eticii. În acest sens, este vorba de o aplicaţie a domeniului legii
morale la valorile specifice unei relaţii particulare de autoritate profesională, determinând
domeniul autorităţii morale ca un codomeniu, în care fiecare valoare morală se naşte ca
apreciere a ceea ce este bine sau rău din perspectivă morală în mecanismul de funcţionare al
fiecărui binom de tipul poruncă-execuţie, interdicţie-abţinere, permisiune-comportament
corespunzător cerinţelor exercitării autorităţii profesionale.
Ca atare, fiecare dintre normele morale ce stau la baza unei deontologii va denumi
actul ilicit moral ataşat unui mecanism determinat al autorităţii profesionale şi va exprima o
cerinţă de ordin moral derivată. Toate celelalte norme morale, radiate din universul
general-uman al moralităţii aparţin, pe bună dreptate, eticii, ele se adresează deopotrivă
tuturor oamenilor, nefiind ocazionate de instituirea unui anumit tip de autoritate
profesională.
În această ordine de idei este posibilă, în mod indiscutabil, o întrebare legitimă: de ce
este necesară o asemenea particularizare, în condiţiile în care este de presupus că purtătorul
autorităţii profesionale, personalitate cu o zestre intelectuală nu neglijabilă, poate singur să
conştientizeze obligaţiile morale care-i revin, derivate dintr-un principiu?
Argumentele la o asemenea întrebare vin din mai multe direcţii:
– în primul rând, este discutabilă disponibilitatea tuturor purtătorilor de autoritate de
a actualiza permanent principiile morale şi de a găsi timpul necesar unor reflecţii parti-
cularizatoare;
– în al doilea rând, exercitarea autorităţii, în majoritatea domeniilor, este rodul unor
premise contractuale determinate, în cadrul cărora obligaţiile părţilor sunt formulate în
detaliu. Mai ales pentru purtătorii de autoritate în a căror personalitate componenta morală
este slab reprezentată, absenţa unor obligaţii morale explicit formulate şi adaptate la
domeniul autorităţii face puţin probabilă exercitarea acesteia în condiţii de deplină
moralitate;
– în al treilea rând, o componentă de bază a instanţei de sancţionare specifică normei
morale este opinia publică, centrată, în cazul nostru, pe subiectul autorităţii, dar nu neapărat
limitată la acesta.
Totodată, nu poate fi pus la îndoială faptul că reacţia opiniei publice va fi mult mai
promptă raportând actele autorităţii la norme morale legate nemijlocit de acele acte, decât la
principii morale, adesea greu de particularizat pe canalul de comunicare purtător de
autoritate publică.
Prin urmare, în ultimă instanţă, normele deontologiei pot fi apreciate ca aplicaţii ale
Legii morale pe domenii distincte ale acţiunii umane, în cadrul relaţiilor umane de
autoritate.
2. Constituirea codurilor deontologice specifice unor profesiuni presupune o anumită
atitudine teoretică faţă de legea morală pe motiv că aplicarea ei la domeniul autorităţii are în
vedere criterii de eficienţă a acţiunii, în mai mare măsură decât criterii strict morale,
exterioare necesităţilor practice (fără însă a le eluda pe acestea). Se face, astfel, pasul pe
drumul unei necesare înnoiri ştiinţifice a domeniului eticii, prin ceea ce V. Zamfirescu
denumea „înlocuirea conţinutului speculativ al conceptelor cu un conţinut care poate să dea
mai bine seama de realitate”1.
Prin urmare, orientarea constructorilor de coduri deontologice va fi una preponderent
utilitarist-pragmatistă, ceea ce va determina un limbaj moral specializat, care va contribui la
îmbogăţirea patrimoniului etic cu noi concepte şi categorii, cu noi abordări ale problematicii
umanului, recentelor studii din domeniul eticii aplicate putându-li-se adăuga un nou capitol,
acela al deontologiilor. Perspectiva este cu atât mai interesantă, cu cât, în condiţiile
mutaţiilor contemporane din domeniul relaţiilor interumane, autoritatea tinde să capete noi
dimensiuni, mai ales în plan politic, economic, militar, informaţional, religios, al opiniei
publice, al informaţiei etc.
3. Impunerea deontologiei ca segment specializat al normativităţii morale este cerută
şi de creşterea interdependenţelor dintre colectivităţile umane, de complexitatea mereu
sporită a actului de decizie în raport cu subiecţi de autoritate tot mai bine instruiţi, cu o
personalitate tot mai complexă. Exercitarea autorităţii asupra unor asemenea subiecţi
presupune, în consecinţă, luarea în tot mai mare măsură în considerare a intereselor
acestora, a capacităţii lor de reacţie conştientă la actele de decizie.
5. Principiile deontologiei
Întregul demers teoretic desfăşurat pe tărâmul deontologiei a încercat o menţinere a

discursului în sfera generalului, fără o particularizare care, în ultimă instanţă, ar fi singura
care ar putea produce un instrument de lucru: codul deontologic al unei profesii distincte.
Efortul făcut în această direcţie în ultimele decenii este justificat de necesitatea unei
fundamentări, de nevoia de a oferi purtătorilor autorităţii un ghid credibil de orientare, care
poate căpăta fie forma unei liste de valori morale universale, fie a unui set de porunci
1
Introducere la Etos şi contemporaneitate, sub îngrijirea lui Niculae Bellu, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
1971, p. 14.
derivate din acestea, dar care să aibă cel puţin o treaptă de particularizare: aceea relativ la
raporturile inter-umane bazate pe autoritate.
Soluţia adoptată de C. Lazăr este aceea de extragere a unor principii ale deontologiei,
înţelese ca norme morale universale aplicabile autorităţii, pe baza raportării particula-
rităţilor relaţiilor de autoritate la valorile şi principiile morale universale de bine şi rău.
Prin principiile morale, T. Cătineanu înţelege, „un temei al sistemului normativ şi
totodată o modalitate de coordonare a normelor morale, a unui sistem de norme morale sau
a unui grup de norme morale”1. Principiile morale reprezintă nişte forme de exprimare a
cerinţelor morale care dezvăluie în linii generale conţinutul moralităţii ce există într-o
societate sau alta. Ele exprimă cerinţele fundamentale ce se referă la esenţa morală a
omului, la caracterul corelaţiei dintre oameni şi determină direcţiile magistrale ale activităţii
oamenilor, ele devenind astfel o bază a normelor concrete de conduită.
În etică se disting principiile fundamentale, generale şi principiile particulare. De
obicei, sunt elucidate trei principii morale fundamentale: principiul renunţării, principiul
individualismului şi principiul colectivismului.
Principiul renunţării este propriu mai multor tipuri istorice de morală: moralei
budiste, moralei stoice, moralei creştine, mai ales în forma ei originară. El înseamnă
renunţarea la ordinea reală şi la cea normativ-valorică a colectivităţii. În virtutea acestei
renunţări, sistemul normativ nu este nici respectat pozitiv şi nici nu este contrazis pozitiv, el
este evitat prin evadarea din el într-o altă ordine, care nu ţine de lumea aceasta.
Principiul individualismului este propriu diverselor forme istorice ale moralei, fiind
un principiu al raţiunii de afirmare a individului împotriva colectivităţii.
Principiul colectivismului este principiul oricărei morale şi moralităţi, deoarece omul
este o fiinţă socială, el trăieşte în colectiv şi în diverse forme de colectivitate şi de comu-
nitate umană. Coerenţa şi stabilitatea într-o colectivitate nu sunt posibile fără respectarea de
către toţi a unui minim de cerinţe morale ale vieţii în comun şi fără funcţionarea opiniei de
grup, care asigură integrarea indivizilor în viaţa colectivă şi corectarea comportamentelor
inadecvate.
Printre principiile morale generale pot fi remarcate astfel de principii ale moralităţii
ca: umanismul – recunoaşterea omului ca valoare supremă; altruismul (de la lat. alter,
„altul”) – slujirea dezinteresată a aproapelui, orice acţiune ce este folositoare altuia, iar nu
celui care o îndeplineşte; mila – iubirea compătimitoare şi activă ce se exprimă prin tendinţa
de a-l ajuta pe fiecare om căruia i s-a întâmplat o nenorocire; renunţarea la individualism –
la opunerea individului societăţii, la orice sociabilitate şi la egoism – de a acorda prioritate
intereselor personale în detrimentul intereselor tuturor.
În opinia lui C. Lazăr, principiile deontologiei se formează atât sub influenţa prin-
cipiilor morale generale examinate mai sus, cât şi pe fundalul înţelegerii esenţei morale a
autorităţii, oferind puncte de reper pentru dezvoltarea deontologiilor prin raportarea acestor
principii la cerinţele de eficienţă ale unor relaţii-tip de autoritate2.
1. Care este, deci, în ultimă instanţă, esenţa morală a unei relaţii de autoritate?
Reţinem faptul că aceasta se instituie între oameni, cel puţin din perspectivă socio-politică,
egali în drepturi şi obligaţii, iar din perspectiva filosofiei umanului, la fel de liberi unii faţă
de alţii, cu aceleaşi drepturi la existenţă şi la dezvoltarea personalităţii.
1
Cătineanu, T., op. cit., p. 107.
2
A se vedea Lazăr, C., op. cit.
Cu toate acestea, relaţia de autoritate produce, în mod inevitabil, un dezechilibru.
Unul, în temeiul profesiunii sale, porunceşte, dă directive, ordine, dispoziţiuni, celălalt
execută, se supune. Unul dobândeşte puterea, celălalt, în virtutea puterii primului, îşi
îngrădeşte libertatea. Egalitatea originară se rupe, balanţa se dezechilibrează.
În faţa acestei situaţii, inevitabile într-un sistem social bazat pe organizare,
sistematizare şi ierarhie, tentaţiile sunt mari. Deţinătorul puterii va fi tentat să se considere
atotputernic, să folosească discreţionar învestitura sa. J. M. Bochenski identifică două
sensuri ale abuzului de autoritate: depăşirea domeniului sau depăşirea subiecţilor, în
încercarea de extindere a autorităţii la nivelul tuturor şi de apropiere de statutul lui
Dumnezeu (Propoziţie: „P este putătorul autorităţii în raport cu toate subiectele şi în toate
domeniile atunci şi numai atunci când P este Dumnezeu”1. Care este sensul unei asemenea
ieşiri din cadrele logice şi morale ale autorităţii? Indiscutabil, acest sens este identificat în
conştiinţa dezumanizată a deţinătorului puterii ca unul egoist, antiumanist.
Vom pune, prin urmare, pe frontispiciul codului universal al deontologiei, principiul
umanismului, care reiese din formula atât de sugestivă a lui Kant: „Să nu privim omul
niciodată numai ca mijloc, ci întotdeauna în acelaşi timp ca scop”.
Principiul umanismului este, indiscutabil, un principiu moral universal. El rămâne,
însă, fără obiect, dacă nu este raportat la o relaţie umană bazată pe autoritate. Toate
mişcările umaniste ale lumii, de la cele antice la cele renascentiste, de la umanismul modern
la cel contemporan au avut ca un scop suprem emanciparea omului de sub autoritatea
totalitară, atotcuprinzătoare: fie a stăpânului divin, fie a celui pământean, fie de natura
depăşirii domeniului, fie de natura depăşirii entităţilor subiective. În primul caz, lupta s-a
dus pe tărâmul emancipării spirituale; în cel de-al doilea, pe tărâmul emancipării sociale sau
naţionale. Scopul a fost întotdeauna acelaşi: libertatea umană.
Desigur, teoreticienii umanismului n-au putut să nu observe că libertatea absolută
duce la anarhie şi, în ultimă instanţă, la anularea fiinţei umane. Discuţia asupra limitelor
libertăţii în raport cu societatea, cu divinitatea, cu graniţele spiritului alunecă inevitabil în
planul delimitării autorităţii. Purtătorul autorităţii începe a fi moral în clipa în care-şi
consideră supuşii nu mijloace pentru realizarea scopurilor, ci propriu-zis scopuri.
2. O replică dată umanismului, dezvoltată din antichitate până astăzi şi completată în
epoca modernă pe componenta utilitarist-pragmatistă este replica eudemonistă, care
propune tratarea omului în termeni de „fericire”. Pe acest fundal a fost formulat un nou
principiu al deontologiei, sub forma: principiul celei mai mari fericiri a celuilalt sau, mai pe
scurt, principiul altruismului. Desigur, şi altruismul se constituie ca valoare morală dincolo
de conotaţiile autorităţii. Adus, însă, în planul autorităţii, altruismul generează un
comportament special purtătorului autorităţii, care tinde să refacă dezechilibrul balanţei
egalităţii despre care era vorba la începutul acestei analize. Procesul de echilibrare se
derulează pe câteva trepte semnificative:
O primă treaptă pretinde purtătorului autorităţii să recunoască dreptul la fericire al
celuilalt. Este prima şi cea mai de jos treaptă a altruismului, fără de care relaţia de autoritate
nu trece pragul umanizării.
Aceasta, pentru că acceptarea dreptului la fericire al celuilalt determină descoperirea
omului de lângă noi, în spatele reţelei ierarhice care ne dă drept de dispoziţie.
1
Bochenski, J.M., Ce este autoritatea?, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 44.
O a doua treaptă pretinde purtătorului autorităţii să accepte că, în virtutea autorităţii

sale, poate contribui la fericirea celuilalt. Este treapta angajării, a stabilirii unei relaţii
necesare între autoritatea purtătorului şi fericirea subiectului.
A treia treaptă pretinde purtătorului autorităţii să facă din fericirea celuilalt, propria
sa fericire, care este treapta moralităţii depline a actului autorităţii, care angajează în mod
plenar purtătorul autorităţii într-o atitudine morală înaltă.
Cea mai înaltă treaptă a altruismului este aceea care pretinde purtătorului autorităţii
să lupte pană la sacrificiul suprem pentru fericirea celuilalt, care este treapta eroismului
autentic. Ea este atinsă destul de rar, de personalităţi de excepţie, în situaţii de excepţie. Este
atitudinea căpitanului care, în naufragiu, părăseşte ultimul corabia, a comandantului care
pleacă la luptă în fruntea oastei, a şefului de sistem care, cu preţul vieţii, ţine sub control
sistemul pentru salvarea celor care-l deservesc, a omului de ştiinţă care se oferă pe sine
pentru a experimenta un vaccin împotriva unei boli grave, a ecleziastului care, cu preţul
vieţii, refuză să-şi părăsească credinţa, a ziaristului care demască, cu preţul vieţii, actele
criminale etc.
Desigur, în exercitarea autorităţii nu întotdeauna sunt parcurse toate treptele amintite.
Uneori purtătorul autorităţii are limite de care nu se poate trece, alteori natura domeniului,
faptele concrete nu impun parcurgerea acestora. Prima treaptă este absolut necesară;
celelalte stau sub semnul deschiderii purtătorului de autoritate spre un ideal de personalitate
morală.
3. Principiul altruismului atrage după sine şi un alt mod de a vedea relaţia dintre
purtătorul şi subiectul autorităţii, odată cu acceptarea primei trepte enunţate. Acceptarea
dreptului la fericire al celuilalt ne plasează, imaginar, în locul lui, obligându-ne la reflecţia
populară „ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face”. Este expresia care sintetizează, în viziunea
noastră, un alt principiu al deontologiei, şi anume, principiul reciprocităţii. A accepta să te
judeci pe tine însuţi ca şi cum te-ar judeca ceilalţi, a gândi consecinţele actelor tale asupra
celorlalţi ca şi când tu însuţi ai fi în locul lor, precum şi a porunci astfel încât să fii convins
că tu însuţi ai accepta poruncile dacă ţi s-ar da ţie, sunt propoziţiile-cheie ale principiului
reciprocităţii. Această schimbare imaginativă de rol are un efect benefic asupra măsurii şi
naturii actelor de autoritate exercitate de purtător, îndemnând permanent la moderaţie,
echilibru, dreaptă judecată, cumpătare etc.
4. Un alt principiu al deontologiei rezultă din felul în care purtătorul autorităţii
exploatează domeniul definit prin obligaţii, interdicţii şi permisiuni. Îndeosebi acest
principiu acţionează în orizontul permisiunilor.
În acest sens, se pune întrebarea: cât din acest orizont este efectiv utilizat în exer-
citarea autorităţii? Fiind, după cum precizează logicienii, de domeniul libertăţii de acţiune,
cum este utilizată această libertate de către purtătorul autorităţii?
C. Lazăr a numit principiul care dozează moral graniţele libertăţii principiul
autorităţii suficiente. Invocat, din raţiuni strict pragmatice, îndeosebi de către făuritorii de
legi, regulamente, dispoziţiuni, acest principiu este considerat a fi de natură să împiedice,
într-un anumit domeniu, excesul de reglementare, ceea ce determină greutate în aplicare, în
mişcarea agentului executor, în manifestările iniţiativelor acestuia. Principiul merge, însă,
dincolo de acest pragmatism.
Orice domeniu al autorităţii este structurat în raport de scopurile concrete ale
acţiunilor reglementate, iar sancţiunile puse la dispoziţie sunt o reflectare a măsurilor de
constrângere necesare, dar niciodată obligatorii.
Adesea ele sunt formulate la modul posibil: „Şeful, managerul poate lua următoarele
măsuri... „şi foarte rar la modul obligatoriu: „... trebuie să ia următoarele măsuri”. Principiul
autorităţii suficiente continuă să acţioneze, de data aceasta, de pe poziţiile deontologiei,
pentru a doza, în raport cu libertatea subiecţilor autorităţii, utilizarea conţinutului efectiv al
reglementării, ştiut fiind faptul că, cel mai adesea, reglementările nu pot lua în considerare
varietatea infinită a tipologiilor umane, fiind preocupate să pună la dispoziţia purtătorilor
autorităţii nu numai directive de acţiune, ci şi mijloace de constrângere, iar principiul
creează purtătorului autorităţii tocmai libertatea de a alege împrejurările de utilizare a
reglementărilor.
Cantitatea reglementărilor efectiv antrenate în exercitarea autorităţii este vegheată de
„principiul autorităţii suficiente”, care pretinde purtătorului autorităţii ca, în limitele unei
eficienţe prescrise, să dea cât mai mare libertate de mişcare subiecţilor, astfel încât aceştia
să se simtă în cât mai mare măsură părtaşi la succesul acţiunii.
5. Natura reglementărilor utilizate, îndeosebi a celor de sancţionare, este vizată de un
alt principiu, înrudit cu cel anterior, pe care-l numim principiul autorităţii adecvate. Capa-
citatea purtătorului de autoritate de a aplica acest principiu ţine nu numai de acordul dintre
laturile deontică şi epistemică ale autorităţii, invocate de J. M. Bochenski1, ci şi de măsura
în care purtătorul autorităţii îşi asumă criterii generale de moralitate, care să-l împiedice „să
îşi însuşească ilegitim o autoritate epistemică” sau una „deontică”2.
A te afişa ca expert în domenii în care nu eşti competent, ca şi a emite directive în
domenii pentru care nu eşti împuternicit, a sancţiona disproporţionat în raport cu natura
actelor ilicite, pentru acte inventate, sau diferenţiat în funcţie de criterii subiective,
reprezintă încălcări ale principiului autorităţii adecvate.
6. Un alt aspect analizat în domeniul logicii autorităţii şi care naşte reflecţii
deontologice este acela al delegării autorităţii. J. M. Bochenski consacră acestei materii un
capitol special în lucrarea citată anterior.
Din perspectiva deontologiei, C. Lazăr consideră, că în acest domeniu poate fi
formulat un principiu de mare importanţă, pe care îl numeşte principiul delegării
autorităţii. Dincolo de exigenţele logice ale delegării autorităţii şi care consacră dreptul
purtătorului autorităţii de a delega o parte din domeniul acesteia către un terţ, în condiţii
logic determinate, se pune problema exigenţelor morale ale actului delegării. Ele ar fi, în
principiu, următoarele:
– Nu este justificată moral orice delegare de autoritate;
– Nu este justificată moral delegarea de autoritate în orice împrejurare;
– Nu este justificată moral delegarea de autoritatea către orice persoană.
Principiul delegării autorităţii ar putea fi subsumat unui principiu de mai mare
rezonanţă şi popularitate în rândul eticienilor, acela al asumării responsabilităţii, dar, din
cauza extensiilor presupuse de termenul „responsabilitate”, dincolo de sfera deontologiei,
considerăm mai potrivit să adoptăm un concept care caracterizează în mod necesar şi
suficient câmpul de acţiune al deontologiei.
Principiul deontologic al delegării autorităţii generează, în opinia lui C. Lazăr, cel
puţin trei propoziţii normative cu grad de generalitate, aplicabile oricărui domeniu în care se
instituie o relaţie socială de autoritate3:
1
Ibidem, p. 54.
2
Ibidem, p. 55.
3
Lazăr, C., op. cit.
A. Delegarea autorităţii pe domenii care ţin de responsabilitatea expres asumată de

purtător este repudiată moral.
B. Delegarea autorităţii cu scopul sustragerii de la asumarea unor posibile eşecuri
sau cu alte scopuri care ţin de protejarea propriei persoane este repudiată moral.
C. Delegarea autorităţii deontice către o persoană care nu posedă autoritatea
epistemică corespunzătoare este repudiată moral. La fel este repudiată şi acceptarea
delegării de către persoana delegată, atunci când aceasta ar putea refuza delegarea.
Făcând o recapitulare a principiilor enunţate mai sus, vom nota faptul că acestea se
comportă ca norme deontologice universale, în sensul că ele pot sta ca fundament pentru
oricare construcţie deontologică particulară.
6. Funcţiile eticii
Temeiurile actualităţii eticii şi importanţa ei practică pentru om şi umanitate sunt

elucidate prin funcţiile specifice ale eticii sau ale discursului etic. La „comanda socială”
etica răspunde prin rosturile specifice pe care şi le poate asuma ca disciplină teoretică, adică
prin funcţiile ei intrinseci. De obicei, sunt elucidate, în literatura de specialitate, următoarele
funcţii ale eticii – funcţia cognitivă, funcţia normativă, funcţia persuasivă şi funcţia
educativă.
Funcţia cognitivă este funcţia principală în sensul că celelalte funcţii nu se pot
realiza adecvat decât cu condiţia realizării ei. Această funcţie s-a materializat de-a lungul
timpurilor şi se poate realiza pe trepte succesive: descriptivă, analitico-sintetică şi
explicativă.
Treapta descriptivă ne oferă un început de sistematizare a datelor vieţii morale. Ea
s-a realizat şi se realizează în principal prin elaborarea unor tipologii şi studii ale structurii
şi dezvoltării caracterelor. În tipologie sunt descrise succesiv tipuri de atitudini morale,
relaţii morale, vicii şi virtuţi morale, sau calităţi şi defecte morale. Spre exemplu, Aristotel
în Etica nicomahică distinge trei atitudini fundamentale pe care oamenii le pot avea în faţa
vieţii: atitudinea hedonistă, proprie oamenilor care trăiesc pentru cât mai multă, mai variată
şi mai intensă plăcere, atitudinea politică, proprie celor care trăiesc pentru exercitarea
puterii, atitudinea contemplativă, proprie celor ce trăiesc pentru cunoaşterea dezinteresată a
adevărului.
Studiul structurilor şi dezvoltării caracterelor se referă la descrierea caracterelor
morale – pozitive sau negative – cum sunt „mincinosul”, „avarul”, „gelosul”, „ipocritul”,
„laşul” etc. Astfel de caractere sunt configurate şi în lucrările lui Aristotel, dar ca procedeu
explicit şi dominant de descriere caracterologia este utilizată de către Teofrast în antichitate,
sau de moraliştii francezi La Bruyère şi La Rochefoucauld în epoca modernă.
Treapta analitico-sintetică presupune o analiză a conexiunilor interne şi externe ale
diferitelor fenomene morale. Această cercetare pleacă de la analiza fenomenului moral ca
fenomen global şi descoperă următoarele componente intrinseci ale moralei: normele,
conştiinţa, manifestarea, aprecierea, valorile, relaţiile, adică toate componentele ce au o
semnificaţie morală specifică. Al doilea pas îl constituie analiza fiecăruia dintre momente.
Această treaptă a analizei poate lua cel puţin trei direcţii: analiza intrinsecă şi conceptuală a
componenţei (spre exemplu, a structurii normei sau a aprecierii), apoi analiza empirică, spre
exemplu, numărul şi natura normelor ce reglementează viaţa unei colectivităţi sau calitatea,
intensitatea şi aria opiniei publice morale), analiza interdisciplinară prin care sunt puse în
evidenţă implicaţiile, suporturile şi factorii de determinare extramorală a acestor compo-
nente, ca şi a moralei în totalitatea ei. Mai departe, al treilea pas presupune drumul invers al
analizei, sinteza ce reprezintă o analiză progresivă – în extensiune şi adâncime – şi
selectivă. Cele trei direcţii particulare de analiză trebuie să explice esenţa componentelor
moralei, iar analiza intrinsecă a componentelor conduce în mod firesc la elaborarea unui
model teoretic al moralei. Gândirea sintetică culminează cu elaborarea categoriilor
fundamentale ale moralei, care definesc şi esenţa, şi specificul, deci esenţa specifică a vieţii
morale.
Treapta explicativă echivalează cu dezvoltarea factorilor cauzali sau generatori ai
moralei: factori care explică geneza, structura, funcţiile morale, tipurile fundamentale de
morală, progresul moral şi perspectivele acestui progres.
Morala poate fi descrisă şi analizată în ea însăşi, dar nu poate fi explicată numai prin
ea însăşi, deoarece a explica înseamnă a descoperi retrospectiv cauza unui efect. De aceea,
momentul explicativ are un caracter extrinsec şi, totodată, esenţial.
Funcţia normativă sau axiologică a eticii nu rezidă în crearea de norme, întrucât
normele morale nu pot fi decretate aşa cum sunt decretate normele juridice de către
legiuitor, ele se cristalizează în viaţa reală a colectivităţilor. În sfera moralei, legiuitorul este
subiectul colectiv, colectivitatea anonimă. Dacă e vorba de elaborarea unor coduri morale,
trebuie făcută precizarea că această elaborare constă doar într-o explicare şi sistematizare a
unor norme elaborate deja spontan şi incipient în sfera vieţii şi experienţei morale.
Totodată, trebuie să menţionăm că şi în viaţa morală au existat şi există legiuitori
individuali – marii moralişti ai popoarelor (Socrate, Epicur, Kant, Gusti, Mill, Tolstoi,
Schweitzer) sau profeţii popoarelor (Moise, Buddha, Confucius, Hristos, Mahomed), care
au iniţiat doctrine morale sau morale cu caracter doctrinar. În aceste cazuri iniţiativa şi
creativitatea morală sunt indiscutabile, dar chiar dacă discursul etic ia locul unui „legiuitor”,
el nu poate merge decât pe baza şi în prelungirea precodificării colective. În acest sens şi
sistemele de logică deontică nu sunt în stare decât să formalizeze, să dea consistenţă logică,
să asigure lipsa de contradicţii a unor sisteme normative latente ce există în viaţa reală a
colectivităţii. Însă acest efort este unul de distilare şi organizare, nu de creaţie normativă
propriu-zisă.
În acelaşi timp, există un şir de modalităţi deficitare de realizare a funcţiei axiologice
sau normative. Prima dintre ele este neutralitatea sau obiectivismul ştiinţific ce are pretenţia
şi iluzia că descrie şi explică „faptele pure”, fără să ecranizeze puritatea cu posibile
aprecieri ale ei. Indiferent de voinţa gânditorului, ca individ el trăieşte şi activează într-un
anumit context cultural şi social şi pe care îl distilează şi îl exprimă. A doua este estetismul
amoral ce reprezintă o variantă mai subtilă a neutralităţii. Estetismul echivalează cu o
punere spectaculoasă pe acelaşi plan de valoare a tuturor „faptelor umane”, pe motiv că
toate sunt fapte umane expresive, interesante, ireductibile unele la altele. Reieşind din
această perspectivă – estetizantă şi în cel mai bun caz amorală –, sadismul poate fi plasat pe
acelaşi plan cu eroismul, ceea ce J.-P. Sartre şi face în analizele consacrate marchizului de
Sade –, iar figura lui Faust poate fi pusă pe un plan de echivalenţă cu figura lui Don Juan,
aşa cum o face B. Munteanu în lucrarea Permanenţe franceze. A treia este pluralismul
moral prezentat în acele doctrine etice care selectează din câmpul vieţii morale doar valorile
morale pozitive, doar formele binelui, ignorând sau indicând sumar formele şi variantele
răului. Însă este evident că aşa cum binele, ca valoare morală, este ţesut în structura ontică a
vieţii umane, tot astfel şi răul este o realitate obiectivă, el nefiind echivalent cu absenţa
binelui, nu este nici aparent, nici provizoriu, provizorii fiind doar formele concrete ale
răului. A patra este dogmatismul etic care este o variantă-limită a purismului moral
rezidând într-o disociere operată tacit între funcţia axiologică şi cea cognitivă. Orientarea
dogmatică prezintă sfera valorilor, a imperativelor, a faptelor ce stârnesc dorinţa, deci
domeniul ce ţine de necesitate. Însă ea nu explică şi nu justifică de ce subiectul receptor
trebuie să facă ceea ce afirmă că trebuie să facă.
Etica dogmatică ajunge fatal la o tautologie a imperativului moral: trebuie pentru că
trebuie!
Funcţia persuasivă este o funcţie de convingere. Însă este necesar să remarcăm că
funcţia în cauză se realizează în forma ei optimă de la bun început în discursul etic în şi prin
realizarea primelor două funcţii, cea cognitivă şi cea normativă. Înainte de a se constitui ca
funcţie a discursului etic, persuasiunea este prezentă în sfera concretă a vieţii morale,
deoarece opinia publică recurge spontan la toate procedeele indicate, încât discursul etic
este, din acest unghi de vedere, o expresie teoretizantă a opiniei publice, iar autorul
discursului un reprezentant sau un mandatar al ei.
Funcţia educativă a eticii a fost dezvăluită încă în antichitate de Platon şi Aristotel.
Pentru Platon cunoaşterea binelui are un efect nemijlocit educativ, ea antrenează direct
respectul şi practicarea lui, iar pentru Aristotel, cunoaşterea binelui nu antrenează direct şi
respectarea sau practicarea lui, deoarece există atâţia oameni care ştiu ce trebuie să facă, şi
totuşi nu fac ceea ce ştiu că trebuie să facă. După Aristotel moralitatea indivizilor are două
izvoare: pe de o parte, cunoaşterea binelui şi, pe de altă parte, experienţa repetată şi fixată în
obişnuinţă. În opinia unor filosofi, posibilităţile formative ale eticii sunt reale, dar sunt
concomitent şi limitate, pentru că sunt condiţionate de o serie de factori extrinseci şi
contextuali, sau intrinseci discursului etic1. Posibilităţile educative ale eticii sunt condiţionate
de un şir de factori: – existenţa unui fond prealabil de moralitate în colectivul subiecţilor
receptori sau educaţi, fond ce indică simptomatic nivelul general de moralitate al colectivelor
din care ei fac parte. Etica numai explică, orientează, cristalizează, întemeiază şi, implicit,
dezvoltă un fond prealabil de moralitate; – acţiunea unor factori formativi, de natură
instructiv-educativă, convergenţi, ce ţin de contextul social şi cultural. Întreg sistemul
instructiv-educativ al societăţii noastre (de la familie la mijloacele mass-media, de la educaţia
patriotică la instruirea şcolară) este orientat convergent, şi în acest sistem global etica este
numai o componentă funcţională; – existenţa în spaţiul vieţii sociale a unor modele reale de
comportament, întruchipate în caractere şi atitudini exemplare. Aceste exemple personale sunt
o concretizare vie a faptului că moralitatea nu este un domeniu al imperativelor pure, ci că ea
se cristalizează în modele care fiind reale sunt totodată şi ideale. Fiind o confirmare a
moralităţii colective reale, modelele de comportament sunt şi o ilustrare a unei moralităţi
superioare, posibile şi necesare, la nivelul întregii colectivităţi. Personalitatea morală, în acest
context, este un imperativ, o ilustrare reală a imperativului şi totodată un argument al lui, al
necesităţii generalizării lui; – posibilităţile formative ale eticii sunt condiţionate de însăşi
natura demersului etic, întrucât diverse discursuri etice au procedee cognitive, strategii
intrinsec educative, implicaţii evaluate şi finalităţi formative diferite.
1
Biblia sau sfânta scriptură, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1996, Matei, 7:16.
7. Deontologia profesională a executorului judecătoresc, tip specific al

deontologiei juridice
O importanţă primordială asupra dezvoltării societăţii, mai ales a statelor care

efectuează tranziţia de la societatea totalitaristă la cea democratică precum este Republica
Moldova şi România, o au Codurile deontologice ale profesiilor juridice care au menirea de
a edifica un sistem de justiţie accesibil, eficient, independent, transparent, profesionist şi
responsabil faţă de societate, care să corespundă standardelor europene, să asigure
supremaţia legii şi respectarea drepturilor omului. În ultimul deceniu, în România şi în RM
au fost elaborate Coduri deontologice ale judecătorului, executorului judecătoresc,
procurorului, avocatului, poliţistului etc. Însă, aceste coduri au fost create mai mult reieşind
din unele considerente de ordin formal, care, în opinia noastră, nu au un impact pozitiv
asupra activităţii judecătorilor, executorilor judecătoreşti, procurorilor, avocaţilor şi
poliţiştilor din ţările noastră. O examinare serioasă a acestor coduri ne denotă faptul că
conţinutul lor este aproape acelaşi, în ele se repetă multe articole, ele având un caracter
declarativ. Spre exemplu, dacă efectuăm o comparaţie între Codul de etică profesională a
judecătorului din 4 februarie 2000 şi Codul deontologic al procurorilor din 7 aprilie 2000
din Republica Moldova găsim o serie întreagă de articole care se repetă, dar principalul
neajuns al lor constă în aceea, că în ele nu se găseşte o aplicaţie concretă a legii morale ca
totalitate a normelor morale specifice unei morale sociale determinate, nu există sancţiuni
morale şi sancţiuni disciplinare care ar putea fi aplicate în cazul când reprezentanţii acestor
profesii vor încălca prevederile acestor coduri. Acelaşi lucru se poate spune şi despre noul
Cod de etică a judecătorului din Republica Moldova aprobat prin hotărârea Consiliului
Superior al Magistraturii nr. 366/15 din 29 noiembrie 2007, care a intrat în vigoare de la 1
ianuarie 2008. În această ordine de idei, ne raliem opiniei juristului moldovean T. Popovici,
care susţine că Codul de etică al judecătorului trebuie să conţină, în primul rând, direcţiile
de bază în conduita judecătorului conform standardelor etice, aşteptate de societate, în al
doilea rând, prevederile de bază ale principiilor generale din care reiese comportamentul
judecătorului, stabilit de etica judiciară, şi, în sfârşit, în al treilea rând, standardele
demnităţii şi măreţiei funcţiei de judecător1.
Putem constata că este inexplicabil cum nici CSM sau Ministerul Justiţiei, nici
asociaţiile profesionale atât din România, cât şi din Republica Moldova nu sunt interesate în
a prelua şi adapta Principiile de la Bangalore cu privire la conduita judiciară şi, mai ales,
Comentariile acestor principii, deşi acestea au fost adoptate la nivelul O.N.U. Modelul
oferit de aceste reglementări atât sub aspectul normelor etice impuse, cât şi a procedurii de
consiliere etică ar fi modelul ideal pentru întărirea principiilor de integritate şi pentru
creşterea încrederii cetăţenilor în justiţie.
În aceste condiţii, trebuie să ne îngrijim ca societatea să fie sigură că justiţia se află în
mâini de nădejde, curate, cinstite şi devotate principiului echităţii sociale. Prin urmare, este
necesar de a adopta în Republica Moldova şi România a unui Cod autentic de deontologie
profesională al judecătorului, care poate contribui în mod esenţial la materializarea
scopurilor şi finalităţilor justiţiei, la înlăturarea celor mai mari neajunsuri ale justiţiei
1
Popovici, T., Unele aspecte ale eticii judiciare şi responsabilitatea judecătorului în Republica
Moldova, Ed. Garuda-Art, Chişinău, 2000, p. 110.
autohtone, care după cum ne arată rezultatele ultimilor sondaje de opinie se bucură de o
neîncredere aproape totală din partea populaţiei. Rezultatele obţinute în cadrul
Barometrului opiniei publice realizat în Republica Moldova în noiembrie 2013 de
„CBS-AXA”, Centrul de Investigaţii Sociologice şi Marketing la comanda Institutului de
Politici Publice ne demonstrează această stare alarmantă din cadrul justiţiei. La întrebarea:
Câtă încredere aveţi în justiţie? – 48,6% din respondenţi au răspuns că deloc nu au
încredere, 31,1% nu prea au încredere, 14,2% au o oarecare încredere şi 4,4% au o foarte
mare încredere, nu ştiu 1,3%1.
Pentru a contracara fenomene negative din domeniul justiţiei este necesar de a
promova în cadrul Facultăţilor de Drept cursul de deontologie juridică. În acelaşi timp, în
opinia noastră, este necesar de a promova un şir de cursuri opţionale care se vor referi la
studierea minuţioasă a codurilor deontologice ale judecătorului, executorului judecătoresc,
procurorului, avocatului şi poliţistului2. În cadrul lor, studenţii vor însuşi exigenţele morale
înaintate faţă de activitatea unui jurist:
– atitudinea faţă de om ca o valoare supremă, respectarea şi apărarea drepturilor,
libertăţilor şi a demnităţii umane în conformitate cu normele de drept internaţionale şi
naţionale şi cu principiile morale general-umane;
– profunda înţelegere a importanţei sociale a rolului său şi a profesionalismului înalt,
a responsabilităţii în faţa societăţii şi a statului ca jurist, de care, în mare măsură, depinde
securitatea socială, apărarea juridică a tuturor oamenilor, utilizarea raţională şi umană a
drepturilor oferite în strictă conformitate cu principiile echităţii sociale, a datoriei civice, de
serviciu şi morală;
– principialitatea, vitejia, intransigenţa, lupta cu dăruire de sine cu criminalitatea,
obiectivitatea şi imparţialitatea în adoptarea deciziilor;
– caracterul impecabil al comportamentului personal atât în timpul exercitării
atribuţiilor de serviciu, cât şi în afara lor, incoruptibilitatea, grija faţă de onoarea personală,
a reputaţiei sociale a juristului;
– disciplină conştientă, punctualitate şi iniţiativă, solidaritate profesională, ajutor
reciproc, susţinere, curaj şi pregătire moral-psihologică faţă de acţiunile şi situaţiile dificile,
capacitatea de a risca, dar care trebuie să fie raţională în condiţii extreme;
– perfecţionarea continuă a artei profesionale, a cunoştinţelor în domeniul eticii
profesionale, a etichetei şi tactului, sporirea nivelului culturii generale, lărgirea orizontului
intelectual, însuşirea creatoare a experienţei necesare în promovarea acţiunilor de serviciu3.
Totodată, este necesar să nu uităm şi de faptul că fundalul central al învăţământului
deontologic al juriştilor trebuie să-l constituie explicitarea şi asigurarea înţelegerii modului
specific de acţiune a principiilor deontologiei în condiţiile concrete de derulare a actelor
1
A se vedea Barometrul de opinie public, Institutul de Politici Publice, Republica Moldova, noiembrie
2013. Realizat de „CBS-AXA”, Centrul de Investigaţii Sociologice şi Marcheting. http://www.ipp.md/
lib.php?l=ro&idc=156.
2
Capcelea, V., Locul şi rolul deontologiei profesionale în formarea specialistului în domeniul dreptului,
în Calitatea formării specialiştilor în învăţământul superior: strategii, forme, metode, materialele conferinţei
ştiinţifice internaţionale a profesorilor consacrate aniversării a 60-a de la fundarea Universităţii de Stat „Alecu
Russo”, 5-7 octombrie 2005, Bălţi, col. red.: Valeriu Cabac, … Ed. Presa Universitară Bălţeană, Bălţi, 2005,
p. 20.
3
Capcelea, V., Deontologia juridică, manual pentru Facultăţile de drept, Ed. Arc, Chişinău, 2007, p. 230
şi 231.
autorităţii în fiecare profesiune în parte. Învăţământul deontologic trebuie să se încheie cu
realizarea portretului personalităţii morale a purtătorului profesiei în cauză şi cu informarea
acestuia asupra Codului deontologic al profesiei sale. Identificarea în acest cod a
exigenţelor morale asimilate pe parcursul derulării învăţământului ca un tot unitar,
reprezintă scopul major a educaţiei deontologice.
Învăţământul deontologic al juriştilor, inclusiv şi cel dedicat profesiei de executor
judecătoresc, trebuie să demonstreze şi să înrădăcineze în conştiinţa viitorilor jurişti că
devierea de la lege, evitarea ei, deformarea, tălmăcirea eronată şi aplicarea neadecvată a
legii reprezintă o acţiune amorală, care contravine nu numai normelor de drept, ci şi
normelor morale, deontologiei profesionale a juristului. În această ordine de idei, sunt
amorale nu numai încălcările conştiente ale legii, ci şi acţiunile şi deciziile incorecte,
antilegale, care sunt determinate de lipsa aspiraţiei de a însuşi profund cunoştinţele
necesare, de a le perfecţiona permanent, dezordonarea, lipsa respectului cuvenit faţă de
drept, de prescripţiile lui. Prin urmare, deontologia juristului poate fi definită în baza
interacţiunii şi interdependenţei între normele de drept şi principiile şi normele morale, între
normele ce sunt proprii conştiinţei juridice şi morale.
Reieşind din starea actuală a justiţiei din Republica Moldova este necesar de efectuat
o reformă cardinală a ei. Iniţial ea a fost efectuată cu mai bine de un deceniu în urmă, dar nu
a fost încheiată şi astăzi există o necesitate stringentă de a finaliza această reforma ca
justiţia noastră să corespundă rigorilor europene. Fiind un element de maximă importanţă
pentru tranziţia democratică, această reformă a fost plasată, de către Consiliul Europei, pe
lista priorităţilor-cheie pentru monitorizare, deoarece în Republica Moldova, procesele
judiciare sunt frecvent politizate şi invadate de influenţa factorilor politici, ele sunt adeseori
amânate, iar corupţia e endemică. Totodată, se ştie că sistemele judiciare şi penale efective
şi imparţiale pot juca un rol important în reducerea crimei şi consolidarea justiţiei şi
stabilităţii sociale. Prin urmare, este necesar de a asigura transparenţa justiţiei pentru a da
încredere cetăţenilor în justiţie, prin stabilirea unui program de luptă contra corupţiei în
cadrul sistemului judiciar.
Recent Ministerul Justiţiei al Republicii Moldova a demarat procesul de imple-
mentare a Strategiei de reformare a sectorului justiţiei pentru anii 2011-2016, care a fost
adoptată la 25 noiembrie 2011 şi a intrat în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial
nr. 1-6 din 6 ianuarie 2012. Scopul declarat al Strategiei este edificarea unui sistem de
justiţie accesibil, eficient, independent, transparent, profesionist şi responsabil faţă de
societate, care să corespundă standardelor europene, să asigure supremaţia legii şi
respectarea drepturilor omului. Factori determinanţi pentru promovarea reformei au devenit
nivelul scăzut al încrederii în justiţie din partea societăţii, percepţia cvasigenerală a gradului
avansat de corupţie în sectorul justiţiei, crearea unui mediu favorabil pentru creşterea
economică şi a investiţiilor, precum şi aspiraţiile europene ale statului nostru. Astfel, pentru
combaterea şi prevenirea corupţiei, urmează să fie aplicat un set mult mai strict de criterii
de eligibilitate pentru funcţia de judecător, promovat principiul toleranţei zero pentru
infracţiuni de corupţie în sistemul de justiţie şi, totodată, majorate salariile magistraţilor.
În această ordine de idei, putem spune cu certitudine că intenţiile şi scopurile şi de
această dată sunt bune, dar nu există încrederea că ea va fi realizată, din simplul motiv, că
clasa politică, reprezentanţii partidelor politice nu vor să piardă controlul asupra justiţiei.
Pentru a realiza această reformă este necesar ca clasa politică, partidele care sunt la
guvernare să ajungă la un consens şi să nu mai încerce să partajeze funcţiile unor sau altor
instituţii judiciare.
Dictonul „Drumul spre iad e pavat cu bune intenţii” se potriveşte de-a binelea pentru
situaţia în care suntem noi astăzi, deoarece bunele intenţii pot fi deturnate din cauza
nechibzuinţei noastre. Toate acestea se pot întâmpla, din simplul motiv, că etica celor care
înfăptuiesc justiţia este una „utilitaristă”, deoarece ei acţionează, de cele mai multe ori,
conducându-se de următoarele principii: să fii bun dacă asta îţi aduce folos, să nu fii rău
dacă nu e neapărată nevoie, dar să fii foarte rău dacă cineva te supără puţin sau stă în calea
dorinţelor tale. În această ordine de idei, trebuie să luăm în calcul spusele filozofului român
al dreptului din perioada interbelică M. Djuvara care susţinea că „dreptul întreg este
punerea în acţiune a moralităţii în aşa fel încât fiecare personalitate să-şi poată desfăşura
activitatea nestânjenită şi în condiţiile cele mai prielnice în societate, fără să încalce
libertăţile celorlalţi”1. Prin urmare, legea nu poate fi imorală, însă aplicarea ei de către
judecători în mod tendenţios şi utilitarist compromite şi discreditează activitatea lor. Cu alte
cuvinte, ca să cunoască binele, judecătorii noştri trebuie să înţeleagă răul înainte.
Totodată, este necesar să înţelegem faptul că orice reformă instituţională trebuie să
aibă o finalitate certă: să introducă în societate principiul echităţii (dreptăţii). Orice
construcţie instituţională trebuie să aibă în centrul ei instituţia numită cetăţean. Compa-
tibilizarea acestei dualităţi dintre individ şi persoană, dintre cultură şi piaţă, dintre com-
petiţie şi comunicare este esenţială în demersul nostru ideologic. Căci, în cele din urmă,
finalitatea este aceea de a transforma radical un sistem care îl consideră pe om un
interlocutor pasiv, supus egalitarismului şi populismului, care a existat în statul totalitarist,
într-un alt sistem, cel democratic, unde instituţia fundamentală este cetăţeanul, ale cărui
prestigiu şi bunăstare devin pentru toate celelalte instituţii criteriul fundamental al bunei
funcţionări şi al bunei cuviinţe.
Am remarcat anterior că deontologia profesională asigură protecţia unei anumite
profesii de o serie de pericole cum ar fi corupţia, impostura, reaua-credinţă, malpraxisul,
minciuna, plagiatul, furtul intelectual, birocraţia, şantajul, egoismul etc. Numai prin res-
pectarea conduitei deontologice, individul poate atinge performanţă în domeniul profesional
şi poate să-şi câştige prestigiu, consideraţie şi valoare în conformitate cu statutul social pe
care îl are.
Categoria fundamentală a deontologiei este „datoria profesională”, expresie de cea
mai înaltă generalitate a obligaţiilor morale a omului faţă de activitatea desfăşurată prin
profesia sa. Totodată, deontologia operează cu o serie de instrumente adecvate fiecărei
profesii în parte, precum: jurământul, codurile etice, codurile deontologice, carta,
excluderea.
Este natural că în societatea democratică contemporană, profesiile sunt preocupate,
din interior, de supravegherea desfăşurării activităţii, prin anumite reguli ce sunt considerate
a fi esenţiale. Aceste coduri deontologice şi regulile ce se conţin în ele, spre deosebire de
textele codificate, pot avea aspectul unor cutume, care pot completa litera textelor şi
prescripţiilor exprese din dreptul civil, comercial sau administrativ, referitor la datoriile ce
revin diverselor profesii. Astăzi deontologia a intrat în dreptul pozitiv sub forma dreptului
1
Djuvara, M., Teoria generală a dreptului, vol. II, Ed. Librăriei SOCEC&Co., Societate anonimă S.A.,
Bucureşti, 1930, p. 47.
disciplinar, devenind un fel de autoapărare a grupurilor de oameni ce ţin de o anumită
profesie. Legitimitatea acestor grupuri autorizează sancţionarea membrilor: prin cenzurări
pur morale, cum sunt reprehensiunea, avertismentul care trebuie să împiedice noi violări ale
regulilor deontologice. În unele profesiuni, se admite şi sancţionarea prin amenzi băneşti,
însă cele mai grave pedepse rămân suspendarea sau excluderea profesionistului din cadrul
grupului. Totodată, deontologia profesională nu înglobează în sine întreg dreptul disciplinar
din motiv că numai regulile care guvernează justiţia sunt, şi într-un caz, şi în celălalt,
similare. Statul poate să controleze modul în care profesionaliştii exercită drepturile lor
interne, puterea jurisdicţională şi cea legislativă.
În cadrul profesiilor în care legislaţia nu oferă o organizare oficială, membrii lor pot
să-şi determine datoriile ce le revin lor, precum şi sancţiunile posibile. Simultan, regulile de
deontologie nu au eficacitate juridică către cei ce nu aparţin profesiei în cauză. Decizia
adoptată de jurisdicţia disciplinară în materie de deontologie este independentă de deciziile
luate de jurisdicţiile civile sau penale. Existenţa codurilor deontologice ale unor anumite
profesii denotă caracterul ascendent al progresului social, umanizarea continuă a existenţei
sociale.
Noţiunea „deontologia profesională” este utilizată, de cele mai multe ori, pentru
desemnarea nu atât a ramurii teoriei, cât mai ales a unui cod moral al unor oameni ce
aparţin unei profesii anumite. Filosoful român Vasile Popescu defineşte deontologia „ca un
sistem al moralei profesionale, cod moral specific unui anumit scop profesional”1. El
consideră că deontologia are realitate numai în concretitudinea sa, organizată în structuri
normative distincte „ce reglementează comportamentul moral individual şi colectiv în zone
ocupaţionale particulare”2. Spre exemplu, „Perceptele lui Confucius”, „Jurământul lui
Hipocrat”, „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Teodosie”, „Codul de onoare al
judecătorului”, „Codul etic al notarului” etc.
Deontologia profesională este determinată de particularităţile specifice ale unor
profesii, de interesele corporative, de cultura profesională etc. Oamenii ce îndeplinesc
funcţii profesionale similare sau identice îşi elaborează tradiţii specifice şi se unesc în baza
unor principii de solidaritate profesională în stare să păstreze reputaţia grupei profesionale
date.
Deontologia profesională este alcătuită din diverse norme de conduită şi din anumite
coduri deontologice. Termenul „normă” are ca sinonime „model”, „standard”, „regulă”,
„lege”. Norma de reglementare se caracterizează prin: 1. faptul că este dată (emisă de
cineva), îşi are sursa în voinţa unei autorităţi normative; 2. se adresează unor agenţi numiţi
„subiecţii normei”; pentru a-şi face cunoscută voinţa de către subiect, autoritatea promulgă
norme, iar pentru a-şi face efectivă voinţa, autoritatea adaugă o sancţiune sau o ameninţare
cu pedeapsa3.
Norma se poate impune în societate ca obicei ce poate să influenţeze conduita
oamenilor, exercitând o adevărată presiune normative prin măsurile luate de o colectivitate
faţă de membrii ce nu se conformează obiceiurilor. În spatele obiceiurilor stă comunitatea.
1
Popescu, V., Deontologia şi moralitatea riscului, în Revista de filosofie nr. 5-6/1995, septembrie-
decembrie, tomul XLII, p. 577.
2
Ibidem, p. 578.
3
A se vedea Sârbu, T., op. cit., p. 10.
Normele există şi în calitate de instrucţiune şi reprezintă în acest caz mijloacele ce

trebuie utilizate pentru obţinerea unui anumit scop. Normele morale reprezintă prin natura
lor ceva ce nu există ca nişte reguli, dar unele dintre ele pot fi (spre exemplu, într-o
instituţie oamenii îşi iau obligaţia să-şi ţină promisiunile făcute).
Normele morale nu sunt nici prescripţii, nici instrucţiuni, ci deontologism etic. Ele
conţin elemente ale celorlalte norme, precum şi legături axiologice cu noţiunile de „bine” şi
„rău”. Atunci când normele morale se manifestă ca reguli, ele interacţionează cu regulile
juridice, fără să se suprapună însă. Regulile juridice sunt instrumente cu virtuţi politice, prin
care se asigură binele public, reglementat prin intervenţia opiniei publice, mai ales a
instanţelor judecătoreşti. Regulile morale nu reprezintă aceste trăsături. De aici specificul
deontologiei, ea este şi disciplină morală şi totodată reprezintă baza moralei profesionale.
În cadrul fiecărei profesii există problemele sale morale specifice, dar dintre toate
profesiile poate fi remarcat un grup special în care aceste probleme apar de cele mai multe
ori şi cer o atenţie sporită vizavi de funcţiile îndeplinite. Deontologia profesională are
importanţă, în primul rând, pentru profesiile al căror obiect îl reprezintă omul. Acolo unde
reprezentanţii unei profesii anumite, în virtutea specificului ei, se găsesc într-o comunicare
permanentă şi continuă cu alţi oameni exercitând influenţă asupra lumii lor lăuntrice, asupra
interacţiunilor morale, asupra destinului omului există nişte coduri morale specifice ale
reprezentanţilor acestei profesii.
În orice stat bazat pe supremaţia legii, executarea deciziilor de instanţă este o
componentă esenţială a sistemului judiciar. Dreptul fundamental la un proces echitabil,
garantat de articolul 6 al Convenţiei europene privind drepturile omului, de asemenea,
prevede executarea deciziilor de către instanţă într-o perioadă rezonabilă de timp. Dreptul la
un proces echitabil pare o iluzie în cazul în care nu există un sistem de executare efectiv.
Executarea deciziilor judecătoreşti este parte a procesului echitabil şi este o parte vitală a
sistemului juridic. Pe acest motiv, activitatea executorului judecătoresc reprezintă o verigă
importantă în realizarea acestor obiective ale unui proces echitabil. Regulile eticii din
Codurile deontologice trebuie să fie puternice şi codificate pentru a fi posibilă determinarea
sancţiunilor aplicate în caz de neglijenţă.
Prin urmare deontologia profesională este totalitatea regulilor de conduită a unui
grup social anumit ce asigură caracterul moral al interacţiunilor determinate sau însoţite
de activitatea profesională şi, concomitent, o ramură a ştiinţei ce studiază specificul
manifestării moralei în diverse tipuri de activitate. Ea se extinde asupra acelor grupuri
sociale faţă de care sunt formulate, de obicei, cele mai înalte cerinţe morale.
Am remarcat anterior că deontologia juridică este alcătuită din mai multe tipuri de
deontologii speciale, precum cea a judecătorului, procurorului, notarului, poliţistului etc.
Deontologia profesională a executorului judecătoresc este o parte componentă a deonto-
logiei juridice care posedă specificul ei, deoarece obiectul deontologiei executorului
judecătoresc îl constituie comportamentul executorului, care este membru al Uniunii în
circumstanţele în care el acţionează în calitate de profesionist, sau reprezintă profesia sa,
ori este perceput de cei din preajmă în calitate de exponent al Uniunii Executorilor
Judecătoreşti.
Prin urmare, obiectul eticii executorului judecătoresc îl constituie comportamentul
corespunzător care este determinat de normele corporative ale membrului uniunii în
cazurile în care normele de drept nu indică nişte reguli concrete de comportament.
Test pentru autoevaluare
1. Definiţi Etica şi precizaţi originile etimologice.

2. Care este obiectul de studiu al Eticii?
3. Precizaţi rolul Eticii în societate.
4. Care sunt problemele centrale ale moralei?
5. Definiţi morala şi moralitatea.
6. Precizaţi diferenţele dintre etică, morală şi moralitate.
7. Care sunt valorile morale fundamentale?
8. Ce tipuri de norme morale există în societate?
9. Care sunt principiile deontologiei profesionale?
10. Ce tipuri de valori deontologice putem să remarcaţi?
11. Ce tipuri de deontologie profesională cunoaşteţi?
12. Care este specificul deontologiei profesionale a executorului judecătoresc?
Tema nr. II
Noţiunile fundamentale ale deontologiei profesionale
şi ale experienţei morale
Planul:
1. Bine şi rău, natura, conţinutul şi interdependenţa lor
2. Datorie şi conştiinţă, corelaţia lor dialectică
3. Libertate, necesitate şi responsabilitate
4. Virtute şi viciu
5. Fericirea, tratarea filosofică şi paradoxul ei
6. Noţiunea de „plăcere” şi etica plăcerii
7. Noţiunea de „util” şi etica lui
8. Noţiunea de „echitate” şi valorile ei etice
9. Noţiunea de „milă”, esenţa şi legătura ei cu alte categorii ale eticii. Pragmatica
milei şi căile de materializare a ei
10. Noţiunea de „perfecţiune” şi căile de obţinere a ei.
1. Bine şi rău, natura, conţinutul şi interdependenţa lor
În sensul larg al cuvântului, noţiunea de „bine” desemnează valorile pozitive şi

negative în general. Noi utilizăm aceste cuvinte pentru desemnarea diferitelor lucruri: bun
înseamnă om bun, rău înseamnă om rău. În Dicţionarul explicativ al limbii române, spre
exemplu, „binele” este definit la început ca bunăstare, mai apoi ca ceva necesar, iar mai
apoi, în plan spiritual şi etic, ceea ce corespunde cu morala, ceea ce este recomandabil din
punct de vedere etic1.
Ca disciplină filosofică, Etica nu se mai ocupă de toate semnificaţiile „binelui” şi de
speciile corespunzătoare de bine, aşa cum sunt identificate prin analiza limbajului. Ea este
preocupată, în primul rând, de binele moral şi se interesează de binele extramoral, doar în
măsura în care el este bun pentru sprijinirea şi impunerea binelui moral. Astfel, din punct de
vedere formal, binele moral poate fi caracterizat prin aceea că este un bine la ceva sau
instrumental bun, nu pentru sine, ci pentru altceva bun. De aceea predicatul „bun”, în sensul
de „moral bun”, nu este enunţat despre obiecte şi stări de lucruri obiective, ci exclusiv
despre oameni şi acţiuni umane. Motivul pentru aceasta constă în faptul că binele moral nu
este o proprietate naturală sau o calitate empiric demonstrabilă în raport cu obiectele. El
desemnează, dimpotrivă, ceea ce nu este, dar trebuie să fie. Noţiunea de „bine moral” nu
este deci o noţiune empirică, ci una normativă, adică o noţiune care are o funcţie de regle-
mentare şi cere un anumit comportament. În acelaşi timp, binele moral presupune libertatea,
respectiv libertatea de a aproba ceva promovat ca bun, în calitatea lui de a fi bun, şi de a-l
realiza prin acţiune, sau de a declara prin nonacţiune respingerea pretenţiei de validitate.
1
A se vedea Dicţionarul explicativ al limbii române, op. cit., p. 98.
Noţiunile fundamentale ale deontologiei … 47
De fapt, orice morală începe cu întrebarea sacramentală: „Ce este bine şi ce este
rău?”, deoarece binele şi răul constituie forma cea mai generală de apreciere a valorilor
morale şi de distincţie a ceea ce este util şi ce este dăunător pentru om şi societate. Totodată,
cu ajutorul acestor noţiuni se determină conţinutul altor noţiuni morale ce derivă din ele.
În istoria filosofiei morale termenul „bine” era utilizat în sens relativ şi absolut.
„Bine” într-un caz este ceva bun, util, plăcut, valoros pentru un individ, iar în alt sens, era
expresia binelui, a unei valori în sine, ce nu devine un mijloc pentru a realiza un scop
anumit. Binele în sensul al doilea, absolut, este o noţiune etică. Ea exprimă sensul pozitiv al
fenomenelor şi evenimentelor în relaţia lor cu valoarea supremă – cu idealul. Iar răul este
contrarul binelui.
Concepţiile de „bine” şi „rău” au apărut odată cu morala şi s-au schimbat împreună
cu ea. În istoria filosofiei se afirma că Universul este lupta eroică a celor două începuturi –
binele şi răul (Zarathustra), că răul poate fi evitat numai prin ascetism, nirvana (Buddha), că
răul există numai prin faptul că omul este lipsit de cunoştinţe (Socrate), că binele face parte
din lumea ideilor, iar răul ia naştere din simţurile omului (Platon), că binele constă în
satisfacerea plăcerilor în mod cumpătat), că binele suprem este însuşi Dumnezeu, iar răul
este generat de abuzul de libertate a omului (Damaschin), că în realitate binele nu există, el
exprimă numai starea emoţională a individului (neopozitivismul), că binele este condiţionat
pe deplin de concepţia personalităţii (existenţialismul).
Procesul istoric de formare şi cristalizare a acestor noţiuni a fost procesul devenirii
moralei ca atare. În primul rând, binele şi răul erau concepute ca nişte valori deosebite, care
nu se atribuiau fenomenelor naturale sau evenimentelor spontane. Binele şi răul carac-
terizează acţiunile premeditate ce se săvârşesc liber, adică acţiunile. În al doilea rând,
binele şi răul înseamnă nu pur şi simplu acţiunile libere, ci acţiunile care sunt corelate în
mod conştient cu un anumit standard – în ultimă instanţă, cu idealul. În al treilea rând,
binele şi răul ca noţiuni morale sunt legate de experienţa spirituală a omului şi există prin
intermediul acestei experienţe. De aceea, consolidarea binelui şi lupta împotriva răului
poate fi obţinută cu preponderenţă prin eforturile spirituale ale omului.
După conţinutul lor imperativo-valoric, binele şi răul reprezintă parcă două părţi ale
uneia şi aceleiaşi medalii. Ele corelează şi, în acest sens, parcă ar fi între ele un semn de
egalitate. Omul cunoaşte răul, deoarece are anumite reprezentări despre bine; el preţuieşte
binele, pentru că a simţit personal ce este răul. Pare utopică situaţia în care omul doreşte
numai binele, deoarece este imposibil de a te debarasa de rău fără a risca, în acelaşi timp, să
pierzi binele. Existenţa răului reprezintă uneori o condiţie sau o circumstanţă care însoţeşte
existenţa binelui.
Binele şi răul sunt legate prin aceea că ele se neagă reciproc, fiind după conţinut
într-o legătură indisolubilă. Sunt ele egale după statutul lor ontologic şi sunt proporţionale
după statutul lor axiologic? La această întrebare au fost date răspunsuri diferite.
Conform unei opinii, mai puţin răspândită, binele şi răul sunt nişte începuturi
similare ale lumii ce se află într-o neîncetată şi perpetuă luptă. O atare interpretare poartă
denumirea de „dualism” şi cea mai strălucită expresie a dualismului etic a devenit în prima
jumătate a secolului al III-lea d.Hr. maniheismul, doctrină religioasă şi filosofică din
Orientul Apropiat, întemeiată de preotul persan Manes (Mani, Manichaeus). El susţinea, că
lumea a apărut ca urmare a luptei veşnice dintre cele două principii: binele (lumina) şi răul
(întunericul). Binele în manieră absolută era considerat un atribut care se îmbină cu cel al
luminii şi strălucirii, atotştiinţei, măreţiei, perfecţiunii, atotputerniciei, care este inteligent şi

frumos, o sursă inepuizabilă a plăcerii, iar spiritul răului este regele beznelor, fiind luminat
temporar şi doar acompaniind binele în procesul creaţiei şi evoluţiei lumii. Primul
reprezintă infinitul, iar al doilea finitul, şi se defineşte ca existenţă în starea actuală a lumii
pentru a justifica imperfecţiunile temporare. Lupta dintre cele două principii, după ce a
parcurs mai multe faze de 3.000 de ani, se încheie de circa 12.000 de ani când este
instaurată ordinea binelui. Pentru eliberarea principiului binelui, care a fost făcut prizonier
de către principiul răului, precum şi pentru a se ajunge la „adevărata ştiinţă”, maniheismul
cerea practicarea ascezei şi a celibatului.
Pe de altă parte, religia creştină, la fel ca şi maniheismul persan, propagă ideea
caracterului temporar şi relativ al contradicţiilor şi conflictelor dintre bine şi rău şi sosirea
unei vremi când pe pământ va veni din nou Dumnezeu şi va introduce o ordine a binelui şi
armoniei între oameni. Totodată, doctrina creştină apreciază începutul lumii ca fiind opera
bună a creatorului. Numai ulterior desfăşurarea acestei lumi are loc sub semnul contradicţiei
dintre bine şi rău. La nivelul uman, sursa ei o constituie dualitatea dintre corp şi suflet,
deoarece primul este materie luminată, schimbătoare, sensibilă şi egoistă şi constituie
tentativa spre rău, iar sufletul, încătuşat de materia corporală, se eliberează numai prin
purificare etico-religioasă şi reprezintă tendinţa spre bine şi către lumea divină. Contradicţia
în cauză este prezentată ca sursă a tuturor contradicţiilor şi tuturor opozabilităţilor dintre
bine şi rău în viaţa oamenilor. Soluţia pentru rezolvarea ei este condiţia religioasă. De
aceasta depinde salvarea sufletului şi intrarea acestuia în lumea binelui etern – raiul ceresc.
În viaţa sufletească, de dincolo de mormânt, pentru om există două posibilităţi: să meargă în
rai (binele) sau în iad (răul). Intrat fie într-un loc, fie într-un altul, omul nu cunoaşte decât
fie numai binele şi fericirea, fie numai răul şi suferinţa. El intră fie sub oblăduirea lui
Dumnezeu (principiul binelui), fie sub cea a diavolului (principiul răului). Prin urmare, în
lumea de apoi, binele şi răul nu există în unitate contradictorie, cu unul deoparte de altul,
excluzându-se în chip absolut, din exterior.
Astfel, opinia creştină care se referă la natura binelui şi răului susţine că aşa cum pe
Pământ razele solare sunt izvorul luminii şi umbrei, tot astfel şi binele şi răul sunt într-o
interdependenţă în raport cu al treilea. Asemenea concepţii sunt susţinute de majoritatea
învăţăturilor morale religioase: binele reprezintă calea spre binele absolut – spre Dumnezeu,
iar răul este o desprindere de Dumnezeu. Începutul absolut şi real este binele divin, sau
Dumnezeul absolut şi bun, iar răul este rezultatul unor decizii greşite sau vicioase ale
omului, fie chiar provocate de diavol, dar care este liber în alegerea sa. Însă, în faţa omului
stă problema opţiunii ultime nu între binele şi răul absolut, ci între bine, care este în mod
potenţial absolut, ce tinde spre absolut, şi răul, care este întotdeauna relativ. Astfel, atât
binele, cât şi răul sunt relative în raport cu binele suprem, cu idealul moral ca chip al perfec-
ţiunii. Însă, caracterul contradictoriu dintre bine şi rău este absolut. Această contradicţie se
realizează prin intermediul omului, prin deciziile, acţiunile şi evaluările lui.
Caracterul normativ şi valoric al binelui şi răului este determinat nu de faptul prin ce
se apreciază izvorul idealului sau binelui suprem, ci prin ceea ce reprezintă conţinutul lui.
Dacă idealul moral constă în uniunea spirituală generală a oamenilor şi în aceasta constă
binele absolut, atunci răul va fi tot ce împiedică acest proces, tot ce împiedică omul să facă
bine.
Concretizând din punctul de vedere al conţinutului noţiunile de „bine” şi de „rău”,
filosofii ruşi A.A. Guseinov şi R.G. Apresean remarcă: a) binele se afirmă prin depăşirea
izolării, despărţirii, înstrăinării dintre oameni şi instaurarea înţelegerii reciproce, a asen-
timentului, umanităţii dintre ei; b) fiind o calitate umană, binele, adică bunătatea, se
manifestă prin milă, iubire, iar răul, adică răutatea, prin duşmănie, violenţă1.
Încă din antichitate a fost concepută ideea legăturii indisolubile dintre bine şi rău, că
binele se poate înţelege însă decât prin raportarea sa la rău. Dintre filosofii antici, se pare că
Democrit a surprins acest lucru: „de unde vine tot binele de acolo pot să ne vină şi relele …
Din bine pentru oameni pot să se nască rele, atunci când omul nu ştie cum să-l conducă”2.
Această idee trece ca un laitmotiv prin toată istoria filosofiei şi se concretizează într-un şir
de principii etice. În primul rând, binele şi răul din punctul de vedere al conţinutului sunt în
mod dialectic determinate reciproc şi se cunosc într-o unitate, una prin alta. În al doilea
rând, fără a fi gata de a te împotrivi răului, este insuficient de a înţelege răul şi a i te opune
lui, deoarece de la sine, aceasta nu va duce la bine. În această ordine de idei, marele poet
roman Ovidiu spunea: „Văd şi ştiu ce este binele dar săvârşesc cu toate acestea răul”, care
au fost completate de apostolul Pavel: „Găsesc deci în mine, care voiesc să fac bine, legea
că răul este legat de mine”3. În al treilea rând, binele şi răul nu sunt, pur şi simplu, deter-
minate reciproc, dar sunt, în mod funcţional, interdependente: binele din punct de vedere
normativ este semnificativ în opunerea răului şi, în mod practic, se materializează prin
înlăturarea răului. Altfel spus, binele real reprezintă facerea binelui, adică virtutea ca o
realizare practică activă de către om a cerinţelor morale formulate faţă de el.
Fiind noţiuni universale de modelare a conduitei oamenilor şi a fenomenelor sociale,
binele şi răul se utilizează şi la analiza faptelor morale în activitatea practică. În această
ordine de idei, este necesar de a lua atitudine faţă de următorul fenomen – în şirul con-
secutiv al valorilor morale binele şi răul reflectă nu numai momentele extreme dintre nou şi
vechi, progres şi regres, util şi dăunător, ci şi treptele lor mai puţin perceptibile, cum sunt
obiceiurile, tradiţiile, moravurile, categorii care ocupă o poziţie, mai mult sau mai puţin,
intermediară între bine şi rău.
Determinarea gradelor diferite de bine sau rău are o importanţă primordială în
libertatea alegerii unei conduite morale optime. În situaţii critice apare involuntar întrebarea
de ce fel de posibilităţi de acţiune dispunem şi care dintre ele prin consecinţele sale este cea
mai justă. În funcţie de numărul de alternative care prezintă binele mai valoros sau răul cel
mai mic4, putem alege calea şi mijloacele activităţii noastre morale.
Opţiunea morală este pivotul activităţii umane, ea constă în alegerea între bine şi rău.
Un lucru este să faci binele sau răul, iar altul este să dai posibilitate ca răul să se realizeze
prin acţiunile altor oameni. A contribui la înfăptuirea răului, a tolera răul, este din punct de
vedere moral inacceptabil şi poate fi pus pe aceeaşi treaptă cu conştiinţa morală îndreptată
spre înfăptuirea răului. A contribui la înfăptuirea binelui este din punct de vedere moral o
situaţie neutră, deoarece o atare stare este concepută de conştiinţa morală ca ceva ce vine de
la sine, ca ceea ce trebuie să întreprindă omul în acţiunile sale.
1
A se vedea Гусейнов, А. А.; Апресян, Р.Г. Этика. Москва: Гардарики, 2000, p. 24.
2
Filosofia greacă până la Platon, vol. II, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 520.
3
Biblia, op. cit., Romani, 7:21.
4
A se vedea Jankélévitch, V., Paradoxul moralei, în româneşte de Janina Ianoşi, Postfaţă de Ion Ianişi,
Ed. Echinox, Cluj-Napoca, 1997, cap. III.
În acelaşi timp, putem vorbi şi despre coliziunile dintre bine şi rău, deoarece, după
cum am menţionat anterior, aşa cum nu există bine fără rău şi rău fără bine, întrucât atât
binele, cât şi răul sunt condiţionate, tot astfel nu există bine absolut sau rău absolut sau bine
şi rău fără contradicţii interne. Când omul are de stabilit care este binele ce urmează a fi ales
de îndeplinit, el trebuie să determine şi răul, întrucât orice bine există în raport
contradictoriu cu un anumit rău, sau, mai precis, orice determinări ale binelui se află într-o
unitate dialectică şi deci, contradictorie cu anumite determinări ale răului. Binele rezultă în
procesul devenirii nu numai ca o treaptă nouă şi superioară în raport cu treptele anterioare
realizate ale binelui, ci şi din opoziţia cu răul.
Orice bine şi orice rău sunt trepte opozabile şi determinate în procesul devenirii.
Binele reprezintă ceea ce trebuie şi este de dorit să fie, pe când răul este ceea ce nu trebuie
şi nici nu este de dorit să fie. Binele este şi perspectiva depăşirii răului, el se proiectează în
perspectiva condiţiilor care elimină sau îngrădesc posibilitatea afirmării răului. Însă, chiar şi
în acest ultim caz, când binele tinde să se realizeze prin anularea reală a posibilităţii de
realizare a răului, binele însuşi presupune virtual şi real negaţia unui anumit rău sau negaţia
anumitor determinări ale răului. Binele există ca atare, pentru că are termen de comparaţie,
pentru că însăşi realitatea obiectivă a fenomenelor vieţii sociale nu există altfel decât ca
o realitate contradictorie pe care oamenii o apreciază cu ajutorul noţiunilor de „bine” şi
de „rău”.
Totodată, răul moral se manifestă prin forme complicate. De cele mai multe ori, el se
asociază cu astfel de fenomene ca brutalitatea, violenţa, huliganismul, cruzimea, şiretenia,
minciuna şi alte asemenea conduite care produc efecte dăunătoare atât pentru cel le comite,
cât şi pentru cei din jur. Uneori, astfel de conduite sunt justificate dacă sunt aşezate în alte
coordonate (spre exemplu, salvarea vieţii unui sau unor oameni implică gesturi de cruzime
şi violenţă chirurgicală, iar spionii nu se dau în lături de la niciun mijloc de acest gen pentru
a-şi duce la îndeplinire misiunile comandate de alte autorităţi).
Modalităţile reale ale binelui şi răului sunt sinceritatea şi minciuna care se află
într-un raport de corelaţie dialectică. Ele apar numai şi, în mod exclusiv, în sfera comu-
nicării umane. Premisa subiectivă a sincerităţii, indiferent că e vorba despre subiectul
colectiv sau individual, este conştiinţa subiectivă a adevărului, şi nu adevărul ca atare. Prin
urmare, sinceritatea are ca premisă subiectivă conştiinţa adevărului, nu adevărul ca atare,
deşi la baza acestei conştiinţe a adevărului stă, în cele mai frecvente cazuri, adevărul ca
atare, deci adevărul înţeles ca fenomen de reflectare şi deci ca informaţie nespecifică sub
raport moral. Totodată, prin minciună se poate transmite o informaţie adevărată, sau, mai
exact, minciuna poate transmite, tocmai pentru a se realiza ca minciună, o informaţie
adevărată, dar parţială. Aceste situaţii sunt relativ puţin frecvente, dar ele sunt relevante
pentru distincţia dintre adevăr şi sinceritate, pe de o parte, dintre eroare şi minciună, pe de
altă parte. Prin minciună se poate transmite nu în sens involuntar o informaţie falsă („Gura
mincinosului adevăr grăieşte”), ci în sensul că transmiterea de informaţie adevărată este o
modalitate de mascare sau acoperire a unei alte informaţii adevărate. Altfel spus,
mincinosul are conştiinţa diferenţei dintre adevăr şi eroare, însă procedează la o denivelare
de planuri, el transmite informaţia eronată ca fiind adevărată, sau transmite informaţia
adevărată ca fiind eronată, dar, în toate situaţiile, are conştiinţa subiectivă a diferenţei dintre
adevăr şi fals. În acest context, Platon, prin vocea lui Socrate, încheie celebrul dialog
Hippias cu un paradox aparent straniu: „Numai mincinosul cunoaşte adevărul”.
Sinceritatea şi minciuna ca acte informaţionale sunt orientate reciproc concurenţial –
sinceritatea transmite adevărul împotriva erorii, iar minciuna transmite eroarea împotriva
adevărului. Ele sunt nu numai complementare, ci şi concurenţiale, angajate într-o con-
tradicţie activă şi orientată una împotriva alteia. Sub raport informaţional totuşi, sinceritatea
nu este echivalentă cu adevărul, iar minciuna nu este echivalentă cu eroarea, chiar dacă
sinceritatea presupune, în principiu, adevărul, iar minciuna presupune, în principiu, eroarea.
O problemă destul de discutată în perimetrul moralei este cea a „minciunii vitale”,
care este legată de problema mai generală a compromisului admisibil care a fost elucidat
mai sus. În esenţă, această problemă se reduce la întrebarea: pentru apărarea sau promo-
varea unui interes legitim, valid, poate fi utilizată ca instrument minciuna, sau minciuna
utilizată pentru apărarea unui interes valid este minciună sau nu? Luând teza potrivit căreia
nu este recomandabil ca bolnavilor să li se dezvăluie natura şi consecinţele bolii lor, se pune
întrebarea dacă aceasta echivalează cu o minciună. Dacă luăm faptul în sine, ca o falsă
informaţie, el este, desigur, o minciună, iar dacă îl considerăm nu în sine, ci prin funcţio-
nalitatea lui – menajarea bolnavului, menţinerea echilibrului său psihic şi moral pe perioada
care îl mai desparte de moarte etc. –, acelaşi fapt nu mai poate fi cotat univoc sau exclusiv
ca minciună. Astfel de situaţii se întâlnesc deseori şi pot fi numite „situaţii-limită”, de
natură dramatică, tragică sau absurdă. Ele pot fi totuşi controversate şi soluţionate din
perspectiva teoriei compromisului. Dacă scopul atins este valid şi dacă nu există alte
mijloace pentru a-l atinge, atunci manipularea informaţiei false nu este „minciună” în sens
strict, ci se converteşte într-o altă valoare, cu caracter funcţional sau instrumental. Dacă
totuşi problema nu poate fi soluţionată deontic, trebuie să acceptăm faptul real al
contradicţiilor care apar în sfera moralei, trebuie să acceptăm deci să recunoaştem ca atare
faptul real al prezenţei în viaţa umană a tragicului şi a absurdului. În acest caz, interesul se
deplasează de la soluţionarea teoretică a unei situaţii insolubile la măsurile practice pentru
prevenirea, limitarea, înlăturarea acestor tipuri de situaţii. Moralitatea rezidă aici nu în
interpretarea univocă a unei situaţii care, prin natura ei, nu poate fi interpretată univoc, ci în
modalitatea practică a acestor situaţii, care, sub raport real, sunt tragic sau absurde, iar sub
raport teoretic sunt problematice şi echivoce. Aşadar, în situaţii-limită sau de excepţie,
valoarea nu se anulează ca valoare, ci rămâne valoare realizată în situaţii-limită, sau ea se
converteşte în altă valoare, învecinată. Aceasta înseamnă că excepţia nu confirmă regula
oarecum exterior şi prin contrast, ci că excepţia este regulă într-o situaţie de excepţie.
O altă situaţie relativ frecventă în viaţa morală este cea a raportului dintre sinceritate
şi nonsinceritatea tăcerii menţionată de celebrul filosof german Im. Kant în felul
următor:„A tăcea nu înseamnă a minţi”. Acest enunţ descrie tacit o condiţie sau o situaţie de
constrângere: tac pentru că nu pot, este permis să spun adevărul, încât această tăcere este
obligată exterior sau autoobligată. Însă, pe de altă parte, tăcerea poate deveni prin ea însăşi,
în anumite contexte şi fiind semnificativ utilizată, elocventă tocmai pentru adevărul pe care
îl tace. Tăcerea semnificativă poate fi şi un fel de mărturisire şi un fel de protest, încât ea
este echivalentul moral al alegoriei artistice. În situaţii speciale sau critice, ea poate fi deci
justificată. În acelaşi timp, pe de altă parte, a tăcea nu înseamnă, desigur, a minţi, dar nici nu
înseamnă a fi sincer. Dacă situaţia o cere imperios, dacă în joc este pusă, prin tăcere sau
netăcere, o valoare majoră, atunci poate deveni culpabilă şi echivalează nu cu minciuna, ci
se converteşte într-o altă antivaloare: lipsa curajului, laşitatea.
2. Datorie şi conştiinţă, corelaţia lor dialectică
„Datoria” este una dintre categoriile fundamentale ale eticii care desemnează con-
ceperea de către personalitate a necesităţii imperioase a îndeplinirii a ceea ce porunceşte
idealul moral, a ceea ce reiese din idealul moral. Datoria omului este de a urma calea
virtuţii, de a face bine altor oameni în funcţie de posibilităţile sale, de a nu permite ca în
sine să existe vicii, să se opună răului.
Filosofii au meditat asupra următoarei probleme: În ce constă datoria noastră, adică
obligaţia ce ni se impune în mod natural de a tinde spre bine? Această obligaţie ne
îndeamnă să ne conducem neapărat după principiile justiţiei, egalităţii şi carităţii, adică să
nu luăm din binele general decât partea ce ni se cuvine, potrivit meritelor noastre şi în
proporţie cu dreptul.
Explicarea naturii şi originii datoriei a constituit una dintre cele mai dificile probleme
în istoria eticii. Ca bază şi izvor al datoriei erau considerate poruncile divine (morala
religioasă), legea apriorică (imperativul categoric), sau însăşi „natura umană”, năzuinţa
„naturală” a omului spre plăcere (hedonism, eudemonism). Au fost diferite şi tentativele de
a da un răspuns la întrebarea cine este în ultimă instanţă în drept să definească conţinutul
datoriei. Teoria social-aprobativă considera că omul trebuie să acţioneze într-un anumit
mod pentru că aşa îi dictează societatea, neoprotestantismul socotea că este Dumnezeu,
Fichte, conştiinţa etc. Existenţialiştii au ajuns la o concluzie subiectivistă, conform căreia
nu are importanţă în general cum acţionează omul, ce anume consideră el de datoria sa,
importă doar faptul că el se călăuzeşte după ideile sale personale. O altă problemă, destul de
controversată, a fost şi problema limitelor datoriei. Adepţii intuitivismului deontologic
considerau că atunci când un om îşi face datoria, are importanţă numai autoacţiunea şi nu
motivele după care acest om s-a călăuzit în acest caz. Adepţii teoriei bunăstării morale,
dimpotrivă, atribuiau o importanţă covârşitoare motivului.
Semnificaţia esenţială a datoriei morale o constituie caracterul ei imperativ. Aceasta
înseamnă că cerinţele cristalizate în noţiunea de datorie sunt formulate şi se percep sub
formă de porunci, al căror conţinut este formulat de societate şi exprimă dispoziţia inte-
rioară a personalităţii de a executa prescripţiile indicate. La determinarea specificului
categoriei de „datorie” este important a îndeplini normele prescrise de ea în mod
constructiv, a manifesta un interes profund şi iniţiativă pentru realizarea cât mai efectivă a
angajamentelor asumate. Un alt semn distinctiv, la fel de important pentru exprimarea
particularităţilor categoriei de „datorie”, constă în faptul că la analiza ei predomină, de
regulă, raţiunea, obiectivitatea şi chibzuinţa.
Conştiinţa morală, dimpotrivă, deşi ia parte nemijlocit la acţiunea eficientă a
controlului interior, reprezintă numai o formă moderat exprimată a raţiunii. Conştiinţa
morală se manifestă ca reflexe exclusiv interne, subiective şi, ca şi intuiţia, nu poate fi
supusă aprecierii raţionale şi verificării practice din partea opiniei publice. De aceea, nu
putem afirma că conştiinţa este unicul instrument de apreciere a faptelor şi valorilor morale.
Pentru aceasta este necesară legătura ei indisolubilă cu datoria morală.
Cerinţa morală poate fi conştientizată de individ ca o „datorie severă“, dar ea poate fi
înaintată sub forma unei recomandări sau poate fi exprimată ca o aşteptare. Aceasta reiese
din caracterul imperativităţii morale, exprimată sub forma interdicţiilor şi nu ameninţă cu
anumite restricţii fizice sau organizatorice. Legislaţia se fundează pe constrângerea externă,
iar sancţiunile morale au un caracter ideal, ele se referă la om ca un subiect conştient şi
liber. Conştiinţa datoriei morale este cel puţin conceperea inacceptabilităţii a ceva în sine, a
situaţiei în care trebuie depăşit ceva în sine şi, în sfârşit, voinţa de a te împotrivi ţie însuţi,
ceea ce cere o autosupunere.
Cerinţele datoriei sunt valoroase prin ele însele. Aceasta îşi găseşte expresia nu
numai în faptul că omul îşi îndeplineşte datoria în mod dezinteresat, demonstrând astfel
independenţa lui de normele date din exterior.
Îndeplinindu-şi datoria, el demonstrează prioritatea datoriei faţă de frică, beatitudine,
folos personal, faţă de dorinţa de onoruri şi glorie etc. Prin îndeplinirea datoriei morale se
manifestă autonomia personalităţii.
Ar fi incorect să concepem datoria ca o formă a controlului social asupra comporta-
mentului individual, deoarece în datorie este reflectat un anumit mecanism de interacţiune
între oameni. Morala poate fi concepută ca un sistem al unor îndatoriri reciproce, care sunt
impuse oamenilor, pe care oamenii le acceptă vizavi de ei, îndatoriri care sunt percepute de ei
ca nişte sarcini vitale îndeplinite în situaţii şi împrejurări concrete. Spre exemplu, porunca
iubirii arată că datoria omului este milostenia, care reprezintă nu o stare a spiritului, ci înainte
de toate anumite acţiuni ale omului faţă de alţi oameni. Despre aceasta ne vorbeşte parabola
lui Iisus despre milostivul samaritean pe care el o povesteşte răspunzând la întrebarea unui
învăţător de lege ce ştia porunca supremă morală despre iubirea către Dumnezeu şi către
aproapele său, dar nu înţelegea cine este „aproapele meu”. „Un om cobora de la Ierusalim la
Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l
aproape mort. Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături.
De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc şi văzând, a trecut pe alături. Iar un samaritean,
mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă şi apropiindu-se, i-a legat rănile,
turnând pe ele untdelemn şi vin şi, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a
purtat grijă de el. Iar a doua zi, scoţând doi dinari i-a dat gazdei şi a zis: Ai grijă de el şi, ce vei
mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da1.
Iată sensul parabolei despre bunul, milostivul samaritean. Oricine are nevoie de
ajutor trebuie ajutat. Samariteanul a văzut aproapele în iudeul care a ajuns la nevoie, deşi
dacă el se conducea după ceea ce era acceptat, trebuia să vadă în el un duşman. Pe
samaritean nu îl controla nimeni, el era gata să-l ajute pe fiecare, şi a acordat ajutor jertfind
timpul, mijloacele şi chiar reputaţia sa reprezentantul unui trib duşmănos şi al unei credinţe
străine. Porunca a fost îndeplinită astfel în mod indiscutabil. Acesta este sensul categoric al
datoriei în general – omul trebuie să urmeze această cale. E clar că acţiunea concretă care se
înfăptuieşte pentru realizarea datoriei este determinată, ea este anume aşa cum o cer
circumstanţele şi situaţia concretă.
Conştiinţa reprezintă capacitatea omului de a-şi evalua acţiunile, gândurile, dorinţele,
conştientizarea şi trăirea neconcordanţei sale cu ceea ce trebuie să fie – cu neîndeplinirea
datoriei. La fel cum datoria este autonomă, tot astfel conştiinţa omului este independentă de
opinia semenilor. Aceasta deosebeşte conştiinţa de un alt mecanism de control intern – de
ruşine. Ruşinea şi conştiinţa în general sunt destul de apropiate. Ruşinea este sentimentul
că ai făcut ceva rău şi că, prin urmare, meriţi mânia celorlalţi. Adică ruşinea este
sentimentul că ai meritat dispreţul şi desconsiderarea celorlalţi. În ruşine se reflectă, de
1
Biblia, op. cit., Luca, 10:25-36.
asemenea, conceperea de către om a necoincidenţii unor norme adoptate sau unor aşteptări
din partea celor din jur, adică a vinovăţiei. Însă ruşinea este orientată total spre opinia altor
oameni care pot să-şi exprime condamnarea lor referitor la încălcarea normelor, ruşinea este
cu atât mai puternică, cu cât mai importante şi semnificative sunt pentru el aceste persoane.
De aceea, individului poate să-i fie ruşine chiar pentru rezultate întâmplătoare, neinten-
ţionate ale unor acţiuni care i se par normale, dar care nu sunt recunoscute ca fiind astfel de
cei din jur.
Logica conştiinţei este alta. În conştiinţă deciziile, acţiunile şi aprecierile se află în
corelaţie nu cu opiniile celor din jur, ci cu datoria. Conştiinţa cere ca omul să fie cinstit şi în
întuneric, să fie cinstit când nimeni nu îl poate controla, când taina nu poate deveni realitate,
când despre o faptă ruşinoasă nu poate afla nimeni.
În mod subiectiv, conştiinţa este concepută ca o voce interioară, dar străină, ca o voce
care parcă este independent de „eul” omului, o voce al „eului altuia”. În legătură cu aceasta
pot fi trase două concluzii privind natura conştiinţei. Prima susţine că conştiinţa este vocea
lui Dumnezeu. Această poziţie este împărtăşită de teişti, care văd adesea în conştiinţă vocea
lui Dumnezeu. Totuşi, conştiinţa nu ar putea transmite informaţii morale de la Dumnezeu,
dat fiind faptul că ea e supusă erorii şi, prin urmare, pentru a putea şti dacă un anumit mesaj
vine de la Dumnezeu, ar trebui să ştim deja care sunt comandamentele sale. A doua
presupunere este că conştiinţa este o voce semnificativă generalizată şi interiorizată a altora.
Astfel, conştiinţa este interpretată ca o formă specifică a ruşinii, iar conţinutul ei este
recunoscut ca ceva individual, schimbător, din punct de vedere cultural şi istoric. Într-o
formă marginală această concluzie duce la teza conform căreia conştiinţa este determinată
de opiniile politice şi situaţia socială a individului.
Aceste unghiuri de vedere nu se exclud unul pe altul – primul focalizează atenţia
asupra mecanismului funcţionării conştiinţei mature, al doilea, asupra modului în care ea se
maturizează, se formează. Primul, cercetează conştiinţa în mod prioritar din punctul de
vedere al formei ei, iar al doilea din punctul de vedere al conţinutului ei concret. De fapt,
conştiinţa se cristalizează în procesul socializării şi educaţiei, arătând în permanenţă
copiilor „ce este bine şi ce este rău”. La stadiile timpurii ale formării personalităţii
conştiinţa se manifestă ca o voce a altora – a părinţilor, a colegilor, care se exterioriza prin
teama de a nu fi încuviinţat, condamnat de către aceştia pentru acţiunile individului în
cauză. Însă odată formată, conştiinţa vorbeşte într-o limbă ce nu recunoaşte categoriile de
timp şi spaţiu. Conştiinţa este vocea „altui eu” ce vorbeşte parcă în numele eternităţii
adresându-se către demnitatea personalităţii. Conştiinţa reprezintă responsabilitatea omului
în faţa sa, a personalităţii purtătoare de valori supreme, universale.
Dacă conştiinţa verifică corespunderea sau necorespunderea acţiunilor în raport cu
datoria, atunci acţiunea înfăptuită conform conştiinţei este o acţiune dictată de simţul
datoriei, este o acţiune pe care o cere conştiinţa. Adică, conştiinţa insistă ca datoria să fie
îndeplinită. Mulţi filosofi consideră că un om nu trebuie blamat când se conformează
conştiinţei sale rătăcite, deoarece, prin definiţie, el face, în acest caz, tot ce-i stă în putinţă
spre a face binele. Consecinţele sociale posibile ale acestui caz s-ar putea să fie întrucâtva
limitate de teza (la fel de controversată şi ea) că există credinţe uneori prea extreme pentru a
putea fi împărtăşite în mod conştient.
În limbajul cotidian sunt utilizate adeseori expresiile „conştiinţă împăcată” sau
„conştiinţă curată”. Ele presupun că omul înţelege să-şi onoreze obligaţiunile şi să realizeze
toate posibilităţile într-o anumită situaţie concretă. Strict vorbind, în aceste cazuri este vorba
despre demnitate, iar conştiinţa „curată”, „împăcată”, dacă este înţeleasă în sens direct,
reprezintă un semn sigur al lipsei de conştiinţă, mai precis nu al lipsei de conştiinţă, ci al
tendinţei de a nu lua act de judecăţile ei, fiind o funcţie a diavolului. Nu întâmplător este
acceptat a considera că o „conştiinţă curată”, starea de conştiinţă „curată”, „liniştitoare”,
dacă este înţeleasă în sens direct, reprezintă un semn autentic al lipsei de conştiinţă, nu de
lipsă a conştiinţei, ci a tendinţei de a nu lua act de judecăţile ei.
De cele mai multe ori se întâlneşte expresia „libertatea de conştiinţă”, ceea ce
presupune dreptul omului la independenţa vieţii spirituale interioare, libertatea credinţei şi a
exercitării organizate a cultului. Însă, în sens strict etic cuvântul „conştiinţă” nu poate fi
altul decât liber. Iar libertatea, în sens de continuitate nu înseamnă nimic altceva decât a trăi
o viaţă în conformitate cu conştiinţa.
3. Libertate, necesitate şi responsabilitate
Întrucât istoria reflexiei pe tema libertăţii este infinit mai bogată şi mai sistematizată
decât aceea despre restul temelor din problematica eticii, vom începe cu invocarea câtorva
poziţii fundamentale de gândire privind libertatea.
Pentru început vom elucida două soluţii extreme cu privire la problema în cauză –
fatalismul şi voluntarismul.
Poziţia fatalistă apare, mai întâi, în expresie mitică. Spre exemplu, în poemul indian
Bhagavad Gita eroul nu ar vrea să acţioneze, fiind prins într-un război fratricid – este sfătuit
de către „vocea zeului” să acţioneze, cu argumentul că toate acţiunile umane sunt prinse
într-o determinare universală riguroasă, fără ieşire, care se desfăşoară fatal, indiferent dacă
individul vrea sau nu vrea să participe la ele. Singura soluţie etică a acţiunii este aceasta: să
participi la acţiune, care este determinată fatal şi în care subiectul este implicat fatal, dar să
te desprinzi sau să te detaşezi interior de „fructul faptei”, realizând astfel paradoxul
lotusului, care „stă pe apă şi nu se udă”. Marea temă a nonacţiunii cultivată în cultura
indiană este, pe de o parte, un protest împotriva fatalităţii exterioare şi este totodată o
expresie interioară a fatalităţii ca fatalism. În cultura Greciei antice există o istorie a
destinului care merge de la reprezentarea unei forţe obscure şi absurde la aceea a unei forţe
implacabile dar cu rosturi etice, sancţionale. La Democrit în concepţia sa deterministă intră
în acţiune doar cauzalitatea externă, care este echivalentă cu fatalitatea, ce se manifestă la
nivelul întregii existenţe, deci şi în acţiunile umane. Mai apoi Epicur, corectând această
viziune ontologică, va echivala direct determinarea democritiană cu destinul.
Într-o altă formă, aceeaşi viziune fatalistă este implicată în epoca modernă de
materialismul mecanicist. Dacă în planul gândirii social-politice adepţii acestui materialism
fundamentează şi apără libertatea umană – drepturile omului –, în schimb implicaţiile
ultime ale gândirii lor ontologice sunt fataliste. Astfel, toate acţiunile şi faptele umane sunt
nu numai determinate, ci şi predeterminate. Însă, acolo unde totul se petrece cu necesitate
fatală nu mai există nici libertate, nici răspundere sau responsabilitate.
Cea mai recentă şi mai complexă variantă a poziţiei fataliste în postfilosofia con-
temporană îi aparţine structuralismului. Conform metodei structuraliste, oricare configuraţie
a existenţei este alcătuită din elemente şi relaţii între aceste elemente. Însă, în timp ce
relaţiile sunt esenţiale – profunde şi perene, – elementele sunt neesenţiale. Relaţiile sunt
invariante, pe când elementele sunt variabile. După Lévy-Strauss, relaţiile sunt echivalente
cu necesitatea, iar elementele, cu întâmplarea.
În fond, adepţii fatalismului de diferite speţe neagă teoretic posibilitatea libertăţii,
considerând că determinismul ar exclude posibilitatea oricărei alegeri, orice rol al activităţii
conştiente a oamenilor.
Poziţia voluntaristă este opusă celei fataliste. Potrivit ei, necesitatea poate fi ignorată,
sfidată, contrazisă prin suprasolicitarea libertăţii. În fond, ei percep greşit libertatea ca
independenţă deplină faţă de legile obiective şi absolutizează rolul istoric al acţiunilor
conştiente şi al voinţei oamenilor, considerate ca nedeterminate cauzal.
Existenţialistul francez J.-P. Sartre afirmă că omul este o fiinţă „blestemată”, sau
„condamnată” să fie liberă. Ieşirea din paradox nu este posibilă decât printr-un act de pură
spontaneitate a purei conştiinţe. Sartre reduce libertatea la libertatea individuală, care
ulterior este redusă, în esenţă, la deliberare şi decizie.
Pentru a scoate la iveală soluţia pozitivă şi actuală a problemei în cauză, trebuie să
pornim de la Socrate, care prin viaţa şi moartea sa ne dă un exemplu al întruchipării
libertăţii ca necesitate înţeleasă şi tradusă în fapt.
La începutul epocii moderne, Spinoza îşi subordonează gândirea ontologică gândirii
etice, de unde şi titlul operei sale fundamentale – Etica. Pentru Spinoza libertatea poate fi
câştigată pe calea raţiunii. El pronunţă pentru prima dată marea propoziţie: libertatea este
înţelegerea necesităţii. Tot el face deosebirea dintre două forme ale necesităţii: necesitatea
raţională, care este temeiul libertăţii, şi necesitatea neraţională – echivalentă cu constrân-
gerea –, care este temeiul suprimării libertăţii.
Un alt moment, destul de important în această privinţă, din epoca modernă îl
reprezintă Kant, a cărui gândire despre libertate se desfăşoară pe două mari planuri. În
planul reflexiei etice, el asociază libertatea cu ideea acţiunii şi a personalităţii. Acţiunea
morală este liberă atunci când este conformă cu imperativul categoric, acest imperativ
exprimând necesitatea. Individul este şi el liber când este autonom şi este scop în sine, atât
ca agent al acţiunii proprii, cât şi ca „obiect“ al acţiunii altor agenţi. În planul metafizic,
care la Kant nu este decât o extensie a planului uman, metoda antinomică poate fi tradusă în
principiul complementarităţii: putem explora indefinit caracterul liber al acţiunii umane,
dintr-o perspectivă, şi caracterul ei determinat, din altă perspectivă, pentru că acţiunea este
efectiv şi liberă, şi determinată.
Hegel pleacă de la ea şi dezvoltă marea teză a lui Spinoza. Însă, în această dezvoltare
se produce o mutaţie esenţială de accent: libertatea nu este definită ca înţelegere a
necesităţii, aici aspectul cade pe aspectul cognitiv, ci ca necesitate înţeleasă. Potrivit lui
Hegel, libertatea este necesitatea suprimată şi totodată conservată, adică necesitatea este
suprimată ca pură necesitate, anterioară şi exterioară conştiinţei, şi este conservată ca o
necesitate a conştiinţei. Ca dialectician însă, Hegel a pus în evidenţă nu numai conversiunea
necesităţii în libertate, ci şi conversiunea inversă, a libertăţii în necesitate. Mai simplu spus,
omul este liber dacă acţionează în baza necesităţii, pe care o suprimă şi o conservă în
acţiunea sa. Însă, prin acţiunile lor libere, oamenii instituie o nouă necesitate.
În alt sens, problema libertăţii depinde şi de alte limite care, în fond, nu depind de om
dacă ele vin de la putere. Presiunea exercitată direct sau indirect asupra omului poate avea
un caracter politic sau juridic. Chiar ca necesitate înţeleasă, libertatea devine destul de
limitată dacă omul nu are acces la informaţie.
Libertatea omului este exprimată în libertatea de a alege, dar alegerea este reală o
dată cu existenţa unor alternative, care sunt şi ele accesibile cunoaşterii. Spre exemplu, în
societatea totalitară obţinerea informaţiei şi studierea alternativelor este imposibilă în
virtutea faptului că în procesul „spălării creierului”, a manipulării conştiinţei, controlului
asupra circulaţiei informaţiei oamenii nu au idee despre anumite alternative şi nu au idee
despre nonlibertatea lor.
Astfel, libertatea nu se reduce, pur şi simplu, la lipsa unor restricţii. Libertatea
reprezintă o caracteristică a acţiunii înfăptuite: a) cu cunoaşterea şi luarea în consideraţie a
îngrădirilor obiective; b) după voinţa proprie şi nu după constrângere; c) în condiţiile
alegerii posibilităţilor.
O concepere şi o percepere deosebită a libertăţii ca lipsă a presiunii este redată prin
cuvântul „voinţă”, care este înţeleasă ca libertate faţă de sclavie, de şerbie, libertate în
acţiuni, lipsa captivităţii, violenţei, constrângerii. Voinţa este forţă, putere, măreţie, dar ea
mai înseamnă şi arbitrar şi acţiuni după bunul plac. Însă, în condiţiile în care a dominat timp
de decenii în şir sistemul totalitarist, libertatea era posibilă numai în opoziţie cu statul care
oprima oamenii, libertatea era limitată la ideea despre libertatea individuală, arbitrară, care
nu se putea manifesta decât prin indiferenţă, iresponsabilitate şi neamestec.
Independenţa ca atare reprezintă o valoare incontestabilă, care a fost recunoscută tot
timpul în istoria civilizaţiei. Aceasta este exprimată prin formula: „Vreau să trăiesc pentru
mine, nu pentru alţii”. Aceste cuvinte ale poetului Pindar din Grecia antică nu sunt o
expresie a egoismului. Acesta a fost răspunsul său la întrebarea de ce Simonid a plecat în
Sicilia la Tiran, iar el nu vrea să plece? În acest caz, putem vorbi de o conştiinţă inde-
pendentă autosuficientă. Declaraţia lui Pindar conţine ceva esenţial: „Nu vreau să slujesc şi
să fiu dependent, ci vreau să fiu stăpân pe mine însumi”. Independenţa pe care o propo-
văduia înţeleptul antic este destul de originală, deoarece el obţinea independenţa lipsindu-se
de bunurile vieţii de curte.
Prin independenţă, libertatea iese la iveală în mod negativ, ca „libertate de ceva”.
Această problemă este una actuală ce ţine de sarcinile vieţii în condiţiile aservirii personale,
indiferent de formele ei. Conceperea libertăţii ca stăpânire de sine se produce în limitele
anume ale concepţiei morale asupra lumii. Voinţa se manifestă ca liberă prin stăvilirea
bunului plac. În sfera dreptului aceasta înseamnă supunerea voinţei proprii, voinţei comune,
exprimată în disciplina socială şi susţinută, în primul rând, de legislaţia statală, iar în sfera
moralei, corelarea voinţei proprii cu datoria. Astfel, libertatea negativă sau independenţa
apare nu ca o samavolnicie, ci ca o autonomie, care se exprimă în: a) în libertatea faţă de
tutela paternalistă şi faţă de orice dictat, inclusiv din partea statului; b) în acţiuni în baza
normelor şi principiilor pe care oamenii le recunosc ca fiind raţionale şi acceptabile,
corespunzând ideilor lor despre bine; c) în posibilitatea de a influenţa formarea acestor
norme şi principii, a căror acţiune este garantată de instituţiile publice şi de stat.
Din aceasta nu rezultă că oamenii trebuie să se dezică de scopurile lor particulare şi
să devină altruişti, căci fiecare om, tinzând spre atingerea scopurilor proprii, trebuie să
procedeze în limitele legalităţii, în limitele normelor adoptate în mod practic. În morală
formula juridică „libertatea unui om este limitată de libertatea altuia“ este reevaluată ca o
sarcină morală personală: „Eu îmi limitez propria samavolnicie, îndeplinindu-mi datoria,
respectând drepturile altora, nu admit nedreptate în privinţa altora, contribui la binele lor”.
Ea are şi o formulă strictă de imperativ: „Întotdeauna limitează propria samavolnicie
obligând-o să respecte drepturilor altora, nu îţi permite o nedreptate în relaţiile cu alţii şi

contribuie la binele lor”.
Libertatea negativă ca autonomie se transformă într-o libertate pozitivă: autonomia
înseamnă deja nu numai lipsa presiunii externe, limitării, supunerii, ci şi posibilitatea
alegerii personale. Libertatea este „nu pentru ceva”, ci pentru a realiza alegerea. Ideea
libertăţii voinţei se realizează în libertatea alegerii, în posibilitatea, capacitatea şi dreptul
omului de a alege scopurile sau sarcinile prioritare şi alternative.
Măsura libertăţii omului este în funcţie de măsura responsabilităţii lui. Omul în stare
de a lucra cu pricepere, în vederea unui scop, trebuie să răspundă de consecinţele acţiunii
sale, adică să-şi dea seama de faptele sale înaintea societăţii, care s-a considerat întotdeauna
în drept să pedepsească sau să dispreţuiască pe cel care are o conduită imorală. Semnul
esenţial distinctiv al noţiunii de „responsabilitate” morală constă în faptul că ea se manifestă
ca predispunere spirituală a omului de a purta răspunderea pentru faptele sale, de a permite
opiniei publice să-i aprecieze activitatea. În plus, responsabilitatea morală îndeplineşte rolul
unui mijloc original de realizare a cerinţelor, cristalizate în categoriile de „datorie” şi
„conştiinţă morală”, independent de orice sancţiuni sau interese utilitare.
În morală, omul este responsabil în faţa sa, iar în faţa altora, în măsura în care el îi
recunoaşte ca fiind o parte a suveranităţii sale, în care îi percepe pe alţii ca o continuare a
propriei fiinţe. Astfel, în morală omul este responsabil numai pentru sine, pentru păstrarea
libertăţii sale interioare, a demnităţii sale şi a omeniei sale. Pentru alţii el este responsabil în
măsura în care el îi recunoaşte ca fiind ai săi.
4. Virtute şi viciu
„Virtutea” este o categorie a eticii cu caracter apreciativ şi normativ care desemnează

însuşirile morale pozitive ale oamenilor, atitudine constând în consecvenţa respectării
idealurilor etice, a principiilor şi a normelor morale. Virtuţile se dobândesc în procesul
vieţii sociale, ca urmare a însuşirii conştiente şi aplicării practice a principiilor şi normelor
morale. Meritul nostru, în înfăptuirea unui fapt, este cu atât mai mare, cu cât avem a ne
lupta cu împrejurări grele. Această luptă dată pentru a învinge dificultăţile, ce se opun
scopurilor noastre, a justificat în toate timpurile concepţia virtuţii. Odată cu evoluţia
societăţii şi a moralei s-au schimbat atât conţinutul virtuţii, cât şi raporturile dintre acestea.
Spre exemplu, în etica Greciei antice era predominantă recunoaşterea virtuţilor cardinale:
înţelepciunea, curajul, temperanţa şi dreptatea. Morala creştină consideră că virtuţile
fundamentale sunt credinţa (în Dumnezeu), speranţa (în mântuirea sufletului) şi dragostea
(pentru Dumnezeu şi pentru aproapele tău), aşa-numitele „virtuţi teologale”. Renaşterea şi
iluminismul au accentuat virtuţile laice, legate de afirmarea individului, de interesele lui
pământeşti, de fericirea omului.
A. MacIntyre în lucrarea Tratat de morală. După virtute propune următoarele
definiţii ale virtuţii:
1.Virtutea este calitatea care permite unui individ să-şi îndeplinească rolul său social
(aşa apare ea în epopeile lui Homer sau în societăţile eroice, dacă acestea au existat cu
adevărat).
2.Virtutea este calitatea prin care individul se poate apropia de realizarea scopului
(telos) său specific uman, fie în formă naturală, fie în formă supranaturală (pentru ilustrare
putem ţine seama de ideile lui Aristotel sau de cele din Noul Testament, precum şi cele ale
Sf. Toma d`Aquino).
3.Virtutea e o calitate utilă pentru a obţine succesul pământean şi ceresc (exemplu
listele cu virtuţi ale omului politic american B. Franklin despre care vom vorbi mai târziu).
4.Virtutea este dispoziţia sau sentimentul care asigură supunerea şi acordul faţă de
regulile relevante (etica normativistă contemporană)1.
Noţiunea de „virtute” poate fi o noţiune generalizatoare identică cu moralitatea
(„omul virtuos” este o expresie identică cu expresia „omul moral”). Respectiv, „omul
vicios” este un „om amoral”. O atare interpretare a acestor noţiuni este pe deplin justificată,
întrucât omul ori este ori nu este moral, adică omul este virtuos sau vicios. Totodată,
noţiunea de „virtute” are şi un înţeles singular de calitate morală, care este utilizată, de
obicei, la plural, desemnând calitatea morală respectivă.
În ambele sensuri „virtutea” îşi păstrează acel sens la care se referă etimologia greacă
a cuvântului însemnând perfecţiune. În acest sens, virtuţile şi viciile nu sunt numai nişte
simple determinări obişnuite care, împreună cu alte calităţi ale personalităţii, ar caracteriza
personalitatea văzută din exterior, ceea ce serveşte drept bază pentru aprecierea lui de către
alţi oameni. Virtutea reprezintă o directivă, o hotărâre, o intenţie a individului de a acţiona
în baza principiilor morale. Pentru a deveni virtuoşi, oamenii trebuie să înveţe a acţiona în
conformitate cu principiile proprii în general. Pentru ca individul să acţioneze conform
virtuţii, el trebuie să aibă dezvoltat sentimentul propriei demnităţi şi al mândriei şi tendinţa
de a le păstra. Datorită respectului de sine, individul nu poate să-şi permită anumite acţiuni,
dacă din cauza lor va trebui apoi să regrete, dacă din cauza lor va fi învinuit.
Viciile sunt tendinţe de a(-ţi) face răul, prin devieri mai mult sau mai puţin artificiale
de la ceea ce este normal să faci, potrivit firii lucrurilor. Spre exemplu, consumul de droguri
(de la cele îngăduite, cum sunt tutunul, cafeaua şi alcoolul, la cele interzise) se transformă
în viciu când se produce dependenţa pătimaşă de ele şi, implicit, intoxicarea fizică, mentală
şi interumană.
Vorbind despre vicii trebuie să ne referim la păcatele umane, în primul rând, la cele
şapte păcate de moarte (capitale) ce sunt proprii religiei creştine. Conform Catehismului
Bisericii Catolice, cele şapte păcate capitale sunt:
1. Mândria este izvorul tuturor răutăţilor sufleteşti din care se naşte slava deşartă,
îngâmfarea, ipocrizia, megalomania, aroganţa, înfumurarea, lăudăroşenia, neruşinarea,
ocara etc.
2. Zgârcenia este materială şi spirituală. Materială este atunci când omul nu voieşte
să mângâie trupeşte pe cel sărac, iar spirituală când nu voieşte să îndrume pe cel neştiutor
din răutate. Ea are urmări catastrofale, ştim asta din actuala criză financiară. Deseori ea este
înţeleasă ca motor al sistemului nostru economic. În realitate însă, omul a intrat sub jugul
hipnotic al acumulării de capital, iar efectele devastatoare ale crizei au arătat că întreaga
lume stă „sub semnul avariţiei universale”.
3. Lăcomia reprezintă un păcat capital din care se nasc mărturia mincinoasă,
nemilostivirea, vicleşugul, nedreptatea, furtul, batjocorirea celor sfinte, cămătăria,
1
A se vedea MacIntyre, A., Tratat de morală. După virtute, traducere de C. Pleşu, cuvânt-înainte de
A. Crăiuţu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998.
închinarea la idoli etc. În prezent, păcatul lăcomiei a devenit un adevărat cult mediatic,
show-urile culinare televizate căpătând astfel conotaţiile unei pseudoliturghii. Remediul,
postul, revine şi el în actualitate, însă sub forma comercială a programelor de consiliere
nutriţională.
4. Invidia. Când cel furios nu poate birui cu mânia lui piedicile care i se opun, şi
neputând să facă altceva, se îndulceşte cu inima în patima invidiei, ca să acopere cinstea şi
vrednicia sufletească şi trupească a aproapelui şi să se înalţe el. Din ea ies zece ramuri:
complotul, mânia, duşmănia, cearta, nemulţumirea, luarea în râs, bucuria de răul altuia, ura,
ţinerea de minte a răului, uciderea. Invidia este patima unui suflet înrăutăţit chinuit de bunul
mers şi faptele bune ale aproapelui etc.
5. Desfrânarea. Din acest păcat se nasc: sodomia, onania, corupţia, amestecarea
sângelui, silnicia, bestialitatea, adulterul etc. Actualmente desfrânarea a devenit „fast-food”,
„o afacere rece”, de care profită din plin industria porno.
6. Mânia porneşte de la aceea că omul nu-şi poate îndeplini poftele sale, se înfurie
căci este împiedicat de la scopul său cel rău. Din ea se nasc nebunia, blasfemia, cruzimea,
tulburarea, spaima trupului, ocara, iritarea, prostia, schimbarea trupului, uciderea etc.
7. Lenea este lipsa de întrebuinţare a puterilor trupeşti şi sufleteşti pe care Dumnezeu
ni le-a dăruit ca să le folosim în viaţa noastră. Din ea se nasc deznădejdea, nepăsarea,
neglijenţa, impietatea, necredinţa, osândirea altuia etc.
Aceste păcate se numesc capitale, sau de căpetenie, pentru că ele sunt izvorul multor
păcate. Lista celor şapte păcate mortale a fost întocmită de Papa Grigorie cel Mare în secolul
al VI-lea şi apoi a fost popularizată în Evul Mediu de către Dante, în lucrarea Infernul. După
1.500 de ani, în martie 2008, Biserica Catolică a actualizat lista păcatelor capitale, adăugând
şapte noi păcate. Lista a fost publicată în ziarul Vaticanului, L’Osservatore Romano:
1. Distrugerea mediului înconjurător; 2. Experimentele ştiinţifice a căror natură morală este
discutabilă; 3. Manipulări genetice care duc la alterarea ADN-ului; 4. Consumul sau traficul
de droguri; 5. Injustiţia socială care duce la sărăcie; 6. Avortul; 7. Pedofilia.
În plan etic, în concepţia virtuţii (viciului) se remarcă un important aspect al mora-
lităţii, cel personal. Etica normelor reflectă acea parte a moralităţii legată de formele
organizării sau reglementării comportamentului. Etica valorilor analizează acel conţinut
pozitiv care se impune omului spre îndeplinire prin intermediul normelor. Etica virtuţilor ne
arată cum trebuie să fie omul pentru a realiza ceea ce se cuvine şi a se comporta corect.
A şti în ce constă virtutea încă nu înseamnă a realiza virtutea, nu înseamnă a o
concepe ca pe un imperativ îndreptat spre sine însuşi. O atare stare de lucruri era înţeleasă
de gânditorii moralei ca un paradox: cum se poate, ştiind virtutea, să duci un mod de viaţă
vicios? Aristotel a încercat să găsească posibilitatea rezolvării acestei dificultăţi morale.
Cuvântul a şti este utilizat în două sensuri: a) „cunoaşte” presupune persoana care posedă
cunoştinţe, şi b) persoana care aplică cunoştinţele în practică. Aristotel mai preciza că, strict
vorbind, un om poate fi considerat că posedă cunoştinţe dacă le poate aplica.
Filosofii antici îşi închipuiau acea particularitate a fiinţei umane pe care noi astăzi o
numim „duplicitate”, dar această proprietate nu a fost înţeleasă de ei anume ca duplicitate,
calitate proprie omului. Ca atare, duplicitatea a fost concepută în creştinism de apostolul
Pavel, care parcă îl repetă pe Ovidiu: „… căci nu săvârşesc ceea ce voiesc, ci fac ceea ce
urăsc”1.
1
Biblia, op. cit., Romani, 7:15.
Duplicitatea omului se dezvăluie prin ciocnirea poruncilor spirituale, cunoaşterea
virtuţilor şi dorinţelor ce tind spre păcat. Dar, spune apostolul Pavel, eu sunt de acord cu
legea, căci ea este bună, dar fac ceea ce nu vreau. „Dar acum nu eu fac acestea, ci păcatul
care locuieşte în mine. Fiindcă ştiu că nu locuieşte în mine, adică în trupul meu, ce este bun.
Căci a voi se află în mine, dar a face binele nu aflu. Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci
răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc”1.
După Socrate şi Aristotel, dacă omul ştie ceva, dar face viceversa, atunci înseamnă că
el nu ştie, el posedă nu cunoştinţe, ci păreri şi el trebuie să tindă să obţină cunoştinţe
autentice pe care le-ar putea aplica în practică. După apostolul Pavel, dacă omul ştie una şi
face alta, înseamnă că corpul lui este păcătos şi că el trebuie să se dezică de păcat – de
corpul său, să înceteze a fi un practician.
În istoria eticii în calitate de filosofie morală sunt recunoscute două tipuri
fundamentale de virtuţi: 1) „virtuţile cardinale” ale Greciei antice din perioada clasică –
cumpătare, curaj, înţelepciune şi echitate; 2) teologice, virtuţile creştinismului – credinţă,
speranţă şi dragoste. Distincţia radicală dintre virtuţile cardinale şi cele teologice rezidă în
faptul, că primele reflectă, în mare măsură, intelectualismul antic şi atenţia acordată de
clasicismul antic capacităţilor raţionale ale omului. În virtuţile creştine primează voinţa.
Cunoaşterea şi cercetarea naturii nu au importanţă pentru pietatea omului, deoarece nu omul
a inventat stihiile naturii. Însă, este important a crede în Dumnezeu, a-l iubi şi a spera la
mântuirea dăruită de el.
În filosofia europeană modernă rolul virtuţii ca şi categorie etică scade şi locul ei îl
iau libertatea voinţei, datoria şi bunurile. Situaţia se schimbă în a doua jumătate a secolului
al XIX-lea. Una dintre încercările reinterpretării învăţăturii despre virtute a fost întreprinsă
de filozoful rus V. Soloviev, un cugetător creştin, care nu consideră ca prioritare nici
virtuţile cardinale ale anticităţii, nici pe cele teologice. În lucrarea sa Justificarea binelui el
pune la baza sistemului său moral trei calităţi sau capacităţi ale omului – ruşinea, mila şi
pietatea. Prin ruşine se reflectă atitudinea omului faţă de ceva inferior, faţă de propriile
facultăţi fireşti, faţă de natura materială în general: omului îi este ruşine de impulsiunile
naturii sale şi încearcă să le domine. Prin simţul milei, se reflectă atitudinea omului faţă de
alţi oameni şi în general, faţă de fiinţele vii asemănătoare lui. Mila constă în aceea că omul,
în mod respectiv, trăieşte suferinţa străină şi dă dovadă de solidaritate cu ea. Pietatea
reflectă atitudinea omului faţă de suprem. De Dumnezeu omul nu se poate ruşina, nu-l
poate compătimi, dar i se poate închina, manifestându-şi evlavia faţă de el. Aceste trei
principii pot fi concepute ca simţuri, capacităţi, dar şi ca reguli ale acţiunii, ca virtuţi.
În continuare, vom aduce în calitate de exemplu sistemul virtuţilor cunoscute în
istoria moralităţii ca virtuţile lui B. Franklin, marele om politic american, scriitor, savant şi
inventator. Pentru Franklin, virtuţile erau mijloace pentru atingerea unui scop, şi anume,
fericirea înţeleasă ca succes şi prosperitate pe pământ, apoi şi în ceruri, după moarte.
Virtuţile trebuie să fie folositoare, de aceea Franklin a insistat mereu să susţină importanţa
criteriului utilităţii în activitatea individuală: nu cheltui bani decât să-ţi faci bine ţie sau
altora, adică nu risipi nimic; spune numai ce e util pentru tine sau pentru alţii, nu face
conversaţie inutilă; sexualitatea trebuie folosită rar şi numai pentru sănătate şi procreare. De
asemenea, el recomanda facerea de bine, care, în sec. al XVIII-lea era o virtute foarte
1
Ibidem, 7:17-19.
asemănătoare cu aceea pe care o avea iubirea aproapelui din schema creştină a virtuţilor.
Prin urmare, principala regulă a lui Franklin constă în propria perfecţionare şi a celor din
jur. După Franklin, succesul este principalul criteriu al vieţii, de aceea virtutea trebuie
apreciată prin prisma folosului. Despre demnitatea unui om se poate judeca după creditul
care i se acordă. Pentru a obţine demnitate şi încrederea creditorilor, omul trebuie să res-
pecte trei virtuţi principale – hărnicia, respectarea corectă a obligaţiunilor băneşti şi spiritul
de economie. Pe lângă aceste trei virtuţi, Franklin evidenţiază următoarele: 1) abţinerea în
folosirea apei şi mâncării; 2) laconismul, capacitatea de a evita vorbele goale, de la care nu
au folos niciunul dintre interlocutori; 3) respectarea ordinii în toate; 4) hotărâre în
îndeplinirea planurilor adoptate; 5) sinceritatea, cinstea; 6) echitatea; 7) cumpătarea;
8) curăţenia în general şi curăţenia hainelor şi a locuinţei; 9) calmul, adică facultatea de a
nu-ţi face griji pentru fleacuri; 10) puritatea morală; 11) modestia.
Astfel, lista de virtuţi a lui Franklin cuprindea ceva nou, ca tăcerea, curăţenia şi
hărnicia. De asemenea, el recomanda setea de îmbogăţire, pe care vechii greci o numeau
pleonexie şi o calificau drept viciu.
Pentru Franklin, acestea erau virtuţile omului perfect în general, dar în realitate acest
om perfect al lui Franklin este un antreprenor perfect. Adresându-se lui, Franklin încearcă
să demonstreze că în orice îndeletnicire trebuie să te comporţi conform scopurilor alese.
Însă scopurile trebuie alese astfel încât ele să fie demne de urmat, omul rămânând
întotdeauna devotat virtuţilor.
În filosofia contemporană conform opiniei lui T. Sârbu sunt elucidate următoarele
virtuţi: politeţea, fidelitatea, prudenţa, cumpătarea, curajul1.
5. Fericirea, tratarea filosofică şi paradoxul ei
Toate teoriile etice conferă o anumită importanţă fericirii omeneşti. Ele se deosebesc
însă, în primul rând, prin răspunsul dat la întrebarea în ce constă fericirea, iar în al doilea
rând, prin opiniile asupra modului în care fericirea personală a unui om poate fi pusă în
acord cu fericirea generală, sau poate renunţa la ea în vederea fericirii generale şi, în al
treilea rând, prin opiniile referitoare la necesitatea admiterii unui alt scop al acţiunii umane.
„Fericirea” este o noţiune a conştiinţei morale ce desemnează situaţia ce corespunde în cel
mai înalt grad intereselor şi aspiraţiilor omului în ceea ce priveşte condiţiile sale de
existenţă şi realizarea menirii sale umane. Nefiind doar expresia unei situaţii obiective sau a
unei stări subiective a omului, fericirea include ideea despre esenţa şi căile de realizare a
supremei satisfacţii în viaţă, având astfel un caracter normativ axiologic.
Pornind de la primele lucrări dedicate eticii care au ajuns până la noi, se poate
conchide că raţionamentele despre morală au apărut, în mod istoric şi s-au dezvoltat ca
raţionamente, în primul rând, referitoare la esenţa fericirii şi la felul în care ea poate fi
dobândită.
De obicei, fericirea este numită o stare supremă a bucuriei, sentimentul încântării în
cazul dobândirii unui obiect mult dorit, o plăcere exaltatoare după atingerea unui scop.
Deoarece dorinţele şi scopurile oamenilor sunt diferite, fericirea este înţeleasă în mod
1
A se vedea Sârbu, T., Etica: valori şi virtuţi morale, Ed. Societăţii Academice „Matei Teiu Botez”, Iaşi,
2005, pp. 220-228.
diferit. În general, pentru majoritatea oamenilor fericirea constă în ceva concret şi evident –
noroc, plăcere, bogăţie, onoare etc.
Tendinţa spre îndeplinirea dorinţelor, spre linişte, bucurie şi bunăstare este uşor de
înţeles. Problema apare în situaţia în care această tendinţă vine în contradicţie cu cerinţele
morale. Coliziunea apare în acest caz din contradicţia dintre tendinţa spontană spre fericirea
personală ca bunăstare şi satisfacţie şi necesitatea morală de a fi virtuos, de a-şi îndeplini
datoria personală.
Am remarcat anterior că eudaimonia înseamnă în greaca veche destinul omului
depinzând de divinitate. Mai târziu, în lucrările lui Aristotel, acest cuvânt a început să
desemneze posedarea bunurilor supreme. Dicţionarul explicativ al limbii române tălmăceşte
cuvântul „fericit” în câteva sensuri: „Care se află într-o stare de deplină mulţumire
sufletească, plin de bucurie; care aduce fericire, provoacă mulţumire: care este bun,
favorabil”1.
Însă, fericirea ca ceva ce ţine de noroc şi soartă independente de om l-a făcut pe
Aristotel să conchidă că nici cel echitabil, nici cel curajos nu pot fi numiţi norocoşi,
deoarece echitatea şi curajul, ca şi orice altă virtute, depind de eforturile omului. Dar, prin
noroc putem înţelege şi ceea ce este bun, obţinut în afară de orice intenţie şi chiar fără
speranţă şi evitarea neintenţionată a răului.
O altă reprezentare destul de răspândită despre fericire este bazată pe experienţa
trăirii unei bucurii intense, a unei beatitudini, a unei solemnităţi meritate. Însă, aceste stări şi
trăiri sunt după natura lor trecătoare, nişte clipe zburătoare. În expresia lui Faust din poemul
lui Goethe „Opreşte-te, clipă, tu eşti fermecătoare!” se reflectă caracterul trecător al fericirii
şi imposibilitatea de a o reţine.
Unul dintre cei şapte înţelepţi ai Greciei antice, Solon, spunea: „Evită plăcerile ce
aduc tristeţe şi durere”. Chestiunea constă nu numai în aceea că sunt plăceri care ca
suferinţe duc la nefericire. O dovadă în plus în favoarea faptului că fericirea nu constă în
plăcere ne serveşte situaţia în care plăcerile sunt accesibile atât celor ce se consideră fericiţi,
cât şi celor ce se consideră nefericiţi. Înseamnă că este foarte greu să te simţi fericit dacă nu
posezi plăceri, dar plăcerea ca atare, nu este o condiţie sau un conţinut al fericirii, ci altceva.
Spre exemplu, trăirea plăcerii este legată de autonomia proprie, de simţul libertăţii
interioare. De aceea, cei care vorbesc despre fericire şi afirmă că ea constă în plăcere au în
vedere anume această parte a experienţei plăcerii. Iar cei ce reduc fericirea la plăcere
datorită bunului-simţ înţeleg că fericirea constă în plăceri îndelungate, însoţite de linişte
sufletească şi de bucuria vieţii, care corespund mai bine cuvântului „beatitudine”.
Conform unei alte reprezentări, fericirea constă în bunăstare. Dar oare orice
bunăstare poate aduce fericire? Poate bogăţia dobândită cu orice preţ deveni o cheie spre
fericire? Cu privire la bogăţie putem spune tot ceea ce am spus mai sus despre plăcere:
bogăţii posedă atât cei fericiţi, cât şi cei nefericiţi. Se mai poate adăuga, în acest caz, că nu
bogăţia ca atare îl face pe om fericit, ci bogăţia dobândită în mod just. Evident, nu trebuie să
renunţi la bunăstare şi bogăţie pentru că în sărăcie fericirea poate fi dobândită cu mult mai
greu. Însă, este absolut neraţional să te bizui pe faptul că în bogăţie şi, mai ales, în cantitatea
ei constă fericirea.
O altă problemă legată nemijlocit de cea a fericirii, este raportul dintre fericire şi
putere. Biblia relatează despre întâmplarea când Iisus Hristos s-a dus în pustiu şi a fost
1
A se vedea Dicţionarul explicativ al limbii române, op. cit., p. 374 şi 375.
ispitit de diavol cu bunătăţile lumeşti. Pe Iisus Hristos l-a ispitit cu trei propuneri. Pentru
început, ca pietrele să se facă în pâini şi prin aceasta să hrănească şi să facă poporul fericit.
Iisus a venit pentru a da libertate interioară oamenilor. Însă au ei oare nevoie de libertate?
Săturarea pântecelui râvnesc ei. Ei se vor închina în faţa celor care le vor potoli foamea.
Reiese, că propunerile diavolului sunt juste, dar marele inchizitor numai confirmă acest
lucru, că principalul pentru om este a se sătura şi a uşura sufletul său de sarcina
responsabilităţii, închinându-se în faţa cuiva. La aceasta Iisus răspunde: „Nu numai cu
pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”1. Prin aceasta Iisus
confirmă că numai libertatea interioară este cu adevărat o fericire netulburată. Însă, fericirea
prin libertate care este plină de nelinişte este chinuitoare, pentru că nu este nimic mai străin
decât povara liberei opţiuni.
În continuare diavolul îi propune lui Iisus să se arunce de pe aripa templului şi să
demonstreze minunea şi să confirme divinitatea sa. Deoarece pentru om este important nu
numai să se închine, ci să-i împărtăşească cuiva propria conştiinţă. Pentru că a se eschiva de
la povara alegerii este adeseori mai important decât libertatea. Atunci Iisus i-a răspuns: „Să
nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău”2.
În sfârşit, diavolul i-a propus lui Iisus toate împărăţiile lumii şi slava lor pentru ca el
să se închine lui, înţelegând că omului slab îi este important, nu pur şi simplu să se închine,
ci şi să-i înmâneze şi conştiinţa lui, iar prin închinare să-şi rezolve şi altă speranţă a sa – a se
uni cu alţii, realizând prin dependenţă necesitatea unirii mondiale. La această propunere
Iisus a răspuns: „Piei, satano, căci scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui
singur să-i slujeşti”3.
Orice închinare presupune o lipsă a libertăţii. Renunţând la ispitele diavolului, Iisus a
opus fericirea ca bine suprem măreţiei puterii şi superficialităţii supuşeniei acceptate
voluntar.
Toţi oamenii caută fericirea, s-a afirmat constant de la Aristotel până în zile noastre.
S-au propus, în egală măsură, atât soluţii despre care am vorbit mai sus, care erau
întemeiate individualist, cât şi altele generoase deschise solidarităţii, dăruirii, fericirii nobile
atinse conştient. Scopul vieţii individuale şi evoluţia vieţii sociale sunt o necontenită goană
după fericire, „oricare ar fi formele pe care le iau activităţile individuale”4.
Căutarea fericirii apare ca cel mai firesc lucru pentru om. Această calitate izvorăşte
din condiţia omului de fiinţă conştientă: care percepe, simte, judecă, a cărei activitate se
desfăşoară în conformitate cu un scop, cu o aspiraţie sau cu o dorinţă. Fericirea e starea
fiinţei care suferă şi judecă, fiinţă care îşi reprezintă lumea cu propria imagine asupra sa şi a
lumii. Fericirea e o stare individuală, strict personală, care implică însă, în mod necesar,
prezenţa altor oameni şi a lumii.
Întrucât fericirea e legată de individul conştient ca un tot întreg, ea are o puternică
notă de subiectivitate, deoarece oamenii urmăresc fericirea dar există diferite moduri de a o
înţelege. Acela şi lucru urmărit de toţi ne apare atât de diferit şi inexprimabil încât subiectul
ne pare a se sustrage oricărei analize.
1
Biblia, op. cit., Matei, 4:4.
2
Ibidem, 4:7.
3
Ibidem, 4:10.
4
Negulescu, P.P., Destinul omenirii, vol. III, Bucureşti, 1943, p. 272.
Problema fericirii privită ca o enumerare a elementelor care ar asigura în mod
concret fericirea, despre care am vorbit anterior, nu poate avea un răspuns pentru că, atât în
cazul în care vorbim despre starea sufletească a individului fericit şi simţămintele sale, cât şi
în cazul în care îi dăm o formă obiectivă şi vorbim despre bunuri a căror posesie s-ar numi
fericire, ne găsim într-o sferă atât de puternic impregnată de elemente subiective încât
fiecare încercare de a găsi un răspuns general valabil este condamnată la împotmolire. O
analiză a condiţiilor indispensabile pentru fericirea omului pare mai fructuoasă decât
problema aparent mai adâncă a condiţiilor suficiente. Această analiză a condiţiilor indis-
pensabile a fericirii omului este importantă atât sub aspectul activităţii sociale, cât şi pentru
aprofundarea cunoaşterii individualităţii umane.
Fericirea şi nefericirea sunt vecine, nu numai în sensul direct al cuvântului, că un
vecin este fericit, iar altul viceversa. Fericirea şi nefericirea există deopotrivă în viaţa
fiecărui om. Nefericirea nu e în stare să evite greşelile, delictele, bolile şi nenorocirile,
pierderea celor dragi şi apropiaţi, ceea ce devine, de cele mai multe ori, cauza nefericirii.
La rândul său, societatea ca o formaţiune de indivizi ce concurează este concepută
astfel încât concomitent fericirea tuturor este imposibilă. Fericirea unora există concomitent
cu nefericirea altora, este adesea determinată de nefericirea altora. Dreptul, religia, filosofia
reglementează în diferite moduri contradicţiile care apar între oameni în societate. Însă,
fiecare dintre ele este de acord că situaţia în cauză poate fi depăşită prin autolimitare,
jertfire de sine, umilinţă, care sunt nişte virtuţi importante pentru a supravieţui şi a
reproduce societatea, a face posibilă interacţiunea dintre oameni, viaţa lor în comun. Acest
lucru i-a dat posibilitate marelui utilitarist J. S. Mill să remarce că aptitudinea conştientă de
a trăi fără fericire constituie cea mai de nădejde armă a obţinerii acelei fericiri depline care
numai astăzi poate fi obţinută.
Tocmai în aceasta constă paradoxul fericirii. Formula lui Mill este utilizată în mai
multe sensuri. În etica utilitaristă, după cum am remarcat deja, scopul moral principal al
omului este fericirea a cât mai mulţi oameni, şi omul poate fi cu adevărat fericit dacă şi-a
îndeplinit datoria, adică dacă este virtuos.
Cu alte cuvinte, în goana după plăcere, pace, bunăstare, bogăţie sau glorie, fericirea
nu poate fi găsită. Expresia pragmatică şi sacramentală „nu există în viaţă fericire” este
îndreptăţită, dar nu în sensul ei pesimist, că viaţa e plină de nenorociri şi fericirea nu
aparţine nimănui, dar în aceea, că fericirea ca atare, ca un scop anume al activităţii sau vieţii
personale, nu există. Toţi doresc fericire şi tind spre ea, dar din aceasta nu trebuie să rezulte
că fericirea trebuie să devină o bază a acţiunii morale. Fericirea este mai degrabă un efect,
un rezultat integral al vieţii cumpătate, virtuoase.
6. Noţiunea de „plăcere” şi etica plăcerii
Dintre valorile pozitive plăcerea şi folosul sunt, posibil, cele mai vădite. Ele afec-
tează nemijlocit necesităţile şi interesele omului. Tinzând spre plăcere şi folos, omul, se
pare, se comportă ca o fiinţă pământească şi idealurile înălţătoare îi sunt străine. Însă, la
întrebarea dacă putem vorbi despre „etica plăcerii” sau „etica folosului”, putem răspunde
afirmativ.
Plăcerea (sau beatitudinea, desfătarea) este un concept neaşteptat de complet, cu toate
că ocupă un loc central în orice explicaţie a motivaţiei umane şi animale. Probabil că este
cea mai simplă teorie a plăcerii care o consideră pe aceasta ca având o dimensiune identică
durerii: o senzaţie corporală, dar de tip pozitiv, în timp ce durerea este de tip negativ. Ea
este un simţ şi o trăire însoţite de satisfacţia unei necesităţi sau a unui interes. Plăcerea este
un mobil puternic al conduitei noastre. În faţa plăcerii, se pare că, nimic nu se opune
dezvoltării şi conservării noastre, că între tendinţele activităţii noastre domneşte un fel de
armonie, un echilibru, din care derivă pacea şi prin urmare fericirea noastră. Suntem fericiţi
când am găsit un obiect care ne face plăcere, care este prielnic fiinţei noastre, suntem fericiţi
când am descoperit un adevăr favorabil dezvoltării noastre intelectuale. Această pornire a
naturii noastre către plăcere devine cu timpul un motiv care ne determină pentru orice
acţiune. În scopul conservării noastre căutăm plăcerea şi evităm durerea, hotărâm să facem
un lucru pentru că prevedem că va fi urmat de o plăcere, căutăm un obiect pentru că ştim că
este plăcut. Astfel, concepţia prealabilă a plăcerii îşi găseşte întotdeauna un loc în balanţa
deciziilor noastre, deoarece noi nu ne considerăm triumfători în lupta noastră pentru
existenţă decât în faţa plăcerii. Din punct de vedere biologic, rolul plăcerilor şi suferinţelor
este determinat de faptul că ele exercită o funcţie de adaptare, stimulează activitatea ce
corespunde necesităţilor organismului, iar lipsa lor blochează acţiunile, sunt periculoase
pentru el. Din punct de vedere psihofiziologic, fiind un rezultat al satisfacerii necesităţilor,
plăcerea este importantă prin faptul că ea urmăreşte micşorarea sau stingerea intensităţii
interioare, ea contribuie la reproducerea funcţiilor vitale ale organismului. În acest sens,
plăcerea este ceva preţios, este valoroasă. Astfel, poate să apară determinarea normativă că
starea de satisfacţie este ideală pentru organism şi om şi că trebuie întreprins totul pentru a
obţine o asemenea stare.
În etică o atare poziţie se numeşte hedonism, care întemeiază morala pe înclinaţia
„naturală” a omului de a urmări plăcerea şi de a evita suferinţa. Întemeiat în Antichitate de
cirenaici şi dezvoltat într-o formă mai rafinată de Epicur, hedonismul a fost legat mai ales
de sistemele materialiste şi a avut în general un rol pozitiv, opunându-se ascetismului
religios şi căutând să întemeieze morala pe principii naturale. Totuşi, atunci când ia ca
punct de plecare individul izolat, hedonismul nu poate fundamenta ştiinţific morala, iar
când desparte năzuinţa spre plăcere de setea de acţiune, rupând bucuria de binele moral şi
satisfacţia de virtute, hedonismul tinde către amoralism. În principiu, hedonismul se află pe
o poziţie opusă faţă de preocuparea dezinteresată pentru ceilalţi, considerată, în mod
obişnuit, un element esenţial al moralităţii.
Hedonismul nu este propriu-zis o încercare de a construi o teorie cu sens moralizator,
ci o doctrină senzualistă despre un anumit mod de viaţă al individului, însă cu implicaţii
etice, mai ales, pentru că reprezintă, în fapt, o contrazicere a moralei. Ideea plăcerii ca unic
scop al activităţii virtuoase (morale) este, în fond, o justificare „etică” a egoismului uman,
sau, cel puţin, o justificare a acţiunilor individualiste. Însă nu toate plăcerile individuale
sunt conforme cu cerinţele binelui moral. Epicur a făcut numeroase corectări ale
individualismului, ele însă sunt contrazise de ideea plăcerii ca scop căruia i se subordonează
virtutea. Virtutea se conformează plăcerii, şi nu viceversa. Binele moral poate fi acceptat
pentru înfăptuitor şi ca scop, nu numai ca mijloc: ca scopul a ceea ce el are de făcut –
scopul acţiunii sale, iar binele înfăptuit este totodată mijlocul unei satisfacţii personale a
altora. Numai satisfacţia sau plăcerea celor cărora le este adresat binele reprezintă scopul
înfăptuirii binelui, raportul dintre virtute şi plăcere este acceptat şi aprobat moraliceşte, mai
ales ca o trecere de la cauză la efect. Noi trăim satisfacţia ca pe o consecinţă a binelui
înfăptuit. O atare satisfacţie – efect al binelui săvârşit – este într-o anumită măsură şi o
condiţie a moralităţii binelui. Tocmai asemenea idei apar dezvoltate în etica stoică, idei care
reprezintă o reacţie împotriva epicureismului, împotriva doctrinei plăcerii din punctul de
vedere al virtuţii şi binelui suprem privite ca scop şi nu ca mijloace.
O mare contribuţie la studierea rolului plăcerii în viaţa omului au adus-o lucrările lui
S. Freud, care a ajuns la concluzia că „principiul plăcerii” este regulatorul natural şi
principal al proceselor psihice. Psihica omului, după Freud, constă în aceea că, indiferent de
directivele normative ale individului, simţurile plăcerii şi neplăcerii sunt dominante. Cele
mai intensive şi strălucite şi, în acelaşi timp, cele mai accesibile sunt plăcerile trupeşti, în
primul rând cele sexuale, şi plăcerile legate de satisfacerea necesităţilor legate de hrană,
căldură, odihnă.
De la naştere omul este un hedonist, consideră Freud. Plăcerile pruncului sunt simple
şi absolut accesibile: hrănirea, legănatul, căldura mâinilor blânde, cuvintele mângâietoare –
iată izvorul primelor plăceri.
În procesul socializării are loc limitarea dispoziţiei naturale a omului spre plăcere.
Lărgirea contactelor cu cei din jur cere de la oameni să-şi controleze tendinţa spre plăcere şi
să o plaseze în conformitate cu tendinţele altor oameni, să amâne obţinerea plăcerii, să
sufere neplăceri etc. Astfel, după Freud, are loc înlocuirea principiului plăcerii cu
„principiul realităţii” care duce la plăcere, dar care este mai mică şi se proiectează în viitor,
fiind însă mai sigură.
Principiul plăcerii se manifestă prin contradicţia dintre normele sociale ale
bunei-cuviinţe şi este instrumentul de bază al independenţei personale: prin plăcere
individul poate să se simtă pe sine însuşi, el se eliberează parcă de ceva extern – de
circumstanţe, obligaţiuni, de ataşamentul obişnuit. În această ordine de idei, plăcerile sunt
pentru om un indicator al experienţei semnificative, o manifestare a voinţei individuale.
Îndărătul plăcerilor stau întotdeauna dorinţele, care sunt, în ultimă instanţă, suprimate de
dispoziţiile sociale. Omul conformist ce acţionează după principiul „asta este acceptabil”,
sau „asta nu este acceptabil” îşi afirmă dreptul său asupra autorealizării individuale.
Orientarea spre plăcere este invers proporţională comportării obişnuite ce se fundează pe
prudenţă şi pe dobândirea folosului.
În felul acesta, din punct de vedere funcţional, plăcerea înseamnă: a) depăşirea
neajunsului; b) eliberarea de presiune; c) autorealizarea individuală, mai ales, în plan de
creaţie.
Din punct de vedere subiectiv, plăcerea este plăcută şi, de aceea, este dorită. Ca atare,
plăcerea poate servi pentru individ drept o valoare în sine şi poate, în mod substanţial,
influenţa asupra motivelor acţiunilor sale. Am vorbit despre hedonism, concepţie care
consideră că tendinţa spre plăcere determină ierarhia valorilor, modul de viaţă al omului.
Însă, în această ordine de idei, dacă plăcerea reprezintă o valoare în sine, atunci totul
începe să fie reprodus numai ca o condiţie sau ca mijloc posibil al realizării plăcerii. O atare
logică, după noi, nu are nicio măsură, nicio limită.
În consecinţă, apare o problemă etică referitoare la bazele acţiunilor omului: poate
oare plăcerea să fie un fundament moral crucial? În istoria filosofiei cu privire la răspunsul
la întrebarea în cauză găsim trei moduri de rezolvare a ei. Primul e pozitiv, el aparţine
reprezentanţilor hedonismului etic, mai ales cirenaicilor (adepţi ai şcolii filosofice din
Grecia antică, întemeiată de Aristip, care preconiza principiul cultivării plăcerilor senzuale,
drept care pentru dobândirea fericirii interesele obşteşti erau subordonate celor personale).
Al doilea mod de abordare este negativ, el a fost promovat nu numai de gânditorii religioşi,
ci şi de filosofii-universalişti (Kant, Soloviev etc.). După cum raţionau ei, criticând
hedonismul, varietatea gusturilor, afecţiunea, pasiunea nu ne dă posibilitatea să recu-
noaştem că plăcerea posedă un statut fundamental de principiu moral. Al treilea mod de
abordare, dezvoltat de eudaimonism, mai ales de Epicur şi de utilitariştii clasici, cere un şir
de explicaţii. Eudaimoniştii respingeau caracterul indiscutabil al plăcerilor senzoriale. Însă,
ei adoptau plăcerile înălţătoare, le considerau numai pe cele autentice şi le cercetau în
calitate de bază morală a fundamentării acţiunilor. Plăcerea ca atare nu poate fi considerată
amorală sau ceva ce se situează în afara moralei ori se opune eticii sau concepţiei umaniste
despre lume. De aceea, critica hedonismului nu trebuie să însemne refuzul principiului
plăcerii. Ea are numai scopul de a indica limitarea etică a hedonismului ori tinde să-l înalţe
la rangul de moralitate.
Care este calea satisfacerii etice? În primul rând, limitării etice trebuie să-i fie supuse
nu plăcerile, ci dorinţele, şi anume abuzul etic. De aceea, principiul plăcerii ar trebui să fie
precizat în felul următor: „Tinde spre realizarea dorinţelor tale, nu te deda abuzurilor şi
respectă dreptul altora la plăcere”. Însă, pentru a garanta acţiunile etice ce rezultă din
principiul desfătării, este necesar de a corecta din punctul de vedere al conţinutului acest
principiu, din punctul de vedere al eticii folosului, eticii perfecţiunii şi eticii iubirii. Din
această perspectivă, tendinţa spre desfătare este limitată de tendinţa de a respecta
obligaţiunile asumate, a fi echitabil, a fi cumpătat şi, în ultimă instanţă, a da dovadă de grijă,
în primul rând, nu de bunăstarea sa, ci de bunăstarea altora. În al doilea rând, desfătarea
capătă o justificare etică pe baza creaţiei în sensul larg al cuvântului, ca activitate în
procesul căreia personalitatea se realizează pe sine în mod liber şi constructiv. În creaţie ca
formă a autoexprimării personale se pot urmări multe trăsături psihologice şi morale ce
caracterizează trăirea desfătării. Din punct de vedere etic, în desfătare este preţioasă
posibilitatea autonomiei – autoafirmarea, care este independentă de rolurile social-statutare
şi de obligaţiuni, e preţioasă posibilitatea de a renunţa la deşertăciunea vieţii cotidiene.
Creaţia nu este, desigur, netulburată, dar în ea este ceva analogic desfătării, care
conţine aceeaşi înflăcărare, aceeaşi posibilitate a voinţei libere, aceeaşi libertate etc. Creaţia
este aproape naturală, spontană în afara imperativului, prin intermediul ei personalitatea îşi
obiectivează capacităţile şi intenţiile. Însă, creaţia este invers proporţională desfăţării, ea
cere de la făuritor autodisciplină şi sacrificii.
7. Noţiunea de „util” şi etica lui
Utilul reprezintă o valoare pozitivă la baza căreia stau interesele, adică relaţiile
omului cu diferite obiecte, a căror asimilare îi permite să-şi păstreze şi să ridice statutul lui
social, economic, politic, profesional şi cultural. Ca un principiu al vieţii, utilul poate fi
exprimat în regula: „Pornind de la interesul personal, trage folos din toate”. Deoarece
interesele sunt exprimate în scopuri pe care omul le urmăreşte în activitatea sa, în acest caz,
utilul este socotit aceea ce contribuie la atingerea scopului şi, în mod special, mijloacele
prin intermediul cărora se atinge scopul. Folosul ce derivă dintr-o acţiune este un îndemn
natural al activităţii noastre. Înainte să începem o acţiune, ne gândim până la ce punct ar fi
aceasta favorabilă dezvoltării noastre, care sunt foloasele pe care le-am trage din ea pentru a
ne procura mijloacele necesare pentru satisfacerea necesităţilor cerute de natura noastră.
Astfel, utilul caracterizează mijloacele oportune pentru atingerea scopului respectiv. În
afară de util, gândirea utilitaristă conţine şi alte noţiuni valorice: „succes”, care presupune
obţinerea rezultatelor care sunt aproape de scopul programat, şi „eficienţă”, care presupune
obţinerea rezultatelor cu cheltuieli minime. În felul acesta, este recunoscut ca util ceea ce:
a) corespunde unor interese; b) asigură realizarea scopurilor preconizate; c) oferă posi-
bilitatea de a atinge rezultate ce sunt aproape de scopurile propuse; şi d) este obţinut cu
eforturi minime.
Ca şi alte valori ale conştiinţei practice (succesul, eficienţa, raţionalitatea, superio-
ritatea etc.), utilul reprezintă o valoare relativă, spre deosebire de valorile supreme (bine,
frumos, adevăr, perfecţiune etc.).
Noţiunile şi regulile conştiinţei util orientate ca şi cele hedoniste sunt, din punct de
vedere moral, neutre. Ele se manifestă atât prin lăcomie, consumism, achiziţionare,
carierism, cât şi prin antreprenoriat, în general prin spirit întreprinzător. Însă, din punct de
vedere etic, atât în primul, cât şi în al doilea caz se păstrează o distincţie esenţială între
morală ca atare şi relaţiile de utilitate. Morala apare şi funcţionează în societate ca un sistem
de valori care are menirea de a compensa separarea şi înstrăinarea indivizilor condiţionate
de societate. Utilul şi noţiunile sale înrudite reflectă valorile şi normele care sunt adecvate
anume relaţiilor dintre indivizi răzleţi, înstrăinaţi ce se exploatează unii pe alţii.
Pragmatismul, tendinţa spre util, succes, eficienţă presupune atitudinea omului faţă
de realitate, luarea în consideraţie a circumstanţelor în vigoare, a existenţei reale a
lucrurilor. Pragmaticul poate fi în concepţia sa despre lume cinic, sceptic sau romantic, dar
în activitatea sa practică este realist, el îşi pune în faţă scopuri ce pot fi materializate, se
străduie să folosească mijloace optime, succesul lui se bazează pe experienţă şi calcul. El ia
în consideraţie condiţiile şi încearcă, pe cât îi stă în puteri, să dirijeze situaţia şi pro-
gramează rezultatele eforturilor sale. Altfel spus, omul care propovăduieşte principiul
utilului se manifestă în sfera realului, în sfera sarcinilor curente şi a deciziilor con-
juncturiste, el nu are nevoie de ideal şi de baze valorice care nu fac parte din acţiunile sale.
De aceea, oricare ar fi rezultatele eforturilor pragmaticului, aspectul lor moral, din punct de
vedere etic, nu inspiră încredere.
Însă, pragmatismul poate fi criticat nu numai din punctul de vedere etic abstract.
Principiul utilului este îndoielnic şi din punctul de vedere al hedonismului: utilitatea
provoacă mercantilism, îl sileşte pe om să acţioneze. Din unghiul de vedere al onoarei, a
merge pe făgaşul utilităţii înseamnă a ajunge la lipsă de principialitate şi conformism. Din
punctul de vedere al moralei muncii, în principiul utilităţii predomină spiritul cupidităţii şi
al exploatării. Iar pentru un om de creaţie, obţinerea succesului şi spiritul de întreprinzător
are drept consecinţă lipsa de spiritualitate.
Toate aceste argumente, orientate, în principiu, împotriva utilitarismului, în linii mari
sunt moraliste, deoarece în ele se întrevede opoziţia dintre utilitate şi principiul realităţii. În
cazul în care adoptarea principiului utilităţii în calitate de orientare valorică dominantă
poate duce la contradicţii etice, utilul este tratat ca bine în general, sau ca bine moral. De
aici încep coliziunile morale în sensul direct al cuvântului.
Principiul utilităţii este criticat din perimetrul mai multor puncte de vedere
social-morale – patriarhale, aristocratice, religioase, proletare, revoluţionare şi al boemei.
Indiferent de perspectiva din care se face această critică, ea abordează o problemă socială şi
etică: tendinţa spre utilitate este egoistă, iar grija excesivă pentru succes duce la ignorarea
obligaţiunilor, urmărirea metodică a principiului utilităţii nu lasă loc omenescului şi
cumsecădeniei, iar din punctul de vedere al comunităţii, el alimentează forţele centrifuge.
Utilitatea ca valoare corespunde intereselor oamenilor, însă acceptarea utilităţii în calitate
de criteriu absolut al acţiunilor provoacă conflictul de interese.
Cea mai tipică expresie a activităţii orientate spre utilitate este antreprenorialul ca
activitate îndreptată spre atingerea profitului prin intermediul producerii mărfurilor şi
prestării de servicii, care, în primul rând, sunt necesare societăţii, adică consumatorilor şi, în
al doilea rând, sunt în stare să concureze cu mărfuri şi servicii analogice propuse de alţi
producători. În istoria culturii, aceste moduri de activitate promovate de negustori, cămătari,
comercianţi, antreprenori erau percepute de conştiinţa bazată pe valorile colective ca fiind
negative. Orientarea spre utilitate, în cazul dat, este tratată ca lăcomie, iar utilitatea este
recunoscută şi apreciată numai ca utilitate comună, ca bine comun.
Ideologia binelui comun are o legătură nemijlocită cu principiul utilului. Pe de o
parte, în condiţiile reale, când interesul particular şi de grup este predominant şi nu are
anumite contraponderi, iar alte interese posibile sunt reprimate ca fiind limitate, antistatale
sau antipopulare, atunci criteriul utilităţii ca procedeu de evaluare a mijloacelor pentru
atingerea scopurilor propuse se pierde. Nu întâmplător, categoria „utilităţii” dispare din
ideologiile şi teoriile sociale în societăţile în care economia se bazează pe principii
centralizate şi planificate.
Din cele relatate nu reiese că interesul comun este numai o superstiţie, o iluzie, un
subterfugiu al gândirii moralizatoare a unui grup, care consideră cu aroganţă că puritatea
moravurilor, bunăstarea morală a societăţii poate fi dobândită cu preţul unor limitării şi cu
reprimarea intereselor private şi individuale. Însă interesul comun ca valoare reală,
universală este actual numai în condiţiile în care comunitatea – purtătorul interesului comun
– se află în faţa pericolului din partea duşmanului extern sau a forţelor distrugătoare ale
naturii, când fără grija plină de abnegaţie de comunitate este imposibil a păstra părţile şi
elementele acestei comunităţi.
În istoria gândirii sociale există şi un alt punct de vedere, mai răspândit şi mai vechi,
conform căruia interesul comun nu există în afara intereselor particulare, deoarece omul
care îşi realizează interesul propriu în mod raţional şi cu succes contribuie şi la binele altor
oameni, la binele comun. Această poziţie a fost numită „poziţia egoismului raţional”.
Doctrina respectivă are o bază economică: odată cu dezvoltarea relaţiilor marfă-bani şi a
formelor de diviziune a muncii care le sunt proprii, orice activitate privată, orientată spre
producerea unor mărfuri şi prestarea unor servicii competitive, este utilă societăţii.
Însă în linii mari, oricât de înălţătoare ar fi explicaţiile adepţilor egoismului raţional,
în ultimă instanţă, această învăţătură reprezintă o justificare a interesului privat, iar ca
atitudine practică faţă de lume este o apologie a egoismului ca atare.
Astfel, teoria binelui comun şi acea a egoismului raţional propun fiecare în felul său
o justificare etică şi o fundamentare a comportării individuale în practica socială.
În ideile despre util, în noţiunile şi valorile conştiinţei pragmatice se generalizează
cerinţele cu care se ciocneşte omul în activitatea sa practică. Pragmatismul reprezintă un
astfel de tip al conştiinţei care apare datorită dezvoltării economiei de piaţă şi antrepre-
noriatului în sensul larg al cuvântului. De aceea vom cerceta principiul utilităţii în lumina
caracteristicilor sociale de bază ale antreprenoriatului.
Din punct de vedere social-etic, antreprenoriatul reprezintă o activitate prin inter-
mediul căreia sunt transformate relaţiile sociale şi, în acest sens, el este o varietate a
activităţii social-organizatorice şi social-creatoare. Dacă e să analizăm antreprenoriatul în
lumina valorilor utilităţii, succesului, eficienţei, atunci devine clar că în el se întâlnesc unele
calităţi şi orientări valorice ale omului şi sunt blocate altele.
Antreprenoriatul, mai ales cel din domeniul industriei, formează un tip de om energic
care gândeşte independent şi are un spirit dezvoltat al propriei demnităţi. O altă problemă
este felul în care aceste calităţi se manifestă în viaţa reală, în moravurile sociale. Or, sfera
materializării lor este cea a concurenţei, determinată de concurenţa nu numai a diferitelor
mărfuri şi servicii, ci şi de ciocnirea diferitelor caractere, interese, ambiţii.
După cum ne denotă experienţa social-morală, tendinţa spre succes, când acesta este
înţeles ca valoare determinantă, presupune de multe ori că el este perceput ca o creştere a
capitalului, care se face cu orice preţ, pe contul partenerului, consumatorului, exploatării
excesive a resurselor umane şi naturale.
Independenţa creatoare în acţiunile sale şi în conştiinţa antreprenorului îi oferă simţul
propriei libertăţi şi independenţe de dragul cărora el este gata să pună în joc propria
bunăstare. E clar că simţul propriei situaţii este baza independenţei şi demnităţii. Acti-
vitatea, responsabilitatea, independenţa sunt nu pur şi simplu calităţi personale, ci nişte
calităţi sociale-tipice. Deoarece în condiţiile economiei bazate pe relaţiile marfă-bani, banii
sunt o forţă socială universală, cel care posedă bani îşi poate permite să fie independent.
Adică proprietatea privată este o premisă a unei independenţe sociale autentice.
Antrenarea în relaţiile de piaţă cere luarea în consideraţie a intereselor şi drepturilor
altor oameni. Principiul odios pentru unii „tu îmi dai mie, eu îţi dau ţie” constituie şi
controlează relaţiile de utilitate reciproce. Sensul lor constă în aceea că omul, tinzând spre
satisfacerea interesului său privat, întră în relaţii cu un alt om, prin intermediul căruia el îşi
realizează propriul interes. Într-adevăr, în linii mari, folosirea reciprocă îi dezumanizează pe
participanţii la acest proces. Concomitent, ea reprezintă o superioritate unică de a fi
imparţial, de a ignora calităţile partenerului care nu se referă la condiţiile antreprenoriatului.
În plan social-filosofic, principiul utilităţii stă la baza societăţii civice, a sistemului şi
mecanismelor politico-juridice, sociale şi economice, a concepţiilor şi normativelor
respective ce garantează autonomia indivizilor, egalitatea lor în faţa legii, protecţia averii
lor, a drepturilor juridice, posibilitatea pentru fiecare, în măsura pregătirii sale, de a-şi
realiza interesul propriu.
Este evident că utilul nu poate în niciun caz înlocui virtutea. Însă, problema nu constă
în a determina în ce măsură este inclus principiului utilităţii în fundamentarea comportării
pentru ca moralitatea şi raţionalitatea să se determine reciproc. În conştiinţa care urmăreşte
în exclusivitate utilitatea, orice valori care nu se referă la orientarea dominantă sunt
recunoscute ca derivate, şi deci ca secundare. Sociologul german M. Weber a emis ideea că
etica protestantă a adus pentru civilizaţia europeană acel fenomen spiritual care a anulat
prăpastia dintre caracterul păcătos al grijilor mercantile şi intenţiile spirituale înălţătoare1. În
mod practic, aceasta s-a exprimat în conştientizarea necesităţii limitării morale a
principiului utilităţii şi în formarea acestor limite. Eforturile în numele utilului şi succesului
au fost puse în slujba lui Dumnezeu şi au fost străluminate de scopuri nobile.
1
A se vedea Weber, M., Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993.
Totuşi compromisul dintre virtute şi principiul utilităţii este imposibil, înainte de

toate în cazul rezolvării contradicţiilor reale ce apar în societate şi între oameni. Însă, ca şi
în cazul desfătării, în etică se critică nu principiul utilităţii, ci pragmatismul. Fiind corectat
din punctul de vedere al principiului plăcerii (desfătării), al perfecţiunii şi principiului
iubirii, el îşi păstrează eficienţa în limitele moralei universale.
8. Noţiunea de „echitate” şi valorile ei etice
Echitatea reprezintă o înţelegere teoretică şi o aşezare practică a raporturilor dintre

oameni, popoare şi state, în conformitate cu principiile egalităţii, echităţii şi justiţiei sociale.
Echitatea este o comportare fondată pe respectarea riguroasă şi reciprocă a drepturilor şi
datoriilor, pe satisfacerea, în mod egal, a intereselor, a drepturilor şi a datoriilor fiecăruia.
Realizarea echităţii depinde, în plan obiectiv, de natura relaţiilor sociale fundamentale.
Totodată, echitatea este un principiu ce reglementează relaţiile dintre oameni în ceea
ce priveşte repartizarea valorilor sociale, care sunt concepute în cel mai larg sens – libertate,
posibilităţi benefice, semne ale prestigiului şi respectului etc.
Din simpla enumerare a valorilor sociale devine clar că echitatea este un principiu ce
reglementează relaţiile dintre oameni ca membri ai comunităţii ce au un anumit statut şi
anumite obligaţiuni. De aceea mulţi filosofi, începând cu Platon şi Aristotel, analizau
echitatea ca pe o virtute socială. Filosoful american contemporan J. Rolls, autorul lucrării
Teoria echităţii, compară echitatea cu adevărul: aşa cum adevărul este principala virtute a
gândirii, tot astfel şi echitatea este prima virtute a instituţiilor sociale. Iată de ce prin toată
istoria filosofiei trece ca un laitmotiv ideea că echitatea este ceea ce contribuie la binele
comun.
De la Aristotel ia naştere tradiţia distincţiei dintre două tipuri de echitate –
distributivă şi corectivă. Echitatea distributivă presupune să se dea fiecăruia ce i se cuvine.
Ea operează în atribuirea onorurilor, funcţiilor, bogăţiilor. Fiecare primeşte din acestea
partea ce i se cuvine conform meritelor pe care le are ca cetăţean, adică o porţie care cores-
punde valorii sale în comunitate. Al doilea tip de echitate, cea corectivă, are scopul de a
corecta inegalităţi, injustiţii apărute între oameni. Echitatea corectivă presupune o măsurare
obiectivă, impersonală şi reprezintă căutarea unei poziţii medii între două extreme injuste.
Ca virtute socială, echitatea se deosebeşte prin faptul că gradul relativităţii conţi-
nutului ei, mai precis schimbarea concret-socială a criteriilor preconizate de ea, sunt cu mult
mai înalte. Unul dintre primii care a atras atenţia asupra acestui fapt a fost filosoful englez
D. Hume. El a ajuns la concluzia că echitatea este o virtute „artificială”, dar şi o milă
„naturală”. Echitatea presupune un anumit nivel al înţelegerii dintre membrii comunităţii în
ceea ce priveşte principiile după care ei trăiesc. Aceste principii pot să se schimbe, dar
conceperea concretă a echităţii depinde de regulile şi de deprinderile care s-au instaurat în
societatea dată. Odată instaurate, chiar dacă acestea sunt incorecte, echitatea se stabileşte în
conformitate cu ele, iar încălcarea acestor norme în numele respectării standardelor sociale
înalte este percepută ca o inechitate.
Echitatea apare, în primul rând, ca o problemă a egalităţii. Cel mai simplu conţinut al
principiului echităţii constă în imperativul respectării egalităţii. Această legătură dintre
echitate şi egalitate şi-a găsit expresia în una dintre primele formulări ale regulii echităţii
definitivată în cadrul instituţiei răzbunării prin sânge: „Procedează faţă de alţii aşa cum ei
procedează faţă de tine”. Aceasta este legea talionului, exprimată în porunca din Vechiul
Testament – viaţă pentru viaţă, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Însă omorul din
răzbunare face imposibilă corectarea relei-voinţe.
Legea talionului este înlocuită de o nouă etică, echitate şi moralitate. Tonul categoric:
„Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi!” însemna iniţial interdicţia răzbunării individuale. După
aceea, în limitele gândirii morale dezvoltate, „Nu judecaţi!” presupune că nu numai în
judecata civilizată, ci şi în judecăţile apreciative se pot întrezări elementele răzbunării. Este
adevărat că regula veche a talionului nu este depăşită complet o dată cu regula de aur a
moralităţii şi cu parabola iubirii. Ea este depăşită ca regulă de bază, dar se păstrează sub
forma unor stereotipuri, subterfugii, devieri de la bunul-simţ.
Legătura dintre echitate şi egalitate este precizată esenţial de J. Rolls, care abordează
echitatea ca principiu al organizării sociale. El include noţiunea de „egalitate” în definiţia
echităţii, dar în această definiţie este inclusă şi noţiunea de „inegalitate”. Astfel, egalitatea
este o măsură a echităţii şi inechităţii dintre oameni. Oamenii trebuie să fie egali în drepturi,
şi această egalitate trebuie să fie consfinţită prin lege. În acelaşi timp, ei trebuie să fie egali
atunci când este vorba de distribuţia valorilor sociale. Echitabilă este însă şi inegalitatea,
atunci când există o distribuţie inegală care oferă superioritate fiecăruia. În felul acesta,
definiţia echităţii propusă de Rolls presupune două principii: 1. fiecare om trebuie să posede
un drept egal în privinţa unui sistem larg al libertăţilor fundamentale, similare cu libertăţile
tuturor oamenilor; 2. inegalitatea socială şi economică poate fi organizată astfel pentru:
a) ca de la ea să se poată aştepta în mod raţional superioritate pentru toţi; b) să fie permis
tuturor accesul la o situaţie socială şi anumite posturi1.
Este evident că nu întotdeauna şi nu pentru toţi egalitatea este o prioritate. Dacă
egalitatea în sfera social-economică se obţine cu preţul limitării activităţii economice şi
printr-un nivel scăzut impus în mod forţat oamenilor, ea nu poate fi considerată un bine. Şi
viceversa, inegalitatea în bogăţie poate fi o bază a compensării drepturilor pentru fiecare on.
Spre exemplu, datorită sistemului de impozitare progresivă care se aplică în ţările înalt
dezvoltate se obţine o echitate socială mai mult sau mai puţin acceptabilă.
Astfel, trebuie să fie precizată corelaţia dintre egalitate şi echitate: este echitabilă
egalitatea în distribuirea drepturilor şi obligaţiunilor şi, respectiv, în accesul la echitate al
tuturor oamenilor? Totodată, este echitabilă inegalitatea constructivă, dar în distribuţia
bunurilor.
Echitatea cere să fie respectate drepturile altui om, să nu se atenteze la o persoană
străină şi la proprietatea ei. Atentatul la personalitate constă în provocarea atât a unui
prejudiciu fizic, cât şi a unor jigniri şi ofense de ordin moral, sau calomniere. Un tip
deosebit al încălcării obligaţiunilor este trădarea, care în gândirea filosofică şi juridică a fost
denumită echitate dublă. Aceasta are loc atunci când cineva, intrând într-o înţelegere şi
asumându-şi obligaţiunile respective, nu le încalcă pur şi simplu, ci abuzează de drepturile
acordate de înţelegerea în cauză pentru a provoca partenerului o pagubă.
Principiul echităţii se concretizează în următoarele cerinţe: „Nu ofensa!”, „Nu aduce
prejudicii!”, „Nu încălca drepturile celorlalţi!”, care într-o formă pozitivă poate fi exprimat
ca cerinţa unei stime reciproce. Aceste cerinţe sunt concretizate prin diverse reguli, mai ales
prin eticheta ce reglementează relaţiile dintre diferiţi oameni.
1
Ролз, Дж. Теория справедливости. Новосибирск: Изд-вo НГУ, 1995, p. 67.
Astfel, cel mai important lucru care stipulează principiul echităţii este respectarea
drepturilor şi demnităţii oamenilor. Aceasta se poate exprima şi astfel: echitatea constă în
îndeplinirea de către om a obligaţiunilor sale, care sunt de trei feluri: a) bazate pe
obligaţiuni asumate de persoanele fizice şi juridice o dată cu încheierea contractului;
b) determinate de Constituţie care declară drepturile şi libertăţile cetăţeneşti garantate de
legile respective; c) determinate de reprezentările morale generale despre demnitatea umană
şi dreptul personalităţii la demnitate şi respect. Drepturile şi obligaţiunile există în unitate,
ceea ce înseamnă că cel ce are drepturi are şi obligaţiuni.
Există un şir de coliziuni ale experienţei morale. Una dintre ele a fost elucidată de
Platon prin spusele lui Socrate în dialogul Gorgias: dacă echitatea constă în a nu încălca
drepturile celorlalţi şi în a nu permite altora să încalce drepturile proprii, atunci se pune
întrebarea: ce acţiune într-o situaţie de conflict este preponderentă: a provoca o inechitate
sau a o răbda? Socrate a răspuns că nu ar vrea nici una, nici alta. Dar dacă ar trebui în mod
iminent să aleagă între a crea o inechitate sau a o suferi, el ar prefera să o sufere.
Însăşi formularea acestei probleme şi rezolvarea propusă de Socrate a însemnat un
progres substanţial în gândirea etică. Socrate a indicat posibilitatea schimbării centrului de
greutate în raţionamentele etice de la polis spre personalitate.
Etica creştină dă, se pare, acelaşi răspuns la dilema socratică: decât să comiţi o
inechitate, mai bine să o încerci singur. Însă în etica creştină echitatea se deosebeşte de
milostenie, dar în mod pozitiv este legată de ea: echitatea iese din milostenie sau
compătimire. În alegerea individuală morală a personalităţii echitatea este mijlocită de
milostenie.
9. Noţiunea de „milă”, esenţa şi legătura ei cu alte categorii ale eticii.

Pragmatica milei şi căile de materializare a ei
Mila reprezintă o atitudine binevoitoare, plină de grijă şi de iubire faţă de alţi oameni.
Ca noţiune etică, „mila” începe o dată cu cele cinci cărţi, în care cuvântul evreiesc vechi
„hesed” exprima principiul atitudinii lui Dumnezeu faţă de oameni, ceea ce aştepta el de la
oameni în relaţiile lor unul faţă de altul: încredere şi fidelitate.
Porunca iubirii este proclamată de Iisus Hristos ca răspuns la întrebarea despre legea
supremă a vieţii umane. Ea spune: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta,
cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău”. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la
fel ca aceasta: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”1.
Dezideratele reprezentate în poruncile iubirii erau cunoscute şi până la creştinism.
Iubirea neprecupeţită faţă de Dumnezeu era poruncită în Vechiul Testament, iar dragostea
de aproapele tău era prescrisă în două versiuni – ca limitare a talionului: „Să nu te răzbuni
cu mânia ta şi să nu ai ură asupra fiilor poporului tău, ci să iubeşti pe aproapele tău ca pe
tine însuţi”2, şi ca cerinţă a bunăvoinţei către străini: „De se va aşeza vreun străin în
pământul vostru, să nu-l strâmtoraţi. Străinul, care s-a aşezat la voi, să fie pentru voi ca şi
băştinaşul vostru; să-l iubiţi ca pe voi înşivă, că şi voi aţi fost străini pe pământul
Egiptului”3.
1
Biblia, op. cit., Matei, 22:37-39.
2
Ibidem, Leviticul, 19:18.
3
Ibidem, 33-34.
În aceste porunci găsim izvoarele ideologice şi culturale ale poruncii iubirii. Însă
conţinutul lor imperativ se deosebeşte cu mult de ceea ce se porunceşte în Evanghelie. În
poruncile creştine iubirea către Dumnezeu şi iubirea către aproapele tău sunt date în unitate,
iar în calitate de aproapele tău este indicat nu numai reprezentantul tribului său, sau de
aceeaşi credinţă, ci chiar duşmanul şi prigonitorul.
Porunca iubirii a devenit fundamentală şi atotcuprinzătoare, întrunind toate poruncile
lui Moise. De aceea porunca iubirii nu este menţionată aparte în Predica de pe munte, dar
iubirea este considerată unicul principiu moral, legea supremă a vieţii omului.
Duplicitatea poruncii iubirii constă în faptul că într-o poruncă se preconizează iubirea
către Dumnezeu şi către aproapele său. Ar fi incorect să interpretăm porunca aceasta în
sensul că în ea se recomandă atitudinea egală a omului atât faţă de Dumnezeu, cât şi faţă de
aproapele său. Dumnezeu este milostiv faţă de om. El dă exemplul atitudinii omului faţă de
aproapele său. Însă omul nu poate fi milostiv faţă de Dumnezeu. Dublul caracter al acestei
porunci oferă posibilitatea de a interpreta în mod diferit conţinutul ei. După o versiune,
porunca iubirii presupune că moralitatea omului constă în renunţarea totală la treburile
pământeşti, la iubirea de sine. Posibilitatea iubirii faţă de om este iniţial determinată de
iubirea lui Dumnezeu faţă de om, de mila lui faţă de om, ea este un rezultat al darului
dumnezeiesc, fără de care omul nu ar putea să-i iubească pe străini sau pe duşmani. În baza
acestei poziţii este foarte uşor să devii riguros faţă de alţi oameni. Această posibilitate a fost
preconizată încă în Evanghelie: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl
urăsc, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe
Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească”1.
Acestei interpretări a poruncii iubirii îi este opusă alta, conform căreia bunăvoinţa e
valoroasă prin sine însăşi, indiferent de cauza care a determinat-o. Însă reflecţia etică relevă
că mila este inconsecventă în lipsa aspiraţiei ideale: este necesar a întreprinde un efort
conştient îndreptat spre a contribui la binele aproapelui.
O critică a poruncii iubirii a fost efectuată de filosoful german Fr. Nietzsche. La
prima vedere, în critica lui domină nihilismul moral, pentru că el neagă parabola iubirii şi
virtuţile ce rezultă din ea ca o manifestare a slăbiciunii spiritului, ca laşitate şi viclenie. Însă
în critica sa Nietzsche şi-a expus în afară de nihilism şi unghiul de vedere eroic şi politic. El
a fost expus în diferite variante de Aristotel, Machiavelli, Hobbes etc.: pentru că nu se
împotriveşte răului prin rău, omul îşi demonstrează slăbiciunea dacă opune rezistenţă
inechităţii şi răului, este pregătit pasiv să se supună răului, iar opunând rezistenţă inechităţii,
el dă dovadă de curaj şi independenţă.
Parabola iubirii este percepută şi interpretată astfel în virtutea următoarelor cauze:
a) atitudinea de compătimire sinceră şi milostivă către oameni este percepută ca o expresie
a slăbiciunii, pasivităţii; b) în parabola iubirii se ignorează conţinutul iniţial: se porunceşte
iubirea, dar în iubire de la om se cere să fie activ, energic; c) se ignoră diferenţa dintre
porunca iubirii ca atare şi acele interpretări opuse din care reiese că trebuie să suporte
violenţa şi să nu opună rezistenţă, să nu oprească mâna ucigaşului.
Trebuie să recunoaştem că Nietzsche, revelând antiteza „iubirii faţă de aproapele” şi
„iubirii faţă de cel de departe”, a abordat o problemă etică ce poate fi formulată prin trei
întrebări: a) cum în iubirea faţă de altul se pot evita şi tolera viciile şi slăbiciunile lui?
1
Ibidem, Ioan, 4:20.
b) cum să fim fideli convingerilor morale în relaţiile cu alţi oameni? c) cum să unificăm
acţiunile practice faţă de anumiţi oamenii concreţi? Dacă vom raţionaliza problema în
cauză, atunci ea se va reduce la următoarele: merită oare să facem bine pentru altul sau
trebuie să facem binele în numele binelui? Trebuie să-i iubim numai pe cei apropiaţi sau în
iubirea faţă de ei să tindem spre realizarea idealului perfecţiunii?
În istoria eticii iubirea binevoitoare ca principiu moral este recunoscută într-o formă
sau alta de majoritatea filosofilor. Însă au fost expuse şi îndoieli serioase: în primul rând,
poate oare porunca iubirii să fie apreciată în realitate în calitate de imperativ, mai ales în
calitate de imperativ fundamental? Problema constă în faptul că iubirea este un sentiment
care nu poate fi dirijat de conştiinţă. De aceea iubirea nu poate fi poruncită şi nu poate fi o
bază a opţiunii morale („Nu poţi impune inimii un dictat”).
După cum am menţionat, Kant refuza să accepte iubirea în calitate de forţă motrice a
moralităţii. El susţinea că este imposibil a iubi din simpla dorinţă sau din datoria de a iubi.
A iubi se poate numai din mişcarea sufletului. După cum se ştie, Kant considera datoria ca
forţă motrice a moralităţii.
Parabola iubirii a fost promovată de creştinism în calitate de postulat universal ce
conţinea toate poruncile Decalogului. Însă în predicile lui Iisus Hristos şi în epistolele
apostolului Pavel se profilează o distincţie între poruncile lui Moise şi parabola iubirii, care
în afară de însemnătatea sa teologică avea şi un conţinut substanţial etic: în creştinism de la
om nu se cerea respectarea scrupuloasă a regulilor, deseori formale, ci echitatea bazată pe
sentimente.
Deosebirea strictă dintre Decalog şi etica lui Hristos a fost elucidate de Hegel, care
susţine că în Decalogul lui Moise este dată legea universală, în virtutea „despărţirii,
ofensei”, separării dintre oameni. Predica de pe munte a lui Hristos a introdus o nouă ordine
a vieţii, care este cu mult mai diversă decât legile lui Moise.
Pentru a înţelege categoria „milei”, este necesar să o deosebim de categoria
„echităţii”. În gândirea modernă europeană ele erau concepute ca două virtuţi fundamentale
care se refereau la diferite sfere ale experienţei etice şi care formau cele două niveluri ale
moralei. Dezideratul echităţii cere lichidarea contradicţiei dintre aspiraţiile rivale ale
oamenilor în conformitate cu drepturile şi meritele lor. Etica milei îl îndeamnă pe om să nu
opună dorinţele ce se ciocnesc şi interesele, ci să sacrifice interesele personale în favoarea
aproapelui, a binelui altor oameni. Principiul ei poate fi următorul: „Dă altuia fără a şovăi,
nu te gândi la ce vei obţine în loc”.
Analiza distincţiei dintre binefacere şi echitate în istoria filosofiei a dus la
cristalizarea a două concluzii: 1. dacă mila este un principiu moral superior, totuşi nu există
o bază ce ne-ar permite să aşteptăm îndeplinirea ei de către alţii. Caritatea este o datorie, dar
nu o obligaţiune a omului, iar echitatea este pentru om o obligaţiune. În relaţiile dintre
oameni ca membri ai comunităţii mila este numai un postulat care poate fi recomandat, iar
echitatea ceva invariabil; 2. mila se impune omului ca o datorie morală, dar el este în drept
să ceară de la alţii numai echitate şi nimic mai mult.
Binefacerea mai este şi o cale a perfecţionării, deoarece ea este nu numai un mijloc în
procesul autoperfecţionării, ci şi un conţinut al ei. Omul este caritabil nu din cauză că el
începe să se perfecţioneze, ci mai degrabă comportamentul caritabil este o expresie a
perfecţiunii lui. Prin milă omul se limitează pe sine, se jertfeşte pe sine pentru alţii. Dar nu
trebuie să reducem caritatea la altruism, cu toate că în conştiinţa modernă europeană
caritatea este considerată ca altruism. Altruismul se epuizează prin atitudinea bunăvoitoare
faţă de alţii.
După cum am constatat, mila se manifestă în mod substanţial prin grijă, prin iertarea
răului pricinuit, prin tendinţa şi aspiraţia spre împăcare, prin iubirea faţă de duşmani. Însă
apare inevitabil o întrebare: cum se realizează în mod practic caritatea?
Mila presupune o anumită capacitate, o sforţare a voinţei, un dar al sufletului. Ea se
înfăptuieşte prin dăruire. Mila reprezintă un efort destul de dificil pentru om în tendinţa sa
de a depăşi setea de acumulare, de a-şi învinge propria lăcomie.
Unii consideră că pentru a realiza tendinţa spre binefacere trebuie început prin a face
bine. Însă în practica etică sunt multiple cazuri când binele se efectuează nu conform
idealului, şi nu datorită altui om, ci din cauza egoismului: din tendinţa de a merita respectul,
de a fi pe placul cuiva, de a obţine o susţinere, de a stabili nişte legături etc. Toate acestea
reprezintă o binefacere fictivă, care este de câteva tipuri. În primul rând, aceasta este mila
demonstrată în speranţa că cineva o va încuviinţa şi va produce o recunoştinţă din partea
altora. Recunoştinţa opiniei publice este unicul motiv al acestei binefaceri. Acest fel de
binefacere este orientat în aparenţă după conţinutul său nu spre cel ce ar trebui să fie
destinat, ci spre cel ce este în stare să aprecieze această acţiune. O astfel de caritate
efectuată în speranţa aprobării tinde spre demonstrativitate, urmărindu-se scopul ca mai
mulţi oameni să vadă această facere de bine şi să o încuviinţeze. Împotriva acestui fapt este
îndreptat îndemnul lui Iisus: „Luaţi aminte ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi
înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de el; altfel nu veţi avea plată de la tatăl vostru cel din
ceruri. Deci, când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi
pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu însă când
faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta. Ca milostenia ta să fie
într-ascuns…”1.
În al doilea rând, o formă deosebită a binefacerii rezultând din iubirea de sine este
legată de poziţia raţional-egoistă în moralitate. Cel ce practică un atare tip de milostenie
înţelege destul de bine că binefacerea în folosul altuia este un mijloc de obţinere a
bunăstării proprii.
În al treilea rând, poate fi remarcată binefacerea egoistă, al cărei scop este
satisfacerea deschisă sau deghizată a necesităţilor „binefăcătorului“.
În al patrulea rând, putem vorbi şi de binefacerea „idealistă”. Ea poate să se
realizeze cu scopul de a-şi îndeplini datoria sau idealul. În cazul acesta morala este plasată
mai sus decât omul concret spre care este îndreptată binefacerea.
În al cincilea rând, poate fi remarcată binefacerea paternalistă înfăptuită spre a cuceri
inima şi voinţa celui ce îi este destinată acţiunea în cauză. Un atare tip de binefacere poate fi
numai un instrument de dominaţie şi de reprimare.
Viaţa socială presupune deosebiri şi interese contradictorii ale indivizilor ca membri
ai comunităţii, iar prin caritate aceste aspecte negative sunt depăşite egalizându-se interesele
indivizilor.
Caracterul complicat al milei este legat de următoarele momente: 1. milostenia poate
provoca conflicte, deoarece acordarea ajutorului îl pune pe beneficiar într-o situaţie
1
Ibidem, Matei, 6:1-4.
considerată de el ca o lezare a demnităţii lui morale. Adică milostenia poate genera o

impresie despre inegalitatea dintre cel ce săvârşeşte binefacerea şi cel care beneficiază
de ea; 2. milostenia se înfăptuieşte de un om pentru alt om. Perceperea de către celălalt a
bunăstării proprii se deosebeşte de perceperea bunăstării de către cel care oferă binefacerea.
De acea este inadmisibil de a impune binefacerea în folosul altuia; 3. milostenia se
înfăptuieşte într-o lume lipsită de milă, într-o lume imperfectă. Mila consecventă presupune
nu numai spirit de sacrificiu sau bunăvoinţă, ci şi înţelegerea altui om, compătimirea lui, dar
mai ales, participarea reală la viaţa altuia. De aici se poate trage concluzia că milostenia este
mijlocită prin slujire.
Parabola milosteniei este greu de realizat, pentru că pentru aceasta se cer anumite
condiţii subiective. Una dintre aceste condiţii este, după cum am mai vorbit, efortul de a te
schimba opunându-te propriului eu. Sacrificiul cu scopul de a se schimba pe sine este numit
asceză. Ea reprezintă într-adevăr un sacrificiu, deoarece omul renunţă la ceea ce există în el
(spre exemplu, minciuna, frica, răul, laşitatea) pentru ceea ce este dorit şi înălţător. Însă
pentru aceasta orice acţiune cu scopul de a stăvili natura josnică a omului trebuie să se
realizeze în conformitate cu valorile superioare şi absolute ca să dea posibilitate omului să
se perfecţioneze.
Importanţa spirituală a practicii ascezei ca atare este determinată de lucrurile de care
se dezice omul şi de relaţiile în care se va afla el cu sine însuşi şi cu societatea, deoarece
renunţarea poate să devină ostilă faţă de viaţă în general. Omul trebuie să determine el
însuşi măsura renunţării la propria persoană şi la „mediul său”, dar până la limita care duce
la neglijarea obligaţiunilor sale faţă de cei apropiaţi.
Însă mai apare o întrebare legitimă în legătură cu mila. Faţă de cine trebuie omul să
arate milostenie? Răspunsul este destul de simplu – faţă de fiecare om. Însă este imposibil a
face bine tuturor concomitent. De aceea, este necesar a acorda milostenie mai întâi unora,
apoi altora etc. Despre aceasta ne vorbeşte apostolul Pavel: „Deci dar, până când avem
vreme, să facem binele către toţi, dar mai ales către cei de o credinţă cu noi”1.
Iubirea oamenilor este dezinteresată. Iubirea milostivă presupune înţelegerea
interesului altuia indiferent de simpatii şi antipatii, adică fără niciun interes. În felul acesta
toţi devin egali, atitudinea faţă de omul în cauză e aceeaşi ca şi atitudinea faţă de un om
apropiat.
Iubirea milostivă presupune iniţiativă şi are un caracter preventiv. Conform
învăţăturii creştine, ca exemplu elocvent poate servi viaţa lui Iisus Hristos, care s-a jertfit
pentru oameni, cu toate că ei erau păcătoşi şi nu au meritat o astfel de iubire. Această
iniţiativă, caracterul preventiv şi lipsa de interes meschin sunt proprii grijilor mamei.
Milostenia este atentă şi înţelegătoare. Însă, în această ordine de idei, se iscă o
întrebare practică: ce trebuie să devină obiect al atenţiei – binele altui om sau opinia lui
despre binele propriu, pregătirea personală de a acorda binefacerea sau dorinţa celuilalt de a
o primi? Această problemă are şi reversul ei: este oare permis binele făcut în afara sau
contrar voinţei celui căruia îi este destinată binefacerea?
La soluţionarea problemei în cauză pot fi menţionate două moduri de abordare:
utilitarist şi umanist. Conform utilitarismului, binele trebuie făcut indiferent de opinia celui
căruia i se acordă binefacerea, pentru că, în ultimă instanţă, el va înţelege că alţii îi vor
1
Ibidem, Galateni, 6:10.
binele (Platon, Dostoievski, Schweitzer etc.). Conform soluţionării umaniste a problemei în
cauză, binefacerea trebuie orientată spre om, luându-se în consideraţie interesele lui, dar
deseori în promovarea milei este nevoie de fermitate manifestată mai ales faţă de binele
vizat de filantrop.
În domeniul „binele şi violenţa” apare şi un alt aspect, şi anume, care este măsura
acceptabilităţii sau a admisibilităţii binefacerii. Referitor la această problemă, pot fi făcute
două recomandări. În primul rând, în binefacere trebuie făcut atâta cât este posibil în
condiţiile date şi cât poate primi persoana căreia i se face binele. În al doilea rând, cu toate
că nu există un normativ care ar determina mărimea binelui cu care trebuie să se jertfească
un om pentru altul, se poate presupune că sacrificiul nu trebuie să depăşească acel nivel
după care binefăcătorul devine un obiect necesar al binefacerii, adică devine sărac.
Un element important al virtuţii milosteniei este cerinţa de a ierta ofensele. Etica
iubirii cere să iertăm ofensele: „Şi chiar dacă îţi va fi greşit de şapte ori într-o zi şi de şapte
ori se va întoarce către tine, zicând: Mă căiesc, iartă-l”1. Sau în Evanghelia după Matei,
când Petru a întrebat de Dumnezeu: „Doamne de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu
şi-i voi ierta lui? Oare poate de şapte ori? Zis-a lui Iisus: Nu zic ţie până de şapte ori, ci
până de şaptezeci de ori câte şapte”2. Sensul iertării milostive nu constă numai în uitarea
răului care a fost cauzat. De uitat se poate prin dispreţ, indiferenţă faţă de cel ce a săvârşit
răul, sau care tinde spre aceasta. Iertarea milostivă înseamnă, înainte de toate, a renunţa la
răzbunare şi mai apoi la împăcare. Iertarea este uitarea ofenselor şi existenţa acordului
pentru stabilirea păcii.
În acest sens, etica milei reprezintă un paradox tulburător pentru conştiinţa morală:
cum putem să iertăm aceea ce se percepe ca ceva de neiertat? Se poate prin intermediul
voinţei, „scrâşnind din dinţi”, să ierţi ofensa provocată ţie, dar cum să-l ierţi pe cel care a
jignit-o pe mama, pe soţia, pe copilul tău? Reiese că postulatul iertării ofenselor vine în
contradicţie cu parabola iubirii. Un răspuns exhaustiv la această întrebare îl găsim iarăşi în
Evanghelie. Fiind bătut cu pietre pentru credinţă, apostolul Ştefan s-a adresat către Iisus cu
rugămintea să primească duhul său. „Îngenunchind, a strigat cu glas mare: Doamne, nu le
socoti lor păcatul acesta! Şi zicând acestea a murit ”3. Astfel a procedat tânărul din alegoria
lui Confucius, când fiind chinuit de piraţi, în ultimul moment a început a se ruga lui
Dumnezeu pentru iertarea păcatelor celor ce îl chinuiau.
Iubind pe cei apropiaţi, cum să acceptăm porunca „iubiţi pe vrăjmaşii voştri!”4. În
etica creştină, parabola iubirii vrăjmaşilor parcă este explicată şi se completează prin
porunca iubirii. Uneori, întâlnim astfel opinii potrivit cărora în învăţătura creştină parabola
iubirii are însemnătate, în primul rând, ca poruncă a iubirii către vrăjmaşi. Poate că nu
întâmplător Hristos în lămurirea parabolei iubirii aduce exemplul despre milostivul
samaritean, prin care arată că aproapele poate fi şi duşmanul, de aceea trebuie să-l iubeşti pe
vrăjmaş. Însă parabola iubirii faţă de duşmani poate fi concretizată, după opinia lui
A. Guseinov şi R. Apresian, prin două deziderate: a) „iubeşte-l chiar pe cel pe care îl
consideri vrăjmaş”; b) „nu îl considera pe nimeni un duşman”5.
1
Ibidem, Luca, 17:4
2
3
Ibidem, Fapte, 7:60.
4
5
A se vedea Гусейнов, А.А.; Апресян, Р. Г., op. cit., p. 376.
10. Noţiunea de „perfecţiune” şi căile de obţinere a ei
În etică este vorba despre perfecţiunea omului şi căile de atingere a ei. Noţiunea de
„perfecţiune” obţine o determinare şi un conţinut prin noţiunea de „ideal moral”.
În istoria gândirii etice şi religioase, ideea perfecţiunii a fost dezvoltată în opoziţie cu
experienţa hedonistă, ca reprezentare despre coordonarea şi însufleţirea aptitudinilor
omului. Pe acest fundal putem reliefa câteva contexte ale raţionamentelor ce se referă la
perfecţiune.
În gândirea etică diferite aspecte ale perfecţiunii sunt legate de noţiunea de măsură,
care este concepută ca ceva spiritual. Înţelepţii antici concepeau perfecţiunea ca o cum-
pătare în necesităţi şi dorinţe. O atare concepţie o găsim în învăţătura lui Aristotel despre
virtuţi şi personalitate virtuoasă. După el, este perfectă personalitatea virtuoasă care
acţionează, care ştie măsura în toate şi care tinde spre o viaţă demnă şi raţională. Astfel,
putem conchide că gândirea ce se referă la perfecţiune conţine două straturi de reprezentări
ce se condiţionează reciproc: a) perfecţiune ca ideal; b) perfecţiune ca proces al atingerii
idealului.
O altă tratare a perfecţiunii o face Im. Kant. După el, perfecţiunea nu poate fi o
datorie a omului. Noţiunea de „datorie” nu cuprinde perfecţionarea fizică, socială, personală
a omului. Perfecţiunea morală începe odată cu efortul de a transforma aceste aptitudini în
conformitate cu cerinţa datoriei. Conform concepţiei lui Kant, trebuie să te autoper-
fecţionezi în îndeplinirea datoriei.
Un alt aspect al perfecţiunii este cel al autosuficienţei, dezvoltată destul de plenar în
budism şi în stoicism. Conform acestei concepţii, perfecţiunea constă în deplina inde-
pendenţă a omului de circumstanţele şi pasiunile care sunt trecătoare, în libertatea
interioară. În calitate de ideal, se promovează ideea ruperii de lume, de tot ce este material
în om şi atingerea unei stări a „spiritului pur”. Această stare se dobândeşte datorită unor
exerciţii morale – asceza – recomandate de stoicism şi de creştinism.
O altă înţelegere a perfecţiunii este recomandată de etica creştină, dar în ea per-
fecţiunea morală este legată indisolubil de reprezentările mântuirii veşnice, în care constă
unicul scop al vieţii şi activităţii omului, dar şi de activitatea practică vizând transformarea
lumii după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.
Perfecţiunea în creştinism este de neconceput fără salvarea de la păcat şi obţinerea
beatitudinii de după mormânt. Spre deosebire de etica budistă a nirvanei, creştinismul
propovăduieşte iubirea activă îndreptată spre oameni. Cu atât mai mult, în creştinism
predomină credinţa că omul trebuie să se perfecţioneze în numele iubirii active şi că el se
perfecţionează în mod real numai într-o astfel de iubire. Potrivit creştinismului, fiecare
om poartă în sine posibilitatea salvării sau a perfecţionării, dar pentru aceasta omul
trebuie să-şi realizeze predestinarea sa naturală şi unică – să se supună voinţei lui
Dumnezeu şi pe această cale să se transforme, să se unească cu Dumnezeu în realizarea
idealurilor lui Hristos.
Este evident că nu este desăvârşit un om bine educat, sau bun din punct de vedere
spontan. Perfecţiunea morală nu reiese numai din educaţie, caracter sau circumstanţe
prielnice, ea nu reprezintă rezultatul unor eforturi bine definite cu scopul de a se schimba pe
sine, al tendinţei lui de a corespunde acelui chip al perfecţiunii care există în idealul moral.
În această ordine de idei, un rol deosebit îl joacă spiritualitatea, care este concepută
ca un apel al omului spre valorile supreme – spre ideal, ca o asigurare conştientă a omului
de a se perfecţiona, de a se apropia de acest ideal, de a se inspira. Însă fără individualizarea
de către om a vieţii proprii este imposibilă inspiraţia. Pentru aceasta este nevoie de a depăşi
rutina vieţii cotidiene şi de a-i da nişte sensuri suplimentare, înălţătoare, dar care nu trebuie
să se transforme în forme ale distracţiei. Opunerea spiritualităţii rutinei zilnice constituie
una dintre cele mai importante caracteristici ale ei – libertatea. Spiritul este liber, dar
libertatea autentică poate fi doar constructivă. Însă creaţia cere de la creator o disciplină
permanentă şi o jertfire de sine perpetuă. Creatorul îşi asumă soarta tragică a omenirii.
Oricum am trata creaţia, ea nu poate fi înţeleasă „din afară”, ea este misterioasă, deoarece
ea se deschide numai în experienţa intrinsecă, care este o experienţă a extenuării spirituale,
a arderii, a dăruirii, a uimirii faţă de descoperirea efectuată, a simţului perfecţiunii etc.
Autoperfecţionarea începe odată cu conceperea proprie a locului omului în lume, cu
atitudinea sa faţă de valorile supreme, cu presupunerea privind propria necorespundere cu
aceste valori. Însă pentru aceasta, individul trebuie să aibă conştiinţă de sine. Pentru a te
vedea pe tine însuţi în mod autentic, este necesar de a te elibera de propria inerţie, să fii
liber din interior. Reflecţia morală înseamnă propria analiză din punctul de vedere a ceea ce
trebuie să fii. De aceea, este necesar ca decizia de a merge pe calea perfecţiunii să-ţi
aparţină ţie însuşi. Altfel spus, manifestarea aspiraţiei spre perfecţiunea morală este posibilă
pe baza atingerii unei perfecţiuni minime în spaţiul intern al moralei. Acesta este paradoxul
perfecţiunii. Unul dintre primii care l-a formulat a fost Augustin: „Perfecţiunea presupune
cunoaşterea de către om a propriei imperfecţiuni”.
Din punctul de vedere al moralităţii, indiferent de orice suferinţe şi încercări, omul
trebuie să rămână om, şi anume: să nu dea dovadă de nehotărâre, să nu facă nedreptate, mai
ales să o îndreptăţească prin strădaniile sale, să nu tolereze pasiunile sale, să nu se dedea
ispitelor şi să păstreze propria demnitate. Prin acest stoicism şi autocontrol al spiritului se
manifestă perfecţiunea supremă a omului. Anume despre aceasta ne vorbeşte proverbul
chinezesc: „Orice perfecţiune este asemănătoare cu imperfecţiunea”. Iată un alt paradox al
autoperfecţiunii: înţelegerea propriei imperfecţiuni pune începutul procesului perfecţiunii
personale. Personalitatea porneşte pe calea spre perfecţiune, începând cu propria
imperfecţiune, refuzându-se pe sine ca ceva imperfect.
Autoperfecţiunea presupune existenţa umilinţei. Această calitate morală se asociază,
de obicei, cu autodistrugerea şi cu supunerea fără cârtire. Când cineva critică concepţiile
morale religioase, el atrage atenţia, în primul rând, asupra propovăduirii de către acestea a
virtuţii umilinţei care îl face pe om rob şi făţarnic etc.
Însă umilinţa nu înseamnă scepticism şi şovăială. Virtutea umilinţei rezultă din
postulatul adresat omului de a se elibera de propria mândrie, de mulţumirea de sine, de
perceperea propriei imperfecţiuni, a acţiona neobosit pentru materializarea tendinţei spre
atingerea idealului. În Biblie se scrie că „mândria nu dă prilej decât la ceartă; înţelepciunea
se află numai la cei ce primesc sfaturi”1. Dezideratul umilinţei îl opreşte pe om de la
samavolnicie şi de la încercările de a-şi face singur pentru sine un ideal. Şi viceversa, în
mândrie, în mulţumirea de sine, în speranţa sprijinului pe libertatea personală de a accepta
sau nu idealul propriu şi de a-l umple cu un conţinut propriu nu există niciun fel de efort
1
Biblia, op. cit., Pilde, 13:10.
spre autoperfecţionare. Pentru a înţelege propria imperfecţiune, omul trebuie să recunoască

faptul că ordinea lucrurilor acceptată este nepotrivită. Neacceptarea şi condamnarea
propriilor fapte conţine pocăinţa, adică regretul evident despre trecut şi hotărârea de a nu
comite pe viitor fapte regretabile.
Astfel, numai ca idee, ca principiu iniţial, perfecţiunea devine evidentă prin faptul că
este contrară imperfectului. Ca proces, perfecţiunea este compusă dintr-un şir de momente
ale experienţei etice, pe care omul trebuie să le suporte, pentru ca într-adevăr să progreseze
pe calea desăvârşirii. Cu cât mai mult avansează omul pe această cale, cu cât mai înalte sunt
scopurile, pe care şi le propune, cu atât mai anevoioasă îi este ascensiunea şi înţelege tot
mai mult propria imperfecţiune. Prin aceasta se manifestă încă un paradox al
autoperfecţionării, care poate fi ilustrat cu o expresie celebră, la prima vedere pesimistă, a
lui Salvador Dali: „Tinde spre perfecţiune, dar nu vei atinge niciodată perfecţiunea
supremă”. Caracterul principial al imposibilităţii de a obţine desăvârşirea supremă nu poate
fi o bază pentru a pune capăt eforturilor pentru dobândirea unei perfecţiuni posibile din
punct de vedere principial.
1. De ce binele şi răul sunt concepute ca nişte începuturi similare a lumii care se află
într-o luptă perpetuă?
2. Prin ce se deosebesc între ele conştiinţa şi ruşinea?
3. Cum trebuie să concepem sintagma lui J.-P. Sartre că omul este o fiinţă „bles-
temată” sau „condamnată la libertate”?
4. Prin ce se deosebesc virtuţile cardinale ale antichităţii de cele ale creştinismului?
5. Ce vicii ale secolului al XXI-lea sunt cele mai periculoase?
6. În ce constă paradoxul fericirii?
7. Cum explicaţi tendinţa omului spre a obţine plăcere?
8. De ce utilul nu poate nici într-un caz înlocui virtutea?
9. Prin care cerinţe se concretizează implementarea principiului echităţii în viaţa
socială?
10. Care sunt cauzele care împiedică parabola milosteniei să fie atât de dificil de
realizat în acţiunile umane?
11. În ce constă paradoxul perfecţiunii?
Problemele generale ale deontologiei profesionale a executorului judecătoresc 83
Tema nr. III

Problemele generale ale deontologiei profesionale
a executorului judecătoresc
Planul:
1. Însemnătatea moralei şi eticii în activitatea executorilor judecătoreşti.
2. Obiectul deontologiei executorului judecătoresc.
3. Codul deontologic al executorului judecătoresc, noţiunile lui fundamentale.
4. Principiile şi valorile generale ale conduitei executorului judecătoresc.
5. Normele etice în sistemul de relaţii dintre executorul judecătoresc şi colegii săi.
6. Relaţiile etice dintre executorii judecătoreşti cu magistraţii şi avocaţii.
7. Raporturile etice şi morale dintre executorii judecătoreşti şi organele de conducere.
8. Etica comportamentului executorului judecătoresc în procesul consultării
clientului. Normele etice în sistemul de relaţii dintre executorul judecătoresc cu
clienţii (solicitanţii serviciilor sale şi părţile procedurii de executare).
9. Cerinţele morale şi psihologice formulate faţă de activitatea executorului jude-
cătoresc.
1. Însemnătatea moralei şi eticii în activitatea executorilor

judecătoreşti
Executorii judecătoreşti de astăzi din România şi Republica Moldova sunt con-

tinuatori în epoca modernă, ai acelui corp al portăreilor, instituit potrivit legii de organizare
judecătorească din 4 iulie 1865, pe lângă fiecare tribunal şi curte de apel, cu atribuţii vizând
executarea somaţiilor, comandamentelor, urmăririlor imobiliare, executarea sentinţelor şi
deciziilor judecătoreşti, comunicarea actelor de procedură etc. Portăreii şi agenţii de
execuţie nu erau retribuiţi de stat, pentru serviciile lor percepând o serie de taxe conform
Regulamentului din 1868 (modificat apoi în 1910 şi 1912). După Primul Război Mondial,
prin legea de unificare a organizării judecătoreşti din 1924 corpul portăreilor funcţiona pe
lângă tribunale şi judecătorii şi avea drept atribuţii îndeplinirea actelor de procedură, a
urmăririlor sau executărilor silite ordonate de justiţie. Fiind recrutaţi dintre licenţiaţii în
drept, portăreii erau supuşi prevederilor Regulamentului de administraţie publică pentru
serviciul portăreilor şi pentru taxarea actelor de procedură şi executare din 1925. Începând
cu 1948, odată cu instaurarea regimului comunist, serviciul executorilor judecătoreşti s-a
etatizat, fiind organizat pe lângă tribunale şi a dobândit un caracter public. După Revoluţia
din decembrie 1989 care a pus capăt regimului totalitar comunist – mai întâi prin Legea
nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească şi Regulamentul privind activitatea
executorilor judecătoreşti s-a declanşat procesul de reorganizare a statutului profesiei.
Legea nr. 188/2000, cu modificările ulterioare, a oferit profesiei de executor judecătoresc şi
practicanţilor săi o reglementare de tip european, caracteristică economiei de piaţă şi
deschiderii spre cercetare a activităţii de justiţie. Prin noua reglementare a profesiei din anul
2000, cu modificările ulterioare, executorul judecătoresc şi-a redobândit, mai convingător
decât anterior, vocaţia sa ca organ de executare şi a dobândit statutul juridic aferent
cerinţelor economiei de piaţă şi exigenţelor unei societăţi democratice, a statului de drept.
Astfel, executorul judecătoresc îndeplineşte astăzi un serviciu de interes public, iar actul
îndeplinit de el în condiţiile prevăzute de lege şi cu respectarea cerinţelor formale obli-
gatorii pentru valabilitatea acestuia este unul de autoritate publică şi are forţa probantă
specifică unui atare act.
Odată cu intrarea în 2007 a României în Uniunea Europeană, executarea silită obţine
o mai mare importanţă în sistemul dreptului procesual civil, pe motiv că trebuie să pună la
dispoziţia creditorilor un mijloc rapid şi eficient de recuperare a creanţelor, atunci când
debitorii nu-şi execută de bună voie obligaţiile. Importanţa executării silite rezidă şi din
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Astfel, Curtea a statuat în repetate
rânduri că dreptul la un proces echitabil nu acoperă procedura numai până la pronunţarea
hotărârii, ci până la executarea acesteia, iar statul are obligaţia de „a se plia” unei hotărâri
judecătoreşti pronunţate contra sa. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare
CEDO) a statuat că dreptul de acces la justiţie ar fi iluzoriu şi lipsit de eficienţă practică,
dacă ordinea juridică internă a statului, care respectă preeminenţa dreptului, ar permite ca o
hotărâre judecătorească sau un alt înscris ce constituie titlu executoriu să rămână neexecutat
în detrimentul unei părţi. Statul, în calitate de depozitar al forţei publice, este chemat să
manifeste un comportament vigilent şi să-l asiste pe creditor în executarea hotărârii care îi
este favorabilă. Aşadar, dreptul la executarea unei hotărâri judecătoreşti constituie unul
dintre aspectele dreptului de acces la justiţie şi reclamă, prin natura sa, o reglementare din
partea statului.
Problemele cu care se confruntă sistemul de executare din Republica Moldova sunt
condiţionate de transformările şi reformele ce se produc în toate sferele vieţii sociale.
Perioada de tranziţie prin care trece ea determină un nou mod de viaţă, constituirea unui stat
de drept în care democraţia, demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare
a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul sunt declarate valori supreme. Sistemul de
executare în Republica Moldova are tendinţa de internaţionalizare şi de stabilire a unui
echilibru în vederea soluţionării juste şi obiective a cauzelor de încălcare a drepturilor şi
libertăţilor cetăţenilor.
Dacă în România s-a efectuat trecerea la sistemul executorilor privaţi în anul 20001,
apoi în Republica Moldova acest lucru s-a efectuat în 2010. Pentru punerea în aplicare a
noii Legi privind executorii judecătoreşti, a fost necesar ca în mod prioritar să se efectueze
amendarea prevederilor Codului de executare (cartea întâi), prevederi procedurale fără de
care nu putea fi implementat noul concept de executare a hotărârilor judecătoreşti, care
putea facilita implementarea Legii cu privire la instituirea executorilor judecătoreşti
privaţi2. Prin urmare, aceste neconcordanţe între Codul de executare şi Legea cu privire la
instituirea executorilor judecătoreşti privaţi împiedicau, în mare măsură, activitatea
executorilor privaţi.
1
A se vedea Legea nr. 188/ 2000 privind executorii judecătoreşti din România, publicată în M. Of.
nr. 559 din 10 noiembrie 2000.
2
A se vedea Legea cu privire la instituirea executorilor judecătoreşti privaţi din 18 iunie 2010, publicată
în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 126/128/ 3659/366 din 23 iulie 2010.
Este cert că vechiul sistem de executare nu funcţiona, în mare parte, din cauză că
executorii nu erau motivaţi să-şi facă meseria, pentru că aveau salarii mici. Ca urmare, în
opinia ministrului justiţiei al Republicii Moldova din acea perioadă A. Tănase, aproape
jumătate din cazurile pierdute la CEDO de statul moldovenesc aveau ca temei neexecutarea
deciziilor judecătoreşti. Pe deasupra, banii pe care-i aloca statul justiţiei, vechiul sistem îi
folosea fără chibzuinţă. Executorii judecătoreşti, potrivit noii legi adoptată de legislativ la
18 iunie 2010, nu sunt plătiţi de stat. Aceştia lucrează ca notarii, au propriile firme, cu
angajaţi remuneraţi, plătesc impozitele şi contribuţiile sociale. Autorităţile consideră că
sistemul de executori judecătoreşti privaţi trebuie să fie mai eficient şi, în plus, permite
statului să economisească.
Anterior, experţii Consiliului Europei, aflaţi într-o vizită de documentare în
Republica Moldova, au constatat că sistemul de executare nu dispune de resurse financiare
suficiente pentru executarea corespunzătoare şi efectivă a hotărârilor judecătoreşti. Astfel,
deşi costurile întreţinerii sistemului de executare silită au sporit de la circa 5 milioane lei în
anul 2004 până la 41 milioane lei în 2009, mijloacele alocate pentru întreţinerea sistemului
continuau să fie insuficiente pentru o funcţionare eficace. Astfel, pe parcursul anilor, oficiile
de executare s-au confruntat cu carenţa cronică de resurse elementare pentru procesul de
executare, precum: combustibil, timbre, plicuri, rechizite de birou. Lipsa mecanismelor de
motivare a executorilor judecătoreşti a determinat fluctuaţia deosebit de intensă a cadrelor
în sistemul de executare şi imposibilitatea menţinerii în sistem a specialiştilor calificaţi. În
aceste circumstanţe, s-a conturat necesitatea identificării unor soluţii viabile pentru
redresarea situaţiei create.
De asemenea, în rezultatul unui studiu complex privind cauzele legislativ-instituţionale
de condamnare a Republicii Moldova de către CEDO, efectuat cu suportul Misiunii OSCE, a
fost formulată recomandarea de a reexamina conceptual statutul executorilor judecătoreşti,
fiind considerată drept o soluţie oportună liberalizarea acestei profesii.
Astfel, prin această lege, executorii judecătoreşti sunt persoanele care îndeplinesc o
activitate de interes public, fiind învestiţi de către stat cu competenţe de executare a
hotărârilor judecătoreşti. Executorul judecătoresc desfăşoară o activitate liberală care nu
constituie activitate de profit, iar principalul scop de învestire în funcţie a acestora este
executarea hotărârilor judecătoreşti. Spre deosebire de modul de organizare de până la
reforma din 2010 a activităţii executorilor judecătoreşti, care activau în cadrul oficiilor de
executare ce existau în fiecare circumscripţie a judecătoriilor, executorii judecătoreşti
privaţi îşi desfăşoară activitatea în cadrul unui birou în care funcţionează unul sau mai mulţi
executori asociaţi. Drepturile şi obligaţiile executorilor care activează în acelaşi birou sunt
stabilite prin contract. De asemenea, pentru a asigura accesul nestingherit al cetăţenilor la
serviciile prestate de executori, legea a stabilit că programul de activitate al birourilor este
aprobat de Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti (în continuare UNEJ din
Republica Moldova), care este o organizaţie profesională, formată din toţi executorii
judecătoreşti.
Noua lege, pe de o parte, scuteşte statul de obligaţia de a-i plăti pe executorii
judecătoreşti, aceştia sunt plătiţi de debitori. Pe de altă parte, aceasta îi responsabilizează şi
motivează material pe cei care trebuie să pună în aplicare hotărârile judecătoreşti. Totodată,
s-a urmărit scopul de a micşora numărul de plângeri adresate Ministerului Justiţiei având ca
obiect activitatea desfăşurată de executorii judecătoreşti, dar întărirea disciplinei şi creşterea
gradului de profesionalism al executorilor judecătoreşti trebuie să rămână principala

preocupare a factorilor de decizie al UNEJ din Republica Moldova.
Autorii legii s-au bazat pe ideea că sistemele private prin definiţie ar trebui să
funcţioneze mai eficient deoarece se fundează pe interes personal. Totodată, în acest caz,
interesul personal al executorilor nu va prevala asupra intereselor celorlalte părţi. Desigur,
există anumite instrumente care ar împiedica punerea în capul mesei a interesului personal.
Unii experţi susţin că printre cele mai importante instrumente vor fi controlul judecătoresc
şi, nu în ultimul rând, faptul că orice prejudiciu cauzat de către executor va fi recuperat din
contul său personal, ceea ce-l va impune pe executorul judecătoresc să fie corect şi să
întreprindă toate acţiunile în strictă conformitate cu legislaţia în vigoare.
Însă, alţi experţi nu erau totuşi atât de siguri că reforma se va realiza fără cusur, deşi
o considerau necesară. Ne raliem şi noi la aceste opinii şi considerăm că interesul personal
al executorului, adică câştigul care-l motivează, va da randament doar atâta timp cât dato-
riile de recuperat sunt importante în expresie bănească. Este evident că sumele de milioane,
în principiu, sunt în dosarele economice sau în unele dosare civile serioase. În această
ordine de idei, este evident că există o luptă acerbă pentru dosarele mari care vor aduce şi
sume fabuloase de bani. Cu toate acestea, executorii din centrele raionale unde se execută o
cotă de teren sau nişte bunuri împărţite într-o familie vor avea mult mai puţin de câştigat.
În opinia noastră, există un şir de cauze care pot influenţa în mod negativ la imple-
mentarea acestei legi ce ţin de mentalitatea oamenilor şi de gradul de dezvoltare a
conştiinţei juridice a populaţiei. Este demonstrat deja că legile funcţionează bine în ţările
unde există un respect mult mai mare faţă de lege şi există posibilităţi mai reduse pentru a te
eschiva de la executarea hotărârilor. În majoritatea ţărilor cu regim democratic să nu execuţi
o hotărâre judecătorească este o infracţiune şi este o problemă chiar de cultură juridică,
morală etc. În această ordine de idei, nihilismul juridic şi conştiinţa juridică care este la un
nivel destul de scăzut la cetăţenii Republicii Moldova s-a transformat într-o barieră destul
de serioasă în calea implementării acestei reforme destul de necesare.
Mai mulţi experţi susţin, pe bună dreptate, că noua lege ar avea şanse maxime dacă
întregul sistem judiciar s-ar debarasa de balastul trecutului totalitarist. Până la reformă, în
Republica Moldova, sistemul de executare silită era pus în sarcina Ministerului Justiţiei şi
se realiza prin intermediul Departamentului de executare şi al oficiilor de executare
teritoriale. De aceea, era necesar de a conlucra cu Conducerea Uniunii Internaţionale a
Executorilor Judecătoreşti şi Ofiţerilor Judiciari şi cu Uniunea Executorilor Judecătoreşti
din România ca experienţa acumulată să fie percepută de executorii privaţi din Republica
Moldova. Trebuia utilizat la maximum Acordul de colaborare între ministerele de profil din
România şi Republica Moldova, încheiat la începutul anului 2010 prin care România a
asistat Ministerul Justiţiei al Republicii Moldova la promovarea reformei privind instituirea
executorilor judecătoreşti privaţi în ţara noastră.
Conform Statutului UNEJ din Republica Moldova profesia de executor judecătoresc
este liberală şi independentă1. În art. 13 alin. (1) se remarcă faptul că „Competenţa
materială a executorilor judecătoreşti este punerea în executare a dispoziţiilor civile din
titlurile executorii, dacă legea nu prevede altfel, iar în alin. (2) Executorii judecătoreşti
1
Statutul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti din Republica Moldova, adoptat prin Hotărârea
nr. 1 a Congresului Executorilor Judecătoreşti din 21 septembrie 2010, art. 12.
îndeplinesc şi alte atribuţii date prin lege în competenţa lor”1. Totodată, în art. 14 se
prevede: „Competenţa teritorială a executorilor judecătoreşti este reglementată prin Codul
de procedură civilă sau prin legi speciale”2.
Ordinea şi stabilitatea în societate sunt imposibile dacă nu există două premise: 1. o
situaţie economică normală a ţării, un nivel de trai decent al populaţiei şi existenţa unei
clase de mijloc; 2. stimă şi respect faţă de lege. Bineînţeles, ordinea de drept nu depinde
numai de legi bune şi stabile, nu numai de respectarea lor de către cetăţeni şi de repre-
zentanţii statului, ci şi de stima poporului manifestată faţă de oamenii legii. În virtutea
acestui fapt, comportamentul inadecvat al executorului judecătoresc poate deveni un obiect
al discuţiilor între clienţi, prieteni, rude etc. Astfel, despre comportamentul nedemn al
executorului judecătoresc poate afla un număr mare de oameni şi prin aceasta va fi
subminat şi ştirbit în mod vădit prestigiul profesiei de executor judecătoresc.
Trebuie să conştientizăm şi faptul că executorii judecătoreşti sunt cei ce apără
interesele sistemului de drept în întregime şi nu numai prestigiul profesiei lor. Atunci când
este vorba despre prestigiul profesiei de jurist în general, nu avem în vedere opinia proprie a
executorului judecătoresc despre locul şi rolul lui în viaţa socială. Totodată, este necesar să
înţelegem că prestigiul profesiei este determinat nu de propria opinie, ci, mai ales, de opinia
şi de modul de evaluare a celor din jur.
Este necesar ca executorul judecătoresc să se conducă în activitatea sa, de la bun
început, după nişte reguli stricte, după normele etice, după Codul deontologic al execu-
torului judecătoresc care prevede standardele şi principiile generale ale activităţii lui
profesionale. Totodată, este necesar de a evita în activitatea profesională a executorului
judecătoresc principiul luptei pentru existenţă, deoarece în caz contrar, aceasta are drept
consecinţă o concurenţă neloială, interceptarea clienţilor, denigrarea colegilor, ceea ce poate
aduce prejudicii serioase întregii „bresle” a executorilor judecătoreşti.
2. Obiectul deontologiei executorului judecătoresc
Obiectul deontologiei executorului judecătoresc îl constituie comportamentul

executorului, care este membru al Uniunii în circumstanţele în care el acţionează în
calitate de profesionist, sau reprezintă profesia sa, ori este perceput de cei din preajmă în
calitate de exponent al Uniunii Executorilor Judecătoreşti.
Prin calitatea sa de om şi cetăţean, executorul judecătoresc poate să fie adeptul uneia
sau altei învăţături, confesiuni religioase sau concepţii etice, însă ca membru al Uniunii
Executorilor Judecătoreşti pentru el este propriu numai un sistem unic al valorilor
profesionale, sunt obligatorii numai unele standarde ale comportamentului profesional, cele
acceptate de breasla executorilor. Unele aspecte ale activităţii profesionale ale executorului
judecătoresc sunt determinate de normele de drept fixate în Codul de procedură civilă, unde
sunt fixate şi numeroase norme morale.
Obiectul eticii executorului judecătoresc îl constituie comportamentul corespunzător
care este determinat de normele corporative ale membrului uniunii în cazurile în care
1
Statutul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti şi al profesiei de executor judecătoresc din
România, publicat în M. Of. nr. 713 din 26 octombrie 2010, art. 13 alin. (1) şi (2).
2
Ibidem, art. 14.
normele de drept nu indică nişte reguli concrete de comportament. În această ordine de idei,
ni se pare greşită opinia, conform căreia formarea unor norme concrete de comportament
este în stare să pună piedici în calea activităţii profesionale a executorului judecătoresc.
Trebuie să luăm în calcul şi faptul că obligaţia executorului judecătoresc constă nu
numai în ceea ce trebuie el să facă, ci mai ales în modul în care îi este permis să-şi
îndeplinească această obligaţiune pentru că el este învestit să îndeplinească un serviciu de
interes public.
Atât România, cât şi Republica Moldova a ratificat unul din cele mai importante acte
normative internaţionale de protecţie a drepturilor şi libertăţilor omului – Convenţia
europeană a drepturilor omului. Prin aceasta s-a realizat un pas concret de democratizare,
iar executorilor judecătoreşti din ambele state româneşti nu le rămâne decât să studieze
esenţa, prevederile, modalitatea şi condiţiile de apel la CEDO. Totodată, executorii
judecătoreşti trebuie să însuşească la perfecţie etica comportamentului executorilor
judecătoreşti din Uniunea Europeană, standardele internaţionale ale eticii şi deontologiei
profesionale a executorilor judecătoreşti. Este evident că în statul de drept executorul
judecătoresc, trebuie să satisfacă cerinţele nu doar ale clienţilor săi, dar şi ale justiţiei
în general.
Conform prevederilor deontologiei profesionale, executorul judecătoresc este mai
mult decât un simplu cetăţean, el este îngerul păzitor al justiţiei, apărătorul clienţilor şi
membrul unei profesii onorabile şi umane. În această ordine de idei, executorul
judecătoresc este obligat să promoveze interesele statului, să fie fidel clienţilor, dar în
acelaşi timp, onest în relaţiile cu alţi executori şi cu sine însuşi. Morala conduitei
profesionale a executorului judecătoresc reiese din principiul conform căruia normele de
conduită profesională, fiind acceptate liber de către cei pentru care sunt aplicabile, fiind
create pentru a asigura îndeplinirea normală de către executorul judecătoresc a tuturor
manierelor de executare a hotărârilor judecătoreşti, sunt recunoscute ca esenţiale în toate
societăţile civilizate.
Fiecare stat trebuie să-şi stabilească regulile proprii, adaptate circumstanţelor care
sunt adecvate, fundamentate prin următoarele concepte: executorul judecătoresc trebuie să
fie fidel clienţilor săi; executorul judecătoresc acţionează independent; el trebuie să onoreze
angajamentele din acordul încheiat cu clienţii serviciilor sale.
3. Codul deontologic al executorului judecătoresc, noţiunile lui

fundamentale
Normele de deontologie profesională din Codurile de deontologie al executorului

judecătoresc din România şi Republica Moldova sunt destinate să garanteze buna
îndeplinire de către executorul judecătoresc a misiunii sale pentru executarea hotărârilor
judecătoreşti. În plus, potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene
executorii judecătoreşti acţionează în interesul unei bune administrări a justiţiei, ceea ce
face din ei un element esenţial al statului de drept. Întrucât ei nu sunt depozitari ai forţei
publice, statului îi revine obligaţia de a lua toate măsurile necesare pentru ca ei să poată
duce la îndeplinire sarcina cu care au fost învestiţi, în mod special, pentru asigurarea
concursului efectiv al altor autorităţi care pot impune prin forţă executarea atunci când este
cazul, măsuri în lipsa cărora garanţiile de care beneficiază justiţiabilul în faţa instanţelor îşi
pierd raţiunea de a fi. Prin asemenea consideraţii care vizează statutul comun al execu-
torului judecătoresc european, în mod evident şi poziţia executorilor judecătoreşti din
România se consolidează şi defineşte în mod corespunzător.
Codul deontologic trebuie să contribuie, mai ales, la formarea unei practici
interioare a executorului judecătoresc, a unei modalităţi eminamente subiective de mani-
festare a responsabilităţii cu privire la modul de exercitare a funcţiei. Este vorba aici de o
forma de reapropriere a propriei existenţe, de o recreare personală, de o muncă asiduă
asupra sinelui.
În codul deontologic este proclamat principiul independenţei executorului judecă-
toresc care obligă executorul judecătoresc să îşi îndeplinească atribuţiile profesionale liber
de orice influenţe, să evite orice împrejurări şi factori obiectivi sau subiectivi, care ar
prejudicia independenţa sa sau ar aduce atingere principiilor de etică profesională.
Exercitând profesia de executor judecătoresc, el este obligat să întreprindă măsuri
corespunzătoare pentru a asigura independenţa şi libertatea de exercitare a profesiei.
Multitudinea îndatoririlor care îi revin executorului judecătoresc presupune din partea
acestuia o independenţă absolută, liberă de orice influenţă, chiar şi de influenţa derivată din
propriile sale interese sau din cauza influenţelor din partea terţelor persoane. Prin urmare,
executorul judecătoresc trebuie să evite orice prejudiciere a independenţei sale şi să vegheze
să nu neglijeze etica sa profesională.
O deosebită atenţie este acordată în acest cod principiului confidenţialităţii. În
Codurile deontologice ale executorilor judecătoreşti din România şi Republica Moldova
este stipulat că principiul confidenţialităţii obligă executorul judecătoresc să păstreze
secretul profesional, cu excepţia dispoziţiilor legale sau statutare contrare. Această obligaţie
nu este limitată în timp1.
Natura misiunii executorului judecătoresc este prezumată a fi depozitarul secretelor
clienţilor săi şi al comunicărilor confidenţiale, fiind un drept şi o datorie fundamentală a
executorului judecătoresc. Obligaţia de a păstra secretul profesional este absolută şi
nelimitată în timp. Obiectul secretului profesional îl constituie chestiunile cu care o
persoană a apelat la asistenţă juridică, la executarea hotărârilor judecătoreşti, esenţa
consultaţilor oferite de executorul judecătoresc, procedeele de strategie şi tactică ale
executării hotărârii judecătoreşti, datele privind persoana care a apelat la asistenţă şi alte
împrejurări care rezultă din activitatea profesională a executorului judecătoresc.
Obiectul confidenţialităţii se extinde asupra tuturor activităţilor executorilor
judecătoreşti care fac parte din Uniunea executorilor. Nicio presiune a unei autorităţi
publice sau de altă natură nu-l poate obliga pe executorul judecătoresc să divulge secretul
profesional, cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege sau pentru a intenta o acţiune ori
pentru a asigura apărarea în cadrul unui litigiu dintre executor şi client.
1
Codul deontologic al executorului judecătoresc din Republica Moldova, aprobat prin Hotărârea
nr. 19/2010 privind aprobarea Statutului Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti şi al profesiei de
executor judecătoresc, publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Partea I, nr. 713 din 26 octombrie
2010, art. 4; Codul deontologic al executorului judecătoresc, adoptat prin Hotărârea nr. 21 din 27 aprilie 2007 a
Congresului Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti, publicat în M.Of. nr. 430 din 28 iunie 2007, art. 7.
Conform prevederilor Codului deontologic al executorului judecătoresc din

Republica Moldova1: 1) Executorului judecătoresc i se interzice să facă publicitate, direct
sau indirect, activităţii sale profesionale. 2) Interdicţia specificată nu se aplică în cazul în
care în publicaţiile informaţionale, în formularele oficiale, pe plicuri, în cărţile de vizită şi
pe Internet se conţin date despre executor. 3) Biroul executorului judecătoresc nu poate fi
amplasat în incinta clădirilor aflate în gestiunea instanţelor de judecată.
O deosebită atenţie este acordată în aceste coduri interesului clientului. În con-
formitate cu legea şi normele de deontologie, executorul judecătoresc are obligaţia de a
apăra interesele clientului său, chiar în raport cu propriile sale interese, cu interesele altui
executor. În această ordine de idei, sunt stipulate în aceste coduri, în linii generale, pro-
blema relaţiilor cu clienţii: 1. Executorul judecătoresc trebuie să asigure transparenţa acti-
vităţii sale în relaţiile cu clientul de care este angajat, precum şi cu terţele persoane, sub
rezerva respectării obligaţiei de confidenţialitate. Lipsa de transparenţă poate aduce
prejudicii grave imaginii profesiei de executor judecătoresc şi este interzisă cu desăvârşire.
2. Executorul judecătoresc va evita orice conflict de interese care ar aduce atingere imaginii
profesiei sau a asociaţiei profesionale. 3. Executorul judecătoresc îşi va sprijini colegii în
exercitarea profesiei, în aplicarea şi apărarea prezentului cod. El va răspunde favorabil la
cererea de consultanţă a acestora şi îi va ajuta în situaţii dificile, în limita posibilităţilor sale,
în special prin rezolvarea unor probleme de ordin deontologic. 4. Executorul judecătoresc
va ţine cont de opiniile şi practicile colegilor, în măsura în care acestea nu contravin
principiilor generale cuprinse în prezentul cod. 5. Se interzice executorului judecătoresc
orice manifestare de concurenţă neloială, iar exercitarea profesiei se face exclusiv pe criterii
de competenţă teritorială şi profesională2.
La stabilirea onorariilor codurile recomandă ca: 1. Executorul judecătoresc nu poate
pretinde, accepta de la alt executor sau de la vreun terţ onorariu, comision sau altă
compensaţie pentru faptul că a recomandat un executor judecătoresc unui client sau pentru
că a trimis un client unui executor judecătoresc. 2. Executorul judecătoresc nu poate vărsa
nimănui, personal sau prin persoane interpuse, un onorariu, un comision şi vreo altă
compensaţie pentru că s-a apelat la serviciile lui sau ale altui executor judecătoresc3.
Principiul colegialităţii impune ca relaţiile dintre executorii judecătoreşti să fie
fundate pe încredere, spre interesul clientului şi pentru a evita atât procesele inutile, cât şi
orice comportament susceptibil să afecteze reputaţia profesiei. Colegialitatea nu poate fi în
contradicţie cu interesele executorilor şi interesele clientului. Executorul judecătoresc este
obligat să manifeste faţă de orice coleg executor un comportament colegial şi loial.
Adresându-se către un alt coleg executor sau vorbind despre acesta, executorul este obligat,
înainte de a pronunţa numele şi prenumele acestuia, să utilizeze cuvintele „domnul
executor”, „doamna executor”, iar în adresare către membrii Consiliului Camerei şi către
şeful Camerei să utilizeze cuvântul „maestre”.
În cazul în care între executori apare un diferend personal, de natură profesională,
conform prevederilor art. 18 din Codul deontologic al executorului judecătoresc din
Republica Moldova aceştia trebuie să încerce mai întâi să-l soluţioneze pe cale amiabilă.
1
Codul deontologic al executorului judecătoresc din Republica Moldova, op. cit., art. 22.
2
Codul deontologic al executorului judecătoresc din România, op. cit., art. 11-14.
3
Ibidem, art. 15 şi 16.
Totodată, Codul prevede în art. 19 că înainte de a porni o procedură judiciară
împotriva unui coleg, pe tema unui conflict de interese, executorul judecătoresc trebuie să
informeze Camera sau UNEJ al Republicii Moldova pentru a permite ca acestea să-şi dea
concursul în vederea soluţionării diferendului pe cale amiabilă.
Este evident că consideraţiile generale ale acestor Coduri deontologice ale exe-
cutorilor judecătoreşti din România şi Republica Moldova nu ne pot da un răspuns la toate
chestiunile de ordin practic cu care se ciocneşte în activitatea sa profesională executorul
judecătoresc. Totodată, ele nu sunt în stare să reglementeze comportamentul executorului în
situaţiile concrete, dar ele pot deveni o călăuză în acţiune, un sistem eficient de orientare în
activitatea practică de executare a hotărârilor judecătoreşti.
În acelaşi timp, aceste coduri pot să devină o bază pe care se va putea construi
practica disciplinară a Camerelor teritoriale şi ale Uniunii ce va putea să umple Codul
deontologic al executorului judecătoresc cu un conţinut practic. Tot astfel a apărut şi s-au
constituit codurile deontologice american, canadian, al Uniunii Europene etc.
4. Principiile şi valorile generale ale conduitei executorului

judecătoresc
În art. 4 al Codului deontologic al executorului judecătoresc din Republica Moldova

sunt stipulate principiile generale ale conduitei lui: principiul independenţei profesionale, al
respectării legilor, al probităţii, confidenţialităţii, eficacităţii şi perseverenţei în exercitarea
profesiei1, iar în art. 4 al Codului deontologic al executorului judecătoresc din România
sunt expuse ideile diriguitoare care guvernează activitatea executorului judecătoresc –
independenţa profesională, respectarea legilor, onoarea, probitatea, confidenţialitatea,
organizarea, eficacitatea şi perseverenţa.
Principiul independenţei profesionale obligă executorul judecătoresc să îşi
îndeplinească atribuţiile profesionale liber de orice influenţe, să evite orice împrejurări şi
factori obiectivi sau subiectivi, care ar prejudicia independenţa sa sau ar aduce atingere
principiilor de etică profesională. Autonomia şi independenţa profesională a executorului
judecătoresc se manifestă prin asumarea unor responsabilităţi şi acţionarea la moment
oportun într-un context determinat.
Prin independenţa profesională se înţelege libertatea de acţiune şi de opinie care este
limitată doar prin dispoziţii legale sau regulamentare aplicabile profesiei de executor
judecătoresc.
Principiul respectării legilor obligă executorul judecătoresc să-şi îndeplinească
atribuţiile în strictă conformitate cu prevederile legale. Prin discernerea între serviciul oferit
şi aşteptările beneficiarului, între aşteptările personale, profesionale şi consecinţele
economice, în activitatea executorului judecătoresc primează respectarea legii.
Principiul probităţii şi eficacităţii obligă executorul judecătoresc la îndeplinirea
corectă şi în timp util a atribuţiilor profesionale. Organizarea riguroasă a activităţii exe-
cutorului judecătoresc se face în scopul satisfacerii celor mai exigente standarde de calitate
şi eficacitate a muncii. Îndeplinirea corectă şi în timp util a atribuţiilor profesionale conferă
substanţa principiului integrităţii profesionale.
1
Codul deontologic al executorului judecătoresc din Republica Moldova, op. cit., cap. II, art. 4.
Principiul confidenţialităţii obligă executorul judecătoresc să păstreze secretul

profesional, cu excepţia dispoziţiilor legale sau statutare contrare. Această obligaţie nu este
limitată în timp. Datoria fiecărui executor judecătoresc este să păstreze secretul datelor şi
informaţiilor de care a luat cunoştinţă în virtutea exercitării profesiei cu excepţia unor
dispoziţii legale sau statutare contrare. Confidenţialitatea datelor şi informaţiilor deţinute
contribuie la crearea unui climat de siguranţă pentru entitatea beneficiară a serviciilor
oferite.
Principiul perseverenţei obligă executorul judecătoresc să dea dovadă de insistenţă şi
tenacitate în îndeplinirea atribuţiilor sale, cât şi în sporirea pregătirii sale profesionale.
Totodată, în art. 5 din Codul deontologic al executorului judecătoresc din Republica
Moldova se remarcă faptul că şi corectitudinea şi integritatea morală sunt valori
fundamentale pe care executorul judecătoresc este obligat să le respecte atât în timpul
serviciului, cât şi în afara acestuia.
În art. 6 din Cod se menţionează că executorul judecătoresc nu este în drept să
accepte o propunere frauduloasă şi este dator să acţioneze în conformitate cu legea.
În acelaşi timp, în art. 7 se stipulează că organizarea riguroasă a activităţii execu-
torului judecătoresc se face în scopul satisfacerii celor mai exigente standarde de calitate şi
de eficacitate a muncii.
În art. 8 din Cod se atrage atenţia că respectarea şi aplicarea principiilor enunţate
constituie un deziderat şi un scop al exercitării profesiei de executor judecătoresc.
Respectarea lor se impune chiar şi în afara exercitării activităţii profesionale, executorul
judecătoresc fiind obligat să se abţină de la săvârşirea de fapte ilegale sau contrare dispo-
ziţiilor statutare ale asociaţiei profesionale din care face parte, care pot aduce atingere
ordinii publice şi bunelor moravuri sau demnităţii profesiei de executor judecătoresc şi
imaginii organizaţiei profesionale din care face parte.
Articolul 9 din Cod cere de la executorii judecătoreşti să se preocupa în mod constant
de actualizarea cunoştinţelor profesionale şi de menţinerea lor la un nivel corespunzător de
competenţă profesională.
Respectarea şi aplicarea principiilor şi valorilor morale enunţate constituie un
deziderat şi un scop al exercitării profesiei de executor judecătoresc. Respectarea lor se
impune chiar şi în afara exercitării activităţii profesionale, executorul judecătoresc fiind
obligat să se abţină de la săvârşirea de fapte ilegale sau contrarii dispoziţiilor statutare ale
asociaţiei profesionale din care face parte, de natură a aduce atingere principiilor
fundamentale, ordinii publice şi bunelor moravuri sau demnităţii profesiei de executor
judecătoresc.
5. Normele etice în sistemul de relaţii dintre executorul judecătoresc şi

colegii săi
În cap. II din Codul deontologic al executorului judecătoresc din Republica Moldova

se vorbeşte despre Relaţia executorului judecătoresc cu solicitanţii serviciilor sale şi părţile
procedurii de executare. În art. 10 se cere ca executorul judecătoresc să asigure transparenţa
activităţii sale în relaţiile cu solicitantul serviciilor sale, părţile procedurii de executare,
precum şi cu terţele persoane, sub rezerva respectării obligaţiei de confidenţialitate.
Totodată, în art. 11 este stipulat ca executorul judecătoresc să evita orice conflict de interese
care ar aduce atingere imaginii profesiei sau a organizaţiei profesionale.
În cap. IV - Relaţia executorului judecătoresc cu colegii săi - în art. 12 este stipulat
că raporturile dintre executorii judecătoreşti stau sub semnul onoarei şi se bazează pe
solidaritate profesională şi respect reciproc. Totodată, în art. 13 este prevăzut că exe-
cutorul judecătoresc va sprijini colegii în exercitarea profesiei, în aplicarea prevederilor
codului şi va răspunde favorabil la cererea de consultanţă a acestora şi îi va ajuta în
situaţii dificile, în limita posibilităţilor sale, în special prin rezolvarea unor probleme de
ordin deontologic. În acelaşi timp, în art. 14 se spune că executorul judecătoresc va ţine
cont de opiniile şi practicile colegilor, în măsura în care acestea nu contravin principiilor
generale cuprinse în cod.
În art. 15 găsim un principiu destul de important conform căruia executorul judecă-
toresc nu poate pretinde, accepta de la alt executor sau de la vreun terţ onorariu, comision
sau altă compensaţie pentru faptul că a recomandat un executor judecătoresc unui client sau
pentru că a trimis un client unui executor judecătoresc, care reglementează în mod strict
problemele de ordin financiar care apar în relaţiile dintre executorii judecătoreşti. Totodată,
în aceiaşi ordine de idei, în art. 16 este stipulat că executorul judecătoresc nu poate vărsa
nimănui, personal sau prin persoane interpuse, un onorariu, un comision şi vreo altă
compensaţie pentru că s-a apelat la serviciile lui sau ale altui executor judecătoresc.
Codul deontologic prevede în art. 17 că în cazul în care un executor judecătoresc este
de părere că un coleg a încălcat o normă deontologică, el trebuie să atenţioneze asupra
acestui lucru Colegiul disciplinar care trebuie să dea dovadă de grijă ca normele deon-
tologice să fie respectate cu stricteţe de toţi membrii breslei profesionale a executorilor.
Totodată, Codul deontologic prevede în art. 18 şi unele reglementări ce se referă la
apariţia unor diferende personale de natură profesională între executorii judecătoreşti
conform cărora aceştia trebuie să încerce mai întâi să le soluţioneze pe cale amiabilă. În
acelaşi timp, în art. 19 este stipulat că înainte de a porni o procedură judiciară împotriva
unui coleg, pe tema unui conflict de interese, executorul judecătoresc trebuie să informeze
Camera sau UNEJ pentru a permite ca acestea să-şi dea concursul în vederea soluţionării
diferendului pe cale amiabilă.
În art. 20 este expus că i se interzice executorului judecătoresc orice manifestare de
concurenţă neloială, iar exercitarea profesiei se face exclusiv pe criterii de competenţă
teritorială şi profesională. Drept concurenţă neloială va fi considerată orice situaţie, în care
un executor judecătoresc (birou al executorului/lor judecătoreşti) apelează la practici de
denigrare (vehicularea, în public sau confidenţial, de informaţii inexacte sau false despre
activitatea altui coleg), concurenţa „parazitară” (obţinerea de avantaje ca urmare a unor
confuzii create ş.a.), frauda fiscală, deturnarea clientelei şi a angajaţilor biroului execu-
torului judecătoresc, calcularea, perceperea, evidenţa şi încasarea cheltuielilor de executare
cu încălcarea prevederilor actelor normative sau încasarea neîntemeiată a acestora etc.
Totodată, codul concretizează acele acţiuni ale executorului judecătoresc care pot fi
considerate drept manifestări de concurenţă neloială: a) aprecierile publice dezavuate cu
privire la alţi colegi executori judecătoreşti; b) criticile aduse colegilor, în public sau
confidenţial, cu privire la pregătirea şi calitatea muncii lor (cu excepţia situaţiilor când
aceste critici sunt aduse în contextul evaluării nivelului de pregătire şi controlului activităţii
executorului judecătoresc); d) nerespectarea dispoziţiilor stabilite de UNEJ din Republica
Moldova privind dimensiunile şi forma în care este realizată firma biroului executorului
judecătoresc; e) atitudinea executorului judecătoresc care, după îndeplinirea actelor sale,
subliniază parţilor avantajele pe care le au din faptul că au apelat la serviciile biroului său,
ca şi solicitarea, sugerarea ori determinarea prin alte metode ca părţile pe viitor să apeleze
numai la biroul său; f) orice alte practici persuasive folosite de executorul judecătoresc
asupra solicitanţilor, cu scopul de a-i atrage ca viitori clienţi ai biroului său; g) folosirea
unor onorarii, taxe sau speze sub nivelul minim stabilit sau a unor informaţii care să creeze
confuzii asupra mărimii acestora; h) determinarea părţilor să solicite strămutarea către
biroul său a dosarului de executare sau a altor acte şi proceduri aflate în desfăşurare la
biroul altui executor judecătoresc, fără ca această hotărâre să fie expresia voinţei persoanei
la solicitarea căreia au fost iniţiate lucrările; i) refuzul sau sustragerea de la primirea
documentului executoriu, pentru care este competent potrivit normelor legale imperative
privind competenţa teritorială şi îndrumarea părţilor la alt executor judecătoresc sau
acceptarea primirii din oficiu a documentelor executorii pentru care legea prevede norme
imperative de competenţă teritorială, contrar competenţei teritoriale ce i-a fost stabilită de
Cameră; j) îndrumarea solicitanţilor serviciilor sau a creditorilor pe documentele executorii
cu onorarii (taxe) modice sau gratuite, la orice alt executor judecătoresc; k) culegerea de
informaţii, prin diverse mijloace, despre activitatea executorilor judecătoreşti din
circumscripţia aceleiaşi Camere, pentru a cunoaşte ponderea, veniturile şi clienţii birourilor
executorilor judecătoreşti; l) racolarea personalului instruit şi format la un alt birou al
executorului judecătoresc; m) orice acţiuni, gesturi, atitudini şi alte forme de manifestare ale
executorului judecătoresc, personal sau prin interpuşi, prin care se urmăreşte atragerea
clientelei şi sporirea veniturilor biroului său, în detrimentul altor executori judecătoreşti,
bazate pe comparaţii sau punerea în evidenţă a exclusivităţii propriului birou, personalităţii
executorului judecătoresc, a angajaţilor biroului sau a numelor şi numărului clienţilor
biroului, sau a oricăror alte informaţii ce pot contribui la crearea concluziei de superioritate
a unui birou asupra altuia. Codul prevede în art. 21 că încălcarea interdicţiei de concurenţă
neloială constituie o abatere disciplinară gravă.
În art. 22 executorului judecătoresc i se interzice să facă publicitate, direct sau
indirect, activităţii sale profesionale. Interdicţia specificată nu se aplică în cazul în care în
publicaţiile informaţionale, în formularele oficiale, pe plicuri, în cărţile de vizită şi în
reţeaua Internet se conţin informaţii despre executorul judecătoresc, datele sale de contact şi
serviciile prestate.
Totodată, este stipulat că Biroul executorului judecătoresc nu poate fi amplasat în
incinta clădirilor aflate în gestiunea instanţelor de judecată.
În pofida faptului că în Codul deontologic al executorului judecătoresc din România
nu există un capitol special dedicat relaţiilor dintre executorul judecătoresc şi colegii lui,
totuşi principiile, normele şi valorile care reglementează aceste relaţii se regăsesc într-o
formă succintă în diferite capitole ale acestui cod.
Sistemul de relaţii dintre executorul judecătoresc şi colegii lui trebuie să fie întemeiat
pe astfel de calităţi morale ca stima, bunăvoinţa şi disponibilitatea de a sări în ajutor în caz
de necesitate. Astăzi ca niciodată trebuie materializat sloganul „solidarităţii de breaslă”.
Prin urmare, comportamentul executorului judecătoresc faţă de alţi executori trebuie să se
sprijine pe respect şi bunăvoinţă. Spre exemplu, un solicitant al serviciilor sale a apelat la
ajutorul executorului judecătoresc după ce a recurs la consultaţiile altui executor.
Executorul în cauză trebuie să dea un telefon celuilalt executor şi să-i comunice despre
acest fapt. Sunetul de telefon va fi înţeles în acest caz ca un semn de politeţe. În cazul în
care schimbarea s-a produs în urma unui conflict, executorul judecătoresc trebuie să-şi
formuleze sfaturile în aşa fel încât cinstea Uniunii Avocaţilor să fie pusă mai presus de
orice. Întotdeauna se poate spune că sunt două variante de comportament: 1. A se repeta
cele spuse de primul executor; 2. Varianta proprie. Trebuie deci demonstrat că prima
variantă presupune anumite riscuri, iar varianta a doua este mai avantajoasă şi lipsită de
aceste riscuri etc. Executorul trebuie să-l convingă, cu tact, pe solicitant să nu accepte prima
variantă, dar în niciun caz să nu se pronunţe în mod negativ şi cu certitudine asupra
acţiunilor inadecvate ale colegului său. Adevărata solidaritate corporativă a executorilor
constă în a şti să ascunzi de solicitant faptul că colegul tău a dat sfaturi greşite.
Totodată, executorul judecătoresc ce i-a oferit primul consultaţii clientului este dator
să-i comunice celuilalt executor toate circumstanţele pe care le cunoaşte. În cazul în care
solicitantul a insistat asupra utilizării unor metode ilegale de executare, primul executor
trebuie să-şi prevină colegul în această privinţă. Aici nu este vorba despre încălcarea
principiului tainei executorului judecătoresc, deoarece la baza coliziunii apărute stau numai
circumstanţele ce pot atinge interesele justiţiei în general.
Aşadar, deontologia profesională a executorului judecătoresc cere în mod insistent ca
în procesul consultării solicitanţilor serviciilor sale executorul să nu dea dovadă de
necuviinţă, să nu utilizeze expresii insultătoare la adresa calităţilor unui coleg de-al său.
Executorul judecătoresc trebuie să ţină minte tot timpul că orice sentimente negative
ce pot apărea între solicitanţii serviciilor sale în niciun caz nu trebuie să influenţeze asupra
lui atât în relaţiile cu alţi executori, cât şi în atitudinea faţă de solicitanţi. Duşmănia
personală între executori ce se ocupă de executarea hotărârilor judecătoreşti poate împiedica
executarea hotărârii judecătoreşti în cauză. În cadrul executării hotărârii judecătoreşti nu
trebuie sub nicio formă criticat nivelul scăzut de competenţa profesională a celuilalt
executor, deoarece acest fapt ştirbeşte imaginea breslei executorilor judecătoreşti în general.
Există şi un şir de standarde care reglementează relaţiile dintre executori în procesul
executării hotărârilor judecătoreşti: este inadmisibil de a avea un contact direct pe orice
chestiune cu partea opusă fără executorul ei.
6. Relaţiile etice dintre executorii judecătoreşti cu magistraţii

şi avocaţii
Codurile deontologice ale executorului judecătoresc din România şi Republica

Moldova conţin capitole speciale ce se referă la relaţiile etice dintre executori cu magistraţii
şi avocaţii1. În Codul deontologic al executorului judecătoresc din Republica Moldova
există 3 articole consacrate acestor relaţii, iar în Codul deontologic al executorului jude-
cătoresc din România două articole sunt dedicate relaţiilor dintre executorii judecătoreşti cu
magistraţii şi avocaţii. Articolele 23 şi 24 din Codul deontologic al executorului jude-
cătoresc din Republica Moldova şi art. 16 şi 17 din Codul deontologic al executorului
1
A se vedea Codul deontologic al executorului judecătoresc din România, op. cit., cap. IV; Codul
deontologic al executorului judecătoresc din Republica Moldova, op. cit., cap. IV.
judecătoresc din România sunt practic identice în care sunt stipulate faptul că executorul
judecătoresc va da dovadă de respect faţă de magistraţi şi avocaţi, dar, în acelaşi timp, îşi va
exercita atribuţiile în mod conştiincios, fără reticenţe şi fără teamă, fără a ţine cont de
propriile sale interese. Totodată în ele este stipulat faptul că executorul judecătoresc nu
trebuie în niciun moment să furnizeze magistratului sau avocatului, cu bună ştiinţă, o
informaţie falsă sau de natură să îl inducă pe acesta în eroare.
Codul deontologic al executorului judecătoresc din Republica Moldova mai conţine
la acest capitol un art. 25 în care este stipulat că în raportul cu instanţele judecătoreşti,
organele de urmărire penală şi autorităţile publice, executorul judecătoresc este obligat să
manifeste un comportament respectuos şi loial, solicitându-le acestora respectul şi trata-
mentul reciproc respectiv.
7. Profilurile morale ale relaţiilor dintre executorii judecătoreşti şi

organele de conducere
În ambele Coduri deontologice ale executorului judecătoresc atât din România, cât şi
din Republica Moldova există un capitol special V în care sunt reglementate relaţiile dintre
executorii judecătoreşti şi organele de conducere. În ambele coduri există câte 4 articole
consacrate reglementării acestor relaţii – art. 26, 27, 28 şi 29 din Codul deontologic al
executorului judecătoresc din Republica Moldova şi art. 18, 19, 20 şi 21 din Codul
deontologic al executorului judecătoresc din România. Art. 26 şi 18 prevăd că executorii
judecătoreşti aleşi în organele de conducere nu vor putea folosi în niciun mod aceste funcţii
în scopul obţinerii unor avantaje sau exclusivităţi, neprevăzute prin acte normative, pentru
activitatea sa profesională. Totodată, art. 27 şi 19 stipulează că în exercitarea funcţiilor de
conducere, executorii judecătoreşti trebuie să se preocupe de organizarea activităţii perso-
nalului, să manifeste iniţiativă şi spirit de responsabilitate. În adoptarea deciziilor ei trebuie
să acorde întotdeauna prioritate intereselor profesiei şi asociaţiei profesionale. În art. 28 şi 20
este prevăzut că executorii judecătoreşti aleşi în organele de conducere vor acorda o
deosebită atenţie funcţiilor ocupate şi vor răspunde tuturor convocărilor. În acelaşi timp, în
art. 29 şi 21 executorul judecătoresc este obligat să respecte în mod necondiţionat toate
hotărârile organelor de conducere.
8. Etica comportamentului executorului judecătoresc în procesul

consultării clientului. Normele etice în sistemul de relaţii dintre
executorul judecătoresc cu clienţii (solicitanţii serviciilor sale şi
părţile procedurii de executare)
În cap. II din Codul deontologic al executorului judecătoresc se vorbeşte despre

Relaţia executorului judecătoresc cu solicitanţii serviciilor sale şi părţile procedurii de
executare. În art. 10 se cere ca executorul judecătoresc să asigure transparenţa activităţii
sale în relaţiile cu solicitantul serviciilor sale, părţile procedurii de executare, precum şi cu
terţele persoane, sub rezerva respectării obligaţiei de confidenţialitate. Totodată, în art. 11
este stipulat că executorul judecătoresc va evita orice conflict de interese care ar aduce
atingere imaginii profesiei sau a organizaţiei profesionale.
Etica comportamentului executorului judecătoresc cu clienţii (solicitanţii serviciilor
sale şi părţile procedurii de executare) reprezintă una dintre cele mai dificile probleme.
Legea reglementează relaţiile executori-solicitanţii serviciilor sale, convenite de comun
acord de părţile interesate. În conformitate cu legea, pe lângă exercitarea funcţiei de
executare a hotărârilor judecătoreşti, executorul judecătoresc acordă consultaţie juridică ce
presupune sfaturi, explicaţia unor situaţii, interpretări de legi, informaţii despre noile legi
adoptate, face demersuri, scrie cereri, plângeri, perfectează documente cu conţinut juridic.
Din primele clipe de contact, solicitanţii serviciilor sale şi părţile procedurii de executare
trebuie să înţeleagă că executorul judecătoresc este gata, în cadrul limitelor legale, să-i
acorde ajutorul şi susţinerea cuvenite pentru a executa hotărârea judecătorească. Relaţiile
dintre executor şi client sunt reglementate atât de Lege, cât şi de Codul deontologic al
executorilor judecătoreşti. Conform prevederilor lor, relaţia dintre executor şi solicitanţii
serviciilor sale şi părţile procedurii de executare se desfăşoară în baza principiului egalităţii
în faţa legii şi al respectului reciproc în vederea soluţionării echitabile a cauzei.
Referindu-se la raportul dintre executor şi client, Thierry Guinot, scrie că „încrederea
constituie un element fundamental al relaţiei executorului judecătoresc cu toţi cei care
recurg la serviciile lui”1. Prin urmare, executorul judecătoresc trebuie să instituie între el şi
client un climat de încredere care poate deveni chezăşia succesului în procesul executării
hotărârilor judecătoreşti.
Formulând noţiunile de bază ale deontologiei executorului judecătoresc, nu putem
trece cu vederea o regulă strictă – executorul judecătoresc trebuie să fie în mod maxim de
folos clientului său cu condiţia ... Însă, în ceea ce priveşte enumerarea acestor condiţii, pot
apărea o sumedenie de probleme.
Aceste condiţii se pot transforma într-un mijloc care oferă posibilitatea de a verifica
dacă executorul judecătoresc înţelege în mod just caracterul public al profesiei sale,
respectarea intereselor corporative, statutul său de cetăţean şi de subiect al reglementării
juridice etc.
În procesul comunicării dintre executorul judecătoresc şi client se cere, în primul
rând, ca ambele părţi să dea dovadă de onestitate şi sinceritate, deoarece lipsa lor poate
influenţa rezultatul, mai ales din partea solicitantul. Dacă executorul judecătoresc nu va
cunoaşte în mod amănunţit toate circumstanţele hotărârii judecătoreşti, el nu va fi în stare să
acorde un ajutor calificat solicitantului serviciilor sale.
În cap. III din Codul deontologic al executorului judecătoresc din România şi a
Codului deontologic al executorului judecătoresc din Republica Moldova sunt stipulate în
mod special relaţiile dintre executori cu clienţii săi. În art. 11 din Codul deontologic al
executorului judecătoresc din România şi în art. 10 din Codul deontologic al executorului
judecătoresc din Republica Moldova este stipulat că executorul judecătoresc trebuie să
asigure transparenţa activităţii sale în relaţiile cu clientul de care este angajat, precum şi cu
terţele persoane, sub rezerva respectării obligaţiei de confidenţialitate pe motiv că lipsa de
transparenţă poate aduce prejudicii grave imaginii profesiei de executor judecătoresc şi este
interzisă cu desăvârşire.
Totodată, în art. 12 al Codului românesc şi în art. 11 al Codului din Republica
Moldova se cere ca executorul judecătoresc să evite orice conflict de interese care ar aduce
1
Therry, Guinot, op. cit., p. 73.
atingere imaginii profesiei sau a asociaţiei profesionale. Codul deontologic al executorului

judecătoresc din România prevede în art. 13 că executorul judecătoresc trebuie să-şi
sprijine colegii în exercitarea profesiei, în aplicarea şi apărarea prevederilor codului şi faptul
că executorul judecătoresc trebuie să răspundă favorabil la cererea de consultanţă a acestora
şi trebuie să îi ajute în situaţii dificile, în limita posibilităţilor sale, în special prin rezolvarea
unor probleme de ordin deontologic.
Codul deontologic românesc mai prevede în art. 14 ca executorul judecătoresc să ţină
cont de opiniile şi practicile colegilor, în măsura în care acestea nu contravin principiilor
generale cuprinse în Cod, iar în art. 15 i se interzice executorului judecătoresc orice mani-
festare de concurenţă neloială, iar exercitarea profesiei se face exclusiv pe criterii de
competenţă teritorială şi profesională.
Totodată, este necesar ca executorul judecătoresc să obţină deplina încredere a
clientului chiar de la începutul dialogului întreţinut cu acesta. În acest sens, este necesar de
a explica în mod cert sarcina executorului luând în consideraţie nivelul scăzut al culturii
juridice a cetăţenilor Republicii Moldova şi României. Executorul judecătoresc trebuie să
întreprindă toate cele necesare ca clientul să înţeleagă că unicul scop al lui în faţa clientului,
a societăţii şi statului este de a executa hotărârile judecătoreşti în mod echitabil.
În plus, executorul judecătoresc trebuie să informeze solicitantul serviciilor sale că
există taina şi confidenţialitatea secretelor lor şi a comunicărilor confidenţiale. Din primele
momente ale comunicării solicitantul trebuie să simtă că executorul este un ajutor al lui.
Trebuie să înţelegem că încrederea solicitantului în executorul judecătoresc este la baza
relaţiei lui cu executorul şi, în consecinţă, chezăşia succesului.
În acelaşi timp, trebuie să reţinem regula că respectarea principiului onestităţii şi
sincerităţii de către solicitant are un caracter de recomandare, iar pentru executorul jude-
cătoresc reprezintă un imperativ categoric.
Executorul judecătoresc este obligat să facă întotdeauna o deosebire netă între
rugăminţile solicitantului serviciilor sale care trebuie îndeplinite în limitele funcţiilor şi
prerogativelor acordate de lege şi de propria moralitate şi cele care pot să discrediteze onoarea
şi demnitatea lui care nu sunt în conformitate cu moralitatea şi caracterul profesiei lui.
În acest sens, există o formulă deja aprobată de secole: „A nu deservi solicitantul
serviciilor sale, dar a munci în folosul lui”. Executorul judecătoresc nu trebuie să se
transforme într-un angajat al solicitantului serviciilor sale, el trebuie să fie un apărător fidel
al intereselor lui. El trebuie să-şi exercite funcţia de executor pentru onorariul plătit de către
solicitant, să apere interesele legitime ale solicitantului serviciilor sale cu toate mijloacele
legale. Comportamentul executorului judecătoresc faţă de solicitant trebuie să fie demn,
indiferent de circumstanţele executării hotărârii judecătoreşti.
Atunci când solicitantul serviciilor sale şi părţile procedurii de executare îl învi-
nuieşte pe executor de diletantism sau că nu depune prea mare zel în executarea hotărârii
judecătoreşti, executorul trebuie să dea dovadă de tenacitate şi corectitudine şi să-i explice
solicitantului cu răbdare propria poziţie.
Datoria fundamentală a executorului judecătoresc faţă de solicitant al serviciilor lui
constă în a-i acorda acestuia din urmă un ajutor juridic calificat. Acordând o consultaţie
solicitantul, executorul judecătoresc trebuie să ţină minte că sarcina lui constă nu numai în a
da un sfat just solicitantului, în a-l familiariza cu litera legii, ci şi de a se convinge că acest
sfat a fost înţeles corect de către el. Sfatul executorului judecătoresc trebuie să fie exprimat
clar şi precis, să dezvăluie atitudinea lui faţă de părţile pozitive şi negative ale situaţiei
examinate, precum şi rezultatele posibile ale executării hotărârilor judecătoreşti. În cazul în
care solicitantul nu a înţeles cele spuse de executor, aceasta nu ţine de problemele
intelectului său, ci de arta şi de capacitatea executorului de a-şi exprima corect şi limpede
gândurile.
Dacă e clar că solicitantul nu a înţeles în general despre ce este vorba, sau nu a înţeles
în mod just toate chestiunile discutate şi consecinţele juridice ale cauzei în procesul
consultaţiei, în acest caz executorul judecătoresc trebuie să-i mai dea o consultaţie.
Totodată, în cazul în care solicitantul vrea să ia o consultaţie de la un alt executor pe ches-
tiunea în cauză, executorul trebuie să-i ofere o astfel de posibilitate.
Executorul judecătoresc nu trebuie, în niciun caz, să se ruşineze în faţa solicitantului
dacă nu cunoaşte răspunsul la o chestiune sau alta. El trebuie să declare în mod sincer că
doreşte să se consulte, pe o chestiune sau alta, cu alţi executori. În cazul în care executorul a
comis o eroare, el este obligat să găsească solicitantul şi să corecteze această eroare în mod
gratuit. Trebuie să luăm în consideraţie încă un moment important în procesul consultării
solicitanţilor, mai ales în hotărârile judecătoreşti legate de problemele businessului. Acest
moment ţine de faptul că executorul judecătoresc trebuie să recomande solicitantului cea
mai simplă şi mai puţin costisitoare cale pentru ca executarea hotărârilor judecătoreşti să nu
dureze la nesfârşit, adică să recomande o soluţie ce ar corespunde principiului: „Mai bine o
pace nu prea bună decât o sfadă bună”. Posibil că o atare acţiune nu este cea mai bună din
punctul de vedere al onorariului obţinut de executorul judecătoresc, dar mai mult contează
în acest caz rezultatul obţinut decât cuantumul onorariului.
Este absolut evident aspectul etic negativ al erorilor şi greşelilor comise de exe-
cutorul judecătoresc, dar este necesar să fie clar că solicitantul trebuie să beneficieze de
dreptul la repararea daunelor cauzate de acţiunile executorului judecătoresc.
Adeseori oamenii se adresează unui executor judecătoresc pentru consultaţii ce ţin nu
numai de probleme de drept. Dacă este vorba despre chestiuni legate de business, de
discuţii legate de climatul politic din ţară, de situaţia financiară, atunci executorul
judecătoresc trebuie să menţioneze că el nu este politolog, economist sau specialist în
finanţe, astfel încât afirmaţiile şi sfaturile lui nu pretind la un adevăr în ultimă instanţă, iar
recomandările lui nu pot să aibă un caracter obligatoriu.
În acelaşi timp, trebuie să luăm în consideraţie şi regula că executorul judecătoresc
nu are dreptul de a încasa onorariu pentru consultaţiile care nu ţin de problemele com-
petenţei sale profesionale.
9. Cerinţele morale şi psihologice formulate faţă de activitatea

executorului judecătoresc
Executorul judecătoresc acţionează în sfera conflictelor sociale şi care se referă la

relaţiile dintre diferite persoane. În aceste condiţii, faţă de executorii judecătoreşti sunt
formulate nişte cerinţe morale deosebite. Aceşti oameni trebuie să posede capacitatea de a
se opune oricăror tentative de influenţă asupra lor din partea diferitelor forţe, ei trebuie să se
conducă numai după lege, să fie echitabili. Cei care apără interesele oamenilor trebuie să
posede, în virtutea datoriei lor personale, calităţi morale şi profesionale înalte.
Executorul judecătoresc trebuie să fie onest, deoarece onestitatea este una dintre cele
mai importante cerinţe ale moralităţii. Ea include veridicitatea, principialitatea, convingerea
subiectivă în justeţea cauzei sale, sinceritatea faţă de sine şi alţi oameni în privinţa moti-
velor comportării sale. Antipozii onestităţii sunt minciuna, făţărnicia şi perfidia. Este inutil
de a dovedi că exercitarea onestă a funcţiei de executor judecătoresc, care este determinată
de Codul deontologic al executorului judecătoresc, presupune cinstea executorului ca om.
Este imposibil de a fi „cinstit” la serviciu şi a fi necinstit în viaţa cotidiană, atunci când nu
îţi îndeplineşti atribuţiile de serviciu.
Dacă executorul judecătoresc este lipsit de cinste, atunci nimeni nu are încredere în el
şi nu îl poate salva nici competenţa, nici conştiinciozitatea lui. O altă modalitate de
manifestare a principiului onestităţii în activitatea profesională a executorului judecătoresc
constă în faptul că, oferind servicii şi asistenţă în materie de drept, el nu trebuie în niciun
caz să favorizeze necinstea şi escrocheria.
Chiar din momentul comunicării cu solicitantul serviciilor sale executorul judecă-
toresc trebuie să înţeleagă în mod sigur că oferind ajutor solicitantului, el nu va încălca
legea, dar că va apăra clientul în limitele admise de lege şi cu mijloacele stipulate în ea.
Onestitatea trebuie recunoscută ca cea mai necesară calitate a unei personalităţi ce
vrea să devină executor judecătoresc. El trebuie să-şi îndeplinească în mod onest
angajamentele faţă de solicitant, judecată, faţă de alţi executori şi faţă de societate în
general, deoarece acţiunile necinstite ale lui afectează imaginea întregii bresle a executorilor
judecătoreşti, compromiţând autoritatea ei şi a justiţiei în general.
O altă calitate morală şi profesională deosebit de importantă pentru executorii jude-
cătoreşti este competenţa prin care se înţelege nu numai cunoaşterea de către el a legislaţiei
în vigoare, ci capacitatea de a poseda unele aptitudini necesare pentru a putea aplica cunoş-
tinţele în practică, a le putea utiliza în executarea hotărârilor judecătoreşti ale solicitantului.
Pentru aceasta executorul judecătoresc trebuie să fie la curent cu schimbările din cadrul
legislaţiei, cu practica de aplicare a legislaţiei. Contează foarte mult în acest caz şi
priceperea de a-şi aprecia just competenţa în materia ce se referă la ajutorul pe care trebuie
să-l acorde clientului.
Buna-credinţă în procesul de exercitare a funcţiilor de executor judecătoresc se află
în legătură cu simţul datoriei lui. O calitate morală indispensabilă a executorului jude-
cătoresc trebuie să fie simţul sporit al datoriei în aspectul ei moral. Datoria socială morală a
executorului judecătoresc este de a întreprinde tot ce este posibil ca să fie executată
hotărârea judecătorească. Ea se transformă în datorie în faţa solicitantului serviciilor sale şi
a părţilor procedurii de executare, pe motiv că ei au dreptul de a cere de la executor
apărarea drepturilor şi libertăţilor, a intereselor ocrotite de lege, a onoarei şi demnităţii lor.
Executorul judecătoresc trebuie să posede un spirit dezvoltat al conştiinciozităţii care
înseamnă capacitatea lui de a fi în stare să efectueze un control moral intern, un autocontrol
în procesul studierii hotărârilor judecătoreşti şi, ceea ce este cel mai important, în procesul
executării deciziilor judecătoreşti. Conştiinţa lui trebuie să fie curată, iar motivele după care
el se conduce trebuie să fie pure şi ireproşabile din punct de vedere etic.
Principiul conştiinciozităţii presupune că executorul trebuie, în procesul activităţii
sale, să acţioneze în mod competent, cu dăruire de sine, să acorde un ajutor calificat soli-
citantului serviciilor sale, să satisfacă la nivelul maxim interesele solicitantului.
În general, principiile competenţei şi conştiinciozităţii pot fi exprimate sub forma
unor norme: 1. Executorul judecătoresc este obligat să asigure hotărârea judecătorească ce
ţine de solicitant cu un anumit nivel de competenţă în ceea ce priveşte ajutorul juridic
acordat sau efectuarea oricăror acţiuni de executare silită din partea lui; 2. Executorul
trebuie să acorde un ajutor juridic solicitantului în mod conştiincios şi calificat, adică în
limitele cerinţelor formulate faţă de un asemenea tip de asistenţă. Executorul judecătoresc
trebuie să posede şi simţul umanităţii. Un om dur, care vede în solicitant numai „un
mijloc”, dar nu un „scop”, nu este potrivit pentru activitatea nobilă de executor.
În opinia lui Therry Guinot, la care ne raliem şi noi, „virtuţile personale şi cele de
ansamblu, coactive şi solidare, reprezintă pilonii funcţiei profesiei de executor jude-
cătoresc”1.
Calităţile morale şi psihologice ale executorului judecătoresc expuse mai sus se
întemeiază pe normele legislaţiei în vigoare, care formulează faţă de pretendenţii la postul
de executor judecătoresc cerinţe juridico-etice obligatorii pentru îndeplinirea lor. Dacă
examinăm actele legislative din acest domeniu, putem constata că există nişte cerinţe
generale cum ar fi acelea că ei trebuie să se bucure de o reputaţie ireproşabilă, în exercitarea
profesiei lor, să fie independenţi, să nu divulge informaţiile confidenţiale etc. Despre cele
mai importante calităţi morale ale executorilor judecătoreşti se stipulează în Codul
deontologic al executorului judecătoresc din România adoptat în 2007 şi Codul deontologic
al executorului judecătoresc al Republicii Moldova adoptat în 2010.
Printre ele pot fi remarcate: onestitatea, probitatea, echitatea, corectitudinea,
sinceritatea şi confidenţialitatea. În acelaşi timp, se remarcă şi aspectul responsabilităţii
executorului judecătoresc ce include atât comportamentul acestuia în exercitarea profesiei,
cât şi în afara ei.
Am remarcat deja că un rol deosebit în aceste Coduri este acordat principiului
confidenţialităţii, deoarece natura rolului executorului judecătoresc este prezumată a fi
depozitarul secretelor solicitanţilor serviciilor lui şi al comunicărilor confidenţiale, fiind un
drept şi o datorie fundamentală ale executorului. Obligaţia de a păstra secretul profesional
este absolută şi nelimitată în timp. Concomitent, obiectul secretului profesional îl constituie
chestiunile cu care o persoană a apelat la asistenţă juridică, esenţa consultaţiilor oferite de
executorii, procedeele de strategie şi tactică ale executării hotărârilor judecătoreşti sau
reprezentării, datele privind persoana care a apelat la asistenţă şi alte împrejurări care
rezultă din activitatea profesională a executorului.
Obiectul confidenţialităţii se extinde asupra tuturor activităţilor executorului
judecătoresc şi asociaţilor Uniunii. Nicio presiune a unei autorităţi publice sau de altă natură
nu îl poate obliga pe executorul judecătoresc să divulge secretul profesional, cu excepţia
cazurilor expres prevăzute de lege sau pentru a intenta o acţiune ori pentru a asigura
apărarea în cadrul unui litigiu dintre executor şi solicitant.
Nerespectarea secretului profesional atrage şi răspunderea disciplinară a executorilor
judecătoreşti art. 47 lit. a) din Legea nr. 188/2000 din România, pe motiv că obligaţia
păstrării secretului profesional este o problemă fundamentală şi principială, de natura şi
esenţa executorului judecătoresc, fiind o condiţie absolut necesară de exercitare a profesiei,
un drept şi o obligaţie a acestora, impusă de lege, de deontologia profesională, de preceptele
morale şi, totodată, prin tradiţie.
1
Therry Guinot, op. cit., p. 81.
Principiul în cauză presupune nu numai comunicarea unei informaţii subiective

autentice, ci şi o atitudine onestă în ceea ce priveşte expunerea unei aprecieri individuale, a
opiniei proprii, a propriei poziţii, şi nu în ultimul rând un comportament onest al exe-
cutorului judecătoresc în relaţia lui cu oamenii din preajmă: colegi, solicitanţi, judecători,
reprezentanţi ai organelor de ocrotire a normelor de drept, ai organelor de stat, ai
mass-media etc.
Trebuie să luăm în calcul specificul diferiţilor solicitanţi şi părţile procedurii de
executare care asigură prin profesia lor procesul executării hotărârilor judecătoreşti, dar
calităţile lor morale, în principiu, trebuie să fie unice. În această ordine de idei, executorul
trebuie să posede un simţ dezvoltat al datoriei, să-şi îndeplinească în mod cinstit obliga-
ţiunile sale, să acţioneze sub autocontrolul permanent al conştiinţei proprii. Dezideratul
obiectivităţii se referă, într-o oarecare măsură, şi la executorul judecătoresc, cu toate că
poziţia lui în procesul examinării cauzei este în mod inevitabil unilaterală.
Analiza calităţilor psihologice de ordin pozitiv, pe care trebuie să le posede şi să le
materializeze executorul judecătoresc, poate şi trebuie să devină un obiect de cercetare a
unei ştiinţe speciale. În această ordine de idei, putem doar constata că personalitatea fiecărui
om, inclusiv a lucrătorilor justiţiei, reprezintă un aliaj de calităţi morale, psihologice şi de
alte calităţi umane. Este important ca ele să fie pozitive şi să se realizeze în activitatea
practică. Acelaşi lucru se referă şi la executorul judecătoresc.
Conform unor opinii, pentru a-şi exercita funcţiile profesionale, un executor jude-
cătoresc trebuie să fie înzestrat cu următoarele facultăţi profesionale: intelect, respect pentru
eticheta profesională, abnegaţie, educaţie în spiritul legii, memorie, onoare profesională,
imaginaţie, tendinţa spre perfecţionare, umanitate, cumpătare, har oratoric, spirit de obser-
vaţie dezvoltat, arta gesticulării, intuiţie juridico-profesională, aprecierea justă a situaţiei ce
reflectă realitatea obiectivă înconjurătoare, competenţă, onestitate, autoritate, punctualitate,
capacitate de a convinge, stabilitate emoţională, cultură înaltă, trecerea rapidă de la vorbirea
orală la cea scrisă, voinţă puternică, sănătate fizică, inteligenţă, atenţie.
Pentru a deveni executor judecătoresc, este necesar de a poseda un anumit volum de
cunoştinţe, deprinderi în domeniul activităţii juridice şi calităţi morale, intelectuale şi
volitive. Examenul de capacitate şi controlul informaţiei despre lipsa faptelor ce îl
discreditează pe candidat creează anumite garanţii ale selectării în funcţiile de executori
judecătoreşti a unor oameni demni. Însă activitatea ulterioară a exponentului apărării se
efectuează în condiţii psihologice şi morale dificile, în sfera conflictelor de diferite niveluri
şi caractere. În aceste condiţii, survine pericolul apariţiei aşa-numitei „deformări
profesionale”, în urma căreia executorul judecătoresc încetează de a mai vedea în
persoanele cu care se confruntă în procesul judiciar oameni cu destine diferite, cu griji şi
nevoi, se împietreşte spiritual şi îşi pierde simţul umanităţii.
Calităţile morale înalte necesare executorului judecătoresc se cristalizează şi sunt
menţinute în procesul vieţii cotidiene cu dificultăţile şi contradicţiile ei. Însăşi activitatea
practică legată de rezolvarea problemelor morale contribuie, în primul rând, la procesul
devenirii morale a personalităţii. În afară de aceasta, personalitatea se formează sub
influenţa instruirii etice în procesul căreia omul obţine o anumită sumă de cunoştinţe
orientate spre respectarea normelor morale. Un rol deosebit îl au autoinstruirea şi auto-
educaţia morală, activitatea îndreptată spre un scop bine definit – spre formarea calităţilor
morale înalte şi spre depăşirea deficienţelor din sfera morală proprie care este deosebit de
necesară executorului judecătoresc.
1. De ce sunt importante aspectele morale în procesul de executare a hotărârilor

judecătoreşti?
2. Care este obiectul deontologiei executorului judecătoresc?
3. Care sunt noţiunile fundamentale ale codului deontologic al executorului
judecătoresc?
4. Care sunt principiile şi valorile care trebuie să guverneze activitatea executorului
judecătoresc?.
5. Pe ce norme etice trebuie să se fundeze relaţiile dintre executorul judecătoresc şi
colegii săi.
6. Pe ce principii morale şi norme etice trebuie să fie fundată etica comportamentului
executorului judecătoresc în procesul consultării clientului.
8. Care sunt calităţile morale şi psihologice de care trebuie să dea dovadă executorul
judecătoresc în activitatea sa profesională.
Tema nr. IV
Problemele particulare ale eticii şi deontologiei
profesionale a executorului judecătoresc
Planul:
1. Obligativitatea respectării principiului rolului activ şi al executării operative a
documentelor executorii de către executorul judecătoresc din perspectiva
deontologiei profesionale
2. Locul şi rolul deontologiei profesionale în efectuarea acţiunilor de executare silită
de către executorul judecătoresc
3. Valori şi principii etice ale executării silite
1. Obligativitatea respectării principiului rolului activ şi al executării

operative a documentelor executorii de către executorul judecă-
toresc din perspectiva deontologiei profesionale
Existenţa codurilor deontologice ale unor anumite profesii denotă caracterul

ascendent al progresului social, umanizarea continuă a existenţei sociale1. Am remarcat
anterior faptul că deontologia profesională a executorului judecătoresc este determinată de
specificul activităţii lui profesionale, de particularităţile morale şi de situaţia lui socială care
sunt originale şi pot afecta în mod plenar drepturile şi interesele oamenilor încât cer nişte
caracteristici aparte din punctul de vedere al influenţei lor asupra conţinutului moral al
acestei activităţi.
Executorul judecătoresc acţionează în sfera conflictelor sociale care se referă la
relaţiile dintre diferite persoane şi din această cauză, oamenilor cărora societatea le-a
încredinţat rezolvarea acestor conflicte poartă o responsabilitate morală sporită pentru
acţiunile adoptate. Problemele de ordin moral îi însoţesc tot timpul pe oamenii care au dorit
să devină apărători ai justiţiei şi ai echităţii sociale. În aceste condiţii, faţă de executori sunt
formulate cerinţe morale deosebite. Aceşti oameni trebuie să posede capacitatea de a se
opune oricăror tentative de influenţă asupra lor din partea diferitelor forţe, ei trebuie să se
conducă numai după lege, să fie echitabili. Cei care apară interesele oamenilor trebuie să
posede, în virtutea datoriei lor personale, calităţi morale şi profesionale înalte. Iată de ce atât
în Codul deontologic al executorului judecătoresc al României, cât şi în Codul deontologic
al executorului judecătoresc din Republica Moldova se evidenţiază: „corectitudinea şi
integritatea morală sunt valori fundamentale pe care executorul judecătoresc este obligat să
le respecte atât în timpul serviciului, cât şi în afara acestuia”2.
1
Capcelea, V., Etica şi conduita umană, manual pentru instituţiile de învăţământ superior, Ed. Arc,
Chişinău, 2010, p. 51.
2
Codul deontologic al executorului judecătoresc din România, op. cit., art. 6; Codul deontologic al
executorului judecătoresc din Republica Moldova, op. cit., art. 5.
Problemele particulare ale eticii şi deontologiei profesionale … 105
Atunci când este vorba despre prestigiul profesiei de executor judecătoresc în
general, nu avem în vedere opinia proprie a executorului despre locul şi rolul lui în viaţa
socială. Trebuie să înţelegem că prestigiul profesiei este determinat nu de propria opinie, ci
mai ales de opinia şi de modul de evaluare a celor din jur.
Este necesar după cum se specifică în Codul de procedură civilă al României că „în
tot cursul executării, executorul judecătoresc este obligat să aibă rol activ, stăruind, prin
toate mijloacele admise de lege, pentru realizarea integrală şi cu celeritate a obligaţiei
prevăzute în titlul executoriu, cu respectarea dispoziţiilor legii, a drepturilor părţilor şi ale
altor persoane interesate”1. Acelaşi lucru se specifică şi în Codul de executare al Republicii
Moldova: „Executorul judecătoresc este obligat să întreprindă măsurile prevăzute de lege
pentru executarea operativă a documentelor executorii şi să explice participanţilor la
procesul de executare drepturile şi obligaţiile lor”2.
Însă, pentru a realiza rolul activ şi executarea operativă a titlului executoriu,
executorul judecătoresc trebuie să se conducă în activitatea sa, de la bun început, după
reguli stricte, după norme etice şi morale, după Codul deontologic al executorului
judecătoresc care funcţionează atât în România, cât şi în Republica Moldova3 care prevăd
standardele şi principiile generale ale activităţii lor profesionale. Totodată, în opinia noastră,
este necesar a se evita în activitatea profesională a executorului judecătoresc principiul
luptei pentru existenţă, în caz contrar aceasta are drept consecinţă o concurenţă neloială,
interceptarea clienţilor, denigrarea colegilor, ceea ce poate aduce prejudicii serioase întregii
„bresle” a executorilor judecătoreşti.
Devierea de la lege, evitarea ei, deformarea, tălmăcirea eronată şi aplicarea
neadecvată a legii reprezintă o acţiune amorală, care contravine nu numai normelor de
drept, ci şi normelor morale, eticii profesionale a executorului judecătoresc. Conform Codul
deontologic al executorului judecătoresc din România „ideile diriguitoare care guvernează
activitatea executorului judecătoresc sunt independenţa profesională, respectarea legilor,
onoarea, probitatea, confidenţialitatea, organizarea, eficacitatea şi perseverenţa”4. În această
ordine de idei, sunt amorale nu numai încălcările conştiente ale legii, ci şi acţiunile şi
deciziile incorecte, antilegale, ce sunt determinate de lipsa aspiraţiei de a-şi însuşi profund
cunoştinţele necesare, de a le perfecţiona permanent, lipsa ordinii şi a respectului cuvenit
faţă de drept, faţă de prescripţiile lui. Prin urmare, deontologia profesională a executorului
judecătoresc poate fi definită în baza interacţiunii şi interdependenţei între normele de drept
şi morale, între normele ce sunt proprii conştiinţei juridice şi morale.
Cu toate că în ambele Coduri deontologice nu este specificat o astfel de facultate a
executorului judecătoresc ca onestitatea, totuşi noi considerăm că executorul trebuie să fie
onest, deoarece onestitatea este una dintre cele mai importante cerinţe ale moralităţii. Ea
include veridicitatea, principialitatea, convingerea subiectivă în justeţea cauzei sale,
sinceritatea faţă de sine şi faţă de alţi oameni în privinţa motivelor comportării sale.
1
Codul de procedură civilă al României – actualizat. Ultima modificare a Codului de procedură civilă
s-a făcut prin Legea nr. 459/2006, publicată în M. Of. nr. 994 din 13 decembrie 2006, art. 3731 alin. (6).
2
Codul de executare al Republicii Moldova. În conformitate cu ultimele modificări şi completări din
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, ed. a II-a, Chişinău „Prgag-3” SRL, 2011, cap. III, art. 22 alin. (2).
3
A se vedea Codul deontologic al executorului judecătoresc din România, op. cit.; Codul deontologic al
executorului judecătoresc din Republica Moldova, op. cit.
4
Codul deontologic al executorului judecătoresc din România, op. cit., art. 4.
Antipozii onestităţii sunt minciuna, făţărnicia şi perfidia. Este inutil de a dovedi că

exercitarea onestă a funcţiei de executor judecătoresc presupune cinstea executorului ca om.
Este imposibil de a fi „cinstit” la serviciu şi a fi necinstit în viaţa cotidiană, atunci când nu
îţi îndeplineşti atribuţiile de serviciu.
O altă modalitate de manifestare a principiului onestităţii în activitatea profesională a
executorului judecătoresc constă în faptul că prin contribuţia la realizarea drepturilor
creditorilor, executorul nu trebuie în niciun caz să favorizeze necinstea, escrocheria sau să
încalce Codul de executare şi alte acte normative. Nu în zadar Codul deontologic al
executorului judecătoresc din Republica Moldova prevede că „executorul judecătoresc nu
este în drept să accepte o propunere frauduloasă şi este dator să acţioneze în conformitate cu
legea”1. Chiar din momentul comunicării cu creditorul executorul trebuie să înţeleagă în
mod sigur că oferind servicii creditorului, el nu va încălca legea, dar că va acorda aceste
servicii în limitele admise de lege şi cu mijloacele stipulate în ea. Onestitatea trebuie
recunoscută ca fiind cea mai necesară calitate a unei personalităţi care vrea să devină
executor judecătoresc.
O altă facultate morală şi profesională deosebit de importantă pentru executor este
competenţa. Prin competenţă se înţelege nu numai cunoaşterea de către el a legislaţiei în
vigoare, ci capacitatea de a poseda unele aptitudini necesare pentru a putea aplica
cunoştinţele în practică, a le putea utiliza în realizarea dreptului creditorilor. Pentru aceasta
executorul judecătoresc trebuie să fie la curent cu schimbările din cadrul legislaţiei, cu
practica de aplicare a legislaţiei. Contează foarte mult în acest caz şi priceperea de a-ţi
aprecia just competenţa în materia ce se referă la serviciul pe care trebuie să-l acorde
creditorului. În acest scop în Codul deontologic al executorului judecătoresc din România
este stipulat că „executorii au îndatorirea de a se preocupa în mod constant de actualizarea
cunoştinţelor profesionale şi de menţinerea lor la un nivel corespunzător de competenţă
profesională”2.
Totodată, o altă facultate morală necesară executorului judecătoresc în procesul de
exercitare a funcţiilor sale este buna-credinţă, care se află în legătură cu simţul datoriei lui.
O calitate morală indispensabilă a executorului judecătoresc trebuie să fie simţul sporit al
datoriei în aspectul ei moral. Datoria socială morală şi sarcina executorului este de a
întreprinde tot ce este posibil „de a contribui la realizarea drepturilor creditorilor
recunoscute printr-un document executoriu prezentat spre executare, în modul stabilit de
lege”3. Ea se transformă în datorie în faţa cetăţenilor care au dreptul de a cere de la executor
realizarea drepturilor creditorilor, a intereselor ocrotite de lege, a onoarei şi demnităţii lor.
Categoria „datoriei” reprezintă una dintre cele mai importante în etică, în general, şi în etica
profesională, în special, întrucât datoria constituie o necesitate socială exprimată prin
cerinţele morale înaintate personalităţii. Îndeplinind cerinţele datoriei, personalitatea se
transformă într-un exponent al unor anumite obligaţiuni morale în faţa societăţii, pe care le
concepe şi le realizează în activitatea profesională. Sfera în care categoria datoriei obţine o
deosebită apreciere o constituie domeniul ocrotirii normelor de drept. Valoarea morală a
conţinutului obiectiv al datoriei constă în aceea că ea este supusă rezolvării celei mai înalte
şi echitabile sarcini: apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti şi a personalităţii,
1
Codul deontologic al executorului judecătoresc din Republica Moldava, op. cit., art. 6.
2
Codul deontologic al executorului judecătoresc din România, op. cit., art. 10.
3
Codul de executare al Republicii Moldova, op. cit., cap. I, art. 1 alin. (1).
consolidării ordinii de drept. Însă posibilităţile potenţiale ale datoriei de serviciu pot să se
manifeste numai în cazul în care ele sunt completate în mod subiectiv cu atitudinea morală
faţă de ea, atunci când obligaţiunile obşteşti sunt concepute ca ceva personal, când
imperativul în cauză se transformă într-o necesitate imperioasă şi o convingere în echitatea
şi dreptatea cauzei pe care o slujeşti, când executorul judecătoresc acţionează din
sentimentul datoriei şi este conştient de acest fapt. Datoria morală a executorului
judecătoresc are atât un aspect obiectiv, cât şi subiectiv. Aspectul obiectiv este condiţionat
de necesitatea de a contribui la realizarea drepturilor creditorilor şi de a asigura drepturile şi
libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, în timp ce aspectul subiectiv îl reprezintă sarcinile
formulate în mod cert de către stat care sunt destinate executorilor: conştiinciozitatea şi
responsabilitatea executorilor judecătoreşti în procesul executării sarcinilor de serviciu
pentru realizarea drepturilor creditorilor, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, pregătirea şi
capacitatea fiecărui executor de a concepe cerinţele datoriei morale, locul şi rolul său în
cauza comună, determinarea atitudinii intrinseci faţă de datorie, tendinţa de a-şi înainta
cerinţe înalte sie însuşi.
Totodată, executorul judecătoresc trebuie să posede un spirit dezvoltat al
conştiinciozităţii. Aceasta înseamnă capacitatea lui de a fi în stare să efectueze un control
moral intern, un autocontrol în procesul executării hotărârilor judecătoreşti. Motivele după
care el se conduce trebuie să fie pure şi ireproşabile din punct de vedere etic. Principiul
conştiinciozităţii presupune că executorul judecătoresc trebuie, în procesul activităţii sale,
să acţioneze în mod competent, cu dăruire de sine, să acorde servicii calificate creditorului,
să satisfacă la nivelul maxim interesele creditorului.
Astăzi, mai ales în condiţiile Republicii Moldova, în care cu un an în urmă a fost
aprobată Legea cu privire la instituirea executorilor judecătoreşti privaţi1, trebuie ca
niciodată materializat sloganul „solidarităţii de breaslă” despre care se specifică în Codul
deontologic al executorului din Republica Moldova, care stipulează că „raporturile dintre
executorii judecătoreşti stau sub semnul onoarei. Raporturile dintre executorii judecătoreşti
se bazează pe solidaritate profesională şi respect reciproc”2.
Prin urmare, comportamentul executorului faţă de alţi executori trebuie să se sprijine
pe respect şi bunăvoinţă. Spre exemplu, un creditor a apelat la serviciile executorului după
ce a recurs la consultaţiile unui alt executor. Executorul judecătoresc în cauză trebuie să dea
un telefon celuilalt executor şi să-i comunice despre acest fapt. Sunetul de telefon va fi
înţeles în acest caz ca un semn de politeţe. În cazul în care schimbarea s-a produs în urma
unui conflict, executorul trebuie să-şi formuleze sfaturile în aşa fel încât cinstea Camerei
teritoriale de executare să fie pusă mai presus de orice.
Aşadar, obligativitatea rolului activ al executorului în cursul executării şi al
executării operative a titlului executoriu pot fi materializate în acţiuni luând în calcul
cerinţele deontologiei profesionale a executorului judecătoresc. Aceste obiective pot fi
materializate, în opinia noastră, numai în cazul în care executorul posedă un şir de facultăţi
morale precum: onestitate, probitate, echitate, corectitudine, sinceritate şi confidenţialitate.
Totodată, trebuie să existe în acţiunile lui şi obiectivitatea şi imparţialitatea în adoptarea
deciziilor; caracterul impecabil al comportamentului personal atât în timpul exercitării
atribuţiilor de serviciu, cât şi în afara lor, incoruptibilitatea, grija faţă de onoarea personală,
1
A se vedea Legea cu privire la instituirea executorilor judecătoreşti privaţi, op. cit.
2
Codul deontologic al executorului judecătoresc din Republica Moldova, op. cit., art. 12.
a reputaţiei sociale a executorului judecătoresc; disciplină conştientă, punctualitate şi

iniţiativă, solidaritate profesională, ajutor reciproc, susţinere, perfecţionarea continuă a artei
profesionale, a cunoştinţelor în domeniul eticii profesionale, a etichetei şi tactului, sporirea
nivelului culturii generale, lărgirea orizontului intelectual, însuşirea creatoare a experienţei
necesare în promovarea acţiunilor de executare a titlurilor executorii.
2. Locul şi rolul deontologiei profesionale în efectuarea acţiunilor de

executare silită de către executorul judecătoresc
Am remarcat anterior că deontologia profesională reprezintă morala unei profesiuni

reflectată cu precădere prin prisma îndatoririlor sau obligaţiilor morale impuse de
exercitarea unei profesiuni în societate. Ea cercetează drepturile în corelaţie cu îndatoririle
care le susţin şi realizează cercetările în sferele vieţii social-utile şi nu numai în sferele
speciale ale muncii producătoare de bunuri, valori. Din această cauză, pentru deontologi,
moralitatea se centrează pe condiţia datoriei, căci numai ea este garantul dreptăţii,
corectitudinii. Totodată, existenţa codurilor deontologice ale unor anumite profesii denotă
despre caracterul ascendent al progresului social, umanizarea continuă a existenţei sociale.
Astăzi impunerea deontologiei ca segment specializat al normativităţii morale este solicitată
şi de creşterea interdependenţelor dintre colectivităţile umane, de complexitatea mereu
sporită a actului de decizie în raport cu subiecţi de autoritate statală care sunt tot mai bine
instruiţi, cu o personalitate tot mai complexă. Din această cauză, exercitarea autorităţii
asupra unor asemenea subiecţi presupune, în consecinţă, luarea în tot mai mare măsură în
considerare a intereselor acestora, a capacităţii lor de reacţie conştientă la actele de decizie.
În cadrul fiecărei profesii există problemele sale morale specifice, dar dintre toate
profesiile poate fi remarcat un grup special în care aceste probleme apar de cele mai multe
ori şi cer o atenţie sporită vizavi de funcţiile îndeplinite. La ele se referă deontologia
profesională a juristului, inclusiv şi cea a executorului judecătoresc pe motiv că de ei
depinde apărarea drepturilor, libertăţilor şi a demnităţii umane, de faptul că ei se găsesc
într-o comunicare permanentă şi continuă cu alţi oameni exercitând influenţă asupra lumii
lor lăuntrice, asupra interacţiunilor morale, asupra destinului omului.
Relaţiile executorului judecătoresc cu participanţii la procesul de executare silită şi
cu alte persoane, prerogativele lui, situaţia juridică a cetăţenilor ce sunt afectaţi de
activitatea executorului judecătoresc sunt reglate de legislaţia procesual-civilă şi de normele
altor ramuri ale dreptului1. Trebuie să remarcăm, că gradul de reglare a lor este diferit.
Toată activitatea executorului judecătoresc, ce îşi exercită funcţiile sale în mijlocul
cetăţenilor, în procesul comunicării neîntrerupte cu ei trebuie să fie supusă unor principii şi
norme morale unice. Începuturile morale ale executării silite, reflectate nemijlocit în
legislaţia procesual-civilă şi în codurile deontologice sau care sunt determinate de
principiile şi normele generale ale moralei, indiferent de orice formă de activitate,
determină şi conţinutul moral al corelaţiei executorului judecătoresc cu toate persoanele ce
participă la efectuarea acţiunilor de executare silită.
1
A se vedea Codul deontologic al executorului judecătoresc din România, op. cit.; Codul deontologic al
executorului judecătoresc din Republica Moldova, op. cit.
Conţinutul moral al corelaţiei executorului judecătoresc cu cetăţenii care iau parte la
efectuarea acţiunilor de executare silită este bazată pe un fundament trainic al legalităţii, ce
sunt determinate şi de principiile generale şi normele moralei. Sarcinile specifice ale
executării silite şi condiţiile juridice ale promovării ei nu anulează acţiunea principiilor şi
normelor moralei ce reglementează comportamentul oamenilor, atitudinea lor unul faţă de
altul. Aspectele morale al relaţiilor executorului judecătoresc cu debitorul şi cu alţi parti-
cipanţi la executarea silită este determinat mai întâi de toate, de respectarea impecabilă de
către executorului judecătoresc a normelor moralei. Climatul moral al acţiunilor de
executare silită trebuie să depindă de faptul, de măsura în care persoana care efectuează
aceste acţiuni respectă normele de drept şi morale. Principialitatea şi caracterul activ în
efectuarea executării silite, obiectivitatea şi imparţialitatea, umanismul, echitatea, cinstea
impecabilă, cultura înaltă a comunicării însoţite de respectarea strictă a legalităţii, a
drepturilor şi intereselor persoanelor ce participă la efectuarea acţiunilor de executare silită
– sunt, în opinia noastră, facultăţile cele mai importante pe care trebuie să le posede
executorul judecătoresc.
Legea impune executorului judecătoresc obligaţia de a explica celor care participă la
executarea silită drepturile lor şi el este obligat să asigure realizarea lor. Executorul
judecătoresc trebuie să explice debitorului, drepturile lui în aşa fel ca ele să fie înţelese,
deoarece el poate să nu posede cunoştinţe în domeniul jurisprudenţei. În dependenţă de
acest fapt se poate judeca despre aceea cum executorul judecătoresc îşi exercită obliga-
ţiunile procesuale, cât de obiectiv şi imparţial este el.
Am remarcat anterior facultăţile morale necesare juristului, ca cinstea, imparţia-
litatea, echitatea, disciplină conştientă, punctualitatea şi iniţiativa, solidaritatea profesională,
ajutorul reciproc, perfecţionarea continuă a artei profesionale, a cunoştinţelor în domeniul
eticii profesionale, a etichetei şi tactului, sporirea nivelului culturii generale etc. Toate
aceste calităţi trebuie să fie întruchipate în acţiunile şi deciziile executorului judecătoresc în
relaţiile cu toţi participanţii la efectuarea acţiunilor de executare silită. Astăzi, când
acţionează noul Cod de procedură civilă a României şi al Republicii Moldova, trebuie să fie
luate în consideraţie aceste cerinţe şi facultăţi morale şi materializate în activitatea practică
cu scopul de a evita greşelile ce se mai comit din punctul de vedere al moralităţii şi
legalităţii în procesul executării silite.
În acelaşi timp, este necesar de a atrage atenţia asupra respectării stricte de către
executorul judecătoresc în comunicarea lui cu participanţii la efectuarea acţiunilor de
executare silită a corectitudinii, cumpătării, a tactului, independent de cine sunt ei, ce loc
ocupă în efectuarea executării silite a documentelor executorii, ce emoţii provoacă acţiunile
şi comportamentul lor executorului judecătoresc.
Evaluarea activităţii executorului judecătoresc în procesul efectuării acţiunilor de
executare silită, ne face să conchidem că ea poate fi reuşită numai în cazul: dacă va fi
asigurată respectarea strictă a legii procesuale; dacă executorului judecătoresc va crea o
atmosferă morală sănătoasă, stimând demnitatea tuturor persoanelor care iau parte la
efectuarea executării silite şi dacă va acţiona în mod obiectiv.
Efectuarea executării silite s-ar părea că nu poate aduce anumite coliziuni morale sau
anumite complicaţii, deoarece în acest caz participanţii obligatorii sunt conform Codului de
procedură civilă al României – agenţi ai forţei publice ori reprezentanţi ai jandarmeriei în
cazul când debitorul lipseşte sau refuză să deschidă uşile şi martorii asistenţi după
deschiderea uşilor imobilului1. Însă şi aceste acţiuni de executare silită sunt însoţite de
conflicte potenţiale cu debitorul şi rudele lui şi din această cauză comunicarea cu aceşti
oameni trebuie să se fundeze nu numai pe legislaţia în vigoare, dar să fie respectate anumite
norme şi principii morale.
Este suficient de a studia partea morală a executării silite efectuată într-un imobil,
care într-un mod anumit poate încălca principiul declarat de Constituţie cu privire la
inviolabilitatea domiciliului şi provoacă un anumit amestec în viaţa privată a cetăţenilor. Nu
întâmplător Constituţia Republicii Moldova prevede că domiciliul şi reşedinţa sunt
inviolabile2. Din această cauză executarea silită poate fi efectuată numai în conformitate cu
prevederile legislaţiei în vigoare. Legea prevede că executorul judecătoresc va soma pe
debitor să părăsească de îndată imobilul, iar în caz de împotrivire, îl va evacua din imobilul
respectiv pe debitor împreună cu toate persoanele care ocupă imobilul în fapt ori fără niciun
titlu opozabil creditorului, cu sau fără ajutorul forţei publice, după caz, punând pe creditor
în drepturile sale3. În procesul executării silite care se înfăptuieşte cu concursul agenţilor
forţei publice ori reprezentanţilor jandarmeriei şi al asistenţilor, este deosebit de important
de a asigura nişte relaţii echitabile cu toate persoanele ce participă la executarea silită.
Executorul judecătoresc trebuie să înlăture pe cei străini de la locul în cauză. Faptele ce se
referă la viaţa intimă a unora sau altor persoane care au fost depistate în procesul executării
silite nu pot fi divulgate. Totodată, executorul judecătoresc trebuie să conştientizeze faptul
că acţiunile lui în cea mai mare măsură jenează drepturile cetăţeanului şi cere ca în mod
deosebit să fie respectate normele etice şi morale, ce recurg din lege sau sunt determinate
de ele.
Executorul judecătoresc este obligat în procesul executării silite ce ţine de părăsirea
imobilului să aibă grijă de copiii care locuiesc aici, ca ei să fie amplasaţi într-o altă
încăpere. Dacă în familie sunt bolnavi, atunci ei trebuie să fie izolaţi astfel, ca executarea
silită să nu influenţeze nemijlocit asupra stării sănătăţii lor. Totodată, în conformitate cu
Codul de procedură civilă al României nicio evacuare din imobilele cu destinaţie de
locuinţă nu poate fi făcută de la data de 1 decembrie şi până la data de 1 martie a anului
următor, decât dacă creditorul face dovada că, în sensul dispoziţiilor legislaţiei locative, el
şi familia sa nu au la dispoziţie o locuinţă corespunzătoare ori că debitorul şi familia sa au o
altă locuinţă corespunzătoare în care s-ar putea muta de îndată4.
Cu referinţă la cercul de persoane ce participă în calitate de asistenţi la efectuarea
executării silite, în literatura de specialitate putem întâlni diferite recomandări. Însă, în
opinia noastră, ar fi mai echitabil, dacă în calitate de asistenţi ar fi implicaţi atât cetăţenii
care nu sunt cunoscuţi cu cei care sunt supuşi executării silite, cât şi vecinii lor, care pot să
producă prejudicii de ordin moral debitorului. Totodată, obiectele şi actele ce se referă la
laturile intime ale vieţii cetăţenilor şi care nu au nicio atribuţie la efectuarea executării silite,
nu trebuie să fie devină cunoscute altor persoane, inclusiv şi asistenţilor. În procesul
promovării executării silite nu este nevoie de a da dovadă de exces de zel, de grabă la
deschiderea unor încăperi şi depozite încuiate fără a lua măsuri ca ele să fie deschise
voluntar de către debitor. Numai în cazul în care debitorul refuză să deschidă benevol aceste
1
Codul de procedură civilă al României, op. cit., art. 887 alin. (2) şi (3).
2
Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994, Ed. Moldpres, Chişinău, 2000, art. 29.
3
Codul de procedură civilă al României, op. cit., art. 887 alin. (1).
4
Ibidem, art. 885 alin. (1).
încăperi, executorul judecătoresc are dreptul să le deschidă în mod forţat, dar trebuie să
evite stricarea zăvoarelor, uşilor sau altor obiecte, dacă aceasta nu va fi necesar. Executarea
silită întotdeauna este însoţită de emoţii puternice şi de aceea în procesul promovării ei
executorul judecătoresc trebuie să dea dovadă de un tact şi de o cumpătare deosebite.
Independent de rezultatele ei, însăşi faptul înfăptuirii executării silite ştirbeşte reputaţia
debitorului în cauză.
Examinând aspectele morale ale înfăptuirii executării silite, putem să afirmăm cu
certitudine că executorii judecătoreşti trebuie să posede corectitudinea şi integritatea morală
în calitate de valori fundamentale în conformitate cu cerinţele Codului deontologic al
executorilor judecătoreşti din România şi Republica Moldova1, să posede astfel de facultăţi
morale precum umanismul, echitatea, cultura înaltă a comunicării şi să respecte cerinţele
morale care sunt înaintate activităţii executorului judecătoresc de către societate precum
caracterul impecabil al respectării legii, obiectivitatea, respectarea demnităţii persoanelor ce
participă la executarea silită.
3. Valori şi principii etice ale executării silite
Deontologia profesională a judecătorului şi a executorului judecătoresc se fundează

pe valorile, normele şi principiile etice care trebuie utilizate în procesul activităţii lor
profesionale. Judecătorii şi executorii judecătoreşti joacă un rol esenţial în asigurarea
eficienţei şi finalităţii actului de justiţie, deoarece ei fac dreptate. Pentru a asigura această
finalitate este necesar ca legile să fie interpretate şi aplicate în mod imparţial şi egal tuturor
de către un judiciar profesionist şi integru. În plus, în ultimul timp percepţia publicului s-a
schimbat, în sensul că justiţia este concepută în calitate de un serviciu, având aşteptări ca
acesta să fie prestat la cel mai înalt nivel.
Pentru a realiza dezideratul unui atare judiciar, la nivel internaţional şi regional au
fost create valori şi principii menite să consolideze puterea judiciară, să asigure inde-
pendenţa şi integritatea acesteia. Aceste valori şi principii au stabilit atât obligaţiile şi
condiţiile de funcţionare adecvată a judiciarului, cât şi normele menite să reglementeze
conduita judecătorilor în instanţa de judecată şi în afara ei.
În statele occidentale, deontologia profesională, mai ales, cea a judecătorului şi a
executorului judecătoresc, reprezintă un pilon important al justiţiei, fiind garanţia de care
are nevoie societatea pentru a avea încredere în calitatea actului de justiţie. În ele conduita
judecătorilor şi executorilor judecătoreşti se reglementează fie prin coduri, fie prin tradiţii
înrădăcinate adânc în cultura profesiilor lor. Totodată, în democraţiile în tranziţie precum
sunt cele din România şi Republica Moldova, nu este suficient ca reformele judiciare să se
axeze pe reformarea cadrului legislativ ce reglementează statutul şi activitatea judecătorului
şi a executorului judecătoresc. În această ordine de idei, organele autoadministrării
judecătoreşti şi cele ce ţin de executarea judecătorească urmează să elaboreze standarde de
conduită pentru justiţiari în vederea respectării nu numai a legislaţiei în vigoare, a codurilor
deontologice, dar şi a valorilor, normelor şi principiilor morale general-umane. În acelaşi
1
A se vedea: Codul deontologic al executorului judecătoresc din România, op. cit., art. 6; Codul
deontologic al executorului judecătoresc din Republica Moldova, op. cit., art. 5.
timp, în opinia noastră, este necesar să se instruiască corpul de judecători şi executori în

acest domeniu, să se administreze un mecanism eficient de sancţionare disciplinară a lor.
Promovarea unui comportament înalt etic în rândul judecătorilor şi executorilor şi educarea
lor în spiritul moralei general-umane, a păstrării onoarei şi demnităţii profesionale trebuie
să fie o prioritate bine stabilită în cadrul reformelor sistemului judecătoresc în statele cu o
democraţie în dezvoltare, mai ales în Republica Moldova, unde încrederea în justiţie din
partea cetăţenilor este foarte mică. Specialiştii din cadrul Asociaţiei pentru Democraţie
Participativă (ADEPT) şi Centrului Analitic Independent „Expert-grup” consideră că
reformele în justiţie din Republica Moldova nu au avut rezultate percepute pozitiv la nivel
de opinie socială şi nici în rândul exponenţilor sistemului judecătoresc. „Încrederea în
justiţie a continuat să scadă, viziunile asupra reformelor promovate în sistem nu au fost
consensuale şi nu au căpătat sprijin larg”. Justiţia în Republica Moldova „continuă să nu fie
percepută ca independentă şi nici pe deplin eficientă”, scriu experţii. Autorii constată că
reformele în justiţie nu au avut un impact sesizabil. Încrederea populaţiei în instituţiile
justiţiei s-a redus de două ori în ultimii doi ani şi, conform ultimilor sondaje de opinie, doar
circa 18% de cetăţeni au încredere în justiţie1.
Valorile morale, în opinia eticianului român S. Stoica, desemnează scopuri sociale şi
atitudini umane preferenţiale: responsabilitate, echitate, demnitate, dreptate, libertate etc.2.
Ele structurează, prin umanizare, sensul vieţii. Deontologia judiciară, în opinia noastră, este
axată pe trei categorii de valori: „dreptatea” (din care emană datoria), „libertatea” (din care
emană responsabilitatea) şi „demnitatea” (care se află într-o legătură dialectică cu
integritatea).
Dreptatea presupune legalitate (adică respectarea legii, reglementarea raporturilor de
către judecători şi executori conform legii), egalitate (cerinţa de a realiza aceleiaşi situaţii
între indivizi cu privire la drepturile şi îndatoririle pe care le au), şi echitate. În această
ordine de idei, Codul de procedură civilă al României prevede că „orice persoană are
dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim şi previzibil de către o
instanţa independentă, imparţială şi stabilită de lege. În acest scop, instanţa este datoare să
dispună toate măsurile permise de lege şi să asigure desfăşurarea cu celeritate a judecăţii”3.
Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi în faza executării silite, pe motiv că
ea reprezintă o continuare logică a procesului civil, în sensul că fără această instituţie nu ar
mai putea fi puse în valoare drepturile recunoscute prin hotărârea judecătorească. Iar în
Codul de procedură civilă al Republicii Moldova este stipulat că orice persoană interesată
este în drept să se adreseze în instanţă judecătorească, în modul stabilit de lege, pentru a-şi
apăra drepturile încălcate sau contestate, libertăţile şi interesele legitime4.
Valoarea dreptăţii poate fi înţeleasă numai în legătură cu valoarea datoriei, care
desemnează comportamentul necesar, impus în mod imperativ individului, de a respecta
normele morale în activitatea sa profesională de judecător sau de executor. „Datoria” este
1
A se vedea: Raport pe justiţie: reforme formale, încrederea societăţii scade, în Timpul.md, 14 martie
2012.
2
Stoica, Şt., op. cit., p. 79.
3
Codul de procedură civilă al României din 1 iulie 2010, op. cit., art. 6 alin. (1).
4
Codul de procedură civilă al Republicii Moldova din 30 mai 2003, publicat în Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, nr. 111-115/451 din 12 iunie 2003, art. 5 alin. (1).
una dintre categoriile fundamentale ale eticii care desemnează conceperea de către
personalitate a necesităţii imperioase a îndeplinirii a ceea ce porunceşte idealul moral, a
ceea ce reiese din idealul moral. Semnificaţia esenţială a datoriei morale o constituie
caracterul ei imperativ. Aceasta înseamnă că cerinţele cristalizate în categoria de „datorie„
sunt formulate şi se percep sub formă de porunci, al căror conţinut este formulat de
societate şi exprimă dispoziţia interioară a personalităţii de a executa prescripţiile indicate.
La determinarea specificului categoriei „datorie” este important a îndeplini normele
prescrise de ea în mod constructiv, a manifesta un interes profund şi iniţiativă pentru
realizarea cât mai efectivă a angajamentelor asumate. Iată de ce în cadrul procesului civil
judecătorul şi executorul judecătoresc trebuie să ia în calcul caracterul constructiv al
datoriei şi să nu facă exces de zel. Un alt semn distinctiv, la fel de important pentru expri-
marea particularităţilor categoriei „datorie”, constă în faptul că la analiza ei predomină, de
regulă, raţiunea, obiectivitatea şi chibzuinţa1.
Libertatea implică starea fiinţei care nu este supusă constrângerii, care acţionează
conform voinţei sale, dar numai aşa cum se cuvine/cum trebuie. Ea nu se reduce pur şi
simplu la lipsa unor restricţii. Libertatea reprezintă o caracteristică a acţiunii înfăptuite:
a) cu cunoaşterea şi luarea în consideraţie a îngrădirilor obiective; b) după voinţa proprie şi
nu după constrângere; c) în condiţiile alegerii posibilităţilor. Ea se fundează pe un grad de
independenţă considerat firesc şi de dorit. Libertatea este strâns legată de responsabilitate,
ea însemnând înţelegerea consecinţelor deciziilor şi acţiunilor întreprinse. Semnul esenţial
distinctiv al noţiunii de „responsabilitate” morală constă în faptul că ea se manifestă ca
predispunere spirituală a omului de a purta răspunderea pentru faptele sale, de a permite
opiniei publice să-i aprecieze activitatea. Totodată, responsabilitatea morală îndeplineşte
rolul unui mijloc original de realizare a cerinţelor, cristalizate în categoriile de „datorie” şi
„conştiinţă morală”, independent de orice sancţiuni sau interese utilitare. Din această cauză,
astăzi statul nostru trebuie să se debaraseze de acei judecători şi executori care au pierdut
simţul responsabilităţii, care acţionează conform intereselor personale sau de grup.
Demnitatea este o valoare etică fundamentală care cuprinde în sine verticalitatea şi
vrednicia ce reprezintă chintesenţa umană, presupune existenţa unei conştiinţe a propriei
valori, dublată de modestie şi corelată cu conştiinţa valorii celorlalţi. Ea ţine de caracterul şi
personalitatea individului şi se caracterizează prin aşa trăsături de caracter ca autoritatea
morală, cinstea, principialitatea, verticalitatea. Judecătorii şi executorii judecătoreşti trebuie
să ia în calcul faptul că sentimentul demnităţii umane nu trebuie să depindă de împrejurări,
el trebuie să persiste mereu între oameni, ca un element indispensabil al oricărei societăţi.
Totodată, ei trebuie să nu uite de facultăţile indispensabile ale unui bun judecător
care au fost expuse de marele filosof englez Th. Hobbes încă în secolul al XVII-lea: să aibă
o bună înţelegere a dreptului natural ca echitate, plus un spirit justiţiar; să posede dispreţ
pentru bogăţiile necesare; să fie capabil atunci când judecă, să se ferească de ură, teamă, dar
şi de milă sau compasiune; să posede răbdare de a asculta, memoria de a reţine, rezuma şi
realiza ceea ce a auzit.
Principiile pe care justiţiarii trebuie să-şi bazeze comportamentul, care trebuie să
ghideze conduita judiciară, sunt cele adoptate la Bangalore în anul 2001: independenţă,
1
A se vedea Capcelea, V., Deontologia juridică, op. cit., p. 142 şi 143.
imparţialitate, integritate, etichetă (decenţă şi corectitudine), egalitate, competenţă şi

străduinţă1. Ele sunt concepute în calitate de model de orientare pentru justiţiarii din toată
lumea, însă un asemenea sprijin orientativ este deosebit de important, mai cu seamă, pentru
cei ce fac dreptate din ţările în curs de tranziţie de la societatea totalitară la cea democratică.
Independenţa judecătorului este unul dintre principiile esenţiale pe care se
fundamentează statul de drept. Ea cere de la judecător responsabilitate şi argumentare
raţională a hotărârii pronunţate, fără presiuni şi ingerinţe din partea oricăror persoane sau
entităţi. Un judiciar independent nu va fi intimidat de eventualele critici din partea societăţii
sau a mass-mediei, el va servi doar adevărului şi dreptăţii, pe motiv că de la el nu se cere
supunere în faţa oricăror interese private sau publice. Independenţa nu este doar extrinsecă,
ci şi intrinsecă deoarece judecătorul trebuie să fie influenţat de lumea lui lăuntrică, de
cultura, valorile şi principiile morale general-umane.
Independenţa nu poate fi privită şi utilizată ca un privilegiu al judecătorului sau
executorului judecătoresc, ci ca datorie, obligaţie fundamentală a fiecărei persoane care
ocupă aceste funcţii de a-şi dezvolta calităţile intelectuale şi morale care stau la baza
conduitei independente şi imparţiale în judecarea şi executarea silită a fiecărui caz. De
aceea, principiul independentei judecătorului şi a executorului poate fi înţeles doar în
legătură cu principiul responsabilităţii/răspunderii lor pentru calitatea activităţii lor
profesionale, iar echilibrul dintre aceste două principii creează condiţii favorabile efectuării
procesului civil şi a executării silite. Din păcate, realitatea din Republica Moldova este de
altă natură. De aproximativ trei ani au apărut un şir de judecători şi executori judecătoreşti
ce au fost numiţi „de tip raider”, care acţionează reieşind din interese personale şi de grup,
utilizând în scopuri meschine principiul independenţei. Ei a fost implicaţi în atacurile raider
asupra Băncii de Economii, Moldova-Agroindbank şi a întregul sistem financiar-bancar din
Republica Moldova. Au trecut circa trei ani, dar judecătorii şi executorii judecătoreşti
participanţi în devalizarea mai multor companii acţionare la Banca de Economii,
Victoriabank şi Compania de asigurări ASITO nu au fost traşi la răspundere. Se pare că ei
au imunitate în faţa legii şi nu sunt sancţionaţi în niciun fel. Judecătorii în cauză au acţionat
în tandem cu executorii judecătoreşti, în baza unor contracte false, procese secrete, fără
notificări sau citaţii şi fără prezenţa părţilor deposedând cetăţenii de proprietăţile lor. După
ce au încălcat în mod flagrant Codul de procedură civilă, Codul de executare şi Codurile
deontologice ale judecătorului şi executorului judecătoresc ei continuă să activeze şi astăzi
în sistemul judecătoresc.
Imparţialitatea este esenţială pentru efectuarea actului de justiţie şi cere justiţiarilor
îndeplinirea funcţiilor lor profesionale fără părtinire, prejudecăţi sau favorizarea uneia
dintre părţi. Imparţialitatea, însă, nu ţine doar de lipsa părtinirii, ci ca şi problemă de
percepţie. În această ordine de idei, Profilul magistratului în sistemul juridic din România
evidenţiază, importanţa „gândirii independente/critice a judecătorului, în înţelegerea rolului
de magistrat. În el se defineşte integritatea/consistenţa cognitiv-morală ca „cheia de boltă a
unui sistem juridic, calitatea personală care îi permite magistratului să se sustragă oricărui
1
A se vedea Proiectul Codului de conduită judiciară de la Bangalore 2001 adoptat de Grupul judiciar
pentru întărirea integrităţii justiţiei, aşa cum a fost revizuit la Masa Rotundă a Preşedinţilor Curţilor Supreme
ţinută la Palatul Păcii, Haga, 25-26 noiembrie 2002), în Comentariu asupra principiilor de la Bangalore privind
conduita judiciară, ed.: Stefanie Ricarda Roos; traducere Cristi Dănileţ, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, partea I,
pp. 3-8.
fel de influenţă asupra procesului prin care el caută/admite probe şi deliberează etc.”1. Din
păcate, Consiliul Superior al Magistraturii din Republica Moldova încă nu a elaborat un
asemenea document şi, din această cauză, nu există cerinţe bine definite înaintate faţă de
magistraţii care activează în sistemul juridic de la noi din ţară.
Integritatea este genul de virtute etică care înglobează o serie de trăsături morale ale
personalităţii, precum onestitatea, cinstea şi probitatea. Ea reprezintă o facultate supremă pe
care o persoană o poate dobândi la o anumită etapă în evoluţia sa. Există câteva elemente
fără de care integritatea nu ar putea să apară în evoluţia uneia sau a altei persoane precum:
coloana vertebrală, amprenta genetică, plus cei şapte ani de acasă ca bază obligatorie pe
care se poate edifica caracterul integru al unui om. În ultima perioadă de timp, afirmăm cu
regret faptul că „ acea calitate de a fi integru” o întâlnim tot mai rar, inclusiv şi la unii
judecători şi executori judecătoreşti. Principiul integrităţii cere ca ei să dea dovadă de un
comportament demn, impecabil în orice situaţii, astfel încât să nu apară vreun dubiu în
privinţa acestuia. Principiile de la Bangalore stipulează, în această ordine de idei,
următoarele: „judecătorul trebuie să se asigure că în ochii unui observator rezonabil
conduita sa este ireproşabilă; atitudinea şi conduita unui judecător trebuie să reafirme
încrederea publicului în integritatea corpului judiciar”2.
Totodată, trebuie să înţelegem că integritatea morală se poate naşte şi se poate
dezvolta doar într-un climat social în care se pune preţ pe demnitatea umană, în care
oamenii îşi pot afirma opţiunile şi au dreptul de a alege, acolo unde adevărul, dreptatea şi
conştiinciozitatea sunt valori morale acceptate de toţi. În societatea totalitaristă, pe lângă
dezamorsarea morală, procesul de transformare în om de tip nou se funda pe reacţia de
supunere în faţa autorităţii, pe nevoia de apartenenţă şi pe frică. Astăzi noi culegem roadele
semănate de sistemul totalitar comunist care a utilizat teroarea, memoria terorii şi
potenţialul terorii ca instrumente de control asupra societăţii şi oamenilor. Astfel, s-a
format, timp de jumătate de secol, „moralitatea dublă” unde normele morale erau utilizate
de una şi aceeaşi persoană pentru diferite scopuri şi în diverse situaţii în mod diferit – în
unele cazuri, moralitatea conta, în altele nu. Astfel a apărut o nouă specie de oameni
formată în cadrul „gândirii duble”, care sunt lipsiţi de orice dimensiune morală, deoarece în
universul lor bidimensional nu există nici bine, nici rău, nici adevăr, nici minciună. După
mai bine de douăzeci şi doi de ani de când ne-am debarasat de acel sistem putem constata
cu regret, că suntem încă contaminaţi de acest tip de „moralitate”.
Principiul etichetei (decenţei şi corectitudinii) cere ca judecătorul să dea dovadă de
bună-cuviinţă în comportamentul său judiciar şi extrajudiciar, fiind, de asemenea, corect şi
cinstit. Doar un aşa comportament al judecătorilor şi executorilor judecătoreşti poate insufla
încredere în sistemul judecătoresc din partea publicului. Acest standard de comportament
moral al judecătorului este, de asemenea, reflectat în Principiile de la Bangalore, care cer
ca judecătorul să accepte anumite restricţii ale comportamentului său chiar şi în viaţa
privată şi va evita orice situaţii care să trezească suspiciuni privind decenţa şi corectitudinea
sa de profesionist şi persoană. Judecătorul trebuie să aibă grijă ca membrii familiei sale şi
persoanele din anturajul său să nu afecteze sau să influenţeze negativ conduita şi abilitatea
sa de a judeca cauzele conform legii. În niciun caz, judecătorul nu va folosi prestigiul
1
A se vedea Profilul magistratului în sistemul juridic din România. http:// www.csm1909.ro/csm/
index.php?cmd ... Vizualizat la 27 mai 2014.
2
Proiectul Codului de conduită judiciară de la Bangalore, op. cit., p. 5.
funcţiei sale pentru a-şi promova interesele sale de orice gen sau interesele oricăror alte
persoane1.
În conformitate cu Principiile de la Bangalore principiul egalităţii presupune
„asigurarea egalităţii de tratament pentru toţi în faţa instanţelor care este esenţială pentru
exercitarea corectă a atribuţiilor judecătoreşti”2. Principiul în cauză cere ca judecătorul să
nu discrimineze participanţii la procesul civil pe bază de naţionalitate, etnie, rasă, sex,
religie sau orice alte particularităţi ale persoanei. În conformitate cu acest principiu
judecătorul va evita atât exprimări, cât şi gesturi sau expresii ale feţei care să dea dovadă de
vreun favoritism sau discriminare a vreunui participant la proces sau membru al publicului
privind oricare particularităţi ale acestora. Principiile de la Bangalore includ, de asemenea,
prevederi privind principiul egalităţii care trebuie respectat în activitatea judecătorilor,
cerând ca aceştia să înţeleagă diversitatea celor ce compun societatea umană, precum şi
diferenţele ce derivă din această diversitate, şi să nu manifeste vreo părtinire în baza
acestora. Aceleaşi cerinţe trebuie să fie înaintate şi executorilor judecătoreşti.
Principiul competenţei şi străduinţei se regăseşte în Principiile de la Bangalore unde
este stipulat că competenţa şi străduinţa (diligenţa) sunt premise ale exercitării corecte a
atribuţiilor judiciare3. Acest principiu cere ca judecătorul să-şi îndeplinească îndatoririle
profesionale cu dăruire de sine şi la cel mai înalt nivel profesional. Aceasta implică faptul
că judecătorul şi executorul judecătoresc trebuie să fie permanent la curent cu legislaţia şi
noile practici în special acum, când a demarat procesul de implementare a Strategiei de
reformare a sectorului justiţiei în Republica Moldova pentru anii 2011-2016, care a fost
adoptată, după cum am remarcat anterior, la 25 noiembrie 2011 şi a intrat în vigoare la data
publicării în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 1-6 din 6 ianuarie 2012. Pentru a
materializa aceste obiective ei trebuie să-şi perfecţioneze permanent măiestria profesională,
cunoştinţele în domeniul deontologiei profesionale, al etichetei şi tactului, să însuşească în
mod creator experienţa străină şi autohtonă necesară în desfăşurarea activităţilor de serviciu.
1. Care este, în opinia dumneavoastră, locul şi rolul deontologiei profesionale în

efectuarea acţiunilor de executare silită de către executorul judecătoresc.
2. Care sunt cele mai importante valori şi principii etice ale executării silite conform
Principiilor de la Bangalore.
1
A se vedea ibidem, pp. 5-7.
2
Ibidem, p. 7.
3
A se vedea ibidem, p. 8.
Bibliografie selectivă 117
Bibliografie selectivă
Constituţia României, ed. a II-a, Bucureşti, Ed. C.H. Beck, 2012;

Constituţia Republicii Moldova, cu modificările şi completările din 5 iulie 2000,
Chişinău, Ed. Moldpres, 2000;
Codul de procedură civilă al României din 1 iulie 2010, publicat în M. Of. nr. 485
din 15 iulie 2010;
Codul civil al României, Legea nr. 287/2009 a fost publicată în M. Of. nr. 505 din 15
iulie 2011;
Codul civil al Republicii Moldova, Chişinău, Ed. Cartea, 2002;
Codul de procedură civilă al Republicii Moldova, Chişinău, Ed. Cartea, 2003;
Codul de executare al Republicii Moldova, în conformitate cu ultimele modificări şi
completări din Monitorul Oficial al Republicii Moldova, ed. a II-a, Chişinău „Prgag-3”
SRL, 2011;
Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti din România, publicată în M. Of.
nr. 559 din 10 noiembrie 2000;
Legea cu privire la instituirea executorilor judecătoreşti privaţi din 18 iunie 2010,
publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 126/128/ 3659/366 din 23 iulie
2010;
Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor, adoptat prin Hotărârea C.S.M.
nr. 328 din 24 august 2005, publicată în M. Of. nr. 815 din 8 septembrie 2005;
Codul deontologic al executorului judecătoresc din România, adoptat prin Hotărârea
nr. 21 din 27 aprilie 2007 a Congresului Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti,
publicat în M. Of. nr. 430 din 28 iunie 2007;
Codul deontologic al executorului judecătoresc din Republica Moldova. Aprobat
prin Hotărârea nr. 19/2010 privind aprobarea Statutului Uniunii Naţionale a Executorilor
Judecătoreşti şi al profesiei de executor judecătoresc, publicat în Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, Partea I, nr. 713 din 26 octombrie 2010;
Codul deontologic al executorilor judecătoreşti din Uniunea Europeană;
Statutul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti şi al profesiei de executor
judecătoresc din România, publicat în M. Of. nr. 713 din 26 octombrie 2010;
Statutul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti din Republica Moldova,
adoptat prin Hotărârea nr. 1 a Congresului executorilor judecătoreşti din 21 septembrie
2010;
Proiectul Codului de conduită judiciară de la Bangalore 2001, adoptat de Grupul
Judiciar pentru întărirea Integrităţii Justiţiei, aşa cum a fost revizuit la Masa Rotundă a
Preşedinţilor Curţilor Supreme ţinută la Palatul Păcii, Haga, 25-26 noiembrie 2002). În:
Comentariu asupra principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, ed. Stefanie
Ricarda Roos, traducere Cristi Dănileţ, Bucureşti, Ed. C.H. Beck, 2010, partea I, pp. 3-8.
Airaksinen, T., Professional Ethics, în Encyclopedia of Applied Ethics, Chadwick,
R. (ed.). 3. 2. ed. San Diego, Academic Press Elsevier Science Pub, 2012, pp. 612-623;
Belu, N., Morala şi existenţa umană, Bucureşti, Ed. Politică, 1989;
Capcelea, V., Filozofie. Introducere în istoria filozofiei şi în studiul principalelor

domenii ale filozofiei: manual pentru instituţii de învăţământ superior, Chişinău, Ed. Arc,
1998;
Capcelea, V., Tradiţiile naţionale: continuitate în dezvoltarea generaţiilor, Chişinău,
Ed. Evrica, 1998;
Capcelea, V., Etica: manual pentru instituţii de învăţământ superior, Chişinău, Ed.
Arc, 2003;
Capcelea, V., Etica juridică: manual pentru instituţii de învăţământ superior,
Chişinău, Ed. Sirius SRL, 2004;
Capcelea, V., Filozofia dreptului: manual pentru instituţii de învăţământ superior,
Chişinău, Ed. Arc, 2004;
Capcelea, V., Normele sociale, Chişinău, Ed. Arc, 2007;
Capcelea, V., Deontologia juridică: manual pentru facultăţile de drept, Chişinău,
Ed. Arc, 2007;
Capcelea, V., Filosofie socială. Introducere în istoria filozofiei sociale şi în studiul
problemelor ei fundamentale: manual pentru facultăţile socio-umanistice, Chişinău,
Ed. Arc, 2009;
Capcelea, V., Filozofia juridică: manual pentru instituţii de învăţământ superior,
Chişinău, Ed. Arc, 2012;
Capcelea, V., The position and role of deontology in postmodern society. In:
Working paper of the International Scientific Conference: Logos, Universality, Mentality;
Education, Novelty. http://edituralumen.ro/Conference2012/?p=1046;
Capcelea, V. The Position and Role of Deontology in Postmodern Society [Locul şi
rolul deontologiei în societatea postmodernă], în Philosophical and Humanistic
Postmodern Views International scientific conference (Iaşi, 2012). Philosophical and
humanistic postmodern views: international scientific conference: Iaşi, 21st of May 3rd of
June 2012, coordonatori: Ana Caras, Elena Unguru, Iaşi, Lumen, 2012, pp. 69-88;
Capcelea, V., Locul şi rolul deontologiei profesionale în efectuarea acţiunilor de
executare silită de către executorul judecătoresc”, în: Conferinţa Internaţională
„Executarea silită în reglementarea noului Cod de procedură civilă” 30 august – 1
septembrie 2012, Târgu-Mureş, România, organizator Universitatea „Petru Maior” din
Târgu-Mureş, în parteneriat cu Camera Executorilor Judecătoreşti Târgu Mureş, Facultatea
de Ştiinţe Economice, Juridice şi Administrative, Centrul de Cercetare pentru Drept şi
Ştiinţe Socio-umane, Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti din Republica
Moldova, Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălţi, Republica Moldova, Facultatea de
Drept, coordonatori Ioan Sabău-Pop, Eugen Hurubă, Bucureşti, Ed. Universul juridic, 2012,
pp. 61-66;
Сapcelea, V., Filozofie: manual pentru instituţii de învăţământ superior, ed. a V-a
revăzută şi adăugită substanţial. Chişinău: Ed. Arc, 2013;
Capcelea, V., Valori şi principii etice în procesul civil şi executarea silită, în
Conferinţa Internaţională „Instituţii ale procesului civil şi ale executării silite” 29–31 august
2013, Târgu-Mureş, România, organizator Camera Executorilor Judecătoreşti Târgu-Mureş,
Universitatea „Petru Maior” din Târgu-Mureş,Facultatea de Ştiinţe Economice, Juridice şi
Administrative, coordonatori Ioan Sabău-Pop, Eugen Hurubă, Bucureşti, Ed. Universul
Juridic, 2013, pp. 89-95.
Bibliografie selectivă 119
Capcelea, V., Capcelea, I., Elaborarea şi adoptarea legii cu privire la instituirea
executorilor judecătoreşti privaţi – imperativ al timpului, în Conferinţa internaţională
„Executarea silită în noul Cod de procedură civilă”, 26-28 august 2010, Sovata, România,
coordonatori: Ioan Sabău-Pop, Eugen Hurubă, Bucureşti, Ed. Universul Juridic, 2010,
pp. 29-32;
Capcelea, V., Capcelea, I., Obligativitatea respectării principiului rolului activ şi al
executării operative a documentelor executorii de către executorul judecătoresc din
perspectiva deontologiei profesionale, în Conferinţa internaţională „Executorul
judecătoresc între rol activ şi organ de jurisdicţie”, 26-27 august 2011, Târgu-Mureş,
România, coordonatori: Ioan Sabău-Pop, Eugen Hurubă, Bucureşti, Ed. Universul Juridic,
2011, pp. 50-55.
Cătineanu, T., Elemente de etică, vol. I. Faptul moral, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1982;
Cicero, Despre supremul bine şi supremul rău, traducere, studiu introductiv, notiţe
introductive şi note de Gh. Ceauşescu, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983;
Cozma, C., Elemente de etică şi deontologie, Iaşi, Ed. Universităţii „Al. I. Cuza”,
Iaşi, 1997;
Deontologia profesiei de magistrat. Repere contemporane, coordonatori:
Mona-Maria Pivniceru, Cătălin Luca, Bucureşti, Ed. Hamangiu, 2008;
Dobrinescu, I., Dreptatea şi valorile culturii, Bucureşti, Ed. Academiei Române,
1992;
Fuller, Lon L., The Morality of Law, Revised edition, New Haven and London, Yale
University Presse, 1969;
Grigoraş, I., Omenia – sens universal şi specific omenesc, Statutul universal şi
specific al valorii morale, Iaşi, 1993;
Gusti, D., Egoism şi altruism. Despre motivaţia sociologică a voinţei practice, în
Opere, vol. II. Bucureşti, Ed. Academiei RSR, 1969;
Gusti, D., Spre o etică a naţiunii noastre, în: Opere, vol. II. Bucureşti, Ed. Academiei
R.S.R., 1969;
Gusti, D., Curs de etică, în: D. Gusti, Opere, vol. II., texte stabilite, comentarii, note
de conf. univ. dr. O. Bădina şi O. Neamţu, Bucureşti, Ed. Academiei R.S.R., 1969.
Huszar, T., Morala şi societatea, Bucureşti, Ed. Politică, 1967;
Izdrăilă, V., Chihor, A., Buna-cuviinţă, politeţe, comportament, Oradea, Ed. De Vest,
2000;
Malclntyre, Al., Tratat de morală. După virtute, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1998;
Sârbu, T., Etica: valori şi virtuţi morale, Iaşi, Ed. Societăţii academice „Matei Teiu
Botez”, 2005;
Tratat de etică, ed. Peter Singler, traducere coordonată de prof. univ. dr. Vasile Boari
şi Raluca Marincean: cuvânt-înainte de V. Boari, Iaşi, Ed. Polirom, 2006;
Weber, M., Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Bucureşti, Ed. Humanitas,
1993;
Williams, B., Introducere în etică, Bucureşti, Ed. Alternative, 1993;
Lazăr, C., Autoritate şi deontologie, Bucureşti, Ed. Licorna, 1999;
Seneca, Scrisoare către Lucilius, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984;
Stoica, Şt., Prelegeri de etică, vol. I. Bucureşti, Universitatea din Bucureşti, 1974;
Therry, Guinot, L’huisser de Justice: Normes et Valleurs. Ethice, deontologie,
discipline et normes professionneles, Paris, Editions juridiques et techniques, 2004.
ANEXE
1. Statutul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti din România

şi al profesiei de executor judecătoresc*
CAPITOLUL I
Dispoziţii generale
Secţiunea 1
Dispoziţii generale privind Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti
Art. 1 - Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti este o organizaţie profesională

cu personalitate juridică, formată din toţi executorii judecătoreşti din România numiţi de
ministrul justiţiei în condiţiile legii, cu organizare, funcţionare şi conducere autonome.
Art. 2 - Sunt membri ai Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti toţi executorii
judecătoreşti care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul României, numiţi în funcţie de
ministrul justiţiei.
Art. 3 - Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti, denumită în continuare
Uniunea, acţionează pentru asigurarea prestigiului şi autorităţii profesiei de executor
judecătoresc, având ca scop principal reprezentarea şi apărarea intereselor profesionale ale
membrilor săi.
Art. 4 - (1) Uniunea dobândeşte, potrivit legii, personalitate juridică de la data
constituirii şi adoptării statutului de către primul Congres al Uniunii.
(2) Uniunea are sigiliu şi siglă proprii.
(3) Sediul principal al Uniunii este în municipiul Bucureşti.
Art. 5 - Data de 10 mai este declarată Ziua executorului judecătoresc, Consiliul
Uniunii urmând a hotărî locul şi modalităţile de desfăşurare a solemnităţilor legate de acest
moment festiv.
Art. 6 - Uniunea conduce şi coordonează la nivel naţional activitatea executorilor
judecătoreşti şi urmăreşte respectarea regulilor deontologice în activitatea acestora, potrivit
Codului deontologic al profesiei, aprobat de Congresul Uniunii.
Art. 7 - Uniunea asigură cadrul corespunzător pentru perfecţionarea nivelului profe-
sional şi a calităţii actelor întocmite de executorii judecătoreşti, prin:
a) informarea sistematică a executorilor judecătoreşti cu privire la practica judiciară
naţională în materia executării silite şi doctrina de specialitate în această materie, existentă
atât la nivel naţional, cât şi la nivelul prevederilor regulamentelor europene;
b) introducerea şi însuşirea tehnicilor noi în activitatea execuţională;
c) organizarea de reuniuni, seminare, simpozioane şi alte forme de instruire, precum
şi de schimburi de experienţă între executorii judecătoreşti, cu participarea unor perso-
nalităţi şi reprezentanţi ai unor organizaţii profesionale din ţară şi din străinătate;
*
Hotărârea nr. 19 din 3 septembrie 2010 a Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti.
Statutul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti din România … 121
d) editarea unor publicaţii proprii de specialitate;
e) organizarea controlului profesional, financiar şi administrativ;
f) unificarea practicii execuţionale.
Art. 8 - Uniunea propune întocmirea unor proiecte de acte normative în legătură cu
activitatea execuţională, participând la elaborarea acestora.
Art. 9 - (1) În cadrul Uniunii, executorii judecătoreşti din circumscripţia fiecărei
curţi de apel se constituie în cameră a executorilor judecătoreşti, cu personalitate juridică,
denumită în continuare Cameră.
(2) Din Cameră fac parte toţi executorii judecătoreşti din circumscripţia curţii de apel
respective.
Art. 10 - Uniunea şi Camerele funcţionează prin autofinanţare realizată din
contribuţia membrilor săi şi din alte surse, potrivit prezentului statut.
Art. 11 - Uniunea şi Camerele nu pot fi angajate politic prin acţiunile membrilor lor.
Secţiunea 2
Dispoziţii generale privind profesia de executor judecătoresc
Art. 12 - Profesia de executor judecătoresc este liberală şi independentă.

Art. 13 - (1) Competenţa materială a executorilor judecătoreşti este punerea în
executare a dispoziţiilor civile din titlurile executorii, dacă legea nu prevede altfel.
(2) Executorii judecătoreşti îndeplinesc şi alte atribuţii date prin lege în compe-
tenţa lor.
Art. 14 - Competenţa teritorială a executorilor judecătoreşti este reglementată prin
Codul de procedură civilă sau prin legi speciale.
CAPITOLUL II
Structura organizatorică
Secţiunea 1
Uniunea
Art. 15 - Organele de conducere ale Uniunii sunt: Congresul, Consiliul şi
preşedintele.
Art. 16 - (1) Congresul Uniunii este constituit din preşedintele şi vicepreşedinţii
Uniunii, preşedinţii şi vicepreşedinţii Camerelor şi din membrii Consiliului Uniunii, cu
excepţia Congresului de constituire a Uniunii, care se va desfăşura în conformitate cu
prevederile art. 67 alin. (2).
(2) Congresul Uniunii se întruneşte anual la convocarea Consiliului acesteia, potrivit
legii.
(3) Congresul Uniunii este legal constituit în prezenţa a două treimi din numărul
membrilor săi şi adoptă hotărâri cu votul majorităţii membrilor prezenţi.
(4) În cazul în care nu se realizează cvorumul prevăzut la alin. (3), se face o nouă
convocare a Congresului Uniunii, în aceleaşi condiţii, peste cel mult o lună. La această
convocare Congresul Uniunii este legal constituit prin prezenţa majorităţii delegaţilor. Dacă
nici în această situaţie nu se realizează cvorumul legal, Congresul Uniunii se amână din nou
şi va fi convocat de atâtea ori până când se va realiza cvorumul prevăzut în acest alineat.
Art. 17 - (1) Consiliul Uniunii va convoca un congres extraordinar la cererea unei

treimi din numărul membrilor Camerelor sau la cererea majorităţii colegiilor directoare ale
Camerelor.
(2) Convocarea Congresului extraordinar al Uniunii se face în termen de 7 zile de la
data îndeplinirii condiţiilor prevăzute la alin. (1), iar constituirea Congresului extraordinar
se va realiza potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (4).
(3) Congresul extraordinar al Uniunii se va ţine în cel mult 30 de zile de la data
convocării.
Art. 18 - (1) Congresul Uniunii are următoarele atribuţii:
a) adoptă Statutul Uniunii şi Statutul Casei de Asigurări a Executorilor Judecătoreşti;
b) alege/revocă preşedintele şi cei 2 vicepreşedinţi ai Consiliului Uniunii;
c) alege/revocă Comisia de cenzori şi Consiliul de conducere al Casei de Asigurări a
Executorilor Judecătoreşti;
d) validează şi revocă membrii Comisiei superioare de disciplină, care va fi compusă
din 15 membri din Camere diferite, fără ca aceştia să deţină sau să poată ocupa alte funcţii
eligibile la orice nivel al Uniunii sau al Camerelor;
e) analizează şi aprobă raportul anual al Consiliului Uniunii;
f) aprobă bugetul Uniunii şi al Casei de Asigurări a Executorilor Judecătoreşti;
g) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de Legea nr. 188/2000 privind executorii
judecătoreşti, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare lege, de
Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti,
aprobat prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 210/2001, cu modificările şi completările
ulterioare, denumit în continuare regulament, sau de prezentul statut;
h) alege/revocă directorul şi secretarul Centrului Naţional de Pregătire şi Perfec-
ţionare a Executorilor Judecătoreşti pentru un mandat de 3 ani;
i) aprobă Codul deontologic al executorului judecătoresc;
j) aprobă Regulamentul de funcţionare a Comisiei superioare de disciplină.
(2) Congresul adoptă hotărâri care sunt obligatorii pentru toţi membrii Uniunii.
Art. 19 - (1) Consiliul Uniunii este organ de conducere constituit din câte un
membru titular al fiecărei Camere.
(2) Alegerea preşedintelui şi a vicepreşedinţilor se face numai prin vot secret.
(3) Candidatura pentru funcţia de preşedinte şi vicepreşedinte al Consiliului Uniunii
se depune, cu cel puţin 15 zile înainte de data stabilită pentru alegeri, la sediul Uniunii şi va
fi însoţită, în cazul candidatului la funcţia de preşedinte, de platforma-program a acestuia.
(4) Candidatul care întruneşte majoritatea simplă din numărul voturilor exprimate va
fi declarat ales.
(5) Preşedintele, vicepreşedinţii şi membrii Consiliului Uniunii au dreptul la
indemnizaţii plătite din bugetul Uniunii.
Art. 20 - (1) Consiliul Uniunii se întruneşte trimestrial şi ori de câte ori este convocat
de preşedinte.
(2) Consiliul Uniunii îşi desfăşoară activitatea cu participarea a cel puţin două treimi
din numărul membrilor săi.
(3) Hotărârile Consiliului Uniunii se adoptă cu majoritatea voturilor exprimate.
Art. 21 - Consiliul Uniunii are următoarele atribuţii:
a) solicită ministrului justiţiei numirea, suspendarea, revocarea ori încetarea funcţiei
de executor judecătoresc;
b) întocmeşte Tabloul executorilor judecătoreşti, care se va publica în Monitorul
Oficial al României, Partea I, şi se va actualiza anual;
c) propune ministrului justiţiei numărul necesar de birouri de executori judecătoreşti
şi condiţiile de desfăşurare a examenului de admitere în profesia de executor judecătoresc şi
a examenului de definitivat;
d) repartizează executorii judecătoreşti care au promovat examenul de admitere ca
stagiar ţinând cont de media şi opţiunea candidaţilor, precum şi de posturile vacante de
executor judecătoresc stagiar;
e) stabileşte cotele de contribuţie ale executorilor judecătoreşti la Casa de Asigurări a
Executorilor Judecătoreşti;
f) reprezintă Uniunea în raporturile cu terţii pe plan intern şi internaţional, prin
preşedinte sau, în lipsa acestuia, prin unul dintre cei 2 vicepreşedinţi;
g) stabileşte cotele de contribuţie ale executorilor judecătoreşti la Uniune în condiţiile
art. 33 alin. (1) lit. d) din lege;
h) stabileşte şi actualizează anual cuantumul cheltuielilor de executare;
i) întocmeşte regulamentul de funcţionare a Comisiei superioare de disciplină, pe
care îl propune spre aprobare Congresului Uniunii;
j) stabileşte şi aprobă modelul sigiliului executorilor judecătoreşti, sigla şi emblema
Uniunii, precum şi modelul firmelor destinate birourilor de executori judecătoreşti şi
Camerelor;
k) execută controlul profesional-administrativ asupra Camerelor cel puţin o dată la 2
ani, verificând şi calitatea actelor execuţionale, sau poate delega Colegiul director al
Camerei cu efectuarea acestuia, conform prevederilor art. 59 din lege;
l) stabileşte indemnizaţiile de conducere pentru preşedintele şi vicepreşedinţii
Consiliului Uniunii, organele de conducere ale Casei de Asigurări a Executorilor
Judecătoreşti şi organele de conducere ale Centrului Naţional de Pregătire şi Perfecţionare a
Executorilor Judecătoreşti, precum şi indemnizaţiile de şedinţă ale membrilor Consiliului
Uniunii;
m) stabileşte structura organizatorică şi numărul persoanelor de specialitate şi cu
funcţii administrative din cadrul Uniunii şi al Casei de Asigurări a Executorilor
Judecătoreşti;
n) desemnează 2 dintre membrii săi să facă parte din Biroul executiv al Consiliului
Uniunii;
o) repartizează sarcini şi responsabilităţi Biroului executiv al Consiliului Uniunii;
p) organizează şi coordonează activitatea de editare a Buletinului executorilor
judecătoreşti din România;
q) aprobă programul de pregătire şi perfecţionare a executorilor judecătoreşti şi
cheltuielile Centrului Naţional de Pregătire şi Perfecţionare a Executorilor Judecătoreşti;
r) aprobă afilierea Uniunii la organizaţiile profesionale internaţionale ale executorilor
judecătoreşti şi cotele de contribuţie la acestea;
s) acceptă donaţiile şi legatele făcute Uniunii şi aprobă sponsorizări;
t) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege, de regulament sau de prezentul
statut;
u) stabileşte cuantumul taxelor de înscriere şi participare la examene;
v) întocmeşte şi actualizează permanent liste cuprinzând:
- executorii judecătoreşti incompatibili, indicând temeiul incompatibilităţii;
- executorii judecătoreşti care sunt suspendaţi din funcţie în temeiul art. 23 lit. a) şi
lit. b) teza a doua, lit. c), d) şi e) din lege;
- executorii judecătoreşti stagiari, indicând biroul în care sunt angajaţi şi data
încheierii contractului individual de muncă.
Art. 22 - Biroul executiv se compune din preşedinte, cei 2 vicepreşedinţi şi 2 membri
ai Consiliului Uniunii.
Art. 23 - Biroul executiv al Consiliului Uniunii are următoarele atribuţii principale:
a) asigură activitatea permanentă a Consiliului Uniunii;
b) pregăteşte proiectele de documente ce vor fi prezentate spre dezbatere şi aprobare
Consiliului Uniunii;
c) elaborează proiectul raportului anual de activitate al Uniunii;
d) elaborează proiectul de buget al Uniunii;
e) propune cotele de contribuţie ale executorilor judecătoreşti la Uniune, în raport cu
venitul realizat de aceştia;
f) propune Consiliului Uniunii cotele de contribuţie ale executorilor judecătoreşti la
Casa de Asigurări a Executorilor Judecătoreşti, pentru garantarea responsabilităţii civile a
acestora;
g) ţine evidenţa executorilor judecătoreşti şi a birourilor de executori judecătoreşti şi
centralizează datele statistice privind activitatea execuţională pe baza rapoartelor anuale ale
Camerelor;
h) duce la îndeplinire hotărârile Consiliului Uniunii şi exercită orice alte atribuţii
stabilite de acesta;
l) în exercitarea atribuţiilor sale, Biroul executiv emite decizii.
Art. 24 - (1) Preşedintele Uniunii are următoarele atribuţii principale:
a) reprezintă Uniunea în raporturile cu autorităţile publice din România, cu
organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale, cu cele profesionale şi cu alte persoane
juridice, interne şi internaţionale;
b) stabileşte atribuţiile celor 2 vicepreşedinţi ai Consiliului Uniunii;
c) angajează personalul de specialitate şi administrativ al Uniunii şi stabileşte prin
negociere salariile acestora, propunându-le spre aprobare Consiliului Uniunii;
d) convoacă şi conduce şedinţele Consiliului Uniunii şi ale Biroului executiv al
acestuia;
e) ordonanţează cheltuielile bugetare ale Uniunii;
f) comunică executorilor judecătoreşti, prin intermediul Camerelor, toate actele cu
caracter normativ adoptate de Consiliul Uniunii;
g) exercită orice alte atribuţii prevăzute de lege, de regulament sau de prezentul
statut.
(2) Vicepreşedintele desemnat de preşedinte sau de Consiliul Uniunii exercită
atribuţiile preşedintelui în lipsa acestuia.
(3) Funcţiile de preşedinte şi vicepreşedinte nu pot fi exercitate decât pe durata a
două mandate, care pot fi şi succesive. Durata unui mandat este de 3 ani. Mandatul
nefinalizat se consideră efectuat şi va fi continuat de către un delegat interimar desemnat de
Consiliul Uniunii.
(4) În exercitarea atribuţiilor sale, preşedintele emite dispoziţii.
(5) Pe perioada mandatului atât preşedintele, cât şi vicepreşedinţii au obligaţia de a
exercita funcţia de executor judecătoresc.
Art. 25 - (1) Comisia de cenzori a Uniunii este compusă din 3 membri, dintre care 2
executori judecătoreşti aleşi de Congresul Uniunii şi un expert contabil desemnat de
Consiliul Uniunii.
(2) Cenzorii nu pot îndeplini mai mult de două mandate. Durata unui mandat este de
3 ani.
(3) Cenzorii îşi desfăşoară activitatea potrivit regulamentului propriu, aprobat de
Consiliul Uniunii.
(4) Calitatea de cenzor este incompatibilă cu orice altă funcţie eligibilă în cadrul
Uniunii.
Art. 26 - (1) Uniunea are patrimoniu şi buget proprii.
(2) Bugetul Uniunii este format din contribuţiile băneşti ale membrilor săi, donaţii,
sponsorizări, beneficii rezultate din activităţi economice conexe şi din orice alte sume de
bani dobândite licit.
(3) Cota de contribuţie a fiecărui executor judecătoresc la Uniune se aprobă de
Consiliul Uniunii, la propunerea Biroului executiv al Consiliului Uniunii.
(4) Cotele de contribuţie se plătesc lunar.
(5) Pentru înscrierea la concursul în vederea ocupării unui post de executor
judecătoresc, candidatul va plăti o taxă stabilită de Consiliul Uniunii, care se face venit la
bugetul Uniunii.
Secţiunea 2
Camerele
Art. 27 - Camera are, potrivit legii, personalitate juridică, firmă, ştampilă şi sigilii
proprii, iar sediul ei se află în localitatea în care funcţionează curtea de apel în
circumscripţia căreia se constituie.
Art. 28 - (1) Organul de conducere al Camerei este Colegiul director.
(2) Colegiul director este format dintr-un preşedinte, un vicepreşedinte şi 3-7
membri.
(3) Colegiul director este ales de Adunarea generală a Camerei pentru o perioadă de
3 ani dintre membrii acelei Camere.
(4) Funcţionarea tuturor organelor Camerei se realizează potrivit prezentului statut.
Art. 29 - (1) Adunarea generală a Camerei se întruneşte semestrial în şedinţă
ordinară şi ori de câte ori este nevoie în şedinţă extraordinară, la convocarea preşedintelui,
Colegiului director sau la cererea a cel puţin unei treimi din numărul membrilor săi ori la
solicitarea Consiliului Uniunii.
(2) Convocarea Adunării generale a Camerei în şedinţă ordinară se face cu cel puţin
5 zile înainte de data stabilită pentru ţinerea acesteia, iar convocarea şedinţei extraordinare
se face cu cel puţin 3 zile înainte, prin înştiinţarea membrilor săi, cu menţionarea datei şi a
locului desfăşurării.
(3) Prezenţa executorilor judecătoreşti la lucrările Adunării generale a Camerei este
obligatorie, absenţa nemotivată atrăgând sancţiunea prevăzută de art. 46 din lege.
Art. 30 - (1) Adunarea generală a Camerei este legal constituită în prezenţa majo-
rităţii membrilor săi.
(2) În cazul în care numărul legal nu este întrunit, Colegiul director, de faţă cu cei
prezenţi, stabileşte o nouă dată pentru Adunarea generală a Camerei, în termen de cel mult
7 zile.
(3) Adunarea generală a Camerei adoptă hotărâri cu majoritatea voturilor celor
prezenţi.
Art. 31 - Adunarea generală a Camerei are următoarele atribuţii principale:
a) alege şi revocă preşedintele Colegiului director;
b) alege şi revocă membrii Colegiului director şi reprezentantul Camerei în Consiliul
Uniunii;
c) alege şi revocă Comisia de cenzori;
d) aprobă bugetul anual şi raportul Comisiei de cenzori;
e) stabileşte cotele de contribuţie ale executorilor judecătoreşti la Cameră;
f) aprobă propunerile Colegiului director cu privire la structura organizatorică;
g) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege, de regulament şi de prezentul
statut.
Art. 32 - Alegerea preşedintelui, a vicepreşedintelui şi a reprezentanţilor în Consiliul
Uniunii şi în Consiliul de disciplină al Camerei, precum şi a membrilor Colegiului director
se face de Adunarea generală a Camerei prin vot secret, cu majoritate simplă, dintre
membrii Camerei cu o vechime neîntreruptă în activitatea de executor judecătoresc de cel
puţin 10 ani şi care îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 15 lit. c) din lege.
Art. 33 - Colegiul director al Camerei lucrează legal în prezenţa majorităţii
membrilor săi şi adoptă hotărâri cu majoritatea simplă a voturilor exprimate.
Art. 34 - Colegiul director al Camerei se întruneşte în şedinţe ordinare lunar sau la
convocarea preşedintelui, în şedinţă extraordinară.
Art. 35 - Colegiul director al Camerei are următoarele atribuţii principale:
a) primeşte cererile solicitanţilor pentru ocuparea posturilor de executor judecătoresc,
împreună cu documentele necesare în acest scop, şi le înaintează Consiliului Uniunii cu cel
puţin 10 zile înaintea datei stabilite pentru concurs, dacă sunt îndeplinite cerinţele prevăzute
de lege;
b) primeşte contestaţiile formulate împotriva rezultatelor concursului privind
admiterea în profesie şi le înaintează Consiliului Uniunii;
c) primeşte certificatul de înregistrare a birourilor executorilor judecătoreşti, eliberat
de prim-grefierul curţii de apel, şi îl comunică, de îndată, compartimentului de specialitate
din cadrul Ministerului Justiţiei şi Consiliului Uniunii;
d) avizează cererile de angajare ale executorilor judecătoreşti stagiari de către
executorul judecătoresc care a solicitat postul de stagiar şi verifică semestrial stadiul
pregătirii şi al formării profesionale a executorilor judecătoreşti stagiari;
e) soluţionează sesizările formulate împotriva executorilor judecătoreşti şi propune,
după caz, luarea măsurilor legale şi statutare;
f) deleagă, în cazurile prevăzute de lege şi de regulament, un executor judecătoresc
din aceeaşi circumscripţie a judecătoriei sau dintr-o altă circumscripţie, care va asigura
funcţionarea unui birou al executorilor judecătoreşti pentru îndeplinirea actelor care sunt de
competenţa teritorială a acelui birou;
g) informează Uniunea în legătură cu activitatea birourilor executorilor judecătoreşti,
asupra numărului necesar de executori judecătoreşti şi de executori judecătoreşti stagiari;
h) reprezintă Camera în relaţiile cu terţii prin preşedinte, iar în lipsa acestuia, prin
vicepreşedinte;
i) difuzează Buletinul informativ al executorilor judecătoreşti şi aduce la cunoştinţa
executorilor judecătoreşti din circumscripţia sa măsurile privind unificarea practicii
execuţionale;
j) desemnează executorii judecătoreşti din cadrul Colegiului director care vor efectua
controlul dispus de Consiliul Uniunii;
k) întocmeşte şi ţine evidenţa cauzelor execuţionale înregistrate în întreaga
circumscripţie teritorială;
l) ţine evidenţa veniturilor şi cheltuielilor Camerei şi a contribuţiei membrilor săi,
prezentând Adunării generale a Camerei rapoarte în acest sens;
m) asigură, prin personalul propriu de specialitate şi administrativ, efectuarea
lucrărilor de personal, a dosarelor de pensii, a lucrărilor legate de acordarea concediilor şi a
altor drepturi de asistenţă socială privind executorii judecătoreşti şi personalul angajat;
n) stabileşte indemnizaţia preşedintelui şi vicepreşedintelui Colegiului director al
Camerei şi salarizarea personalului angajat;
o) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege, de regulament şi de prezentul
statut.
Art. 36 - (1) Preşedintele Colegiului director al Camerei are următoarele atribuţii:
a) reprezintă Camera în raporturile cu terţii;
b) duce la îndeplinire hotărârile Colegiului director al Camerei şi rezolvă lucrările
curente;
c) angajează personalul de specialitate şi administrativ al Camerei, cu avizul
Colegiului director;
d) convoacă şi conduce şedinţele Adunării generale a Camerei, şi ale Colegiului
director al Camerei, prezentând periodic rapoarte de activitate şi propuneri pentru
îmbunătăţirea activităţii;
e) ordonanţează cheltuielile bugetare ale Camerei, aprobate de Colegiul director;
f) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege, de regulament şi de prezentul
statut.
(2) Funcţia de preşedinte poate fi exercitată pe durata a cel mult 3 mandate. Durata
unui mandat este de 3 ani.
(3) Vicepreşedintele exercită atribuţiile preşedintelui în lipsa acestuia.
Art. 37 - (1) Reprezentantul Camerei în Consiliul Uniunii are următoarele drepturi şi
obligaţii:
a) participă de drept la şedinţele Colegiului director al Camerei;
b) are acces la toate documentele Camerei;
c) are dreptul la o indemnizaţie stabilită de Consiliul Uniunii;
d) participă din partea Camerei la toate şedinţele Consiliului Uniunii;
e) prezintă Consiliului Uniunii propunerile Adunării generale a Camerei şi ale
Colegiului director, apărând interesele acestora;
f) informează cu regularitate Adunarea generală şi Colegiul director ale Camerei

despre toate hotărârile adoptate de Consiliul Uniunii;
g) îndeplineşte orice alte atribuţii stabilite de Adunarea generală a Camerei.
(2) Reprezentantul Camerei în Consiliul Uniunii va putea fi înlocuit de către
preşedintele sau vicepreşedintele Colegiului director în situaţia în care se află în impo-
sibilitate de a participa la şedinţele Consiliului Uniunii.
Art. 38 - (1) Camera are patrimoniu şi buget proprii.
(2)Bugetul Camerelor este format din contribuţii băneşti ale executorilor judecă-
toreşti, donaţii şi sponsorizări, beneficii rezultate din activităţi economice conexe, precum şi
din orice alte sume de bani dobândite licit.
(3) Pentru înscrierea la concursul în vederea ocupării unui post de executor
judecătoresc, candidatul va plăti o taxă stabilită de Consiliul Uniunii, care se face venit la
bugetul Camerei în circumscripţia căreia se află postul vacant de executor judecătoresc
pentru care candidatul s-a înscris la concurs.
Art. 39 - (1) Comisiile de cenzori ale Camerelor sunt compuse din 3 membri aleşi
din rândul executorilor judecătoreşti.
(2) Comisiile de cenzori ale Camerelor verifică modul de executare a bugetelor
Camerelor şi prezintă anual un raport Adunării generale a Camerei.
(3) Personalul cu atribuţii financiar-contabile al Camerei este obligat să pună la
dispoziţia Comisiei de cenzori a Camerei toate evidenţele şi datele pentru efectuarea
verificărilor.
Secţiunea 3
Executorii judecătoreşti
Art. 40 - Executorii judecătoreşti îşi desfăşoară activitatea în cadrul unor birouri,

individual sau prin asociere în baza unui contract de societate civilă.
Art. 41 - (1) Biroul executorului judecătoresc va avea sedii corespunzătoare pentru
desfăşurarea activităţii cu publicul şi pentru depozitarea, păstrarea şi conservarea în bune
condiţii a arhivei şi a valorilor, în raza sa de competenţă teritorială.
(2) Executorul judecătoresc asigură securitatea sediilor şi ia măsuri de protecţie
împotriva incendiilor, efracţiilor sau altor evenimente previzibile.
Art. 42 - (1) Programul de activitate al biroului executorului judecătoresc este
obligatoriu de cel puţin 8 ore zilnic, din care 6 ore de activitate cu publicul.
(2) Orice modificare a programului de lucru se va comunica Colegiului director al
Camerei.
Art. 43 - Biroul executorului judecătoresc şi societatea civilă profesională nu sunt
persoane juridice.
Art. 44 - (1) Toate neînţelegerile de natură patrimonială dintre executorii jude-
cătoreşti, inclusiv cele generate de preluarea dosarelor între birourile acestora, precum şi
cele privind formele asociative de desfăşurare a activităţii execuţionale urmează să fie
rezolvate pe cale amiabilă.
(2) În caz contrar se va solicita concilierea Colegiului director al Camerei.
Art. 45 - Indiferent de forma de desfăşurare a activităţii, în mod individual sau prin
asociere, atribuţiile personale şi răspunderea pentru actele întocmite revin exclusiv
executorului judecătoresc care le-a întocmit.
Art. 46 - Executorii judecătoreşti sunt obligaţi să respecte reglementările legale şi
statutare în materie financiar-contabilă, sub sancţiunea atragerii răspunderii juridice,
conform legii.
Art. 47 - (1) Patrimoniul executorului judecătoresc are regimul juridic al bunurilor
afectate exercitării profesiei sale.
(2) Patrimoniul executorilor judecătoreşti asociaţi are regimul juridic corespunzător
aportului fiecărui membru al societăţii civile profesionale fără personalitate juridică
constituite în acest scop.
(3) Creanţele personale ale executorilor judecătoreşti asociaţi au regimul juridic
corespunzător aportului fiecărui membru al societăţii civile profesionale fără personalitate
juridică constituite în acest scop.
(4) Creanţele personale ale executorilor judecătoreşti nu pot fi realizate prin
urmărirea patrimoniului biroului executorilor judecătoreşti asociaţi decât după partajul
intervenit cu ceilalţi asociaţi.
Secţiunea 4
Executorii judecătoreşti stagiari
Art. 48 - Pot fi executori judecătoreşti stagiari persoanele care îndeplinesc condiţiile

expres prevăzute de dispoziţiile legii, care au promovat examenul de admitere în profesie şi
sunt angajate ale unui birou de executor judecătoresc sau ale unei societăţi civile pro-
fesionale.
Art. 49 - Pot angaja executori judecătoreşti stagiari numai executorii judecătoreşti
care îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 15 lit. c) din lege şi au o vechime neîntreruptă
de minimum 10 ani în profesie.
Art. 50 - (1) Executorul judecătoresc stagiar este angajat prin contract individual de
muncă, încheiat pe perioadă determinată cu executorul judecătoresc în condiţiile legii,
regulamentului şi ale prezentului statut.
(2) Un executor judecătoresc nu poate angaja mai mulţi executori judecătoreşti
stagiari în aceeaşi perioadă.
CAPITOLUL III
Admiterea în profesie
Art. 51 - (1) Admiterea în profesia de executor judecătoresc se realizează prin una

dintre următoarele forme:
a) ca urmare a promovării examenului de definitivat organizat pentru executorii
judecătoreşti stagiari;
b) ca urmare a promovării concursului sau examenului de admitere în profesie
organizat pentru persoanele care au exercitat timp de 3 ani funcţii de specialitate juridică;
c) ca urmare a numirii persoanelor care au exercitat timp de 5 ani funcţia de jude-
cător, procuror sau avocat şi au promovat examenul de definitivat în profesia din care
provin.
(2) Persoanele care dobândesc calitatea de executor judecătoresc, indiferent de forma
prin care acced, trebuie să îşi înceapă activitatea primind avizul Camerei pentru înscrierea
biroului executorului judecătoresc la curtea de apel, după ce fac dovada achitării sumei de
5.000 euro, calculată la cursul Băncii Naţionale a României din ziua plăţii, din care 80% se
vor vira în contul Camerei în circumscripţia căreia îşi vor desfăşura activitatea şi 20% se
vor vira în contul Uniunii.
Art. 52 - (1) Reprezentanţii Uniunii în comisiile de organizare şi desfăşurare a
concursului sau examenului de admitere în profesie ori de definitivat trebuie să înde-
plinească condiţiile prevăzute de art. 15 lit. c) din lege, fiind propuşi de Camere şi validaţi
de Consiliul Uniunii.
(2) Nu pot face parte din comisiile prevăzute la alin. (1) rudele şi afinii candidaţilor
până la gradul 4 inclusiv şi nici executorii judecătoreşti îndrumători ai acestora.
CAPITOLUL IV
Drepturile, obligaţiile şi răspunderea executorilor judecătoreşti
Secţiunea 1
Drepturile executorilor judecătoreşti
Art. 53 - Membrii Uniunii au următoarele drepturi:

a) să aleagă şi să fie aleşi în organele reprezentative ale Uniunii şi ale Camerelor, în
condiţiile prevăzute în prezentul statut;
b) să participe la manifestările organizate de Uniune şi de Camera din care fac parte;
c) să se adreseze nemijlocit tuturor organelor Uniunii şi ale Camerelor şi să pri-
mească informaţiile solicitate;
d) să poarte însemnele Uniunii;
e) să beneficieze anual de concediu de odihnă;
f) să primească distincţii pentru merite deosebite, la propunerea Camerei din care fac
parte sau a Consiliului Uniunii, în condiţii şi modalităţi ce vor fi stabilite ulterior;
g) să beneficieze de asigurări sociale de stat, în condiţiile legii;
h) să îşi exercite personal atribuţiile sau în asociere cu persoane compatibile şi să se
bucure de stabilitate în funcţie, neputând fi transferaţi în altă localitate fără acordul lor, cu
excepţia cazurilor prevăzute de lege;
i) sunt scutite de plata taxelor de înscriere şi participare la examen, precum şi de plata
taxei de intrare în profesie rudele şi afinii de gradul I ai executorilor judecătoreşti în funcţie.
Secţiunea 2
Obligaţiile executorilor judecătoreşti
Art. 54 - Obligaţiile membrilor Uniunii sunt următoarele:

a) să respecte dispoziţiile legii, precum şi ale regulamentului;
b) să respecte dispoziţiile prezentului statut şi hotărârile Uniunii şi ale Camerelor;
c) să acţioneze pentru realizarea scopului Uniunii;
d) să respecte normele eticii şi principiile deontologiei profesionale;
e) să participe la adunările şi manifestările iniţiate de organele de conducere ale
Uniunii şi Camerelor, la activităţile profesionale, precum şi la şedinţele organelor de
conducere din care fac parte;
f) să păstreze secretul profesional;
g) să achite cu regularitate cotele de contribuţie şi cotizaţiile stabilite de Uniune şi de
Camere pentru formarea bugetelor acestora;
h) să aibă un comportament demn atât în afara profesiei, cât şi în exercitarea acesteia;
i) să răspundă în termenul stabilit la toate solicitările Camerei sau ale Uniunii.
Secţiunea 3
Răspunderea executorilor judecătoreşti
Art. 55 - (1) Executorul judecătoresc răspunde pentru modul în care îşi îndeplineşte
atribuţiile, disciplinar sau civil, în condiţiile legii, regulamentului şi ale prezentului statut.
(2) Acţiunea disciplinară se judecă de Consiliul de disciplină al Camerei.
(3) Împotriva hotărârii Consiliului de disciplină al Camerei părţile pot face
contestaţie, în termen de 15 zile de la comunicare, la Comisia superioară de disciplină a
Uniunii, care judecă în complet de 5 membri.
(4) Hotărârea Comisiei superioare de disciplină este definitivă şi poate fi atacată cu
recurs la curtea de apel în a cărei rază teritorială se află sediul biroului executorului
judecătoresc în cauză.
(5) Răspunderea civilă a executorului judecătoresc poate fi angajată, în condiţiile
legii civile, pentru cauzarea de prejudicii prin încălcarea obligaţiilor sale profesionale.
(6) Asigurarea de răspundere profesională a executorului judecătoresc se realizează
prin Casa de Asigurări a Executorilor Judecătoreşti, constituită în acest scop, potrivit legii.
Art. 56 - Nerespectarea prevederilor prezentului statut constituie abatere disciplinară.
Art. 57 - (1) Executorii judecătoreşti sancţionaţi conform prevederilor art. 46 lit. a),
b) şi c) din lege pot exercita funcţii eligibile, la următoarele alegeri, numai la nivelul
Camerei.
(2) Executorii judecătoreşti sancţionaţi conform prevederilor art. 46 lit. a) şi b) din
lege sunt reabilitaţi după un termen de 6 luni de la data aplicării sancţiunii, dacă în această
perioadă nu săvârşesc o nouă abatere.
(3) Executorii judecătoreşti sancţionaţi conform prevederilor art. 46 lit. c) din lege
sunt reabilitaţi după un termen de un an de la data achitării amenzii, dacă în această
perioadă nu săvârşesc o nouă abatere.
(4) Executorii judecătoreşti sancţionaţi conform prevederilor art. 46 lit. d) din lege
sunt reabilitaţi după un termen de 3 ani de la expirarea perioadei de suspendare, dacă în
această perioadă nu săvârşesc o nouă abatere.
CAPITOLUL V
Pregătirea şi perfecţionarea executorilor judecătoreşti
Art. 58 - Pregătirea profesională continuă reprezintă totalitatea activităţilor plani-

ficate de pregătire teoretică şi practică desfăşurate de executorii judecătoreşti în vederea
dobândirii sau îmbunătăţirii nivelului de cunoştinţe, abilităţi şi aptitudini profesionale, în
scopul creşterii calităţii actului execuţional şi a nivelului de performanţă în domeniul
respectiv.
Art. 59 - Managementul activităţilor de pregătire profesională continuă este realizat
de Consiliul Uniunii prin Programul naţional de pregătire profesională continuă.
Art. 60 - (1) În aplicarea art. 7 lit. a), b), c), d) şi f) din prezentul statut, precum şi a
art. 411 din lege, Uniunea coordonează activitatea Centrului Naţional de Pregătire şi
Perfecţionare a Executorilor Judecătoreşti.
(2) Organizarea şi funcţionarea Centrului Naţional de Pregătire şi Perfecţionare a
Executorilor Judecătoreşti sunt stabilite prin Regulamentul de funcţionare şi perfecţionare al
Centrului Naţional de Pregătire şi Perfecţionare a Executorilor Judecătoreşti, aprobat de
către Consiliul Uniunii.
(3) În cadrul Centrului Naţional de Pregătire şi Perfecţionare a Executorilor Jude-
cătoreşti funcţionează o comisie ştiinţifică ce va fi consultată de către Consiliul Uniunii în
probleme de modificări legislative, analize ştiinţifice, studii etc.
Art. 61 - Participarea la pregătirea profesională efectuată prin Centrul Naţional de
Pregătire şi Perfecţionare a Executorilor Judecătoreşti este obligatorie şi se face cei puţin o
dată la 3 ani.
Art. 62 - Neparticiparea la pregătirea profesională înăuntrul termenului de 3 ani la
Centrul Naţional de Pregătire şi Perfecţionare a Executorilor Judecătoreşti duce la sesizarea
Colegiului director al Camerei din care face parte executorul judecătoresc respectiv, cu
propunerea de aplicare a unei sancţiuni conform legii şi art. 46 din lege.
Art. 63 - Modulele de pregătire, numărul de participanţi şi perioada acestora vor fi
stabilite de către conducerea Centrului Naţional de Pregătire şi Perfecţionare a Executorilor
Judecătoreşti şi vor fi adoptate de către Consiliul Uniunii.
Art. 64 - La absolvirea perioadei de perfecţionare se va susţine un test şi în funcţie de
rezultatul acestuia se va aplica sau nu măsura obligativităţii reluării cursului de către
participanţi la un modul viitor înăuntrul acestui termen de 3 ani.
Art. 65 - Centrul Naţional de Pregătire şi Perfecţionare a Executorilor Judecătoreşti
va elibera un certificat de absolvire la sfârşitul perioadei de pregătire profesională.
Art. 66 - (1) Executorii judecătoreşti care acced în profesie fără examen au obligaţia
în primii 3 ani de activitate să participe anual la cursurile de formare profesională continuă
organizate de Centrul Naţional de Pregătire şi Perfecţionare a Executorilor Judecătoreşti.
(2) Modalitatea de evaluare a cunoştinţelor acumulate se face prin teste cu notare de
la 0 (zero) la 10 (zece), teste la care cursanţii trebuie să obţină cel puţin media 7, fără ca
nota obţinută la fiecare materie să fie mai mică de 5.
(3) Nepromovarea testelor organizate la două sesiuni consecutive de pregătire face
dovada văditei incapacităţi profesionale, fiind aplicabile prevederile art. 22 alin. (1) lit. f)
din lege, urmând ca la sesizarea Consiliului Uniunii ministrul justiţiei să dispună încetarea
calităţii de executor judecătoresc.
CAPITOLUL VI
Dispoziţii tranzitorii şi finale
Art. 67 - (1) Aprobarea statutului şi primele alegeri ale organelor de conducere ale
Uniunii şi ale Camerelor se vor efectua de primul Congres al executorilor judecătoreşti şi,
după caz, de Adunarea generală a Camerelor.
(2) Congresul de constituire a Uniunii se va compune din preşedinţii şi vice-
preşedinţii Camerelor şi din câte un membru desemnat al acestora, cu excepţia Camerei de
pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, care va desemna 3 membri.
Art. 68 - Modificările prezentului statut şi corelarea cu actele normative ulterioare se
vor face de către Consiliul Uniunii, urmând să fie ratificate de Congresul Uniunii.
Art. 69 - (1) Cheltuielile de executare silită sunt prevăzute în anexa nr. 1, care face
parte integrantă din prezentul statut.
(2) Codul deontologic al executorului judecătoresc este prevăzut în anexa nr. 2, care
face parte integrantă din prezentul statut.
Art. 70 - După adoptare, prezentul statut se comunică ministrului justiţiei şi se
publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
2. Codul deontologic al executorului judecătoresc din România,

publicat în Monitorul Oficial cu numărul 713
din data de 26 octombrie 2010
CAPITOLUL I
Principii generale
Art. 1 - Rolul prezentului cod este acela de a formula standarde ale conduitei
executorului judecătoresc, pentru ca aceasta să fie conformă cu onoarea şi demnitatea
profesiei sale.
Art. 2 - Executorii judecătoreşti sunt obligaţi să respecte regulile de conduită morală
şi profesională cuprinse în prezentul cod.
Art. 3 - Executorii judecătoreşti sunt independenţi din punct de vedere profesional şi
se supun numai Constituţiei României, legii, statutului profesiei şi prezentului cod.
CAPITOLUL II
Conduita executorului judecătoresc
Art. 4 - Ideile care guvernează activitatea executorului judecătoresc sunt inde-

pendenţa profesională, respectarea legilor, onoarea, probitatea, confidenţialitatea, organi-
zarea, eficacitatea şi perseverenţa.
Art. 5 - Îndeplinirea corectă şi în timp util a atribuţiilor profesionale conferă
substanţă principiului integrităţii profesionale.
Art. 6 - Corectitudinea şi integritatea morală sunt valori fundamentale pe care
executorul judecătoresc este obligat să le respecte atât în timpul serviciului, cât şi în afara
acestuia.
Art. 7 - Datoria fiecărui executor judecătoresc este să păstreze secretul profesional,
cu excepţia dispoziţiilor legale sau statutare contrare. Această obligaţie nu este limitată în
timp.
Art. 8 - Organizarea riguroasă a activităţii executorului judecătoresc se face în scopul
satisfacerii celor mai exigente standarde de calitate şi eficacitate a muncii.
Art. 9 - Respectarea şi aplicarea principiilor enunţate constituie un deziderat şi un
scop al exercitării profesiei de executor judecătoresc. Respectarea lor se impune chiar şi în
afara exercitării activităţii profesionale, executorul judecătoresc fiind obligat să se abţină de
la săvârşirea de fapte ilegale sau contrare dispoziţiilor statutare ale asociaţiei profesionale
din care face parte, de natură a aduce atingere principiilor fundamentale, ordinii publice şi
bunelor moravuri sau demnităţii profesiei de executor judecătoresc.
Art. 10 - Executorii judecătoreşti au îndatorirea de a se preocupa în mod constant de
actualizarea cunoştinţelor profesionale şi de menţinerea lor la un nivel corespunzător de
Codul deontologic al executorului judecătoresc din România … 135
CAPITOLUL III
Relaţia executorului judecătoresc cu clienţii
Art. 11 - Executorul judecătoresc trebuie să asigure transparenţa activităţii sale în

relaţiile cu clientul de care este angajat, precum şi cu terţele persoane, sub rezerva
respectării obligaţiei de confidenţialitate. Lipsa de transparenţă poate aduce prejudicii grave
imaginii profesiei de executor judecătoresc şi este interzisă cu desăvârşire.
Art. 12 - Executorul judecătoresc va evita orice conflict de interese care ar aduce
atingere imaginii profesiei sau a asociaţiei profesionale.
Art. 13 - Executorul judecătoresc îşi va sprijini colegii în exercitarea profesiei, în
aplicarea şi apărarea prezentului cod. El va răspunde favorabil la cererea de consultanţă a
acestora şi îi va ajuta în situaţii dificile, în limita posibilităţilor sale, în special prin
rezolvarea unor probleme de ordin deontologic.
Art. 14 - Executorul judecătoresc va ţine cont de opiniile şi practicile colegilor, în
măsura în care acestea nu contravin principiilor generale cuprinse în prezentul cod.
Art. 15 - Se interzice executorului judecătoresc orice manifestare de concurenţă
neloială, iar exercitarea profesiei se face exclusiv pe criterii de competenţă teritorială şi
profesională.
CAPITOLUL IV
Relaţiile executorilor judecătoreşti cu magistraţii şi avocaţii
Art. 16 - Executorul judecătoresc va da dovadă de respect faţă de magistraţi şi

avocaţi, dar, în acelaşi timp, îşi va exercita atribuţiile în mod conştiincios şi fără teamă, fără
a ţine cont de propriile sale interese.
Art. 17 - Executorul judecătoresc nu trebuie în niciun moment să furnizeze
magistratului sau avocatului, cu bună ştiinţă, o informaţie falsă sau de natură să îl inducă pe
acesta în eroare.
CAPITOLUL V
Relaţiile dintre executorii judecătoreşti şi organele de conducere
Art. 18 - Executorii judecătoreşti aleşi în organele de conducere nu vor putea folosi

în niciun mod aceste funcţii în scopul obţinerii unor avantaje sau exclusivităţi.
Art. 19 - În exercitarea funcţiilor de conducere, executorii judecătoreşti trebuie să se
preocupe de organizarea activităţii personalului, să manifeste iniţiativă şi spirit de
responsabilitate, în luarea deciziilor ei trebuie să acorde întotdeauna prioritate intereselor
profesiei şi asociaţiei profesionale.
Art. 20 - Executorii judecătoreşti aleşi în organele de conducere vor acorda o
deosebită atenţie funcţiilor ocupate şi vor răspunde tuturor convocărilor.
Art. 21 - Executorul judecătoresc este obligat să respecte necondiţionat toate
CAPITOLUL VI
Dispoziţii finale
Art. 22 - Codul deontologic al executorilor judecătoreşti se aprobă de Congresul

Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti.
Art. 23 - Orice modificare a prezentului cod va fi supusă aprobării Congresului.
Art. 24 - De la data adoptării de către Congres, prezentul cod devine normă de
conduită morală obligatorie pentru toţi executorii judecătoreşti din România.
Art. 25 - Nerespectarea normelor deontologice atrage răspunderea disciplinară a
executorului judecătoresc.
Statutul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti din Republica Moldova 137
3. Statutul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti

din Republica Moldova
(Adoptat prin Hotărârea nr. 1 a Congresului executorilor judecătoreşti
din 21 septembrie 2010).
1. DISPOZIŢII GENERALE
1.1 Uniunea Executorilor Judecătoreşti din Moldova, în continuare – Uniunea

este o asociaţie profesională, neguvernamentală, apolitică, necomercială, cu buget propriu şi
organizare de sine stătătore, care este constituită şi funcţionează în temeiul Legii nr. 113 din
17 iunie 2010 privind executorii judecătoreşti şi prezentului Statut.
1.2 Uniunea nu este succesor de drepturi şi obligaţii a Departamentului de executare,
oficiilor de executare, altor organizaţii profesionale sau de alt gen ale executorilor
judecătoreşti.
1.3 Uniunea dobândeşte calitatea de persoană juridică din momentul constituirii.
Uniunea dispune de ştampilă, siglă, patrimoniu propriu, conturi bancare în lei şi în valută
străină, cod fiscal, precum şi alte atribute ale persoanei juridice.
1.4 Uniunea nu poartă răspundere pentru acţiunile întreprinse de membrii ei şi
consecinţele acestora.
1.5 Uniunea acţionează pentru asigurarea prestigiului şi autorităţii profesiei de
executor judecătoresc.
1.6 Uniunea este constituită din toţi executorii judecătoreşti din RM învestiţi în
funcţie în conformitate cu legislaţia în vigoare. Calitatea de membru al Uniunii este
obligatorie şi apare din momentul învestirii executorului judecătoresc în funcţie.
1.7 În cadrul Uniunii sunt constituite trei Camere teritoriale ale executorilor
judecătoreşti: Nord, Centru şi Sud, având circumscripţia stabilită de Consiliul Uniunii. Din
componenţa Camerei teritoriale a executorilor judecătoreşti fac parte toţi executorii
judecătoreşti, care îşi au biroul în circumscripţia respectivă.
1.8 Patrimoniul transmis Uniunii de către membrii săi sau alte persoane în calitate de
plăţi, taxe etc. sau donaţii nu poate fi revocat şi constituie proprietatea Uniunii.
1.9 Uniunea va folosi întregul venit de la activitatea sa în scopurile prevăzute de
statut. Veniturile Uniunii nu pot fi distribuite între membri sau folosite în interesele
particulare ale unui membru.
1.10 Uniunea nu va susţine vreun partid politic, bloc electoral sau candidat la vreo
funcţie electivă în cadrul autorităţilor publice şi nu va folosi vreo parte din venit sau
proprietate pentru finanţarea acestora.
1.11 Uniunea dispune de patrimoniu distinct, necesar pentru asigurarea activităţii
Uniunii prevăzute de lege şi statut, şi poartă răspundere pentru obligaţiunile sale cu acest
patrimoniu.
1.12 Evidenţa contabilă şi regimul fiscal al Uniunii sunt cele aplicabile organizaţiilor
necomerciale.
1.13 Sediul Uniunii se află în municipiul Chişinău.
1.14 Data de 21 septembrie este declarată Ziua executorului judecătoresc. Consiliul

UNEJ va hotărî locul şi modalităţile de desfăşurare a solemnităţilor legate de acest moment
festiv.
2. PRINCIPIILE DE ACTIVITATE ALE UNIUNII
2.1 Uniunea se constituie şi îşi desfăşoară activitatea în baza principiilor legalităţii,

publicităţii şi transparenţei, păstrării secretului profesional, autoadministrării şi
autogestiunii, egalităţii în drepturi a tuturor membrilor, liberei exprimări a opiniei de către
toţi membrii şi accesului lor la informaţiile ce ţin de activitatea Uniunii.
2.2 Uniunea este liberă să-şi aleagă formele şi metodele de activitate şi să-şi
stabilească structura sa internă de organizare. Se interzice imixtiunea autorităţilor publice în
activitatea Uniunii.
2.3 În relaţiile dintre UNEJ şi autorităţile publice nu există raporturi de subordonare.
Relaţiile UNEJ cu aceste autorităţi se bazează pe principiile autonomiei, legalităţii şi
conlucrării pentru rezolvarea problemelor de interes comun.
2.4 Uniunea cooperează şi dezvoltă relaţii profesionale în condiţii de deplină
egalitate cu toate organizaţiile şi asociaţiile profesionale, legal înfiinţate, ale membrilor altor
profesii juridice sau ai altor profesii conexe activităţii profesionale a executorilor
judecătoreşti (avocaţi, notari publici, mediatori, experţi tehnici şi contabili, administratori ai
insolvabilităţii, evaluatori, auditori etc.), cu organizaţiile, instituţiile, asociaţiile constituite
pentru promovarea apărării drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor şi pentru
realizarea şi respectarea principiilor statului de drept.
2.5 Activitatea Uniunii are un caracter transparent, informaţia cu privire la actele de
constituire şi cele programatice este accesibilă tuturor.
3. SCOPURILE ŞI METODELE DE REALIZARE
3.1 Principalele scopuri ale Uniunii sunt cele privitoare la:

a) crearea cadrului normativ şi organizatoric pentru asigurarea respectării şi aplicării
unitare de către membrii a prevederilor Legii privind executorii judecătoreşti, Codului de
executare şi altor acte legislative, a hotărârilor şi celorlalte acte de decizie ale organelor
profesiei;
b) apărarea onoarei, demnităţii şi intereselor Corpului executorilor judecătoreşti;
c) asigurarea exercitării calificate a profesiei de executor judecătoresc;
d) reprezentarea corespunzătoare a Corpului executorilor judecătoreşti în raporturile
cu autorităţile publice şi în raporturile cu celelalte organizaţii profesionale ale executorilor
judecătoreşti constituite la nivel statal, regional sau mondial;
e) sporirea prestigiului şi autorităţii profesiei de executor judecătoresc şi asigurarea
respectării normelor deontologice ale profesiei;
f) coordonarea la nivel naţional a activităţii executorilor judecătoreşti;
3.2 Pentru a-şi realiza scopurile, Uniunea desfăşoară următoarele activităţi:
a) elaborează şi aplică strategii şi politici profesionale în domeniul dezvoltării şi
perfecţionării profesiei de executor judecătoresc;
b) face propuneri autorităţilor cu drept de iniţiativă legislativă privind profesia de
executor judecătoresc şi raporturile acesteia cu sistemul judiciar, alte organe de drept,
autorităţile publice şi mediul de afaceri;
c) asigură dezvoltarea relaţiilor dintre birouri, Camere teritoriale, perfecţionarea
pregătirii profesionale, respectarea deontologiei profesionale şi a regulilor de disciplină
profesională;
d) organizează şi supraveghează serviciul statistic general al executorilor jude-
cătoreşti;
e) organizează şi editează publicaţii proprii;
f) organizează şi asigură reprezentarea Corpului executorilor judecătoreşti în
raporturile cu autorităţile naţionale şi străine, cu alte organisme şi organizaţii profesionale;
g) analizează problemele de ordin socio-juridic cu care se confruntă executorii
judecătoreşti;
h) acordă, în conformitate cu prevederile legislaţiei, asistenţă de consultanţă, analiză,
evaluare, monitorizare în domeniul executării;
i) elaborează, implementează/realizarea, evaluează şi monitorizează diferite proiecte
la nivel ramural în scopul dezvoltării activităţii de executare;
j) organizează reuniuni, seminare, simpozioane şi alte forme de instruire, precum şi
schimburi de experienţă între executorii judecătoreşti, cu participarea reprezentanţilor unor
organizaţii profesionale din ţara şi din străinătate şi a altor personalităţi marcante.
3.3 Pentru realizarea scopurilor propuse Uniunea are dreptul:
a) să reprezinte interesele Uniunii şi ale Corpului executorilor judecătoreşti în
autorităţile publice, organele de drept şi alte organizaţii;
b) să asigure protecţia drepturilor şi intereselor membrilor săi;
c) să fondeze mijloace de informare în masă proprii şi să se folosească, în modul
stabilit, de cele de stat;
d) să difuzeze liber informaţia despre activitatea sa;
e) să obţină de la autorităţile publice informaţia necesară pentru desfăşurarea
activităţii statutare;
f) să încheie contracte din numele său, să procure şi să realizeze bunuri în con-
formitate cu scopurile statutare;
g) să participe la concursuri naţionale şi internaţionale în vederea obţinerii de dotaţii
din partea statului, precum şi în vederea obţinerii de granturi şi burse de la alte ţări, de la
fundaţii şi organizaţii naţionale, străine şi internaţionale;
h) să încheie cu persoanele fizice şi juridice acorduri bilaterale şi multilaterale de
colaborare, în vederea realizării scopurilor şi sarcinilor statutare;
i) să desfăşoare activităţi economice şi să creeze întreprinderi şi alte organizaţii cu
statut de persoană juridică;
j) să folosească patrimoniul său în activităţi producătoare de venituri, în temeiul
deciziilor emise de organele de conducere ale UNEJ competente;
k) să procure complexe patrimoniale, bunuri mobile şi imobile necesare pentru
desfăşurarea activităţii şi asigurarea bunei funcţionări a Uniunii.
4. CALITATEA DE MEMBRU AL UNIUNII. DREPTURI ŞI OBLIGAŢII

ALE MEMBRILOR
4.1 Membrii Uniunii, aflaţi în exerciţiul funcţiei, au următoarele drepturi:

a) să aleagă şi să fie aleşi în organele reprezentative ale Uniunii şi ale Camerelor, în
condiţiile prevăzute de lege şi prezentul statut;
b) să participe la activităţile organizate de Uniune şi de Camera din care fac parte;
c) să se adreseze nemijlocit tuturor organelor Uniunii şi ale Camerelor şi să
primească informaţiile solicitate;
d) să poarte însemnele Uniunii;
e) să îşi exercite personal atribuţiile sau în asociere cu persoane compatibile şi să se
bucure de stabilitate în funcţie, neputând fi transferaţi în altă localitate fără acordul lor, cu
excepţia cazurilor prevăzute de lege;
f) să beneficieze anual de concediu de odihnă cu o durată ce nu va depăşi 40 de zile
calendaristice;
g) să primească, pentru merite deosebite, diplome de onoare, recompense materiale,
bonificaţii etc., la propunerea Consiliului Uniunii sau a Camerei din care fac parte;
h) să beneficieze, la cerere, de asistenţă juridică din partea Uniunii, prin personalul de
specialitate, în cauzele de importanţă majoră, care au legătură cu activitatea profesională;
4.2 Obligaţiile membrilor Uniunii sunt următoarele:
a) să respecte dispoziţiile Legii nr. 113 din 17 iunie 2010 privind executorii judecă-
toreşti, Codului de executare al Republicii Moldova, precum ale şi ale altor acte normative;
b) să respecte dispoziţiile prezentului statut şi hotărârile/dispoziţiile organelor de
conducere ale Uniunii şi ale preşedintelui Camerei din care fac parte;
c) să acţioneze pentru realizarea scopurilor Uniunii;
d) să respecte normele eticii şi principiile deontologiei profesionale;
e) să participe la adunările şi activităţile iniţiate de organele de conducere ale Uniunii
şi Camerelor, la activităţile profesionale, precum şi la şedinţele organelor de conducere din
care fac parte;
f) să păstreze secretul profesional;
g) să achite cu regularitate toate plăţile obligatorii stabilite pentru membrii Uniunii
(după caz, Camerei), cu excepţia cazurilor de suspendare a activităţii pe alte motive decât
cele indicate la lit. d)-f) alin. (1) art. 18 din Legea privind executorii judecătoreşti;
h) să manifeste un comportament demn atât în afara profesiei, cât şi în exercitarea
acesteia;
i) să asigure pregătirea profesională a executorilor judecătoreşti stagiari, precum şi a
personalului angajat.
4.3 Nerespectarea prevederilor prezentului statut constituie abatere disciplinară.
4.4 Executorii judecătoreşti sancţionaţi disciplinar nu pot deţine funcţii elective în
organele profesionale timp de un an din momentul aplicării sancţiunii. În cazul sancţiunii
sub formă de amendă, termenul dat se va calcula din data achitării acesteia.
5. ORGANELE DE CONDUCERE
5.1 Organele de conducere ale Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti sunt:

a) Congresul;
b) Consiliul;
c) Preşedintele;
d) Secretarul general;
e) Comisia de cenzori.
Secţiunea I
Convocarea şi desfăşurarea lucrărilor Congresului executorilor judecătoreşti
5.2 Organul suprem de conducere al Uniunii este Congresul, constituit din membrii
Uniunii. Sunt membri ai Congresului şi pot participa doar cu drept de vot la lucrările lui
executorii judecătoreşti a căror activitate este suspendată pe motivele indicate la lit. b) şi c),
alin. (1) al art. 18 din Legea privind executorii judecătoreşti. Hotărârile Congresului sunt
obligatorii pentru toate organele profesionale şi pentru toţi membrii Uniunii.
5.3 Congresul are următoarele atribuţii:
a) adoptarea şi modificarea statutului Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti;
b) alegerea membrilor Consiliului şi revocarea acestora;
c) alegerea preşedintelui Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti din membrii
Consiliului şi revocarea acestuia;
d) alegerea executorilor judecătoreşti ce urmează a fi desemnaţi în componenţa
Comisiei de licenţiere şi a Colegiului disciplinar şi revocarea acestora;
e) alegerea membrilor comisiei de cenzori şi revocarea acestora;
f) aprobarea sumei minime de asigurare de răspundere civilă a executorilor
judecătoreşti;
g) aprobarea mărimii contribuţiei lunare obligatorii a executorilor judecătoreşti la
bugetul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti;
h) aprobarea taxei ce urmează a fi achitată de executorul judecătoresc stagiar Uniunii
Naţionale a Executorilor Judecătoreşti pentru efectuarea stagiului;
i) aprobarea raportului anual al Consiliului, al secretarului general şi cel al comisiei
de cenzori;
j) aprobarea programului de activitate şi a bugetului Uniunii Naţionale a Executorilor
Judecătoreşti pentru următorul an;
k) adoptarea şi modificarea Codului deontologic al executorului judecătoresc;
l) adoptarea regulamentului de activitate al Camerei teritoriale a executorilor
judecătoreşti;
m) desemnarea auditorului, dacă este cazul.
5.4 Congresul poate mandata Consiliul UNEJ pentru a îndeplini, în perioada dintre
Congrese, unele dintre atribuţiile acestuia, cu condiţia ca deciziile Consiliului UNEJ luate în
virtutea atribuţiilor mandatate, să fie ratificate la Congresul imediat următor. În cazul când
Congresul decide prin majoritatea de voturi neratificarea lor, ele îşi încetează de drept
efectele pentru viitor.
Convocarea Congresului. Cvorumul de constituire

5.5 Congresul se convoacă în şedinţă ordinară cel puţin o dată în an, dar poate fi
convocat şi în şedinţe extraordinare în condiţiile art. 41 alin. (3) din Legea privind
executorii judecătoreşti.
5.6 Congresul se convoacă de către Consiliul Uniunii, prin intermediul secretarului
general.
5.7 Convocarea Congresului se anunţă tuturor membrilor Uniunii şi Ministerului

Justiţiei şi poate fi comunicată, după caz, prin pagina web oficială a Uniunii sau prin ediţiile
sale periodice. În dispoziţia de convocare se va indica data, ora şi locul desfăşurării
Congresului, ordinea de zi a acestuia şi alte informaţii privind condiţiile desfăşurării
Congresului.
5.8 În cazul când în dispoziţia de convocare se indică expres asupra posibilităţii
exprimării votului fără prezenţa fizică la lucrările Congresului, aceasta va putea fi realizată
prin modalităţile stabilite de reglementările interne.
5.9 Prevederile pct. 5.8 nu pot fi aplicat la Congresele elective.
5.10 Convocarea Congresului ordinar se face cu cel puţin 30 de zile înainte de data
acestuia. Convocarea Congresului extraordinar se face cu cel puţin 15 zile înainte de data
acestuia.
5.11 Congresul este legal constituit dacă la el sunt prezenţi la locul, data şi ora
convocării cel puţin două treimi din numărul total al membrilor Congresului sau
reprezentanţilor acestora.
5.12 În cazul când cvorumul indicat nu a fost întrunit, se va organiza, repetat, în
termen de cel mult 15 zile, Congresul cu aceeaşi ordine de zi, care va fi considerat legal
constituit în prezenţa a 1/3 din membrii Congresului. Dacă nici acest cvorum nu va fi
întrunit, în termen de cel mult 15 zile va fi organizat din nou Congresul cu aceeaşi ordine de
zi, care va fi legal constituit cu participarea celor prezenţi.
5.13 Prezenţa la şedinţele Congresului este obligatorie. Lipsa nemotivată la două
şedinţe consecutive ale Congresului se consideră abatere disciplinară gravă şi atrage după
sine aplicarea amenzii.
5.14 La lucrările Congresului pot participa în calitate de invitaţi, fără drept de vot,
reprezentanţi ai autorităţilor publice, ai altor organizaţii profesionale ale profesiilor juridice
ori ale profesiilor conexe activităţii executorului judecătoresc, ai unor organizaţii
neguvernamentale, reprezentanţi ai organizaţiilor profesionale ale executorilor judecătoreşti
din străinătate, ziarişti, cu aprobarea prealabilă a Consiliului UNEJ.
5.15 Congresul extraordinar se convoacă în termen de cel mult o lună de la data
solicitării convocării de către subiecţii abilitaţi prin lege cu acest drept. În cazul în care
Consiliul refuză sau tărăgănează intenţionat convocarea şedinţei extraordinare a
Congresului, aceşti subiecţi sunt în drept să convoace, în modul stabilit, şedinţa
extraordinară fără acordul Consiliului.
5.16 Fiecare membru deţine un singur vot. Deciziile se adoptă prin votul majorităţii
simple a celor prezenţi.
Conducerea lucrărilor Congresului. Organele de lucru ale Congresului

5.17 Lucrările Congresului sunt deschise de Preşedintele UNEJ sau vicepreşedintele
Consiliului. Lucrările pot fi deschise şi de o altă persoană desemnată de aceştia.
5.18 După constatarea prezenţei membrilor Congresului şi a întrunirii cvorumului
necesar, Preşedintele declară lucrările Congresului deschise şi le conduce, împreună cu
membrii Consiliului, care formează prezidiul Congresului.
5.19 Pentru buna desfăşurare a lucrărilor, secretarul general cu o zi până la
desfăşurarea lucrărilor Congresului, va desemna organele de lucru ale Congresului:
secretarul/secretariatul Congresului şi, după caz, Comisia de numărare a voturilor, formată
din 3-5 angajaţi ai UNEJ.
5.20 Secretarul (secretariatul) Congresului va lua măsurile necesare în vederea
consemnării exacte a desfăşurării lucrărilor şi a punctelor de vedere exprimate de
participanţi.
5.21 Procesul-verbal va cuprinde obligatoriu:
a) modul în care a fost convocat Congresul, cu precizarea caracterului ordinar sau
extraordinar al acestuia;
b) anul, luna, ziua şi locul unde se desfăşoară Congresul;
c) numărul membrilor prezenţi;
d) componenţa Prezidiului;
e) ordinea de zi aprobată de Congres;
f) luările de cuvânt;
g) hotărârile şi rezoluţiile adoptate, textul acestora anexându-se procesului-verbal şi
făcând parte integrantă a acestuia;
h) orice alte evenimente survenite în timpul desfăşurării lucrărilor.
5.22 În cazul când lucrările Congresului se desfăşoară pe durata mai multor zile,
Secretariatul va întocmi câte un proces-verbal pentru fiecare zi în parte.
5.23 Procesul-verbal se semnează de membrii Secretariatului/secretarul Congresului
şi se contrasemnează de membrii Prezidiului
5.24 Secretariatul/secretarul, sub supravegherea Prezidiului Congresului, va întocmi
lista înscrierilor la cuvânt.
5.25 Lucrările Congresului pot fi înregistrate prin mijloace audio şi video, cu
aprobarea Consiliului.
5.26 După declararea Congresului legal convocat, Preşedintele UNEJ anunţă şi
supune spre aprobare ordinea de zi a Congresului. Aprobarea ordinii de zi se face cu
majoritatea simplă de voturi a celor prezenţi.
5.27 Conform ordinii de zi aprobate, se prezintă în faţa membrilor Congresului
materialele întocmite referitoare la problematica ce urmează a fi dezbătută şi aprobată,
precum şi proiectele de hotărâri şi rezoluţii.
5.28 În ipoteza în care membrii Congresului au studiat în prealabil materialele ce
urmează a fi analizate, aprobate şi adoptate, aceştia pot vota cu majoritate simplă trecerea
directă la dezbaterea materialelor supuse aprobării Congresului.
5.29 Preşedintele UNEJ sau membrii Prezidiului dau cuvântul membrilor
Congresului care doresc să participe la dezbateri în ordinea înscrierii acestora pe lista ţinută
de Secretariat.
5.30 Membrii Congresului prezenţi la dezbateri pot hotărî, cu majoritate simplă de
voturi, limitarea la o perioadă de timp precis determinată a duratei luărilor de cuvânt ale
participanţilor. Limitarea nu poate fi mai mică de 5 (cinci) minute.
5.31 Congresul poate aproba desfăşurarea lucrărilor în plen şi pe secţiuni. În cazul în
care lucrările se desfăşoară pe secţiuni, plenul Congresului va fi informat despre
desfăşurarea şi rezultatul lucrărilor pe secţiuni, în modalitatea hotărâtă de Congres.
Actele adoptate de Congres

5.32 Hotărârile şi rezoluţiile Congresului se adoptă prin votul majorităţii simple a
membrilor prezenţi. Până la începerea votării va fi determinată modalitatea de votare –
deschisă sau secretă.
5.33 Hotărârile privind alegerea şi revocarea Preşedintelui UNEJ, preşedintelui

Camerei teritoriale şi a membrilor organelor colegiale se adoptă prin vot secret.
5.34 Hotărârile Congresului sunt definitive şi obligatorii pentru toate organele
profesiei şi executorii judecătoreşti, nerespectarea acestora constituind abatere disciplinară
gravă.
5.35 Rezoluţiile adoptate de Congres exprimă voinţa şi punctele de vedere ale
Corpului executorilor judecătoreşti faţă de problemele de larg interes profesional pentru
dezvoltarea profesiei, administrarea actului de justiţie, realizarea separaţiei puterilor în stat,
apărarea executorilor judecătoreşti.
Alegerea organelor profesionale

5.36 Membrii Congresului care îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege şi Statut
pentru a candida în vederea ocupării uneia dintre funcţiile organelor colegiale ale profesiei
îşi vor anunţa candidatura în plenul Congresului. Persoana poate fi propusă şi de un alt
membru al Congresului. În acest caz dacă persoana propusă îşi exprimă în faţa Congresului
dezacordul cu introducerea sa în buletinul de vot, ea nu va fi supusă votării.
5.37 Vor fi întocmite consecutiv liste ale candidaţilor pentru organele colegiale ale
UNEJ. După închiderea listei de candidaturi, Prezidiul consultă membrii Congresului şi
secretariatul (secretarul) dacă sunt contestaţii sau obiecţiuni în legătură cu persoanele
înscrise pe lista de candidaţi, inclusiv sub aspectul eventualelor incompatibilităţi derivate
din prevederile legii sau ale prezentului statut.
5.38 După ce se anunţă/se dă citire obiecţiilor şi contestaţiilor, se dă cuvântul
persoanelor interesate şi în cazul când se constată existenţa incompatibilităţilor, persoana
este exclusă din buletinul de vot. Dacă obiecţiile ţin de reputaţia sau etica candidatului
propunerea de neincludere pe buletinul de vot a executorului judecătoresc respectiv se pune
la vot.
5.39 Hotărârea asupra contestaţiei candidaturii se ia prin vot secret, cu majoritatea
simplă de voturi a membrilor Congresului prezenţi la dezbateri.
5.40 Membrii Comisiei de numărare a voturilor nu pot fi rude sau afini cu candidaţii
înscrişi pe buletinele de vot.
5.41 Buletinele de vot se întocmesc separat pentru fiecare categorie de organe ale
UNEJ alese de Congres. Fiecare buletin de vot va avea aplicată ştampila de control cu
modelul aprobat de Consiliul UNEJ pentru operaţiunile necesare pregătirii Congresului. În
buletinul de vot se va indica organul pentru care sunt propuşi candidaţii.
5.42 Înscrierea în buletin a candidaţilor se face în ordinea propunerilor făcute,
menţionându-se obligatoriu numele şi prenumele candidatului.
5.43 Prin grija şi sub directa coordonare a secretarului general se vor asigura
condiţiile tehnico-organizatorice necesare asigurării secretului votului.
5.44 Votul „pentru” se realizează prin bifarea în dreptul numelui şi prenumelui
candidatului dorit, iar votul „împotrivă” (contra) se exprimă prin lăsarea intactă a numelui şi
prenumelui persoanei propuse.
5.45 Membrii Comisiei de numărare a voturilor vor declara nule buletinele de vot
care nu corespund modelului elaborat, pe cele care nu poartă ştampila de control, precum şi
buletinele pe care numărul candidaţilor votaţi „pentru” este mai mare decât numărul
funcţiilor pentru care candidează.
5.46 După finalizarea operaţiunilor de numărare a voturilor pentru fiecare tip de
buletin de vot, Comisia va consemna rezultatele votului în ordinea descrescătoare în
procesul-verbal, care va fi semnat de toţi membrii acesteia.
5.47 Preşedintele Comisiei de numărare a voturilor, desemnat dintre membrii
acesteia, va prezenta în plenul Congresului rezultatele finale ale votului, după alegerea
fiecărui organ colegial.
5.48 Sunt aleşi candidaţii care au obţinut cel mai mare număr de voturi. În cazul când
ulterior anunţării alegerii sale, în timpul lucrărilor aceluiaşi congres, un candidat anunţă că
îşi retrage candidatura, candidatul următor în ordinea descreşterii va fi considerat ales.
5.49 În calitate de membri supleanţi ai organelor colegiale, atunci când legea prevede
existenţa acestora, vor fi aleşi candidaţii următori în ordinea descrescătoare.
5.50 Urmare a procedurilor de votare, Congresul adoptă hotărâri de alegere a
organelor, care se fac publice în cadrul lucrărilor Congresului şi se aduc la cunoştinţa
Corpului executorilor judecătoreşti prin publicare pe pagina web a UNEJ.
Asigurarea ordinii în timpul lucrărilor Congresului şi închiderea lucrărilor

acestuia
5.51 Prezidiul Congresului va urmări adoptarea măsurilor tehnico-organizatorice
adecvate în vederea desfăşurării în condiţii de maximă securitate şi ordine a lucrărilor
Congresului.
5.52 În cazuri excepţionale, Congresul poate hotărî evacuarea din sala în care se
desfăşoară lucrările a executorilor judecătoreşti sau altor participanţi care au un com-
portament neadecvat, care nu înţeleg să respecte regulile impuse de majoritatea membrilor
Congresului.
5.53 Constatând că a fost epuizată ordinea de zi, Preşedintele UNEJ sau persoana
desemnată de acesta să conducă lucrările în plen declară închise lucrările Congresului.
Consiliul UNEJ
5.54 Organul executiv al Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti este
Consiliul, care îşi desfăşoară activitatea prin subordonare faţă de Congres. Consiliul este
constituit din 7 membri, aleşi pe un termen de 4 ani. Din componenţa Consiliului fac parte
în mod obligatoriu cel puţin câte un reprezentant din fiecare Cameră teritorială a
executorilor judecătoreşti. Preşedintele Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti este
de drept şi preşedinte al Consiliului.
5.55 În cazul când calitatea de membru al Consiliului încetează înaintea împlinirii
termenului pentru care a fost ales de Congres, candidatul ce a obţinut următorul număr de
voturi la Congresul electiv îl înlocuieşte de drept pentru diferenţa de timp rămasă.
5.56 În cazul în care în Congresul electiv nu a existat decât candidatura executorului
judecătoresc al cărui mandat a încetat ori dacă cel ce a obţinut următorul număr de voturi în
Congresul electiv refuză mandatul ori se află în imposibilitate de a deveni membru al
Consiliului, la proximul Congres va fi ales pentru diferenţa de timp rămasă un nou membru
al Consiliului.
5.57 Consiliul are următoarele atribuţii:
a) elaborează strategia dezvoltării şi trasează direcţiile principale ale activităţii
Uniunii, prezentându-le pentru aprobare Congresului;
b) propune ministrului justiţiei spre aprobare numărul necesar de executori judecă-

toreşti şi teritoriul de activitate;
c) alege din rândul membrilor săi vicepreşedintele UNEJ;
d) repartizează executorilor judecătoreşti care vor asigura efectuarea stagiului
persoanele care au promovat concursul pentru admiterea la stagiatură;
e) stabileşte circumscripţiile camerelor teritoriale ale executorilor judecătoreşti;
f) prezintă anual ministrului justiţiei informaţii despre înregistrarea contractelor de
asigurare de răspundere civilă a executorilor judecătoreşti;
g) aprobă statele de personal şi condiţiile desfăşurării concursului pentru angajarea
personalului Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti şi, după caz, a camerelor
teritoriale, mărimea salariului acestora;
h) aprobă recomandări de generalizare a practicii de executare;
i) îndeplineşte alte atribuţii stabilite de prezenta lege şi de statut;
j) urmăreşte îndeplinirea hotărârilor Congresului şi prezintă rapoarte Congresului
privind activitatea Uniunii;
k) aprobă regulamentele de uz intern ale Uniunii şi stabileşte structura ei orga-
nizatorică;
l) exercită controlul activităţii şi verifică conformitatea cu programul de activitate al
UNEJ şi scopurile statutare a actelor emise de secretarului general;
m) aprobă sigiliul, ştampila, simbolistica şi formularele Uniunii;
n) decide alocarea mijloacelor financiare la bugetele Camerelor teritoriale;
o) stabileşte şi aprobă, la propunerea Secretarului general, tematica şi bibliografia
examenelor de admitere în calitate de executor judecătoresc stagiar şi metodologia de
examinare;
p) stabileşte şi organizează comunicarea cu cel puţin 30 de zile înaintea datei
desfăşurării examenelor de admitere în calitate de executor judecătoresc stagiar şi ia act de
rezultatele acestuia;
q) stabileşte componenţa comisiei pentru organizarea examenului de admitere în
calitate de executor judecătoresc stagiar;
r) asigură înaintarea către Ministerul Justiţiei a proiectelor de acte normative ce
urmează a fi aprobate, în condiţiile legii, de către ultimul;
s) stabileşte cuantumul taxei iniţiale obligatorii achitate de persoanele înscrise la
concursul de admitere în profesia de executor judecătoresc;
t) decide asupra afilierii UNEJ la organizaţii internaţionale de profil şi plata
contribuţiei datorate de UNEJ pentru Corpul executorilor judecătoreşti la bugetele acestora;
u) decide asupra creării unor comisii permanente sau ad-hoc pentru
verificarea/auditul gestionării mijloacelor băneşti aflate în depozit la contul executorului
judecătoresc sau dispune efectuarea acestui control de către comisia de cenzori;
v) convoacă ori de câte ori este nevoie Congresul executorilor judecătoreşti;
w) delimitează atribuţiile vicepreşedintelui UNEJ;
x) decide asupra acordării şi retragerii titlurilor onorifice de membri ai UNEJ;
y) adoptă decizii privind procurarea şi înstrăinarea patrimoniului Uniunii, atunci când
deciziile date vizează bunuri a căror valoare depăşeşte 200 mii lei;
z) decide participarea UNEJ în calitate de fondator al organizaţiilor necomerciale şi
al societăţilor comerciale;
z1) ţine evidenţa birourilor individuale şi asociate ale executorilor judecătoreşti;
aa) decide asupra altor probleme care nu constituie competenţa exclusivă a altor
organe ale Uniunii.
Convocarea şi desfăşurarea şedinţelor Consiliului UNEJ

5.58 Consiliului UNEJ se convoacă la necesitate, dar nu mai rar de o dată în
trimestru. Convocarea şedinţei ordinare trebuie făcută cu cel puţin 5 zile înainte de data
stabilită.
5.59 În situaţii extraordinare sau la solicitarea a cel puţin 3 membri ai Consiliului sau
a Preşedintelui UNEJ, Consiliul se convoacă în şedinţe extraordinare, a căror convocare
este anunţată cu cel puţin 3 zile înainte de data stabilită. Dacă Convocarea şedinţei
extraordinare a Consiliului, la cererea a 3 membri nu are loc în decurs de 10 zile de la
înregistrarea solicitării, aceştia pot convoca de sine stătător şedinţa Consiliului cu
respectarea prevederilor prezentului Statut.
5.60 Convocarea, indiferent de natura şedinţei, va fi comunicată în scris tuturor
membrilor Consiliului UNEJ şi secretarului general şi va cuprinde obligatoriu: data şi ora
începerii lucrărilor, locul de desfăşurare, ordinea de zi, precum şi eventualele materiale
documentare propuse spre dezbatere ori solicitate de a fi prezentate de membrii Consiliului.
5.61 Convocarea membrilor Consiliului UNEJ se realizează prin e-mail şi fax la
adresele (numerele de telefoane) pe care membrii Consiliului le-au comunicat secre-
tariatului UNEJ şi prin afişare pe website-ul UNEJ.
5.62 Şedinţele Consiliului sunt deliberative, dacă sunt prezenţi cel puţin 5 membri ai
Consiliului.
5.63 Lucrările Consiliului sunt conduse, de regulă, de către preşedintele UNEJ sau
vicepreşedintele acesteia.
5.64 Ordinea de zi a şedinţei este supusă aprobării Consiliului. Ea poate fi modificată
sau completată prin vot. În cazul în care există propuneri de completare a ordinei de zi,
propunerea trebuie formulată în scris şi adusă la cunoştinţa Preşedintelui UNEJ cu cel puţin
3 zile înainte de data şedinţei ordinare şi cu cel puţin două zile înaintea şedinţei
extraordinare. Despre propunerea de completare, membrii Consiliului sunt informaţi în
prealabil şedinţei.
5.65 Conform ordinii de zi aprobate, se prezintă în faţa membrilor Consiliului
materialele întocmite referitoare la problematica ce urmează a fi dezbătută şi aprobată,
precum şi proiectele de hotărâri şi decizii, după caz.
5.66 În ipoteza în care membrii Consiliului au studiat în prealabil materialele ce
urmează a fi analizate, aprobate şi adoptate, aceştia pot vota cu majoritate simplă trecerea
directă la dezbaterea materialelor supuse dezbaterii şi aprobării.
5.67 Deciziile se adoptă cu majoritatea simplă de voturi.
5.68 Dezbaterile asupra problemelor incluse pe ordinea de zi se consemnează într-un
proces-verbal întocmit şi semnat de către secretarul şedinţei Consiliului, desemnat din
personalul UNEJ.
5.69 Procesul-verbal va fi contrasemnat de Preşedintele UNEJ, secretarul general şi
de cel puţin 2 consilieri.
5.70 Consiliul UNEJ poate aproba cu majoritatea de voturi participarea la şedinţele
sale şi a altor persoane interesate sau invitaţi.
5.71 După epuizarea tuturor problemelor incluse pe ordinea de zi, preşedintele sau
vicepreşedintele va declara închise lucrările Consiliului.
5.72 Calitatea de membru al Consiliului încetează în următoarele condiţii:
a) în toate cazurile de încetare a activităţii de executor judecătoresc;
b) în cazul suspendării activităţii de executor judecătoresc pe o durată mai mare de 4
luni consecutive;
c) în caz de revocare a mandatului prin decizia Congresului.
Preşedintele UNEJ
5.73 Preşedintele Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti este ales prin vot
secret, dintre membrii Consiliului, pe un termen de 4 ani. Poate fi ales preşedinte executorul
judecătoresc care are o vechime neîntreruptă în domeniul executării de cel puţin 5 ani şi o
reputaţie ireproşabilă. Un executor judecătoresc nu poate fi ales în funcţia de preşedinte mai
mult de două mandate consecutive.
5.74 Preşedintele Uniunii este de drept membru şi Preşedinte al Consiliului UNEJ.
5.75 Pe perioada mandatului atât preşedintele, cât şi vicepreşedintele au obligaţia de
a exercita activitatea de executor judecătoresc.
5.76 Preşedintele are următoarele atribuţii:
a) reprezintă Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti în relaţiile cu persoanele
fizice şi persoanele juridice din ţară şi din străinătate sau deleagă aceste atribuţii altor
persoane;
b) convoacă şi prezidează şedinţele Consiliului sau desemnează persoana care le va
prezida;
c) semnează actele Consiliului şi asigură îndeplinirea lor;
d) supraveghează relaţiile dintre Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti şi
camerele teritoriale ale executorilor judecătoreşti, precum şi relaţiile dintre camerele
teritoriale şi executorii judecătoreşti;
e) acordă sprijin camerelor teritoriale ale executorilor judecătoreşti în relaţiile lor cu
autorităţile publice centrale şi locale;
f) îndeplineşte alte atribuţii stabilite de Consiliul UNEJ.
5.77. Preşedintele poate constitui în caz de necesitate grupuri de experţi, comisii
specializate pentru a studia anumite probleme importante legate de activitatea Uniunii,
pentru discutarea anumitor programe guvernamentale şi neguvernamentale în domeniul de
activitate al Uniunii, pentru atenţionarea opiniei publice asupra unor probleme majore ale
societăţii etc.
5.78. Vicepreşedintele UNEJ îndeplineşte atribuţiile Preşedintelui UNEJ în lipsa
acestuia, cât şi acele atribuţii ce i-au fost stabilite prin decizia Consiliului.
5.79. Calitatea de preşedinte încetează în condiţii identice încetării calităţii de
membru al Consiliului.
5.80. Mandatul de preşedinte poate fi revocat de Congres, la propunerea a cel puţin 4
membri ai Consiliului sau a 1/3 din membrii UNEJ, cu votul majorităţii simple a celor
prezenţi.
6. SECRETARUL GENERAL
6.1 Secretarul general asigură activitatea organizatorică, administrativă şi
economică-financiară a Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti.
6.2 Secretarul general este angajat în funcţie de Consiliu, în bază de concurs, pe un
termen de 5 ani, care poate fi prelungit o singură dată.
6.3 Poate fi angajată în funcţia de secretar general persoana care are studii economice
sau juridice superioare şi o vechime în activitatea respectivă de cel puţin 5 ani. Prioritate la
angajare vor avea persoanele care au experienţă de lucru în domeniul executării silite.
Termenii de referinţă pentru selectarea candidaţilor la această funcţie vor fi determinaţi de
Consiliul UNEJ.
6.4 Secretarul general are următoarele atribuţii:
a) răspunde pentru gestiunea economico-financiară a Uniunii Naţionale a Exe-
cutorilor Judecătoreşti;
b) încheie acorduri şi contracte în numele Uniunii Naţionale a Executorilor Jude-
cătoreşti;
c) gestionează mijloacele bugetare ale Uniunii Naţionale a Executorilor Jude-
cătoreşti;
d) organizează elaborarea, fundamentarea şi prezentarea la congres a proiectului
bugetului anual al Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti;
e) prezintă congresului raportul privind execuţia anuală a bugetului Uniunii
Naţionale a Executorilor Judecătoreşti;
f) participă la toate şedinţele congresului şi ale Consiliului fără drept de vot;
g) elaborează proiectul agendei şi pregăteşte materialele de lucru ale congresului şi
ale Consiliului după consultarea cu ultimul;
h) angajează şi concediază personalul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti
şi conduce activitatea acestuia;
i) organizează ţinerea evidenţei tuturor imobilelor din proprietatea sau din
administrarea Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti, a celorlalte bunuri aflate în
gestiunea acesteia;
j) asigură pregătirea şi punerea în aplicare a hotărârilor Consiliului;
k) contrasemnează toate actele Consiliului UNEJ;
l) coordonează elaborarea planurilor de studiu pentru executorii judecătoreşti şi
executorii judecătoreşti stagiari şi a subiectelor şi metodologiei de examinare a candidaţilor
pentru funcţia de executor judecătoresc stagiar şi executor judecătoresc;
m) coordonează activităţile de generalizare a practicii de aplicare a legislaţiei cu
incidenţă în domeniul executării silite şi formulare a recomandărilor în acest sens;
n) coordonează aplicarea UNEJ la programele de oferire a granturilor, donaţiilor etc.
pentru activităţile ce corespund scopurilor UNEJ;
o) oferă, în condiţiile legii, autorităţilor publice informaţia necesară referitoare la
activitatea UNEJ;
p) urmăreşte aducerea la îndeplinire a hotărârilor şi deciziilor Consiliului UNEJ,
precum şi a hotărârilor Congresului;
q) întocmeşte şi supune spre aprobare Consiliului UNEJ Regulamentul de organizare
şi funcţionare al structurilor interne ale UNEJ;
r) propune spre aprobare Consiliului organigrama aparatului tehnico-administrativ al

UNEJ şi stabileşte criteriile de angajare şi verificare anuală a cunoştinţelor profesionale ale
angajaţilor în vederea menţinerii acestora pe post;
s) asigură execuţia bugetară şi urmăreşte realizarea resurselor bugetului UNEJ;
t) acceptă donaţiile şi legatele făcute către UNEJ;
u) stabileşte cuantumul taxei datorate UNEJ pentru înscrierea candidaţilor la
examenul de admitere în calitate de executor judecătoresc stagiar şi al altor plăţi care nu
sunt puse în competenţa altor organe.
7. COMISIA DE CENZORI
7.1 Comisia de cenzori este formată din 3 membri, aleşi pe un termen de 2 ani.
Membrul comisiei de cenzori nu poate fi membru al unor alte organe colegiale ale Uniunii
Naţionale a Executorilor Judecătoreşti.
7.2 Comisia de cenzori este creată pentru verificarea activităţii economico-financiare
a Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti. Controlul ordinar se efectuează o dată în
an. În caz de necesitate, controlul poate fi efectuat la cererea a 1/5 din componenţa
executorilor judecătoreşti sau la cererea preşedintelui Uniunii Naţionale a Executorilor
Judecătoreşti.
7.3 Controlul efectuat de comisia de cenzori finalizează cu întocmirea unui act ce va
reflecta perioada verificată, corelaţia bugetului cu cheltuielile efectuate, temeinicia
cheltuielilor efectuate, raportată la programul de activitate a UNEJ pentru perioada dată,
scopurile statutare ale acesteia şi hotărârile Congresului şi ale Consiliului, concluziile şi
recomandările comisiei. Actul este semnat de toţi membrii comisiei de cenzori. Membrul
comisiei de cenzori poate exprima opinie separată, care se anexează la act.
7.4 Actul comisiei de cenzori se aduce la cunoştinţă Congresului.
8. TRANSPARENŢA ACTIVITĂŢII ŞI DAREA DE SEAMĂ FINANCIARĂ
8.1 La finele fiecărui an, Secretarul general prezintă Congresului raportul de execuţie
anuală a bugetului, care va conţine: expunerea succintă a rezultatelor activităţii Uniunii în
perioada de dare de seamă; soldul mijloacelor băneşti la începutul perioadei de dare de
seamă; venitul total al mijloacelor la fiecare sursă de venit a Uniunii; cheltuielile pe
direcţiile de activitate realizate, cu indicarea cheltuielilor pentru remunerarea muncii,
defalcărilor, impozitelor şi altor cheltuieli administrative; soldul mijloacelor băneşti la
sfârşitul perioadei de dare de seamă.
8.2 Darea de seamă financiară se păstrează în Uniune şi este accesibilă tuturor
membrilor Uniunii.
9. ADOPTAREA, COMPLETAREA ŞI MODIFICAREA STATUTULUI
9.1 Prezentul Statut se aprobă de către Congresul executorilor judecătoreşti.

9.2 Propunerile membrilor Uniunii vizând modificările şi completările prezentului
statut se depun pe numele Consiliului UNEJ, care le propune pentru examinare la
următoarea şedinţă a Congresului.
9.3 Modificările şi completările statutului se aprobă prin hotărârea Congresului cu
majoritatea simplă de voturi a membrilor prezenţi.
9.4 Prevederile Statutului privind sediul Uniunii pot fi modificate în baza deciziei
Consiliului.
9.5 Modificările şi completările statutului întră în vigoare pentru terţi din momentul
înregistrării modificărilor în modul stabilit de lege.
10. MODUL DE REORGANIZARE ŞI LICHIDARE
10.1 Uniunea poate fi lichidată sau reorganizată în temeiul legii.

10.2 Comisia de lichidare va fi creată prin hotărârea Consiliului. Comisia va dispune
de drepturile şi obligaţiile care nu contravin scopului lichidării. Comisia de lichidare
suspendă activitatea Uniunii, încasează creanţele de la debitori, vinde activele, satisface
cerinţele creditorilor şi repartizează activele care au rămas conform prevederilor legale şi
statutare.
10.3 Comisia de lichidare întocmeşte bilanţul de lichidare, în care se indică valoarea
şi componenţa activelor rămase, şi îl prezintă spre aprobare organului care a decis
lichidarea.
10.4 Activele rămase după satisfacerea pretenţiilor creditorilor vor fi utilizate
conform deciziei Consiliului.
10.5. Comisia de lichidare răspunde pentru daunele cauzate creditorilor în cazul în
care nu şi-a îndeplinit obligaţiunile ce îi revin şi a distribuit activele Uniunii înainte de a
satisface pretenţiile creditorilor sau cu încălcarea legii ori statutului Uniunii.
10.6 Comisia de lichidare poartă răspunderea pentru daunele cauzate Uniunii din
culpa lor.
4. Codul deontologic al executorului judecătoresc

din Republica Moldova
Aprobat prin Hotărârea nr. 19/2010 privind aprobarea Statutului Uniunii Naţionale a
Executorilor Judecătoreşti şi al profesiei de executor judecătoresc, publicat în Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, Partea I, nr. 713 din 26 octombrie 2010.
CAPITOLUL I
Principii generale
Art. 1. - Rolul Codului deontologic este acela de a formula standarde ale conduitei
executorului judecătoresc, pentru ca aceasta să fie conformă cu onoarea şi demnitatea
profesiei sale.
Art.2. - Codul deontologic stabileşte regulile de conduită în relaţiile dintre executorii
judecătoreşti, în relaţiile dintre executorii judecătoreşti şi subiecţii de drept – solicitanţi ai
serviciilor executorului judecătoresc şi terţii implicaţi în activitatea executorului judecă-
toresc, precum şi în relaţiile cu autorităţile şi cu alte instituţii.
Art. 2. - Executorii judecătoreşti sunt obligaţi să respecte regulile de conduită morală
şi profesională cuprinse în prezentul cod.
Art. 3. - Executorii judecătoreşti sunt independenţi din punct de vedere profesional şi
se supun numai Constituţiei Republicii Moldova, legii, statutului Uniunii profesionale şi
prezentului cod.
CAPITOLUL II
Conduita executorului judecătoresc
Art. 4. - Activitatea executorului judecătoresc este guvernată de principiile inde-

pendenţei profesionale, respectării legilor, probităţii, confidenţialităţii, eficacităţii şi
perseverenţei în exercitarea profesiei.
Principiul independenţei profesionale obligă executorul judecătoresc să îşi
îndeplinească atribuţiile profesionale liber de orice influenţe, să evite orice împrejurări şi
factori obiectivi sau subiectivi, care ar prejudicia independenţa sa sau ar aduce atingere
principiilor de etică profesională.
Principiul respectării legilor obligă executorul judecătoresc să-şi îndeplinească
atribuţiile în strictă conformitate cu prevederile legale.
Principiul probităţii şi eficacităţii obligă executorul judecătoresc la îndeplinirea
corectă şi în timp util a atribuţiilor profesionale.
Principiul confidenţialităţii obligă executorul judecătoresc să păstreze secretul
profesional, cu excepţia dispoziţiilor legale sau statutare contrare. Această obligaţie nu este
limitată în timp.
Principiul perseverenţei obligă executorul judecătoresc să dea dovadă de insistenţă şi
tenacitate în îndeplinirea atribuţiilor sale, cât şi în sporirea pregătirii sale profesionale.
Codul deontologic al executorului judecătoresc din Republica Moldova 153
Art. 5. - Corectitudinea şi integritatea morală sunt valori fundamentale pe care
executorul judecătoresc este obligat să le respecte atât în timpul serviciului, cât şi în afara
acestuia.
Art. 6. - Executorul judecătoresc nu este în drept să accepte o propunere frauduloasă
şi este dator să acţioneze în conformitate cu legea.
Art. 7. - Organizarea riguroasă a activităţii executorului judecătoresc se face în
scopul satisfacerii celor mai exigente standarde de calitate şi eficacitate a muncii.
Art. 8. - Respectarea şi aplicarea principiilor enunţate constituie un deziderat şi un
scop al exercitării profesiei de executor judecătoresc. Respectarea lor se impune chiar şi în
afara exercitării activităţii profesionale, executorul judecătoresc fiind obligat să se abţină de
la săvârşirea de fapte ilegale sau contrare dispoziţiilor statutare ale asociaţiei profesionale
din care face parte, care pot aduce atingere ordinii publice şi bunelor moravuri sau
demnităţii profesiei de executor judecătoresc şi imaginii organizaţiei profesionale din care
face parte.
Art. 9. - Executorii judecătoreşti au îndatorirea de a se preocupa în mod constant de
actualizarea cunoştinţelor profesionale şi de menţinerea lor la un nivel corespunzător de
CAPITOLUL III
Relaţia executorului judecătoresc cu solicitanţii serviciilor sale
şi părţile procedurii de executare
Art. 10. - Executorul judecătoresc trebuie să asigure transparenţa activităţii sale în

relaţiile cu solicitantul serviciilor sale, părţile procedurii de executare, precum şi cu terţele
persoane, sub rezerva respectării obligaţiei de confidenţialitate.
Art. 11. - Executorul judecătoresc va evita orice conflict de interese care ar aduce
atingere imaginii profesiei sau a organizaţiei profesionale.
CAPITOUL IV
Relaţia executorului judecătoresc cu colegii săi
Art. 12. - Raporturile dintre executorii judecătoreşti stau sub semnul onoarei.
Raporturile dintre executorii judecătoreşti se bazează pe solidaritate profesională şi respect
reciproc.
Art. 13. - Executorul judecătoresc va sprijini colegii în exercitarea profesiei, în
aplicarea prezentului cod. El va răspunde favorabil la cererea de consultanţă a acestora şi îi
va ajuta în situaţii dificile, în limita posibilităţilor sale, în special prin rezolvarea unor
probleme de ordin deontologic.
Art. 14. - Executorul judecătoresc va ţine cont de opiniile şi practicile colegilor, în
măsura în care acestea nu contravin principiilor generale cuprinse în prezentul cod.
Art. 15. - Executorul judecătoresc nu poate pretinde, accepta de la alt executor sau de
la vreun terţ onorariu, comision sau altă compensaţie pentru faptul că a recomandat un
executor judecătoresc unui client sau pentru că a trimis un client unui executor judecătoresc.
Art. 16. - Executorul judecătoresc nu poate vărsa nimănui, personal sau prin
persoane interpuse, un onorariu, un comision şi vreo altă compensaţie pentru că s-a apelat la
serviciile lui sau ale altui executor judecătoresc.
Art. 17. - Atunci când un executor judecătoresc este de părere că un coleg a încălcat
o normă deontologică, el trebuie să atenţioneze asupra acestui lucru Colegiul disciplinar.
Art. 18. - Atunci când între executorii judecătoreşti apare un diferend personal, de
natură profesională, aceştia trebuie să încerce mai întâi să-l soluţioneze pe cale amiabilă.
Art. 19. - Înainte de a porni o procedură judiciară împotriva unui coleg, pe tema unui
conflict de interese, executorul judecătoresc trebuie să informeze Camera sau UNEJ pentru
a permite ca acestea să-şi dea concursul în vederea soluţionării diferendului pe cale
amiabilă.
Art. 20. - Se interzice executorului judecătoresc orice manifestare de concurenţă
neloială, iar exercitarea profesiei se face exclusiv pe criterii de competenţă teritorială şi
profesională.
Drept concurenţă neloaială va fi considerată orice situaţie, în care un executor
judecătoresc (birou al executorului/lor judecătoreşti) apelează la practici de denigrare
(vehicularea, în public sau confidenţial, de informaţii inexacte sau false despre activitatea
altui coleg), concurenţa „parazitară” (obţinerea de avantaje ca urmare a unor confuzii create
ş.a.), frauda fiscală, deturnarea clientelei şi a angajaţilor biroului executorului judecătoresc,
calcularea, perceperea, evidenţa şi încasarea cheltuielilor de executare cu încălcarea
prevederilor actelor normative sau neîncasarea neîntemeiată a acestora etc.
Sunt manifestări de concurenţă neloială:
a) aprecierile publice dezavuate cu privire la alţi colegi executori judecătoreşti;
b) criticile aduse colegilor, în public sau confidenţial, cu privire la pregătirea şi
calitatea muncii lor (cu excepţia situaţiilor când aceste critici sunt aduse în contextul
evaluării nivelului de pregătire şi controlului activităţii executorului judecătoresc);
d) nerespectarea dispoziţiilor stabilite de Uniunea Naţională a Executorilor Judecă-
toreşti privind dimensiunile şi forma în care este realizată firma biroului executorului jude-
cătoresc;
e) atitudinea executorului judecătoresc care, după îndeplinirea actelor sale, subliniază
parţilor avantajele pe care le au din faptul că au apelat la serviciile biroului său, ca şi
solicitarea, sugerarea ori determinarea prin alte metode ca părţile pe viitor să apeleze numai
la biroul său;
f) orice alte practici persuasive folosite de executorul judecătoresc asupra soli-
citanţilor, cu scopul de a-i atrage ca viitori clienţi ai biroului său;
g) folosirea unor onorarii, taxe sau speze sub nivelul minim stabilit sau a unor
informaţii care să creeze confuzii asupra mărimii acestora;
h) determinarea părţilor să solicite strămutarea către biroul său a dosarului de
executare sau a altor acte şi proceduri aflate în desfăşurare la biroul altui executor judecă-
toresc, fără ca această hotărâre să fie expresia voinţei persoanei la solicitarea căreia au fost
iniţiate lucrările;
i) refuzul sau sustragerea de la primirea documentului executoriu, pentru care este
competent potrivit normelor legale imperative privind competenţa teritorială şi îndrumarea
părţilor la alt executor judecătoresc sau acceptarea primirii din oficiu a documentelor
executorii pentru care legea prevede norme imperative de competenţă teritorială, contrar
competenţei teritoriale ce i-a fost stabilită de Cameră;
Codul deontologic al executorului judecătoresc din Republica Moldova 155
j) îndrumarea solicitanţilor serviciilor sau a creditorilor pe documentele executorii cu
onorarii (taxe) modice sau gratuite, la orice alt executor judecătoresc;
k) culegerea de informaţii, prin diverse mijloace, despre activitatea executorilor
judecătoreşti din circumscripţia aceleiaşi Camere, pentru a cunoaşte ponderea, veniturile şi
clienţii birourilor executorilor judecătoreşti;
l) racolarea personalului instruit şi format la un alt birou al executorului judecătoresc;
m) orice acţiuni, gesturi, atitudini şi alte forme de manifestare ale executorului
judecătoresc, personal sau prin interpuşi, prin care se urmăreşte atragerea clientelei şi
sporirea veniturilor biroului său, în detrimentul altor executori judecătoreşti, bazate pe
comparaţii sau punerea în evidenţă a exclusivităţii propriului birou, personalităţii execu-
torului judecătoresc, a angajaţilor biroului sau a numelor şi numărului clienţilor biroului,
sau a oricăror alte informaţii ce pot contribui la crearea concluziei de superioritate a unui
birou asupra altuia.
Art. 21. - Încălcarea interdicţiei de concurenţă neloială constituie abatere disciplinară
gravă.
Art. 22. - Executorului judecătoresc i se interzice să facă publicitate, direct sau
indirect, activităţii sale profesionale.
Interdicţia specificată nu se aplică în cazul în care în publicaţiile informaţionale, în
formularele oficiale, pe plicuri, în cărţile de vizită şi în reţeaua Internet se conţin informaţii
despre executorul judecătoresc, datele sale de contact şi serviciile prestate.
Biroul executorului judecătoresc nu poate fi amplasat în incinta clădirilor aflate în
gestiunea instanţelor de judecată.
CAPITOLUL V
Relaţiile executorilor judecătoreşti cu magistraţii şi avocaţii
Art. 23. - Executorul judecătoresc va da dovadă de respect faţă de magistraţi şi

avocaţi, dar, în acelaşi timp, îşi va exercita atribuţiile în mod conştiincios şi fără reticenţe.
Art. 24. - Executorul judecătoresc nu trebuie în niciun moment să furnizeze
magistratului sau avocatului, cu bună ştiinţă, o informaţie falsă sau de natură să îl inducă pe
acesta în eroare.
Art. 25. - În raportul cu instanţele judecătoreşti, organele de urmărire penală şi
autorităţile publice, executorul judecătoresc este obligat să manifeste un comportament
respectuos şi loial, solicitându-le acestora respectul şi tratamentul reciproc respectiv.
CAPITOLUL VI
Relaţiile dintre executorii judecătoreşti şi organele de conducere
Art. 26. - Executorii judecătoreşti aleşi în organele de conducere nu vor putea folosi
în niciun mod aceste funcţii în scopul obţinerii unor avantaje sau exclusivităţi, neprevăzute
prin acte normative, pentru activitatea sa profesională.
Art. 27. - În exercitarea funcţiilor de conducere, executorii judecătoreşti trebuie să se
preocupe de organizarea activităţii personalului, să manifeste iniţiativă şi spirit de
responsabilitate. În luarea deciziilor ei trebuie să acorde întotdeauna prioritate intereselor
profesiei şi asociaţiei profesionale.
Art. 28. - Executorii judecătoreşti aleşi în organele de conducere vor acorda o

deosebită atenţie funcţiilor ocupate şi vor răspunde tuturor convocărilor.
Art. 29. - Executorul judecătoresc este obligat să respecte necondiţionat toate
CAPITOLUL VII
Dispoziţii finale
Art. 30. - Codul deontologic al executorilor judecătoreşti se aprobă de Congresul

Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti.
Art. 31. - Orice modificare a codului va fi supusă aprobării Congresului.
Art. 32. - De la data adoptării de către Congres, Codul deontologic devine normă de
conduită obligatorie pentru toţi executorii judecătoreşti din Republica Moldova.
Art. 33. - Nerespectarea normelor deontologice atrage răspunderea disciplinară a
executorului judecătoresc.
Statutul Uniunii Internaţionale a Executorilor Judecătoreşti 157
5. Statutul Uniunii Internaţionale a Executorilor Judecătoreşti
UIHJ – STATUTS/STATUTES/STATUT
Aprouvés à Cape Town le 3 mai 2012/Approved in Cape Town – 3rd May
2012/Aprobat la Cape Town, în data de 3 mai 2012
TITRE I: REGLES TITLE 1: GENERAL TITLUL 1: REGULI

GENERALES RULES GENERALE
Article 1. Dénomination – Article 1. Name – Nature –
Nature – Siège Registered Office Articolul 1. Nume –
1. 1. L'Union Internatio- 1.1. The International Union Natură – Sediu
nale des huissiers de justice of Judicial Officers (UIHJ)
et officiers judiciaires hereinafter called „the Union” 1.1. Uniunea Internaţio-
(UIHJ), ci-après is a non-governmental organi- nală a Executorilor
dénommée „l'Union”, est zation incorporated to Judecătoreşti (UIEJ),
une organisation non promote, co-ordinate and denumită în continuare
gouvernementale develop the activity of the „Uniunea” este o
constituée pour judicial officers organizaţie non-guverna-
promouvoir, coordonner et internationally in order to mentală constituită pentru
développer l'activité des safeguard, through closer a promova, coordona şi
huissiers de justice et co-operation between the dezvolta activitatea
officiers judiciaires dans le representative professional executorilor judecătoreşti
domaine international afin organization on a national la nivel internaţional, în
d'en assurer, grâce à une level, the dignity and scopul de a proteja,
plus étroite collaboration independence towards a better printr-o cooperare mai
entre les organismes service to persons and to the strânsă între organismele
professionnels community. profesionale reprezen-
représentatifs au plan tative la nivel naţional,
national, la dignité et demnitatea şi inde-
l'indépendance pour un pendenţa lor în vederea
meilleur service aux per- prestării de servicii mai
sonnes et à la communauté. bune faţă de persoane şi
comunitate.
1.2. L'Union incarne 1.2. The Union represents the 1.2. Uniunea reprezintă
l'unité d’esprit et spiritual unity and the unitatea de spirit şi
l'institution internationale international associations of instituţia internaţională a
de tous les praticiens du all independent and impartial tuturor practicanţilor de
droit, indépendants et agents hereafter referred to as drept, independenţi şi
impartiaux, ci-après dé- „Judicial officers” whatever imparţiali, denumiţi în
nommés „les huissiers de maybe the term used to continuare „executori
justice”, quel que soit le designate them, and who carry judecătoreşti”, indiferent
vocable sous lequel ils sont out all or part of the de termenul folosit pentru
désignés et qui exercent les below-mentioned functions. a-i desemna, şi care
activités ci-dessous énumé- These professionals are typi- exercită toate sau o parte
rées ou une partie d’entre cally responsible for the din funcţiile mai jos-men-
elles. Ces professionnels commencement of legal pro- ţionate. Aceşti
sont notamment chargés de ceedings, notification or profesionişti sunt de
l'introduction des actions service of both judicial and obicei responsabili de
en justice, de la non-judicial documents, debt introducerea unei acţiuni
signification ou notification collection implementation of în justiţie, de notificarea
des actes judiciaires et provisional and protective sau comunicarea actelor
extra-judiciaires, de l'exé- measures, the preparation of judiciare şi
cution des décisions judi- documented statements of extra-judiciare, de exe-
ciaires et autres titres exé- facts, auctions of property, cutarea hotărârilor
cutoires par délégation de valuation of property, legal judecătoreşti şi a altor
l'autorité publique, du re- advice, and other enforceable titluri executorii, prin
couvrement des créances, documents all by authority of delegare de la autorităţile
de la mise en œuvre de their office. publice, de recuperarea
mesures provisoires et creanţelor, de punerea în
conservatoires, de l'établis- aplicare a unor măsuri
sement de procès-verbaux provizorii şi de protecţie,
de constatations, de ventes de întocmirea unor pro-
aux enchères de tous biens, cese-verbale de
de prisée de biens et de tout constatare, de vânzări
conseil en matière prin licitaţie ale
juridique. proprietăţilor, de
evaluarea proprietăţilor,
de consiliere juridică şi
de alte documente exe-
cutorii, responsabilitate
conferită prin autoritatea
funcţiei lor.
1.3. L'Union reconnaît 1.3. The Union acknowledges 1.3. Uniunea recunoaşte
devoir son origine au it owes its origin to the First că îşi are originea în
premier Congrès International Conference primul Congres
International organisé à organized in Paris on 28 June Internaţional organizat la
Paris le 28 juin 1952 à 1952, upon the initiative of the Paris la 28 iunie 1952, la
l'initiative de la Chambre Chambre Nationale des Huis- iniţiativa Camerei
Nationale des huissiers de siers de Justice de France, Naţionale a Executorilor
justice de France. Elle which constituted an interna- Judecătoreşti din Franţa,
constitue une association tional association governed by care a înfiinţat o asociaţie
internationale soumise à la the French Act of 1 July 1901, internaţională guvernată
loi française du 1er juillet amended by the Decree of 12 de legea franceză din 1
1901 modifiée par le décret April 1939. iulie 1901, modificată
du 12 avril 1939. prin Decretul din 12
aprilie 1939.
1.4. Le siège de l'Union est 1.4. The Registered Office of 1.4. Sediul Uniunii este
situé à Paris. the Union is located in Paris. situat în Paris.
1.5. Les langues officielles 1.5. The official languages of 1.5. Limbile oficiale ale
de l’Union sont le Français the Union are French and Uniunii sunt franceza şi
et l'Anglais. English. engleza.
Article 2. Buts et objectifs Article 2. Objectives Articolul 2. Scopuri şi
obiective
Les buts et objectifs de The objectives of the Union
l'Union sont notamment: are: Scopurile şi obiectivele
a) La représentation de a) Representation of the Uniunii sunt în special:
l'Union et de ses membres Union and of its members a) reprezentarea Uniunii
auprès des organisations with other international şi a membrilor săi faţă de
internationales et la colla- organizations and alte organizaţii
boration aux activités de co-operation to their activities. internaţionale şi
celles-ci. colaborarea la activităţile
acestora;
b) La collaboration avec les b) Co-operation with b) cooperarea cu orga-
organismes professionnels national professional organi- nizaţiile profesionale
nationaux représentant les zations representing legal naţionale care reprezintă
professionnels du droit. practitioners. practicieni în domeniul
dreptului;
c) L'étude et l'amélioration c) The study and the impro- c) studiul şi îmbunătăţirea
des droits procéduraux vement of national procedural legislaţiei naţionale de
nationaux et des traités rights, international treaties procedură şi a tratatelor
internationaux et la colla- and co-operation in activities internaţionale şi
boration aux travaux that aim at their cooperarea în activităţi
tendant à leur harmonization. care au ca scop
harmonisation. armonizarea lor;
d) La promotion et la d) The promotion and the d) promovarea şi apărarea
défense des principes defence of principles set out in principiilor enunţate în
énoncés par les the provisions of Article 6 of dispoziţiile articolului 6
dispositions de l'article 6 de the European Convention for din Convenţia europeană
la Convention de the Protection of Human pentru apărarea
sauvegarde des Droits de Rights and Fundamental drepturilor omului şi a
l'Homme et des Libertés Freedoms signed in Rome on libertăţilor fundamentale,
fondamentales signée à 4 November 1950. semnată la Roma la 4
Rome le 4 novembre 1950. noiembrie 1950;
e) Le partage d'idées, e) The sharing of ideas, e) schimbul de idei, de

d'études, de projets et d'ini- studies, projects and initiatives studii, de proiecte şi de
tiatives tendant au progrès, aimed at the progress, iniţiative care vizează
à l'élévation, et à la elevation and promotion of the progresul, evoluţia şi
promotion du statut most appropriate independent promovarea statutului
indépendant le plus status to meet the independent cel mai
adéquat pour répondre aux requirements of the proper potrivit pentru a îndeplini
exigences du bon functioning of justice in exigenţele de bună
fonctionnement de la compliance with the rights of funcţionare a justiţiei şi
justice et au respect des all parties concerned. de respectare a
droits de toutes les parties drepturilor tuturor părţilor
en cause implicate;
f) La promotion des f) The promotion of inter- f) promovarea de se-
rencontres, séminaires et national conferences seminars minarii, conferinţe şi
congrès internationaux and congresses as well as all congrese internaţionale,
ainsi que de toutes professional initiatives at an precum şi a tuturor
initiatives professionnelles international level. iniţiativelor profesionale
à vocation internationale. la nivel internaţional;
g) L’établissement des g) Setting up relations g) stabilirea de relaţii:
relations g.1.) with evolving „judicial g.1.) cu „executorii jude-
g.1.) avec „les huissiers de officers” who do not yet have cătoreşti”, în fază de
justice” en phase a professional organization, to evoluţie, care nu au încă
d'évolution n'ayant pas assist in their structuring and o organizaţie
encore d'organisation organization in anticipation of profesională, pentru a
professionnelle, afin de their affiliation to the Union ajuta la structurarea şi
collaborer à leur and to give them moral organizarea lor în
structuration et à leur orga- assistance and help to improve perspectiva aderării lor la
nisation en prévision de their training and promote Uniune şi pentru a le
leur adhésion à l'Union, et their status; oferi un sprijin moral şi o
afin de leur apporter une asistenţă care contribuie
aide morale et une g.2.) with professional organi- la îmbunătăţirea formării
assistance pour améliorer zations that are not composed şi la promovarea
leur formation et of „judicial officers” in order statutului lor;
promouvoir leur statut; to cooperate with them in
g.2.) avec des organisations fields of common interest; g.2.) cu organizaţiile pro-
professionnelles qui ne fesionale care nu sunt
sont pas composées compuse din „executori
„d’huissiers de justice” afin judecătoreşti”, în scopul
de collaborer avec elles de a coopera cu ele în
dans des domaines d'intérêt domenii de interes
commun comun.;
h) La création et l’orga- h) the creation and organi- h) înfiinţarea şi orga-
nisation de tout service ou zation of any service or nizarea oricărui serviciu
réseau ayant pour objet network aiming at maintaining sau reţea cu scopul de a
d’assurer la liaison entre the link between „Judicial asigura legătura dintre
les «huissiers de justice» Officers” of the various „executorii judecătoreşti”
des divers États, en ce qui States, as far as activities din diverse state, în ceea
concerne les activités mentioned under article 1.2 ce priveşte activităţile
prévues à l’article 1.2. are concerned. menţionate la articolul
1.2;
i) La mise en œuvre de i) The implementation of i) punerea în aplicare a
toute action destinée à pro- any action aimed at promoting oricărei acţiuni care
mouvoir la formation the professional training of vizează promovarea
professionnelle des „Judicial Officers”, including, formării profesionale a
«huissiers de justice» y whenever necessary, their „executorilor jude-
compris, selon le cas, de staff and/or trainees. cătoreşti”, inclusiv, după
leurs collaborateurs ou caz, a colaboratorilor sau
assistants. asistenţilor lor.
Article 3. Les Membres Article 3. The Members of Articolul 3. Membrii
de l'Union the Union Uniunii
3.1. L’Union est com- 3.1. The Union is composed
posée des organismes pro- of national professional 3.1. Uniunea este com-
fessionnels nationaux organizations that represent pusă din organizaţii
représentatifs des the „Judicial Officers”, profesionale naţionale
„huissiers de justice” hereinafter called the care reprezintă „exe-
ci-après dénommés „les „National Chambers”. cutorii judecătoreşti”,
Chambres Nationales”. denumite în continuare
„Camere Naţionale”.
– Les membres fon- – The founding members (1) – Membrii fondatori (1)
dateurs (1) Are the „National Chambers” sunt „Camerele
sont les „Chambres Natio- of France, Belgium, Greece, Naţionale” din Franţa,
nales” de France, de Italy, Grand Duchy of Luxem- Belgia, Grecia, Italia,
Belgique, de Grèce, bourg, the Netherlands and Marele Ducat de
d’Italie, du Grand-Duché Switzerland. Luxemburg, Olanda şi
de Luxembourg, des Elveţia.
Pays-Bas et de la Suisse. They are ex officio members
of the Union. Ele sunt membre de drept
Ils sont membres de droit ale Uniunii.
de l'Union.
– Les membres adhérents – The ordinary members (2) – Membrii aderenţi
(2) Are the „National Chambers” (2)
sont les „Chambres Natio- that have been admitted in sunt „Camerele
nales” qui ont été admises accordance with the Naţionale”, care au fost
conformément aux provisions of Article 20. admise în conformitate cu
dispositions de l'article 20. dispoziţiile articolului 20.
– Les membres cooptés – The co-opted members (3) – Membrii cooptaţi
(3) Are the institutional units that (3)
sont les entités institution- do not meet the terms of sunt entităţile instituţio-
nelles, qui ne répondent pas Article 1.2 or to which the nale care nu îndeplinesc
aux conditions de l'article provisions of Article 6.2 do condiţiile prevăzute de
1. 2, ou auxquelles les not apply. articolul 1.2 sau pentru

dispositions de l'article 6.2, care nu se aplică
ne trouvent pas à The members are held to dispoziţiile articolului
s'appliquer. comply with the statutes and 6.2.
Les membres sont tenus de regulations and to pay their Membrii sunt obligaţi să
respecter les statuts et des membership fee. respecte statutele şi
règlements et de verser leur regulamentele şi să-şi
cotisation. plătească taxa de
membru.
– Les membres obser- – The observing members – Membrii observatori
vateurs (4) (4) (4)
sont les „Chambres Natio- Are the „National Chambers” sunt „Camerele Naţio-
nales” qui ont déposé leur that have filed their nale”, care au aplicat
demande d'admission en membership application and pentru admiterea în
qualité de membre are awaiting their final calitate de membru
adhérent et sont dans admission by the Congress in asociat şi sunt în
l’attente de leur admission accordance with Article 20.2. aşteptarea admiterii lor
définitive par le Congrès finale de către Congres,
conformément à l'article în conformitate cu
20.2. articolul 20.2.
- les membres associés (5) – The Associate Members – Membrii asociaţi
sont les États, les autorités (5) (5)
gouvernementales, les ser- Are states, governmental sunt state, autorităţi
vices ou administrations authorities, departments or guvernamentale,
compétents de tous pays competent administrations of serviciile sau admi-
qui ne comportent pas any country which do not nistraţiile competente din
d’organismes have a recognised professional toate ţările care nu au
professionnels repré- association in terms of article organe reprezentative
sentatifs au sens de l’article 3.1 and which do not meet the profesionale recunoscute
3.1 et qui ne répondent pas conditions of article 1-2 of the în temeiul articolulului
aux conditions de l’art. 1-2 statutes. 3.1 şi care nu îndeplinesc
des statuts. condiţiile prevăzute de
Les membres associés ne Associate members will not articolul 1-2 din statut.
disposent pas du droit de have voting rights, but will
vote, mais participent aux participate in the work, Membrii asociaţi nu vor
travaux, séances, et sessions and events of the avea drept de vot, dar vor
manifestations de l’UIHJ UIHJ under the same participa la lucrările,
dans les mêmes conditions conditions as the other sesiunile şi evenimentele
que les autres membres. members. Uniunii Internaţionale a
Executorilor Jude-
cătoreşti în aceleaşi
condiţii ca şi ceilalţi
membri.
3.2. La qualité de membre 3.2. The capacity of mem- 3.2. Capacitatea de mem-
s'acquiert selon la bership is obtained in accor- bru se dobândeşte în con-
procédure d'admission dance with the admission pro- formitate cu procedura de
décrite à l’article 20. cedure described under Article admitere descrisă la
20. articolul 20.
3.3. La qualité de membre 3.3. Membership is lost: 3.3. Calitatea de membru
se perd : - as a result of a resignation se pierde:
- par suite de démission - by a decision of the - ca urmare a unei
- sur décision du Congrès, Congress for non-payment of demisii;
à défaut de paiement des membership fees under Title - printr-o decizie a Con-
cotisations du Titre IV, en IV, for failure to respect of gresului pentru neplata
cas de non-respect des statutes and in consequence of cotizaţiilor de membru în
statuts, et de comportement contrary behaviours with the temeiul titlului IV, pentru
contraire aux buts et objectives of the Union nerespectarea statutului şi
objectifs de l’Union tels mentioned in article 2. ca o consecinţă a unor
que définis à l’article 2. Le The member concerned is comportamente contrare
membre concerné est invited first to present his obiectivelor Uniunii,
préalablement invité à defence. după cum acestea sunt
exposer ses moyens de definite la articolul 2.
défense. Membrul în cauză este în
prealabil invitat să-şi
prezinte apărarea.
TITRE II: LES TITLE II: THE STRUC- TITLUL II: ORGA-
ORGANES DE TURE OF THE UNION NISMELE UNIUNII
L'UNION Article 4. Line-up
Article 4. Composition The Union consists of the Articolul 4. Compoziţia
Les organes de l'Union following branches: Uniunea este formată din
sont: – The International Congress următoarele organisme:
- le Congrès – The Permanent Council – Congresul
International – The Board Internaţional;
- le Conseil Permanent – Consiliul Permanent;
- le Bureau – Biroul.
CHAPITRE I: LE CHAPTER I: THE INTER- CAPITOLUL I:
CONGRES NATIONAL CONGRESS CONGRESUL
INTERNATIONAL Article 5. Nature INTERNAŢIONAL
Article 5. Nature The International Congress,
Le Congrès International - which is the highest branch of Articolul 5. Natura
organe suprême de l'Union the Union, consists of all the
- est constitué de tous les „Judicial Officers” belonging Congresul Internaţional –
„huissiers de justice” to 'national chambers' that are organul suprem al
relevant des „chambres members of the latter; its Uniunii – cuprinde toţi
nationales” membres de resolutions taken within the „executorii judecătoreşti”
cette dernière; ses limits of its powers are aparţinând „Camerelor
résolutions, adoptées dans binding and are enforced by Naţionale” care sunt
les limites de sa the Permanent Council. membre ale acesteia;
compétence, sont rezoluţiile sale, adoptate
obligatoires et sont în limitele competenţelor
exécutées par le Conseil sale, sunt obligatorii şi

permanent. sunt puse în aplicare de
către Consiliul
Permanent.
Article 6. Représentation Article 6. Representation of Articolul 6.
des Chambres Nationales the „National Chambers” Reprezentarea
au Congrès International before the International Camerelor Naţionale la
6.1. La représentation Congress. Congresul
au Congrès International 6.1. The representation before Internaţional.
est exercée par la the International Congress is 6.1. Reprezentarea la
délégation désignée performed by the delegation Congresul Internaţional
conformément au appointed in accordance with este exercitată prin
règlement de chaque the regulations of each delegaţie desemnată în
«Chambre Nationale», „National Chamber” that is a conformitate cu
membre de l'Union. member of the Union. regulamentul fiecărei
„Camere Naţionale”,
membre ale Uniunii.
6.2. La reconnaissance 6.2. The official 6.2. Recunoaşterea
officielle d'un organisme recognition of a representative oficială a unui organism
professionnel représentatif professional branch with profesional reprezentativ
à compétence nationale national powers, excludes the cu competenţă exclude
exclut la reconnaissance recognition of other divisions recunoaşterea altor
d'autres organismes à with smaller powers. organisme cu competenţe
compétence plus restreinte. However, if the particular mai restrânse.
Néanmoins, si les singu- judicial organisation of a Cu toate acestea, în cazul
larités de l'organisation Member State or if unei organizări mai
judiciaire d'un État ou si exceptional circumstances deosebite a sistemului
des circonstances justify to do so, a special judiciar al unui stat sau în
exceptionnelles le dispensation may be obtained circumstanţe
justifient, dans le respect upon proposal by the Board excepţionale, în
des exigences de l'article 2, which is then submitted for conformitate cu
une dérogation peut être approval to the Permanent prevederile articolului 2,
obtenue sur proposition du Council, in compliance with o derogare poate fi
Bureau soumise à l’appro- the provisions of Article 2. obţinută la propunerea
bation du Conseil However this dispensation Biroului, supusă spre
permanent. does not have any effect on aprobare Consiliului
Toutefois cette dérogation calculation of voting rights Permanent.
n’a aucun effet sur le calcul allotted to the delegation of Cu toate acestea, această
du nombre de voix attribué the country. derogare nu are niciun
à la délégation du pays. efect în calcularea
numărului de voturi
atribuite delegaţiei ţării.
6.3. Aucune reconnais- 6.3. No official recognition 6.3. Nicio recunoaştere
sance officielle n’a de shall have an irrevocable oficială nu are un caracter
caractère irrévocable nature. irevocabil.
Article 7 Légitimité de la Article 7. Legitimacy of the Articolul 7. Legiti-
représentation et representation and legality mitatea reprezentării şi
régularité de la of the constitution of the legalitatea constituirii
constitution du Congrès Congress Congresului
7.1. Les membres des 7.1. Prior to sitting in 7.1. Membrii delegaţiilor
délégations des „Chambres Congress the members of the „Camerelor Naţionale”
Nationales” doivent delegations of the „National trebuie să-şi justifice
justifier de leur pouvoir Chambers” have to justify competenţa înainte de a
avant de siéger. their powers. se întruni.
7.2. Il appartient au 7.2. Based upon a report of 7.2. Congresul Interna-
Congrès International de the secretary the International ţional este cel care trebuie
constater, à la suite d'un Congress must establish the să stabilească, în urma
rapport du secrétaire, la legitimacy of the unui raport al
légitimité de la representation of each secretarului, legitimitatea
représentation de chaque „National Chamber” as well reprezentării fiecărei
„Chambre Nationale”. ainsi as the legality of its „Camere Naţionale”,
que la régularité de la Constitution, which must be precum şi legalitatea
constitution de celle-ci, pronounced by the President. constituirii sale, acest fapt
qu'il incombe au Président trebuind să fie declarat de
de déclarer. către Preşedinte.
Article 8. Réunions Article 8. Meetings Articolul 8. Întâlniri
8.1. Le Congrès Inter- 8.1. The International Con- 8.1. Congresul Interna-
national se réunit au moins gress meets at least once every ţional se întruneşte cel
une fois tous les trois ans three years at the place and puţin o dată la trei ani, în
aux lieu et dates fixés par date fixed by the Congress locul şi data fixate de
le Congrès lui-même ou, à itself or, otherwise by the către Congresul însuşi
défaut, par le Conseil Permanent Council. sau, în lipsa acestuia, de
Permanent. către Consiliul
Permanent.
8.2. Le Congrès 8.2. The International Con- 8.2. Congresul Interna-
International peut être gress may be called to ţional poate fi convocat
convoqué en session convene in an extraordinary într-o sesiune
extraordinaire par le session by the President of the extraordinară de către
Président de l'Union, de sa Union, following his own preşedintele Uniunii, din
propre initiative, ou à la initiative, or at the request of proprie iniţiativă sau la
suite d'une demande du the Permanent Council or the solicitarea Consiliului
Conseil Permanent ou de request of at least one quarter Permanent ori la cererea
celle d'au moins un quart of the voting members of the a cel puţin un sfert din
des membres votants de Union according to article 10; membrii cu drept de vot
l'Union tels que prévus à in these two cases, the ai Uniunii, în
l’article 10 ; dans ces deux Congress must be organized at conformitate cu
derniers cas, le Congrès the latest within sixty days dispoziţiile articolului 10;
doit avoir lieu au maximum following the related request. în ultimile două cazuri,
dans les soixante jours qui Congresul trebuie să aibă
suivent la demande. loc în termen de cel mult

şaizeci de zile de la
solicitare.
8.3. Les réunions du 8.3. The deliberations of the 8.3. Şedinţele
Congrès sont présidées par Congress are chaired by the Congresului sunt
le Président de l'Union et, President of the Union and, prezidate de către Pre-
en son absence, par le should he be otherwise enga- şedintele Uniunii, iar în
Premier Vice-Président, ou, ged, by the First lipsa acestuia, de către
à défaut, par le secrétaire. Vice-President or otherwise Prim-vice-preşedinte,
by the secretary. sau, în lipsa acestuia, de
către secretar.
Article 9. Quorum de Article 9. Quorum of Articolul 9. Cvorumul
présence Attendance de participare
9.1. Le Congrès 9.1. In order to be validly 9.1. Pentru a fi în mod
International ordinaire composed, the ordinary valabil întrunit,
requiert, pour être International Congress Congresul Internaţional
valablement constitué, un requires a qvorum in ordinar necesită un
qvorum de présence d'au attendance of at least one third cvorum prin prezenţa a
moins un tiers du nombre of the number of members of cel puţin o treime din
des membres de l'Union. the Union. numărul membrilor
Uniunii.
9.2. Le Congrès 9.2. In order to be validly 9.2. Pentru a fi în mod
International extraordinaire constituted, the extraordinary valabil constituit,
requiert, pour être International Congress Congresul Internaţional
valablement constitué, un requires a qvorum in extraordinar necesită un
qvorum de présence d'au attendance of at least half of cvorum prin prezenţa a
moins la moitié du nombre the number of members of the cel puţin jumătate din
des membres de l’Union. Union. numărul membrilor
Uniunii.
9.3. Le qvorum de pré- 9.3. The qvorum in atten- 9.3. Cvorumul stabilit la
sence constaté au début de dance established at the începutul reuniunii
la réunion du Congrès beginning of the meeting of Congresului Internaţional
International sera valable, à the International Congress va fi valabil pentru toate
tous effets, pendant toute la will be valid for all purposes, scopurile, pe tot parcursul
durée de celle-ci. throughout the meeting. şedinţei.
Article 10. Droit de vote Article 10. Voting Right Articolul 10. Dreptul de
10.1. Seuls les Membres 10.1.Only the founding mem- vot
fondateurs, les Membres bers, ordinary members and 10.1. Doar membrii fon-
adhérents et les membres the co-opted members have datori, membrii aderenţi
cooptés ont le droit de vote, the right to vote, subject to the şi membrii cooptaţi au
sous réserve des provisions of article 10.6. drept de vot, sub rezerva
dispositions de l'article dispoziţiilor articolului
10.6. 10.6.
10.2. Attribution des 10.2.Allocation of voting 10.2. Alocarea de voturi
voix rights Numărul de voturi
Le nombre de voix attribué The number of voting rights atribuite fiecărui membru
à chaque membre est allotted to each member is este proporţională cu
proportionnel au nombre proportional to the number of numărul „executorilor
„d’huissiers de justice” “Judicial Officers” it Judecătoreşti”, pe care îi
qu'il représente. La liste des represents. The list of the reprezintă. Lista cu
noms et adresse des names and addresses „Judicial numele şi adresele „exe-
„huissiers de justice” doit Officers” must be submitted to cutorilor judecătoreşti”
être adressée au secrétaire the secretary of the Union, no trebuie să fie depusă la
de l'Union, au plus tard le later than January 1st secretarul Uniunii, nu
1er janvier précédant la date preceding the date of the mai târziu de data de 1
du Congrès International. International Congress. ianuarie care precedă data
Congresului
Internaţional.
10.3. Calcul du nombre 10.3.Calculation of votes 10.3. Calcularea
de voix The members have numărului de voturi
Les Membres disposent de - 1 vote per 50 „Judicial Membrii dispun de:
- 1 voix par tranche de 50 Officers”, from 1 to 250, - 1 vot pentru 50 de
„huissiers de justice”, à - 1 additional vote from 251 to „executori judecătoreşti”
partir de 1 et jusqu' à 250, 500 „Judicial Officers”, de la 1 la 250;
- 1 voix supplémentaire à - 1 additional vote from 501 - 1 vot suplimentar
partir de 251 et jusqu'à 500 per 500 up to 3500 „Judicial pornind de la 251 la 500
„huissiers de justice”, Officers”, de „executori
- 1 voix supplémentaire à - 1 additional vote from 3501 judecătoreşti”;
partir de 501 par tranche de per 750 „Judicial Officers” - 1 vot suplimentar de la
500 jusqu'à 3500 „huissiers 501 pornind de la 500
de justice”. până la 3.500 „executori
- 1 voix supplémentaire à judecătoreşti”;
partir de 3501 par tranche - 1 vot suplimentar de la
de 750 „huissiers de 350 pornind de la 750 de
justice”. „executori judecătoreşti”
10.4. Voix supplémen- 10.4.Additional votes 10.4. Voturi suplimentare

taires For the founding members, Pentru membrii fondatori,
Pour les Membres fon- the number of votes that numărul de voturi care
dateurs, le nombre de voix results from the above list is rezultă din lista de mai
résultant du décompte increased by one unit. sus se majorează cu o
ci-dessus est augmenté unitate.
d'une unité.
10.5. Dérogation 10.5.Exception 10.5. Excepţie
Pour les Membres ayant For the members that have Pentru membrii care au
obtenu une dérogation aux obtained a special obţinut o derogare de la
règles relatives à la dispensation regarding the normele privind taxa de
cotisation après s’être rules for the membership fee membru, după ce s-au
régulièrement conformés after they have regularly conformat în mod
aux dispositions de l'article complied with the provisions regulamentar cu
22.3, le nombre de voix qui of article 22.3, the number of prevederile articolului
leur sera attribué est votes they will be given is the 22.3, numărul de voturi
calculé conformément aux result of the division of the care le vor fi acordate
articles 10.3 et 10.4 et sera annually paid contribution by este calculat în
le résultat de la division du the unitary membership fee. conformitate cu articolele
montant payé annuellement (Membership fee unit per 10.3 şi 10.4 şi va fi
par le montant de la capita). rezultatul împărţirii
cotisation unitaire (unité de sumei plătite anual la
cotisation per capita) suma contribuţiei unitare
(unitate de cotizaţie per
capita)
10.6. Privation du droit 10.6.Deprivation of voting 10.6. Privarea de drept de
de vote right vot
Le Membre qui n'a pas The member who did not meet Membrul care nu şi-a
satisfait à ses obligations its financial obligations îndeplinit obligaţiile
financières envers l'Union, towards the Union, in accor- financiare faţă de Uniune,
conformément au Titre IV dance with Title IV of the în conformitate cu titlul
des présents statuts, est present statutes is deprived of IV din prezentul statut
privé du droit de vote, y all voting rights, including its este lipsit de dreptul de
compris les voix additional votes provided for vot, inclusiv referitor la
supplémentaires prévues à in article 10.4. voturile sale suplimentare
l’article 10.4. prevăzute la articolul
10.4.
10.7. Dans le respect des 10.7.In compliance with the 10.7. În conformitate cu
conditions ci avant énu- above-listed terms the head of condiţiile enumerate mai
mérées, le chef de the delegation of each sus, şeful delegaţiei
délégation de chaque „National Chamber” (see fiecărei „Camere
„Chambre Nationale” (cf. Article 12.1) expresses Naţionale” (a se vedea
article 12.1) exprime par through his vote all voting articolul 12.1), exprimă,
son vote la totalité des rights held by his delegation. prin votul său toate
suffrages dont sa drepturile de vot deţinute
délégation dispose. de către delegaţia sa.
10.8. Les décisions sont 10.8.Decisions are taken by a 10.8. Deciziile sunt luate
prises à la majorité des 2/3 two-thirds majority of votes. cu o majoritate de două
des suffrages exprimés. Le Proxy voting between treimi din voturi. Votul
vote par procuration entre members of the Union is not prin procură între
membres de l'Union est allowed. membrii Uniunii este
interdit. interzis.
CHAPITRE II: LE CON- CHAPTER II: THE CAPITOLUL II: CON-
SEIL PERMANENT PERMANENT COUNCIL SILIUL PERMANENT
Article 11. Nature Article 11. Nature
Le Conseil Permanent est The Permanent Council repre- Articolul 11. Natura
la plus haute autorité de sents the supreme authority of Consiliul Permanent
l'Union après le Congrès. Il the Union before the reprezintă cea mai înaltă
en est le mandataire et met Congress. It is its represen- autoritate a Uniunii, după
à exécution les résolutions tative and enforces its Congres. El este
de celui-ci. resolutions. mandatarul acestuia şi
Il peut, entre deux congrès Between two congresses, it pune în aplicare
et en conformité avec les can, in accordance with the rezoluţiile sale.
statuts, prendre toute statutes, take any initiative Între două congrese, Con-
initiative à l’exception de apart from statutory siliul poate, în
modifications statutaires, à modifications as long as they conformitate cu statutul,
charge d’en obtenir la are ratified during the nearest să ia orice iniţiativă, în
ratification lors du plus congress. afară de modificările
prochain congrès. statutare, atâta timp cât
aceasta este ratificată în
cadrul celui mai apropiat
congres succesiv.
Article 12. Représen- Article 12. Representation - Articolul 12. Reprezen-
tation - Composition des Composition of delegations tarea - Componenţa
délégations 12.1. The Permanent Council delegaţiilor
12.1. Le Conseil Perma- consists of the delegations of 12.1. Consiliul
nent est constitué des délé- the „National Chambers” Permanent este format
gations des „Chambres composed of one delegate per din delegaţiile
Nationales” composées “National Chamber”, except „Camerelor Naţionale”
d'un délégué titulaire par for: compuse dintr-un delegat
„Chambre Nationale” à * the French delegation that titular pentru fiecare
l'exception : has four delegates, „Cameră Naţională”, cu
• de la délégation française * the other delegations from excepţia:
qui compte quatre founding–members which • delegaţiei franceze,
délégués, have each two delegates care are patru delegaţi,
• des autres délégations des • celorlalte delegaţii ale
pays fondateurs qui ţărilor fondatoare, care au
comptent chacune deux In so far as „National Cham- fiecare câte doi delegaţi.
délégués. ber” has at least 500 members,
Pour autant qu'une „Cham- its delegation will be În cazul în care o
bre Nationale” compte au increased by one. „Cameră Naţională” are
moins 500 membres, sa Each delegation may consist cel puţin 500 de membri,
délégation est augmentée of as many substitute delegaţia sa va fi
d'une unité. delegates as title-holding majorată cu o unitate.
Chaque délégation peut delegates in whose absence Fiecare delegaţie poate
comprendre autant de délé- they can attend. cuprinde tot atâţia
gués suppléants que de titu- The serving President of each delegaţi supleanţi, cât cei
laires en l'absence desquels „National Chamber” is the titulari, în a căror absenţă
ils peuvent siéger. head of his delegation. ei pot participa la lucrări.
Le Président en exercice de Preşedintele în exerciţiu
chaque "Chambre natio- al fiecărei „Camere
nale" est chef de Naţionale” este şeful
délégation. delegaţiei.
12.2. Les délégués sont 12.2.The delegates are 12.2. Delegaţii sunt
désignés par les „Chambres appointed by „National Cham- numiţi de către
Nationales” et leur mandat bers” and their term of office „Camerele Naţionale” şi
a une durée égale à celle is equal to the time between mandatul lor are o durată
qui s'écoule entre deux two ordinary Congress egală cu perioada dintre
congrès ordinaires; il est sessions; its renewal is două congrese ordinare;
renouvelable sans limite. unlimited. el poate fi reînnoit pe
perioadă nelimitată.
Article 13. Quorum de Article 13. Quorum of Articolul 13. Cvorumul
présence Attendance de participare
13.1. Le Conseil 13.1.In order to be validly 13.1. Pentru a fi valabil
Permanent ordinaire constituted the ordinary constituit Consiliul
requiert, pour être Permanent Council requires a Permanent ordinar
valablement constitué, un qvorum in attendance of at necesită un cvorum în
qvorum de présence d'au least one third of the number prezenţa a cel puţin o
moins un tiers du nombre of members of the Union. treime din numărul
des membres de l'Union. membrilor Uniunii.
13.2. Le Conseil 13.2.In order to be validly 13.2. Pentru a fi valabil
Permanent extraordinaire constituted the extraordinary constituit Consiliul
requiert, pour être Permanent Council requires a Permanent extraordinar
valablement constitué, un qvorum in attendance of at necesită un cvorum în
qvorum de présence d'au least half of the number of prezenţa a cel puţin
moins la moitié du nombre members of the Union. jumătate din numărul
des membres de l'Union. membrilor Uniunii.
Article 14. Droit de vote Article 14. Voting Right Articolul 14. Dreptul de
14.1. Seuls les Membres 14.1.Only the founding vot
fondateurs, les Membres members, the ordinary mem- 14.1. Numai Membrii
adhérents et les membres bers and the co-opted fondatori, membrii
cooptés ont le droit de vote, members have the right to aderenţi şi membrii
sous réserve des vote subject to the provisions cooptaţi au drept de vot,
dispositions de l'article of Article 10.6. sub rezerva dispoziţiilor
10.6. articolului 10.6.
14.2. Le nombre de voix 14.2.The number of votes 14.2. Numărul de voturi
attribué à chaque membre given to each member is in acordat fiecărui membru
est proportionnel au proportion with the number of este proporţional cu
nombre « d’huissiers de „Judicial officers” he numărul „executorilor
justice » qu'il représente, represents. The list of the judecătoreşti”, pe care îi
La liste des noms et adresse names and addresses „Judicial reprezintă. Lista cu
des „huissiers de justice” Officers” must be submitted to numele şi adresele
doit être adressée au the secretary of the Union, no „executorilor
secrétaire de l'Union, au later than January 1st judecătoreşti” trebuie să
plus tard le 1er janvier preceding the date of the fie depusă la secretarul
précédant la date du Permanent council. Uniunii, nu mai târziu de
Conseil Permanent. data de 1 ianuarie care
precedă data Consiliului
Permanent.
14.3. Les Membres 14.3.The members hold: 14.3. Membrii dispun de:
disposent de - 1 vote per 50 „Judicial - 1 vot pentru 50 de
- 1 voix par tranche de 50 Officers”, from 1 to 250, „executori judecătoreşti”,
„huissiers de justice”, à - 1 additional vote from 251 to de la 1 la 250;
partir de 1 et jusqu'à 250. 500 „Judicial Officers”, - 1 vot suplimentar
- 1 voix supplémentaire à - 1 additional vote from 501 pornind de la 251 la 500
partir de 251 et jusqu'à 500 per 500 up to 3500 „Judicial de „executori
« huissiers de justice ». Officers” judecătoreşti;”
- 1 voix supplémentaire à - 1 additional vote from 3501 - 1 vot suplimentar de la
partir de 501 par tranche de per 750 „Judicial Officers” 501 pornind de la 500
500 jusqu'à 3500 „huissiers până la 3.500 de
de justice”. „executori judecătoreşti”
- 1 voix supplémentaire à - 1 vot suplimentar de la
partir de 3501 par tranche 3501 pentru fiecare 750
de 750 „huissiers de de „executori
justice”. judecătoreşti”
14.4. Pour les Membres 14.4.For the founding mem- 14.4. Pentru membrii fon-
fondateurs, le nombre de bers the number of votes that datori numărul de voturi
voix résultant du décompte results from the above list is care rezultă din lista de
ci-dessus est augmenté increased by one unit subject mai sus se majorează cu o
d'une unité sous réserve du to payment of membership unitate, cu condiţia plăţii
paiement des cotisations. fee. cotizaţiei de membru.
14.5. Dérogation 14.5. Exception 14.5. Derogare
Pour les Membres ayant For the members that have Pentru membrii care au
obtenu une dérogation aux obtained a special obţinut o derogare
règles relatives à la dispensation regarding the specială de la normele
cotisation après s’être rules for the membership fee privind taxa de membru,
régulièrement conformés after they have regularly după ce s-au conformat
aux dispositions de l'article complied with the provisions regulamentar dispoziţiilor
22.3, le nombre de voix qui of Article 22.3, the number of articolului 22.3, numărul
leur sera attribué est votes they will be given is the de voturi care le vor fi
calculé conformément aux result of the division of the acordate este calculat în
articles 10.3 et 10.4 et sera annually paid contribution by conformitate cu articolele
le résultat de la division du the unitary membership fee. 10.3 şi 10.4 şi va fi
montant payé annuellement (Membership fee unit per rezultatul împărţirii
par le montant de la head). contribuţiei plătite anual
cotisation unitaire (unité de la suma cotizaţiei unitare
cotisation per capita). (unitate de cotizaţie per
capita).
14.6. Privation du droit 14.6.Deprivation of voting 14.6. Privarea de drept de
de vote right vot
Le Membre qui n'a pas The member who did not meet Membrul care nu şi-a
satisfait à ses obligations its financial obligations îndeplinit obligaţiile
financières envers l'Union, towards the Union, in financiare faţă de Uniune,
conformément au Titre IV accordance with Title IV of în conformitate cu titlul
des présents statuts, est the present statutes is deprived IV din prezentul statut
privé du droit de vote y of all voting rights, including este lipsit de dreptul de
compris les voix its additional votes provided vot, inclusiv de voturile
supplémentaires prévues à for in article 10.4. sale suplimentare
l’article 10.4. prevăzute la articolul
10.4.
14.7. Dans le respect des 14.7.In compliance with the 14.7. În conformitate cu
conditions ci avant énu- above-listed terms the head of condiţiile enumerate sus,
mérées, le chef de the delegation of each şeful delegaţiei fiecărei
délégation de chaque „National Chamber” (see „Camere Naţionale”
„Chambre Nationale” (cf. Article 12.1) expresses (conform articolului
article 12.1) exprime par through his vote all voting 12.1), exprimă, prin votul
son vote la totalité des rights held by his delegation. său toate drepturile de vot
suffrages dont sa deţinute de către
délégation dispose. delegaţia sa.
14.8. Les décisions sont 14.8.Decisions are taken by a 14.8. Deciziile sunt luate
prises à la majorité des 2/3 two-thirds majority of votes. cu o majoritate de două
des suffrages exprimés. Le Proxy voting between treimi din voturi. Votul
vote par procuration entre members of the Union is not prin procură între
membres de l'Union est allowed. membrii Uniunii este
interdit. interzis.
Article 15. Attributions Article 15. Special Powers Articolul 15. Puteri
spéciales The Permanent Council elects speciale
Le Conseil Permanent élit, a board by majority secret Consiliul Permanent
au scrutin secret majoritaire ballot with positions alege prin vot secret
à un tour, un bureau consisting of: majoritar la un tur, un
composé de : - One President birou constând din:
- un Président - One First Vice-President - un preşedinte;
- un Premier - Two Vice-Presidents - un prim-vicepreşedinte;
Vice-Président - One Secretary - doi vicepreşedinţi;
- deux Vice-Présidents - One Deputy-Secretary - un secretar;
- un secrétaire - One Treasurer - un secretar adjunct;
- un secrétaire adjoint - One Deputy-Treasurer - un trezorier;
- Three Ordinary Members - un supleant-trezorier;
- un trésorier
- trei membri ordinari.
- un trésorier adjoint
- trois membres Can be candidate to the board: Poate candida pentru o
ordinaires. Any title-holding delegate funcţie în birou:
supported by the „National - orice delegat titular pre-
Peut-être candidat au Chamber” of which he/she is zentat de „Camera
bureau : member and for the same term Naţională”, de care
Tout délégué titulaire of office. aparţine şi pentru un
présenté par la „Chambre Any enforcement agent or mandat cu aceeaşi durată;
Nationale” à laquelle il judicial officer on duty from a - orice executor judecă-
appartient et pour un founding, ordinary or co-opted toresc sau funcţionar
mandat de même durée, member as referred to article 3 judiciar în funcţie, dintr-o
Tout huissier de justice ou of the status of UIHJ, if ţară, membru fondator,
officier judiciaire en his/her candidacy is supported aderent sau cooptat, în
exercice d’un pays membre by at least fifteen countries. conformitate cu articolul
fondateur, adhérent ou 3 din statutul UIEJ,
coopté au sens de l’article 3 atunci când candidatura
des statuts de l’UIHJ des The candidate for the board sa este susţinută în scris,
lors que sa candidature est must be submitted by the de cel puţin cincisprezece
soutenue dans un écrit par president, or the head of ţări.
au moins quinze pays. delegation or his(her)
Les candidatures au bureau representative duly entitled to Candidaturile pentru
doivent être déposées par le the secretary, or in the event birou trebuie să fie
président ou le chef de of prevention, to the prezentate de către
délégation de Deputy-Secretary, in writing, preşedintele sau şeful
l’organisation ou son no later than 6 p.m. before the delegaţiei organizaţiei
représentant dûment voting day. An sau de către
mandaté, auprès du acknowledgment of delivery reprezentantului său
secrétaire ou en cas mentioning the date and the legal, către secretar, sau,
d’empêchement, du hour of the submission is în cazul absenţei acestuia,
secrétaire-adjoint, par écrit, given to the depositor. către secretarul adjunct,
au plus tard à 18 heures, la în scris, nu mai târziu de
veille des opérations de At least three of the eleven orele 18,00, cu o zi
vote. Il est remis au members of the Board must be înainte de votare.
déposant un accusé de members of delegations from Deponentului îi va fi dată
réception mentionnant la different continents. o confirmare de primire,
date et l’heure du dépôt. menţionându-se data şi
Parmi les onze membres du ora depunerii.
Bureau, trois au moins Cel puţin trei dintre cei
doivent appartenir à des unsprezece membri ai
délégations issues de Biroului trebuie să fie
continents différents. membri ai unor delegaţii
de pe continente diferite.
Article 16. Réunions Article 16. Meetings Articolul 16. Reuniuni
Le Conseil Permanent se The Permanent Council meets Consiliul Permanent se
réunit sur la convocation de upon being called by its întruneşte la convocarea
son Président, ou en cas President, or if he is otherwise Preşedintelui său, sau în
d'empêchement, du engaged, its First absenţa acestuia, a
Premier Vice-Président, Vice-President, each time it is Prim-vice-preşedintelui,
toutes les fois qu'il est necessary and at least once a de fiecare dată când este
nécessaire et au moins une year, in a city appointed by necesar şi cel puţin o dată
fois l’an dans une ville the permanent council. pe an, într-un oraş ales de
choisie par le Conseil Consiliul Permanent.
Permanent.
16.1. Le règlement 16.1. The internal regulation 16.1. Regulamentul

intérieur détermine les determines the functioning of intern determină
conditions de the permanent council. condiţiile de funcţionare
fonctionnement du conseil ale Consiliului
permanent. Permanent.
CHAPITRE III: LE CHAPTER III: THE CAPITOLUL III:
BUREAU BOARD BIROUL
Article 17. Composition - Article 17. Composition - Articolul 17.
Nature Nature Compoziţie - Natura
Le Bureau est composé de The Board is composed of Consiliul este compus din
onze membres élus confor- eleven members elected in 11 (unsprezece) membri
mément aux dispositions accordance with the aleşi în conformitate cu
de l’article 15. provisions of Article 15. dispoziţiile articolului 15.
Les fonctions de membre The positions of the members Funcţiile de membri ai
du Bureau ont un caractère of the Board are of a strictly Biroului sunt de natură
strictement personnel ; en personal nature; under no strict personală, în niciun
aucun cas elles ne pourront circumstances can they be caz ele nu pot fi
être affectées par des modi- influenced by changes that influenţate de schimbările
fications survenues dans les occurred in organizations to survenite în organizaţiile
organismes dont le membre which the appointed member din care face parte
désigné fait partie. belonged. membrul desemnat.
Biroul este organul
Le Bureau est l'organe reprezentativ şi executiv
représentatif et exécutif de The Board is the repre- al Uniunii.
l'Union. sentative and executive branch
Il a pour mission: or division of the Union. El are ca misiune:
- de représenter l'Union Its mission consists in: - să reprezinte Uniunea în
auprès des organisations - Representing the Union faţa organizaţiilor
régionales, nationales ou before regional, national or regionale, naţionale sau
internationales, en la international organizations, internaţionale, prin
personne de son Président through its President or his/her intermediul Preşedintelui
ou de son délégué » delegate. sau delegatului său;
- d'assurer l'exécution des - Seeing to it that the deci- - să asigure executarea
décisions prises par le sions taken by the Congress or deciziilor luate de către
Congrès et/ou le Conseil the Permanent Council are Congres şi/sau de către
permanent, enforced, Consiliul Permanent;
- de promouvoir toutes - Promoting all activities - să promoveze toate
actions répondant aux and campaigns that meet the activităţile care
objectifs de l'Union, et d'en objectives of the Union and as îndeplinesc obiectivele
déléguer le cas échéant la the case may be, to delegate Uniunii şi, după caz, să
gestion its management. delege gestionarea
acestora.
Le Président peut ester en Preşedintele poate să
justice tant en demande The president can appear apară în faţa instanţelor,
qu’en défense, pour le before the courts both as atât în calitate de
compte de l’Union. plaintiff and as defendant on reclamant, cât şi în
behalf of the Union. calitate de pârât în
numele Uniunii.
Article 18. Réunions Article 18. Meetings Articolul 18. Reuniuni
- Le Bureau se réunit sur - The Board meets upon - Consiliul se întruneşte
convocation de son being called by its President, la convocarea
Président, ou en cas or if he is otherwise engaged Preşedintelui său, sau în
d'empêchement, du its First Vice-President, at any cazul absenţei acestuia, a
Premier Vice-Président, en place and at least four times Prim-vice-preşedintelui,
tout lieu au moins quatre per year. în orice loc şi cel puţin de
fois par an. - The Board can also be patru ori pe an.
- Le Bureau peut aussi called at the request of four of - Biroul poate, de ase-
être convoqué à la its members. menea, să fie convocat la
demande de quatre de ses - In the event of an equal cererea a patru dintre
membres. number of votes of the membrii săi.
- En cas de parité des voix members of the Board, the - În cazul parităţii
des membres du bureau, le vote of the President will voturilor membrilor
président a voix prépon- decide. Biroului, votul
dérante. preşedintelui va decide.
Article 19. Vacance Article 19. Vacancy Articolul 19. Posturi
Une fonction est vacante A position is vacant when the vacante
lorsque son titulaire est person who holds the position Un post este vacant
décédé, démissionnaire ou has died, resigned or no longer atunci când titularul său a
qu’il n’exerce plus la performs the office of a decedat, a demisionat sau
fonction d'huissier de judicial officer. nu mai îndeplineşte
justice. funcţia de executor
If the position of President judecătoresc.
En cas de vacance de la becomes vacant it will be
fonction de Président, occupied by the First Dacă funcţia de
celle-ci est assumée par le Vice-President. In that case Preşedinte devine
Premier Vice-Président. the position of the latter is vacantă, aceasta va fi
Dans ce cas, la fonction de occupied as stated below. ocupată de
ce dernier est pourvue Prim-vice-preşedinte. În
comme dit ci-après. If a position within the board acest caz, funcţia acestuia
becomes vacant, a new din urmă, va fi ocupată
En cas de vacance d’une designee is chosen among the după cum se menţionează
fonction au sein du bureau, delegates of the Permanent mai jos.
celui-ci désigne un Council. În cazul în care o funcţie
nouveau membre choisi devine vacantă în Birou,
parmi les délégués acesta desemnează un
titulaires du Conseil This appointment must be nou membru ales dintre
Permanent. ratified by a simple majority delegaţii titulari ai
of the next plenary Permanent Consiliului Permanent.
Cette désignation doit être Council; in case of non-ratifi-
entérinée à la majorité cation, the board can propose Această numire trebuie să
simple par le Conseil another designee subject to the fie ratificată cu o

Permanent le plus proche; à approval of the permanent majoritate simplă de către
défaut d'entérinement, le council. următorul Consiliu
Bureau peut proposer un The Board can entrust him Permanent, în absenţa
autre titulaire à with the position which best ratificării, Biroul poate
l'approbation du Conseil suits his experience and as a propune un alt titular
Permanent result of this change the aprobării Consiliului
Le Bureau peut lui positions of its other Permanent.
attribuer, en son sein, la members.
fonction la plus appropriée Biroul îi poate atribui, în
à son expérience et cadrul său, funcţia care se
modifier en conséquence potriveşte cel mai bine
les fonctions de ses autres experienţei acestuia şi
membres. poate modifica în
consecinţă funcţiile
celorlalţi membri ai săi.
TITRE III: TITLE III: ADMISSIONS TITLUL III:
ADMISSIONS Article 20. Admission as a ÎNSCRIERI
Article 20. Admission en member of the Union Articolul 20. Admiterea
qualité de membre de 20.1. Any application to ca membru al Uniunii
l'Union become a member of the 20.1. Orice cerere pentru
20.1. Toute demande d’ad- Union according to article 3 a deveni membru al
mission comme membre de must be submitted to the Uniunii, în conformitate
l’Union selon l’article 3, board with a file written in cu articolul 3, trebuie să
doit être présentée au one of the official languages fie prezentată biroului,
bureau accompagnée d’un of the Union. This file is însoţită de un dosar,
dossier rédigé dans une des composed of: redactat într-una dintre
langues officielles de - the legal texts that consti- limbile oficiale ale
l’Union. Ce dossier est tute and regulate the office it Uniunii. Acest dosar este
composé : represents (statutes) compus din:
- des textes législatifs - a document that justifies - legislaţia de constituire
constituant et réglementant the legality of its mandate of şi reglementare a funcţiei
la fonction qu'elle representation, pe care o reprezintă
représente (statuts), - a detailed list of its mem- (statut);
- d'un document justi- bers and their detailed data, - un document care să
fiant de la régularité de son - a short summary presen- ateste legalitatea
mandat de représentation, ting the grounds for its mandatului său de
- d'une liste détaillée de application. reprezentare;
ses membres et de leurs - o listă detaliată a mem-
coordonnées précises, brilor săi şi datele lor de
- d'un rapport succinct contact exacte;
exposant les motivations de - un scurt raport de pre-
sa demande. zentare care să ateste
motivele cererii sale.
20.2. Après l'examen de la 20.2. After the legality of the 20.2. După verificarea
régularité de la candidate has been examined legalităţii cererii de
candidature, le Bureau the Board will proposes the candidatură, Biroul
propose l’admission provisional admission of the propune admiterea
provisoire de celle-ci au candidate to the next provizorie a acestuia,
Conseil Permanent le plus Permanent Council, in one of Consiliului Permanent cel
proche, dans l’une des the categories provided for in mai apropiat, într-una
catégories prévues à article 3.1. The organization dintre categoriile
l’article 3.1. L’organisation candidate must sign the prevăzute la art. 3.1.
candidate doit signer la charter of the Union. Organizaţia candidată
charte de l’Union. trebuie să semneze Carta
Uniunii.
20.3. L'admission 20.3.The final admission of a 20.3. Admiterea
définitive d'un membre est member falls within the definitivă a unui membru
de la compétence du jurisdiction of the Congress. este de competenţa
Congrès. Congresului.
Article 21. Admission à Article 21. Admission to Articolul 21. Admiterea
l’honorariat honorary membership ca membru de onoare
21. 1. Sont de plein droit 21.1. The following are 21.1. Sunt membri de
membres honoraires du honorary members of the onoare cu drepturi
Conseil Permanent: Permanent Council: depline ai Consiliului
- les anciens Présidents - the former Presidents of the Permanent:
de l'Union Union - foştii preşedinţi ai
Uniunii.
21.2. Peuvent être admis à 21.2. Upon permission by the 21.2. În urma deciziei
l’honorariat sur décision du Board of the Union, honorary Biroului Uniunii, statutul
Bureau de l’Union: membership status can be de membru de onoare
- les membres du Bureau granted to: poate fi acordat:
qui ont accompli deux - The members of the Board - membrilor Biroului care
mandats au sein de celui-ci. who achieved two mandates. au obţinut două mandate
- les délégués qui ont - Those who achieved three în cadrul acestuia;
accompli trois mandats en mandates as delegate, - delegaţilor care au
cette qualité, - All „Judicial Officers” who, obţinut trei mandate în
- tout « huissier de justice » by particular actions, această calitate;
qui, par des actions parti- contributed to the influence of - oricărui „executor
culières, a contribué au the Union. judecătoresc”, care, prin
rayonnement de l'Union. acţiuni deosebite, a
contribuit la dezvoltarea
Uniunii.
21.3. La qualité de membre 21.3. The capacity of honorary 21.3. Calitatea de
honoraire du Conseil member of the Permanent membru de onoare al
Permanent permet Council entitles the admission Consiliului Permanent
d’assister à ses cérémonies to ceremonies and conferă dreptul de a
et délibérations et d’y deliberations and to express an participa la ceremonii şi
prendre part avec voix advisory vote. la deliberări şi de a-şi

consultative. exprima un vot
consultativ.
TITRE IV: TITLE IV: MEMBERSHIP TITLUL IV:
COTISATIONS FEES COTIZAŢIILE
22.1. Chaque année, le 22.1. Upon proposal of the 22.1. La propunerea
Conseil Permanent fixe, sur Board, the Permanent Council Biroului, Consiliul
proposition du Bureau, le annually fixes the amount of Permanent stabileşte
montant de la cotisation the unit membership fee for anual cuantumul
unitaire de l'année suivante the following year (per capita) cotizaţiei unitare pentru
(per capita) pour permettre in order to meet the budget of anul următor (per capita),
la réalisation du budget de the Union. în scopul de a îndeplini
l'Union. The amount of the dues of bugetul Uniunii.
Le montant de la cotisation each member is obtained by Valoarea cotizaţiei
de chaque membre multiplying the number of fiecărui membru se
s'obtient en multipliant le judicial officers it represents obţine prin înmulţirea
nombre d'huissiers de with the unit amount. numărului de executori
justice qu'il représente par However, notwithstanding the judecătoreşti pe care îi
le montant unitaire. preceding subparagraphs, and reprezintă cu suma
Toutefois par dérogation to match with the economic unitară.
aux alinéas précédents et situation of each member, five Cu toate acestea, prin
pour répondre aux categories are created corres- derogare de la alineatele
impératifs d’ordre ponding each one to a precedente, şi pentru a
économique de chaque particular mode of payment of răspunde imperativelor
membre sont créées des the contributions. de ordin economic ale
catégories correspondant The Board assigns to each fiecărui membru, sunt
chacune à un mode member a category. create categorii care
particulier de paiement des The assignment is acquired for corespund fiecare la un
cotisations. one year. anumit mod de plată a
Le bureau affecte à chaque cotizaţiilor.
membre une catégorie. Consiliul atribuie fiecărui
L’affectation est acquise membru o categorie.
pour une durée d’une Atribuirea se acordă
année. pentru o perioadă de un
an.
22.2. La cotisation est due 22.2. The membership fees 22.2. Cotizaţia de
au 1er janvier de l'année are due on the 1st of January membru este datorată de
qu'elle couvre et est of the year it covers and is la data de 1 ianuarie a
exigible le 31 mars suivant. payable on the following 31 anului pe care îl acoperă
March. şi se plăteşte până la
următorul 31 martie.
22.3. Les membres qui 22.3. The members who have 22.3. Membrii care
souhaitent, pour des motifs legitimate reasons to get a doresc, din motive
légitimes, bénéficier d’une variance, either regarding the legitime, să beneficieze
dérogation, soit quant à la date of payability or the de o derogare, fie a datei
date d'exigibilité, soit quant amount of the dues, must scadente, fie privitoare la
au montant de la cotisation, submit their request to the suma cotizaţiei, trebuie
doivent présenter leur Board before 31 January of să-şi prezinte cererea
demande au Bureau, avant the year to which the dues are Biroului, înainte de data
le 31 janvier de l'année que related. de 31 ianuarie al anului
couvre la cotisation. care acoperă cotizaţia.
Après rapport du trésorier, After the report of the
le Bureau statue sur la treasurer the Board decides on După raportul
demande et communique the request and makes its trezorierului, Biroul
sa décision avant le 1er decision known before the decide cu privire la cerere
mars suivant. following first of March. şi comunică decizia sa
înainte de data de 1
martie următor.
22.4. Sont considérés 22.4. For the application of 22.4. Se consideră a fi
comme ayant rempli leurs Articles 10.6 and 14.6, the îndeplinite obligaţiile
obligations financières members who have fully met financiare vis-à-vis de
vis-à-vis de l'Union, pour the provisions of articles 22.2 Uniune, în temeiul
l'application des articles and 22.3, since the previous articolelor 10.6 şi 14.6,
10.6 et 14.6, les membres Congress shall be considered membrii care, de la
qui, depuis le Congrès as having complied with their Congresul anterior, au
précédent, ont, pleinement, financial obligations towards îndeplinit în totalitate
satisfait aux dispositions de the Union. dispoziţiile articolelor
l'article 22.2. et 22.3. 22.2. şi 22.3.
22.5. Le Conseil 22.5. The Permanent Council 22.5. Consiliul
Permanent nomme un appoints one auditor or Permanent este cel care
«commissaire aux equivalent. The term of office numeşte un „auditor” sau
comptes» ou équivalent. La is six years according to the echivalentul acestuia.
durée de son mandat est de applicable French regulation. Mandatul este de 6 ani, în
six ans conformément à la conformitate cu legislaţia
loi française applicable. franceză aplicabilă.
TITRE V: INTERPRE- TITLE V: INTERPRE- TITLUL V:
TATION, TATION, INTERPRETAREA,
MODIFICATION, MODIFICATION, IMPLE- MODIFICAREA, IN-
ENTREE EN VIGUEUR MENTATION AND THE TRAREA ÎN
ET DEPOTS DES FILING OF THE VIGOARE ŞI
STATUTS STATUTES DEPUNEREA
23.1. L'interprétation des 23.1. The Congress has the STATUTELOR
présents statuts relève de la authority to interpret the 23.1. Interpretarea pre-
compétence du Congrès. present statutes. The zentului statut ţine de
La version française fait French-language version shall competenţa Congresului.
foi. have sole legal value. Versiunea în limba
franceză va prevala.
23.2. Les présents statuts 23.2. The present statutes can 23.2. Acest statut poate fi
ne peuvent être modifiés only be amended by a modificat numai cu o
qu’après un vote à la two-thirds majority vote of the majoritate de două treimi
majorité des 2/3 des members of the Congress. din numărul membrilor
membres du Congrès. In case of emergency, the Congresului.
Exceptionnellement, en cas statutes can be provisionally
d'urgence, les statuts amended by the Permanent În mod excepţional, în
peuvent être modifiés à Council by a two-thirds caz de urgenţă, statutul
titre provisoire par le majority subject to later poate fi modificat cu titlu
Conseil Permanent, à la approval by the next provizoriu de către
majorité des 2/3 sous Congress. Consiliul Permanent, cu
réserve de l'approbation majoritatea a două treimi,
ultérieure par le prochain sub rezerva aprobării
Congrès. ulterioare de către
următorul Congres.
23.3. Les présents statuts 23.3. The present statutes are 23.3. Prezentul statut este
sont publiés et déposés published and filed in publicat şi depus în
conformément aux dispo- accordance with the French conformitate cu
sitions de la loi française Act of 1 July 1901, amended dispoziţiile legii franceze
du 1er juillet 1901, modifiée by the Decree of 12 April din 1 iulie 1901,
par le décret du 12 avril 1939. modificată prin Decretul
1939. din 12 aprilie 1939.
Carta profesională a executorilor judecătoreşti … 181
6. Carta profesională a executorilor judecătoreşti elaborată

de Uniunea Internaţională a Executorilor Judecătoreşti
Uniunea Internaţională a Executorilor Judecătoreşti şi a Ofiţerilor Judiciari îşi doreşte

să acţioneze pozitiv, prin acţiunile şi misiunile pe care le iniţiază, pentru a asigura
cetăţenilor un acces mai bun la justiţie şi garanţiile necesare care să permită punerea în
practică a deciziilor judecătoreşti sau echivalente ale acestora.
Reprezentaţii aleşi din ţările membre ale UIHJ, reuniţi la Paris în sediul organizaţiei,
în noiembrie 2003,
Prezenta cartă, elaborată de către UIHJ, cu ocazia Consiliului permanent de la Paris
din noiembrie 2003 a fost semnată de către adunarea organizaţiilor naţionale ale acestei
organizaţii internaţionale.
Misiunile executorului judecătoresc şi ale ofiţerului judiciar

Executorul judecătoresc şi ofiţerul judiciar trebuie să se pună în slujba statului de
drept, a justiţiei, a publicului şi a actorilor economici. Misiunea acestora este de a garanta
tuturor cetăţenilor şi agenţilor economici accesul liber şi exercitarea drepturilor recunoscute
de lege.
Pentru a îndeplini acest obiectiv, statul în care acesta îşi exercită misiunea trebuie să
garanteze:
1. Absenţa oricărei ingerinţe politice legitime în activităţile lor;
2. Respectarea şi protejarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor şi, în special, a
accesului la un proces echitabil şi la executarea rapidă a hotărârilor judecătoreşti;
3. Accesul la judecător la un preţ rezonabil pentru toţi;
4. Concursul eficace şi rapid al autorităţilor administrative şi de poliţie pentru
exercitarea drepturilor cetăţenilor recunoscute prin lege.
Executorul judecătoresc şi ofiţerul judiciar trebuie să-şi exercite profesia liber, sub
autoritatea şi controlul activităţilor judiciare care trebuie să asigure şi să organizeze
protecţia şi onoarea funcţiei sale.
Activităţi ale executorului judecătoresc şi ale ofiţerului judiciar

Regulile care reglementează funcţionarea şi activitatea executorului judecătoresc şi a
ofiţerilor judiciari trebuie să permită exercitarea drepturilor şi libertăţilor individuale şi
colective ale fiecăruia dintre aceşti profesionişti în drept.
Aceste reguli nu trebuie să sufere restricţii sau limite în afara celor determinate de
către sistemul juridic şi constituţional ce permit acestor profesionişti exercitarea funcţiei lor
în mod imparţial şi independent.
Statul garantează un tratament egalitar al profesioniştilor, fără nicio discriminare, fie
că este vorba despre motive de rasă, sex, ideologie, religie sau apartenenţă politică.
Executorul judecătoresc nu se va lăsa corupt în exercitarea activităţilor profesionale
şi nu se va supune ordinelor care presupun realizarea unor acte ce contravin legii.
Garanţii oferite cetăţenilor de către executorul judecătoresc şi de către ofiţerul

judiciar
În exercitarea activităţii lor profesionale, executorii judecătoreşti şi ofiţerii
ministeriali se angajează să ofere cetăţenilor cele mai înalte garanţii şi se angajează:
1. să asigure cu demnitate funcţiile şi să se arate imparţiali, independenţi şi
incoruptibili în respectarea regulilor deontologice reglementare;
2. să împiedice orice practică abuzivă, arbitrară şi discriminatorie şi să le sancţioneze
pe ale membrilor care nu se conformează regulilor etice şi deontologice;
3. să trateze fiecare cetăţean şi justiţiabil corect şi cu stimă şi să ofere servicii de
calitate pentru toate persoanele;
4. să acţioneze cu prudenţă, demnitate şi proporţionalitate, căutând un echilibru între
drepturile reclamantului şi ale pârâtului;
5. să informeze părţile asupra drepturilor acestora, atât în scris, cât şi verbal;
6. să îndeplinească formalităţile cerute şi să respecte termenele prevăzute de către
sistemul juridic în vigoare;
7. să păstreze secretul informaţiilor primite şi să nu divulge decât altor autorităţi
juridice în cazul în care legea prevede acest lucru pentru cei din urmă;
8. să nu utilizeze informaţiile pe care le deţin în alte scopuri decât acelea pentru care
au fost însărcinaţi;
9. să răspundă personal pentru toate actele întreprinse şi să deţină o asigurare care să
acopere responsabilitatea civilă în exercitarea funcţiei;
10. să contribuie la realizarea unei justiţii demne şi eficace, în serviciul agenţilor
economici şi al cetăţenilor.
Garanţii oferite de către stat executorului judecătoresc şi ofiţerului judiciar

Statele în care executorul judecătoresc şi ofiţerul judiciar îşi exercită funcţia trebuie
să le garanteze acestora următoarele drepturi:
1. constituirea de grupări de interes profesional şi alegerea liberă şi democratică a
celor aleşi să îi reprezinte;
2. o formare profesională corespunzătoare echivalentă cu cea a judecătorilor şi a altor
profesionişti în drept, cu scopul de a-şi îndeplini funcţiile profesionale;
3. obţinerea, datorită formării de bază, numirii în funcţiile profesionale la care aspiră
conform necesităţilor ţării şi asigurarea unui acces egal tuturor, indiferent de vârstă, sex,
rasă sau confesiune;
4. completarea formării iniţiale printr-o formare continuă, obligatorie pe toată durata
activităţii profesionale;
5. primirea unei remunerări juste care să ţină cont de factorii specifici ai activităţii
exercitate şi de formarea cerută, pentru a le asigura siguranţă economică, pentru a evita să
ajungă subiect al corupţiei, garantându-le astfel integritatea;
6. beneficierea de condiţii demne de exercitare şi de respect pentru funcţia exercitată.
Carta profesională a executorilor judecătoreşti … 183
Cooperarea între executorii judecătoreşti şi ofiţerii judiciari
Pentru a contribui la creşterea schimburilor şi la securitatea acestora, executorii
judecătoreşti şi ofiţerii judiciari doresc o armonizare a regulilor şi drepturilor referitoare la
accesul la justiţie şi la executarea hotărârilor judecătoreşti.
Această cooperare trebuie să permită fiecărui cetăţean posibilitatea unui proces
echitabil şi a unei executări a hotărârii în termen scurt, cu respectarea drepturilor părţilor în
momentul în care una dintre părţi locuieşte în străinătate.
Colaborarea între executorii judecătoreşti şi ofiţerii judiciari din lume trebuie să se
manifeste prin transmiterea directă a documentelor şi a actelor de procedură şi prin punerea
în practică a măsurilor armonizate ce ţin de executarea hotărârilor judecătoreşti.
Cuprins 185
CUPRINS
Cuvânt-înainte .................................................................................................................. 11
Tema nr. I. Obiectul, funcţiile şi problematica eticii şi a deontologiei

profesionale a executorului judecătoresc ...................................................................... 13
1. Geneza şi conţinutul noţiunilor de „etică” şi „morală”. Obiectul eticii ..................... 13
2. Noţiunea şi tipurile deontologiei profesionale ........................................................... 19
3. Natura şi esenţa valorilor deontologice ..................................................................... 27
4. Norma morală în deontologie .................................................................................... 29
5. Principiile deontologiei.............................................................................................. 31
6. Funcţiile eticii ............................................................................................................ 36
7. Deontologia profesională a executorului judecătoresc, tip specific al
deontologiei juridice .................................................................................................. 39
Tema nr. II. Noţiunile fundamentale ale deontologiei profesionale

şi ale experienţei morale ................................................................................................. 46
1. Bine şi rău, natura, conţinutul şi interdependenţa lor ................................................ 46
2. Datorie şi conştiinţă, corelaţia lor dialectică.............................................................. 52
3. Libertate, necesitate şi responsabilitate ..................................................................... 55
4. Virtute şi viciu ........................................................................................................... 58
5. Fericirea, tratarea filosofică şi paradoxul ei .............................................................. 62
6. Noţiunea de „plăcere” şi etica plăcerii....................................................................... 65
7. Noţiunea de „util” şi etica lui .................................................................................... 68
8. Noţiunea de „echitate” şi valorile ei etice.................................................................. 72
9. Noţiunea de „milă”, esenţa şi legătura ei cu alte categorii ale eticii.
Pragmatica milei şi căile de materializare a ei ........................................................ 74
10. Noţiunea de „perfecţiune” şi căile de obţinere a ei.................................................. 80
Tema nr. III. Problemele generale ale deontologiei profesionale

a executorului judecătoresc ........................................................................................... 83
1. Însemnătatea moralei şi eticii în activitatea executorilor judecătoreşti ..................... 83
2. Obiectul deontologiei executorului judecătoresc....................................................... 87
3. Codul deontologic al executorului judecătoresc, noţiunile lui fundamentale ............ 88
4. Principiile şi valorile generale ale conduitei executorului judecătoresc .................... 91
5. Normele etice în sistemul de relaţii dintre executorul judecătoresc
şi colegii săi ............................................................................................................... 92
6. Relaţiile etice dintre executorii judecătoreşti cu magistraţii şi avocaţii .................... 95
7. Profilurile morale ale relaţiilor dintre executorii judecătoreşti şi organele
de conducere .............................................................................................................. 96
8. Etica comportamentului executorului judecătoresc în procesul consultării

clientului. Normele etice în sistemul de relaţii dintre executorul judecătoresc
cu clienţii (solicitanţii serviciilor sale şi părţile procedurii de executare) ................. 96
9. Cerinţele morale şi psihologice formulate faţă de activitatea executorului
judecătoresc ............................................................................................................... 99
Tema nr. IV. Problemele particulare ale eticii şi deontologiei profesionale

a executorului judecătoresc ......................................................................................... 104
1. Obligativitatea respectării principiului rolului activ şi al executării operative a
documentelor executorii de către executorul judecătoresc din perspectiva
deontologiei profesionale ......................................................................................... 104
2. Locul şi rolul deontologiei profesionale în efectuarea acţiunilor de executare
silită de către executorul judecătoresc ..................................................................... 108
3. Valori şi principii etice ale executării silite ............................................................. 111
Bibliografie selectivă .................................................................................................... 117
Anexe ............................................................................................................................. 120

1. Statutul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti din România
şi al profesiei de executor judecătoresc ................................................................... 120
2. Codul deontologic al executorului judecătoresc din România, publicat în
Monitorul Oficial cu numărul 713 din data de 26 octombrie 2010 ......................... 134
3. Statutul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti din Republica
Moldova (Adoptat prin Hotărârea nr. 1 a Congresului executorilor
judecătoreşti din 21 septembrie 2010) ..................................................................... 138
4. Codul deontologic al executorului judecătoresc din Republica Moldova. .............. 153
5. Statutul Uniunii Internaţionale a Executorilor Judecătoreşti ................................... 157
6. Carta profesională a executorilor judecătoreşti elaborată de Uniunea
Internaţională a Executorilor Judecătoreşti .............................................................. 181
Editura Universul Juridic
Actele executorului judecătoresc

Ioan Gârbuleţ
Lucrarea prezintă o analiză aprofundată a tuturor celor 254 de acte pe care executorul
judecătoresc le efectuează în vederea îndeplinirii atribuţiilor şi îndatoririlor sale legate de punerea în
executare a titlurilor executorii.
Conform dispoziţiilor noului Cod de procedură civilă, principalele acte pe care executorul
judecătoresc este obligat să le emită în prezent sunt încheierile şi procesele-verbale, însă, alături de acestea,
organul de executare este obligat să încheie un numar mare de alte acte: somaţii, anunţuri şi publicaţii de
vânzare, certificate şi acte de adjudecare, cereri, adrese, proiecte de distribuire, caiete de sarcini, liste de
inventariere, dispoziţii de plată etc., adresate fie părţilor raportului execuţional, fie unor terţe persoane.
Avand in vedere inconsecvenţele legiuitorului în materia executării silite, unul dintre capitolele
lucrării a fost consacrat propunerilor de lege ferenda în această materie, formulându-se în acest sens 25 de
propuneri, prin care, dacă ar fi adoptate, procedurile execuţionale ar deveni mult mai rapide şi mai eficace
şi s-ar elimina parţial formalismul excesiv în această materie (eliminarea etapei prealabile; eliminarea
încuviinţării executării silite; efectuarea prin aceeaşi încheiere a stabilirii preţului imobilului şi punerii
acestuia în vânzare; eliminarea dispoziţiilor privind înscrierea provizorie a dreptului de proprietate în cartea
funciară etc.).
Pentru a veni în sprijinul organelor de executare, au fost realizate modele practice orientative
pentru toate actele executorului judecătoresc, dându-se astfel lucrării şi un caracter tehnico-aplicativ.
Până la Preţ: Format: Academic

Cumpără acum! -20% 49 lei Pagini: 350
Comandă rapid şi comod: 021.312.22.21 | 0733.673.555 | comenzi@ujmag.ro | www.ujmag.ro

Valeriu CAPCELEA DEONTOLOGIA PROFESIONAL

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Valeriu CAPCELEA DEONTOLOGIA PROFESIONAL

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Valeriu CAPCELEA Eugen HURUBĂ

DEONTOLOGIA PROFESIONALĂ A EXECUTORULUI

Copyright © 2014, S.C. Universul Juridic S.R.L.

Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin

NICIUN EXEMPLAR DIN PREZENTUL TIRAJ NU VA FI

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

REDACŢIE: tel./fax: 021.314.93.13

DEPARTAMENTUL tel.: 021.314.93.15

Valeriu Capcelea, este absolventul Facultăţii de Istorie a Universităţii de Stat din

Manualul în cauză nu ridică pretenţii deosebite de „originalitate”. Ne-am străduit să

1. Geneza şi conţinutul noţiunilor de „etică” şi „morală”. Obiectul

Noţiunea de „etică” provine de la cuvântul grecesc ethos (morav, obicei, caracter).

a culturii, odată cu elucidarea particularităţilor eticii ca domeniu al gnoseologiei, fiecare

2. Noţiunea şi tipurile deontologiei profesionale

Deontologia ca disciplină ştiinţifică a fost creată de filosoful englez Jeremy Bentham

în Dicţionarul explicativ al limbii române deontologia se defineşte ca „doctrină privitoare la

Astăzi opiniile filosofilor de la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea cu

interne ale camerelor executorilor judecătoreşti) pe care executorul judecătoresc le respectă

Deosebirile dintre deontologia profesională şi etica profesională

Deontologia profesională Etica profesională

Este orientată spre elaborarea unor norme

F. von Kutschera1 formulează un postulat etic fundamental: „Fiecare trebuie să

conceperea personalităţii se face pe următoarele facultăţi: omul este liber în acţiunile şi în

3. Natura şi esenţa valorilor deontologice

raţionale; înlocuirea, în proporţie tot mai însemnată a biciului cu cuvântul, a autorităţii

4. Norma morală în deontologie

Statutul normelor morale în interiorul universului existenţei umane este bine

Întregul demers teoretic desfăşurat pe tărâmul deontologiei a încercat o menţinere a

O a doua treaptă pretinde purtătorului autorităţii să accepte că, în virtutea autorităţii

A. Delegarea autorităţii pe domenii care ţin de responsabilitatea expres asumată de

Temeiurile actualităţii eticii şi importanţa ei practică pentru om şi umanitate sunt

7. Deontologia profesională a executorului judecătoresc, tip specific al

O importanţă primordială asupra dezvoltării societăţii, mai ales a statelor care

Normele există şi în calitate de instrucţiune şi reprezintă în acest caz mijloacele ce

1. Definiţi Etica şi precizaţi originile etimologice.

1. Bine şi rău, natura, conţinutul şi interdependenţa lor

În sensul larg al cuvântului, noţiunea de „bine” desemnează valorile pozitive şi

luminii şi strălucirii, atotştiinţei, măreţiei, perfecţiunii, atotputerniciei, care este inteligent şi

2. Datorie şi conştiinţă, corelaţia lor dialectică

3. Libertate, necesitate şi responsabilitate

obligând-o să respecte drepturilor altora, nu îţi permite o nedreptate în relaţiile cu alţii şi

„Virtutea” este o categorie a eticii cu caracter apreciativ şi normativ care desemnează

5. Fericirea, tratarea filosofică şi paradoxul ei

6. Noţiunea de „plăcere” şi etica plăcerii

7. Noţiunea de „util” şi etica lui

Totuşi compromisul dintre virtute şi principiul utilităţii este imposibil, înainte de

8. Noţiunea de „echitate” şi valorile ei etice

Echitatea reprezintă o înţelegere teoretică şi o aşezare practică a raporturilor dintre

9. Noţiunea de „milă”, esenţa şi legătura ei cu alte categorii ale eticii.

considerată de el ca o lezare a demnităţii lui morale. Adică milostenia poate genera o

10. Noţiunea de „perfecţiune” şi căile de obţinere a ei

spre autoperfecţionare. Pentru a înţelege propria imperfecţiune, omul trebuie să recunoască

Test pentru autoevaluare

Tema nr. III

1. Însemnătatea moralei şi eticii în activitatea executorilor

Executorii judecătoreşti de astăzi din România şi Republica Moldova sunt con-

gradului de profesionalism al executorilor judecătoreşti trebuie să rămână principala

2. Obiectul deontologiei executorului judecătoresc

Obiectul deontologiei executorului judecătoresc îl constituie comportamentul

3. Codul deontologic al executorului judecătoresc, noţiunile lui

Normele de deontologie profesională din Codurile de deontologie al executorului

Conform prevederilor Codului deontologic al executorului judecătoresc din

4. Principiile şi valorile generale ale conduitei executorului