Buletinul Jurisprudentei 2027

Editor-coordonator în materie civilă
Judecător Laura Mihaela Ivanovici, preşedintele Secţiei I civile

Editor-coordonator în materie penală
Judecător Daniel Grădinaru, preşedintele Secţiei penale
Editori
Magistrat-asistent Andreea Pandrea, Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică
juridică, Compartimentul pentru studiul şi unificarea jurisprudenţei
Magistrat-asistent Adina Vlăşceanu, Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică
juridică
Notă: Deciziile care au stat la baza întocmirii prezentei lucrări sunt publicate și pot fi consultate pe pagina
de internet a Înaltei Curți de Casație și Justiție (www.iccj.ro), în Biblioteca Digitală, secțiunea de
jurisprudență a Completurilor pentru soluționarea recursurilor în interesul legii și a Completurilor pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept.
1
CUPRINS
PARTEA A II-A – DECIZII PRONUNŢATE DE COMPLETUL PENTRU

SOLUŢIONAREA RECURSULUI ÎN INTERESUL LEGII ŞI HOTĂRÂRI
PREALABILE............................................................................................................................... 5
DECIZII PRONUNŢATE DE COMPLETUL PENTRU SOLUŢIONAREA
RECURSULUI ÎN INTERESUL LEGII .................................................................................... 5
I. Decizii pronunţate în materie civilă ....................................................................................... 5
a) Decizii de admitere ............................................................................................................ 5
1) Decizia nr. 1/2021, publicată în M. Of. nr. 277 din 19 martie 2021 ............................... 5
2) Decizia nr. 2/2021, publicată în M. Of. nr. 342 din 5 aprilie 2021 ............................... 13
3) Decizia nr. 4/2021, publicată în M. Of. nr. 426 din 22 aprilie 2021 ............................. 16
4) Decizia nr. 5/2021, publicată în M. Of. nr. 608 din 18 iunie 2021................................ 18
8) Decizia nr. 9/2021, publicată în M. Of. nr. 976 din 13 octombrie 2021 ....................... 36
9) Decizia nr. 10/2021, publicată în M. Of. nr. 1033 din 29 octombrie 2021 ................... 42
10) Decizia nr. 12/2021, publicată în M. Of. nr. 933 din 30 septembrie 2021 .................. 52
12) Decizia nr. 15/2021, publicată în M. Of. nr. 921 din 27 septembrie 2021 ................. 63
13) Decizia nr. 16/2021, publicată în M. Of. nr. 985 din 14 octombrie 2021 .................. 68
14) Decizia nr. 19/2021, publicată în M. Of. nr. 1080 din 11 noiembrie 2021 ................. 74
16) Decizia nr. 21/2021, publicată în M .Of. nr. 1114 din 23 noiembrie 2021 ................. 82
17) Decizia nr. 23/2021, publicată în M. Of. nr. 62 din 20 ianuarie 2022 ......................... 87
19) Decizia nr. 25/2021, publicată în M. Of. nr. 180 din 23 februarie 2022 ................... 102
21) Decizia nr. 28/2021, publicată în M. Of. nr. 95 din 31 ianuarie 2022 ....................... 109
b) Decizii de respingere ..................................................................................................... 112
1) Decizia nr. 3/2021, publicată în M. Of. nr. 425 din 22 aprilie 2021 ........................... 112
3) Decizia nr. 22/2021, publicată în M. Of. nr. 1168 din 9 decembrie 2021 ................... 115
II. Decizii pronunţate în materie penală ............................................................................... 120
Decizii de admitere ............................................................................................................ 120
3) Decizia nr. 26/2021, publicată în M. Of. nr. 142 din 11 februarie 2022 ..................... 129
HOTĂRÂRI PREALABILE.................................................................................................... 138
I. Decizii pronunţate în materie civilă ................................................................................... 138
a) Decizii de admitere ........................................................................................................ 138
1) Decizia nr. 7/2021, publicată în M. Of. nr. 239 din 9 martie 2021 ............................. 138
2
3) Decizia nr. 19/2021, publicată în M. Of. nr. 462 din 29 aprilie 2021 ......................... 147
4) Decizia nr. 22/2021, publicată în M. Of. nr. 480 din 10 mai 2021.............................. 154
6) Decizia nr. 31/2021, publicată în M. Of. nr. 734 din 27 iulie 2021 ............................ 160
7) Decizia nr. 33/2021, publicată în M. Of. nr. 619 din 23 iunie 2021............................ 162
8) Decizia nr. 42/2021, publicată în M. Of. nr. 1009 din 22 octombrie 2021 ................. 166
9) Decizia nr. 43/2021, publicată în M. Of. nr. 1051 din 3 noiembrie 2021 ................... 173
10) Decizia nr. 46/2021, publicată în M. Of. nr. 752 din 2 august 2021 ......................... 179
12) Decizia nr. 70/2021, publicată în M. Of. nr. 1256 din 31 decembrie 2021 ............... 189
13) Decizia nr. 72/2021, publicată în M. Of. nr. 1158 din 6 decembrie 2021 ................. 194
1) Decizia nr. 1/2021, publicată în M. Of. nr. 306 din 26 martie 2021 ........................... 207
10) Decizia nr. 23/2021, publicată în M. Of. nr. 534 din 24 mai 2021........................... 237
11) Decizia nr. 24/2021, publicată în M. Of. nr. 637 din 29 iunie 2021.......................... 240
12) Decizia nr. 25/2021, publicată în M. Of. nr. 617 din 23 iunie 2021.......................... 241
14) Decizia nr. 29/2021, publicată în M. Of. nr. 691 din 13 iulie 2021 .......................... 250
15) Decizia nr. 30/2021, publicată în M. Of. nr. 925 din 28 septembrie 2021 ................ 251
17) Decizia nr. 38/2021, publicată în M. Of. nr. 922 din 27 septembrie 2021 ............... 254
19) Decizia nr. 40/2021, publicată în M. Of. nr. 912 din 23 septembrie 2021 ............... 258
23) Decizia nr. 53/2021, publicată în M. Of. nr. 773 din 10 august 2021 ...................... 267
25) Decizia nr. 55/2021, publicată în M. Of. nr. 1102 din 19 noiembrie 2021 ............... 269
28) Decizia nr. 58/2021, publicată în M. Of. nr. 1030 din 28 octombrie 2021 .............. 281
3
38) Decizia nr. 82/2021, publicată în M. Of. nr. 316 din 31 martie 2022 ....................... 315
II. Decizii pronunţate în materia contenciosului administrativ şi fiscal.............................. 317
1) Decizia nr. 21/2021, publicată în M. Of. nr. 572 din 4 iunie 2021.............................. 317
2) Decizia nr. 80/2021, publicată în M. Of. nr. 11 din 5 ianuarie 2022 ........................... 323
1) Decizia nr. 9/2021, publicată în M. Of. nr. 474 din 6 mai 2021.................................. 334
2) Decizia nr. 34/2021, publicată în M. Of. nr. 671 din 7 iulie 2021 .............................. 335
3) Decizia nr. 45/2021, publicată în M. Of. nr. 735 din 27 iulie 2021 ........................... 339
4) Decizia nr. 50/2021, publicată în M. Of. nr. 844 din 3 septembrie 2021 ................... 340
III. Decizii pronunţate în materie penală .............................................................................. 349
2) Decizia nr. 4/2021, publicată în M. Of. nr. 171 din 19 februarie 2021 ....................... 353
3) Decizia nr. 27/2021, publicată în M. Of. nr. 664 din 6 iulie 2021 .............................. 358
9) Decizia nr. 75/2021, publicată în M. Of. nr. 160 din 17 februarie 2022 ..................... 382
1) Decizia nr. 2/2021, publicată în M. Of. nr. 293 din 24 martie 2021 ........................... 388
4
PARTEA A II-A – DECIZII PRONUNŢATE DE COMPLETUL PENTRU
SOLUŢIONAREA RECURSULUI ÎN INTERESUL LEGII ŞI HOTĂRÂRI
PREALABILE
DECIZII PRONUNŢATE DE COMPLETUL PENTRU SOLUŢIONAREA

RECURSULUI ÎN INTERESUL LEGII
I. Decizii pronunţate în materie civilă
a) Decizii de admitere
1) Decizia nr. 1/2021, publicată în M. Of. nr. 277 din 19 martie 2021
Soluția: Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de
Apel Craiova.
În interpretarea dispoziţiilor art. 160 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu modificările şi completările ulterioare
[art. 15 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, cu modificările şi
completările ulterioare], art. 91 alin. (11) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru
asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de
afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu modificările şi completările ulterioare, şi art.
25 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi
demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea,
organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi
completarea altor acte normative, cu modificările şi completările ulterioare, intervine încetarea
de drept a mandatului de primar, chiar dacă acesta este ulterior mandatului în cursul căruia a
fost constatată starea de incompatibilitate printr-un raport de evaluare întocmit de Agenţia
Naţională de Integritate, a cărui legalitate a fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească,
rămasă definitivă.
Considerente:
[...] 59. Efectuând un istoric al actelor normative ce reglementează administraţia publică
locală, intrate în vigoare ulterior anului 1990, se observă că prin Legea administraţiei publice
locale nr. 69/1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 238 din 28 noiembrie
1991 (Legea nr. 69/1991), s-a prevăzut, la art. 40, faptul că "Mandatul primarului este de 4 ani şi
expira la depunerea jurământului de către noul primar. Mandatul poate înceta înainte de termen
în caz de demisie, pierderea drepturilor electorale, apariţia uneia din situaţiile de
incompatibilitate prevăzute la art. 15 alin. 1 lit. a) şi c), deces sau demitere".
60. Prin art. 157 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 204 din 23 aprilie 2001, a fost abrogată Legea
administraţiei publice locale nr. 69/1991.
61. Legea nr. 215/2001 a fost republicată în temeiul art. III din Legea nr. 286/2006 pentru
modificarea şi completarea Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 621 din 18 iulie 2006, şi rectificată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 776 din 13 septembrie 2006, dându-se textelor o nouă
numerotare, fiind, ulterior, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 20
februarie 2007.
5
62. Iniţial, la data publicării Legii nr. 215/2001, art. 72 prevedea că "(1) Mandatul
primarului este de 4 ani şi se exercită până la depunerea jurământului de primarul nou-ales.
Mandatul primarului poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă".
Textul alin. (2) lit. b) al aceluiaşi articol dispunea că "(2) Mandatul încetează de drept în unul
dintre următoarele cazuri: ( ) b) incompatibilitate", iar conform alin. (3) "În cazurile prevăzute la
alin. (2) prefectul, prin ordin, ia act de încetarea mandatului primarului".
63. În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 7 octombrie 2004, a fost
publicată Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali care, prin dispoziţiile art. 15 alin. (2)
lit. b), a prevăzut: "Calitatea de primar şi, respectiv, de preşedinte al consiliului judeţean
încetează, de drept, înainte de expirarea duratei normale a mandatului în următoarele cazuri: b)
incompatibilitate". Potrivit art. 16 alin. (1) din acelaşi act normativ, "În toate cazurile de încetare
înainte de termen a mandatului de primar, prefectul emite un ordin prin care constată încetarea
mandatului primarului".
64. După republicarea şi renumerotarea textelor, în temeiul art. III din Legea nr.
286/2006, Legea nr. 215/2001 a prevăzut la art. 69 alin. (2) faptul că "(2) Mandatul primarului
încetează de drept în condiţiile legii statutului aleşilor locali (...); (3) In cazurile prevăzute la alin.
(2), prefectul, prin ordin, ia act de încetarea mandatului primarului".
65. În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 5 iulie 2019, a fost publicată
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, care, prin
dispoziţiile art. 597 alin. (2) lit. e) şi h), a abrogat Legea administraţiei publice locale nr.
215/2001 şi Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali.
66. Textul legal incident în cauzele care au declanşat jurisprudenţa neunitară este art. 160
din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019, care are titlul "Încetarea de drept a
mandatului primarului", mai exact alin. (1) lit. b), potrivit căruia "Mandatul primarului încetează,
de drept, în următoarele cazuri: ( ) b) constatarea şi sancţionarea, în condiţiile legii privind
integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, a unei stări de incompatibilitate".
Prezintă relevanţă şi dispoziţiile alin. (4), conform cărora "În situaţia în care este contestată
legalitatea actului prevăzut la alin. (3), data încetării de drept a mandatului este data rămânerii
definitive a hotărârii judecătoreşti".
67. Dispoziţiile alin. (7) ale aceluiaşi articol prevăd care este procedura, în toate cazurile
de încetare înainte de termen a mandatului de primar, respectiv "(...) prefectul emite un ordin
prin care constată încetarea mandatului primarului. Ordinul are la bază un referat semnat de
secretarul general al unităţii/subdiviziunii administrativ-teritoriale, precum şi actele din care
rezultă motivul legal de încetare a mandatului".
68. Textul art. 160 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019, ce
reglementează unul din cazurile de încetare de drept a mandatului primarului, este o normă de
trimitere la condiţiile Legii nr. 176/2010. Din cuprinsul acestui act normativ prezintă relevanţă
dispoziţiile art. 25 din cadrul secţiunii a 3-a, intitulată "Evaluarea conflictelor de interese şi a
incompatibilităţilor".
69. Astfel, art. 25 din Legea nr. 176/2010 prevede că:
"(1) Fapta persoanei cu privire la care s-a constatat că a emis un act administrativ, a
încheiat un act juridic, a luat o decizie sau a participat la luarea unei decizii cu încălcarea
obligaţiilor legale privind conflictul de interese ori starea de incompatibilitate constituie abatere
disciplinară şi se sancţionează potrivit reglementării aplicabile demnităţii, funcţiei sau activităţii
respective, în măsura în care prevederile prezentei legi nu derogă de la aceasta şi dacă fapta nu
întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni.
6
(2) Persoana eliberată sau destituită din funcţie potrivit prevederilor alin. (1) sau faţă de
care s-a constatat existenţa conflictului de interese ori starea de incompatibilitate este decăzută
din dreptul de a mai exercita o funcţie sau o demnitate publică ce face obiectul prevederilor
prezentei legi, cu excepţia celor electorale, pe o perioadă de 3 ani de la data eliberării, destituirii
din funcţia ori demnitatea publică respectivă sau a încetării de drept a mandatului. Dacă persoana
a ocupat o funcţie eligibilă, nu mai poate ocupa aceeaşi funcţie pe o perioadă de 3 ani de la
încetarea mandatului. În cazul în care persoana nu mai ocupă o funcţie sau o demnitate publică la
data constatării stării de incompatibilitate ori a conflictului de interese, interdicţia de 3 ani
operează potrivit legii, de la data rămânerii definitive a raportului de evaluare, respectiv a
rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti de confirmare a existenţei unui
conflict de interese sau a unei stări de incompatibilitate.
(3) Fapta persoanei cu privire la care s-a constatat starea de incompatibilitate sau de
conflict de interese constituie temei pentru eliberarea din funcţie ori, după caz, constituie abatere
disciplinară şi se sancţionează potrivit reglementării aplicabile demnităţii, funcţiei sau activităţii
respective."
70. De asemenea, conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 176/2010, "Prin derogare de la
dispoziţiile legilor speciale care reglementează răspunderea disciplinară, sancţiunea poate fi
aplicată în termen de cel mult 6 luni de la data rămânerii definitive a raportului de evaluare,
potrivit prevederilor legale. În cazul în care cauza de incompatibilitate a încetat înainte de
sesizarea Agenţiei, sancţiunea disciplinară poate fi aplicată în termen de 3 ani de la încetarea
cauzei de incompatibilitate, dacă legea nu dispune altfel".
71. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, Curtea
Constituţională a României a pronunţat Decizia nr. 418 din 3 iulie 2014, prin care a admis
excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile art. 25 alin. (2) teza a doua din
Legea nr. 176/2010 sunt constituţionale în măsura în care sintagma "aceeaşi funcţie" se referă la
toate funcţiile eligibile prevăzute de art. 1 din aceeaşi lege.
72. În considerentele deciziei menţionate, Curtea Constituţională a statuat următoarele:
"(...) pentru a corespunde exigenţelor de claritate, precizie şi previzibilitate, Curtea
constată că prevederile art. 25 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 176/2010, în partea referitoare
la «aceeaşi funcţie», trebuie interpretate în sensul voinţei legiuitorului de asigurare a integrităţii
în exercitarea funcţiilor publice, inclusiv prin stabilirea unor interdicţii şi aplicarea unor sancţiuni
în cazul persoanelor cu privire la care s-a constatat încălcarea regimului incompatibilităţilor sau
conflictului de interese.
37. Astfel, plecând de la premisa că intenţia legiuitorului a fost aceea de a sancţiona
persoanele cu privire la care s-a constatat încălcarea regimului juridic privind incompatibilităţile
sau conflictul de interese, fără a face vreo diferenţă între tipul funcţiilor elective deţinute, Curtea
constată că atribuirea pentru sintagma «aceeaşi funcţie» a înţelesului unic de funcţia care a
generat starea de incompatibilitate sau conflict de interese este de natură să lipsească de
eficacitate norma juridică respectivă, contrar spiritului Legii nr. 176/2010.
(...)
39. Or, în interpretarea potrivit căreia o persoană cu privire la care s-a constatat starea de
incompatibilitate sau conflictul de interese poate ocupa o altă funcţie eligibilă decât cea care a
generat starea de incompatibilitate sau conflictul de interese, textul legal este în mod vădit
contrar semnificaţiei avute în vedere de legiuitor, care, prin Legea nr. 176/2010, a urmărit
asigurarea integrităţii şi transparenţei în exercitarea tuturor funcţiilor şi demnităţilor publice şi al
7
cărei scop este acela de a sancţiona persoana în cauză prin stabilirea interdicţiei de a mai ocupa
oricare dintre funcţiile eligibile.
40. De asemenea, a accepta interpretarea conform căreia unei persoane constatate a fi în
stare de incompatibilitate sau conflict de interese îi este interzis să mai ocupe doar funcţia care a
generat starea de incompatibilitate sau conflictul de interese, putând, în schimb, ocupa orice altă
funcţie eligibilă, ar pune, practic, la îndemâna categoriilor de persoane vizate de Legea nr.
176/2010 un procedeu extrem de simplu de eludare a legii şi a aplicabilităţii sancţiunilor
instituite de aceasta, aspect de neconceput într-un stat de drept.
41. Pe cale de consecinţă, pentru a integra prevederile art. 25 alin. (2) teza a doua în litera
şi spiritul Legii nr. 176/2010, astfel încât acestea să corespundă voinţei reale avute de legiuitor la
momentul adoptării lor, conţinutul acestora trebuie interpretat în sensul că odată constatată
definitiv existenţa unei stări de incompatibilitate sau conflict de interese, persoana în sarcina
căreia această stare a fost stabilită decade din dreptul de a mai ocupa orice altă funcţie eligibilă,
prevăzută de art. 1 din lege, pe o perioadă de 3 ani de la încetarea mandatului. Curtea
menţionează că, în litera şi spiritul legii, poate subzista doar interpretarea potrivit căreia o
persoană care a ocupat, spre exemplu, funcţia de consilier local sau judeţean şi cu privire la care
s-a constatat starea de incompatibilitate sau încălcarea regimului privind conflictul de interese nu
mai poate ocupa, pe o perioadă de 3 ani de la încetarea mandatului, nicio altă funcţie eligibilă
(spre exemplu, senator, deputat, primar, consilier local etc.).
42. Curtea constată, de asemenea, că numai în această interpretare prevederile de lege
supuse controlului de constituţionalitate sunt conforme dispoziţiilor art. 16 alin. (3) din Legea
fundamentală, potrivit căruia funcţiile şi demnităţile publice pot fi ocupate în condiţiile legii.
Într-adevăr, Constituţia lasă la aprecierea legiuitorului ordinar stabilirea condiţiilor de ocupare a
funcţiilor şi demnităţilor publice, însă acesta trebuie să se conformeze cerinţelor de claritate şi
precizie a normei. În acelaşi timp, doar în această interpretare, sintagma «aceeaşi funcţie» îl
poate avertiza în mod inechivoc pe destinatarul său asupra gravităţii consecinţelor nerespectării
enunţului legal pe care îl cuprinde, astfel încât dreptul la ocuparea şi exercitarea funcţiilor
publice eligibile să nu rămână teoretic şi iluzoriu.
43. Faţă de considerentele expuse, Curtea constată că, pentru a fi în acord cu Legea
fundamentală şi pentru a corespunde voinţei reale a legiuitorului, sintagma «aceeaşi funcţie» din
cuprinsul art. 25 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 176/2010 nu poate primi nicio altă
semnificaţie decât aceea că noţiunea «aceeaşi» din cuprinsul său se referă la oricare dintre
funcţiile eligibile prevăzute de art. 1 din Legea nr. 176/2010.
44. Curtea Constituţională a stabilit că, indiferent de interpretările ce se pot aduce unui
text, atunci când Curtea Constituţională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă
cu Constituţia, menţinându-se astfel prezumţia de constituţionalitate a textului în această
interpretare, atât instanţele judecătoreşti, cât şi organele administrative trebuie să se conformeze
deciziei Curţii şi să o aplice ca atare (a se vedea Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 7 iulie 2011).
45. Curtea nu declară neconstituţională o prevedere legală, astfel că nu se produc
consecinţe asupra existenţei normative în ordinea juridică a normei supuse controlului, ci se
stabileşte doar, pe cale de interpretare, un unic înţeles constituţional al art. 25 alin. (2) teza a
doua din Legea nr. 176/2010.
46. Faţă de cele expuse, Curtea constată că dispoziţiile art. 25 alin. (2) teza a doua din
Legea nr. 176/2010 sunt constituţionale în măsura în care sintagma «aceeaşi funcţie» se referă la
8
toate funcţiile eligibile prevăzute de art. 1 din aceeaşi lege şi nicio autoritate nu poate ignora
înţelesul constituţional astfel stabilit".
73. Astfel, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale şi potrivit interpretării date
de Curtea Constituţională, perioada de interdicţie de 3 ani nu operează de la data reţinerii stării
de incompatibilitate prin raportul de evaluare, ci trebuie avută în vedere data rămânerii definitive
a raportului de evaluare, inclusiv în cazul în care acesta a fost contestat în instanţă, de la această
dată urmând a fi aplicate sancţiunile impuse de lege, în termen de 6 luni.
74. Nu trebuie confundată perioada reţinută prin raportul de evaluare în care s-a aflat în
stare de incompatibilitate persoana respectivă, cu consecinţele care decurg din aceasta, respectiv
cu interdicţiile prevăzute de lege care decurg din starea de incompatibilitate şi cu perioada în
care acestea operează, acestea fiind consecinţa existenţei anterioare a unei stări de
incompatibilitate.
75. Trebuie avută în vedere data rămânerii definitive a raportului de evaluare, fiind
irelevantă, sub aspectul momentului de la care începe perioada de interdicţie de 3 ani, perioada în
care s-a reţinut că reclamantul s-a aflat în stare de incompatibilitate.
76. În acest context, este evident faptul că perioada de interdicţie de 3 ani se aplică noului
mandat de primar, în situaţia în care raportul de evaluare a rămas definitiv în timpul exercitării
acestuia.
77. În consecinţă, aplicarea sancţiunii prevăzute de art. 25 alin. (2) din Legea nr.
176/2010 nu poate fi condiţionată de survenirea momentului efectiv şi definitiv în care s-a
constatat existenţa stării de incompatibilitate, exclusiv în timpul exercitării mandatului anterior.
78. Interpretând dispoziţiile art. 160 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 57/2019, potrivit cărora " (3) Data încetării de drept a mandatului în cazul
prevăzut la alin. (1) lit. b), în situaţia în care legalitatea raportului de evaluare prin care s-a
constatat starea de incompatibilitate nu a fost contestată, este data expirării perioadei în care
primarul are dreptul să conteste raportul de evaluare, în condiţiile legii privind integritatea în
exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice" şi " (4) În situaţia în care este contestată legalitatea
actului prevăzut la alin. (3), data încetării de drept a mandatului este data rămânerii definitive a
hotărârii judecătoreşti", rezultă că, atunci când termenul legal de contestare a raportului de
evaluare depăşeşte durata primului mandat de primar, starea de incompatibilitate nu încetează
odată cu ajungerea la termen a acestuia, ci se prelungeşte, de iure, până la expirarea termenului
de contestare, termen care poate fi în interiorul celui de-al doilea mandat, consecutiv celui care a
atras starea de incompatibilitate.
79. Voinţa legiuitorului rezultă chiar din modul de redactare a textului art. 160 alin. (4)
din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019, redat anterior, data încetării de drept a
mandatului fiind data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care se constată
legalitatea raportului de evaluare întocmit de Agenţia Naţională de Integritate. La stabilirea datei
de încetare a mandatului unui primar pentru această situaţie, Codul administrativ face referire
numai la "data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti", fără a face distincţie cu privire la
mandatul pe care îl exercită la momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti.
80. Prezintă relevanţă în analiza textelor legale supuse interpretării şi Decizia Curţii
Constituţionale nr. 175 din 29 martie 2016, prin care s-au statuat următoarele:
"(...) normele de lege criticate atribuie prefectului rolul de a «constata», respectiv de "a
lua act" de încetarea mandatului de primar, în caz de incompatibilitate. Aşadar, în acest caz,
prefectul îndeplineşte, în temeiul legii, o formalitate necesară în vederea asigurării funcţionării
autorităţii administraţiei publice, în condiţii de imparţialitate, fără a fi pusă în discuţie crearea
9
unui raport de subordonare între primar şi prefect. Departe de a constitui o încălcare a art. 123
alin. (4) din Constituţie, prevederile de lege criticate dau expresie rolului prefectului, în calitate
de reprezentant al Guvernului, de a asigura, la nivelul judeţului sau, după caz, al municipiului
Bucureşti, aplicarea şi respectarea Constituţiei, a legilor, a ordonanţelor şi a hotărârilor
Guvernului, a celorlalte acte normative, precum şi a ordinii publice, astfel cum stabileşte art. 19
alin. (1) lit. a) din Legea nr. 340/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului, republicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 225 din 24 martie 2008.
24. Curtea constată că ordinul emis de prefect, în temeiul acestei atribuţii legale, este un
act administrativ de autoritate, cu caracter declarativ, iar nu constitutiv de drepturi subiective, în
sensul că se ia act de o situaţie juridică preexistentă, clarificându-se şi definitivându-se, astfel,
raporturi juridice stabilite anterior, prin alte acte juridice. Ca atare, prin crearea acestei atribuţii,
raţiunea legiuitorului nu contravine prevederilor constituţionale, întrucât, conform art. 102 alin.
(1) din Legea fundamentală, Guvernul exercită conducerea generală a administraţiei publice, iar
prefectul este, potrivit art. 123 alin. (2), reprezentantul său pe plan local.
25. Prin urmare, Curtea constată că atribuţia legală exercitată de prefect, prin emiterea
unui asemenea act administrativ, nu este de natură să creeze raporturi de subordonare între
prefect şi primar, neafectând prevederile art. 123 alin. (4) din Constituţie, şi nici nu modifică
situaţii juridice preexistente, cum este în speţă cea de incompatibilitate, stabilită prin alte acte
juridice."
81. În acelaşi sens, prin Decizia nr. 69 din 9 octombrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în interpretarea dispoziţiilor art.
69 alin. (4) din Legea nr. 215/2001, raportat la prevederile art. 15 alin. (2) lit. b) din Legea nr.
393/2004 (preluate în actuala reglementare de art. 160 din Codul administrativ) şi art. 25 alin. (2)
din Legea nr. 176/2010, cu referire la controlul ce poate fi efectuat de instanţa de contencios
administrativ asupra ordinului prefectului prin care se constată încetarea de drept, înainte de
termen, a mandatului de primar, s-a statuat că:
"49. Normele legale citate sunt edictate în termeni clari şi neechivoci în sensul că
încetarea înainte de termen a mandatului de primar, în caz de incompatibilitate, intervine de
drept, iar prefectul, prin ordin, nu face altceva decât să constate faptul că a intervenit această
situaţie. În consecinţă, prefectul nu dispune de nicio marjă de apreciere în exercitarea acestei
atribuţii şi, implicit, nici instanţa de judecată nu poate face aprecieri privind oportunitatea
sancţiunii.
(...)
55. Or, în speţă este vorba de încetarea mandatului de primar ca urmare a constatării unei
situaţii nelegale imputabile persoanei (starea de incompatibilitate) şi de interdicţia de a mai
ocupa funcţii eligibile pe o perioadă de trei ani. Este afectat, aşadar, dreptul de a fi ales, nu
dreptul de a alege, restrângerea este limitată în timp şi există o vădită legătură între fapta
imputată şi sancţiune. Este nerelevant faptul că încetarea de drept a mandatului şi decăderea din
dreptul de a mai ocupa funcţii eligibile se aplică în mod automat pentru toate situaţiile de
incompatibilitate, opţiunea legiuitorului situându-se în marja de apreciere a statului, acesta fiind
în drept să considere că, ori de câte ori au fost încălcate normele privind incompatibilitatea,
persoana vinovată nu mai poate fi învestită cu exerciţiul autorităţii publice o perioadă limitată de
timp".
82. Se observă că ordinul de constatare a încetării de drept a mandatului nu poate fi emis
înainte de intervenirea cauzei de încetare de drept, adică înainte de rămânerea definitivă a
hotărârii judecătoreşti prin care s-a respins cererea de anulare a raportului emis de Agenţia
10
Naţională de Integritate, iar dispoziţiile art. 160 din Codul administrativ nu conţin nicio
dispoziţie expresă în sensul că, odată constatată starea de incompatibilitate printr-o hotărâre
judecătorească definitivă, persoana în cauză nu ar mai putea fi sancţionată pentru motivul că se
află în exercitarea unui alt mandat.
83. Întrucât legiuitorul nu a reglementat un alt moment de încetare a mandatului decât
data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, având în vedere şi principiul de drept ubi lex
non distinguit, nec nos debemus, prefectul avea obligaţia de a emite ordinul privind constatarea
încetării mandatului de primar începând cu această dată, neavând drept de apreciere cu privire la
momentul încetării mandatului şi emiterii ordinului prin care se constată intervenirea acestei
situaţii.
84. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 91 alin. (11) din Legea nr. 161/2003 se constată că
acestea au fost introduse prin Legea nr. 59/2019, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 268 din 9 aprilie 2019, şi au următorul conţinut:
"(11) Starea de incompatibilitate durează până la data încetării de drept a mandatului în
care alesul local a exercitat o funcţie sau o calitate incompatibilă cu aceasta sau până la data la
care a încetat funcţia sau calitatea care a determinat starea de incompatibilitate".
85. Din cuprinsul art. 2 din Expunerea de motive a legii modificatoare rezultă că, iniţial,
s-a intenţionat completarea art. 80 din Legea nr. 161/2003 cu un nou alineat care să prevadă că
"sancţiunea dispusă ca urmare a constatării situaţiei de incompatibilitate să se poată aplica doar
pentru mandatul în care a existat starea de incompatibilitate", însă această intenţie nu s-a
materializat, întrucât conţinutul art. 80 din actul normativ menţionat nu s-a modificat până în
prezent.
86. Analizând obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor din articolul unic pct. 4 din
Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 161/2003, soluţionată prin Decizia nr. 456 din
4 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 971 din 16 noiembrie 2018,
Curtea Constituţională a precizat următoarele:
"62. Cu privire la articolul unic pct. 4 [cu referire la art. 91 alin. (11)] (...) se aduc
completări la art. 91, care reglementează, în prezent, aspecte cu privire la Starea de
incompatibilitate - momentul când intervine starea de incompatibilitate etc., însă nu şi durata
stării de incompatibilitate.
(...)
64. Prin legea modificatoare se propune completarea textului cu anumite precizări cu
privire la durata stării de incompatibilitate, în sensul că starea de incompatibilitate durează până
la data încetării de drept a mandatului în care alesul local a exercitat o funcţie sau o calitate
incompatibilă cu aceasta sau până la data la care a încetat funcţia sau calitatea care a determinat
starea de incompatibilitate.
65. Ca atare, raportând soluţiile de principiu referitoare la calitatea legii, mai sus
menţionate, la prevederile criticate, Curtea nu poate reţine faptul că norma cuprinsă în articolul
unic pct. 4 [cu referire la art. 91 alin. (11)] din legea criticată este "lipsită de logică normativă",
întrucât chiar dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 24/2000 prevăd că soluţiile legislative preconizate
prin proiectul de act normativ trebuie să acopere întreaga problematică a relaţiilor sociale ce
reprezintă obiectul de reglementare, pentru a se evita lacunele legislative, or, durata stării de
incompatibilitate nu era legiferată în concret."
87. Prevederile art. 91 alin. (11) din Legea nr. 161/2003 nu trebuie aplicate în sens literal,
ci trebuie interpretate coroborat cu dispoziţiile legale invocate anterior şi în lumina jurisprudenţei
instanţei de contencios constituţional care, prin Decizia nr. 682 din 6 noiembrie 2018, publicată
11
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1050 din 11 decembrie 2018, a statuat că "(...)
există dreptul legiuitorului de a avea o marjă de apreciere în ceea ce priveşte stabilirea unor
incompatibilităţi suplimentare celor prevăzute de textul constituţional pentru funcţiile şi
demnităţile prevăzute expres de Constituţie sau de legile infraconstituţionale sau, dimpotrivă, de
a renunţa la unele deja stabilite pe cale infraconstituţională ori de a opta pentru o adaptare a
standardului de integritate, în funcţie de anumite circumstanţe, desigur nu şi pentru o eliminare a
standardului de integritate, cu respectarea obligaţiilor ce decurg din calitatea României de
membru al Uniunii Europene (...)"
88. În acest context legislativ şi jurisprudenţial, faptul de a nu fi sancţionată o persoană
doar pentru motivul că pronunţarea hotărârii judecătoreşti definitive de constatare a stării de
incompatibilitate nu s-a produs în timpul mandatului în care s-a ivit această situaţie echivalează
cu o desconsiderare a standardelor de integritate proclamate în legislaţia naţională şi
internaţională.
89. Aşa cum s-a statuat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 418 din 3 iulie 2014,
trebuie avută în vedere raţiunea aplicării sancţiunii pentru starea de incompatibilitate, respectiv
asigurarea integrităţii şi transparenţei în exercitarea tuturor funcţiilor şi demnităţilor publice, al
cărei scop este acela de a sancţiona persoana în cauză prin stabilirea interdicţiei de a mai ocupa
oricare dintre funcţiile eligibile prevăzute la art. 1 din Legea nr. 176/2010.
90. În acelaşi sens sunt şi statuările din Decizia Curţii Constituţionale nr. 396 din 13 iunie
2017, în care s-a reţinut că, "în contextul normativ de stabilire a unor interdicţii în ceea ce
priveşte funcţiile şi demnităţile publice, prevederile art. 25 alin. (2) teza a II-a din Legea nr.
176/2010 instituie reguli specifice referitoare la ocuparea funcţiilor eligibile. Astfel, interdicţia
de a mai ocupa aceeaşi funcţie eligibilă pe o perioadă de 3 ani de la încetarea mandatului
reprezintă o sancţiune cu natură juridică distinctă, Curtea statuând că reglementarea supusă
controlului de constituţionalitate se integrează scopului legii - asigurarea integrităţii şi
transparenţei în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice şi prevenirea corupţiei
instituţionale".
91. Dispoziţiile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, potrivit cărora, în cazul încetării
de drept a mandatului, inclusiv în caz de incompatibilitate, persoana care a ocupat o funcţie
eligibilă este decăzută din dreptul de a mai ocupa o altă funcţie eligibilă pe o perioadă de 3 ani de
la încetarea mandatului, sunt o dovadă în sensul că voinţa legiuitorului a fost aceea de a
sancţiona starea de incompatibilitate chiar şi după expirarea mandatului în cadrul căruia a fost
săvârşită fapta.
92. Integritatea exprimă corectitudinea şi aplicarea legii, fără influenţa interesului
personal, şi se referă la totalitatea atribuţiilor unei persoane care exercită o funcţie publică,
exprimate prin legalitate şi imparţialitate, valori fundamentale într-un stat de drept.
93. Aşadar, scopul fundamental al instituirii regimului juridic al incompatibilităţilor şi
sancţionarea acestora este acela de a conferi legitimitate şi de a institui o protecţie interesului
public prin prisma faptului că, în exercitarea mandatului de primar, persoana respectivă
reprezintă interesele cetăţenilor cu drept de vot.
94. Situaţia în care o persoană aflată în stare de incompatibilitate ocupă o funcţie de
natura celor prevăzute de art. 1 din Legea nr. 176/2010 în perioada de 3 ani în care operează
interdicţia legală prevăzută de acest act normativ constituie o încălcare a principiilor
constituţionale şi legale privind ocuparea funcţiilor şi demnităţilor publice care se bucură de
integritate, noul mandat fiind obţinut cu încălcarea regimului juridic al incompatibilităţilor, cu
consecinţa constatării acestei împrejurări prin ordin emis de către prefect.
12
95. Prin urmare, constatarea definitivă a stării de incompatibilitate a unei persoane se
răsfrânge şi asupra celui de-al doilea mandat într-o funcţie eligibilă, intenţia legiuitorului fiind
aceea de a sancţiona persoanele cu privire la care s-a constatat încălcarea regimului juridic
privind incompatibilităţile, sancţiunea având două componente: eliberarea din funcţie, conform
dispoziţiilor art. 160 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019, şi
interdicţia de a mai ocupa aceeaşi funcţie pe o perioadă de 3 ani de la încetarea de drept a
mandatului, conform prevederilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010.
96. În consecinţă, dacă se constată starea de incompatibilitate cu privire la funcţia
eligibilă deţinută anterior de o persoană, care a obţinut, ca efect al alegerilor, aceeaşi funcţie,
calitatea de ales trebuie să înceteze, astfel încât măsura încetării de drept a mandatului primarului
este consecinţa constatării unei stări de incompatibilitate, indiferent dacă aceasta este constatată
în perioada mandatului în curs sau în perioada unui mandat anterior.
97. O interpretare contrară ar conduce la lipsirea de efecte a normei juridice şi la eludarea
prevederilor art. 25 din Legea nr. 176/2010, inclusiv a dispoziţiilor art. 160 din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 57/2019. [...]
2) Decizia nr. 2/2021, publicată în M. Of. nr. 342 din 5 aprilie 2021
Soluția: Admite recursul în interesul legii formulat de Avocatul Poporului şi, în
consecinţă, stabileşte că:
În interpretarea şi aplicarea sintagmei "până la soluţionarea contestaţiei la executare"
din cuprinsul art. 719 alin. (1) din Codul de procedură civilă, suspendarea executării silite este
limitată în timp până la soluţionarea în primă instanţă a contestaţiei la executare.
Considerente:
[...] 53. Cu titlu preliminar, se cuvine a fi expuse câteva scurte consideraţii referitoare la
instituţia suspendării executării silite, relevante pentru prezenta dezbatere.
54. Definită doctrinar, suspendarea executării silite reprezintă un incident procedural,
având caracter excepţional, prin care se temporizează procedura execuţională pentru o anumită
perioadă de timp, fie sub forma împiedicării demarării ei, fie sub forma opririi acesteia.
55. Ca mijloc de protecţie pentru părţile sau terţele persoane interesate, implicate în
procedura execuţională, suspendarea executării silite este menită a asigura deplina
compatibilitate şi congruenţă între, pe de o parte, principiile executării în mod prompt şi efectiv,
cu celeritate şi în integralitate a obligaţiei cuprinse în titlul executoriu, conform art. 626-627 din
Codul de procedură civilă, şi, pe de altă parte, principiul legalităţii executării silite, conform art.
625 din acelaşi act normativ.
56. Statul este ţinut, aşadar, să asigure un just echilibru între interesul creditorului de a-şi
valorifica dreptul recunoscut prin titlul executoriu într-un termen optim şi previzibil şi dreptul
debitorului de a fi supus unei proceduri de executare cu respectarea dispoziţiilor legale.
57. Drept urmare, regula în materie o constituie continuitatea şi celeritatea actelor de
executare, în scopul realizării cu promptitudine a dreptului recunoscut prin titlul executoriu, în
timp ce măsura suspendării nu poate avea decât un caracter excepţional, devenind incidentă în
acele situaţii în care temporizarea procedurii execuţionale este necesară pentru prevenirea unor
consecinţe negative iremediabile sau dificil de remediat.
58. Dintre cazurile de suspendare a executării silite - voluntară, de drept (obligatorie) şi
facultativă (judecătorească), prin raportare la dispoziţiile art. 701 din Codul de procedură civilă -,
13
suspendarea executării silite formulate în cadrul contestaţiei la executare, în temeiul dispoziţiilor
art. 719 alin. (1) din Codul de procedură civilă, este cazul de oprire/sistare temporară a
procedurii execuţionale ce interesează prezenta dezlegare supusă atenţiei în cadrul mecanismului
de unificare jurisprudenţială, activat prin memoriul de recurs în interesul legii formulat de
Avocatul Poporului.
59. Reglementată drept caz de suspendare facultativă (judecătorească), prin norma cu
caracter general cuprinsă în art. 719 alin. (1) din Codul de procedură civilă, suspendarea
executării silite în cadrul contestaţiei la executare rămâne o măsură procesuală excepţională,
supusă unor condiţii restrictive.
60. Caracterul incidental al cererii de suspendare a executării silite, în sensul dat de
dispoziţiile art. 30 alin. (6) din Codul de procedură civilă, constituie una dintre condiţiile de
admisibilitate pentru un asemenea demers procesual, întrucât, aşa cum rezultă din norma legală
supusă dezbaterii, suspendarea executării silite poate fi dispusă "până la soluţionarea contestaţiei
la executare sau a altei cereri privind executarea silită". Nu poate fi considerată decât firească
opţiunea legiuitorului în acest sens, având în vedere tocmai efectul dilatoriu, întreruptiv, ataşat
măsurii de suspendare.
61. Revenind, în lumina acestor consideraţii preliminare, la soluţionarea problemei de
drept cu a cărei dezlegare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, se apreciază că este
necesară examinarea acesteia dintr-o dublă perspectivă.
62. Astfel, un prim plan de analiză, subsumat interpretării literale a normei juridice
cuprinse în art. 719 alin. (1) din Codul de procedură civilă, prin utilizarea metodelor de
interpretare gramaticală, logică şi sistematică, fundamentează concluzia potrivit căreia sintagma
"până la soluţionarea contestaţiei la executare" are în vedere, incontestabil, momentul dezlegării
în primă instanţă a contestaţiei la executare.
63. Este locul aici a aminti că interpretarea literală (declarativă) este impusă de concluzia
că între formularea literară (lingvistică) a normei civile şi conţinutul său real există o
concordanţă deplină şi perfectă. În consecinţă, norma juridică nu poate fi aplicată nici extensiv,
pentru a include alte situaţii practice necuprinse în ipoteza acesteia, şi nici restrictiv, pentru a
exclude anumite situaţii practice aparent cuprinse în ipoteza sa, deoarece lex dixit quam voluit.
64. Aşadar, analiza semantică a terminologiei folosite de legiuitor evidenţiază că
dezlegarea prin hotărârea dată în primă instanţă are natura juridică a unei "soluţionări" a
contestaţiei la executare şi, în consecinţă, intră în câmpul de aplicabilitate al sintagmei deduse
prezentei interpretări unificatoare.
65. Altfel spus, întrucât prin însăşi formularea normei juridice se stabileşte, ca limită
temporală, momentul soluţionării contestaţiei (sau a altei cereri privitoare la executarea silită), iar
hotărârea pronunţată în primă instanţă corespunde, fără echivoc, conceptului de "soluţionare",
apare limpede deducţia că efectele suspendării executării silite, dispusă până la soluţionarea
contestaţiei la executare, nu s-ar putea prelungi dincolo de faza primei instanţe.
66. În procesul de decelare a voinţei legiuitorului se impune a se observa că nu există
niciun indiciu în conţinutul textului legal precitat, care să susţină o interpretare în sens contrar.
Or, în lipsa unei menţiuni exprese a legiuitorului, în sensul necesităţii existenţei unei soluţii
definitive, sintagma "până la soluţionarea contestaţiei la executare" nu poate privi decât
momentul dezlegării în primă instanţă a contestaţiei la executare.
67. Aceasta întrucât ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, iar introducerea
de către interpret a unei condiţii suplimentare, de genul rămânerii definitive a soluţiei primei
14
instanţe, ar însemna o adăugare la textul art. 719 alin. (1) din Codul de procedură civilă,
condiţionare neîngăduită, în lipsa unei prevederi exprese în acest sens.
68. De altfel, atunci când legiuitorul a dorit să stabilească drept moment-limită al unei
măsuri data rămânerii definitive a unei hotărâri judecătoreşti, a folosit o exprimare explicită în
acest sens.
69. Este cazul, bunăoară, al situaţiilor expres reglementate de dispoziţiile Codului de
procedură civilă în cuprinsul art. 721 alin. (4) (poziţionat în proximitatea instituţiei suspendării
aflate în dezbatere), referitoare la suspendarea eliberării către creditor a sumei consemnate, în
cazul depunerii cu afectaţiune specială, până la momentul soluţionării contestaţiei prin hotărâre
definitivă, al art. 818 alin. (2), referitoare la suspendarea urmăririi imobilului proprietate comună
până la soluţionarea partajului, prin hotărâre rămasă definitivă, sau al art. 861 alin. (1),
referitoare la suspendarea împărţelii preţului de adjudecare până la judecarea definitivă a cererii
de evicţiune.
70. Se impune a se observa că, în schimb, similar textului legal în discuţie, legiuitorul nu
a reglementat în mod expres vreo condiţionare de genul rămânerii definitive a soluţiei instanţei în
alte cazuri legale în materie de suspendare a procedurii execuţionale, fiind de amintit, exempli
gratia, dispoziţiile art. 653 alin. (2) din Codul de procedură civilă, referitoare la suspendarea
executării până la soluţionarea cererii de recuzare a executorului judecătoresc, ori cele ale art.
692 alin. (3) din acelaşi cod, referitoare la suspendarea eliberării sau distribuirii sumelor până la
soluţionarea cererii de intervenţie.
71. Concluziv, textul legal al art. 719 alin. (1) din Codul de procedură civilă nu poate fi
extins peste înţelesul său literal şi, în consecinţă, efectele suspendării executării silite nu pot fi
extinse după momentul soluţionării în primă instanţă a contestaţiei la executare.
72. În cel de-al doilea plan de analiză, subsumat efectelor juridice ale hotărârii
judecătoreşti pronunţate de prima instanţă cu privire la contestaţia la executare, se impune a fi
evidenţiat caracterul executoriu al hotărârii, recunoscut prin dispoziţiile art. 651 alin. (4) din
Codul de procedură civilă, potrivit cărora "Dacă prin lege nu se dispune altfel, instanţa de
executare se pronunţă prin încheiere executorie, care poate fi atacată numai cu apel, în termen de
10 zile de la comunicare".
73. Întrucât, în materia contestaţiei la executare, nu este reglementată o asemenea
excepţie de la regula caracterului executoriu al hotărârii date în primă instanţă, regula edictată la
art. 651 alin. (4) din Codul de procedură civilă nu are a fi îndepărtată.
74. Drept urmare, din întreaga economie a dispoziţiilor art. 719 din Codul de procedură
civilă rezultă că măsura suspendării executării silite subzistă până la soluţionarea de prima
instanţă a contestaţiei la executare.
75. Aceasta întrucât, prin ipoteză, în cazul admiterii contestaţiei la executare, avându-se
în vedere că, potrivit art. 651 alin. (4) din Codul de procedură civilă, încheierea instanţei de
executare are caracter executoriu şi, deci, executorul judecătoresc trebuie să se conformeze de
îndată măsurii dispuse prin această încheiere, nu mai este necesar efectul suspensiv de executare
al încheierii pronunţate în temeiul art. 719 alin. (1) din Codul de procedură civilă, pentru simplul
motiv că intervine un alt efect, mult mai energic, şi anume acela al anulării (după caz, în tot sau
în parte, a executării silite ori a unor acte de executare), efect care se consumă încă de la
momentul pronunţării soluţiei de primă instanţă.
76. Pe de altă parte, un raţionament asemănător poate fi făcut şi în ipoteza respingerii
contestaţiei la executare, în sensul în care executorialitatea procedurii decurgând din respingerea
contestaţiei debitorului presupune ca executarea să fie reluată de îndată, însă, dacă debitorul
15
apelează încheierea, solicitând şi suspendarea executării acesteia, admiterea cererii de suspendare
a executării încheierii nu înseamnă altceva decât menţinerea suspendării executării silite dispuse
de prima instanţă.
77. Se cuvine a fi subliniat caracterul sumar al analizei pe care o realizează instanţa în
cadrul soluţionării cererii de suspendare a executării, în sensul că nu se cercetează fondul
raportului juridic execuţional, ci numai aparenţele motivelor de contestaţie la executare, care
reies cât mai clar cu putinţă din actele dosarului.
78. Or, soluţia de respingere a contestaţiei la executare, după administrarea probatoriului
adecvat şi cercetarea fondului cauzei, nu mai justifică menţinerea efectului suspensiv de
executare al încheierii pronunţate în temeiul art. 719 alin. (1) din Codul de procedură civilă.
79. Raţionamentul se impune, deoarece, în cazul în care s-ar considera că suspendarea
executării silite dispuse de prima instanţă subzistă şi ulterior dezînvestirii sale, ar însemna ca, în
afară de negarea executorialităţii hotărârii date de instanţa de executare cu privire la contestaţie,
să se acorde şi prevalenţă unei încheieri de suspendare a executării silite, care este rezultatul unei
examinări sumare a temeiniciei contestaţiei (neprejudecare/"pipăire" a fondului), în faţa unei
veritabile hotărâri judecătoreşti de fond, rezultat al unui examen, prin excelenţă, mult mai
aprofundat.
80. În alţi termeni, a admite contrariul şi a accepta că suspendarea executării silite poate
depăşi, ca întindere, momentul soluţionării în fond a contestaţiei la executare ar echivala cu o
pronunţare a primei instanţe dincolo de competenţele sale, peste instanţa de control judiciar, a
cărei hotărâre este suverană asupra tuturor chestiunilor deduse judecăţii. În virtutea caracterului
exclusiv incidental al cererii de suspendare a executării silite, o atare măsură procesuală
excepţională poate fi dispusă de prima instanţă doar în limitele cadrului procesual al soluţionării
contestaţiei la executare.
81. Concluziv, din perspectiva şi a secundului palier argumentativ, circumscris efectelor
produse de hotărârea pronunţată, în primă instanţă, cu privire la contestaţia la executare, rezultă
cu forţa evidenţei că este corectă prima orientare jurisprudenţială.
82. În consecinţă, sintagma "până la soluţionarea contestaţiei la executare" din cuprinsul
art. 719 alin. (1) din Codul de procedură civilă trebuie interpretată în sensul că suspendarea
executării silite este limitată în timp până la momentul soluţionării în primă instanţă a
contestaţiei la executare. [...]
Apel Cluj şi, în consecinţă, stabileşte că:
În aplicarea dispoziţiilor art. 45 alin. (1) lit. a) şi art. 43 alin. (7) din Legea nr. 85/2014
coroborate cu prevederile art. 480 alin. (2) şi alin. (3) din Codul de procedură civilă, curtea de
apel, învestită cu soluţionarea apelului declarat împotriva hotărârii judecătorului-sindic prin
care s-a respins o cerere de trecere a debitorului la procedura falimentului sau prin care
confirmă un plan de reorganizare, admiţând apelul, va anula hotărârea şi va trimite cauza
judecătorului-sindic, cu dispoziţie obligatorie de trecere a debitorului în faliment.
Considerente:
[...] 26. Prevederile art. 43 alin. (7) din Legea nr. 85/2014 transpun, în esenţă, efectele
Deciziei nr. 5 din 4 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul
16
competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 350 din 19 mai 2011, privitor la aplicarea dispoziţiilor art. 11 alin. (1) şi art. 12 din Legea
nr. 85/2006, în contextul căii de atac a recursului prevăzute de Codul de procedură civilă de la
1865.
27. În cadrul legislativ anterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că "În aplicarea
dispoziţiilor art. 11 alin. (1) şi art. 12 din Legea nr. 85/2006 coroborate cu dispoziţiile art. 312
alin. 2-4 din Codul de procedură civilă, curtea de apel, învestită cu soluţionarea recursului
declarat împotriva judecătorului-sindic prin care s-a respins cererea de deschidere a insolvenţei,
admiţând recursul, va casa hotărârea şi va trimite cauza judecătorului-sindic pentru deschiderea
procedurii insolvenţei".
28. S-a reţinut că soluţia pe care instanţa de recurs o poate pronunţa în situaţia admiterii
recursului împotriva hotărârii de respingere a cererii de deschidere a procedurii, care implică
trimiterea, faţă de specificul procedurii de a fi prin lege succesivă, este soluţia de casare. Altfel,
soluţia de modificare presupune o examinare limitată la motivele prevăzute la art. 304 pct. 6,7,8
şi 9 din Codul de procedură civilă de la 1865, iar modificarea exclude trimiterea cauzei spre
rejudecare.
29. De aceea, la momentul adoptării hotărârii de unificare a practicii judiciare s-a
considerat că prevederile art. 312 alin. 2-4 din Codul de procedură civilă de la 1865 trebuie
aplicate nu în litera lor, ci în mod circumstanţiat, în măsura compatibilităţii lor cu specificul
procedurii insolvenţei de a fi etapizată legal şi succesiv.
30. S-a mai reţinut, pe de altă parte, că, potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 85/2006
[actual art. 40 alin. (1) din Legea nr. 85/2014], "organele care aplică procedura sunt: instanţele
judecătoreşti, judecătorul-sindic, administratorul judiciar şi lichidatorul".
31. Totodată, au fost avute în vedere principalele atribuţii ale judecătorului-sindic
reglementate de art. 11 din Legea nr. 85/2006, iar prima dintre acestea era cea prevăzută la lit. a):
"pronunţarea motivată a hotărârii de deschidere a procedurii şi, după caz, de intrare în faliment
atât prin procedura generală, cât şi prin procedura simplificată".
32. În atare context, s-a apreciat că atribuţiile pe care legea le prevede pentru fiecare
dintre participanţii la procedura insolvenţei sunt de competenţă exclusivă, ele neputând fi
îndeplinite de un alt participant la procedură, iar "pronunţarea motivată a hotărârii de deschidere
a procedurii şi, după caz, de intrare în faliment atât prin procedura generală, cât şi prin procedura
simplificată" revine în mod exclusiv judecătorului-sindic.
33. Prin urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a exclus posibilitatea ca prin decizia de
casare instanţa de recurs să pronunţe deschiderea procedurii şi să trimită cauza judecătorului-
sindic pentru dispunerea celorlalte măsuri pe care le impune această fază distinctă a procedurii.
34. Odată cu adoptarea Legii nr. 85/2014 şi în considerarea modificării regimului căilor
de atac prin intrarea în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, efectele
obligatorii ale Deciziei nr. 5/2011 au fost transpuse în noua lege.
35. În măsura în care soluţia adoptată prin Decizia nr. 5/2011 a fost rezultatul aplicării
dispoziţiilor procedurale de drept comun de o manieră considerată compatibilă cu procedura
specială a insolvenţei, judecătorii-raportori opiniază că ea îşi păstrează actualitatea şi în prezentul
cadru legislativ, cu atât mai mult cu cât raţiunile avute în vedere în considerentele respectivei
decizii în interesul legii nu au suferit modificări.
36. Aşadar, chiar dacă dispoziţiile art. 43 alin. (7) din Legea nr. 85/2014 au în vedere
numai stadiul soluţionării cererii de deschidere a procedurii insolvenţei, o normă similară nefiind
adoptată corespunzător cu prilejul reglementării intrării în faliment, apreciem că soluţia trebuie
17
aplicată şi în cazul de faţă, cu toate că nu corespunde întocmai dezlegărilor propuse de art. 480
din Codul de procedură civilă; pentru identitate de raţiune trebuie însă a fi păstrate analogiile şi
raţionamentul logico-juridic din cuprinsul Deciziei nr. 5/2011, care se raportau atunci la
prevederile art. 312 din Codul de procedură civilă de la 1865.
37. Aceasta şi pentru că, în aplicarea principiului ubi eadem este ratio, eadem solutio esse
debet, pronunţarea soluţiei de intrare în faliment revine în exclusivitate în atribuţia judecătorului-
sindic, iar amintita competenţă, apreciată ca fiind exclusivă, a constituit argumentul aplicării
circumstanţiate a dispoziţiilor procedurale de drept comun.
38. În prezent, prevederile art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 85/2006 referitoare la
principalele atribuţii ale judecătorului-sindic, examinate cu ocazia adoptării Deciziei nr. 5/2011,
se regăsesc textual în cuprinsul art. 45 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 85/2014.
39. De asemenea, prevederile art. 342 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, potrivit cărora
"dispoziţiile prezentei legi se completează, în măsura în care nu contravin, cu cele ale Codului de
procedură civilă şi ale Codului civil", redau cu exactitate art. 149 din Legea nr. 85/2006 avut în
vedere la adoptarea soluţiei de unificare a practicii judiciare, sus-menţionată, ocazie cu care s-a
urmărit asigurarea compatibilităţii dintre normele speciale din materia insolvenţei şi normele
generale din Codul de procedură civilă. [...]
4) Decizia nr. 5/2021, publicată în M. Of. nr. 608 din 18 iunie 2021
Apel Constanţa şi, în consecinţă, stabileşte că:
"În interpretarea dispoziţiilor art. 96 alin. (1) şi alin. (2) lit. b), art. 100 alin. (3), art. 101
alin. (3), art. 102 alin. (3) şi art. 109 alin. (9) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare, coroborate cu prevederile art. 5 alin. (5), art. 21 alin. (3) şi art. 34 alin. (1) din
Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu
modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare,
instanţa de judecată, învestită cu soluţionarea plângerii contravenţionale formulate împotriva
unui proces-verbal de contravenţie, prin care s-a aplicat sancţiunea complementară a
suspendării temporare a exercitării dreptului de a conduce un autovehicul, tractor agricol sau
forestier ori tramvai, nu are posibilitatea să examineze proporţionalitatea acestei sancţiuni
complementare."
Considerente:
[...] 36. Dispoziţiile legale supuse interpretării unitare sunt cuprinse în categoria
dispoziţiilor generale de drept comun în materia plângerilor contravenţionale (Ordonanţa
Guvernului nr. 2/2001), precum şi a normelor cu caracter special (Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 195/2002) şi privesc obligativitatea aplicării sancţiunii complementare a
suspendării temporare a exercitării dreptului de a conduce, împreună cu sancţiunea principală.
37. Având ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii altor fapte
interzise de lege, sancţiunile contravenţionale complementare reglementate de Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 corespund unei necesităţi primordiale privind interesele
siguranţei rutiere (Decizia Curţii Constituţionale nr. 427 din 7 aprilie 2011, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 356 din 23 mai 2011).
18
38. Reglementarea lor, atât sub aspectul instituirii, cât şi al duratei, este pe deplin
justificată din perspectiva interesului general ocrotit, după cum s-a observat şi în jurisprudenţa
Curţii Constituţionale (Decizia nr. 693 din 31 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 36 din 20 ianuarie 2020; Decizia nr. 264 din 23 aprilie 2015, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 15 iunie 2015).
39. Conform art. 180 alin. (1) din Regulamentul de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, aprobat prin Hotărârea
Guvernului nr. 1.391/2006, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul în care constată
încălcări ale normelor rutiere, agentul constatator încheie un proces-verbal de constatare a
contravenţiei, care va cuprinde în mod obligatoriu, printre altele, sancţiunea contravenţională
complementară aplicată şi/sau măsura tehnico-administrativă dispusă.
40. Art. 96 alin. (2) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 prevede,
ca sancţiune contravenţională complementară, suspendarea exercitării dreptului de a conduce, pe
timp limitat.
41. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), în Decizia de inadmisibilitate dată
la 7 decembrie 1999 în Cauza Michel Pewinski împotriva Franţei (Cererea nr. 34.604/97), a
statuat că suspendarea permisului de conducere pentru o contravenţie la circulaţia rutieră nu
prezumă vinovăţia conducătorului auto, de vreme ce este menţinută posibilitatea contestării
faptelor pentru care a fost aplicată această măsură în faţa unui judecător, neavând, prin urmare,
un obiectiv punitiv. În această cauză, CEDO a observat că măsura suspendării dreptului de a
conduce autovehicule, ca urmare a săvârşirii unei fapte ce punea în pericol siguranţa rutieră
(depăşirea vitezei legale), avea un caracter esenţialmente preventiv, putând fi considerată ca
urmărind protecţia altor persoane împotriva riscului potenţial pe care îl prezintă pentru
participanţii la trafic un conducător auto care încalcă regulile de circulaţie rutieră.
42. Trebuie avut în vedere aspectul esenţial că, în anumite situaţii, fapta contravenţională
este în legătură cu aptitudinile şi abilităţile contravenienţilor de a conduce, prin raportare la
regulile de circulaţie, iar retragerea temporară a dreptului de a conduce corespunde necesităţii
primordiale de a ocroti interesele siguranţei rutiere, scopul urmărit fiind prevenţia, prin limitarea
conduitei unui participant la trafic având comportamente periculoase, care a creat un risc de
producere a unui eveniment rutier, şi, totodată, determinarea respectării pe viitor a obligaţiei,
scopuri ce nu pot fi atinse decât prin aplicarea unei sancţiuni complementare.
43. Îmbunătăţirea siguranţei rutiere reprezintă un obiectiv central al politicii Uniunii
Europene în domeniul transporturilor, având ca scop reducerea deceselor, a vătămărilor
corporale şi a daunelor materiale, iar un element important al acestui deziderat, declarat prin
Directiva (UE) 2015/413 a Parlamentului European şi a Consiliului din 11 martie 2015 de
facilitare a schimbului transfrontalier de informaţii privind încălcările normelor de circulaţie care
afectează siguranţa rutieră, îl constituie aplicarea consecventă a sancţiunilor pentru încălcările
normelor de circulaţie săvârşite în Uniune, care pun în pericol semnificativ siguranţa rutieră.
44. Prevederile art. 100 alin. (3), art. 101 alin. (3) şi art. 102 alin. (3) din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 individualizează contravenţiile la regimul rutier care impun
obligativitatea aplicării sancţiunii complementare.
45. Interpretarea gramaticală a dispoziţiilor legale menţionate conduce la concluzia că, în
dreptul român, suspendarea dreptului de a conduce se aplică în mod obligatoriu, cu titlu de
sancţiune complementară, oricărei persoane căreia i s-a aplicat o sancţiune contravenţională
principală pentru săvârşirea faptelor enumerate de textele menţionate.
19
46. Sancţiunea complementară este stabilită chiar de legiuitor, independent de pericolul
social concret al faptei comise, prin indicarea unui număr fix de zile de suspendare a exercitării
dreptului de a conduce, în funcţie de încadrarea juridică a contravenţiei săvârşite şi prin raportare
la gradul de pericol social al faptei săvârşite, apreciat în abstract, legiuitorul prezumând un
pericol social suficient de mare care să atragă sancţiunea respectivă.
47. Alături de argumentele prezentate anterior, se constată că, prin Decizia nr. 854 din 18
octombrie 2012, Curtea Constituţională a statuat că "(...) reglementarea de către legiuitor a
aplicării obligatorii, împreună cu sancţiunea principală a amenzii, a sancţiunii complementare a
reţinerii permisului de conducere sau a dovezii înlocuitoare a acestuia, (...) este consecinţa
legăturii directe în care se află cu fapta sancţionată şi a pericolului social sporit al acesteia".
48. Dat fiind caracterul strict determinat al sancţiunii complementare, nu există
posibilitatea reducerii perioadei pentru care aceasta a fost aplicată, deoarece ar însemna un adaos
la lege şi o încălcare a principiului legalităţii sancţiunilor, judecătorul neputându-se substitui
legiuitorului pentru a crea o nouă clasă de sancţiuni.
49. Este adevărat că, potrivit art. 34 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001,
instanţa competentă să soluţioneze plângerea hotărăşte asupra sancţiunii, fără a se face distincţie
între cea principală sau cea complementară, însă textul trebuie interpretat pornind chiar de la
raţiunea sa intrinsecă, în sensul că, nu întâmplător, prima componentă a verificării vizează
legalitatea, iar cea de-a doua temeinicia.
50. Astfel, sunt respectate şi exigenţele impuse de Curtea Constituţională prin
considerentele Deciziei nr. 732 din 20 noiembrie 2018 referitoare la respingerea excepţiei de
neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (5), (6) şi (7) şi art. 34 din Ordonanţa Guvernului
nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, în sensul în care, în virtutea principiului
legalităţii sancţiunilor contravenţionale, dar şi al liberului acces la justiţie, instanţa de judecată
analizează legalitatea şi temeinicia fiecărei sancţiuni contravenţionale în parte, în privinţa
legalităţii, fiind datoare să verifice şi să hotărască asupra sancţiunii complementare, însă în
limitele legii.
51. Reglementarea unei sancţiuni complementare absolut determinate, incidentă pentru
anumite fapte grave, privită în abstract, exclusă procesului de apreciere din partea agentului
constatator ori instanţei de judecată, este lăsată la latitudinea puterii legiuitoare, în raport cu
raţiunile concrete ce o pot justifica la un moment dat, inclusiv frecvenţa unor fapte similare şi
potenţiale ori consecinţele nefaste ce pot să apară în cazul săvârşirii lor.
52. În schimb, soluţionarea criticilor privind interpretarea şi aplicarea legii în raport cu
situaţiile de fapt, precum şi competenţa de a aprecia dacă în cauză legea a fost corect interpretată
şi aplicată revin instanţelor de judecată, în cadrul căilor de atac prevăzute de lege.
53. Mai mult, prin Decizia nr. 8 din 19 marte 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -
Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii, sesizată cu interpretarea şi
aplicarea unitară a unora dintre dispoziţiile legale supuse dezbaterii şi în prezenta sesizare,
respectiv dispoziţiile art. 96 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, a
stabilit următoarele:
"(...) În concluzie, din economia prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
195/2002, sancţiunea complementară a suspendării dreptului de a conduce este stabilită de lege
întotdeauna pe lângă sancţiunea principală a amenzii, iar agentul sancţionator nu are latitudinea
de a reindividualiza sancţiunea complementară. (...)
Persoana sancţionată are dreptul la un proces echitabil (art. 31-36 din Ordonanţa
Guvernului nr. 2/2001) în cadrul căruia să utilizeze orice mijloc de probă şi să invoce orice
20
argumente pentru dovedirea împrejurării că situaţia de fapt din procesul-verbal nu corespunde
modului de desfăşurare a evenimentelor."
54. Astfel, instanţa poate hotărî asupra sancţiunilor aplicate de agentul constatator,
conform art. 34 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor,
în sensul că poate dispune anularea acestora dacă au fost aplicate cu încălcarea principiului
legalităţii (dacă nu sunt prevăzute de lege sau excedează limitelor legale) sau poate
reindividualiza sancţiunea principală a amenzii, în considerarea art. 21 alin. (3) din Ordonanţa
Guvernului nr. 2/2001, prin reducerea acesteia până spre minimul prevăzut de lege sau prin
înlocuirea sa cu sancţiunea avertismentului.
55. Instanţa de judecată poate verifica şi modul de aplicare a sancţiunii complementare,
astfel cum s-a statuat în Cauza Ioan Pop împotriva României (Cererea nr. 40.301/04, Decizia de
inadmisibilitate din 28 iunie 2011), în care se arată că instanţele naţionale trebuie să ofere
petentului cadrul necesar pentru a-şi expune cauza în condiţii de egalitate cu partea adversă, însă
unicul control judiciar la care acestea sunt îndreptăţite este acela relativ la verificarea legalităţii
aplicării sancţiunii complementare a suspendării temporare a dreptului de a conduce.
56. Câtă vreme instanţa a reţinut legalitatea şi temeinicia procesului-verbal contestat şi nu
a dispus anularea acestuia, nu poate proceda la "înlăturarea" sancţiunii complementare a
suspendării exercitării dreptului de a conduce şi nici la modificarea duratei de timp pentru a fost
dispusă măsura, prin înlocuirea acesteia cu o durată care nu este prevăzută de lege.
57. Această interpretare nu aduce atingere dispoziţiilor art. 32 alin. (2) din Ordonanţa
Guvernului nr. 2/2001, conform cărora "Controlul aplicării şi executării sancţiunilor
contravenţionale principale şi complementare este de competenţa exclusivă a instanţei", întrucât
nu este negat rolul instanţei de a verifica sancţiunile dispuse de agentul constatator, dar această
verificare nu se poate raporta decât la dispoziţiile legale incidente, conform celor expuse mai sus.
58. Această interpretare nu contravine nici dispoziţiilor art. 13 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia), care reglementează
dreptul la un recurs efectiv, sau celor ale art. 6 din Convenţie, care instituie dreptul la un proces
echitabil, întrucât petentul are posibilitatea să se adreseze instanţei de judecată în vederea
analizării legalităţii şi temeiniciei procesului-verbal contestat, dar, conform celor expuse, această
analiză nu poate fi efectuată decât în limitele legii.
59. Nu este incident nici principiul potrivit căruia qui potest maius, potest et minus,
întrucât a interveni asupra sancţiunii principale aplicate nu este "mai mult" decât a interveni
asupra celei complementare. Faptul că legea permite ajustarea de către judecător a cuantumului
amenzii aplicate, în limitele minimă şi maximă prevăzute de lege, sau înlocuirea acestei sancţiuni
cu cea a avertismentului nu presupune implicit că se permite intervenirea discreţionară asupra
sancţiunii complementare în lipsa unui text legal, întrucât aceasta din urmă are un regim juridic
diferit, nefiind în situaţia aplicării gradate a aceluiaşi text legal.
60. A îmbrăţişa opinia contrară înseamnă a admite că instanţa poate dispune asupra celor
deduse judecăţii cu încălcarea dispoziţiilor art. 22 din Codul de procedură civilă privitoare la
rolul judecătorului în aflarea adevărului, dispoziţii potrivit cărora judecătorul soluţionează litigiul
conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile şi trebuie să aplice în mod corect legea, în
scopul pronunţării unei hotărâri legale; aceste dispoziţii exclud, aşadar, posibilitatea
judecătorului de a "înlătura" sancţiuni a căror aplicare este obligatorie conform legii sau de a le
stabili o durată neprevăzută de lege.
61. Cu referire la asimilarea caracterului autonom al acuzaţiei penale în domeniul
contravenţional, ca urmare a jurisprudenţei CEDO şi a Deciziei nr. LXXIV din 5 noiembrie 2007
21
a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 545 din 18 iulie 2008, privind examinarea recursului în interesul legii, prin care s-a
statuat că "Dispoziţiile art. 71 din Codul penal referitoare la pedepsele accesorii se interpretează
în sensul că interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) (teza I)-c) din Codul penal nu se va
face în mod automat, prin efectul legii, ci se va supune aprecierii instanţei, în funcţie de criteriile
stabilite în art. 71 alin. 3 din Codul penal", se impun precizările ce vor fi redate mai jos.
62. Exigenţele dezvoltate de instanţa de contencios european al drepturilor omului au fost
preluate în practica instanţelor naţionale prin intermediul deciziei de unificare anterior
menţionate, ulterior ele fiind transpuse în fondul activ al legislaţiei penale.
63. Astfel, potrivit art. 67 alin. (1) din actualul Cod penal, "pedeapsa complementară a
interzicerii exercitării unor drepturi poate fi aplicată dacă pedeapsa principală stabilită este
închisoarea sau amenda şi instanţa constată că, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii,
împrejurările cauzei şi persoana infractorului, această pedeapsă este necesară". Însă, potrivit alin.
(2) din acelaşi articol, aplicarea pedepsei interzicerii exercitării unor drepturi devine obligatorie
când legea prevede această pedeapsă pentru infracţiunea săvârşită.
64. Pentru identitate de raţiune ce se desprinde din semantica reglementării, aceeaşi este
situaţia şi în cazul aplicării obligatorii a sancţiunii complementare prevăzute de art. 100 alin. (3),
art. 101 alin. (3) şi art. 102 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, care au
semnificaţia unor dispoziţii speciale în raport cu dispoziţiile generale de drept comun prevăzute
de art. 5 alin. (6) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001.
65. Or, norma specială reprezentată de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002
reglementează în mod imperativ, la art. 96 alin. (1) şi (2), că sancţiunile complementare instituite
de aceasta, inclusiv suspendarea dreptului de a conduce, pe timp limitat, se aplică alături de
sancţiunile principale.
66. Astfel, în cazul sancţiunilor complementare prevăzute de art. 100 alin. (3), art. 101
alin. (3) şi art. 102 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, durata acestor
sancţiuni este prestabilită prin lege şi pusă de legiuitor în relaţie directă cu gravitatea faptelor
sancţionate contravenţional prin aceleaşi norme, dozarea efectuată de legiuitor fiind consecinţa
aprecierii pe care acesta a făcut-o asupra gradului de pericol social, apreciat în abstract, pentru
fiecare dintre aceste contravenţii.
67. Dacă intenţia sa ar fi fost în sensul acordării posibilităţii individualizării acestui
cuantum, acesta ar fi folosit sintagma unui interval de timp, de exemplu, între 15 zile şi 30 de
zile, sau o aproximare, de exemplu, de până la 30 de zile.
68. Aşadar, din modalitatea de redactare a art. 100 alin. (3), art. 101 alin. (3) şi art. 102
alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, potrivit cărora constituie
contravenţie şi se sancţionează cu amenda prevăzută la clasa a II-a, a III-a şi a IV-a de sancţiuni
şi cu aplicarea sancţiunii contravenţionale complementare a suspendării exercitării dreptului de a
conduce pe o perioadă de 30/60/90 de zile, rezultă caracterul obligatoriu al aplicării sancţiunii
suspendării dreptului de a conduce, alături de sancţiunea principală, iar durata sancţiunii
complementare este prevăzută într-un cuantum fix de 30/60/90 de zile, agentul constatator,
respectiv instanţa de judecată neavând o marjă de apreciere asupra unei durate de timp mai
reduse.
69. În acest context, judecătorul are posibilitatea de a înlătura sancţiunile complementare
prevăzute de art. 100 alin. (3), art. 101 alin. (3) şi art. 102 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 195/2002 doar în situaţia în care dispune anularea procesului-verbal de constatare
22
şi sancţionare a contravenţiei, nu şi atunci când menţine sancţiunea principală a amenzii sau o
înlocuieşte cu cea a avertismentului.
70. Aşadar, reducerea de către instanţă a perioadei suspendării dreptului de a conduce nu
poate interveni ca modalitate de individualizare a sancţiunii, aplicarea unei alte durate de timp
decât cea prevăzută de lege pentru clasa de contravenţii în care se încadrează fapta echivalând cu
încălcarea principiului nulla poena sine lege, care operează şi în materie contravenţională.
71. Instanţele de judecată învestite cu soluţionarea plângerilor contravenţionale pot
înlătura sancţiunile complementare aflate în discuţie doar atunci când anulează procesele-verbale
de constatare şi sancţionare a contravenţiilor ori le pot reindividualiza sub aspect temporal,
atunci când prin actul de sancţionare au fost aplicate în alte limite decât cele prevăzute de lege,
ceea ce, în esenţă, nu constituie o redozare pe criterii de proporţionalitate, ci o reaşezare a
sancţiunii complementare conform principiului legalităţii.
72. Opinia contrară potrivit căreia se acceptă posibilitatea efectuării unui control de
proporţionalitate asupra acestor sancţiuni contravenţionale complementare şi redozarea lor, prin
stabilirea de către instanţe a unor durate inferioare celor prevăzute de lege, ar conduce la crearea
unei lex tertia, întrucât presupune combinarea condiţiilor din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 195/2002 - legea specială cu cele prevăzute în Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 - legea
generală.
73. Opinia care susţine completarea prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
195/2002 cu dispoziţiile art. 5 alin. (5) şi (6) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 goleşte de
conţinut caracterul derogatoriu al prevederilor art. 100 alin. (3), art. 101 alin. (3) şi art. 102 alin.
(3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 şi conduce la încălcarea dispoziţiilor art.
109 alin. (9) din acelaşi act normativ, în care sunt indicate limitele completării legii speciale cu
legea generală.
74. Aşadar, se reţine că instanţa nu poate modifica, în cadrul judecăţii plângerii
contravenţionale, durata sancţiunii contravenţionale complementare, deoarece, similar dreptului
penal, materia contravenţională este guvernată de legalitatea sancţiunii, evidenţiată şi de
prevederile art. 2 şi 3 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001.
75. Nu în ultimul rând trebuie amintit că, în conformitate cu dispoziţiile art. 104 alin. (1)
din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, "la cererea titularului permisului de
conducere, perioadele de suspendare se reduc de către şeful poliţiei rutiere a judeţului sau a
municipiului Bucureşti pe raza căreia a fost săvârşită fapta ori de către şeful poliţiei rutiere din
Inspectoratul General al Poliţiei Române".
76. În consecinţă, persoana căreia i s-a aplicat sancţiunea contravenţională
complementară a suspendării dreptului de a conduce poate obţine reducerea duratei acestei
măsuri într-o procedură administrativă, dacă sunt îndeplinite condiţiile expres şi limitativ
prevăzute de art. 104 alin. (2)-(5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, acest
beneficiu fiind însă exclus în ipotezele prevăzute de alin. (6) al aceluiaşi articol, care au în vedere
recidiva contravenţională şi fapte contravenţionale grave.
77. În măsura în care titularul permisului de conducere căruia i s-a aplicat sancţiunea
contravenţională complementară apreciază că refuzul şefului poliţiei rutiere de a reduce
perioadele de suspendare este nejustificat, are posibilitatea de a contesta acest refuz în instanţă.
78. În concluzie, se reţine că instanţa de judecată, învestită cu soluţionarea plângerii
contravenţionale formulate împotriva unui proces-verbal de contravenţie, prin care s-a aplicat, în
temeiul dispoziţiilor art. 100 alin. (3), art. 101 alin. (3) şi art. 102 alin. (3) din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, alături de sancţiunea
23
contravenţională principală, şi sancţiunea complementară a suspendării exercitării, pe timp
limitat, a dreptului de a conduce un autovehicul, tractor agricol sau forestier ori tramvai, nu are
posibilitatea să examineze proporţionalitatea acestei sancţiuni complementare. [...]
Apel Alba Iulia şi, în consecinţă, stabileşte că:
În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 55 alin. (3) din Legea nr.
293/2004 privind Statutul funcţionarilor publici cu statut special din Administraţia Naţională a
Penitenciarelor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, decizia de zi pe unitate
prin care un ofiţer este desemnat să îndeplinească atribuţii suplimentare specifice funcţiei de
conducere nu constituie o împuternicire pe funcţie, similară celei prevăzute de art. 55 alin. (3)
din Legea nr. 293/2004.
Considerente:
[...] 69. În materie de salarizare a funcţiei publice, principiul legalităţii este consacrat prin
prevederile art. 9 din capitolul II al anexei nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010 privind
salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările
ulterioare (Legea-cadru nr. 284/2010):
"(1) Cadrele militare în activitate, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special din
sistemul administraţiei penitenciare, care îndeplinesc, prin împuternicire, atribuţiile funcţiilor
prevăzute cu solda/salariul de comandă, beneficiază, pe perioada împuternicirii, de solda de
funcţie, respectiv de salariul de funcţie şi de solda/salariul de comandă corespunzător funcţiilor
în care sunt împuternicite.
(2) Cadrele militare în activitate din Ministerul Apărării Naţionale, Serviciul Român de
Informaţii şi Serviciul de Telecomunicaţii Speciale, împuternicite să asigure îndeplinirea
atribuţiilor funcţiilor de execuţie vacante sau ai căror titulari lipsesc temporar, beneficiază, pe
perioada împuternicirii, de solda de funcţie corespunzătoare funcţiilor în care sunt împuternicite.
(3) Cadrele militare în activitate, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special din
sistemul administraţiei penitenciare împuternicite/împuterniciţi îşi menţin soldele de funcţie,
respectiv salariile de funcţie şi, după caz, soldele/salariile de comandă avute anterior, dacă
acestea sunt mai mari decât cele acordate în baza prevederilor alin. (1) şi (2).
(4) Normele metodologice privind împuternicirea pentru îndeplinirea atribuţiilor
funcţiilor de comandă şi de execuţie se stabilesc prin ordin al ordonatorului principal de credite."
70. De asemenea, în materia salarizării funcţionarului public, nu se poate aplica principiul
analogiei, deoarece s-ar ajunge la extinderea aplicării unor norme legale pentru situaţii neavute în
vedere de legiuitor la data edictării acestora, aspect nepermis de Constituţie, aşa cum rezultă din
jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 1.325 din 4 decembrie 2008, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 872 din 23 decembrie 2008, referitoare la excepţia de
neconstituţionalitate a prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi
sancţionarea tuturor formelor de discriminare).
71. Conform prevederilor art. 55 alin. (3) din Legea nr. 293/2004:
"Ofiţerii pot fi împuterniciţi în funcţii de conducere în unitatea în care sunt încadraţi sau
în care au fost detaşaţi, împuternicirea pe funcţie se poate face pentru o perioadă de maximum 6
(şase) luni şi se poate prelungi, cu acordul scris al acestora, potrivit competenţelor, cu încă 6
24
(şase) luni. Ofiţerii beneficiază pe perioada respectivă de salariul pentru funcţia în care sunt
împuterniciţi şi de indemnizaţia de conducere corespunzătoare funcţiei respective. Ofiţerii
împuterniciţi îşi menţin salariile pentru funcţia îndeplinită şi indemnizaţiile de conducere avute
anterior, dacă acestea sunt mai mari decât cele ale funcţiei pe care sunt împuterniciţi."
72. Rezultă din textul mai sus citat că, pentru acordarea indemnizaţiei de conducere
aferente funcţiei pe care s-a emis împuternicirea, este impusă ca o condiţie de formă emiterea
împuternicirii conform art. 4 şi art. 5 lit. m) din anexa la Ordinul ministrului justiţiei nr.
1.662/C/2011, respectiv de către directorul general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.
73. Pe de altă parte, atribuţiile directorului unităţii penitenciare, în ceea ce priveşte
trecerea temporară în altă muncă a funcţionarului public din sistemul administraţiei penitenciare,
sunt reglementate de prevederile art. 53 alin. (1) şi (5) din Ordinul ministrului justiţiei nr.
2.854/C/2004 pentru aprobarea Regulamentului privind condiţiile de participare, organizare şi
desfăşurare a concursurilor pentru ocuparea posturilor vacante şi avansare, precum şi condiţiile
pentru modificarea şi încetarea raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici din sistemul
administraţiei penitenciare, cu modificările şi completările ulterioare:
"(1) Funcţionarii publici din sistemul administraţiei penitenciare pot fi trecuţi temporar în
altă muncă, fără acordul acestora, în caz de forţă majoră, ca măsură de protecţie a acestora ori ca
sancţiune disciplinară, potrivit legii.
(...)
(5) Trecerea temporară în altă muncă se dispune, după caz, de către ministrul justiţiei,
directorul general sau directorii unităţilor subordonate, potrivit competenţelor prevăzute la art. 20
din Legea nr. 293/2004".
74. Pentru a stabili dacă decizia de zi pe unitate, prin care un ofiţer este desemnat să
îndeplinească atribuţii suplimentare specifice funcţiei de conducere, poate constitui o
împuternicire pe funcţie prevăzută de art. 55 alin. (3) din Legea nr. 293/2004, cu toate efectele pe
care aceasta le produce, inclusiv în sfera drepturilor salariale, analiza trebuie pornită de la natura
juridică a acestei decizii.
75. În cauzele în care s-a dat eficienţă acestei interpretări s-a stabilit că decizia de zi pe
unitate poate constitui o împuternicire în sensul art. 55 alin. (3) din Legea nr. 293/2004, întrucât
a modificat raportul de muncă al titularilor acţiunilor, aceştia efectuând în fapt activităţi de
natura celor vizate de funcţia de conducere, chiar dacă nu a fost denumită formal "împuternicire"
şi nu a fost emisă de persoana competentă.
76. Este de principiu că nu toate actele unilaterale ale autorităţilor publice sunt acte
administrative, ci numai acelea care sunt emise în regim de putere publică în vederea executării
legii sau a organizării executării acesteia, însă deciziei de zi pe unitate îi lipseşte dimensiunea de
a da naştere, a modifica sau stinge raporturi juridice, fiind în sine o operaţiune administrativă de
organizare internă a activităţii specifice locului de muncă.
77. Astfel, decizia de zi pe unitate reprezintă forma pe care o îmbracă puterea de
dispoziţie a directorului de unitate şi pe care funcţionarul public cu statut special trebuie să o
îndeplinească, în baza principiului exercitării funcţiei publice, enunţat la art. 5 lit. g) şi reiterat la
art. 10 alin. (3) din Legea nr. 293/2004, în limitele prevăzute la art. 4 alin. (3) din acelaşi act
normativ.
78. În concret, această decizie este instrumentul prin care se desemnează funcţionarii
publici cu statut special ce îndeplinesc sarcinile colegilor care lipsesc de la locul de muncă din
anumite motive, precum concediul de odihnă, concediul medical, concediul de maternitate,
învoirile, misiunile, stagii de pregătire profesională, detaşarea la alte instituţii şi altele. De
25
asemenea, prin decizia de zi pe unitate se stabilesc şi funcţionarii publici cu statut special ce
exercită atribuţiile de serviciu specifice unor funcţii (de conducere sau de execuţie) vacante prin
pensionare/transferare la alte unităţi din sistem, demisie şi altele, până la organizarea concursului
pentru ocuparea funcţiilor respective, a numirii sau schimbării din funcţie a altor funcţionari
publici cu statut special.
79. Aşadar, este evident că decizia zilnică pe unitate reprezintă o modalitate de lucru
specifică la nivelul unităţii, ce presupune repartizarea unor sarcini cu caracter temporar de către
directorul unităţii în situaţia în care nevoile unităţii penitenciare impun acest lucru şi care are, în
mod neechivoc, un caracter limitat în timp (rezultat din însăşi denumirea noţiunii "decizie de
zi").
80. Aceste caracteristici sunt confirmate şi de normele ce fac trimitere la acest instrument
de lucru, cum ar fi prevederile art. 4 alin. (3) şi art. 6 alin. (1) lit. f) din anexa la Ordinul
ministrului justiţiei nr. 2.724/C/2018 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi
funcţionare a penitenciarelor, potrivit cărora: "directorul penitenciarului emite decizii şi
instrucţiuni cu caracter intern (...) şi stabileşte programul zilnic de lucru al personalului unităţii
(...)".
81. Mai mult, potrivit art. 6 din anexa la Ordinul ministrului justiţiei nr. 1.662/C/2011:
"Directorul de unitate dispune cu privire la încadrarea, numirea, eliberarea din funcţie în vederea
numirii în altă funcţie, suspendarea, punerea la dispoziţie, încetarea raporturilor de
serviciu/muncă pentru funcţionarii publici cu statut special cu funcţii de execuţie din unitate,
personalul contractual din unitate, cu excepţia celui prevăzut la art. 1, şi funcţionarii publici cu
statut special debutanţi admişi la concurs pe funcţii din unitate", iar în executarea acestei
dispoziţii, directorul de unitate are în competenţă, conform art. 7 din anexa la acelaşi ordin,
următoarele:
"a) acordarea gradului de ofiţer, respectiv de agent persoanelor provenite din sursă
externă, declarate «admis» la concursul de ocupare a funcţiilor de execuţie din unitate;
b) trecerea în corpul ofiţerilor a agenţilor absolvenţi ai instituţiilor de învăţământ
superior, cu diplomă de licenţă sau echivalentă, declaraţi «admis» la concursul de ocupare a
funcţiilor de ofiţer de execuţie din unitate;
c) avansarea în funcţii de execuţie a funcţionarilor publici cu statut special din
competenţă, la aceeaşi poziţie din statul de organizare al unităţii sau prin concurs;
d) numirea funcţionarilor publici cu statut special debutanţi ca funcţionari publici cu
statut special definitivi;
e) delegarea personalului prevăzut la art. 6, după obţinerea avizului conducerii unităţii
unde urmează a fi delegaţi;
f) detaşarea personalului prevăzut la art. 6, după obţinerea avizului conducerii
Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor;
g) trecerea temporară în altă funcţie a funcţionarilor publici cu statut special prevăzuţi la
art. 6;
h) schimbarea din funcţie a funcţionarilor publici cu statut special prevăzuţi la art. 6;
i) mutarea funcţionarilor publici cu statut special prevăzuţi la art. 6, după obţinerea
avizului conducerii Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor;
j) evaluarea anuală a performanţelor profesionale individuale pentru personalul stabilit
prin reglementări specifice;
k) aplicarea sancţiunilor disciplinare pentru personalul stabilit prin reglementări specifice;
26
l) repunerea în drepturile anterioare, inclusiv compensarea drepturilor de care au fost
privaţi pe perioada punerii la dispoziţie, respectiv a suspendării din funcţie, a personalului
prevăzut la art. 6, în cazul în care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală ori achitarea,
precum şi în cazul încetării urmăririi penale ori a procesului penal;
m) menţinerea în activitate a funcţionarilor publici cu statut special prevăzuţi la art. 6
după împlinirea vârstei de pensionare prevăzute de lege;
n) stabilirea atribuţiilor şi competenţelor profesionale pentru personalul din unitate, cu
excepţia celor pentru directorul unităţii;
o) stabilirea drepturilor de natură salarială pentru personalul din unitate, cu excepţia celor
pentru directorul unităţii;
p) aprobarea fişei postului pentru personalul din unitate, aflat în subordine şi coordonare,
conform ierarhiei organizatorice şi funcţionale, precum şi potrivit reglementărilor specifice."
82. Spre deosebire de competenţele directorului de unitate, pentru directorul general al
Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor se prevede, în mod expres la art. 4 din anexa la
Ordinul ministrului justiţiei nr. 1.662/C/2011: "Directorul general dispune cu privire la
încadrarea, numirea, eliberarea din funcţie în vederea numirii în altă funcţie, suspendarea,
punerea la dispoziţie, încetarea raporturilor de serviciu/muncă pentru personalul din
Administraţia Naţională a Penitenciarelor, cu excepţia celui din competenţa ministrului justiţiei,
a ofiţerilor cu funcţii de conducere din unităţile subordonate, cu excepţia celor din competenţa
ministrului justiţiei şi a funcţionarilor publici cu statut special debutanţi admişi la concurs pe
funcţii din Administraţia Naţională a Penitenciarelor."
83. În aceste condiţii, împuternicirea pe o funcţie de conducere a unor ofiţeri cu funcţie
de execuţie se realizează de către directorul general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor,
conform dispoziţiilor cuprinse la art. 5 lit. m) din anexa la Ordinul ministrului justiţiei nr.
1.662/C/2011, iar directorul de unitate nu are competenţa de a împuternici un funcţionar public
cu statut special aflat în subordinea sa într-o funcţie de conducere şi, din această perspectivă,
decizia zilnică pe unitate nu poate fi echivalată cu o asemenea împuternicire.
84. Aşadar, spre deosebire de împuternicire, decizia de zi pe unitate nu se axează pe
atributele personale şi profesionale ale persoanei, ci are ca unic scop asigurarea continuităţii în
activitate, nefiind o veritabilă numire temporară în funcţie, în accepţiunea art. 25 alin. (1) din
Legea-cadru nr. 284/2010, care presupune analiza a două criterii: primul - îndeplinirea condiţiilor
specifice pentru ocuparea funcţiei de conducere de către funcţionarul public cu statut special şi al
doilea - inexistenţa unei sancţiuni disciplinare aplicate funcţionarului public cu statut special.
85. În acest sens este evident că decizia de zi pe unitate se poate emite chiar şi în ipoteza
neîndeplinirii acestor două criterii, prevalând necesitatea asigurării continuităţii în activitatea
penitenciarului.
86. Având în vedere modul cum este reglementată trecerea temporară în altă funcţie, se
constată că, în cazul persoanelor titulare ale cererilor de chemare în judecată ce au făcut obiectul
soluţiilor contradictorii, nu a fost vorba despre o astfel de modificare a raportului de muncă, fiind
relevant faptul că acestora nu li s-a întocmit o fişă a postului specifică funcţiei de conducere
exercitată şi nici o anexă la fişa postului curentă.
87. Situaţia de fapt este necontestată în aceste cauze, în sensul că reclamanţii nu au
îndeplinit, prin împuternicire, atribuţiile corespunzătoare funcţiilor de conducere invocate, ci în
baza fişei postului lor, potrivit căreia îndeplinesc şi orice alte activităţi specifice prin dispoziţie
emisă în acest sens.
27
88. Pe de altă parte, a atribui deciziei de zi pe unitate calitatea unei împuterniciri emise în
temeiul art. 55 alin. (3) din Legea nr. 293/2004 şi a accepta că, deşi este emisă de un organ
necompetent, poate produce efecte juridice ar însemna încălcarea principiului legalităţii, aşa cum
s-a precizat anterior, dar şi a competenţei organului emitent al actelor administrative, cunoscut
fiind că actul emis de un funcţionar necompetent este lovit de nulitate.
89. Se mai impune a se preciza că argumentele invocate în susţinerea primei opinii, în
sensul că funcţionarul ar fi putut cere emiterea împuternicirii prevăzute de lege, putea contesta
această decizie sau putea acţiona prin sesizarea instanţei de contencios administrativ, în cazul
unui refuz al autorităţii de a emite respectiva împuternicire, nu prezintă relevanţă câtă vreme, în
toată perioada invocată prin acţiunile care au învestit instanţele, funcţionarul aflat într-o atare
situaţie a desfăşurat activitatea ca urmare a repartizării unor sarcini zilnice, iar nu ca urmare a
unei împuterniciri în sensul art. 55 alin. (3) din Legea nr. 293/2004.
90. Or, aşa cum s-a menţionat anterior, instituţia împuternicirii, reglementată de acest text
de lege, presupune întrunirea unor condiţii specifice ce determină un regim juridic diferit de cel
al dispoziţiei de zi pe unitate, nu numai din perspectiva competenţei emiterii fiecăreia, a
situaţiilor concrete în care sunt aplicabile, dar şi a unor cerinţe specifice pe care persoana, ca
beneficiară a împuternicirii, trebuie să le îndeplinească.
91. În cazul împuternicirii, fiind o numire temporară în funcţie, în accepţiunea pe care
dispoziţiile art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 284/2010 o acordă acestei sintagme, ea
presupune analiza îndeplinirii de către funcţionarul cu statut special a unor criterii specifice
funcţiei de conducere în care este numit temporar, dar şi a criteriului inexistenţei unei sancţiuni
disciplinare aplicate persoanei în cauză.
92. În ceea ce priveşte cea de-a doua opinie, din analiza jurisprudenţei anexate se constată
că, în cea mai mare parte, hotărârile judecătoreşti care reflectă această opinie au în vedere
îndeosebi argumente care vizează situaţia de fapt, particulară, a funcţionarului titular al acţiunii
judiciare, respectiv argumente legate de durata de timp excesivă în care acesta, în baza deciziei
de zi pe unitate, a îndeplinit atribuţiile specifice funcţiei de conducere (6 luni, 1 an, 2 ani), durată
în raport cu care nu s-ar mai putea reţine, în mod rezonabil, că a reprezentat doar o măsură de
organizare temporară a activităţii.
93. Astfel de argumente, chiar reflectând o situaţie reală, nu pot conduce, sub nicio
formă, la înfrângerea principiului legalităţii, analizat anterior.
94. În caz contrar, s-ar admite că exercitarea în fapt a atribuţiilor specifice altei funcţii, în
baza deciziei de zi pe unitate, chiar pe o perioadă îndelungată ce ar excede scopului şi raţiunii
acestei instituţii, ar putea conduce, prin analogie, la acordarea unor drepturi de natură salarială, în
lipsa unei prevederi legale exprese în acest sens.
95. Se impune a se preciza şi faptul că, tot în cadrul celei de-a doua orientări
jurisprudenţiale, se invocă, cel mai adesea, situaţia discriminatorie care s-ar crea, din punctul de
vedere al acordării drepturilor salariale, între cele două categorii avute în vedere, respectiv între
funcţionarul care îndeplineşte atribuţiile corespunzătoare unei funcţii de conducere pe baza unei
decizii de zi pe unitate şi cel care ar îndeplini aceleaşi atribuţii în baza împuternicirii prevăzute
de art. 55 alin. (3) din Legea nr. 293/2004; aceasta deoarece se susţine că funcţionarul din prima
categorie este pus în situaţia de a presta o activitate suplimentară, fără a fi recompensat financiar
în mod corespunzător.
96. Un asemenea argument nu poate fi reţinut câtă vreme, pe perioada îndeplinirii
atribuţiilor suplimentare specifice funcţiei de conducere, în temeiul unei decizii pe zi pe unitate,
funcţionarul aflat într-o astfel de situaţie poate fi recompensat prin acordarea de majorări de 50%
28
din salariu, în baza Ordinului ministrului justiţiei nr. 820/C/2015 pentru aprobarea Normelor
metodologice privind acordarea majorării pentru lucrări de excepţie sau misiuni speciale
funcţionarilor publici cu statut special şi personalului civil din sistemul administraţiei
penitenciare.
97. Astfel, în art. 2 alin. (1) din aceste norme metodologice se prevede că: "Funcţionarii
publici cu statut special şi personalul civil din sistemul administraţiei penitenciare care execută,
în domeniul specific, lucrări de excepţie sau misiuni speciale, apreciate ca atare de către
conducătorii acestora, beneficiază de o majorare de până la 50% din salariul de bază prevăzut de
legislaţia în vigoare la data de 31 decembrie 2009, denumită în continuare majorare."
98. Pe de altă parte, art. 3 al aceleaşi norme enumeră ca fiind considerate "lucrări de
excepţie" (în sensul articolului precedent citat): "a) efectuate în vederea realizării unor obiective
cu impact ridicat asupra organizării şi funcţionării structurilor din sistemul administraţiei
penitenciare; b) care impun efectuarea unor activităţi cu un grad ridicat de răspundere sau
specializare; c) care presupun o documentare complexă sau gestionarea unui volum mare de
informaţii; d) care contribuie la identificarea, obţinerea sau creşterea veniturilor."
99. În consecinţă, este de netăgăduit faptul că, în condiţiile în care funcţionarul public
poate fi gratificat cu un spor de până la 50% din salariul de bază inclusiv în situaţia în care
exercită, în baza unei decizii de zi pe unitate, atribuţii specifice unei funcţii de conducere, acesta
nu poate invoca prestarea unei activităţi suplimentare, fără o contraprestaţie corespunzătoare din
partea angajatorului.
100. În înlăturarea aceluiaşi argument privind existenţa unei situaţii de discriminare se
impune a se aminti că, prin Decizia nr. 1.325 din 4 decembrie 2008 a Curţii Constituţionale,
citată într-un paragraf anterior, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art.
2 alin. (1), (2) şi (4)-(11), art. 11 şi art. 27 alin. (2)-(6) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000
privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, în măsura în care din acestea
se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să analizeze ori să refuze
aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le
înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative.
101. În considerentele acestei decizii, instanţa de contencios constituţional a reţinut că
respectivele dispoziţii ale ordonanţei lasă posibilitatea desprinderii unui înţeles neconstituţional,
în virtutea căruia instanţele judecătoreşti au posibilitatea să anuleze prevederi legale pe care le
consideră discriminatorii şi să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în
vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecăţii.
102. Or, în prezenta cauză, câtă vreme, potrivit argumentelor anterior expuse, prin
emiterea deciziei de zi pe unitate nu s-a produs o modificare a raporturilor de serviciu în sensul
împuternicirii într-o funcţie de conducere, reglementată de art. 55 alin. (3) din Legea nr.
293/2004, a acorda, prin analogie, funcţionarului beneficiul unor drepturi salariale suplimentare,
neprevăzute, în situaţia îndeplinirii atribuţiilor specifice funcţiei de conducere, prin emiterea unei
decizii de zi pe unitate, înseamnă a acţiona contrar raţionamentului şi considerentelor deciziei
Curţii Constituţionale anterior menţionate, extinzând asupra unei situaţii neavute în vedere de
legiuitor prevederile unor dispoziţii legale specifice unor situaţii şi instituţii juridice diferite.
103. În contextul anterior expus, argumentele invocate de procurorul general în punctul
său de vedere referitoare la principiul legalităţii şi al subordonării ierarhice, sub aspect
organizatoric şi funcţional, nu pot fi primite, de vreme ce tocmai principiul legalităţii este cel
care infirmă soluţia propusă de acesta, cunoscut fiind că actul administrativ emis de un
funcţionar necompetent este lovit de nulitate.
29
104. Aşadar, dacă din conţinutul normelor aplicabile litigiilor în care s-a ivit problema de
drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii reiese că directorului unităţii de
penitenciar nu îi era permis să emită o împuternicire pentru o funcţie de conducere, este evident
că decizia de zi pe unitate emisă de acesta nu poate fi asimilată respectivei împuterniciri şi,
implicit, nu poate modifica raportul de muncă al funcţionarului.
105. Pe de altă parte, nici principiul subordonării ierarhice nu se opune acestei
interpretări, întrucât funcţionarul care respectă decizia de zi pe unitate emisă de directorul unităţii
de penitenciar îndeplineşte, în fapt, atribuţiile specifice funcţiei de execuţie, conform fişei
postului, în baza căreia poate îndeplini orice altă atribuţie specifică, pentru asigurarea
continuităţii activităţii în cadrul unităţii.
106. Ca atare, argumentul conform căruia funcţionarul nu are dreptul să refuze dispoziţia
decât dacă este vădit nelegală nu se poate constitui într-un argument valabil care să
fundamenteze soluţia contrară, pentru simplul motiv că imposibilitatea refuzului nu complineşte
lipsa legalităţii deciziei, ca instrument de modificare a raportului de muncă.
107. Din această perspectivă, susţinerile procurorului general în sensul că deciziile de zi
pe unitate au produs, în concret, o modificare a felului muncii şi au operat o modificare a
raportului de serviciu nu pot fi primite, întrucât nerespectarea condiţiilor legale pentru numirea
într-o funcţie de conducere, chiar pentru o perioadă mai îndelungată de timp, aşa cum au reţinut
unele instanţe, nu poate produce consecinţe juridice, iar exercitarea în fapt a unor atribuţii de
conducere nu poate înlocui procedura legală de numire, aşa cum a fost concepută de legiuitor.
108. De asemenea, argumentul în sensul că delegarea de atribuţii, ca prerogativă a
conducătorului unităţii, ar trebui să acopere doar situaţia în care funcţia nu este vacantă sau
temporar vacantă nu poate fi primit, deoarece nu are corespondent în legislaţia evocată anterior,
iar comparaţia între art. 55 alin. (3) din Legea nr. 293/2004 şi actualul art. 125 alin. (3)-(5) din
Legea nr. 145/2019, care vorbeşte explicit de funcţia vacantă pentru împuternicire, confirmă în
realitate soluţia din cadrul primei orientări jurisprudenţiale.
109. Dacă s-ar accepta soluţia că împuternicirea se acordă doar pentru o funcţie vacantă
sau temporar vacantă, este evident că decizia de zi pe unitate nu poate fi emisă decât pentru
situaţiile specifice, când se asigură continuitatea activităţii în unitate, şi, prin urmare, nu poate
avea caracterul unui act administrativ care să modifice felul muncii prestate şi nici raportul de
muncă al funcţionarului.
110. Totodată, situaţiile concrete în care funcţia vacantă a fost asigurată temporar prin
emiterea unor decizii de zi pe unitate nu pot constitui argumente valabile în sensul asimilării
acesteia cu o împuternicire, întrucât cele două instituţii au regim juridic diferit şi sunt emise în
considerarea unor scopuri diferite.
111. În concluzie, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 55 alin. (3) din
Legea nr. 293/2004, decizia de zi pe unitate prin care un ofiţer este desemnat să îndeplinească
atribuţii suplimentare specifice funcţiei de conducere nu constituie o împuternicire pe funcţie,
similară celei prevăzute de art. 55 alin. (3) din Legea nr. 293/2004. [...]
30
În interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 120 alin. (5) din Legea nr.
46/2008 - Codul silvic, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, personalul silvic
la care fac referire aceste dispoziţii beneficiază de un spor de risc de 25% din salariul de bază,
în absenţa elaborării normelor, regulamentelor, instrucţiunilor şi ghidurilor de bune practici,
conform prevederilor art. 115 alin. (1) din aceeaşi lege
Considerente:
[...] 44. Sporul de risc de 25% din salariul de bază este o componentă a drepturilor
salariale ale personalului silvic, alături de indemnizaţia de grad profesional, după cum s-a
prevăzut expres prin art. 22 alin. (2) din O.U.G. nr. 59/2000, şi este stabilit prin lege.
45. Din expunerea de motive a Legii nr. 234/2019 rezultă că intenţia legiuitorului a fost
aceea a recunoaşterii activităţilor din domeniul silviculturii ca fiind prin natura lor îndatoriri şi
riscuri deosebite, din cauza creşterii numărului şi gravităţii agresiunilor comise asupra
personalului silvic de către cetăţeni surprinşi asupra unor fapte de natură
contravenţională/infracţională în fondul forestier, urmate în majoritatea cazurilor de perioade
lungi de spitalizare a personalului silvic sau chiar de decese, stare de pericol care a generat
stimularea acestei categorii de personal prin acordarea sporului de risc.
46. Astfel, într-o primă formă, sporul de risc a fost reglementat de art. 127 alin. (5) din
Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic, unde se prevedea că: "Personalul silvic din cadrul
autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, al subunităţilor teritoriale ale acesteia, al
ocoalelor silvice, beneficiază de un spor de risc de 25% din salariul de bază". Prin Legea nr.
175/2017 a fost modificată această prevedere, având următorul cuprins: "(5) Personalul silvic din
cadrul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, al subunităţilor teritoriale ale
acesteia, al ocoalelor silvice de regim, al structurilor silvice de rang superior, al Regiei Naţionale
a Pădurilor - Romsilva şi al Institutului Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Silvicultură «Marin
Drăcea» beneficiază de un spor de risc de 25% din salariul de bază."
47. Legea nr. 46/2008 a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
611 din 12 august 2015, iar ca urmare a renumerotării, sporul de risc se regăseşte în cuprinsul art.
120 alin. (5) din acelaşi act normativ, fiind în vigoare, întrucât nu a fost abrogat expres prin
vreun act normativ de aceeaşi forţă juridică. Împrejurarea că legiuitorul a înţeles, la momentul
republicării Legii nr. 46/2008, să menţină în cuprinsul acesteia prevederile referitoare la sporul
de risc reprezintă un argument în sensul recunoaşterii în continuare a acestui spor.
48. Aplicarea principiului supremaţiei legii, prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie,
presupune în situaţia de faţă că, dacă un drept sau spor a fost recunoscut unor categorii de
persoane prin lege, act cu caracter normativ emis de Parlament sau de către Guvern, prin
delegare legislativă, în condiţiile art. 115 din Constituţie, retragerea acestui drept sau spor trebuie
să se facă, tot prin lege, astfel cum prevede expres art. 53 din Constituţie.
49. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Hotărârea privind Cauza Kechko
împotriva Ucrainei din 8 noiembrie 2005 (paragraful 23), a statuat că este la latitudinea statului
să determine ce sume vor fi plătite angajaţilor săi din bugetul de stat. Statul poate introduce,
suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare. Totuşi,
dacă printr-o dispoziţie legală în vigoare se stabileşte plata unor sporuri şi condiţiile pentru
aceasta au fost îndeplinite, autorităţile nu pot, în mod deliberat, să amâne plata lor, atâta vreme
cât dispoziţiile legale sunt în vigoare.
31
50. De asemenea, nu se poate susţine nici că dispoziţia vizată a fost abrogată implicit prin
legile-cadru de salarizare reprezentate de Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a
personalului plătit din fonduri publice şi Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a
personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv de
legile anuale de aplicare etapizată, anterioare republicării Codului silvic din data de 12 august
2015, neexistând vreun argument juridic valabil în sensul că ar contraveni principiilor enunţate în
cuprinsul acestor reglementări; de altfel, soluţiile de nerecunoaştere a sporului în litigiu nu au
reţinut o asemenea neconcordanţă.
51. Existenţa acestui spor este în concordanţă şi cu prevederile Legii-cadru nr. 153/2017
privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările
ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017), art. 7 lit. a) şi i) din această lege prevăzând că: "În
înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarea semnificaţie: a) salariul
de bază reprezintă suma de bani la care are dreptul lunar personalul plătit din fonduri publice,
corespunzător funcţiei, gradului/treptei profesionale, gradaţiei, vechimii în specialitate, astfel
cum este stabilită în anexele nr. I-IX; (...) i) "sporul reprezintă un element al salariului
lunar/soldei lunare, acordat ca procent la salariul de bază, solda de funcţie/salariul de funcţie,
indemnizaţia de încadrare, în condiţiile legii, pentru fiecare categorie de personal". În anexa nr.
VII din Legea-cadru nr. 153/2017, aplicabilă acestei categorii de personal, la art. 9 din capitolul
II, denumit "Sporuri şi alte drepturi", se prevede că: "Personalul încadrat în autorităţile şi
instituţiile publice finanţate integral din venituri proprii beneficiază de sporurile şi indemnizaţiile
aplicabile domeniului de activitate în care este încadrat."
52. Prin urmare, se poate trage o primă concluzie, în sensul că sporul prevăzut de art. 120
alin. (5) din Codul silvic este în vigoare, este stabilit prin lege, textul de lege nu a fost abrogat
expres şi nici nu contravine legilor de salarizare, astfel cum s-a reţinut anterior.
53. În ceea ce priveşte restrângerea acestuia, acest lucru se poate face doar prin lege, iar
dispoziţia tranzitorie prevăzută de art. 115 alin. (1) din Codul silvic nu era de natură să producă
această restrângere.
54. Pe de o parte, pentru că are caracter general şi stabileşte doar că autoritatea publică
centrală care răspunde de silvicultură urma să elaboreze, în termen de 12 luni de la intrarea în
vigoare a codului, normele, regulamentele, instrucţiunile şi ghidurile de bune practici şi să le
aprobe prin ordin al conducătorului acesteia, exercitând şi controlul aplicării lor, iar pe de altă
parte, pentru că nu condiţionează acordarea unor drepturi cu caracter salarial de adoptarea
legislaţiei secundare sau de existenţa fondurilor şi nici nu amână intrarea în vigoare a unor
dispoziţii pe o anumită durată sau condiţionat de un anumit eveniment, pentru că în acest caz
trebuia să prevadă în mod expres.
55. Din alt punct de vedere, nu se poate condiţiona acordarea unui drept sau spor prevăzut
de lege pentru motivul că, în organizarea executării legii, autoritatea publică centrală nu respectă
termenul stabilit în lege pentru emiterea ordinului de aprobare a normelor, regulamentelor,
instrucţiunilor şi ghidurilor de bune practici, acest comportament al autorităţii contravenind
principiului supremaţiei legii.
56. În exercitarea puterii discreţionare în adoptarea de acte administrative se identifică
două aspecte de fond şi formă, fondul privind libertatea conferită de lege organului administrativ
de a distinge între o soluţie sau alta, iar forma referindu-se la obligaţia impusă administraţiei de a
respecta o procedură determinată.
32
57. În consecinţă, administraţia are putere discreţionară numai asupra conţinutului actelor
care îi sunt date în competenţă, hotărând dacă, cum şi când să emită actul şi numai dacă legea a
dispus ceva în această privinţă.
58. În realizarea funcţiei normative, administraţia are o putere discreţionară largă, dacă
legea nu o obligă la adoptarea într-un anumit termen a unei reglementări secundare, putând
aprecia, în funcţie de interesul general, de relaţiile sociale concrete şi de interesele colectivităţii,
asupra oportunităţii de a adopta o anumită reglementare.
59. Dimpotrivă, în situaţia în care prin lege s-a stabilit în sarcina administraţiei adoptarea
unei anumite reglementări normative, atunci marja de apreciere este limitată, aceasta nemaiavând
dreptul de a decide dacă şi când să emită un act administrativ, ci doar modul de reglementare
formală, cu respectarea principiului legalităţii, respectiv ca actul să nu adauge la lege sau să
restricţioneze, acolo unde legea nu o face.
60. În acest caz, în doctrina franceză se vorbeşte de competenţa legată, când autoritatea
administrativă nu beneficiază de o marjă de apreciere, fiind obligată să acţioneze de o manieră
determinată, făcându-se distincţie mai departe între competenţă total legată sau parţial legată,
după cum administraţia poate să beneficieze de un termen de răgaz sau alegerea unor mijloace.
61. În situaţia analizată, exercitarea puterii discreţionare de către autoritatea publică
centrală care răspunde de silvicultură era limitată prin lege, nu avea o marjă de apreciere în a
emite sau nu aceste norme şi într-un anumit termen, legiuitorul formulând termenul "elaborează"
în termen de 12 luni de la intrarea în vigoare a codului, iar nu "va aprecia asupra oportunităţii
elaborării" sau "într-un termen rezonabil".
62. Or, neîndeplinirea de către o autoritate publică a unei obligaţii legale de a emite acte
administrative cu caracter normativ nu poate conduce la suprimarea drepturilor şi sporurilor
prevăzute de legea în aplicarea căreia trebuiau emise normele sau amânarea îndelungată a
acordării lor, atâta vreme cât legea este în vigoare.
63. De altfel, în aplicarea dispoziţiilor Codului silvic au fost emise diverse reglementări
secundare, nu însă şi în aplicarea art. 120 alin. (5) din acelaşi cod.
64. În fine, se impune a face analiza dacă acest spor poate fi acordat efectiv în lipsa
metodologiei, astfel spus, prin aplicarea directă a prevederilor art. 120 alin. (5) din Codul silvic,
coroborate cu dispoziţiile legale incidente în materia salarizării categoriilor de personal vizate de
aceste dispoziţii, acesta fiind de altfel motivul pentru care unele instanţe au respins cererile de
chemare în judecată având ca obiect acordarea acestui spor.
65. În acest sens se poate observa cu uşurinţă că însuşi textul de lege anterior evocat
prevede expres sfera beneficiarilor, respectiv "Personalul silvic din cadrul autorităţii publice
centrale care răspunde de silvicultură, al subunităţilor teritoriale ale acesteia, al ocoalelor silvice
de regim, al structurilor silvice de rang superior, al Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva şi al
Institutului Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Silvicultură «Marin Drăcea»", precum şi
cuantumul sporului de risc "de 25% din salariul de bază".
66. Pe de altă parte, art. 22 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 59/2000 prevede că: "La
stabilirea drepturilor salariale pentru personalul silvic se vor avea în vedere următoarele: nivelul
studiilor, funcţia, titlul ştiinţific, vechimea în muncă, vechimea în domeniul silviculturii, locul şi
condiţiile în care îşi exercită profesia. Indemnizaţia de grad profesional şi sporul de risc
reprezintă componente ale drepturilor salariale şi se acordă lunar personalului silvic prevăzut la
art. 4 alin. (1) în conformitate cu prevederile art. 120 alin. (3)-(5) din Legea nr. 46/2008 - Codul
silvic, republicată, cu modificările şi completările ulterioare."
33
67. Aşadar, în acord cu prima orientare jurisprudenţială şi cu punctul de vedere al
procurorului general, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că normele legale în vigoare oferă
suficiente elemente pentru determinarea şi acordarea sporului de risc prevăzut de art. 120 alin.
(5) din Codul silvic.
68. Această orientare nu este contrară Deciziei nr. 820 din 3 iulie 2008 a Curţii
Constituţionale, întrucât nu se pune problema anulării ori refuzului de aplicare a unor acte
normative cu putere de lege, pentru motivul că sunt discriminatorii, şi nici a înlocuirii cu norme
create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, ci a aplicării întocmai a
dispoziţiilor legale incidente, fără a fi nevoie de legislaţia secundară, ce ar fi trebuit adoptată în
aplicarea art. 120 alin. (5) din Codul silvic.
69. De altfel, folosind acelaşi criteriu de interpretare, respectiv necesitatea cuantificării în
lege a sporului acordat, prin Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie - Secţiile Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 880 din 16
decembrie 2009, s-a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 31 alin. (1)
lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, republicată, în lipsa
unei cuantificări legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în
suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
70. Or, în situaţia sporului de risc prevăzut de art. 120 alin. (5) din Codul silvic,
legiuitorul a stabilit prin lege cuantumul acestuia, categoriile de personal care beneficiază de
acesta şi modul de calcul, respectiv aplicarea unui procent de 25% la salariul de bază, care la
rândul său se determină potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 59/2000,
coroborate cu cele ale Legii-cadru nr. 153/2017. [...]
Apel Constanţa şi, în consecinţă:
În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 135 şi art. 136 din Codul de
procedură civilă, coroborate cu dispoziţiile art. 54 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte următoarele:
Completul de judecată competent să soluţioneze conflictul de competenţă ivit în calea de
atac a apelului sau în calea de atac a recursului are compunerea prevăzută de lege pentru
stadiul procesual al cauzei în care s-a ivit, cu excepţia conflictelor date de lege în competenţa
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care se soluţionează în complet de 3 judecători, conform art.
31 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, sau în complet de 5 judecători, în cazul prevăzut de art. 136
alin. (3) din Codul de procedură civilă.
Considerente:
[...] 58. (...) dispoziţiile art. 133-137 din Codul de procedură civilă, care constituie sediul
materiei şi reglementează regimul juridic al conflictului de competenţă, sunt cuprinse în cartea I -
dispoziţii generale, titlul III - competenţa instanţelor judecătoreşti, capitolul IV - incidente
procedurale privitoare la competenţa instanţei, secţiunea 1 - necompetenţa şi conflictele de
competenţă, iar acest fapt are semnificaţia juridică a unei calificări legale a conflictului de
competenţă ca reprezentând un incident procedural.
59. O primă consecinţă legată de calificarea legală dată acestei instituţii juridice constă în
înlăturarea argumentaţiei instanţelor care s-au raliat celei de-a doua orientări jurisprudenţiale şi
34
au considerat că sunt învestite cu soluţionarea unei cauze de sine stătătoare, ce poate fi calificată
drept acţiune de fond şi poate fi soluţionată în complet compus dintr-un singur judecător.
60. Fiind vorba despre un incident al judecăţii în primă instanţă sau al judecăţii în calea
de atac a apelului ori recursului, conflictul de competenţă, chiar dat în competenţa de soluţionare
a instanţei imediat superioare şi comune conform art. 135 alin. (1) din Codul de procedură civilă,
nu poate fi judecat decât în compunerea completului aferentă stadiului procesual în care s-a ivit.
61. Această concluzie poate fi dedusă din conţinutul dispoziţiilor art. 124 din Codul de
procedură civilă, care prevăd următoarele:
"Art. 124. - (1) Instanţa competentă să judece cererea principală se va pronunţa şi asupra
apărărilor şi excepţiilor, în afara celor care constituie chestiuni prejudiciale şi care, potrivit legii,
sunt de competenţa exclusivă a altei instanţe.
(2) Incidentele procedurale sunt soluţionate de instanţa în faţa căreia se invocă, în afară
de cazurile în care legea prevede în mod expres altfel."
62. Principiul care se degajă din această reglementare este acela că judecătorul acţiunii
este şi judecătorul apărărilor şi excepţiilor, afară de cazul în care legea prevede altfel, principiul
fiind reluat identic şi în privinţa incidentelor procedurale.
63. Acest principiu este operant şi în cazul apărărilor, excepţiilor şi incidentelor
procedurale ridicate în căile de atac, în considerarea interpretării extensive pe care legea,
doctrina şi jurisprudenţa o consacră noţiunii de acţiune civilă, astfel cum este definită de art. 29
din Codul de procedură civilă:
"Art. 29. - Acţiunea civilă este ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege pentru
protecţia dreptului subiectiv pretins de către una dintre părţi sau a unei alte situaţii juridice,
precum şi pentru asigurarea apărării părţilor în proces."
64. În contextul dat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că niciuna dintre
dispoziţiile capitolului IV - Incidente procedurale privitoare la competenţa instanţei din Codul de
procedură civilă nu prevede că aceste incidente de procedură se soluţionează în completuri cu o
compunere diferită, iar unde legea nu distinge, nici interpretul acesteia nu poate să o facă.
65. O atare derogare nu este prevăzută nici în cazul în care legea dă soluţionarea
incidentelor de procedură în competenţa altor instanţe, situaţie în care şi în această ipoteză
trebuie aplicat, pentru identitate de raţiune, acelaşi principiu de drept ubi lex non distinguit, nec
nos distinguere debemus.
66. Împrejurarea că legiuitorul a prevăzut competenţa de soluţionare a unei alte instanţe
decât cea în care faţa căreia s-a ivit conflictul nu are aptitudinea de a schimba natura juridică a
conflictului, anume aceea de incident procedural; de asemenea, această împrejurare nu are nici
aptitudinea de a conduce la concluzia că instanţa care pronunţă regulatorul de competenţă trebuie
să se compună diferit faţă de instanţele în faţa cărora s-a ivit conflictul, în lipsa unei prevederi
exprese în acest sens, prevedere care ar fi fost necesară dacă legiuitorul ar fi dorit să deroge de la
regulă, în condiţiile în care normele de procedură care vizează alcătuirea instanţei sunt norme
imperative, a căror nerespectare poate fi invocată şi din oficiu.
67. De altfel, apelând la argumente de analogie desprinse din practica neîndoielnic
constantă a instanţelor de toate gradele, se cuvine subliniat că, în cazul tuturor incidentelor
procedurale şi al cererilor incidentale, soluţionarea acestora a fost făcută fie de completul în faţa
căruia s-au invocat, fie de un alt complet în compunerea corespunzătoare stadiului procesual în
care s-a aflat pricina.
Fără a realiza o enumerare exhaustivă, pot fi evocate în acest sens: cererile de acordare a
ajutorului public judiciar sau a facilităţilor la plata taxelor judiciare de timbru, cererile de
35
reexaminare a încheierilor de aplicare a amenzilor judiciare, de reexaminare a modului de
stabilire a taxei judiciare de timbru, cererile de reexaminare a încheierilor prin care s-au
soluţionat cererile de acordare a ajutorului public judiciar sau a facilităţilor la plata taxelor
judiciare de timbru, cererile de recuzare sau de abţinere, cererile de suspendare a executării etc.
În toate aceste situaţii, compunerea completului este cea corespunzătoare stadiului procesual în
care cererea incidentală s-a formulat sau incidentul procedural s-a invocat ori s-a ivit. [...]
Notă: Art. 54 din Legea nr. 304/2004 a fost modificat și completat prin Legea nr. Legea nr.
198/2021 pentru modificarea şi completarea art. 54 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară, publicată în M. Of. nr. 712 din 19 iulie 2021
8) Decizia nr. 9/2021, publicată în M. Of. nr. 976 din 13 octombrie 2021
În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea
contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, excepţia de
nelegalitate poate fi invocată şi cu privire la actele administrative cu caracter individual
adoptate sau emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.
Considerente:
[...] 36. Controlul de legalitate al actelor administrative, potrivit dispoziţiilor Legii nr.
554/2004, poate fi exercitat pe calea acţiunii în anulare, în ceea ce priveşte actele administrative
cu caracter normativ şi actele administrative cu caracter individual, sau pe calea incidentală a
excepţiei de nelegalitate, în ceea ce priveşte actele administrative cu caracter individual.
37. Actele administrative cu caracter normativ nu pot forma obiect al excepţiei de
nelegalitate. Controlul judecătoresc al actelor administrative cu caracter normativ se exercită de
către instanţa de contencios administrativ exclusiv în cadrul acţiunii în anulare, competenţa de
soluţionare aparţinând, ca instanţe de fond, tribunalelor sau curţilor de apel, iar ca instanţe de
control judiciar, curţilor de apel sau instanţei supreme.
38. Actele administrative cu caracter individual pot forma atât obiectul acţiunii în anulare,
competenţa de soluţionare aparţinând instanţelor de contencios administrativ, anterior
menţionate, cât şi obiectul excepţiei de nelegalitate.
39. Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual se pot
introduce în termenul de prescripţie de 6 luni prevăzut de dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Legea
nr. 554/2004 sau, pentru motive temeinice, peste acest termen, dar în termenul de decădere de un
an prevăzut de dispoziţiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
40. Excepţia de nelegalitate reprezintă un incident procedural survenit în cursul judecăţii
unei cauze, prin contestarea de către partea interesată a legalităţii unui act administrativ cu
caracter individual de care depinde soluţionarea pe fond a litigiului, un mijloc de apărare folosit
pentru apărarea ori valorificarea unui drept al părţii care înţelege să se prevaleze de aceasta. Prin
excepţia de nelegalitate se declanşează, indirect, un control de legalitate al actului administrativ
cu caracter individual, având ca finalitate lipsirea de efecte a acestuia, exclusiv în cauza în care
excepţia a fost invocată.
41. Dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 reglementează excepţia de nelegalitate şi
procedura specifică acesteia. Potrivit alin. (1), excepţia de nelegalitate are ca obiect numai actele
36
administrative cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestora, şi poate fi invocată
oricând în cadrul unui proces, din oficiu sau de către partea interesată. Alin. (2) prevede că
soluţionarea litigiului pe fond trebuie să depindă de actul administrativ cu caracter individual ce
face obiectul excepţiei şi de faptul că instanţa învestită cu fondul litigiului şi în faţa căreia a fost
invocată excepţia de nelegalitate este competentă să se pronunţe asupra excepţiei, fie printr-o
încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea pe care o va pronunţa în cauză, iar, potrivit alin. (4), în
cazul în care a constatat nelegalitatea actului administrativ cu caracter individual, instanţa în faţa
căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate va soluţiona cauza fără a ţine seama de actul a
cărui nelegalitate a fost constatată.
42. Competenţa de soluţionare a excepţiei de nelegalitate aparţine, de la data de 15
februarie 2013, data intrării în vigoare a Legii nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 365 din 30 mai 2012 (Legea nr. 76/2012), instanţei învestite cu fondul litigiului şi în faţa
căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate.
43. Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 76/2012, instanţa în faţa căreia era invocată
excepţia de nelegalitate, constatând că de actul administrativ a cărui legalitate era contestată
depinde soluţionarea litigiului pe fond, sesiza instanţa de contencios administrativ competentă,
prin încheiere motivată, şi suspenda judecata cauzei până la soluţionarea excepţiei.
44. Cu privire la excepţia de nelegalitate, reglementată în mod distinct, pentru prima dată,
prin art. 4 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit, prin Decizia nr. 36 din 7 noiembrie 2016, citată
anterior, că excepţia poate fi invocată "oricând în cadrul unui proces", interpretarea în sensul că
excepţia nu poate fi invocată în recurs fiind contrară principiului conform căruia "legea trebuie
interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării".
45. În evoluţie legislativă, dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a căror
interpretare a condus la apariţia divergenţelor de jurisprudenţă, au avut următorul conţinut:
a) în forma iniţială a Legii nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 1.154 din 7 decembrie 2004:
"Art. 4. - (1) Legalitatea unui act administrativ unilateral poate fi cercetată oricând în
cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate. În acest caz,
instanţa, constatând că de actul administrativ depinde soluţionarea litigiului pe fond, va sesiza
prin încheiere motivată instanţa de contencios administrativ competentă, suspendând cauza.";
b) în forma modificată prin art. I pct. 5 din Legea nr. 262/2007 pentru modificarea şi
completarea Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 510 din 30 iulie 2007 (Legea nr. 262/2007):
"Art. 4. - (1) Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent
de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din
oficiu sau la cererea părţii interesate. În acest caz, instanţa, constatând că de actul administrativ
depinde soluţionarea litigiului pe fond, sesizează, prin încheiere motivată, instanţa de contencios
administrativ competentă şi suspendă cauza. Încheierea de sesizare a instanţei de contencios
administrativ nu este supusă niciunei căi de atac, iar încheierea prin care se respinge cererea de
sesizare poate fi atacată odată cu fondul. Suspendarea cauzei nu se dispune în ipoteza în care
instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de nelegalitate este instanţa de contencios administrativ
competentă să o soluţioneze.";
37
c) în forma modificată prin art. VII din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru
accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714
din 26 octombrie 2010:
"Art. 4. - (1) Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent
de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din
oficiu sau la cererea părţii interesate. În acest caz, instanţa, constatând că de actul administrativ
depinde soluţionarea litigiului pe fond, sesizează, prin încheiere motivată, instanţa de contencios
administrativ competentă şi suspendă cauza; încheierea de sesizare a instanţei de contencios
administrativ nu este supusă niciunei căi de atac, iar încheierea prin care se respinge cererea de
sesizare poate fi atacată odată cu fondul. Suspendarea cauzei nu se dispune în ipoteza în care
instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de nelegalitate este instanţa de contencios administrativ
competentă să o soluţioneze şi nici atunci când excepţia de nelegalitate a fost invocată în cauze
penale.";
d) în forma modificată prin art. 54 pct. 1 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare
a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012:
"Art. 4. - (1) Legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data
emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu
sau la cererea părţii interesate."
46. Sintagma "indiferent de data emiterii acestuia" nu era prevăzută de art. 4 la data
adoptării Legii nr. 554/2004, aceasta fiind introdusă prin modificarea prevăzută de art. I pct. 5
din Legea nr. 262/2007.
47. Caracterul clar şi neîndoielnic al dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,
în ceea ce priveşte sintagma "indiferent de data emiterii acestuia", este reliefat de prevederile art.
II alin. (2) din Legea nr. 262/2007, potrivit cărora "Dispoziţiile referitoare la excepţia de
nelegalitate şi la garanţiile procesuale prevăzute de Legea nr. 554/2004, cu modificările
ulterioare, se aplică şi cauzelor aflate pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a prezentei
legi. Excepţia de nelegalitate poate fi invocată şi pentru actele administrative unilaterale emise
anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, în forma sa iniţială, cauzele de nelegalitate
urmând a fi analizate prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la momentul emiterii actului
administrativ".
48. Voinţa legiuitorului a fost, fără echivoc, aceea de a reglementa posibilitatea de
invocare a excepţiei de nelegalitate inclusiv pentru actele administrative unilaterale emise
anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 în forma sa iniţială, instituind această posibilitate
prin norme de procedură, la acea dată de imediată aplicare, inclusiv în cauzele aflate pe rolul
instanţelor la data intrării în vigoare a legii.
49. În expunerea de motive a Legii nr. 262/2007 se arăta faptul că textul art. 4 alin. (1)
este "foarte clar, cercetarea legalităţii unui act administrativ se face oricând, ceea ce înseamnă că
nu are relevanţă data emiterii acestuia", iar interpretarea textului în sensul că "se aplică numai
actelor care au fost adoptate după intrarea în vigoare a Legii nr. 554/2004" "nu reprezintă o
interpretare a legii, în litera şi spiritul ei".
50. Ulterior modificării dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004 prin Legea nr.
262/2007, în prima decizie prin care s-a pronunţat asupra constituţionalităţii raportat la această
modificare - Decizia nr. 404 din 10 aprilie 2008, menţionată şi anterior - Curtea Constituţională a
reţinut că nu sunt întemeiate criticile privind încălcarea principiului stabilităţii raporturilor
juridice, că dispoziţiile nu au caracter retroactiv, textul de lege fiind "în acord şi cu dispoziţiile
38
art. 126 alin. (6) din Legea fundamentală, care garantează controlul actelor administrative pe
calea contenciosului administrativ, întrucât prin intermediul excepţiei de nelegalitate chiar acest
lucru se realizează în concret, prin extinderea posibilităţii controlului şi asupra actelor a căror
legalitate nu a fost contestată pe cale principală". A subliniat că "ideea pe care se întemeiază
instituţia excepţiei de nelegalitate se numără printre acele constante ale dreptului care au
disciplinat gândirea juridică a sistemului de drept romanogermanic şi a fost consacrată prin
maxima quae temporalia sunt ad agendum perpetua sunt ad excipiendum, a cărei semnificaţie
este că cele ce sunt vremelnice pentru o acţiune juridică sunt permanente pentru constituirea
excepţiei".
51. Mai mult, voinţa legiuitorului în sensul posibilităţii de invocare a excepţiei de
nelegalitate inclusiv pentru actele administrative unilaterale emise anterior intrării în vigoare a
Legii nr. 554/2004 este reliefată de dispoziţiile art. III din Legea nr. 262/2007, care au prevăzut
că "Hotărârile judecătoreşti pronunţate în baza Legii nr. 554/2004, rămase definitive şi
irevocabile fără soluţionarea pe fond a excepţiei de nelegalitate, care a fost respinsă ca
inadmisibilă, pot forma obiectul unei cereri de revizuire, care se poate introduce în termen de 3
luni de la intrarea în vigoare a prezentei legi".
52. S-a instituit astfel un caz special de revizuire a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în
baza Legii nr. 554/2004 pentru situaţiile în care excepţia de nelegalitate a fost respinsă ca
inadmisibilă, ca urmare a interpretării în sensul că excepţia nu este admisibilă pentru actele
administrative cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, pe
care legiuitorul a considerat-o neconformă voinţei sale.
53. Din cele prezentate rezultă că norma de drept supusă analizei este redactată într-un
mod clar şi prevede faptul că excepţia de nelegalitate poate fi invocată şi cu privire la actele
administrative cu caracter individual adoptate sau emise anterior intrării în vigoare a Legii nr.
554/2004.
54. Art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 constituie o normă de procedură prin care este
reglementată, ca incident procedural, excepţia de nelegalitate a actelor administrative cu caracter
individual. Din punctul de vedere al normelor de drept material, legiuitorul a precizat că motivele
de nelegalitate se analizează prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la momentul emiterii
actului administrativ.
55. Pe cale de consecinţă, dispoziţiile care reglementează excepţia de nelegalitate nu au
caracter retroactiv, întrucât, deşi excepţia de nelegalitate poate fi invocată şi în ceea ce priveşte
actele administrative emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, cauzele de
nelegalitate se examinează prin raportare la dispoziţiile legale care erau în vigoare la momentul
emiterii actului administrativ a cărui nelegalitate s-a invocat.
56. Excepţia de nelegalitate nu are ca efect anularea, ci înlăturarea din cauză a actului
administrativ cu caracter individual a cărui nelegalitate a fost constatată, instanţa în faţa căreia a
fost invocată excepţia de nelegalitate soluţionând cauza fără a ţine seama de acest act. Astfel
fiind, admiterea unei excepţii de nelegalitate produce efecte doar între părţile litigiului, actul
administrativ cu caracter individual producându-şi în continuare efectele faţă de terţi.
57. Cu privire la prima opinie jurisprudenţială se impune precizarea faptului că analiza
concretă de compatibilitate a unei norme juridice naţionale şi a efectelor acesteia cu
reglementările Convenţiei, precum şi competenţa aplicării cu prioritate a reglementărilor
dreptului european, obligatorii în raport cu prevederile legislaţiei naţionale, ţinând seama
inclusiv de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene, revin, în aplicarea legii, instanţelor de judecată învestite cu soluţionarea cauzelor.
39
58. În acest sens, prin Decizia nr. 750 din 4 noiembrie 2015, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 18 din 11 ianuarie 2016, Curtea Constituţională a subliniat că
"28. (...) nu este de competenţa sa să analizeze conformitatea unei dispoziţii de drept naţional cu
textul Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene prin prisma art. 148 din Constituţie,
această competenţă aparţinând instanţei de judecată, care, pentru a ajunge la o concluzie corectă
şi legală, din oficiu sau la cererea părţii, poate formula o întrebare preliminară în sensul art. 267
din Tratat la Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. De altfel, Curtea a mai arătat că toate aceste
aspecte converg spre a demonstra faptul că sarcina aplicării cu prioritate a reglementărilor
dreptului european obligatorii în raport cu prevederile legislaţiei naţionale revine instanţei de
judecată, fiind o chestiune de aplicare a legii, şi nu de constituţionalitate (a se vedea, în acest
sens, Decizia nr. 1.249 din 7 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 764 din 16 noiembrie 2010)".
59. În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece
recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 29 din 12 decembrie 2011, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 27 decembrie 2011, precum şi prin Decizia nr. 1 din 16
ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 210 din 29 martie 2012,
s-a reţinut, de asemenea, că deciziile şi considerentele deciziilor Curţii Constituţionale sunt
obligatorii în ceea ce priveşte constatările conformităţii sau neconformităţii atât cu Constituţia,
cât şi cu Convenţia şi cu jurisprudenţa CEDO, însă, dacă instanţa de contencios constituţional a
constatat convenţionalitatea unei legi sau norme, o atare constatare este una în abstract (dat fiind
caracterul de control obiectiv al legii exercitat de Curtea Constituţională) şi nu împiedică
instanţele de drept comun să evalueze în concret, în fiecare cauză în parte, în raport cu datele
fiecărei speţe, dacă aplicarea aceleiaşi norme nu antrenează pentru reclamant consecinţe
incompatibile cu Convenţia, protocoalele ei adiţionale sau cu jurisprudenţa CEDO.
60. Este de observat, la nivel de principiu, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 20 alin. (2)
din Constituţie, potrivit cărora "Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la
drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate
reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin
dispoziţii mai favorabile", că aplicarea prioritară a reglementărilor internaţionale cu privire la
drepturile fundamentale ale omului se face numai în situaţiile în care acestea conţin dispoziţii
mai favorabile decât dreptul intern, în caz contrar având prioritate normele naţionale.
61. Principiul aplicării cu prioritate a dreptului Uniunii Europene este prevăzut de
dispoziţiile art. 148 alin. (2) din Constituţie, iar garantarea aducerii la îndeplinire a obligaţiilor
rezultate din actul aderării la Uniunea Europeană şi din aplicarea acestui principiu revine, potrivit
alin. (4) al aceluiaşi articol, Parlamentului, Preşedintelui României, Guvernului şi autorităţii
judecătoreşti.
62. Potrivit art. 148 alin. (2) din Constituţie, "Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor
constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter
obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea
prevederilor actului de aderare", astfel că, în lipsa unui conflict concret dintre dreptul intern
aplicabil direct în cauză şi dreptul european incident, nu se pune problema încălcării principiului
aplicării prioritare a dreptului Uniunii Europene.
63. Din această perspectivă trebuie avut în vedere faptul că art. 47 din Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene se aplică instituţiilor Uniunii şi ale statelor membre pentru
toate drepturile garantate de dreptul Uniunii, în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul
Uniunii.
40
64. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 277 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii
Europene (ex-art. 241 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene), spre deosebire de
excepţia de nelegalitate reglementată de dreptul naţional, care se referă la actele administrative
cu caracter individual, acestea prevăd controlul indirect de legalitate al actelor cu caracter
general, şi anume: "Sub rezerva expirării termenului prevăzut la articolul 263 al şaselea paragraf
în cazul unui litigiu privind un act cu caracter general adoptat de o instituţie, un organ, un oficiu
sau o agenţie a Uniunii, orice parte se poate prevala de motivele de drept prevăzute la articolul
263 al doilea paragraf pentru a invoca în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene
inaplicabilitatea respectivului act."
65. Potrivit art. 263 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (ex-art. 230 din
Tratatul de instituire a Comunităţii Europene):
"Curtea de Justiţie a Uniunii Europene controlează legalitatea actelor legislative, a actelor
Consiliului, ale Comisiei şi ale Băncii Centrale Europene, altele decât recomandările şi avizele,
şi a actelor Parlamentului European şi ale Consiliului European menite să producă efecte juridice
faţă de terţi. Aceasta controlează, de asemenea, legalitatea actelor organelor, oficiilor sau
agenţiilor Uniunii destinate să producă efecte juridice faţă de terţi.
În acest scop, Curtea are competenţa să se pronunţe cu privire la acţiunile formulate de un
stat membru, de Parlamentul European, de Consiliu sau de Comisie, pentru motive de
necompetenţă, de încălcare a unor norme fundamentale de procedură, de încălcare a tratatelor
sau a oricărei norme de drept privind aplicarea acestuia ori de abuz de putere.
(...)
Acţiunile prevăzute de prezentul articol trebuie formulate în termen de două luni, după
caz, de la publicarea actului, de la notificarea acestuia reclamantului sau, în lipsă, de la data la
care reclamantul a luat cunoştinţă de actul respectiv."
66. Este de observat faptul că, deşi excepţia de nelegalitate prevăzută de dreptul intern şi
inaplicabilitatea prevăzută de Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene constituie, din
perspectiva posibilităţii de invocare, forme ale controlului indirect de legalitate, pentru care nu se
prevede exercitarea într-un anume termen, şi urmăresc acelaşi scop, respectiv înlăturarea din
soluţionarea unui litigiu de fond a actelor nelegale, cele două instituţii au obiect diferit, şi anume:
excepţia de nelegalitate are ca obiect actele administrative cu caracter individual, iar
inaplicabilitatea priveşte actele cu caracter general adoptate la nivelul Uniunii. În privinţa actelor
normative, dreptul naţional exclude posibilitatea invocării excepţiei de nelegalitate, împotriva
acestora putând fi formulată oricând acţiune în anulare.
67. Cu privire la principiul securităţii juridice sau al stabilităţii raporturilor juridice,
consacrat în mod constant atât de CEDO, cât şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, este de
menţionat că în discuţie nu sunt situaţii sau raporturi juridice consfinţite prin hotărâri
judecătoreşti definitive, ci acte administrative cu caracter individual a căror nelegalitate este pusă
la îndoială, actul administrativ cu caracter individual neavând regimul juridic al hotărârii
judecătoreşti.
68. În acest sens a reţinut Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 426 din 10 aprilie 2008,
citată anterior, cu privire la principiul stabilităţii raporturilor juridice, faptul că "Excepţia de
nelegalitate priveşte un act administrativ unilateral cu caracter individual, emis cu încălcarea
dispoziţiilor imperative sau dispozitive ale legii, şi nu o hotărâre judecătorească definitivă şi
irevocabilă, constitutivă de drepturi. Principiul securităţii juridice este periclitat în situaţia
repunerii în discuţie a unor raporturi juridice bazate pe acte juridice legale sau pe hotărâri
judecătoreşti emise în numele legii, şi nu atunci când este revizuit un act administrativ unilateral
41
cu caracter individual emis contra legii. Prin urmare, procedura invocării excepţiei de
nelegalitate nu este contrară, ci vine chiar în ideea restabilirii echităţii, justiţiei şi legalităţii ce
trebuie să stea la temelia tuturor raporturilor juridice dintr-un stat de drept, iar un astfel de mijloc
procedural nu poate fi contrar exigenţelor impuse de art. 6 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind dreptul la un proces echitabil, sub
aspectul principiului securităţii raporturilor juridice şi a dreptului la justiţie".
69. Cu privire la dreptul Uniunii Europene, competenţa de interpretare, în scopul aplicării
unitare la nivelul tuturor statelor membre, aparţine, în temeiul art. 267 din Tratatul privind
funcţionarea Uniunii Europene, Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care se pronunţă, dacă
dreptul Uniunii este aplicabil cauzei principale, cu titlu preliminar, la solicitarea instanţelor
naţionale, referitor la interpretarea tratatelor, validitatea şi interpretarea actelor adoptate de
instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii. Interpretarea normei de drept al Uniunii, în
exercitarea acestei competenţe, lămureşte şi precizează semnificaţia şi domeniul de aplicare a
normei, astfel cum trebuie sau ar fi trebuit să fie înţeleasă şi aplicată de la intrarea sa în vigoare,
consecinţa fiind că efectele sale se aplică, în principiu, de la data intrării în vigoare a normei
interpretate (Hotărârea din 27 martie 1980, Denkavit italiana, 61/79, Rec, p. 1205, punctul 16,
Hotărârea din 19 octombrie 1995, Richardson, C137/94, Rec, p. 13407, punctul 33, Hotărârea
din 10 februarie 2000, Deutsche Telekom, C50/96, Rec, p. 1743, punctul 43, Hotărârea din 28
februarie 2018, Nidera, C-387/16, punctul 30).
70. În contextul obligaţiei statelor membre de a asigura respectarea dreptului Uniunii,
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut în jurisprudenţa sa (Hotărârea din 12 februarie
2008, Willy Kempter KG, C-2/06 pct. 34, 37, 38; Hotărârea din 4 octombrie 2012, Hristo
Byankov, C-249/11, pct. 69, 76, 77) că, în raport cu principiul securităţii juridice, face parte din
securitatea juridică caracterul definitiv al unei decizii administrative, dobândit după expirarea
termenelor rezonabile pentru introducerea acţiunilor, iar dreptul Uniunii nu impune ca un organ
administrativ să fie obligat, în principiu, să revină asupra deciziei care a dobândit un astfel de
caracter definitiv. Însă împrejurări speciale pot fi susceptibile să impună unui organ administrativ
naţional reexaminarea unei decizii administrative definitive în vederea luării în considerare în
special a interpretării unei dispoziţii relevante de drept al Uniunii reţinute ulterior de către Curte,
în condiţiile unui echilibru între cerinţa securităţii juridice şi cea a legalităţii din perspectiva
dreptului Uniunii. [...]
În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 28 din Legea nr. 50/1991 privind
autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare, în ipoteza în care partea nu a demarat sau nu a finalizat, în termenul acordat,
procedura de intrare în legalitate, iar autoritatea nu a obţinut o hotărâre de demolare a
construcţiei, termenul stabilit în procesul-verbal de constatare a contravenţiei este unul de
recomandare.
Considerente:
[...] 44. Prezentul demers urmăreşte a lămuri natura juridică a termenului stabilit în
cuprinsul procesului-verbal de constatare a contravenţiei, prin care se dispune, în condiţiile art.
42
28 din Legea nr. 50/1991, intrarea în legalitate a lucrărilor executate fără autorizaţie sau cu
nerespectarea prevederilor acesteia.
45. Consecinţele încălcării acestui termen au fost analizate de către instanţele
judecătoreşti, iar interpretarea şi aplicarea normelor de drept incidente au relevat prezenţa unor
soluţii jurisprudenţiale definitive neunitare, pronunţate în două categorii de litigii care
interesează aplicarea reglementărilor speciale privind disciplina în construcţii, astfel cum se
remarcă din examenul jurisprudenţial prezentat la pct. III din prezenta decizie.
46. Într-o primă categorie se înscriu litigiile privind acţiuni prin care persoana sancţionată
contravenţional pentru edificarea de lucrări care sunt neconforme autorizaţiei de construire sau
care au fost efectuate fără o asemenea autorizaţie a solicitat instanţelor de contencios
administrativ să constate caracterul nejustificat/abuziv al refuzului autorităţilor administraţiei
publice de a soluţiona cererea depusă în scopul de a se conforma măsurii de intrare în legalitate
dispuse prin procesul-verbal de constatare a contravenţiei, în cazurile în care acest refuz al
autorităţii avea ca unică motivare depăşirea termenului stabilit de autoritatea care a aplicat
sancţiunea contravenţională.
47. Cea de-o doua categorie de litigii este aceea în care instanţele civile au soluţionat
acţiuni promovate de autoritatea competentă, în coordonatele prevederilor art. 32 din Legea nr.
50/1991, acţiuni prin care se solicita obligarea persoanei deja sancţionate contravenţional de a
proceda la desfiinţarea lucrărilor de construire care au fost realizate fie fără a deţine o autorizaţie
de construcţie, fie în mod neconform autorizaţiei deţinute şi autorizarea autorităţii administraţiei
publice locale de a efectua ea însăşi lucrările de desfiinţare în cazul în care autorul respectivelor
lucrări nu s-ar conforma obligaţiei menţionate anterior.
48. Se observă că în cele două categorii de litigii arătate se tinde la valorificarea unor
drepturi diferite, şi anume:
- în prima categorie se tinde la valorificarea, în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (1)
din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 28 alin. (1) din Legea nr. 50/1991, a dreptului persoanei
sancţionate contravenţional de a efectua cu succes demersuri necesare obţinerii autorizaţiei de
construire pentru lucrări care au fost deja executate şi în privinţa cărora s-a stabilit (prin
procesul-verbal de constatare a contravenţiei) că sunt neconforme unor exigenţe ale Legii nr.
50/1991;
- cea de-a doua categorie constituie mecanismul de exercitare de către autoritatea
administrativă competentă a atribuţiei pe care i-o conferă art. 32 raportat la art. 28 din Legea nr.
50/1991, anume aceea de a sesiza instanţa spre a dispune în sensul desfiinţării lucrărilor în
privinţa cărora a fost întocmit procesul-verbal de constatare a contravenţiei - în cazul în care
acest din urmă act de autoritate a devenit definitiv fie prin neexercitarea căilor de atac legale, fie
prin epuizarea acestora -, iar persoana sancţionată contravenţional nu şi-a îndeplinit obligaţia de
a lua măsurile dispuse (prin acelaşi proces-verbal) spre a complini abaterile de la cerinţele legii
speciale privind disciplina în construcţii.
49. În soluţionarea acestor două categorii de litigii, într-o primă orientare jurisprudenţială
s-a apreciat că termenul stabilit prin procesul-verbal de constatare a contravenţiei are caracter
imperativ, având unic scop intrarea în legalitate a lucrărilor de construcţie efectuate fără
autorizaţie.
50. În cea de-a doua orientare jurisprudenţială s-a apreciat că termenul stabilit în
cuprinsul procesului-verbal de constatare a contravenţiei, prin care se dispune, în condiţiile art.
28 din Legea nr. 50/1991, intrarea în legalitate a lucrărilor executate fără autorizaţie sau cu
nerespectarea prevederilor acesteia, este unul de recomandare pentru persoana sancţionată
43
contravenţional, aşa încât aceasta poate efectua şi după împlinirea acestui termen demersuri
pentru intrarea în legalitate, în sensul de a formula cereri către autorităţile competente spre a
emite actele necesare conformării faţă de cele dispuse prin procesul-verbal de constatare a
contravenţiei, în măsura în care autoritatea competentă nu a obţinut o hotărâre judecătorească
privind demolarea construcţiei, pronunţată în procedura prevăzută de art. 32 alin. (1) din Legea
nr. 50/1991.
51. S-a vorbit inclusiv despre un termen indiferent pentru activitatea administraţiei, în
legătură cu autorizaţia de construire, această autoritate având doar obligaţia emiterii actului
administrativ în termenul prevăzut de lege, care se calculează începând cu data înregistrării de
către constructor a documentaţiei pentru obţinerea autorizaţiei.
52. Cum problema de drept semnalată de titularul sesizării se referă la interpretarea
prevederilor art. 28 din Legea nr. 50/1991, în privinţa naturii termenului care trebuie să fie
stabilit prin procesul-verbal de constatare a contravenţiei (conform primului alineat al art. 28)
pentru "luarea măsurilor de încadrare a acestora [lucrărilor] în prevederile autorizaţiei sau de
desfiinţare a lucrărilor executate fără autorizaţie ori cu nerespectarea prevederilor acesteia", este
necesar a fi lămurit cu precădere care este subiectul de drept căruia i se adresează termenul
respectiv.
53. Numai lămurind această chestiune se poate stabili modalitatea în care, în cadrul
fiecăreia dintre cele două categorii de litigii menţionate, titularul fiecărui tip de acţiune poate
justifica dobândirea unui drept ca efect al împlinirii termenului respectiv.
54. Pe de altă parte, trebuie observat că întrebarea formulată de autorul sesizării conţine,
în realitate, două ipoteze diferite, anume:
- aceea în care persoana sancţionată contravenţional nu a demarat procedura de intrare în
legalitate în interiorul termenului acordat de entitatea care a emis actul constatator al
contravenţiei, iar autoritatea nu a obţinut o hotărâre de demolare a construcţiei;
- aceea în care persoana sancţionată contravenţional a demarat această procedură de
intrare în legalitate înainte de expirarea termenului ce i-a fost acordat prin procesul-verbal de
constatare a contravenţiei, însă respectiva procedură nu a fost finalizată până la data pronunţării
unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună desfiinţarea lucrărilor efectuate cu încălcarea
cerinţelor legale.
55. Astfel, problema de drept semnalată de titularul sesizării se circumscrie situaţiei în
care există un proces-verbal de constatare a contravenţiei, prin care s-a reţinut efectuarea de
lucrări de construire fără autorizaţie de construire sau cu nerespectarea unei asemenea autorizaţii,
iar acest act constatator este unul definitiv, permiţând autorităţii să urmeze procedura judiciară în
vederea obţinerii unei hotărâri de desfiinţare a respectivelor lucrări de construire. Deosebirea este
dată de:
- conduita persoanei sancţionate contravenţional, anume dacă aceasta a iniţiat demersurile
necesare luării măsurilor de conformare dispuse prin procesul-verbal, dacă a finalizat asemenea
demersuri până la finalizarea procedurii judiciare privind desfiinţarea lucrărilor;
- conduita autorităţii publice locale căreia i s-a solicitat să emită actele de autorizare a
lucrărilor de construire pentru care s-a întocmit procesul-verbal de constatare a contravenţiei.
56. Nu în ultimul rând, trebuie subliniat că divergenţa de jurisprudenţă este generată de
modul în care instanţele s-au raportat la durata termenului, iar nu de necesitatea stabilirii unui
termen ca reper temporal definitoriu pentru conţinutul procesului-verbal.
57. Aceste precizări preliminare sunt importante nu numai pentru a asigura rigoare în
analiza problemei de drept care formează obiectul interpretării, ci şi pentru a asigura
44
conformarea faţă de scopul procedurii recursului în interesul legii, anume acela de a constitui un
mecanism de unificare a practicii judecătoreşti divergente aşa cum este relevată de hotărârile
judecătoreşti anexate actului de sesizare.
58. În acest cadru factual se constată că Înalta Curte a fost sesizată cu o cerere de
interpretare a art. 28 din Legea nr. 50/1991 cu privire la natura juridică a unui termen stabilit pe
cale administrativă, pentru legalizarea unei situaţii juridice ilicite.
59. Întrucât situaţia juridică ilicită a luat naştere ca urmare a săvârşirii unei contravenţii,
în completarea prevederilor speciale ale Legii nr. 50/1991 se aplică cele "de drept comun" în
materie, ale Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001, idee susţinută şi de textul art. 35 alin. (3) din
Legea nr. 50/1991.
60. Din perspectiva dreptului contravenţional comun, Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001,
dacă în mod evident amenda stabilită prin procesul-verbal reprezintă sancţiunea contravenţională
principală, desfiinţarea lucrărilor, respectiv încadrarea lucrărilor executate în prevederile
autorizaţiei de construire reprezintă sancţiuni contravenţionale complementare [art. 5 alin. (3) lit.
g) şi alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, art. 28 alin. (1) din Legea nr. 50/1991].
61. De remarcat este faptul că obţinerea ulterioară a autorizaţiei de
construire/modificatoare (ca modalitate de intrare în legalitate) nu este prevăzută de lege ca
sancţiune, neapărând în enumerarea limitativă a art. 28 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 şi neavând
caracter sancţionator.
62. Apoi, cum intrarea în legalitate prin obţinerea de către contravenient a unei autorizaţii
de construire emise în acest scop de autoritatea competentă presupune parcurgerea unei
proceduri administrative complexe care generează un raport juridic administrativ între cei doi
subiecţi de drept, în cazul în care contravenientul se loveşte de un refuz al autorităţii de a-i
soluţiona o cerere, el trebuie să se adreseze instanţei în temeiul prevederilor Legii contenciosului
administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 554/2004), care
şi ele dobândesc, astfel, aplicabilitate în această situaţie.
63. Din perspectiva contenciosului administrativ, privită prin prisma art. 52 din
Constituţie şi art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, vocaţia de a intra în legalitate reprezintă un
interes legitim privat.
64. Acest interes legitim/drept subiectiv, care, în caz de refuz, poate fi valorificat în
justiţie, trebuie să fie unul real şi efectiv (CEDO, Bellet împotriva Franţei, paragraful 38; Zubac
împotriva Croaţiei, paragrafele 76-79), iar nu unul teoretic şi iluzoriu. Prin urmare, el nu poate
depinde de conduita arbitrară a administraţiei publice chiar dacă, în mod evident, pentru
materializarea lui este necesar concursul acesteia (emiterea unei autorizaţii, precedată de alte acte
pregătitoare care alcătuiesc "documentaţia" de care face vorbire art. 13 din Legea nr. 554/2004).
65. Primordial însă, ţinând cont de regulile interpretării sistematice, sunt aplicabile cu
prioritate prevederile legii speciale, adoptate în materia urbanismului şi construirii, privind
autorizarea lucrărilor de construcţii.
66. Prevederile art. 28 din Legea nr. 50/1991 trebuie interpretate pornindu-se de la
premisa că ele vizează sancţionarea contravenţiilor reglementate de art. 26 alin. (1) lit. a) şi c)
din lege (construirea fără autorizaţie, respectiv construirea cu încălcarea prevederilor autorizaţiei
emise), situaţii care, din perspectiva efectelor materiale, diferă doar sub aspect cantitativ:
construcţii în totalitate ilegale, respectiv construcţii parţial ilegale.
67. Potrivit alin. (1) al art. 28 din Legea nr. 50/1991, pe lângă sancţiunea principală a
amenzii şi oprirea provizorie a lucrărilor, autoritatea publică poate stabili [a se vedea utilizarea
sintagmei "după caz", precum şi corelarea logică a alin. (1) cu alin. (3) al art. 28] şi una dintre
45
următoarele sancţiuni complementare: desfiinţarea lucrărilor, respectiv încadrarea lucrărilor
executate în prevederile autorizaţiei de construire.
68. Trebuie remarcat faptul că ambele măsuri vizează, în esenţă, lucrări de construcţii (de
regulă, demolări) care exclud păstrarea construcţiilor edificate ilegal.
69. Textul legal stabileşte aşadar faptul că, în oricare din cele două ipoteze menţionate,
autoritatea publică abilitată poate lua, în termenul de prescripţie a răspunderii contravenţionale,
măsuri de intrare în legalitate (prin desfiinţarea lucrărilor sau prin încadrarea lucrărilor executate
în prevederile autorizaţiei de construire) a celui care a edificat fără a poseda o autorizaţie de
construire sau cu depăşirea condiţiilor impuse de un asemenea act administrativ unilateral cu
caracter individual.
70. Conform Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea
recursului în interesul legii nr. 16 din 20 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 1047 din 9 noiembrie 2020, termenul de prescripţie este de 3 ani şi începe să curgă
cel mai târziu de la data la care construcţia a fost terminată în fapt, adică au fost finalizate toate
elementele structurale necesare utilităţii pentru care a fost edificată.
71. Distinct, alin. (2) al art. 28 din Legea nr. 50/1991 stabileşte, alternativ aplicării uneia
din măsurile arătate anterior, şi soluţia menţinerii construcţiei, alegerea între aceasta şi una dintre
soluţiile de desfiinţare urmând a fi luată de organul competent, pe baza planurilor urbanistice şi a
regulamentelor aferente, avizate şi aprobate în condiţiile legii, din textul legal putându-se deduce
astfel şi criteriul acestei alegeri: după cum, din perspectiva dreptului material al urbanismului,
construcţia poate sau nu "intra în legalitate" prin simpla emitere a unei autorizaţii ulterioare în
acest sens.
72. Reglementarea din cel de-al doilea alineat al art. 28 trebuie privită ca una care vine în
completarea celei din primul alineat, în sensul că oferă repere care permit autorităţii competente
să aprecieze şi să stabilească dacă este în situaţia (în sensul sintagmei "după caz" din primul
alineat) de a decide desfiinţarea construcţiilor realizate fără autorizaţie sau cu nerespectarea
prevederilor acesteia ori menţinerea respectivelor construcţii, desigur cu condiţia de a se lua
măsurile legale necesare pentru autorizarea lor în termenul stabilit.
73. Chiar dacă legătura între primele două alineate ale art. 28 nu este explicit precizată în
corpul legii, ea rezultă nu numai din interpretarea sistematică şi teleologică a acestui articol, ci şi
din norma metodologică înscrisă în art. 59 alin. (1) şi (2) din normele metodologice de aplicare a
Legii nr. 50/1991, care evidenţiază în mod neechivoc corelarea necesar a fi făcută între
demersurile impuse agentului constatator în contextul aplicării sancţiunilor complementare.
74. În fine, alin. (3) al art. 28 din Legea nr. 50/1991 stabileşte posibilitatea dispunerii
măsurii desfiinţării construcţiei şi atunci când, în termenul prevăzut în procesul-verbal de
constatare a contravenţiei pentru intrarea în legalitate, nu s-a obţinut autorizaţia necesară.
75. Se constată aşadar că referiri la termenul stabilit pentru executarea măsurilor de
intrare în legalitate se regăsesc doar în primul şi ultimul alineat din art. 28, normele juridice
abilitând expres autoritatea publică să instituie prin procesul-verbal de constatare a contravenţiei
un termen în care contravenientul să procedeze la luarea măsurilor de încadrare a lucrărilor în
prevederile autorizaţiei de construire sau de desfiinţare a lucrărilor executate fără autorizaţie ori
cu nerespectarea prevederilor acesteia [alin. (1) al art. 28], respectiv dispunând aplicarea măsurii
desfiinţării construcţiilor în situaţia în care, la expirarea termenului de intrare în legalitate stabilit
în procesul-verbal de constatare a contravenţiei, contravenientul nu a obţinut autorizaţia necesară
[alin. (3) al art. 28].
76. Prin urmare:
46
- dacă lucrările sunt ilegale doar formal (procedural) în sensul că ele respectă regulile de
construire (urbanism) aplicabile în zonă, însă au fost executate în lipsa/cu depăşirea limitelor
unei autorizări prealabile, organul constatator are obligaţia de a insera în cuprinsul procesului-
verbal un termen [alin. (3) al art. 28] în vederea exercitării dreptului contravenientului de a intra
în legalitate;
- dacă lucrările sunt ilegale şi din punct de vedere material (nu lipseşte doar autorizaţia, ci
sunt încălcate şi normele de urbanism), atunci organul administrativ va insera în cuprinsul
procesului-verbal un termen pentru desfiinţarea/încadrarea în prevederile autorizaţiei a lucrărilor,
în mod benevol.
77. Corelând logic cele trei alineate rezultă că, din punct de vedere tehnic, organul
competent se va adresa instanţei cu o cerere de desfiinţare a construcţiilor realizate ilegal în două
situaţii: fie în procesul-verbal a fost stabilit un termen pentru obligaţia contravenientului de
desfiinţare a lucrărilor ilegale, iar acesta s-a scurs fără ca obligaţia să fi fost executată benevol,
fie în procesul-verbal de constatare a contravenţiei s-a stabilit un termen pentru intrarea în
legalitate prin luarea măsurilor de încadrare a lucrărilor în prevederile autorizaţiei de construire,
iar acesta a expirat fără ca acest lucru să se întâmple.
78. Se reţine, pentru considerentele ce urmează a fi expuse în continuare, că termenul
stabilit în procesul-verbal pentru intrarea în legalitate prin desfiinţarea lucrărilor ilegale/luarea
măsurilor de încadrare a lucrărilor în prevederile autorizaţiei de construire/obţinerea deciziei
autorizării ulterioare este unul de recomandare, chiar prevederile art. 28 alin. (1) din Legea nr.
50/1991 vorbind despre un termen lăsat la libera apreciere şi stabilit prin voinţa agentului
constatator, emitent al actului unilateral (procesul-verbal).
79. Câtă vreme legea lasă la latitudinea organului constatator marja de apreciere cu
privire la stabilirea în concret a duratei termenului, nu se poate susţine că acesta ar fi un termen
imperativ. De altfel, dacă termenul stabilit în procesul-verbal este unul excesiv de scurt
(nerezonabil), menţiunea care îl instituie este viciată, aspect ce poate fi constatat inclusiv de
instanţa care soluţionează plângerea contravenţională.
80. În aceste condiţii, termenul în discuţie, aşa cum este abordat în procesul-verbal de
constatare a contravenţiei, trebuie să fie de natură a permite contravenientului declanşarea şi
desfăşurarea procedurii de intrare în legalitate, împiedicând autoritatea publică să solicite
desfiinţarea construcţiei anterior împlinirii sale.
81. Un aspect ce poate fi considerat relevant pentru dezlegarea problemei de drept
analizate este acela că entităţile care au competenţe în materia constatării şi aplicării sancţiunilor
pentru nerespectarea reglementărilor care interesează disciplina în construcţii nu sunt aceleaşi cu
entităţile juridice ce au competenţe în emiterea autorizaţiei de construire sau/şi a actelor
premergătoare ce sunt necesare pentru finalizarea procedurii de autorizare a lucrărilor de
construire. Chiar în ipotezele în care este vorba de entităţi care fac parte din autoritatea
administraţiei publice locale, trebuie observat că, prin prevederile art. 27 alin. (3) din Legea nr.
50/1991, se conferă competenţa de constatare şi sancţionare a contravenţiilor "către
compartimentele de specialitate cu atribuţii de control ale autorităţilor administraţiei publice
locale ale judeţelor, municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti, oraşelor şi comunelor,
pentru faptele săvârşite în unitatea lor administrativ-teritorială sau, după caz, în teritoriul
administrativ al sectoarelor municipiului Bucureşti" (constatarea contravenţiilor se realizează, de
cele mai multe ori, de către poliţia locală prin serviciul Disciplina în construcţii), în timp ce
competenţele de gestionare a procesului de emitere a certificatelor de urbanism şi a autorizaţiilor
de construire/desfiinţare sunt conferite - conform art. 5 şi art. 51 din aceeaşi lege - unei structuri
47
de specialitate în domeniul amenajării teritoriului, urbanismului şi executării lucrărilor de
construcţii, condusă de arhitectul-şef şi având în componenţă personal cu pregătire adecvată în
domeniile urbanismului, arhitecturii şi construcţiilor.
82. Pe de altă parte, intrarea în legalitate, în sensul alin. (2) al art. 28 din Legea nr.
50/1991, prin impunerea soluţiei menţinerii construcţiei nu permite concluzia instituirii unui
termen de decădere. Deşi termenul în sine nu are caracter facultativ, el fiind prevăzut în
procesul-verbal de constatare a contravenţiei aferent unei/unor obligaţii instituite în sarcina
contravenientului, persoana interesată trebuind astfel să acţioneze cu respectarea sa pentru ca
autoritatea publică să nu declanşeze demersurile vizând desfiinţarea lucrărilor de construire
realizate nelegal, temporizarea/întârzierea demersului de sesizare a instanţelor cu o asemenea
sancţiune are semnificaţia unei tacite manifestări a voinţei entităţii competente de a prelungi
durata respectivului termen.
83. De aceea, simpla împlinire a termenului nu conduce la naşterea obligaţiei
contravenientului de a desfiinţa lucrările nelegal efectuate (măsura nu intervine de la sine,
mecanic, ca un corolar al nerespectării obligaţiei instituite în sarcina persoanei sancţionate
contravenţional) pentru că o atare interpretare ar fi contrară scopului neîndoielnic al
reglementării de excepţie înscrise în art. 28 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 50/1991, anume
acela de a prioritiza salvarea lucrărilor în privinţa cărora se poate dovedi că sunt unele ce
respectă cerinţele tehnice şi legale de construire, dar sunt afectate de un unic viciu-formal: că au
fost efectuate fără autorizaţie ori în parametri deosebiţi de cei ai autorizaţiei.
84. Împlinirea lui nu atrage aşadar automat aplicarea sancţiunii complementare a
desfiinţării lucrărilor de construcţii, ci doar impune ideea că încălcarea sa este asociată cu
aplicarea, la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti prin care se dispune demolarea, a unei
sancţiuni persoanei care nu a ieşit din pasivitate până la acel moment.
85. Aceasta deoarece, din motive neimputabile contravenientului sau din motive care ţin
exclusiv de conduita organelor administrative, este posibil ca aceste demersuri impuse
constructorului să nu fie demarate ori finalizate până la expirarea termenului acordat, astfel că
desfiinţarea construcţiei realizate nelegal apare ca o măsură excesivă.
86. Altfel spus, deşi persoana interesată va trebui să acţioneze în vederea intrării în
legalitate cu respectarea termenului instituit în procesul-verbal de constatare a contravenţiei,
împlinirea sa nu va avea ca efect, doar în considerarea acestui aspect, respingerea automată a
cererii formulate pentru emiterea autorizaţiei de construire, ci îndreptăţirea autorităţii publice să
acţioneze în sensul art. 28 alin. (3) din Legea nr. 50/1991, în măsura în care nu există o culpă a
acesteia în desfăşurarea procedurii administrative. În acest din urmă sens, reţinem şi că
neîncadrarea în termenul acordat prin procesul-verbal de constatare a contravenţiei îşi poate avea
cauza inclusiv într-o inacţiune/acţiune temporizată a autorităţii publice sesizate, obligaţia de
intrare în legalitate în varianta obţinerii autorizaţiei post-factum nedepinzând în mod exclusiv de
comportamentul diligent al persoanei sancţionate.
87. Este adevărat că imperativul asigurării disciplinei în construcţii presupune ca
termenul stabilit în procesul-verbal de constatare a contravenţiei să fie unul eficient, însă este
rezonabil şi în acord cu necesitatea responsabilizării activităţii autorităţilor administrative ca o
măsură extremă, precum cea a desfiinţării unei construcţii, să fie aplicată doar dacă persoana
sancţionată contravenţional nu şi-a îndeplinit obligaţia de mijloace de a depune toate diligenţele
pentru intrarea în legalitate.
88. Aşadar, ieşirea din pasivitate a contravenientului în sensul conformării prescripţiilor
legale se poate realiza până la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care se
48
dispune demolarea, măsura fiind lăsată la latitudinea instanţei judecătoreşti sesizate de către
organul care a aplicat sancţiunea, conform art. 32 din Legea nr. 50/1991, în care se prevede că:
"Art. 32. - (1) În cazul în care persoanele sancţionate contravenţional au oprit executarea
lucrărilor, dar nu s-au conformat în termen celor dispuse prin procesul-verbal de constatare a
contravenţiei, potrivit prevederilor art. 28 alin. (1), organul care a aplicat sancţiunea va sesiza
instanţele judecătoreşti pentru a dispune, după caz:
a) încadrarea lucrărilor în prevederile autorizaţiei;
b) desfiinţarea construcţiilor realizate nelegal.
(2) În cazul admiterii cererii, instanţa va stabili termenele limită de executare a măsurilor
prevăzute la alin. (1)."
89. În acest context, interpretarea potrivit căreia desfiinţarea construcţiei (cea mai drastică
măsură ce poate fi aplicată) intervine în mod automat la expirarea termenului stabilit în procesul-
verbal de constatare a contravenţiei vine în contradicţie cu prevederile art. 32 din lege, care ar fi
golite de conţinut în măsura în care instanţa de judecată nu ar face decât să ia act de
neîndeplinirea obligaţiei părţii pârâte în termenul unilateral stabilit de autoritatea administrativă
prin procesul-verbal de constatare a contravenţiei şi să dispună una dintre măsurile prevăzute de
textul de lege.
90. În verificarea conformităţii dispoziţiilor art. 32 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 cu
normele constituţionale, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 614 din 10 octombrie 2019,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 87 din 6 februarie 2020, a reţinut în
conţinutul paragrafului 22 că: "În ceea ce priveşte respectarea disciplinei în construcţii, prin
Decizia nr. 1.535 din 25 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 55 din 21 ianuarie 2011, Curtea a reţinut că legiuitorul a atribuit instanţei judecătoreşti un
dublu rol. Astfel, aceasta poate fi chemată să verifice legalitatea procesului-verbal de constatare
şi sancţionare a contravenţiei, potrivit art. 35 alin. (2) din Legea nr. 50/1991. De asemenea,
aceasta poate interveni, la cererea organului care a aplicat sancţiunea cuprinsă în procesul-verbal,
pentru a stabili dacă se impune sau nu obligarea contravenientului la încadrarea lucrărilor în
prevederile autorizaţiei sau desfiinţarea construcţiilor realizate nelegal, fixând şi termenele de
executare a măsurilor dispuse, astfel cum prevede art. 32 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 50/1991.
Cu aceste prilejuri, contravenientul îşi poate exercita neîngrădit toate drepturile şi garanţiile
procesuale care condiţionează, într-un stat de drept, democratic, exercitarea dreptului la un
proces echitabil."
91. Argumentelor de mai sus li se poate adăuga şi interpretarea per a contrario, din
analiza cadrului normativ privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii neputând fi
identificat vreun impediment legal pentru autoritatea administrativă competentă de a elibera
autorizaţia de construire dacă sunt îndeplinite toate cerinţele tehnice şi de urbanism, după
expirarea termenului de intrare în legalitate prevăzut în procesul-verbal de constatare a
contravenţiei.
92. Începând cu data de 9 ianuarie 2020, textul care reglementa expres condiţiile de
emitere a autorizaţiei de construire pentru intrarea în legalitate - alin. (3) al art. 59 din normele
metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 - a fost abrogat prin Ordinul ministrului lucrărilor
publice, dezvoltării şi administraţiei nr. 3.454/2019.
93. În forma lui iniţială, textul legal stabilea: "în situaţia în care construcţia realizată fără
autorizaţie de construire întruneşte condiţiile urbanistice de integrare în cadrul construit
preexistent, autoritatea administraţiei publice locale competente poate proceda la emiterea unei
autorizaţii de construire în vederea intrării în legalitate, în coroborare cu luarea măsurilor legale
49
care se impun, numai în baza concluziilor unui referat de expertiză tehnică pentru cerinţa
esenţială de calitate «rezistenţa mecanică şi stabilitate» privind starea structurii de rezistenţă în
stadiul fizic în care se află construcţia, precum şi pentru cerinţa esenţială de calitate «securitatea
la incendiu», numai după emiterea Acordului de mediu, în condiţiile legii."
94. Inclusiv titlul art. 59 din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 a fost
modificat din "Intrarea în legalitate" în "Lucrări de construcţii executate fără autorizaţie de
construire sau cu nerespectarea prevederilor acesteia", probabil pentru a fi mai reprezentativ în
raport cu noul conţinut al art. 59.
95. Modificarea legislativă a fost necesară în condiţiile în care intrarea în legalitate a unei
construcţii se definitivează doar la momentul recepţiei la terminarea lucrărilor, când se verifică
oricum respectarea cerinţei esenţiale de calitate "rezistenţă mecanică şi stabilitate" şi "securitatea
la incendiu" odată cu celelalte aspecte stabilite prin autorizaţia de construire, iar acordul de
mediu se obţine, fiind indicat în certificatul de urbanism.
96. Aşadar, îndeplinirea cerinţei pentru emiterea autorizaţiei în vederea intrării în
legalitate se verifică exclusiv în raport cu prevederile documentaţiilor de urbanism deja aprobate
şi, doar dacă acestea nu sunt îndeplinite, autoritatea locală poate refuza în mod întemeiat
emiterea acestei autorizaţii.
97. Analiza pe care o face autoritatea competentă trebuie să funcţioneze prin excludere,
respectiv aceasta ar trebui să poată refuza eliberarea autorizaţiei de construire pentru intrarea în
legalitate doar atunci când încadrarea construcţiei realizate în cadrul urbanistic preexistent este
absolut imposibilă şi când autoritatea indică punctual sub ce aspecte lucrările nu se încadrează în
planurile urbanistice aprobate, astfel încât să fie garantat principiul ocrotirii dreptului de
proprietate în conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi cu art. 1 din
Protocolul 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care
în acest caz se traduce prin prevalenţa obiectivului de salvgardare a construcţiei în raport cu
măsura contraproductivă a desfiinţării acesteia.
98. Autoritatea administrativă nu ar putea refuza emiterea autorizaţiilor necesare intrării
în legalitate doar pentru motivul că la data la care acestea au fost solicitate ori când cererea a fost
examinată termenul stabilit prin procesul-verbal de constatare a contravenţiei, prevăzut de art. 28
alin. (1) din Legea nr. 50/1991, era expirat.
99. Atât timp cât au fost îndeplinite de către contravenient (până la rămânerea definitivă a
hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus demolarea) toate demersurile rezonabile pentru
obţinerea autorizaţiei, iar contravenientului nu îi poate fi imputată nicio culpă, măsura desfiinţării
construcţiei nu poate fi aplicată întrucât intrarea în legalitate s-a dorit a fi un act de clemenţă din
partea legiuitorului pentru rezolvarea problemei construcţiilor neconforme, având ca scop
securitatea circuitului civil.
100. Este adevărat că astfel de conduite prin care se eludează practic legea ar trebui
descurajate şi sancţionate, limitările legate de autorizaţia de construire fiind instituite prin lege în
interes public, în cadrul controlului statal asupra amenajării teritoriului, urbanismului şi
autorizării executării lucrărilor de construcţii, ce caracterizează regimul juridic al construcţiilor.
101. Atât timp însă cât lucrările îndeplinesc cerinţele de urbanism, de mediu, de calitate şi
siguranţă în construcţii stabilite de normele în vigoare, interesul public nefiind afectat, blocarea
definitivă a intrării în legalitate nu este o soluţie constructivă.
102. În plus, faţă de mecanismul intrării în legalitate reglementat de art. 28 din Legea nr.
50/1991 în modalitatea autorizării post-factum, începând cu data de 11 ianuarie 2020, prin art. II
pct. 14 din Legea nr. 7/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/1995 privind
50
calitatea în construcţii şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1991 privind autorizarea
executării lucrărilor de construcţii, a fost introdus în cuprinsul Legii nr. 50/1991 un mecanism
suplimentar de intrare în legalitate, prin adăugarea unei noi teze în art. 37 alin. (6), însă nu sub
forma emiterii unei autorizaţii de construire post-factum, ci sub forma intabulării directe a
acestor construcţii fără autorizaţie şi fără recepţie, în baza unui certificat de atestare/unei
adeverinţe privind edificarea construcţiei şi a unei documentaţii cadastrale.
103. Astfel, "(...) în cazul construcţiilor pentru care execuţia lucrărilor s-a realizat fără
autorizaţie de construire, iar împlinirea termenului de prescripţie prevăzut la art. 31 nu mai
permite aplicarea sancţiunilor, certificatul de atestare/adeverinţa privind edificarea construcţiei
va fi emis/emisă în baza unei expertize tehnice cu privire la respectarea cerinţelor fundamentale
aplicabile privind calitatea în construcţii, inclusiv cu încadrarea în reglementările de urbanism
aprobate, care să confirme situaţia actuală a construcţiilor şi respectarea dispoziţiilor în materie şi
a unei documentaţii cadastrale. În situaţia în care în expertiza tehnică se constată neîndeplinirea
tuturor cerinţelor fundamentale şi a celor relative la încadrarea în reglementările de urbanism, nu
se eliberează certificatul de atestare/adeverinţa privind edificarea construcţiei".
104. Textul art. 37 alin. (6) din Legea nr. 50/1991, astfel cum a fost modificat, trebuie
corelat cu textul omolog al art. 37 alin. (1) din Legea cadastrului şi publicităţii imobiliare nr.
7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care prevede că pentru intabulare
este necesar un certificat de atestare care să confirme că edificarea construcţiilor s-a efectuat
conform autorizaţiei de construire şi să existe un proces-verbal de recepţie la terminarea
lucrărilor.
105. Rezultă din aceste dispoziţii că în cazul nerespectării normelor privind autorizaţia de
construire, după modificările legislative intervenite la începutul anului 2020, intrarea în legalitate
se poate realiza în funcţie de situaţia în care se regăseşte constructorul la momentul constatării:
în timpul perioadei de aplicare a sancţiunii contravenţionale, respectiv după împlinirea
termenului de prescripţie a acesteia.
106. Astfel, intrarea în legalitate prin intabularea directă a construcţiei realizate fără
autorizaţie şi recepţie poate avea loc ulterior împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii
contravenţionale, în timp ce, anterior împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii
contravenţionale sau penale, intrarea în legalitate se poate realiza prin autorizarea post-factum
dispusă de autoritatea competentă odată cu dispunerea sancţiunii contravenţionale sau penale
principale.
107. Deşi este vorba de situaţii-premisă diferite, intrarea în legalitate prin efectuarea
demersurilor necesare şi supunerea spre verificare a îndeplinirii condiţiilor urbanistice pentru
lucrările efectuate cu nerespectarea autorizaţiilor de construcţie eliberate este regula şi cerinţa
principală avută în vedere de către legiuitor, iar refuzul eliberării autorizaţiilor de
construcţie/modificatoare poate fi justificat numai prin prisma nerespectării cerinţelor
urbanistice, respectiv de imposibilitatea iremediabilă de integrare a construcţiei realizate în
cadrul construit preexistent.
108. Chiar dacă actualul cadru normativ în materia urbanismului şi a regimului juridic al
construcţiilor este rezultatul unor intervenţii legislative succesive în scopul disciplinării conduitei
în domeniul executării lucrărilor de construire sau desfiinţare a construcţiilor, ceea ce se doreşte
ca finalitate este "salvarea" construcţiilor autorizabile.
109. Fără a nega pericolul social al faptelor de construire fără a obţine în prealabil
autorizaţiile necesare, nu poate fi omis faptul că viziunea legiuitorului a fost aceea de a încerca
51
menţinerea acestor construcţii, în măsura în care întrunesc condiţiile urbanistice de integrare în
cadrul construit preexistent, precum şi toate condiţionările legale aplicabile.
110. Ar fi aşadar contrară raţiunii reglementării ca simpla depăşire a termenului stabilit în
vederea intrării în legalitate să atragă desfiinţarea construcţiilor.
111. Un alt element în sprijinul celor de mai sus poate fi desprins din considerentele
Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul
legii nr. 13 din 8 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 3
iunie 2019, pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii vizând "interpretarea
dispoziţiilor art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de
construcţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul dacă acestea
constituie sau nu un impediment legal la dobândirea dreptului de proprietate asupra construcţiei
prin efectul accesiunii imobiliare artificiale". În considerentele de la paragrafele 89 şi 90 ale
acestei decizii s-au reţinut următoarele:
"Se constată că proprietarul terenului are posibilitatea să urmeze procedura Legii nr.
50/1991 pentru intrarea în legalitate cu privire la construcţia realizată pe terenul său (...).
Autorizaţia de construire poate fi emisă nu numai înainte de realizarea construcţiei, dar şi
ulterior, în procedura intrării în legalitate, prevăzută de art. 28 din Legea nr. 50/1991 şi art. 59
din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991. După intrarea în legalitate, prin
obţinerea tuturor autorizaţiilor prevăzute de legea specială, în temeiul procesului-verbal încheiat
la terminarea lucrărilor, constructorul, proprietar al terenului, are posibilitatea să îşi intabuleze
dreptul de proprietate asupra construcţiei (...)."
112. În concluzie, din interpretarea raţională şi teleologică a art. 28 şi art. 32 alin. (1) din
Legea nr. 50/1991 rezultă că verificarea legalităţii primează şi că ea este posibilă şi ulterior
acestui termen, stabilit cu titlu de recomandare.
113. De asemenea, legiuitorul a înţeles să confere în mod expres posibilitatea ca şi
instanţa de judecată să poată lua inclusiv decizia la care se referă art. 28 alin. (2) din Legea nr.
50/1991, evident, în condiţiile în care autoritatea locală, prin raportare la planurile urbanistice şi
regulamentele aferente, refuză a dispune în sensul menţinerii construcţiilor, ca manifestare de
voinţă de natură a vătăma drepturile sau interesele legitime ale celui vizat. [...]
10) Decizia nr. 12/2021, publicată în M. Of. nr. 933 din 30 septembrie 2021
Apel Iaşi şi, în consecinţă, stabileşte că:
În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 311, art. 32 alin. (5) lit. a), art.
39, 44, 45, art. 47 alin. (1) şi (2), art. 56 alin. (1), (4), (6) şi (7) şi art. 64 alin. (3) din Legea nr.
350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul, cu modificările şi completările
ulterioare, raportate la art. 68 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă
pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,
hotărârea consiliului local de aprobare a unui plan urbanistic zonal reprezintă un act
administrativ cu caracter normativ.
Considerente:
[...] 44. (...) actul administrativ normativ este emis în scopul organizării executării legii şi
cuprinde reglementări formulate abstract, de principiu cu caracter obligatoriu pentru un număr
nedeterminat de persoane sau situaţii care se încadrează în ipoteza normei pe care o instituie,
52
determinate fiind numai criteriile pentru stabilirea sferei destinatarilor, iar nu fiecare beneficiar
în parte.
45. Spre deosebire de acesta, actul administrativ individual este o manifestare de voinţă
care creează, modifică ori desfiinţează drepturi şi obligaţii în beneficiul ori sarcina uneia sau mai
multor persoane, adresându-se unui anumit destinatar sau unei pluralităţi de destinatari,
determinaţi sau determinabili prin conţinutul actului.
46. Aşadar, diferenţa între cele două categorii fundamentale de acte administrative
analizate se face, în primul rând, în funcţie de determinabilitatea persoanelor cărora li se aplică
actul administrativ; numărul concret al persoanelor cărora li se aplică un act cu caracter
normativ, respectiv individual este irelevant, criteriul de distincţie nefiind unul cantitativ, ci unul
calitativ.
47. De altfel, gradul de generalitate al actelor administrative normative diferă, unele
dintre ele putând să privească un număr mare de persoane (de exemplu, toate persoanele care
circulă pe drumurile publice din România, în cazul actelor normative din materia respectivă), iar
alte norme au un caracter mai restrâns (de exemplu, acelea care privesc categorii particulare de
persoane), dar, oricât de restrâns ar fi obiectul lor de reglementare, actele îşi păstrează caracterul
normativ.
48. Aşadar, în procesul de încadrare a unui act administrativ în una dintre cele două
categorii, încadrarea realizându-se prin examinarea integrală a conţinutului său, nu prin
"decuparea" unor dispoziţii din acest conţinut de natură a-i afecta caracterul unitar, esenţiale sunt
efectele juridice pe care le produce, natura măsurilor dispuse, iar nu forma sau denumirea; actele
administrative cu caracter normativ conţin dispoziţii cu caracter general, având aplicabilitate într-
un număr nedefinit de situaţii, astfel că produc efecte juridice erga omnes faţă de un număr
nedefinit de persoane, în timp ce actele administrative cu caracter individual urmăresc realizarea
unor raporturi juridice într-o situaţie strict determinată şi produc efecte fie faţă de o singură
persoană, fie faţă de un număr determinat sau determinabil de persoane.
49. Pe de altă parte, actul cu caracter normativ are un obiect stabilit iniţial, fără a lua în
considerare destinatarii, norma fiind destinată unui anumit câmp de aplicare, în timp ce în cazul
actului individual acesta nu poate fi conceput în lipsa destinatarului său identificat de la început,
astfel că acest destinatar dobândeşte o situaţie particulară.
50. În sfârşit, în cazul ambelor categorii de acte administrative, acestea nu pot fi
desfiinţate decât printr-un act având aceeaşi natură juridică (respectiv printr-un act cu caracter
normativ, în cazul primei categorii, şi printr-unul cu caracter individual, în cazul celei de-a
doua); actul cu caracter normativ poate fi abrogat sau modificat oricând, în timp ce actul cu
caracter individual devine irevocabil, dacă a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice.
51. Revenind la problema de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii, se
impune a se preciza mai întâi că, în materia documentaţiei de urbanism, reglementată de
dispoziţiile Legii nr. 350/2001, aşa cum defineşte art. 44 prin alin. (2) şi (3) din respectiva lege,
această categorie de documentaţii transpune, "la nivelul localităţilor urbane şi rurale, propunerile
cuprinse în planurile de amenajare a teritoriului naţional, zonal şi judeţean", având "caracter de
reglementare specific şi stabilesc reguli ce se aplică direct asupra localităţilor şi părţilor din
acestea până la nivelul parcelelor cadastrale, constituind elemente de fundamentare obligatorii
pentru eliberarea certificatelor de urbanism".
52. Pe de altă parte, art. 4 din acelaşi act normativ dispune în sensul că "Urbanismul
trebuie să reprezinte o activitate: (...) c) normativă, prin precizarea modalităţilor de utilizare a
53
terenurilor, definirea destinaţiilor şi gabaritelor de clădiri, inclusiv infrastructură, amenajări şi
plantaţii".
53. Aşadar, din economia acestor texte de lege rezultă că prin documentaţiile de urbanism
se stabilesc reguli erga omnes de ocupare şi utilizare a terenurilor şi comportă condiţii de formă
şi sfere de aplicare diferite; conform art. 45 din Legea nr. 350/2001, există trei tipuri de planuri
urbanistice, fiecare având scop, formă şi câmp de aplicare diferit, la nivel superior aflându-se
planul urbanistic general (PUG), apoi planul urbanistic zonal (PUZ) şi planul urbanistic de
detaliu (PUD), fiind absolut necesară existenţa primelor două pentru a putea fi elaborat şi aprobat
cel de-al treilea; documentaţiile de urbanism se aprobă prin hotărâri ale autorităţilor publice
locale sau, după caz, centrale şi sunt aduse la îndeplinire prin instituţia primarului.
54. Aşa cum dispune art. 56 din Legea nr. 350/2001, perioada de valabilitate a acestor
documentaţii se stabileşte de către autoritatea administraţiei publice locale, în conformitate cu
gradul de complexitate şi cu prevederile acestora, se promovează de către primar, în vederea
aprobării prin hotărâre a consiliului local/Consiliului General al Municipiului Bucureşti, pe baza
referatului de specialitate al arhitectului-şef, în termen de maximum 30 de zile de la data
înregistrării, iar în termen de maximum 45 de zile de la finalizarea dezbaterii publice şi
înaintarea expunerii de motive elaborate de primar/preşedintele consiliului judeţean şi a
raportului de specialitate elaborat de către arhitectul-şef, consiliul judeţean sau local are obligaţia
să emită o hotărâre prin care aprobă sau respinge documentaţia de amenajare a teritoriului sau de
urbanism.
55. În ceea ce priveşte planul urbanistic zonal (PUZ), acesta este reglementat de art. 47
din actul normativ precizat anterior, astfel:
"Art. 47. - (1) Planul urbanistic zonal este instrumentul de planificare urbană de
reglementare specifică, prin care se coordonează dezvoltarea urbanistică integrată a unor zone
din localitate, caracterizate printr-un grad ridicat de complexitate sau printr-o dinamică urbană
accentuată. Planul urbanistic zonal asigură corelarea programelor de dezvoltare urbană integrată
a zonei cu Planul urbanistic general.
(2) Planul urbanistic zonal cuprinde reglementări asupra zonei referitoare la:
a) organizarea reţelei stradale;
b) organizarea arhitectural-urbanistică în funcţie de caracteristicile structurii urbane;
c) modul de utilizare a terenurilor;
d) dezvoltarea infrastructurii edilitare;
e) statutul juridic şi circulaţia terenurilor;
f) protejarea monumentelor istorice şi servituţi în zonele de protecţie ale acestora.
(3) Elaborarea Planului urbanistic zonal este obligatorie în cazul:
a) zonelor centrale ale localităţilor;
b) zonelor construite protejate şi de protecţie a monumentelor;
c) zonelor de agrement şi turism;
d) zonelor/parcurilor industriale, tehnologice şi zonelor de servicii;
e) parcelărilor, pentru divizarea în mai mult de 3 parcele;
f) infrastructurii de transport;
g) zonelor supuse restructurării sau regenerării urbane;
h) altor zone stabilite de autorităţile publice locale din localităţi, potrivit legii.
(31) Prevederile alin. (3) nu se aplică în situaţia în care planurile urbanistice generale
reglementează condiţiile de autorizare a investiţiilor din zonele menţionate, cu excepţia zonelor
construite protejate. (...)
54
(4) Delimitarea zonelor pentru care se întocmesc planuri urbanistice zonale obligatorii se
face, de regulă, în Planul urbanistic general.
(5) Prin Planul urbanistic zonal se stabilesc, în baza analizei contextului social, cultural
istoric, urbanistic şi arhitectural, reglementări cu privire la regimul de construire, funcţiunea
zonei, înălţimea maximă admisă, coeficientul de utilizare a terenului (CUT), procentul de
ocupare a terenului (POT), retragerea clădirilor faţă de aliniament şi distanţele faţă de limitele
laterale şi posterioare ale parcelei, caracteristicile arhitecturale ale clădirilor, materialele admise.
(...)"
56. Un prim argument în sprijinul opiniei că actul administrativ analizat are caracter
normativ reiese din chiar definiţia planului urbanistic zonal, legiuitorul denumindu-l drept
"instrument de planificare urbană de reglementare specifică", dar şi din dispoziţia cuprinsă în art.
4 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 350/2001, care prezintă urbanismul ca fiind o activitate normativă;
termenul de "reglementare" este definit în Dicţionarul explicativ al limbii române ca fiind
"ansamblu de norme juridice aplicabile într-un anumit domeniu", ceea ce sugerează faptul că, în
limbajul acceptat al elaborării actelor normative, legiuitorul a folosit acest termen pentru
desemnarea actelor cu caracter normativ; aceeaşi terminologie o regăsim şi în conţinutul
dispoziţiilor art. 32 şi 39 din legea citată, care stabilesc "obiectul reglementărilor" cuprinse în
planul urbanistic zonal, respectiv caracterul operaţional al "reglementărilor" cuprinse în
documentaţia de urbanism.
57. Aşadar, planul urbanistic zonal este un instrument de planificare urbană de
reglementare specifică, cuprinzând reglementări asupra unei zone, referitoare la aspecte diverse
de genul celor indicate în art. 47, mai sus citat; or, reglementarea constituie expresia
normativităţii, implicând stabilirea de reguli cu caracter general ce se aplică, în principiu, unui
număr nedeterminat de persoane destinatare, iar, când emană de la o autoritate a administraţiei
publice, urmăreşte organizarea executării legii.
58. Plecând tot de la această definiţie şi individualizare a planului urbanistic zonal,
menţionată în art. 47 alin. (1), de la interpretarea teleologică şi sistematică a dispoziţiilor legii
speciale, Legea nr. 350/2001, şi aplicând criteriul enunţat într-un paragraf anterior, acela al
determinabilităţii persoanelor cărora li se aplică actul analizat, în sprijinul opiniei că hotărârea
care aprobă acest plan are caracter normativ, se impune a se preciza că planul urbanistic zonal nu
ar trebui să individualizeze, în cuprinsul său, vreun beneficiar expres al efectelor sale.
59. Aceasta deoarece el este aplicabil unor subiecţi de drept, prin prisma calităţii lor de
titulari ai unui drept real asupra oricărei parcele de teren aflate în zona reglementată de planul
urbanistic zonal (de regulă, este vorba despre proprietarii unui asemenea teren, dar poate fi vorba
şi despre titularii unui alt drept real care permite construirea, de exemplu, superficie, concesiune
etc.), de esenţa unui act cu caracter normativ nefiind ca acesta să privească toate persoanele
fizice şi juridice, ci un număr de subiecţi a căror conduită s-ar găsi supusă, la un moment dat,
dispoziţiilor cuprinse în conţinutul său, chiar prin acest conţinut putând fi limitat, implicit,
domeniul său de aplicare.
60. Este evident că regulile de folosire a terenului impuse asupra unei localităţi, a unei
zone din aceasta ori asupra unei parcele sunt generale şi impersonale, iar sub incidenţa lor poate
intra oricine la un moment dat. Chiar dacă documentaţiile de urbanism reglementează teritorii
clar delimitate, prin planuri topografice, ce cuprind proprietăţi înregistrate în Cartea funciară cu
titulari ai dreptului de proprietate determinaţi la un moment dat, regulile sunt însă generale şi
privesc un teritoriu, iar circulaţia juridică a terenurilor nu afectează aplicabilitatea acestora.
55
61. În consecinţă, deşi subiecţii sunt identificabili pe baza înregistrărilor cadastrale, acest
lucru nu influenţează regulile impuse prin documentaţiile de urbanism; în acest sens, aspectele de
ordin dimensional ale documentaţiilor nu determină destinatarii normelor în mod individual,
nefăcându-se, în dispoziţiile regulamentelor de urbanism sau în corpul hotărârilor de aprobare,
trimitere la persoane fizice ori juridice determinate.
62. Pe de altă parte, se constată că nu există niciun text legal care să indice faptul că
planul urbanistic zonal ar avea sau ar trebui să aibă un beneficiar individualizat, jurisprudenţa
conturată în jurul primei opinii, pe care o combatem, plecând de la faptul că în unele hotărâri de
aprobare a planului urbanistic zonal apăreau anumite persoane ca fiind "beneficiarii" actului în
cauză, în realitate aceştia fiind doar "iniţiatorii" procedurii de emitere a acestei documentaţii, dar
nu singurele persoane faţă de care un asemenea act ar produce efecte juridice.
63. În realitate, în situaţia unui plan urbanistic zonal aprobat prin hotărâre a consiliului
local, nu prezintă importanţă întinderea suprafeţei de teren vizate, nici apartenenţa acestuia unui
anumit proprietar determinat, dar nici iniţiatorul emiterii planului urbanistic zonal; esenţială este
aptitudinea hotărârii consiliului local de a produce efecte atât în prezent, cât şi în viitor, faţă de
orice persoană care s-ar angaja, potenţial sau teoretic, în orice raport juridic bazat pe
reglementările planului urbanistic zonal în cauză, indiferent de natura proprietăţii sau de
potenţialii subiecţi de drept public sau privat ori de faptul că planul respectiv este finanţat de o
persoană privată.
64. Prin urmare, chiar dacă un astfel de plan va fi aprobat în contextul unei solicitări
adresate de o persoană care vrea să obţină un certificat de urbanism, planul urbanistic zonal va
produce efecte, indiferent de natura dreptului de proprietate, faţă de orice persoană fizică sau
juridică ce intenţionează să construiască în limitele zonei reglementate, aşa cum s-a menţionat
anterior, planul de urbanism zonal fiind aprobat în funcţie de raţiuni obiective ce privesc
dezvoltarea urbanistică în ansamblu a unei zone din localitate, şi nu de raţiuni subiective,
determinate de dezvoltarea unei anumite investiţii.
65. În considerarea acestor argumente, se poate afirma, aşadar, că adoptarea hotărârii
privind aprobarea sau modificarea unui plan urbanistic zonal priveşte un interes generic şi, după
adoptare, produce efecte faţă de orice persoană care intenţionează să dezvolte un proiect în zona
de reglementare urbanistică, actul administrativ astfel emis fiind unul cu caracter normativ, iar,
odată aprobat, se va aplica oricărei investiţii ce se va realiza în limitele zonei reglementate, în
condiţii de egalitate pentru fiecare parcelă în parte şi indiferent de eventualele modificări ce ar
putea interveni prin alipiri, dezmembrări, transmisiuni, locaţiuni etc.
66. Prin urmare, nu poate fi reţinută argumentaţia ce susţine prima orientare
jurisprudenţială, în sensul că actul administrativ ce face obiectul analizei ar fi unul cu caracter
individual întrucât, chiar dacă se adresează unui subiect colectiv, totuşi destinatarii actului ar fi în
număr restrâns şi bine definit, subliniind o situaţie juridică precisă în raport cu un număr
determinat de subiecţi de drept.
67. Aşa cum s-a precizat într-un paragraf anterior, în cazul actelor individuale, subiectul
este determinat sau determinabil, iar în cazul actului normativ, subiectul este nedefinit; în situaţia
planului urbanistic zonal, subiectul este nedefinit pentru că stabileşte obligaţii propter rem,
respectiv îndatoriri ce revin oricărui deţinător al terenului la un moment dat, din raţiuni ce ţin nu
de persoana acestui deţinător, ci de protecţia, exploatarea judicioasă a terenului, relaţiile de bună
vecinătate, conservarea unor drepturi etc., aspecte care întăresc concluzia că hotărârea consiliului
local de aprobare a planului urbanistic zonal este un act administrativ cu caracter normativ ce
conţine norme cu caracter general, având aplicabilitate într-un număr nedefinit de situaţii.
56
68. În acest context, se impune a se preciza că, în prima orientare jurisprudenţială,
raportul "determinat/determinabil" este transferat de la persoanele cărora le este aplicabil actul la
suprafaţa de teren vizată de planul urbanistic zonal, împrejurare ce conduce la concluzia că,
"dacă terenul este determinat şi cu o întindere relativ restrânsă, actul ar fi individual",
raţionamentul fiind acela că determinarea expresă a terenului ar permite identificarea
proprietarului şi ar fi aplicabil unui subiect determinat.
69. Cu toate acestea, se consideră că aprecierea planului urbanistic zonal ca fiind un act
administrativ cu caracter normativ ori individual nu poate avea drept criteriu întinderea
suprafeţei de teren care face obiectul acestei documentaţii de urbanism; un asemenea criteriu nu
ar putea fi aplicat nici pentru motivul că ar fi imposibil de stabilit logic şi obiectiv care ar fi
limita de suprafaţă care ar determina demarcaţia între actul normativ şi cel individual.
70. Aşadar, din punctul de vedere al destinatarilor normei de reglementare urbanistică,
planul zonal nu stabileşte drepturi şi obligaţii în sarcina unor persoane de dinainte determinate
întrucât, aşa cum s-a precizat anterior, se adresează nu numai persoanelor care sunt în prezent
suspuse dispoziţiilor cuprinse în planul urbanistic zonal, dar şi celor care, în viitor, pot fi afectate
de această reglementare; implicit, efectele planului urbanistic zonal se răsfrâng nu numai asupra
persoanelor care deţin sau care vor deţine o proprietate înăuntrul zonei studiate prin
documentaţia de urbanism respectivă, ci şi asupra persoanelor care deţin sau vor deţine
proprietăţi învecinate întrucât şi acestea pot suporta anumite obligaţii precum cele derivate din
servituţile stabilite asupra imobilului: de vedere, de trecere etc., dar şi altele privind regimul
utilităţilor comune.
71. Prin urmare, din perspectiva criteriului destinatarilor normei, se observă că planul
urbanistic zonal îşi va produce efectele asupra unei categorii nedefinite de persoane, care
locuiesc sau care vor locui înăuntrul zonei reglementate sau adiacent acesteia, şi generează o
situaţie juridică permanentă, nu una temporară, având aplicabilitate repetată şi repetabilă,
specifică actelor cu caracter normativ; astfel, în timp ce o autorizaţie de construcţie, de exemplu,
ca act individual, nu are vocaţia de a fi aplicată repetat, ci unui singur imobil pe durata existenţei
sale, regulile cuprinse în cadrul unui plan urbanistic zonal se aplică în mod repetat în timp, în
limita perioadei de valabilitate a respectivei documentaţii
72. Un alt aspect ce trebuie evidenţiat, strâns legat de efectele juridice ale documentaţiilor
de urbanism şi prin care se poate determina întinderea efectelor juridice ale acestora, îl constituie
modul în care actele prin care acestea sunt aprobate intră în vigoare.
73. Dispoziţiile art. 57 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 350/2001 care instituie posibilitatea
publicului de a participa la activităţile de amenajare a teritoriului şi de urbanism şi de a se
implica în toate etapele procesului decizional referitor la activităţile de amenajare a teritoriului şi
urbanism conferă dreptul acestuia la "informare, consultare şi acces la justiţie, referitor la
activităţile de amenajare a teritoriului şi de urbanism, potrivit legii, pe tot parcursul elaborării
strategiilor şi documentaţiilor de urbanism şi amenajare a teritoriului, conform metodologiei
stabilite de Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice şi în corelare cu
procedurile specifice ce decurg din legislaţia de mediu".
74. Aşadar, în conformitate cu acest text de lege, dar şi cu prevederile Ordinului
ministrului dezvoltării regionale şi turismului nr. 2.701/2010 pentru aprobarea Metodologiei de
informare şi consultare a publicului cu privire la elaborarea sau revizuirea planurilor de
amenajare a teritoriului şi de urbanism, cu modificările ulterioare, documentaţiile de urbanism se
aduc la cunoştinţă publică prin publicarea acestora pe site-ul primăriei şi se eliberează la cerere,
conform Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, iar hotărârile
57
de aprobare se publică în monitoarele oficiale ale unităţilor administrativ-teritoriale, art. 4 al
acestui ordin prevăzând sancţiunea nulităţii documentaţiei care nu îi respectă prevederile.
75. Or, în conformitate cu dispoziţiile art. 83 din Legea nr. 24/2000 coroborat cu art. 115
alin. (6) din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare (în vigoare la data adoptării hotărârilor pentru aprobarea planurilor
urbanistice zonale ce au format obiectul litigiilor soluţionate prin majoritatea hotărârilor
judecătoreşti anexate prezentei sesizări), respectiv cu art. 197 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă
a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu modificările şi completările ulterioare
(în vigoare în prezent), actele administrative normative se aduc la cunoştinţa publică prin afişare
în locuri autorizate şi prin publicare într-un cotidian local de mare tiraj, prin grija secretarului
autorităţii publice locale; aşadar, modalitatea publicării este specifică actelor administrative
normative, pe când cea a comunicării este specifică actelor administrative individuale.
76. Totodată, publicarea documentaţiilor de urbanism se face şi în considerarea
împrejurării ca orice persoană interesată să poată cunoaşte reglementările unei anumite zone sau
ale unei parcele, iar informarea şi consultarea publicului se fac în toate etapele procesului
decizional, de la etapa de anunţ de intenţie până la şedinţa publică în care este supusă aprobării
documentaţia de urbanism, astfel că publicarea acesteia nu este doar o modalitate de intrare în
vigoare a actului administrativ, dar şi o confirmare a faptului că procesul de informare şi
consultare s-a făcut şi că au fost respectate prevederile legale.
77. În concluzie, întrucât hotărârile de aprobare a documentaţiilor de urbanism se publică,
acestea îndeplinesc, şi din această perspectivă, specificul actelor administrative normative.
78. Un alt aspect ce se impune a fi analizat este acela al posibilităţii de modificare a
planului urbanistic zonal prin acte normative; dispoziţiile Legii nr. 350/2001 permit ca planul
urbanistic zonal să deroge de la planul urbanistic general sau să modifice un alt plan urbanistic
zonal.
79. În acest context, trebuie precizat mai întâi că art. 46 din Legea nr. 350/2001
reglementează regimul juridic, termenul de valabilitate, conţinutul, forma de adoptare şi
elaborare a planului urbanistic general, definindu-l, în conţinutul alin. (1), astfel:
"Art. 46. - (1) Planul urbanistic general are atât caracter director şi strategic, cât şi
caracter de reglementare şi reprezintă principalul instrument de planificare operaţională,
constituind baza legală pentru realizarea programelor şi acţiunilor de dezvoltare. Fiecare unitate
administrativ-teritorială trebuie să îşi actualizeze la maximum 10 ani Planul urbanistic general în
funcţie de evoluţia previzibilă a factorilor sociali, geografici, economici, culturali şi a
necesităţilor locale."
80. Din interpretarea coroborată a art. 46 cu art. 47 (text de lege citat în paragraful 55 al
prezentei decizii), dar şi cu art. 32 alin. (5) şi (6) din acelaşi act normativ rezultă, fără putere de
tăgadă, că planul urbanistic zonal poate deroga de la planul urbanistic general, acesta din urmă
fiind, fără îndoială, un act administrativ cu caracter normativ; regula stabilită de Legea nr.
350/2001 este aceea că derogarea de la parametrii urbanistici stabiliţi prin planul urbanistic
general se poate face doar prin documentaţii de tip planul urbanistic zonal, în timp ce un plan
urbanistic de detaliu poate doar să detalieze prevederile din documentaţiile de rang superior (plan
urbanistic general şi, dacă există în zona respectivă, plan urbanistic zonal).
81. Ca atare, indiferent că vorbim de o modificare a planului urbanistic general printr-un
alt plan urbanistic general ori printr-un plan urbanistic zonal, actul modificator trebuie sa aibă
caracter normativ; în cazul contrar, în care am considera că hotărârea de adoptare a planului
urbanistic zonal are caracter individual, s-ar ajunge la situaţia în care regulile din planul
58
urbanistic general (care pot fi mai restrictive) vor putea fi modificate doar pentru "beneficiarul"
nominalizat al planului urbanistic zonal (dacă ar exista o astfel de persoană), iar pentru ceilalţi
particulari nu.
82. În sfârşit, în sprijinul opiniei îmbrăţişate de judecătorii raportori este şi împrejurarea
completării art. 64 din Legea nr. 350/2001 cu alin. (3), prin Legea nr. 151/2019, fiind stabilit un
termen special de prescripţie de 5 ani pentru contestarea documentaţiilor de urbanism.
83. Deşi actul normativ menţionat stabileşte doar care este termenul maximal în care
hotărârile de aprobare a documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism pot fi atacate
în instanţă, fără ca acest termen să fie corelat cu prevederile Legii contenciosului administrativ
nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 554/2004), legate de
parcurgerea procedurii plângerii prealabile, completarea art. 64 din Legea nr. 350/2001 cu alin.
(3) poate fi analizată ca un argument în plus în sprijinul caracterului normativ al hotărârii
consiliului local de aprobare a unui plan urbanistic zonal.
84. Astfel, în actuala sa formă, art. 64 alin. (3) din Legea nr. 350/2001 prevede că:
"Litigiile generate de emiterea, revizuirea, suspendarea sau anularea hotărârilor de aprobare a
documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism se soluţionează de instanţele de
contencios administrativ competente. Dreptul de a ataca hotărârile de aprobare se prescrie în
termen de 5 ani de la data aprobării."
85. Prin această modificare legislativă s-a urmărit stabilirea unei limite temporale pentru
exercitarea acţiunilor în anularea unor astfel de acte, în scopul respectării principiului securităţii
raporturilor juridice, de vreme ce, aşa cum s-a menţionat anterior, în temeiul documentaţiei de
urbanism, se eliberează autorizaţia de construcţie, iar imobilul ce face obiectul acestei autorizaţii
poate fi înstrăinat ulterior în circuitul civil. Aceasta întrucât, până la această completare
legislativă, actele cu caracter normativ de acest fel puteau fi atacate oricând, în conformitate cu
prevederile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 554/2004.
86. Şi din această perspectivă, dacă am aprecia că planul urbanistic zonal (respectiv
hotărârea consiliului local de aprobare a acestuia) reprezintă un act administrativ cu caracter
individual, ar trebui să admitem că îi este aplicabil termenul de 6 luni prevăzut de dispoziţiile art.
11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, pentru a promova acţiunea în anulare; în această ipoteză,
dacă admitem că termenul de 5 ani prevăzut de art. 64 alin. (3) din Legea nr. 350/2001 îl
înlocuieşte pe cel de 6 luni (ambele fiind termene de prescripţie), atunci termenul de 1 an
prevăzut de alin. (2) al aceluiaşi art. 11 din Legea nr. 554/2004 ar rămâne aplicabil, întrucât
reglementarea specială prevăzută de art. 64 alin. (3) nu menţionează niciun alt termen de
decădere.
87. Or, admiţând un astfel de punct de vedere, termenul de prescripţie nou-introdus, de 5
ani, nu ar avea nicio aplicabilitate practică întrucât, în orice situaţie posibilă, care ar putea fi
acceptată, termenul de decădere de 1 an s-ar împlini cu mult timp înaintea celui de 5 ani.
88. Argumentele expuse în paragrafele anterioare, referitoare la criteriul naturii
subiectului de drept căruia i se adresează planul urbanistic zonal, sunt suficiente pentru a
combate şi cea de-a treia opinie, reflectată într-o singură decizie de practică a Curţii de Apel
Craiova, opinie potrivit căreia acest act administrativ ar avea caracter normativ, în sensul că
dispoziţiile sale au putere de lege, dar şi individual, sub aspectul identificării subiectului de drept
căruia i se adresează.
89. În concluzie, în aplicarea dispoziţiilor art. 311, art. 32 alin. (5) lit. a), art. 39, 44, 45,
art. 47 alin. (1) şi (2), art. 56 alin. (1), (4), (6) şi (7) şi art. 64 alin. (3) din Legea nr. 350/2001
59
raportate la art. 68 din Legea nr. 24/2000, hotărârea consiliului local de aprobare a unui plan
urbanistic zonal reprezintă un act administrativ cu caracter normativ. [...]
Apel Galaţi şi, în consecinţă, stabileşte că:
În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 49 alin. (2) din Codul de
procedură civilă, formularea unei cereri de recuzare, înainte sau după începerea oricăror
dezbateri, nu împiedică efectuarea actelor de procedură în continuarea judecăţii, nici
dezbaterea în fond a procesului, ci doar pronunţarea hotărârii, până la soluţionarea cererii de
recuzare.
Considerente:
[...] 90. Atât abţinerea, cât şi recuzarea sunt instrumente procesuale al căror rol este acela
de a garanta stabilirea adevărului şi asigurarea unei judecăţi imparţiale şi echitabile, în toate
cazurile. Ambele conduc către o finalitate comună, determinată de scopul lor obiectiv, acela de a
înlătura orice îndoială cu privire la imparţialitatea instanţei.
91. Cu toate acestea, dacă abţinerea (art. 43 din Codul de procedură civilă) reprezintă
manifestarea de voinţă a judecătorului de a nu participa la soluţionarea unui litigiu determinat,
legal învestit fiind cu soluţionarea lui, recuzarea (art. 44 şi următoarele din Codul de procedură
civilă) este manifestarea de voinţă a uneia dintre părţile din proces de a înlătura din completul de
judecată, învestit legal cu soluţionarea pricinii, pe acela (aceia) dintre judecătorii pe care, în
raport cu motivele prevăzute de lege, îl consideră sau îi consideră incompatibili, în scopul
asigurării imparţialităţii instanţei şi a credibilităţii în obiectivitatea acesteia.
92. În raport cu abţinerea, recuzarea este subsidiară, fiind un remediu al faptului că
judecătorul nu s-a abţinut sau declaraţia lui de abţinere a fost respinsă.
93. Cele două instituţii procesuale se deosebesc, în mod fundamental, în funcţie de
subiecţii care formulează cererile respective: părţile din proces, în cazul recuzării, şi judecătorul
cauzei, în cazul abţinerii, acesta apreciind el însuşi că se află în unul dintre cazurile de
incompatibilitate prevăzute de lege.
94. În considerarea acestei diferenţe esenţiale, starea cauzei în cele două ipoteze este
reglementată, în prezent, diferit. Astfel, în situaţia formulării unei declaraţii de abţinere, nu se va
mai putea face niciun act de procedură, având în vedere că dubiile asupra imparţialităţii sunt
exprimate de judecătorul însuşi, care odată ce a formulat o declaraţie de abţinere nu mai dispune
în cauză până la soluţionarea incidentului procedural. În cazul formulării unei cereri de recuzare,
judecata nu este oprită, având în vedere că judecătorul împotriva căruia este formulată cererea de
recuzare este prezumat a fi imparţial, până la proba contrarie. În situaţia în care instanţa se află în
etapa pronunţării soluţiei în acea cauză, legiuitorul a prevăzut că pronunţarea soluţiei nu poate
avea loc decât după soluţionarea cererii de recuzare.
95. Chemată să se pronunţe cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor
art. 49 alin. (2) din Codul de procedură civilă, în considerentele Deciziei nr. 166 din 16 martie
2017, anterior evocate, Curtea Constituţională a plecat de la premisa existenţei unor regimuri
distincte de soluţionare a recuzării şi a declaraţiei de abţinere, pentru a concluziona în sensul că
diferenţa de reglementare nu este de natură a restrânge accesul liber la justiţie, dreptul la un
proces echitabil sau dreptul la apărare, ci instituie un climat de ordine indispensabil exercitării, în
60
condiţii optime, a acestor drepturi constituţionale, întrucât exercitarea drepturilor poate avea loc
doar într-un anumit cadru juridic, stabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, de
natură a preveni eventualele abuzuri şi tergiversarea soluţionării cauzelor deduse judecăţii.
96. Urmărind reglementarea în timp a acestor incidente procedurale, se observă că,
potrivit art. 26 şi art. 31 alin. 3 din Codul de procedură civilă din 1865, în cursul judecării cererii
de abţinere sau a celei de recuzare "nu se va face niciun act de procedură". Aceasta echivala cu
oprirea cursului judecăţii, în ipoteza ambelor incidente procedurale, fără vreo deosebire de regim
juridic.
97. Codul de procedură civilă în vigoare stabileşte un regim juridic diferenţiat în privinţa
efectului declaraţiei de abţinere, respectiv al cererii de recuzare, cu privire la starea cauzei, până
la soluţionarea acestora.
98. De lege lata, în cazul unei declaraţii de abţinere, legea interzice imperativ efectuarea
oricărui act de procedură. Or, actul de procedură constituie forma esenţială de obiectivare în
procesul civil. Prin intermediul acestuia procesul poate începe, se desfăşoară, se finalizează şi se
realizează efectiv ceea ce s-a hotărât ori se stinge.
99. Interzicând imperativ orice manifestare de voinţă sau operaţiune juridică, în cadrul
procesului declanşat, aparţinând instanţei de judecată sau celorlalţi participanţi, legiuitorul
reglementează o ipoteză specială în care procedura de judecată este oprită. Efectele sunt similare
unei suspendări a procesului, însă regimul juridic nu este unul tipic suspendării. Cursul judecăţii
este oprit, ca urmare a manifestării de voinţă a judecătorului, care declară că se abţine, întrucât se
află într-un caz de incompatibilitate, absolută ori relativă.
100. Apreciind că se află într-o situaţie în care imparţialitatea i-ar putea fi afectată,
judecătorul cauzei declară că se abţine de la săvârşirea oricărui act de procedură în cauză. Prin
urmare, până la soluţionarea acestui incident, procedura de judecată este oprită şi ea va continua
după înlăturarea cauzei care a provocat acest efect.
101. Incompatibilitatea judecătorului se stabileşte prin raportare exclusiv la pricina care îi
este dedusă judecăţii. Astfel fiind, conştientizarea unei incompatibilităţi îl determină pe judecător
să refuze sarcina judecăţii, având obligaţia legală de a se abţine, de îndată, de la judecarea
pricinii, de la efectuarea oricărui act de procedură.
102. În schimb, formularea unei cereri de recuzare a judecătorului, de către una dintre
părţile în proces, nu înlătură, prin ea însăşi, prezumţia de imparţialitate a judecătorului cauzei.
Există, în această situaţie, doar temerea părţii cu privire la interesul direct sau indirect al
judecătorului, partea având obligaţia să facă dovada acelor împrejurări care îi justifică temerea
privind atingerea adusă imparţialităţii instanţei. Completul învestit cu soluţionarea cererii de
recuzare va aprecia suveran cu privire la temeinicia îndoielilor părţii, de cele mai multe ori fiind
vorba despre o imparţialitate subiectivă, personală.
103. Aşa fiind, în cazul unei cereri de recuzare, legiuitorul a menţionat explicit, în actuala
reglementare a Codului de procedură civilă, că ea "nu determină suspendarea judecăţii". Aceasta
înseamnă că procedura de judecată nu este oprită, precum în ipoteza abţinerii, iar judecătorul nu
va putea refuza, exclusiv în considerarea cererii de recuzare, să se pronunţe cu privire la cereri în
probaţiune, să administreze probele încuviinţate, să soluţioneze incidente procedurale, să
îngăduie săvârşirea oricăror acte procedurale prin care se asigură dinamica procesului civil.
104. Judecata trebuie să se caracterizeze prin continuitate, prin desfăşurarea logică a
actelor şi faptelor procesuale, până la rezultatul final, şi ea nu poate fi împiedicată altfel decât în
condiţiile legii.
61
105. Pronunţarea acelei hotărâri prin care instanţa se dezînvesteşte, fie prin soluţionarea
unei excepţii, fie statuând cu privire la fondul dreptului dedus judecăţii, este oprită până la
momentul soluţionării cererii de recuzare.
106. Prin sintagma "pronunţarea soluţiei în cauză", legiuitorul a vizat soluţia adoptată
prin hotărârea finală, aceea prin care instanţa se dezînvesteşte, căci altfel dispoziţia art. 49 alin.
(2) din Codul de procedură civilă, referitoare la continuarea judecăţii, care implică şi adoptarea
unor soluţii prin încheieri premergătoare (preparatorii ori interlocutorii), ar rămâne lipsită de
conţinut.
107. În cuprinsul tezei finale a art. 49 alin. (2) din Codul de procedură civilă este
accentuată soluţia legislativă adoptată, aceea a continuării procesului, în ipoteza recuzării. În
ciuda faptului că recuzarea nu determină suspendarea judecăţii, aşadar ea continuă, un act de
procedură rămâne interzis a fi săvârşit, înainte de soluţionarea cererii de recuzare, şi anume
pronunţarea hotărârii. Poate fi amânată pronunţarea, iar dacă cererea de recuzare este admisă,
cauza se va repune pe rol.
108. Rezultă, din toate cele ce precedă, că intenţia legiuitorului a fost aceea de a
reglementa, prin noile dispoziţii procedurale, un regim juridic diferit în cazul recuzării, în raport
cu ipoteza formulării unei declaraţii de abţinere, în considerarea principiilor echităţii şi bunei-
credinţe. Este descurajată formularea unei cereri de recuzare a judecătorului în scopul exclusiv al
amânării judecăţii, al unei inacceptabile tergiversări a soluţionării procesului.
109. Astfel fiind, în timp ce până la soluţionarea declaraţiei de abţinere cursul judecăţii
este oprit, în cazul cererii de recuzare, judecata continuă, intervenind, eventual, o amânare a
pronunţării soluţiei finale (în ipoteza în care judecătorul a fost recuzat la ultimul termen de
judecată şi/sau soluţionarea cererii de recuzare se prelungeşte în timp).
110. Recuzarea nu împiedică pronunţarea hotărârii, în ipoteza în care ea a survenit după
închiderea dezbaterilor.
111. Această schimbare legislativă, vizând efectul formulării unei cereri de recuzare, a
intervenit pe fondul existenţei în practică a numeroase situaţii în care părţile au deturnat dreptul
de recuzare a judecătorului de la scopul pentru care a fost instituit, urmărind tergiversarea
soluţionării litigiului, iar nu asigurarea imparţialităţii în soluţionarea cauzei.
112. De altfel, înseşi normele de tehnică legislativă susţin această concluzie. Dacă
dispoziţiile legale supuse examinării ar fi interpretate în sensul în care cererea de recuzare ar
determina o întrerupere a cursului judecăţii, ar rezulta că nu există nicio diferenţă de regim
juridic între cele două instituţii juridice (abţinerea şi recuzarea), ceea ce ar echivala cu
nesocotirea normei de tehnică legislativă constând în evitarea paralelismelor, stipulată în
cuprinsul art. 16 alin. (1) prima teză din Legea nr. 24/2000, conform căreia: "În procesul de
legiferare este interzisă instituirea aceloraşi reglementări în mai multe articole sau alineate din
acelaşi act normativ ori în două sau mai multe acte normative."
113. Oprirea cursului judecăţii, în situaţia formulării unei cereri de recuzare, prin refuzul
instanţei de a permite efectuarea unor acte de procedură sau chiar intrarea în dezbaterile judiciare
asupra fondului, nu poate fi justificată ope legis.
114. Întreruperea cursului judecăţii, în sensul celei de a doua opinii jurisprudenţiale
conturate, este posibilă, de lege lata, numai în două ipoteze legale: abţinerea judecătorului
recuzat (art. 48 din Codul de procedură civilă) şi simultaneitatea cererii de recuzare şi a
declaraţiei de abţinere [art. 51 alin. (2) din Codul de procedură civilă]. În aceste situaţii,
interdicţia specifică abţinerii, referitoare la săvârşirea unor acte de procedură, se extinde şi
asupra recuzării, în raport cu textele normative evidenţiate.
62
115. Ori de câte ori judecătorul recuzat nu declară că se abţine şi nu se formulează, la
acelaşi termen, cerere de recuzare şi de abţinere simultan, pentru motive diferite, formularea unei
cereri de recuzare nu poate împiedica continuarea procesului, indiferent de momentul în care o
astfel de cerere a fost formulată, înainte de începerea oricărei dezbateri sau după începerea
dezbaterilor.
116. Este adevărat că legea reglementează o procedură de urgenţă pentru soluţionarea
celor două incidente procedurale (art. 51 din Codul de procedură civilă), însă jurisprudenţa a
relevat că, de cele mai multe ori, instanţa nu poate hotărî de îndată, titularul cererii de recuzare
solicitând termen pentru achitarea taxei judiciare de timbru, formulând cereri pentru ajutor public
judiciar, exercitând căi de atac speciale, în cadrul acestei proceduri, cu intenţia vădită de a amâna
momentul pronunţării unei hotărâri în cauză.
117. În tot acest timp, partea în proces care nu a formulat o cerere de recuzare are dreptul
la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, de către o instanţă pe care legea o prezumă a fi
independentă şi imparţială, în condiţiile în care judecătorul cauzei nu a declarat că se abţine,
nefiind incident niciunul dintre cazurile care îl fac incompatibil. Aşadar, nu există niciun motiv
legal pentru care procesul nu ar putea continua, până când parţialitatea judecătorului este
dovedită de către titularul cererii de recuzare.
118. Legea de procedură civilă instituie şi remediul pentru situaţia în care recuzarea este
admisă. Astfel, art. 51 alin. (6) din Codul de procedură civilă dispune că judecătorul se retrage de
la judecarea pricinii, fiind înlocuit cu un alt judecător, iar încheierea prin care s-a hotărât
recuzarea sau abţinerea va arăta în ce măsură actele îndeplinite de judecător urmează să fie
păstrate. În absenţa unor menţiuni exprese referitoare la actele care au fost îndeplinite de
judecător, acestea trebuie refăcute în integralitate.
119. În consecinţă, continuarea judecăţii, consecutiv formulării unei cereri de recuzare
admise, nu afectează dreptul părţilor în proces de a avea acces la o instanţă imparţială, iar partea
nu va suferi nicio vătămare, întrucât cauza este repusă pe rol.
120. Se recunoaşte oricărei părţi în proces dreptul de a formula o cerere de recuzare a
judecătorului, în condiţiile prescrise de lege, chiar şi după începerea dezbaterilor, conform art. 44
alin. (2) din Codul de procedură civilă, însă această manifestare de voinţă nu poate determina
oprirea cursului judecăţii, întrucât partea care nu a formulat o cerere de recuzare are dreptul la
judecarea cauzei sale în termen optim şi previzibil. [...]
Apel Alba Iulia.
În interpretarea unitară a dispoziţiilor art. 38 alin. (3) lit. a) şi alin. (6) din Legea-cadru
nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi
completările ulterioare, raportate la art. 4 şi 5 din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V la
aceeaşi lege, suma sporurilor acordate personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti
şi al parchetelor de pe lângă acestea nu trebuie să depăşească limita prevăzută de art. 25 din
aceeaşi lege, raportată la ordonatorul de credite care stabileşte drepturile salariale.
Considerente:
[...] 76. În ceea ce priveşte modul de stabilire a salariilor de bază, a soldelor de
funcţie/salariilor de funcţie, a indemnizaţiilor de încadrare şi a indemnizaţiilor lunare, art. 12
63
alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 dispune că acestea se stabilesc potrivit prevederilor Legii-
cadru nr. 153/2017 şi anexelor nr. I-IX din lege, astfel încât, împreună cu celelalte elemente ale
sistemului de salarizare, să se încadreze în fondurile aprobate de la bugetul de stat, bugetul
asigurărilor sociale de stat, bugetele locale şi bugetele fondurilor speciale pentru cheltuielile de
personal, în vederea realizării obiectivelor, programelor şi proiectelor stabilite. Începând cu anul
2023, potrivit prevederilor art. 12 alin. (2) din lege, salariile de bază, soldele de funcţie/salariile
de funcţie, indemnizaţiile de încadrare se vor stabili pentru toate funcţiile cuprinse în anexele nr.
I-VIII din lege prin înmulţirea coeficienţilor prevăzuţi în anexele nr. I-VIII cu salariul de bază
minim brut pe ţară garantat în plată în vigoare.
77. În vederea punerii în aplicare a dispoziţiilor Legii-cadru nr. 153/2017, prin art. 36
alin. (1) din acest act normativ s-a stabilit că, la data intrării în vigoare, 1 iulie 2017, trebuie să se
procedeze la reîncadrarea personalului salarizat "pe noile funcţii, grade/trepte profesionale,
gradaţie corespunzătoare vechimii în muncă şi vechime în specialitate/vechime în învăţământ
avute, cu stabilirea salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de
încadrare şi indemnizaţiilor lunare potrivit art. 38".
78. Prevederile art. 38 alin. (3) lit. a) şi alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 sunt
integrate regulilor privind aplicarea etapizată a legii în scopul reglării în timp a
disfuncţionalităţilor existente în domeniul salarizării personalului plătit din fonduri publice prin
limitarea creşterilor salariale până la un anumit nivel stabilit prin lege. Din interpretarea
sistematică şi logică a prevederilor art. 38 alin. (3) lit. a) şi alin. (6) rezultă că, începând cu 1
ianuarie 2018, cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie şi
indemnizaţiilor de încadrare, precum şi cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor,
primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din
salariul brut lunar, indemnizaţia brută de încadrare, solda lunară de care beneficiază personalul
plătit din fonduri publice se majorează cu 25% faţă de nivelul acordat pentru luna decembrie
2017, fără a depăşi limita prevăzută la art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, în măsura
în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. În situaţia în care, începând cu 1
ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de
încadrare sunt mai mari decât cele stabilite, potrivit acestei legi, pentru anul 2022 sau devin
ulterior mai mari, ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru
anul 2022. Aceasta este situaţia reclamanţilor din litigiile soluţionate în mod neunitar, potrivit
jurisprudenţei examinate.
79. Prin sintagma "fără a depăşi limita prevăzută la art. 25", care se regăseşte în cuprinsul
art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, se instituie interdicţia stabilirii şi acordării
unui cuantum al sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale
sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, peste limita de 30%
din suma salariilor de bază, în măsura în care personalul respectiv îşi desfăşoară activitatea în
aceleaşi condiţii.
80. Prin art. 24 din Legea-cadru nr. 153/2017 se prevede că "limita maximă a sporurilor,
compensaţiilor, indemnizaţiilor, adaosurilor, majorărilor, primelor, premiilor şi altor elemente ale
venitului salarial specific fiecărui domeniu de activitate este prevăzută în lege şi în anexele nr. I-
VIII". Aşadar, nivelul sporurilor este determinat în raport cu regulile pe care legea le stabileşte:
încadrarea fiecărui spor în limitele prevăzute în lege şi în anexele sale şi interdicţia depăşirii
cumulate a pragului prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017.
81. Aşa cum s-a reliefat mai sus, soluţia legislativă a limitării sporurilor salariale este
consacrată prin prevederile art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, potrivit cărora suma
64
sporurilor acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăşi
30% din suma salariilor de bază. Totodată, prin art. 4 şi 5 din capitolul VIII secţiunea I din anexa
nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017, pentru categoria de personal din sistemul justiţiei, categorie
din care face parte şi personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi al parchetelor de
pe lângă acestea, sunt stabilite următoarele sporuri:
a) Pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, această categorie de
personal "beneficiază de un spor de până la 15% din salariul de bază sau, după caz, din
indemnizaţia de încadrare, corespunzător timpului lucrat" [art. 4 alin. (1)].
b) "Judecătorii de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de la curţile de apel, tribunale,
tribunalele specializate şi judecătorii, procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe,
membrii Consiliului Superior al Magistraturii, personal de specialitate juridică asimilat
magistraţilor, magistraţii-asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, asistenţii judiciari,
inspectorii judiciari, personalul auxiliar de specialitate, personalul de specialitate criminalistică şi
personalul auxiliar de specialitate criminalistică din cadrul Institutului Naţional de Expertize
Criminalistice şi al laboratoarelor de expertize criminalistice, ofiţerii şi agenţii de poliţie
judiciară, precum şi specialiştii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de
Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, personalul de probaţiune
beneficiază şi de un spor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică de până la 25%, respectiv de
un spor pentru păstrarea confidenţialităţii de până la 5%, aplicate la salariul de bază lunar,
respectiv la indemnizaţia lunară de încadrare." (art. 5).
82. Prin raportare la conţinutul normativ al prevederilor art. 4 şi 5 redate anterior, rezultă
că, în accepţiunea legii, sporurile nu sunt stabilite într-un procent fix, prestabilit din salariul de
bază, deoarece sintagma "până la" semnifică limitarea lor, prin determinarea unui nivel maxim în
care fiecare dintre aceste sporuri trebuie să se încadreze. Indicarea nivelului maxim nu exclude
posibilitatea ca nivelul sporurilor, stabilite şi acordate de fiecare ordonator de credite, să fie
inferior nivelului maxim prevăzut de art. 4 şi 5 din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V din
Legea-cadru nr. 153/2017, ca urmare a aplicării limitei prevăzute de art. 25 alin. (1) din legea-
cadru.
83. Un alt aspect care se impune a fi lămurit vizează identificarea ordonatorului de credite
care deţine fondul de salarii la care se raportează limita de 30% a sporurilor acordate
personalului auxiliar, respectiv dacă este ordonatorul principal de credite din cadrul familiei
ocupaţionale "Justiţie" (în jurisprudenţa ataşată, Ministerul Justiţiei) sau ordonatorul secundar de
credite (curţile de apel), având în vedere că titularii cererilor de chemare în judecată fac parte din
categoria personalului auxiliar de specialitate şi conex din instanţe.
84. Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 25 alin. (1) şi (2) din Legea-cadru nr.
153/2017 rezultă că legiuitorul nu s-a referit doar la ordonatorul principal de credite atunci când
a instituit obligaţia de a limita sporurile acordate angajaţilor în funcţie de anumite elemente de
calcul indicate expres în cuprinsul art. 25 alin. (1). Astfel, trimiterea pe care art. 25 alin. (1) din
lege o face la ordonatorul de credite nu distinge între categoriile de ordonatori principali,
secundari sau terţiari, aşa cum sunt stabilite prin art. 20 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 privind
finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare. Potrivit principiului ubi lex non
distinguit, nec nos distinguere debemus, nici interpretul legii nu trebuie să distingă întrucât, în
raport cu nivelul instanţei sau al parchetului de pe lângă aceasta, în cadrul cărora personalul
auxiliar de specialitate îşi desfăşoară activitatea, ordonatorul de credite poate fi principal,
secundar sau terţiar. Atunci când a dorit să distingă, legiuitorul a indicat în mod expres nivelul
ordonatorului, astfel cum a făcut în alin. (2) al art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, când s-a
65
referit explicit la ordonatorul principal de credite din sănătate. Ceea ce prezintă relevanţă este
aspectul că plafonul maxim constituit din procentul aplicat sumei salariilor de bază şi celorlalte
tipuri de venituri enumerate în cuprinsul art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 este
valabil pentru fiecare dintre aceşti ordonatori pentru drepturile salariale pe care le achită.
Eventualele diferenţe între sporurile ce se cuvin salariaţilor din aceeaşi categorie profesională,
stabilite şi acordate de ordonatori de credite diferiţi, pot proveni din aplicarea legii la situaţii de
fapt care nu sunt identice, respectiv fondul salariilor de bază la care se raportează procentul de
30% să nu fie acelaşi. De aceea, este contrară prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr.
153/2017 raportarea la sporurile mai mari acordate salariaţilor care fac parte din aceeaşi
categorie de personal, dar care sunt angajaţi în cadrul altui ordonator de credite.
85. Responsabilitatea stabilirii şi acordării drepturilor salariale în care sunt incluse şi
sporurile revine ordonatorului de credite din cadrul fiecărei instituţii sau autorităţi publice.
Relevante în acest sens sunt prevederile art. 3 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017, care dispun
că: "Ordonatorii de credite au obligaţia să stabilească salariile de bază/soldele de funcţie/salariile
de funcţie/soldele de grad/salariile gradului profesional deţinut, gradaţiile, soldele de
comandă/salariile de comandă, indemnizaţiile de încadrare/indemnizaţiile lunare, sporurile, alte
drepturi salariale în bani şi în natură prevăzute de lege, (...) astfel încât să se încadreze în sumele
aprobate cu această destinaţie în bugetul propriu".
86. Principiul egalizării cu venitul maxim în plată pentru persoane din aceeaşi instituţie
sau autoritate publică, stabilit prin lege sau prin hotărâri judecătoreşti, astfel cum a fost
interpretat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016 şi prin Decizia nr.
23 din 26 septembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept, în aplicarea Legii nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanţei
de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului, cu modificările ulterioare,
nu poate fi preluat mutatis mutandis în litigiile vizând calculul drepturilor salariale în baza Legii-
cadru nr. 153/2017, dat fiind faptul că această lege conţine o reglementare nouă, ce instituie
dispoziţii distincte, inclusiv în ceea ce priveşte principiul egalităţii care, potrivit art. 6 lit. c) din
lege, se înfăptuieşte "prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală".
87. În plus, decizia Curţii Constituţionale menţionată anterior este pronunţată în legătură
cu o componentă a salariului de încadrare şi nu cu un element de salarizare suplimentar acestuia.
88. Nu se poate considera că normele care reglementează salarizarea din sistemul justiţiei
(anexa nr. V capitolul VIII din Legea-cadru nr. 153/2017) derogă de la dispoziţiile cu caracter de
principiu inserate în capitolele I-IV din legea-cadru. Dimpotrivă, anexele care stabilesc sistemul
de salarizare pentru fiecare dintre familiile ocupaţionale sunt edictate cu respectarea principiilor
generale ale sistemului de salarizare cuprinse în art. 6 din legea-cadru, normele interpretându-se
în coerenţa întregii reglementări, în mod coroborat.
89. Conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, existenţa unor diferenţe de venit lunar
între angajaţii care prestează aceeaşi activitate şi au aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie, dar
care îşi desfăşoară activitatea în instituţii publice diferite, nu este contrară principiului egalităţii
în drepturi, de vreme ce, pe de o parte, legea nu stabileşte diferenţe în ceea ce priveşte salariile
de bază/indemnizaţiile de încadrare, iar, pe de altă parte, atribuţiile, competenţele, sarcinile
specifice, responsabilităţile şi importanţa activităţii desfăşurate pot fi diferite chiar şi pentru
personalul care este încadrat pe funcţii identice sau asemănătoare, dar la autorităţi sau instituţii
publice diferite.
90. Prin urmare, instanţa de contencios constituţional nu reţine o încălcare a principiului
egalităţii în cazul unor diferenţe de venit lunar, atunci când salariile de bază sunt egale, potrivit
66
legii. În acest cadru, se poate aprecia ca fiind greşită prima orientare jurisprudenţială, minoritară,
fundamentată pe constatarea unei situaţii de discriminare pe cale judiciară şi repararea, în
consecinţă, a prejudiciului rezultat din discriminare, prin obligarea angajatorului la calcularea
sporurilor la nivelul maxim de 45% şi în cazul persoanelor salarizate potrivit art. 1 lit. c) din
capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017 (personalul auxiliar de
specialitate şi personalul conex din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă
acestea), care desfăşoară activitate în condiţii similare, subordonate altui ordonator secundar de
credite decât cel care achită sporurile fie în baza unei hotărâri judecătoreşti, fie în baza unei
decizii administrative.
91. De principiu, pot exista situaţii concrete în care disponibilul bănesc la nivelul unui
ordonator secundar de credite permite acordarea pentru fiecare salariat aflat în aceeaşi situaţie a
unor sporuri care pot să atingă limita maximă cumulată a sporurilor, cu respectarea încadrării în
plafonul impus de lege pentru acel ordonator, pe când în cazul altui ordonator secundar,
disponibilul să nu îi permită stabilirea sporurilor acordate până la nivelul maxim de 45% pentru
fiecare salariat.
92. Ceea ce prezintă relevanţă este aspectul că limitarea cuantumului sporurilor la care se
referă art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 este prevăzută pe total buget aferent
salariilor de bază destinat fiecărui ordonator de credite în parte, iar nu individual, prin raportare
directă la salariul lunar pe care îl primeşte fiecare salariat aparţinând aceleiaşi categorii
profesionale.
93. Într-o astfel de situaţie, legea îngăduie apariţia unor astfel de diferenţe, rezultate dintr-
un cuantum procentual diferit al sporurilor acordate, caz în care este evident că se aplică
dispoziţiile deciziilor Curţii Constituţionale nr. 818, 819, 820 şi 821 din 3 iulie 2008, publicate în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, şi o atare discriminare nu
poate fi constatată pe cale judiciară.
94. Mai mult, în această privinţă, în jurisprudenţa recentă a Curţii Constituţionale s-a
statuat că sporurile nu sunt drepturi fundamentale, ci sunt drepturi salariale suplimentare.
"Stabilirea cuantumului concret al sporurilor şi al venitului lunar se realizează de către fiecare
ordonator de credite, în limitele stabilite de lege, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate
cu această destinaţie în bugetul propriu. O asemenea soluţie legislativă ţine de dreptul exclusiv al
legiuitorului în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice, fără a fi contrară art. 4
şi 16 din Constituţie şi nici art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la interzicerea generală a discriminării." (Decizia
nr. 697 din 31 octombrie 2019, pronunţată în soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a
prevederilor art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, paragraful 19)
95. Prin urmare, posibilitatea ca, în cadrul aceleiaşi categorii de personal, angajat la
ordonatori secundari de credite diferiţi, să existe diferenţieri în funcţie de sumele de bani aflate la
dispoziţia acestora este reală, însă derivă din aplicarea legii la situaţii de fapt concrete, diferite în
cadrul fiecărui ordonator de credite, care pot influenţa nivelul de determinare al sporurilor,
apariţia unei eventuale situaţii de discriminare în calculul drepturilor salariale, în procesul de
aplicare a legii de către angajator, reprezentând o chestiune de fapt care excedează limitelor de
soluţionare a recursului în interesul legii. [...]
67
Apel Bucureşti şi, în consecinţă, stabileşte că:
În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 11 alin. 3 din Legea nr. 80/1995
privind statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la
prevederile art. 60 din Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat, cu modificările şi
completările ulterioare, pensionarii militari decoraţi cu ordinul "Meritul Militar" clasele a III-a,
a II-a şi I beneficiază de un spor de 10%, 15% şi, respectiv, 20% al cuantumului pensiei, fără
însă ca prin aplicarea acestui spor pensia netă să poată fi mai mare decât media
soldelor/salariilor lunare nete corespunzătoare soldelor/salariilor lunare brute cuprinse în baza
de calcul al pensiei.
Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Colegiul de conducere al Curţii de
Apel Bucureşti cu privire la interpretarea dispoziţiilor art. 108, coroborate cu cele ale art. 28 şi
art. 30 din Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat, cu modificările şi completările
ulterioare, referitoare la sporul pentru contribuţia la Fondul de pensie suplimentară, în sensul
că acesta intră în baza de calcul al pensiei, fiind, prin urmare, supus plafonării prevăzute de art.
30 din aceeaşi lege, sau este un drept care nu face parte din pensie, astfel că trebuie adăugat la
cuantumul acesteia.
Considerente:
[...] 80. În ceea ce priveşte interpretarea art. 60 din Legea nr. 223/2015, astfel cum a fost
modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2017, prin Decizia nr. 63 din 26
octombrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1295 din 28 decembrie
2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a
stabilit următoarele: pensia militară de stat netă, calculată conform dispoziţiilor art. 3 lit. m) din
Legea nr. 223/2015, după deducerea impozitului pe venit, potrivit legislaţiei în vigoare, este
plafonată la cuantumul mediei soldelor/salariilor lunare nete corespunzătoare soldelor/salariilor
lunare brute cuprinse în baza de calcul al pensiei, deja actualizate, conform dispoziţiilor art. 28
alin. (1), la data deschiderii dreptului de pensie.
81. În motivare, Înalta Curte a reţinut că un alt element în raport cu care se stabileşte
cuantumul pensiei militare a cărei bază de calcul este determinată conform regulilor de la art. 28
din Legea nr. 223/2015 este impus de art. 60 alin. (1) din aceeaşi lege. Prin Ordonanţa de urgenţă
a Guvernului nr. 59/2017, art. 60 din Legea nr. 223/2015 a fost modificat, în sensul că are
următorul cuprins: "La stabilirea pensiei militare de stat, pensia netă nu poate fi mai mare decât
media soldelor/salariilor lunare nete corespunzătoare soldelor/salariilor lunare brute cuprinse în
baza de calcul al pensiei."
82. S-a mai menţionat faptul că art. 3 lit. m) din aceeaşi lege, astfel cum a fost modificat
prin aceeaşi Ordonanţă de urgenţă a Guvernului nr. 59/2017, dispune că "pensia netă" reprezintă
pensia militară de stat stabilită în cuantum brut din care se deduce impozitul pe venit, potrivit
legislaţiei în vigoare.
83. Art. 60 din Legea nr. 223/2015, în forma expusă mai sus, a făcut obiectul controlului
de constituţionalitate, iar prin Decizia nr. 849 din 12 decembrie 2019, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 206 din 13 martie 2020, instanţa de contencios constituţional a
reţinut că: "26. Referitor la critica prevederilor art. 60 din Legea nr. 223/2015, modificate prin
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2017, care nu mai prevăd actualizarea pensiilor de
serviciu, Curtea observă că, potrivit acestor dispoziţii de lege, pensia militară de stat netă nu
poate fi mai mare decât media soldelor/salariilor lunare nete corespunzătoare soldelor/salariilor
68
lunare brute cuprinse în baza de calcul al pensiei. Curtea reţine că această reglementare este în
acord cu dispoziţiile art. 47 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora cetăţenii au dreptul la pensie
şi la alte drepturi de asigurări sociale, în condiţiile legii."
84. Procedând la o interpretare sistematică a legii, prin luarea în considerare a legăturilor
textului de lege interpretat cu alte dispoziţii din acelaşi act normativ, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a determinat domeniul de aplicare
al art. 60 alin. (1) din Legea nr. 223/2015, astfel cum a fost acesta modificat prin Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 59/2017.
85. În acest sens s-a reţinut că art. 60 din Legea nr. 223/2015 dispune plafonarea pensiei
nete la media soldelor/salariilor lunare nete corespunzătoare soldelor/salariilor lunare brute,
astfel cum aceasta este calculată potrivit art. 28 din acelaşi act normativ, deci se referă la media
soldelor, actualizate deja prin transpunerea elementelor componente ale soldei/salariului lunar
brut realizat la funcţia de bază, la data deschiderii drepturilor de pensie (folosindu-se în mod
expres sintagma "cuprinse în baza de calcul al pensiei").
86. Aceeaşi referire este făcută şi la art. 3 lit. l) din Legea nr. 223/2015, astfel cum a fost
modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2017, potrivit căruia "solda/salariul
lunar net reprezintă solda/salariul lunar brut prevăzută/prevăzut la art. 28 alin. (1) din care se
deduce contribuţia individuală la bugetul de stat, contribuţia individuală la bugetul asigurărilor
sociale de sănătate şi impozitul pe venit, potrivit legislaţiei în vigoare".
87. În condiţiile în care s-a stabilit anterior că baza de calcul al pensiei prevăzute de art.
28 alin. (1) din Legea nr. 223/2015 este formată din media celor 6 solde/salarii lunare brute, deja
actualizate prin transpunerea, la data deschiderii drepturilor de pensie, a fiecărui element
component al soldei lunare brute realizate la funcţia de bază, nu a fost primită interpretarea în
sensul că art. 60 din Legea nr. 223/2015 se referă la plafonarea pensiei nete militare de stat la
media soldelor/salariilor lunare nete corespunzătoare soldelor/salariilor lunare brute efectiv
încasate în cele 6 luni alese.
88. Procedând şi la interpretarea istorico-teleologică a art. 60 din Legea nr. 223/2015,
modalitate ce ajută la stabilirea sensului unei dispoziţii legale prin urmărirea finalităţii dorite de
legiuitor la adoptarea actului normativ din care face parte acea dispoziţie, instanţa supremă,
analizând expunerea de motive a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 59/2017, a constatat că
legiuitorul, deşi a acceptat ca baza de calcul al pensiei să fie media drepturilor salariale din cele 6
luni alese de viitorii pensionari, actualizate, prin transpunerea soldelor/salariilor brute de la data
deschiderii dreptului de pensie, prin modificarea textului normativ, s-a asigurat ca la stabilirea
pensiei nete militare de stat să nu se depăşească valoarea netă a acestora şi să nu se mai
procedeze la actualizarea anuală a pensiei astfel stabilite în raport cu majorarea drepturilor
salariale ale personalului aflat în activitate.
89. Concluzia la care s-a ajuns a fost aceea că nu se poate aprecia că modificarea art. 60
prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2017 nu este corelată cu dispoziţiile din forma
anterioară a Legii nr. 223/2015, fiind clar că legiuitorul a urmărit ca nivelul pensiei militare să nu
depăşească un anumit plafon, atribuţia de legiferare a acestuia fiind un drept constituţional
exclusiv acordat, fără a putea fi supus unor limitări sau ingerinţe din partea altor puteri ale
statului, potrivit art. 1 alin. (4) din Constituţia României.
90. Sporul aferent semnului onorific reprezintă un procent care are ca efect majorarea
cuantumului rezultat în urma aplicării prevederilor art. 29 şi 30 din Legea nr. 223/2015, însă
acesta intră în cuantumul pensiei brute, concluzie ce derivă din caracterul său de spor aplicat la
cuantumul iniţial şi cât timp modalitatea de calcul se prezintă sub forma unui spor adăugat la
69
pensie, natura juridică a beneficiului în discuţie neputând fi decât aceea a pensiei pe care o
întregeşte, reprezentând un drept ce intră în cuantumul pensiei brute.
91. De principiu, orice spor sau majorare se aplică anterior impozitării sau deducerii
contribuţiilor de asigurări sociale şi de sănătate, fiind opţiunea legiuitorului de a stabili un prag
sau procent maxim al pensiei, astfel încât instanţa nu este îndreptăţită să nesocotească această
voinţă consacrată legislativ. Nu se poate considera că ar surveni o egalizare a pensiilor între cei
care deţin un asemenea semn onorific şi cei care nu îl deţin întrucât legiuitorul poate să plafoneze
pensiile militare în funcţie de resursele bugetare de care statul dispune.
92. Dacă s-ar îmbrăţişa cealaltă orientare jurisprudenţială, în sensul că sporul în analiză se
aplică după calculul pensiei militare şi plafonarea ei potrivit dispoziţiilor art. 60 din Legea nr.
223/2015, este evident că se va depăşi limita maximă prevăzută de legiuitor - pensia netă nu
lunare brute cuprinse în baza de calcul al pensiei.
93. Nici împrejurarea că sporul pentru semnul onorific este prevăzut de un alt act
normativ, care a intrat în vigoare anterior Legii nr. 223/2015, nu poate determina concluzia
contrară de vreme ce această din urmă lege instituie o reglementare unitară a pensiilor militare,
prevăzând expres atât elementele care intră în formula de calcul al pensiei, cât şi plafonările
cuantumului pensiei rezultate. Este evident că prin noua reglementare legislatorul român a avut
în vedere, la momentul adoptării actualei Legi a pensiilor militare de stat, că mai sunt prevăzute,
prin alte acte normative care privesc pensionarii militari, unele sporuri ale cuantumului pensiei,
aşa cum este şi cazul sporului reglementat de art. 11 alin. 3 din Legea nr. 80/1995, cu privire la
care nu a dorit să instituie nicio derogare de la modalitatea de stabilire a pensiei nete, cuprinsă în
legea-cadru a pensiilor militare de stat.
94. Potrivit art. 3 lit. m) din Legea nr. 223/2015 (prevedere legală introdusă prin
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2017), pensia netă reprezintă pensia militară de stat
stabilită în cuantum brut din care se deduce impozitul pe venit, potrivit legislaţiei în vigoare.
95. Coroborând aceste două dispoziţii legale se constată că deţinerea semnului onorific
"Meritul Militar" are ca efect majorarea cuantumului pensiei prin aplicarea unui spor, diferenţiat,
în funcţie de clasa semnului onorific, însă, aşa cum o arată chiar şi denumirea sa, acest venit nu
reprezintă un drept distinct faţă de pensie, neavând o existenţă de sine stătătoare, ci este o
componentă a pensiei militare de stat tocmai pentru că însăşi determinarea lui concretă se
raportează la cuantumul pensiei la care se aplică sporul prevăzut de lege.
96. Plafonarea, conform prevederilor art. 60 alin. (1) din Legea nr. 223/2015, se referă la
pensia netă, care se determină potrivit dispoziţiilor art. 3 lit. m) din acelaşi act normativ, prin
deducerea impozitului pe venit din cuantumul pensiei brute. Prin urmare, pensia în integralitatea
ei este supusă plafonării prevăzute de art. 60 alin. (1) din Legea nr. 223/2015.
97. Este adevărat că beneficiul semnului onorific nu intră în baza de calcul al pensiei,
care se determină potrivit art. 28 din Legea nr. 223/2015, ci el reprezintă un procent care are ca
efect majorarea cuantumului pensiei în urma aplicării prevederilor art. 29 şi 30 din aceeaşi lege,
însă intră în cuantumul pensiei brute, concluzie care derivă din caracterul său de spor aplicat la
cuantumul pensiei iniţiale. Atât timp cât modalitatea de calcul se prezintă sub forma unui spor
adăugat la pensie, natura juridică a beneficiului în discuţie nu poate fi decât aceea a pensiei pe
care o întregeşte, reprezentând un drept care intră în cuantumul pensiei brute. Altfel spus, fiind
un spor al cuantumului pensiei, sporul pentru semnul onorific este un element component al
pensiei, şi nu un drept distinct, neavând relevanţă faptul că este prevăzut într-o lege diferită de
Legea nr. 223/2015.
70
98. Se mai impune a fi relevat faptul că acest drept patrimonial nu a fost încasat niciodată
de militari pe parcursul exercitării atribuţiilor de serviciu, pe durata activităţii militarii primind
semnul onorific, respectiv însemnul decoraţiei şi brevetul. Prin urmare, sporul aferent semnului
onorific este un element care se ia în calcul la stabilirea pensiei, dar nu face parte din baza de
calcul al pensiei.
99. Natura juridică a acestui spor rezultă şi din faptul că art. 11 alin. 3 din Legea nr.
80/1995 nu are o existenţă de sine stătătoare şi nu conferă un drept patrimonial care există
independent de stabilirea pensiei de serviciu, ci acesta devine efectiv şi capătă efecte juridice
numai în legătură directă cu stabilirea pensiei militare de stat. Mai mult, respectivul drept nu
supravieţuieşte suspendării pensiei sau încetării/revocării pensiei, în cazurile prevăzute de lege,
pentru a putea fi considerat un drept patrimonial distinct. Astfel, acest caz nu vizează situaţia
unei indemnizaţii sau a unui beneficiu care se acordă cu ocazia ieşirii la pensie a titularului
semnului onorific, cât timp nu există niciun text de lege în acest sens. Totodată, nu există o
diferenţă între caracterul contributiv al pensiei şi caracterul necontributiv al emolumentului
decoraţiei, în condiţiile în care pensia militară de stat este o pensie de serviciu care nu are la bază
principiul contributivităţii.
100. Modalitatea de calcul prin raportare la sporul onorific rezultă şi din formularea
cuprinsului art. 30 şi 60 din Legea nr. 223/2015. Astfel, pe de o parte, art. 30 face referire strict
la pensia stabilită, recalculată şi actualizată "în condiţiile prezentei legi", în timp ce art. 60
cuprinde o formulare generală, incluzând, prin urmare, toate elementele componente ale pensiei,
aşa cum sunt ele stabilite prin Legea nr. 223/2015, dar şi prin alte legi, inclusiv prin Legea nr.
80/1995. Toate aceste elemente, indiferent de actul normativ care le prevede, vor fi plafonate în
conformitate cu dispoziţiile legii-cadru a pensiilor militare de stat.
101. Având în vedere că excepţiile sunt de strictă interpretare şi trebuie expres prevăzute
de legiuitor, instanţa de judecată nu poate adăuga, pe cale de interpretare, elemente de calcul al
pensiei care să se adauge la cuantumul plafonat al pensiei militare de stat expres prevăzut de
legiuitor prin art. 60 din Legea nr. 223/2015.
102. Voinţa legiuitorului este univocă: prin plafonarea introdusă prin Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 59/2017, care a modificat cuprinsul art. 60 din Legea nr. 223/2015, s-a
urmărit stabilirea unei limite maxime a pensiilor de serviciu, al căror cuantum a fost considerat a
fi vădit mai mare faţă de pensia medie din sistemul public de pensii. Or, a stabili posibilitatea
depăşirii acestui plafon prin adăugarea sporului pentru semnul onorific ar conduce la golirea de
conţinut a prevederilor anterior menţionate, aceasta fiind o interpretare contrară spiritului legii.
103. Ţinând seama şi de succesiunea normelor în timp, prevederile art. 60 din Legea nr.
223/2015 se vor aplica inclusiv cu privire la sporul prevăzut de art. 11 alin. 3 din Legea nr.
80/1995.
104. Prin urmare, din analiza sistematică şi teleologică a reglementărilor cuprinse în cele
două acte normative la care s-a făcut referire la punctul anterior reiese cu claritate că aplicarea
art. 60 din Legea nr. 223/2015 trebuie făcută fără nicio excepţie, plafonarea pensiei nete privind
orice fel de spor al cuantumului pensiei, de care ar putea beneficia un militar, operaţiunea vizând,
de fapt, întregul cuantum al pensiei militare, astfel cum a fost el determinat cu toate elementele
sale componente.
105. La momentul publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Legii nr.
223/2015, art. 60 avea următorul cuprins: "(1) Cuantumul pensiilor militare de stat se
actualizează ori de câte ori se majorează solda de grad/salariul gradului profesional şi/sau solda
de funcţie/salariul de funcţie al militarilor, poliţiştilor şi funcţionarilor publici cu statut special, în
71
procentele stabilite la art. 29, 30 şi 108 şi în funcţie de vechimea valorificată prin ultima decizie
de pensie, astfel: a) potrivit gradului militar/profesional avut la data trecerii în rezervă/încetării
raporturilor de serviciu şi a mediei soldelor de funcţie/salariilor de funcţie îndeplinite în 6 luni
consecutive, din ultimii 5 ani de activitate, la cererea persoanelor ale căror drepturi de pensie au
fost deschise înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi; b) în funcţie de gradul
militar/profesional deţinut la data trecerii în rezervă/încetării raporturilor de serviciu şi media
soldelor de funcţie/salariilor de funcţie deţinute în cele 6 luni alese conform prevederilor art. 28
pentru drepturile de pensie deschise în baza prezentei legi. (2) În situaţia în care, în termen de 6
luni de la data primei majorări, persoanele îndreptăţite nu depun cerere în acest sens, actualizarea
se face, din oficiu, pe baza mediei soldelor de funcţie/salariilor de funcţie din ultimele 6 luni de
activitate. (3) În anul în care pot fi aplicate atât prevederile art. 59, cât şi cele ale alin. (1), se
aplică dispoziţiile cele mai favorabile. (4) Procedura de actualizare prevăzută la alin. (1) se
stabileşte prin ordin comun al conducătorilor instituţiilor din domeniul apărării naţionale, ordinii
publice şi securităţii naţionale, emis în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a
prezentei legi."
106. Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2017, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 648 din 7 august 2017, legiuitorul delegat a urmărit să plafoneze
cuantumul net al pensiilor militare stabilite în conformitate cu prevederile Legii nr. 223/2015 la
valoarea netă a bazei de calcul utilizate la stabilirea pensiei, adică la media soldelor lunare nete
realizate de militar în perioada de referinţă, indiferent de vechimea cumulată a acestuia (cu
relevanţă în stabilirea procentului aplicat bazei de calcul din formula de calcul) sau de acordarea
sporului la cuantumul pensiei în conformitate cu prevederile art. 11 alin. 3 din Legea nr.
80/1995.
107. În acest sens, art. 60 din Legea nr. 223/2015 a primit următoarea formulare: "La
stabilirea pensiei militare de stat, pensia netă nu poate fi mai mare decât media soldelor/salariilor
lunare nete corespunzătoare soldelor/salariilor lunare brute cuprinse în baza de calcul al pensiei."
108. Modificarea legislativă nu operează asupra prevederilor art. 11 din Legea nr.
80/1995 decât într-un singur sens, respectiv stabileşte o limită maximă a cuantumului net al
pensiei militare, acesta fiind, de altfel, şi sensul art. 1 din Legea nr. 223/2015. Acest din urmă
text prevede că "Dreptul la pensii şi asigurări sociale pentru militari, poliţişti şi funcţionari
publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare este garantat de stat şi se
exercită, în condiţiile prezentei legi (...)".
109. Un alt argument îl reprezintă faptul că veniturile din pensie sunt supuse impozitului
pe venit, aşa cum rezultă din prevederile art. 61 lit. e), raportat la art. 99 din Legea nr. 227/2015
privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare (Codul fiscal), neexistând nicio
dispoziţie derogatorie în ceea ce priveşte sporul pentru semnul onorific, cu consecinţa că şi acest
beneficiu este inclus în cuantumul brut al pensiei militare, care constituie, în integralitate, baza
de calcul pentru stabilirea impozitului pe venitul din pensie şi din care se determină, prin
deducerea acestui impozit, pensia netă.
110. De altfel, trebuie reţinut că legiuitorul a statuat la art. 11 alin. 3 din Legea nr.
80/1995 dreptul la un anumit spor al cuantumului pensiei militare, fără a exista o prevedere
legală prin care să se specifice în mod expres că sporul în discuţie nu este supus impozitării. Or,
Codul fiscal instituie regula impozitării tuturor veniturilor din pensii, prin art. 101 alin. (1)
stabilind că orice plătitor de venituri din pensii are obligaţia de a calcula lunar impozitul aferent
acestui venit, de a-l reţine şi de a-l plăti la bugetul de stat, potrivit prevederilor acestui articol.
72
111. Ca atare, neimpozitarea sporului pentru conferirea semnului onorific, fiind o
excepţie de la regulă, trebuia prevăzută în mod expres, ceea ce nu s-a întâmplat.
112. În condiţiile în care pensia netă este plafonată prin alin. (1) al art. 60 din Legea nr.
223/2015, nu există nicio raţiune pentru ca sporul prevăzut de art. 11 alin. 3 din Legea nr.
80/1995 să fie aplicat la pensia netă, aceasta din urmă nefiind un rezultat intermediar în calculul
pensiei militare de stat, la care să se mai adauge vreun supliment, în sumă fixă sau în procent, ci
rezultatul final al modului de calcul al pensiei militare. Altfel spus, stabilirea pensiei nete este
ultima operaţiune de calcul aritmetic pentru determinarea pensiei militare de stat şi constă în
scăderea, din pensia brută, a impozitului pe venit datorat statului, la pensia netă nemaiputându-se
adăuga niciun alt beneficiu.
113. De altfel, Curtea Constituţională a reţinut în mod constant că pensia de serviciu este
compusă, principial, din două elemente, indiferent de modul de calcul specific stabilit de
prevederile legilor speciale, şi anume: pensia contributivă şi un supliment din partea statului
care, prin adunarea cu pensia contributivă, să reflecte cuantumul pensiei de serviciu stabilit în
legea specială. Acordarea acestui supliment ţine de politica statului în domeniul asigurărilor
sociale şi nu se subsumează dreptului constituţional la pensie, ca element constitutiv al acestuia,
obligaţia statului fiind aceea de a nu reduce cuantumul pensiei sub nivelul stabilit în sistemul
general de pensionare, întrucât, prin calitatea de asigurat la sistemul de asigurări sociale,
persoana în cauză şi-a garantat dreptul la pensia de drept comun, tocmai prin plata contribuţiilor
(Decizia nr. 652 din 30 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
114 din 13 februarie 2019, paragraful 17).
114. Referitor la instituirea prin lege a unui plafon al pensiei militare de stat, prin Decizia
nr. 450 din 30 mai 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 558 din 28
iunie 2006, Curtea Constituţională a constatat că dreptul la pensie este un drept fundamental,
consacrat de art. 47 alin. (2) din Constituţie, dar se exercită în condiţiile prevăzute de lege.
Astfel, legiuitorul este liber să stabilească în ce condiţii şi pe baza căror criterii se acordă pensia,
baza de calcul şi cuantumul acesteia, în raport cu situaţia concretă a fiecărui titular al dreptului.
Nici Constituţia şi nici vreun instrument juridic internaţional nu prevăd cuantumul pensiei de
care trebuie să beneficieze diferite categorii de persoane. Acesta se stabileşte prin legislaţia
naţională, legiuitorul putând să prevadă o limită minimă a cuantumului pensiei, precum şi
plafonul maxim al acesteia. Norma criticată pentru neconstituţionalitate prevede, ca şi în cazul
tuturor celorlalte tipuri de pensie de serviciu, că, indiferent de rezultatul calculului aritmetic
privind adăugarea sporurilor, cuantumul pensiei acordate nu poate fi mai mare de 100% din baza
de calcul. Curtea a apreciat că această reglementare nu are caracter discriminatoriu, ci reprezintă
o dispoziţie de plafonare a cuantumului pensiei, care se înscrie între prerogativele legiuitorului.
115. Totodată, prin Decizia nr. 1.234 din 6 octombrie 2009, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 836 din 4 decembrie 2009, s-a reţinut că prevederile art. 25 din
Legea nr. 164/2001 (fosta Lege privind pensiile militare de stat) instituie un principiu general
valabil în sistemul public de pensii, potrivit căruia cuantumul pensiei nu poate depăşi venitul. Cu
respectarea acestui principiu, fiecare pensionar militar beneficiază de pensie în cuantumul
rezultat în raport cu vechimea în activitate şi venitul realizat anterior pensionării. Această
reglementare este în perfect acord cu principiul consacrat de art. 47 alin. (2) din Constituţie,
potrivit căruia cetăţenii au dreptul la pensie şi la alte drepturi de asigurări sociale, în condiţiile
legii. Astfel, legiuitorul este în drept să stabilească conţinutul dreptului la pensie şi condiţiile
acordării acestuia, precum şi să le modifice în funcţie de resursele financiare existente la un
anumit moment (în acelaşi sens s-a pronunţat şi Decizia nr. 497 din 17 septembrie 2019,
73
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 974 din 4 decembrie 2019, paragraful
35).
116. Întrucât legiuitorul beneficiază de o libertate apreciabilă în reglementarea pensiilor,
valoarea punctului de pensie, limita maximă a cuantumului pensiei, condiţiile de recalculare şi de
recorelare a pensiilor anterior stabilite, precum şi indexarea acestora neputând fi stabilite decât în
raport cu resursele fondurilor de asigurări sociale disponibile (a se vedea în acest sens Decizia
Curţii Constituţionale nr. 783 din 29 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 345 din 6 mai 2019, paragraful 35), instanţa de contencios constituţional a respins şi
argumentul autorului excepţiei de neconstituţionalitate, potrivit căruia plafonarea cuantumului
pensiei de serviciu la 85% din baza de calcul al acesteia are ca efect negarea sporului de care
beneficiază pensionarii militari decoraţi cu ordinul "Meritul Militar" clasele a III-a, a II-a şi I,
potrivit art. 11 din Legea nr. 80/1995, contravenind astfel Legii fundamentale.
117. În consecinţă, atât timp cât însăşi instanţa de contencios constituţional, în
jurisprudenţa sa constantă, a confirmat faptul că modul de stabilire a pensiilor militare de stat,
prin plafonarea cuantumului acestora, chiar şi în cazul celor care beneficiază de sporul aferent
decoraţiilor militare, este în acord cu prevederile Constituţiei, singura interpretare care respectă
aceste principii este că sporul corespunzător semnului onorific "Meritul Militar", acordat în
temeiul art. 11 alin. 3 din Legea nr. 80/1995, este supus plafonării prevăzute de art. 60 din Legea
nr. 223/2015. [...]
14) Decizia nr. 19/2021, publicată în M. Of. nr. 1080 din 11 noiembrie 2021
În interpretarea art. 382 lit. h) şi a art. 536 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
57/2019 privind Codul administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, a art. 1 lit. p)
teza I din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare, şi a art. 23 alin. (1) din Legea nr. 550/2004 privind organizarea şi funcţionarea
Jandarmeriei Române, cu modificările şi completările ulterioare, competenţa materială
procesuală de soluţionare în primă instanţă a cauzelor având ca obiect obligarea instituţiilor
publice din cadrul Jandarmeriei Române la plata unor drepturi salariale către personalul
militar al acestora aparţine secţiilor/completurilor specializate în materia conflictelor de muncă
din cadrul tribunalelor.
Considerente:
[...] 44. Pe fondul recursului în interesul legii se observă că prin Decizia nr. 5 din 5 martie
2018 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul
legii a stabilit că "litigiile având ca obiect acordarea ajutoarelor salariale de care beneficiază
cadrele militare, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special la trecerea în rezervă sau direct
în retragere, în temeiul art. 20 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VII din Legea-cadru nr.
284/2010, sunt de competenţa în primă instanţă a secţiilor/completurilor specializate în
soluţionarea litigiilor de muncă, respectiv raportat la calitatea de funcţionar public a
reclamanţilor, a secţiilor/completurilor specializate de contencios administrativ".
45. Prin Decizia nr. 10 din 16 aprilie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul
competent să judece recursul în interesul legii a stabilit că "în interpretarea şi aplicarea unitară a
dispoziţiilor art. 23 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din Legea nr. 550/2004 privind organizarea şi
74
funcţionarea Jandarmeriei Române, cu modificările şi completările ulterioare, art. 20 din Legea
nr. 121/1996 privind organizarea şi funcţionarea Corpului Pompierilor Militari, cu modificările
ulterioare, art. 15 alin. (2) şi (3), art. 16, art. 17 şi art. 18 din Ordonanţa Guvernului nr. 88/2001
privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea serviciilor publice comunitare pentru situaţii de
urgenţă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 363/2002, cu modificările şi
completările ulterioare, raportat la art. 2 alin. (2) teza întâi, art. 5 alin. (1) lit. f) şi g) şi art. 109
din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare, şi art. 1, art. 4-6 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare,
cu modificările şi completările ulterioare, sunt de competenţa instanţelor de contencios
administrativ litigiile având ca obiect drepturile băneşti solicitate de jandarmii din cadrul
inspectoratului de jandarmi judeţean şi pompierii din cadrul Inspectoratului General pentru
Situaţii de Urgenţă, personal militar având statutul de cadre militare (ofiţeri, maiştri militari şi
subofiţeri) care îşi desfăşoară activitatea în baza unor raporturi de serviciu, specifice
funcţionarilor publici cu statut special".
46. În considerentul din paragraful 82 înscris în această ultimă decizie în interesul legii se
arată că pentru calificarea raporturilor juridice de muncă ale pompierilor şi jandarmilor militari
trebuie să fie avute în vedere mai multe aspecte: consacrarea normativă a funcţiei exercitate,
calificarea expresă a acesteia şi a persoanelor care o exercită, ca funcţionari publici, atribuţiile
specifice funcţiei exercitate, precum şi încadrarea în criteriile prevăzute de art. 2 alin. (1)-(3), art.
4 alin. (1) şi art. 6 din Legea nr. 188/1999.
47. În condiţiile art. 109 din Legea nr. 188/1999, cauzele care au ca obiect raportul de
serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a
tribunalului, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor
instanţe.
48. La rândul său, art. 6 din Legea nr. 188/1999 dispunea că prevederile prezentei legi nu
se aplică: a) personalului contractual salariat din aparatul propriu al autorităţilor şi instituţiilor
publice, care desfăşoară activităţi de secretariat, administrative, protocol, gospodărire,
întreţinere-reparaţii şi de deservire, pază, precum şi altor categorii de personal care nu exercită
prerogative de putere publică. Persoanele care ocupă aceste funcţii nu au calitatea de funcţionar
public şi li se aplică legislaţia muncii; b) personalului salariat încadrat, pe baza încrederii
personale, la cabinetul demnitarului; c) corpului magistraţilor; d) cadrelor didactice; e)
persoanelor numite sau alese în funcţii de demnitate publică.
49. În respectarea deciziilor în interesul legii sus-menţionate, art. 109 din Legea nr.
188/1999 era aplicabil şi în privinţa personalului militar, întrucât art. 6 din aceeaşi lege nu statua
că dispoziţiile sale nu se aplică acestei categorii de personal.
50. În prezent, faţă de dispoziţiile art. 518 din Codul de procedură civilă, conform cărora
decizia în interesul legii îşi încetează aplicabilitatea la data modificării, abrogării sau constatării
neconstituţionalităţii dispoziţiei legale care a făcut obiectul interpretării, chiar dacă textul art. 109
din Legea nr. 188/1999 a fost preluat în art. 536 din Codul administrativ, soluţiile de unificare a
practicii judiciare adoptate prin deciziile nr. 5 din 5 martie 2018 şi nr. 10 din 16 aprilie 2018,
întemeiate pe art. 109 menţionat - exclusiv în ceea ce priveşte competenţa de primă instanţă în
soluţionarea litigiilor având ca obiect drepturile băneşti solicitate de personalul militar din cadrul
Jandarmeriei Române, iar nu şi cu privire la statutul acestuia -, precum şi considerentele aferente
pentru susţinerea acestor soluţii trebuie apreciate că şi-au încetat aplicabilitatea odată cu
abrogarea Legii nr. 188/1999 prin art. 597 alin. (2) lit. b) din Codul administrativ, respectiv faţă
de conţinutul art. 382 lit. h) din Codul administrativ.
75
51. Interpretarea coroborată a prevederilor art. 382 lit. h) şi art. 536 din Codul
administrativ conduce la excluderea din competenţa instanţelor de contencios administrativ a
litigiilor având ca obiect drepturile băneşti solicitate de personalul militar din cadrul
Jandarmeriei Române.
52. Astfel, conform art. 536 din Codul administrativ, cauzele care au ca obiect raportul de
serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a
tribunalului, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor
instanţe.
53. Art. 382 lit. h) din Codul administrativ statuează că prevederile prezentului titlu nu se
aplică următoarelor categorii de personal bugetar: personalul militar.
54. Art. 382, precum şi art. 536 sunt înscrise în titlul II al Codului administrativ, motiv
pentru care, în privinţa personalului militar, competenţa instanţei de contencios administrativ nu
mai poate fi reţinută, chiar dacă intrarea în vigoare a Codului administrativ nu a schimbat natura
juridică a raporturilor dintre părţi, care rămân raporturi de serviciu, specifice funcţionarilor
publici cu statut special.
55. Cum nici Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi
completările ulterioare, nici Legea nr. 80/1995 nu cuprind prevederi speciale referitoare la
competenţa instanţelor de a soluţiona litigii privind raportul de serviciu al personalului militar al
Jandarmeriei Române, astfel cum este definit prin art. 23 din Legea nr. 550/2004, devin
aplicabile dispoziţiile dreptului comun, respectiv cele ale art. 1 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 -
Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, conform cărora prezentul
cod se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care
acestea nu conţin dispoziţii specifice derogatorii, precum şi cele ale art. 1 lit. p) teza I din Legea
nr. 62/2011, conform cărora conflict individual de muncă este conflictul de muncă ce are ca
obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligaţii care decurg din contractele
individuale şi colective de muncă ori din acordurile colective de muncă şi raporturile de serviciu
ale funcţionarilor publici, precum şi din legi sau din alte acte normative.
56. În aceste condiţii, litigiile având ca obiect obligarea instituţiilor publice din cadrul
Jandarmeriei Române la plata unor drepturi salariale către personalul militar al acestora sunt de
competenţa secţiilor/completurilor specializate în materia conflictelor de muncă - art. 3511, 3512
şi 3514 din Legea nr. 80/1995 stabilind în mod expres competenţa instanţei de contencios
administrativ numai în materia contestării sancţiunilor disciplinare aplicate cadrelor militare. [...]
Soluția: Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă, stabileşte că:
În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 651 alin. (1), art. 666, art. 712,
art. 714 şi art. 112 din Codul de procedură civilă, instanţa de executare competentă teritorial să
soluţioneze contestaţia la executare propriu-zisă formulată de unul dintre debitorii la care se
referă titlul executoriu este judecătoria care a încuviinţat executarea silită a acelui titlu
executoriu, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.
Considerente:
[...] 54. Competenţa instanţei de executare se determină potrivit regulilor cuprinse în
primele două alineate ale art. 651, adaptarea regulii generale actor sequitur forum rei în materia
76
executării silite fiind făcută pornindu-se de la premisa unui cadru execuţional simplu, în care
există un singur debitor, al cărui domiciliu sau sediu poate fi determinat prin raportare la
momentul începerii procedurii de executare silită.
55. În practică însă se întâlnesc situaţii în care executarea silită este declanşată de
creditorul urmăritor împotriva mai multor debitori, creditorul alegând să formuleze o singură
cerere de executare atât pentru ipoteza mai multor debitori obligaţi divizibil în temeiul aceluiaşi
titlu executoriu (solicitând executarea fiecăruia pentru partea de creanţă care îi revine), cât şi în
cazul unor codebitori solidari, obligaţi prin acelaşi titlu. Aceasta, şi pentru că potrivit art. 10 alin.
(1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru,
cu modificările şi completările ulterioare, taxa aferentă cererii pentru încuviinţarea executării
silite se stabileşte prin raportare la numărul titlurilor executorii, şi nu la numărul debitorilor.
56. Din analiza textului art. 651 din Codul de procedură civilă se poate observa cu
uşurinţă că dacă în privinţa competenţei materiale legiuitorul desemnează, cu titlu general,
judecătoria ca fiind instanţa de executare [concluzie ce se desprinde din finalul primei teze a alin.
(1) al art. 651, unde este menţionat că regula aceasta se aplică "în afara cazurilor în care legea
dispune altfel"], din punctul de vedere al criteriului teritorial norma în discuţie identifică
judecătoria care devine instanţă de executare prin aplicarea unui set de reguli succesive.
57. Astfel, ca regulă generală, instanţa de executare este judecătoria în a cărei
circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul
debitorului, dacă nu există reglementări derogatorii. În subsidiar, dacă debitorul nu are sediul sau
domiciliul în ţară, legiuitorul determină instanţa de executare prin raportare la domiciliul sau,
după caz, sediul creditorului la momentul sesizării organului de executare. Dacă însă la acelaşi
moment indicat nici debitorul şi nici creditorul nu au domiciliul sau sediul în ţară, atunci instanţa
de executare va fi judecătoria în a cărei circumscripţie se află sediul biroului executorului
judecătoresc învestit de creditorul urmăritor.
58. În literatura de specialitate se arată că aceste reguli de stabilire a instanţei de
executare nu permit creditorului să aleagă instanţa competentă din punct de vedere teritorial
deoarece variantele normative menţionate reglementează ipoteze diferite, care se exclud reciproc.
În alte cuvinte, fiecare nouă regulă de determinare a instanţei de executare se aplică strict sub
rezerva ineficienţei normei anterioare, de unde rezultă o aplicare etapizată şi exclusivă, ceea ce
va elimina posibilitatea unui conflict de reguli sau existenţa vreunui drept de opţiune în favoarea
creditorului. Numai cea din urmă regulă, în ipoteza în care nici debitorul şi nici creditorul nu îşi
au domiciliul sau sediul în ţară, recunoaşte un drept de opţiune în favoarea creditorului, prin
aceea că lasă la latitudinea acestuia posibilitatea de a determina instanţa de executare prin
depunerea cererii de executare silită la unul dintre executorii judecătoreşti care au sediul
profesional în raza teritorială a respectivei judecătorii.
59. Se poate constata, din analiza hotărârilor judecătoreşti anexate sesizării, că în
fundamentarea primei opinii au fost invocate şi argumente care ţin de competenţa teritorială
exclusivă în materie de contestaţie la executare, în sensul că, în cazul încălcării acesteia, sunt
aplicabile dispoziţiile procedurale care reglementează necompetenţa de ordine publică, respectiv
art. 129 alin. (2) pct. 3 din Codul de procedură civilă (a se vedea, cu titlu de exemplu, deciziile
nr. 784 din 19 martie 2020, nr. 1.760 din 23 septembrie 2020, nr. 195 din 3 februarie 2021, nr.
395 din 18 februarie 2021, nr. 861 din 14 aprilie 2021 şi nr. 1.024 din 12 mai 2021 etc.).
60. Cu toate că şi în doctrină competenţa teritorială (şi cea materială) a judecătoriei, cu
determinările de mai sus, este apreciată a fi una exclusivă, autorii nu insistă prea mult în a
justifica această calificare, de regulă fiind făcută doar o scurtă trimitere la dispoziţiile generale
77
cuprinse în art. 129 alin. (2) pct. 2 şi 3 din Codul de procedură civilă, menţionându-se mai apoi
că, drept urmare, competenţa stabilită prin art. 651 din acelaşi cod este una de ordine publică.
61. Este cert însă că în prezent opinia cvasiunanimă este aceea că nu doar sub aspectul
criteriului material competenţa instanţei de executare este una exclusivă, ci şi sub aspect
teritorial, în toate ipostazele instanţa de executare având de apreciat cu privire la respectarea unor
norme de ordine publică, de la care părţile nu pot deroga, ceea ce imprimă şi competenţei acestei
instanţe un caracter de ordine publică.
62. Din analiza coroborată a dispoziţiilor art. 129 alin. (2) şi ale art. 126 alin. (1) din
Codul de procedură civilă rezultă că, în materia competenţei teritoriale - sub aspect material,
competenţa judecătoriei, ca instanţă de executare, nefiind pusă sub semnul îndoielii, excepţie
făcând situaţiile în care legea dispune altfel [spre exemplu, art. 2 alin. (1) lit. ţ) din Legea
contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, art. 1.103
alin. (1) din Codul de procedură civilă] -, necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării
competenţei teritoriale exclusive, respectiv atunci când procesul este de competenţa unei alte
instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura. În schimb, părţile pot conveni ca procesele
privitoare la bunuri şi la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte
instanţe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul
când această competenţă este exclusivă.
63. Aşadar, delimitarea între necompetenţa de ordine publică [prevăzută în mod cert ca
excepţie, conform art. 129 alin. (3) din Codul de procedură civilă] şi cea de ordine privată nu se
realizează în primul rând în funcţie de posibilitatea părţilor de a dispune de drepturile deduse
judecăţii (sau de obiectul cauzei, cum sunt procesele privitoare la bunuri), ci după cum părţile
pot sau nu să înlăture competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad.
64. Astfel, până a se observa dacă litigiul priveşte bunuri sau alte drepturi de care părţile
pot dispune, calificarea normei atributive de competenţă ca fiind de ordine publică sau privată
presupune, cu prioritate, a se verifica dacă părţile ar avea posibilitatea înlăturării respectivei
competenţe prevăzute de lege. De altfel, primul alineat al art. 126 din Codul de procedură civilă,
după ce enumeră situaţiile în care părţile pot alege competenţa instanţei (adică a unei alte
instanţe decât cea prevăzută de lege), exclude cazurile când competenţa este exclusivă. Mai
departe, art. 129 alin. (2) pct. 3 din Codul de procedură civilă arată că încălcarea competenţei
teritoriale exclusive atrage necompetenţa de ordine publică a instanţei, respectiv tocmai când
litigiul este de competenţa unei alte instanţe şi părţile nu o pot înlătura. Numai după ce ar fi
depăşit acest impediment - adică s-ar constata că respectiva competenţă a instanţei nu este una
exclusivă, în sensul că părţile o pot înlătura - s-ar impune verificarea obiectului cauzei, după cum
procesul priveşte bunuri şi alte drepturi de care acestea pot să dispună sau, dimpotrivă, cerinţa
indispensabilă a alegerii de competenţă nu este îndeplinită de obiectul cauzei.
65. De aceea, primul criteriu care trebuie analizat este cel privitor la existenţa sau
inexistenţa posibilităţii părţilor de a înlătura competenţa teritorială a instanţei stabilite prin
normele procesuale. Or, chiar în condiţiile în care îşi găsesc aplicarea regulile generale
menţionate mai sus, particularităţile procedurii execuţionale conduc la concluzia unei
competenţe teritoriale exclusive a instanţei de executare, potrivit criteriilor prevăzute de art. 651
66. Astfel, deşi executarea silită începe odată cu sesizarea organului de executare [art.
622 alin. (2) din acelaşi cod] prin cererea formulată de creditor, totuşi, încuviinţarea executării
silite este procedura care marchează trecerea acestei etape a procesului civil într-o nouă fază,
aceea a efectuării actelor de executare în condiţiile în care niciun act de executare nu poate fi
78
înfăptuit decât după obţinerea încuviinţării. Drept urmare, elementul care condiţionează sine qua
non întreaga fază procesuală execuţională este procedura încuviinţării executării silite.
67. Doctrina este unanimă în a califica procedura încuviinţării executării silite ca fiind
una graţioasă [în raport cu prevederile art. 666 alin. (2) din Codul de procedură civilă], devenind
în acest fel aplicabile dispoziţiile referitoare la procedura necontencioasă judiciară, cu precădere
cele cuprinse în art. 529 din acelaşi cod, în ceea ce priveşte aspectul analizat.
68. Şi în ipoteza în care necompetenţa teritorială a instanţei de executare ar fi calificată ca
una de ordine privată, deşi nu este cazul, după cum s-a arătat mai sus, potrivit primului alineat al
art. 529 din Codul de procedură civilă instanţa este ţinută să invoce din oficiu necompetenţa,
legiuitorul derogând de la regula cuprinsă în art. 130 alin. (3) din acelaşi cod.
69. Procedând în acest mod, chiar şi dacă normele privitoare la competenţa teritorială a
instanţei de executare ar fi apreciate ca fiind de ordine privată, în concret tot o singură instanţă va
fi desemnată drept instanţă de executare, respectiv unica instanţă competentă teritorial în raport
cu specificul cauzei şi cu elementele conturate de art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă.
La această soluţie se va ajunge de la bun început, în procedura de încuviinţare a executării silite,
având în vedere că dacă este sesizată o instanţă necompetentă teritorial cu o cerere de
încuviinţare a executării silite, făcând în mod obligatoriu aplicarea dispoziţiilor art. 529 alin. (1)
din acelaşi cod, privitoare la verificarea competenţei sub toate aspectele şi în raport cu toate
criteriile, instanţa necompetentă teritorial este ţinută să trimită dosarul instanţei competente, care
devine astfel instanţă de executare.
70. În raport cu cele de mai sus se poate observa că încă din momentul încuviinţării
executării silite (care reprezintă condiţia esenţială a demarării efective a procedurii execuţionale)
este determinată instanţa de executare, aceasta fiind unică pe parcursul întregii proceduri de
executare silită, potrivit art. 651 alin. (2) din Codul de procedură civilă. Altfel spus, odată
stabilită instanţa de executare în raport cu criteriile teritoriale prevăzute de norma menţionată,
aceasta va rămâne aceeaşi pe întreaga procedură, fiind unica instanţă competentă material şi
teritorial a soluţiona toate cererile şi incidentele apărute în cursul executării silite, cu excepţia
cazurilor în care legea prevede în mod expres altfel.
71. Pe cale de consecinţă, ulterior admiterii cererii de încuviinţare a executării silite,
calitatea de instanţă de executare a instanţei care a încuviinţat executarea nu doar că este
câştigată, dar şi rămâne aceeaşi pe întreaga durată a procedurii execuţionale. Aceasta înseamnă
că în respectiva executare silită nicio altă instanţă nu va putea fi apreciată drept instanţă de
executare, motiv pentru care - exceptând derogările anume prevăzute, cum este cazul contestaţiei
la titlu, spre exemplu - toate cererile şi incidentele care vor apărea pe parcursul executării silite
vor reveni în competenţa aceleiaşi instanţe de executare.
72. Reglementarea unor derogări - precum ipoteza prevăzută de art. 714 alin. (2) din
Codul de procedură civilă, când contestaţia la executare poate fi introdusă şi la judecătoria de la
locul situării imobilului, dacă imobilul se află în circumscripţia altei curţi de apel decât cea în
care se află instanţa de executare - nu face altceva decât să întărească opinia că pe parcursul
procedurii execuţionale există o singură instanţă de executare. Astfel, instanţa în a cărei
competenţă teritorială se află imobilul nu devine, în acest caz, instanţă de executare, ci doar va fi
judecătoria echivalentă instanţei de executare (care rămâne aceeaşi instanţă ce a încuviinţat
iniţial executarea silită), care va fi competentă să soluţioneze contestaţia la executare în raport cu
locul situării imobilului, în cazul urmăririi silite imobiliare, al urmăririi silite a fructelor şi a
veniturilor generate de bunuri imobile, precum şi în cazul predării silite a bunurilor imobile, dacă
imobilul se află în circumscripţia altei curţi de apel decât cea în care se află instanţa de executare.
79
73. În sprijinul celeilalte opinii jurisprudenţiale nu poate fi invocat textul art. 116 din
Codul de procedură civilă, care statuează că reclamantul are alegerea între mai multe instanţe
deopotrivă competente, pentru că această normă se referă doar la cazurile de competenţă
teritorială alternativă. Or, în materia analizată, din perspectiva dispoziţiilor art. 651 alin. (1) şi (3)
din acelaşi cod, instanţa de executare a fost stabilită odată cu pronunţarea încheierii de
încuviinţare a executării silite, iar acest aspect nu mai poate fi reapreciat în cadrul contestaţiei la
executare propriu-zise, prin care se contestă executarea silită deja declanşată, pentru că hotărârea
prin care a fost încuviinţată executarea silită a tranşat în mod necesar şi problema calificării
instanţei care a pronunţat-o ca având statutul de instanţă de executare.
74. De asemenea, norma legală care permite introducerea cererii de chemare în judecată a
mai multor pârâţi la instanţa competentă pentru oricare dintre aceştia [art. 112 alin. (1) din Codul
de procedură civilă] nu constituie un argument pentru această teză de interpretare a noţiunii de
"instanţă de executare", pentru că dispoziţia legală este incidentă numai dacă nu se încalcă norme
de competenţă de ordine publică.
75. Oricum, se impune a fi precizat că pluralitatea de debitori în faza executării silite
reiese, de regulă, din conţinutul înscrisului care constituie titlu executoriu, potrivit dispoziţiilor
legale. Cu toate acestea, trebuie făcută o distincţie între incompatibilitatea coparticipării
procesuale pasive în faza executării silite a procesului civil şi posibilitatea existenţei pluralităţii
de debitori în faza de executare silită a procesului civil. Este posibilă existenţa mai multor
debitori în cadrul aceleiaşi proceduri execuţionale câtă vreme actele de executare silită urmează
să fie efectuate distinct pentru fiecare debitor urmărit. Executarea urmează să fie efectuată
separat pentru fiecare debitor în parte, patrimoniul fiecărui debitor fiind supus în mod separat
formelor de urmărire prevăzute de lege. Cu alte cuvinte, este posibil ca prin aceeaşi cerere de
executare silită şi în cadrul aceleiaşi proceduri execuţionale creditorul să urmărească mai mulţi
debitori în situaţia în care debitorii sunt obligaţi divizibil (pentru recuperarea de la fiecare a părţii
de creanţă pe care o datorează) sau solidar (prin urmărirea tuturor debitorilor concomitent).
76. Conform dispoziţiilor art. 648 din Codul de procedură civilă, creditorul, în condiţiile
legii, poate urmări, în limita creanţei şi a accesoriilor acesteia, concomitent sau, după caz, separat
şi bunurile terţilor care au garantat plata datoriilor debitorului (fideiusor, garant ipotecar).
77. Faptul că, în temeiul principiului disponibilităţii, creditorul are dreptul să ceară
executarea silită în acelaşi timp a mai multor debitori prin aceeaşi cerere de executare silită nu
trebuie pus sub semnul egalităţii cu existenţa unei coparticipări procesuale pasive în faza
execuţională a procesului civil. Aceasta, pentru că creditorul este obligat să iniţieze, în mod
separat, o procedură de executare distinctă pentru fiecare dintre debitorii săi, prin procedură de
executare înţelegându-se modalitatea concretă de realizare a creanţei, iar nu formarea obligatorie
a unor dosare execuţionale separate, întrucât, deşi fizic mai mulţi debitori pot figura ca părţi în
cadrul aceluiaşi dosar de executare, din punct de vedere juridic prezenţa fiecăruia dă naştere unor
demersuri execuţionale distincte şi separate, în considerarea caracterului propriu al patrimoniului
fiecăruia. Executarea silită îşi păstrează şi în aceste situaţii caracterul unipatrimonial, actele de
urmărire fiind efectuate prin raportare la patrimoniul fiecărui debitor, constituirea unui singur
dosar de executare fiind doar o opţiune a creditorului, care poate stabili cadrul procesual
execuţional, drept componentă a principiului disponibilităţii, prin raportare la limitele stabilite
prin titlul executoriu.
78. Aşadar, situaţia pluralităţii de debitori, pentru care un creditor porneşte executarea
silită în temeiul unui singur titlu împotriva mai multor debitori, nu se confundă cu coparticiparea
procesuală pasivă care, de regulă, este exclusă în cadrul celei de-a doua faze a procesului civil.
80
Caracterul individual al executării silite se diferenţiază, spre exemplu, de procedura insolvenţei,
reglementată de Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de
insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare, care are un caracter colectiv şi concursual,
deoarece în cadrul ei se urmăreşte satisfacerea tuturor creanţelor creditorilor debitorului aflat în
stare de insolvenţă în cadrul aceluiaşi dosar, în vreme ce executarea silită individuală urmează a
se face separat pentru fiecare debitor în parte.
79. Chiar dacă este real faptul că în cuprinsul Codului de procedură civilă nu se regăseşte
o dispoziţie normativă care să statueze expres că odată ce instanţa de judecată a încuviinţat
executarea silită aceasta devine competentă să soluţioneze contestaţiile la executare, în condiţiile
în care există cel puţin doi debitori care au domiciliul sau sediul, după caz, în raza de competenţă
a unor instanţe diferite, iar art. 651 din acelaşi cod cuprinde o normă de competenţă pentru
soluţionarea acestor tipuri de cereri, numai această interpretare a textelor de lege incidente dă
eficienţă principiului unicităţii instanţei de executare.
80. Acest principiu presupune că una şi aceeaşi instanţă soluţionează atât cererile de
încuviinţare a executării silite, cât şi cererile având ca obiect contestaţie la executare, precum şi
orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepţia celor date de lege în
competenţa altor instanţe sau organe, potrivit celor prevăzute de alin. (3) al art. 651 din Codul de
procedură civilă, respectiva instanţă fiind calificată de legislator drept instanţă de executare.
81. Un alt argument în acest sens îl reprezintă faptul că, de regulă, nu există două instanţe
de executare în cadrul aceleiaşi executări silite, iar atunci când legiuitorul a dorit să confere şi
altei instanţe competenţa de a soluţiona o contestaţie la executare a indicat în mod expres acest
lucru [a se vedea în acest sens alin. (2) al art. 714 din Codul de procedură civilă]. Mai mult, chiar
primul alineat al acestui articol utilizează forma de singular când se referă la instanţa de
executare.
82. O situaţie de pluralitate de instanţe de executare putea exista, anterior apariţiei Legii
nr. 138/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură
civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative conexe (Legea nr.
138/2014), în cazul aplicării dispoziţiilor art. 818 (în prezent, devenit art. 819) din Codul de
procedură civilă, relative la încuviinţarea urmăririi imobiliare. Astfel, dacă pe parcursul
executării silite mobiliare, încuviinţate de o instanţă de executare (judecătoria în circumscripţia
căreia se afla biroul executorului judecătoresc care făcea executarea, în afara cazurilor în care
legea dispunea altfel), se descoperea că debitorul deţinea un imobil în circumscripţia altei curţi
de apel, executorul iniţial, sesizat de creditor inclusiv cu o cerere de urmărire imobiliară, trebuia
să solicite de îndată instanţei de executare în circumscripţia căreia se afla imobilul încuviinţarea
urmăririi lui silite, prevederile art. 644 şi 665 aplicându-se corespunzător. În acest fel, prevederea
legală din materia încuviinţării urmăririi imobiliare şi dispoziţia din alin. (2) al fostului art. 651
(în prezent, devenit art. 652) din Codul de procedură civilă permiteau prorogarea competenţei
teritoriale a executorului, însă nu permiteau şi prorogarea competenţei instanţei de executare
iniţiale.
83. De asemenea, tot în reglementarea anterioară modificărilor aduse Codului de
procedură civilă prin Legea nr. 138/2014, alin. (2) al art. 713 (în prezent, devenit art. 714)
prevedea că, în cazul urmăririi silite prin poprire, dacă domiciliul sau sediul debitorului se afla în
circumscripţia altei curţi de apel decât cea în care se găsea instanţa de executare, contestaţia se
putea introduce şi la judecătoria în a cărei circumscripţie îşi avea domiciliul sau sediul debitorul.
84. Actuala reglementare însă nu mai permite situaţia excepţională a pluralităţii de
instanţe de executare, modificarea prevederilor art. 650, 651, 713 şi 818 din Codul de procedură
81
civilă, prin Legea nr. 138/2014, eliminând relaţia de condiţionare dintre competenţa teritorială a
instanţei de executare şi sediul biroului executorului judecătoresc, respectiv cerinţa unei noi
încuviinţări a executării silite de către instanţa în circumscripţia căreia se află bunul imobil
urmărit silit, fiind înlăturată şi posibilitatea ca în caz de poprire contestaţia la executare să poată
fi introdusă şi la judecătoria în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau sediul debitorul, dacă
acestea se situau în circumscripţia altei curţi de apel decât cea în care se afla instanţa de
executare.
85. Nu în ultimul rând, un argument suplimentar îl reprezintă faptul că se elimină riscul
de a se ajunge în situaţia în care, cu privire la acelaşi raport juridic, să fie pronunţate soluţii
contrare de către instanţe diferite. Astfel, dacă unul dintre debitori formulează contestaţie la
executare înregistrată pe rolul instanţei care a încuviinţat executarea silită, iar codebitorul din
titlul executoriu înregistrează contestaţia pe rolul unei alte instanţe, în considerarea faptului că la
data sesizării organului de executare avea domiciliul sau, după caz, sediul în circumscripţia
acestei din urmă judecătorii, se poate ajunge la ipoteza în care cele două instanţe să pronunţe
hotărâri diferite referitor la acelaşi aspect: o instanţă poate să reţină, de exemplu, că este întrunit
caracterul cert al creanţei, în timp ce o altă instanţă să considere că aceeaşi creanţă nu întruneşte
acest caracter, ceea ce nu este de dorit.
86. În consecinţă, atât timp cât a fost încuviinţată executarea silită de către o anumită
instanţă de judecată, aceasta din urmă devine instanţă competentă teritorial să soluţioneze
contestaţia la executare propriu-zisă formulată de unul dintre debitorii la care se referă titlul
executoriu, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. [...]
16) Decizia nr. 21/2021, publicată în M .Of. nr. 1114 din 23 noiembrie 2021
Soluția: Admite recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 107, art. 113 alin. (1) pct. 9 şi
art. 116 din Codul de procedură civilă stabileşte că sintagma "loc al producerii prejudiciului" în
acţiunile în pretenţii formulate de organismele de gestiune colectivă a drepturilor de autor,
având ca obiect obligarea utilizatorilor de a achita remuneraţiile cuvenite pentru comunicarea
publică/radiodifuzarea neautorizată a fonogramelor de comerţ sau publicate în scop comercial
ori a reproducerilor acestora şi/sau a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, corespunde
locului săvârşirii faptei ilicite, iar nu celui al efectuării plăţii prejudiciului.
Considerente:
[...] 56. Identificând în mod unitar materia litigioasă, ca fiind una a răspunderii pentru
fapta ilicită constând în folosirea neautorizată - adică fără solicitarea şi eliberarea prealabilă a
licenţei care dă dreptul la utilizarea fonogramelor sau a prestaţiilor artistice din domeniul
audiovizual de către organismele de gestiune colectivă [respectiv CREDIDAM şi Uniunea
Producătorilor de Fonograme din România (UPFR)] desemnate de ORDA - şi fără plata
remuneraţiilor cuvenite artiştilor interpreţi sau executanţi ori producătorilor de fonograme, în
acelaşi timp, instanţele au făcut aprecieri diferite asupra locului producerii prejudiciului care,
alături de locul săvârşirii faptei, este criteriu de determinare a competenţei alternative [în afara
instanţelor enumerate la art. 107-112 din Codul de procedură civilă, conform normei de trimitere
din art. 113 alin. (1) din Codul de procedură civilă].
82
57. În legătură cu această apreciere, unele hotărâri reţin că locul producerii prejudiciului
este acela unde s-a săvârşit fapta ilicită, în timp ce, în orientarea jurisprudenţială contrară, acest
loc al producerii prejudiciului este considerat cel în care ar trebui să se efectueze plata, respectiv
sediul reclamantei (în speţă, al CREDIDAM sau UPFR, organismele care acţionează în numele
titularilor drepturilor conexe) sau al băncii la care are deschis contul reclamanta şi în care urma
să fie virate sumele de bani.
58. Faţă de modalitatea de săvârşire a faptei ilicite şi de felul în care se produce
prejudiciul în astfel de speţe care au generat practica neunitară, locul în care apare consecinţa
negativă asupra patrimoniului supus reparaţiei nu poate fi înţeles decât în sensul locului săvârşirii
faptei vătămătoare.
59. În primul rând, trebuie subliniat că finalmente prejudiciul se reflectă în patrimoniul
titularilor de drepturi conexe (artişti interpreţi sau executanţi, respectiv producători de
fonograme), chiar dacă în numele acestora acţionează organismele de gestiune colectivă (care au
atribuţii de a colecta remuneraţiile şi de a le repartiza apoi titularilor, proporţional cu repertoriul
utilizat), dar o fac în baza unui mandat legal, iar nu ca persoană îndreptăţită la plata remuneraţiei.
60. În acelaşi timp, locul producerii prejudiciului nu poate fi acela în care pierderea
pecuniară, ca urmare a neplăţii remuneraţiilor de către un utilizator neautorizat, este resimţită de
organismul de gestiune colectivă (pus astfel în imposibilitate de a repartiza drepturile cuvenite
titularilor), ci acela în care se săvârşeşte fapta ilicită, întrucât aceasta este însoţită de un
prejudiciu produs instantaneu, iar nu de un prejudiciu care ar urma să fie produs în viitor, în mod
succesiv sau colateral (prin ricoşeu), pentru a se pune problema unei disocieri între locul faptei
ilicite şi acela al producerii consecinţelor păgubitoare.
61. Astfel, comunicarea publică de fonograme sau a reproducerilor acestora ori a
prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, fără a exista în prealabil autorizaţia/licenţa pentru
o astfel de operaţiune, şi în mod subsecvent (şi implicit) neplata remuneraţiilor cuvenite
titularilor înseamnă, deopotrivă, că s-au produs faptul ilicit şi rezultatul păgubitor (în acelaşi loc).
Existenţa acestui din urmă element (prejudiciul) este certă din chiar momentul săvârşirii faptei,
iar determinarea întinderii lui este doar o chestiune de probaţiune şi de rezolvare a fondului
raportului juridic, iar nu una care să influenţeze criteriul competenţei teritoriale.
62. Sub acest aspect, al modalităţii în care se produce prejudiciul, cu repercusiuni în ce
priveşte localizarea lui, în doctrină s-a făcut diferenţa între prejudiciul instantaneu, ca fiind acela
ale cărui consecinţe se produc dintr-odată sau într-o perioadă de timp foarte scurtă, şi cel
succesiv, adică acela care se produce continuu, într-o perioadă îndelungată de timp (când s-ar
putea pune problema manifestării consecinţelor negative în alt loc decât acela în care a fost
săvârşită fapta ilicită).
63. În astfel de speţe, cum sunt cele care fac obiect de analiză pentru stabilirea
competenţei teritoriale, prejudiciul este unul instantaneu şi cert din chiar momentul săvârşirii
faptei ilicite, întrucât acela este momentul în care se aduce atingere drepturilor patrimoniale ale
altor persoane prin utilizarea lucrărilor acestora fără autorizaţie şi fără plata remuneraţiei
corespunzătoare.
64. În plus, strâns legat de locul unde se săvârşeşte fapta ilicită este şi determinarea
cuantumului acestui prejudiciu (fiind irelevant, ca atare, locul unde se efectuează plata), câtă
vreme potrivit normelor metodologice (aprobate prin decizii ale ORDA), această cuantificare se
realizează prin luarea în considerare a suprafeţei spaţiului în care a avut loc utilizarea
neautorizată.
83
65. Astfel fiind, raportat la aceste reglementări în materie, raţiunea identificării, în
modalitatea menţionată, a locului producerii prejudiciului, ca fiind acela al săvârşirii faptei
ilicite, îşi are fundamentul şi în considerente de bună administrare a justiţiei, respectiv a probelor
necesare soluţionării cauzei, regăsite ca atare acolo unde s-a produs comunicarea publică
neautorizată.
66. Împrejurarea că, spre deosebire de vechile dispoziţii procedurale [art. 10 alin. (1) pct.
8 din Codul de procedură civilă de la 1865], care stabileau doar locul săvârşirii faptei drept
criteriu de luat în considerare pentru determinarea competenţei teritoriale, noul Cod de procedură
civilă reglementează, prin prevederile art. 113 alin. (1) pct. 9, şi locul producerii prejudiciului nu
înseamnă că, ori de câte ori este vorba despre o acţiune întemeiată pe răspunderea civilă
delictuală, este posibil sau trebuie stabilite în mod distinct două locuri - al săvârşirii faptei ilicite
şi respectiv al producerii prejudiciului - pentru a face aplicabilă norma procedurală. Dimpotrivă,
decelarea celor două criterii trebuie realizată în mod particular, pentru fiecare caz în parte, în
funcţie de conţinutul şi circumstanţele săvârşirii faptei ilicite, care pot însemna o suprapunere a
locului săvârşirii faptei ilicite cu cel al producerii prejudiciului sau, dimpotrivă, existenţa lor
separată.
67. Extinderea, potrivit noului Cod de procedură civilă, a reperelor competenţei teritoriale
alternative, în materia răspunderii civile delictuale, a fost determinată de necesitatea acoperirii
acelor situaţii în care în mod evident locul producerii consecinţelor păgubitoare nu se suprapune
cu acela al săvârşirii faptei ilicite (de exemplu, în cazul unui prejudiciu viitor, dar cert ca
realizare ori succesiv, cu întindere mare în timp sau în cazul unui prejudiciu colateral, când o
terţă persoană faţă de victima directă este cea care suportă consecinţele ilicitului săvârşit - art.
1.390 din Codul civil) şi care astfel rămânea în afara unei statuări a normei pozitive.
68. A considera însă că loc al producerii prejudiciului este locul unde ar trebui să se facă
plata remuneraţiilor înseamnă deopotrivă a adăuga un criteriu la textul de lege şi a confunda
locul producerii (naşterii) prejudiciului cu acela al stingerii (prin plată) a acestuia.
69. De aceea, nici sediul creditorului şi nici sediul unităţii bancare unde acesta are cont
deschis nu se pot constitui în criterii legale din punctul de vedere al dispoziţiilor art. 113 alin. (1)
pct. 9 din Codul de procedură civilă, de luat în considerare la determinarea competenţei
teritoriale.
70. În acelaşi sens, trimiterea la dispoziţiile art. 1.494 alin. (1) lit. a) din Codul civil nu
poate susţine respectiva interpretare, pentru a atrage o competenţă în funcţie de locul plăţii.
71. Pe de o parte, pentru că, aşa cum s-a arătat, locul plăţii (adică al stingerii
prejudiciului) nu este un criteriu prevăzut de lege pentru stabilirea competenţei teritoriale şi, pe
de altă parte, întrucât norma de drept material menţionată este incidentă, în principiu, în materia
răspunderii contractuale, iar în materia răspunderii delictuale doar în măsura în care există o
obligaţie de plată deja stabilită, care trebuie executată. Separat de faptul că norma are în vedere
executarea obligaţiei (adică stingerea prejudiciului, iar nu producerea sau naşterea acestuia), ea
nu poate viza, raportat la materia care interesează, decât o situaţie ulterioară atât învestirii
instanţei (deci momentului verificării competenţei teritoriale), cât şi obţinerii unui titlu (adică
pronunţării unei hotărâri judecătoreşti favorabile), pentru a face posibilă, cum spune textul,
executarea "la domiciliul sau, după caz, la sediul creditorului la data plăţii".
72. De aceea, locul plăţii nu se circumscrie criteriilor legale prevăzute de art. 113 alin. (1)
pct. 9 din Codul de procedură civilă, el neputând fi asimilat locului producerii prejudiciului, câtă
vreme este, în realitate, prin efectele pe care le produce plata, locul stingerii obligaţiei (în speţă, a
prejudiciului creat prin utilizarea neautorizată de fonograme de comerţ sau a reproducerilor
84
acestora şi/sau a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual şi neplata remuneraţiilor
aferente).
73. Dimpotrivă, a considera că locul plăţii este cel în care s-a produs prejudiciul
înseamnă, în realitate, a înlocui criteriul legal cu unul jurisprudenţial, pentru că într-o asemenea
ipoteză nu este vorba doar despre o evaluare jurisdicţională în funcţie de locul producerii
consecinţelor faptului vătămător, ci chiar de o schimbare a criteriului prevăzut de lege, câtă
vreme condiţia naşterii (producerii) prejudiciului este înlocuită cu stingerea acestuia.
74. Or, atunci când legiuitorul a considerat că locul plăţii este criteriu de determinare a
competenţei teritoriale alternative, a prevăzut aceasta în mod expres, ca în cazul reglementat de
art. 113 alin. (1) pct. 7 din Codul de procedură civilă ("instanţa locului de plată, în cererile
privitoare la obligaţiile ce izvorăsc dintr-o cambie, cec, bilet la ordin sau dintr-un alt titlu de
valoare").
75. În sensul aceleiaşi interpretări, al identificării sau suprapunerii locului producerii
prejudiciului cu acela al săvârşirii faptei ilicite se află şi reglementarea comunitară [care a
inspirat norma internă, a art. 113 alin. (1) pct. 9 din Codul de procedură civilă], compatibilitatea
Codului de procedură civilă cu legislaţia comunitară în materie făcând parte din standardele
noului act normativ, după cum se arată în expunerea de motive la acesta.
76. Doar aparent diferită de conţinutul art. 113 alin. (1) pct. 9 din Codul de procedură
civilă, norma art. 5 pct. 3 din Regulamentul nr. 44/2001 - care prevede că, în materie delictuală şi
cvasidelictuală, competenţa aparţine instanţelor de la locul unde s-a produs sau riscă să se
producă fapta prejudiciabilă - a fost în mod constant interpretată în jurisprudenţa Curţii de
Justiţie a Uniunii Europene în sensul în care aceasta vizează atât locul materializării
prejudiciului, cât şi pe cel unde s-a produs evenimentul cauzator al prejudiciului, astfel încât
pârâtul poate fi acţionat în justiţie, la alegerea reclamantului, în faţa instanţei de la unul din cele
două locuri (Hotărârea din 30 noiembrie 1976, Bier, 21/76, EU:C:1976:166, pct. 24 şi 25,
Hotărârea din 16 mai 2013, Melzer, C-228/11, EU:C:2013:305, pct. 25, Hotărârea din 5 iunie
2014, Coty Germany, C-360/12, EU:C:2014:1318, pct. 46).
77. Art. 5 pct. 3 din Regulamentul nr. 44/2001 [echivalent actualului art. 7 alin. (2) din
Regulamentul (UE) nr. 1.215/2012 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea
hotărârilor în materie civilă şi comercială] materializează una din competenţele speciale,
derogatorii de la regula instituită prin art. 2 alin. (4), a competenţei instanţei de la domiciliul
pârâtului, astfel că aceasta trebuie interpretată în mod autonom şi strict, ceea ce nu permite o
interpretare dincolo de ipotezele prevăzute în mod explicit de Regulament (în acest sens,
Hotărârea din 5 iunie 2014, Coty Germany, precizată, pct. 43-45).
78. Potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, norma de
competenţă specială prevăzută de art. 5 pct. 3 din Regulamentul nr. 44/2001 se întemeiază pe
existenţa unei legături deosebit de strânse între litigiu şi instanţele de la locul unde s-a produs sau
riscă să se producă fapta prejudiciabilă ori cele de la locul materializării prejudiciului, care
justifică atribuirea competenţei în favoarea lor, pentru motive legate de buna administrare a
justiţiei şi de organizare utilă a procesului, acestea fiind considerate cele mai adecvate să se
pronunţe asupra cauzei din raţiuni de proximitate faţă de litigiu şi de facilitate a administrării
probelor.
79. În acest sens, câteva exemple din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene
sunt relevante şi asupra problemei de drept ce face obiectul sesizării cu recurs în interesul legii
de faţă.
85
80. Astfel, locul producerii prejudiciului, în sensul normei de competenţă anterior
enunţate, s-a stabilit că este "locul în care fapta cauzală, ce angajează răspunderea civilă
delictuală sau cvasidelictuală, a produs în mod direct efectele vătămătoare asupra victimei
imediate. Drept urmare, regula de competenţă în discuţie nu poate fi interpretată ca autorizând un
reclamant care invocă un prejudiciu pretins a fi consecinţa prejudiciului suferit de alte persoane,
victime directe ale faptei prejudiciabile, să cheme în judecată pe autorul faptei în faţa instanţelor
de la locul în care reclamantul însuşi a constatat paguba adusă patrimoniului său" (Hotărârea din
11 ianuarie 1990, Dumez, C-220/88).
81. De asemenea, s-a arătat că expresia "locul unde s-a produs fapta prejudiciabilă" nu
poate fi interpretată în mod extensiv, aşa încât să includă orice loc unde se pot concretiza
consecinţele prejudiciabile ale unei fapte care a dat naştere deja unui prejudiciu survenit în mod
efectiv în alt loc (Hotărârea din 19 septembrie 1995, Marinari, C-364/93, EU:C:1995:289, pct.
14).
82. Cât priveşte locul materializării prejudiciului, Curtea a precizat că această expresie nu
vizează locul unde se află domiciliul reclamantului şi unde s-ar afla centrul intereselor acestuia
pentru singurul motiv că ar fi suferit aici un prejudiciu financiar care rezultă din pierderea unor
elemente din patrimoniul său, care s-a produs şi a fost suferită în alt stat membru (Hotărârea din
10 iunie 2004, Kronhofer, C-168/02, EU:C:2004:364, pct. 21).
83. Faptul că societatea reclamantă a făcut plata sumei de bani invocată drept prejudiciu,
rezultat din condiţiile defectuoase ale negocierii unui contract pe teritoriul altui stat (acuzându-se
în cauză o neglijenţă la redactarea textului unui contract privind opţiunea de cumpărare a unui
pachet de acţiuni) prin virament, dintr-un cont bancar pe care îl deţinea în ţara sediului său
social, nu califică acest loc ca fiind cel al producerii prejudiciului, o atare împrejurare nefiind
"factor de legătură relevant" în temeiul art. 5 pct. 3 din Regulamentul nr. 44/2001 (Hotărârea din
16 iunie 2016, Universal Music, C-12/15, pct. 38), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
statuând astfel şi în considerarea observaţiei că o societate precum reclamanta ar fi putut alege
între mai multe conturi bancare din care ar fi putut achita cuantumul sumei invocate drept
prejudiciu.
84. Atunci când a recunoscut o competenţă în favoarea instanţelor de la domiciliul
reclamantului, în temeiul materializării prejudiciului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a
subliniat că a avut în vedere faptul că prejudiciul se produce în mod direct în contul bancar al
acestuia deschis la o bancă din raza acestor instanţe, constatare care se inserează în contextul
special al cauzei, caracterizată prin existenţa unor împrejurări care au concurat la atribuirea
competenţei în favoarea acelor instanţe (Hotărârea din 28 ianuarie 2015, Kolassa C-375/13,
EU:C:2015:37).
85. Cauza Zuid-Chemie BV, în care s-a pronunţat Hotărârea din 16 iulie 2009, evocată în
opinia jurisprudenţială care susţine competenţa instanţei de la domiciliul/sediul reclamantului, ca
instanţă de la locul în care fapta ilicită îşi produce efectele prejudiciabile (identificate, potrivit
acestei opinii, în neîncasarea remuneraţiilor cuvenite pentru drepturile patrimoniale de autor de
opere muzicale datorate pentru comunicarea publică a acestora), nu reflectă o altă viziune ori
soluţie jurisprudenţială a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în legătură cu determinarea
instanţei în raport cu criteriul materializării prejudiciului şi nu susţine adoptarea altei soluţii nici
în dreptul intern, căci ea nu constituie decât rezultatul aplicării aceloraşi dezlegări de principiu,
exemplificate anterior, la o situaţie particulară a respectivei cauze, caracterizată prin aceea că
sediul societăţii reclamante a fost identificat ca loc al producerii prejudiciului (constând în
obţinerea unui produs imposibil de utilizat conform destinaţiei, prin utilizarea ca materie primă a
86
unui produs neconform achiziţionat de la societatea pârâtă), care îl depăşea pe cel inerent
produsului neconform achiziţionat (materia primă).
86. Prin urmare, concluzia potrivit căreia locul producerii prejudiciului este identic cu
locul săvârşirii faptei ilicite constând în realizarea comunicării publice de opere protejate în
absenţa autorizării prealabile şi a plăţii remuneraţiilor cuvenite artiştilor interpreţi/executanţi sau
producătorilor de fonograme concordă şi cu raţionamentele juridice dezvoltate în jurisprudenţa
Curţii de Justiţie a Uniunii Europene; pierderea patrimonială survine chiar în locul în care a fost
săvârşită fapta ilicită şi a avut loc încălcarea dreptului conex de autor, prin producerea unui
prejudiciu instantaneu, astfel că stabilirea competenţei în funcţie de acesta răspunde şi cerinţelor
de facilitare a administrării probelor şi de organizare utilă a justiţiei. În acelaşi timp,
sediul/domiciliul reclamantului ori cel al băncii la care acesta are un cont deschis, ca loc în care
se reflectă efectele patrimoniale ale faptei ilicite sau în care are loc plata, sunt nerelevante din
perspectiva aplicabilităţii dispoziţiilor art. 113 alin. (1) pct. (9) din Codul de procedură civilă,
neputând constitui nici loc al săvârşirii faptei ilicite şi, pentru argumentele expuse anterior, nici
loc al producerii prejudiciului. [...]
17) Decizia nr. 23/2021, publicată în M. Of. nr. 62 din 20 ianuarie 2022
Soluția: Admite recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă, stabileşte că:
În interpretarea şi aplicarea unitară a art. 38 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr.
64/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale funcţionarilor publici cu statut special din
sistemul administraţiei penitenciare, aprobată cu modificări prin Legea nr. 462/2006, cu
modificările ulterioare, şi a art. 150 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare, la stabilirea drepturilor băneşti cuvenite
poliţiştilor de penitenciare pentru perioada concediului de odihnă trebuie avute în vedere
sporurile pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de care aceştia au
beneficiat în perioada de activitate, corespunzător timpului lucrat în locurile de muncă
respective.
Considerente:
[...] 57. Astfel, conform art. 38 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 64/2006,
"Funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, pe timpul cât se
află în delegare, detaşare, incapacitate temporară de muncă, concediu de odihnă, concediu de
maternitate, alte concedii plătite, precum şi învoiri plătite care se acordă în baza dispoziţiilor
legale în vigoare, primesc salariile de bază şi celelalte drepturi băneşti avute, inclusiv sporurile
de care beneficiază, potrivit legii."
58. Referirile din cadrul articolului enunţat în cuprinsul sesizării, citat anterior, impun o
analiză a reglementărilor ce vizează acordarea şi plata concediului de odihnă funcţionarilor
publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare (în prezent, poliţiştii de
penitenciare) în perioadele ce fac obiectul litigiilor surprinse în cadrul sesizării pentru
soluţionarea recursului în interesul legii, respectiv din anul 2015 şi până în prezent.
59. Astfel, Legea nr. 293/2004 statua la art. 36 lit. e) dreptul funcţionarului public cu
statut special din sistemul administraţiei penitenciare de a beneficia de concedii de odihnă,
concedii de studii, învoiri plătite şi concedii fără plată, în condiţii stabilite prin hotărâre a
87
Guvernului, urmând ca, potrivit art. 89 din acelaşi act normativ, dispoziţiile acestei legi sa fie
completate, după caz, cu prevederile din legislaţia muncii.
60. Legea nr. 293/2004 a fost abrogată prin art. 210 din Legea nr. 145/2019 privind
statutul poliţiştilor de penitenciare, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr.
145/2019), care a reiterat la art. 104 că "Poliţistul de penitenciare are dreptul la: (...) f) concedii
de odihnă, concedii de studii, învoiri plătite şi concedii fără plată, în condiţiile stabilite prin
hotărâre a Guvernului; (...)", iar la art. 200 că: "Dispoziţiile prezentei legi se completează, după
caz, cu prevederile cuprinse în legislaţia muncii."
61. Prin raportare la norma de trimitere conţinută de art. 89 din Legea nr. 293/2004,
respectiv art. 200 din Legea nr. 145/2019 rezultă că legislaţia muncii, inclusiv prevederile art.
150 alin. (1) şi (2) din Codul muncii, este aplicabilă funcţionarilor publici cu statut special din
sistemul administraţiei penitenciare (actuali poliţişti de penitenciare), în completarea dispoziţiilor
speciale conţinute în legile care au reglementat succesiv statutul acestei categorii profesionale.
62. Or, potrivit art. 150 alin. (1) şi (2) din Codul muncii: "(1) Pentru perioada concediului
de odihnă salariatul beneficiază de o indemnizaţie de concediu, care nu poate fi mai mică decât
salariul de bază, indemnizaţiile şi sporurile cu caracter permanent cuvenite pentru perioada
respectivă, prevăzute în contractul individual de muncă. (2) Indemnizaţia de concediu de odihnă
reprezintă media zilnică a drepturilor salariale prevăzute la alin. (1) din ultimele 3 luni anterioare
celei în care este efectuat concediul, multiplicată cu numărul de zile de concediu. (...)"
63. Se observă că, sub aspectul care interesează, al elementelor salariale ce intră în
compunerea indemnizaţiei de concediu şi a modului de determinare a acesteia, statutele
profesionale aprobate prin Legea nr. 293/2004 şi Legea nr. 145/2019 nu conţin norme derogatorii
de la prevederile acesteia din urmă.
64. Având în vedere că cele două legi care au reglementat succesiv statutul funcţionarilor
publici din sistemul administraţiei penitenciare (actuali poliţişti de penitenciare) nu conţin, în
privinţa acestei categorii profesionale, vreo soluţie expresă şi derogatorie sub aspectul
indemnizaţiei de concediu, în virtutea dispoziţiilor art. 89 din Legea nr. 293/2004, respectiv art.
200 din Legea nr. 145/2019, se constată că sunt pe deplin aplicabile, cu titlu de drept comun,
dispoziţiile art. 150 alin. (1) şi (2) din Codul muncii.
65. Soluţia de principiu din dreptul comun al muncii a fost transpusă, în privinţa
funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare în termenii
consacraţi de art. 38 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 64/2006, în sensul că, pe timpul cât
se află în concediu de odihnă, aceştia primesc salariile de bază şi celelalte drepturi băneşti avute,
inclusiv sporurile de care beneficiază, potrivit legii.
66. Art. 38 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 64/2006 a rămas în vigoare, nefiind
abrogat de art. 48 alin. (1) pct. 27 din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a
personalului plătit din fonduri publice (Legea-cadru nr. 330/2009).
67. În aplicarea Ordonanţei Guvernului nr. 64/2006 au fost emise Normele metodologice
aprobate prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 399/C/2007 (nepublicat în Monitorul Oficial al
României, Partea I), care, în anexa nr. 5, prevede că sporurile pentru condiţii de muncă grele,
vătămătoare sau periculoase se acordă pentru prestarea activităţii în condiţii considerate atipice -
care nu sunt generice, ci stabilite în concret pentru fiecare situaţie particulară în parte, pe baza
unor "buletine de determinare prin expertizare a locurilor de muncă", respectiv a unor "buletine
de determinare/măsurare" - şi numai în funcţie de expunerea efectivă la factori ce au impus
calificarea respectivă.
88
68. Astfel, cu privire la sporul pentru activitatea desfăşurată în condiţii deosebit de
periculoase, periculoase sau vătămătoare, în secţiunea 5.1 din anexa nr. 5 a Ordinul ministrului
justiţiei nr. 399/C/2007 s-a prevăzut că acest spor se acordă în baza unor "buletine de
determinare prin expertizare a locurilor de muncă", eliberate de organele de specialitate din
cadrul direcţiilor sau institutelor de sănătate publică sau alte organe autorizate şi avizate de
responsabilul cu protecţia muncii din unitate (în cazul sporului pentru condiţii deosebit de
periculoase şi periculoase în muncă - pct. 4), respectiv în baza unor "buletine de
determinare/măsurare", eliberate de organele competente ale Ministerului Sănătăţii şi
Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei ori de laboratoare sau instituţii agreate de
acestea şi confirmate de responsabilul cu protecţia muncii din unitate (în cazul sporului pentru
condiţii de muncă vătămătoare - pct. 7), acolo unde, cu toate măsurile de protecţie a muncii luate,
se menţine un permanent risc sau pericol de accidentare ori de îmbolnăvire profesională.
69. De asemenea, s-a prevăzut că unităţile au obligaţia să solicite organelor abilitate
buletinele de determinare prin expertizare a locurilor de muncă sau buletinele de
determinare/măsurare, după caz, ori de câte ori intervin modificări tehnologice în procesul de
producţie sau se aplică unele măsuri care să conducă la îmbunătăţirea condiţiilor avute în vedere
la stabilirea sporurilor, confirmate de rezultatele determinărilor efectuate (pct. 14).
70. În privinţa regimului de acordare, la pct. 15 din secţiunea 5.1 din anexa nr. 5 a
aceluiaşi ordin s-a stabilit că sporul pentru muncă în condiţii deosebit de periculoase, condiţii
periculoase sau condiţii vătămătoare se acordă proporţional cu timpul pe care personalul
respectiv l-a lucrat în astfel de condiţii, la locurile de muncă prevăzute în anexă, fără a depăşi
170 de ore lunar, în program normal de lucru - alin. (1), iar dacă la un loc de muncă se constată
prezenţa simultană a doi sau mai mulţi factori care, prin acţiunea lor, conferă dreptul la sporuri
pentru condiţii deosebit de periculoase, periculoase sau vătămătoare, se acordă un singur spor, şi
anume cel mai mare - alin. (2); sporul se calculează în condiţiile stabilite la alin. (1), prin
aplicarea cotelor procentuale prevăzute în anexa nr. 5 la Ordinul ministrului justiţiei nr.
399/C/2007 asupra salariului de bază lunar, şi se va plăti în fiecare lună, pentru luna anterioară,
pe baza pontajelor întocmite şi transmise la compartimentul financiar (...) - alin. (3).
71. În ceea ce priveşte sporul pentru condiţii grele de muncă, potrivit secţiunii 5.3 din
anexa nr. 5 la Ordinul ministrului justiţiei nr. 399/C/2007, acesta se acordă "personalului care
lucrează în condiţii de efort fizic sau psihic ridicat, la temperaturi foarte ridicate sau foarte
scăzute, în mediu umed sau în condiţii de mediu deosebite sau nedorite, trepidaţii, zgomote şi
alte asemenea, unde atragerea forţei de muncă se face cu dificultate" (pct. 1), precum şi
"personalului care asigură paza şi supravegherea persoanelor private de libertate care desfăşoară
activităţi pe punctele de lucru situate în exteriorul clădirilor" - pct. 2 alin. (2) raportat la pct. 5 din
tabelul-anexă cuprinzând locurile de muncă, activităţile şi mărimea concretă a sporului pentru
personalul care îşi desfăşoară activitatea în condiţii grele de muncă; locurile de muncă pentru
care se acordă acest spor, precum şi nivelul său pentru fiecare loc de muncă se stabilesc la
începutul fiecărui an, pe baza buletinelor de determinare/măsurare, de către o comisie constituită
la nivelul unităţii, printr-un proces-verbal supus aprobării directorului unităţii (pct. 5).
72. Şi în privinţa sporului pentru condiţii grele de muncă, prin aceleaşi norme, au fost
instituie reguli privind regimul de acordare (proporţional cu timpul efectiv lucrat şi pe bază de
pontaj), precum şi obligativitatea evaluării periodice a condiţiilor care justifică acordarea sa - pct.
3, 6 şi 7 din secţiunea 5.3 a anexei nr. 5 la Ordinul ministrului justiţiei nr. 399/C/2007.
73. În aplicarea dispoziţiilor art. 38 din Ordonanţa Guvernului nr. 64/2006 cu referire la
drepturile băneşti ale funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei
89
penitenciare, pe timpul cât se află în delegare, detaşare, incapacitate temporară de muncă,
concediu de odihnă, concediu de maternitate, alte concedii plătite, la pct. 26.1 din Ordinul
ministrului justiţiei nr. 399/C/2007 s-a prevăzut că "prin drepturi băneşti avute" se înţeleg
indemnizaţiile şi sporurile care nu se plătesc în raport cu timpul efectiv lucrat pe baza unor
pontaje întocmite în acest sens, cu excepţia situaţiei în care persoanele respective se află în
delegare sau sunt detaşate şi desfăşoară activităţi în locuri pentru care se acordă astfel de sporuri
şi indemnizaţii.
74. După cum s-a arătat anterior în cuprinsul prezentei decizii, la capitolul V subpunctul
referitor la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi
fiscal în privinţa legalităţii Ordinului ministrului justiţiei nr. 399/C/2007, prin Decizia nr. 6.696
din 10 decembrie 2020 a aceleiaşi secţii s-a reţinut că sintagma "drepturile băneşti avute (...)
potrivit legii" din cuprinsul art. 38 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 64/2006 are în vedere
drepturile salariale, inclusiv sporurile prevăzute de lege de care subiecţii normei în discuţie au
beneficiat anterior intervenirii situaţiilor juridice enumerate în aceasta, restrângerea acestor
drepturi printr-un act administrativ cu forţă juridică inferioară legii fiind nelegală.
75. Astfel, instanţa supremă a observat că Ordinul ministrului justiţiei nr. 399/C/2007 a
fost emis în temeiul art. 54 din Ordonanţa Guvernului nr. 64/2006 şi că, în temeiul art. 38 din
această ordonanţă (normă cu rang de lege), funcţionarii publici cu statut special, pe timpul cât se
află în concediu de odihnă, au dreptul la salariile de bază şi celelalte drepturi băneşti avute,
inclusiv sporurile de care beneficiază, potrivit legii.
76. În schimb, din dispoziţiile infralegale conţinute de pct. 26.1 din Ordinul ministrului
justiţiei nr. 399/C/2007 se înţelege că în categoria "drepturi băneşti avute" în care sunt incluse,
conform art. 38 din Ordonanţa Guvernului nr. 64/2006, şi "sporurile de care beneficiază" intră
numai indemnizaţiile şi sporurile care se plătesc în raport cu timpul efectiv lucrat pe bază de
pontaje întocmite în acest sens.
77. Înalta Curte a observat că textul infralegal excelează prin neclaritate şi că din acesta
se poate deduce că funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare
nu beneficiază de sporurile pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase pe
perioada în care se află în concediu de odihnă, întrucât acestea se acordă pentru timpul efectiv
lucrat în condiţii deosebit de periculoase, condiţii periculoase sau condiţii vătămătoare, care, în
mod evident, nu sunt întrunite în perioada de concediu.
78. În considerentele deciziei Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie s-a arătat că sintagma "potrivit legii" ce caracterizează "drepturile băneşti
avute" are în vedere acele drepturi salariale reglementate prin lege de care au beneficiat subiecţii
normei legale anterior intervenirii situaţiilor speciale reglementate în această normă (delegare,
detaşare, concedii, zile libere etc.), aspect care rezultă cu claritate din utilizarea, de către
legiuitor, a verbului la timpul trecut.
79. Prin urmare, prin pct. 26.1 din Ordinul ministrului justiţiei nr. 399/C/2007, legiuitorul
infralegal a operat o restrângere a "drepturilor băneşti avute" luate în considerare de legiuitorul
primar la determinarea situaţiilor speciale menţionate în ipoteza art. 38 alin. (1) din Ordonanţa
Guvernului nr. 64/2006, reducând-o la indemnizaţiile şi sporurile care se plătesc în raport cu
timpul efectiv lucrat pe baza unor pontaje întocmite în acest sens, fiind excluse în consecinţă cele
permanente.
80. Mai mult, în cazul persoanelor aflate în concediu, dispoziţiile din ordin au lipsit
norma legală de conţinut, pentru că, prin ipoteză, sunt avute în vedere numai sporurile şi
indemnizaţiile care se plătesc în raport cu timpul efectiv lucrat.
90
81. Astfel, s-a conchis că prin pct. 26.1 din Ordinul ministrului justiţiei nr. 399/C/2007 s-
a oferit o interpretare oficială unor dispoziţii legale cu forţă superioară, cu rang de lege, prin care
s-au restrâns sensul şi întinderea acestora, operând chiar o abrogare parţială şi tacită a lor,
sancţiunea pentru o atare reglementare fiind anularea normei de nivel infralegal, care s-a dispus
prin Decizia nr. 6.696 din 10 decembrie 2020 a Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
82. Din această perspectivă se reţine că efectul obligatoriu al lucrului judecat, reglementat
de art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă, nu poate fi ignorat, iar caracterul general
obligatoriu precizat de art. 23 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu
modificările şi completările ulterioare, are ca efect opozabilitatea erga omnes a hotărârii
judecătoreşti definitive, prin care s-a anulat în parte actul administrativ cu caracter normativ,
respectiv Ordinul ministrului justiţiei nr. 399/C/2007.
83. Prin urmare, dispoziţiile pct. 26.1 din Ordinul ministrului justiţiei nr. 399/C/2007 nu
pot justifica excluderea din cuantumul indemnizaţiei de concediu a sporurilor care se plătesc în
raport cu timpul efectiv lucrat, pe bază de pontaje, dacă aceste sporuri au fost avute de
funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare (poliţişti de
penitenciare), în sensul că au fost plătite, intrând în compunerea drepturilor salariale cuvenite
acestora anterior efectuării concediului de odihnă.
84. Dimpotrivă, aceste sporuri trebuie incluse în indemnizaţia de concediu atunci când ele
au fost incluse în drepturile salariale avute anterior efectuării concediului de odihnă şi
îndeplinesc, în mod cumulativ, şi condiţia prevăzută de art. 150 alin. (1) din Codul muncii, aceea
de a avea caracter permanent, condiţie de la care prevederile art. 38 din Ordonanţa Guvernului
nr. 64/2006 nu derogă.
85. Ca atare, în măsura în care sporurile pentru condiţii periculoase sau vătămătoare,
precum şi pentru condiţii grele de muncă au fost incluse în drepturile salariale avute anterior
efectuării concediului de odihnă, trebuie a se verifica dacă acestea au avut sau nu caracter
permanent, în înţelesul art. 150 alin. (1) din Codul muncii.
86. Aceste sporuri se regăsesc în mod constant de-a lungul evoluţiei legislative analizate
în cadrul drepturilor cuvenite subiecţilor în discuţie.
87. Astfel, la art. 22 din Ordonanţa Guvernului nr. 64/2006 se prevedea că: "(1)
Funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, care lucrează în
condiţii de pericol determinate de depozitarea muniţiilor, pulberilor, explozivilor şi substanţelor
toxice speciale sau care execută operaţiuni de depozitare, dezamorsare, manipulare, examinare
ori neutralizare a acestora, beneficiază de un spor pentru condiţii periculoase de muncă,
diferenţiat în funcţie de gradul de pericol, de timpul efectiv lucrat în aceste locuri, calculat la
salariul de bază, astfel: a) locuri de muncă sau operaţiuni deosebit de periculoase - 37-50%; b)
locuri de muncă sau operaţiuni foarte periculoase - 16-30%; c) locuri de muncă sau operaţiuni
periculoase - până la 16%. (2) Locurile de muncă sau operaţiunile periculoase, diferenţiate în
funcţie de gradul de pericol pe care îl reprezintă, procentul corespunzător fiecărui loc de muncă
sau operaţiune, precum şi normele de acordare se stabilesc prin ordin al ministrului justiţiei", iar
conform art. 23 din acelaşi act normativ: "Dispoziţiile legale prin care sunt stabilite sporuri
pentru condiţii periculoase sau vătămătoare, pentru activităţi care solicită o încordare psihică
foarte ridicată ori care se desfăşoară în condiţii deosebite de muncă, pentru condiţii grele de
muncă, pentru activitatea desfăşurată în schimb de noapte, precum şi alte reglementări se aplică
şi funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare care se află în
91
situaţii similare, cu avizul Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei. Normele de
aplicare se stabilesc prin ordin al ministrului justiţiei."
88. Aceste dispoziţii au fost abrogate începând cu data de 1 ianuarie 2010 prin art. 48
alin. (1) pct. 27 din Legea-cadru nr. 330/2009, lege care le-a reluat într-o redactare similară la
art. 13 şi 14 din anexa nr. IV - "Reglementări specifice personalului încadrat în instituţiile
publice de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională" - secţiunea 1 - "Soldele personalului
militar în activitate şi salariile lunare ale poliţiştilor şi funcţionarilor publici cu statut special din
sistemul administraţiei penitenciare".
89. Legea-cadru nr. 330/2009 a fost abrogată începând cu data de 1 ianuarie 2011 prin art.
39 lit. w) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din
fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 284/2010), care la art.
12 alin. (2) din anexa nr. VII - "Familia ocupaţională de funcţii bugetare «Apărare, ordine
publică şi siguranţă naţională»" - capitolul II - "Reglementări specifice personalului din
instituţiile publice de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională" stabilea: "Personalul militar,
poliţiştii, funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare şi
personalul civil beneficiază de următoarele sporuri, în funcţie de condiţiile de muncă: a) pentru
condiţii periculoase sau vătămătoare, un spor de până la 15% din solda de funcţie/salariul de
funcţie/salariul de bază, corespunzător timpului lucrat la locurile de muncă respective; b) pentru
condiţii grele de muncă, un spor de până la 15% din solda de funcţie/salariul de funcţie/salariul
de bază, corespunzător timpului lucrat la locurile de muncă respective; c) pentru activităţile care
solicită o încordare psihică foarte ridicată, un spor de până la 15% din solda de funcţie/salariul de
funcţie/salariul de bază, corespunzător timpului lucrat la locurile de muncă respective."
90. Aceste dispoziţii au fost abrogate începând cu data de 1 iulie 2017, prin art. 44 alin.
(1) pct. 9 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri
publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017), care a păstrat însă
aceeaşi formulare la art. 12 alin. (2) şi (3) din anexa nr. VI - "Familia ocupaţională de funcţii
bugetare «Apărare, ordine publică şi securitate naţională»" - capitolul II - "Reglementări
specifice personalului din instituţiile publice de apărare, ordine publică şi securitate naţională".
91. Raportat la dispoziţiile legale prevăzute de art. 12 alin. (2) din anexa nr. VII la Legea-
cadru nr. 284/2010 şi, respectiv, art. 12 alin. (2) din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017, se
impune concluzia că sporurile pentru condiţii periculoase sau vătămătoare, precum şi pentru
condiţii grele de muncă, de până la 15% din salariul funcţiei, corespunzător timpului lucrat la
locurile de muncă respective, sunt sporuri cu caracter permanent, nu temporar.
92. Această calificare a sporurilor în discuţie rezultă din modalitatea de stabilire care
presupune identificarea, expertizarea şi atestarea la nivelul fiecărui angajator a locurilor de
muncă ce, prin specificul lor, prezintă un risc sau pericol permanent de accidentare sau
îmbolnăvire profesională, respectiv a locurilor de muncă ce presupun desfăşurarea activităţii
personalului care le ocupă în condiţii de efort fizic sau psihic ridicat ori în condiţii de lucru
nocive pentru sănătatea lucrătorilor.
93. Se observă că art. 12 alin. (3) din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010 şi,
respectiv, art. 12 alin. (3) din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 statuează: "Locurile,
condiţiile de muncă şi operaţiunile, precum şi procentele de acordare se stabilesc prin ordin al
ordonatorului principal de credite, în limita prevederilor din regulamentul elaborat potrivit
prezentei legi, având la bază buletinele de determinare sau, după caz, expertizare, emise de către
autorităţile abilitate în acest sens."
92
94. Stabilirea locurilor şi condiţiilor de muncă pentru care se acordă sporurile pentru
condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase se realizează prin ordin al ordonatorului
principal de credite, în considerarea unor aspecte ce ţin de caracteristica generală a unor categorii
de activităţi, spaţii de lucru, şi nu în considerarea fiecărui lucrător în parte şi a fiecărei sarcini de
serviciu a acestuia, vizează perioade lungi de timp şi nu se stabilesc zilnic sau lunar.
95. Sporurile salariale ce au ca scop recompensarea muncii prestate în aceste condiţii se
acordă poliţiştilor de penitenciare atât timp cât din evaluările periodice nu rezultă schimbarea
condiţiilor de muncă.
96. Această componentă a activităţii care justifică acordarea sporului salarial este inerentă
şi indisolubil legată de conţinutul raporturilor de serviciu ale poliţiştilor de penitenciare care
ocupă posturi ale căror atribuţii implică o atare activitate, fiind, aşadar, un element ce ţine de
statutul profesional al acestora.
97. Fiind stabilite şi acordate în considerarea condiţiilor specifice ale locurilor de muncă
şi atribuţiilor corespunzătoare statutului profesional, sporurile pentru condiţii de muncă grele,
vătămătoare sau periculoase constituie elemente ale salarizării poliţiştilor de penitenciare care se
menţin atât timp cât subzistă premisele ce au justificat acordarea lor, până la modificarea
condiţiilor locurilor de muncă sau a raporturilor de serviciu ale personalului care beneficiază de
aceste drepturi salariale.
98. Astfel, este evident caracterul permanent al sporurilor în discuţie, iar împrejurarea că
aceste sporuri se acordă proporţional cu timpul efectiv lucrat în condiţii de muncă grele,
vătămătoare şi periculoase constituie doar o modalitate de cuantificare a lor în perioadele de
activitate a personalului, fără a avea vreo influenţă asupra calificării acestora ca sporuri cu
caracter permanent (cu atât mai mult cu cât consecinţele condiţiilor speciale de muncă
repercutate asupra beneficiarilor acestor sporuri nu încetează automat la intrarea acestora în
concediu, ci se prelungesc în timp şi ulterior, justificând astfel acordarea sporurilor cu caracter de
continuitate).
99. Aşadar, în mod corect au stabilit instanţele care au îmbrăţişat a doua opinie expusă în
cuprinsul prezentei decizii că, deşi variabile sub aspectul cuantificării, sporurile pentru condiţii
de muncă au caracter permanent, după cum şi condiţiile care determină acordarea lor au caracter
permanent, la fel ca şi consecinţele lor; or pentru a nu fi incluse în indemnizaţia de concediu,
sporurile ar trebui să aibă caracter temporar.
100. Pentru dezlegarea problemei de drept ce face obiectul prezentei sesizări trebuie a se
face distincţia dintre sporurile cu caracter variabil şi cele cu caracter temporar.
101. Caracterul variabil al sporului priveşte cuantificarea, stabilirea valorii sale nominale
prin aplicarea reperelor de cuantificare (în cauzele analizate, timpul efectiv lucrat), opuse
sporurilor cu caracter variabil fiind sporurile fixe, iar nu sporurile cu caracter permanent. Altfel
spus, caracterul variabil/fix al sporului vizează cuantificarea acestuia, în timp ce caracterul
permanent/temporar vizează condiţiile de acordare a sporului, acestea fiind două aspecte
distincte.
102. Din perspectiva aplicării dispoziţiilor art. 150 alin. (1) şi (2) din Codul muncii şi ale
art. 38 din Ordonanţa Guvernului nr. 64/2006, pentru includerea în algoritmul de calcul al
indemnizaţiei de concediu, caracterul variabil al sporurilor respective nu prezintă relevanţă.
103. Astfel, chiar dacă au un caracter variabil, în măsura în care sunt permanente,
sporurile pentru condiţii de muncă se includ în indemnizaţia de concediu, atunci când "au fost
avute", în sensul că au intrat în compunerea salariilor plătite poliţiştilor de penitenciare anterior
efectuării concediului de odihnă, iar cuantumul indemnizaţiei de concediu urmează a fi stabilit
93
prin aplicarea algoritmului prevăzut de art. 150 alin. (2) din Codul muncii, fiind indiferentă, din
această perspectivă, împrejurarea că ele se acordă proporţional cu timpul lucrat, de vreme ce
acest aspect ţine de caracterul variabil al sporurilor în discuţie şi nu vizează caracterul lor
permanent.
104. Aceeaşi concluzie rezultă şi din observarea scopului instituirii concediului de odihnă
şi din aplicarea principiului egalităţii în faţa legii.
105. Astfel, concediul de odihnă este destinat refacerii capacităţii de muncă a salariatului,
se efectuează în fiecare an şi, ca regulă, în natură, compensarea în bani a concediului de odihnă
neefectuat fiind permisă numai în cazul încetării raporturilor de muncă (art. 146 din Codul
muncii).
106. Aşa fiind, întrucât concediul de odihnă este intrinsec legat de activitatea desfăşurată
de salariat anterior efectuării acestuia, fiind destinat să asigure refacerea capacităţii de muncă
afectate - între altele - de condiţiile de muncă, este firesc ca şi drepturile băneşti aferente
concediului de odihnă să fie stabilite în raport cu salariul lunar corespunzător perioadei de
activitate, deci cu luarea în considerare a sporurilor pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare
sau periculoase.
107. De asemenea, prin aplicarea în acest sens a prevederilor art. 150 alin. (1) şi (2) din
Codul muncii se asigură egalitatea de tratament între poliţiştii de penitenciare în ceea ce priveşte
drepturile băneşti aferente concediului de odihnă, sporurile pentru condiţii de muncă grele,
vătămătoare sau periculoase urmând să se regăsească în indemnizaţia de concediu, proporţional
cu timpul efectiv lucrat în astfel de condiţii în ultimele 3 luni anterioare celei în care este efectuat
concediul.
108. Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru
situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude, ci, dimpotrivă,
presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. Or, interpretarea potrivit căreia drepturile
băneşti aferente concediului de odihnă nu includ sporurile pentru condiţii de muncă grele,
vătămătoare sau periculoase încalcă acest principiu, de vreme ce poliţiştii de penitenciare care s-
au expus în mod diferit factorilor nocivi aferenţi condiţiilor de muncă (proporţional cu timpul
efectiv lucrat în aceste condiţii), cu consecinţa unei afectări diferite a capacităţii de muncă, sunt
trataţi într-o manieră identică în ceea ce priveşte indemnizaţia de concediu, din cuantumul
acesteia urmând să lipsească tocmai sumele ce compensează condiţiile de muncă.
109. Atât Hotărârea Guvernului nr. 1.946/2004, cât şi Hotărârea Guvernului nr. 604/2021
pentru aprobarea condiţiilor în care poliţiştii de penitenciare pot beneficia de concedii de odihnă,
concedii de studii, învoiri plătite, concedii fără plată şi bilete de odihnă (Hotărârea Guvernului
nr. 604/2021), adoptată ulterior, prevăd la art. 1 alin. (1) că Poliţiştii de penitenciare au dreptul în
fiecare an calendaristic la un concediu de odihnă plătit, a cărui durată se stabileşte în raport cu
vechimea în muncă, precum şi cu perioadele asimilate în vederea obţinerii unei pensii, după cum
urmează: a) 32 de zile calendaristice, pentru cei cu o vechime cumulată de până la 10 ani; b) 38
de zile calendaristice, pentru cei cu o vechime cumulată de peste 10 ani (...), iar la art. 12
(respectiv art. 13 din Hotărârea Guvernului nr. 1.946/2004) - (1) În afara concediului de odihnă
prevăzut la art. 1 alin. (1), poliţiştii de penitenciare care îşi desfăşoară activitatea în locuri de
muncă cu condiţii deosebite - vătămătoare, grele sau periculoase -, stabilite potrivit legii, au
dreptul în fiecare an calendaristic la un concediu de odihnă suplimentar, cu o durată cuprinsă
între 3 şi 14 zile calendaristice. (2) Concediul de odihnă suplimentar se cumulează cu concediul
de odihnă plătit prevăzut la art. 1 alin. (1).
94
110. De asemenea, potrivit art. 13 din Hotărârea Guvernului nr. 604/2021 (fostul art. 14
din Hotărârea Guvernului nr. 1.946/2004) - (1) Existenţa condiţiilor deosebite - vătămătoare,
grele sau periculoase - la locul de muncă se stabileşte potrivit prevederilor legale. (2) Pe baza
determinărilor pentru evaluările de risc profesional prevăzute de cadrul legal aplicabil, prin ordin
al ministrului justiţiei se stabilesc categoriile de poliţişti de penitenciare care îşi desfăşoară
efectiv activitatea în locuri de muncă cu condiţii deosebite - vătămătoare, grele sau periculoase -,
precum şi durata concediului de odihnă suplimentar de care aceştia beneficiază în fiecare an
calendaristic.
111. Aşa cum au reţinut instanţele care au îmbrăţişat a doua opinie, precum şi autorul
sesizării, faptul că în temeiul art. 13 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 1.946/2004 -
corespunzător art. 12 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 604/2021 -, poliţiştii de penitenciare
care îşi desfăşoară activitatea în condiţii vătămătoare, grele sau periculoase au dreptul în fiecare
an calendaristic la un concediu de odihnă suplimentar nu constituie un argument pentru neluarea
în considerare a sporurilor pentru condiţii de muncă la determinarea drepturilor băneşti aferente
concediului de odihnă.
112. Pe de o parte, concediul de odihnă suplimentar vizează latura nepatrimonială a
dreptului la concediu, respectiv acordarea unui timp liber suplimentar în care poliţiştii de
penitenciare nu îşi desfăşoară activitatea, în considerarea condiţiilor de muncă, în timp ce
elementele care intră în calculul indemnizaţiei de concediu vizează latura patrimonială a acestui
drept, fără a exista, din aceste perspective, ce decurg din conţinutul dual al dreptului la concediu,
o dublă compensare identică în conţinut.
113. Pe de altă parte, chiar Codul muncii prevede în mod implicit posibilitatea cumulării
celor două beneficii din moment ce reglementează în art. 147 alin. (1) dreptul salariaţilor care
lucrează în condiţii grele, periculoase sau vătămătoare de a beneficia de un concediu de odihnă
suplimentar de cel puţin 3 zile lucrătoare, iar art. 150 alin. (1) din acelaşi cod stabileşte că
"pentru perioada concediului de odihnă salariatul beneficiază de o indemnizaţie de concediu,
care nu poate fi mai mică decât salariul de bază, indemnizaţiile şi sporurile cu caracter permanent
cuvenite pentru perioada respectivă (...)", fără a distinge între concediul de odihnă obişnuit şi cel
suplimentar şi fără a exclude, dintre sporurile cu caracter permanent, pe cele acordate în
considerarea condiţiilor de muncă.
114. Soluţia includerii sporurilor pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau
periculoase în drepturile băneşti aferente concediului de odihnă de care beneficiază poliţiştii de
penitenciare este conformă celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în
jurisprudenţa dezvoltată în interpretarea art. 7 alin. (1) din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului
European şi a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind unele aspecte ale organizării timpului de
lucru (Directiva 2003/88/CE).
115. Conform art. 7 alin. (1) din aceeaşi directivă, "Statele membre iau măsurile necesare
pentru ca orice lucrător să beneficieze de un concediu anual plătit de cel puţin patru săptămâni în
conformitate cu condiţiile de obţinere şi de acordare a concediilor prevăzute de legislaţiile şi
practicile naţionale".
116. În interpretarea acestor dispoziţii, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat
într-o bogată jurisprudenţă (Hotărârea din 26 iunie 2001, C-173/99, BECTU, paragraful 47;
Hotărârea din 20 ianuarie 2009, cauzele conexate C-350/06 şi C-520/06, Schultz-Hoff şi alţii,
paragrafele 22-25 şi 60; Hotărârea din 22 noiembrie 2011, C-214/10, KHS AG, paragraful 31;
Hotărârea din 12 iunie 2014, C-118/13, Bollacke, paragrafele 20-21; Hotărârea din 16 martie
2006, cauzele conexate C-131/04 şi C-257/04, Robinson-Steele şi alţii, paragrafele 48-51;
95
Hotărârea din 15 septembrie 2011, C-155/10, Williams şi alţii, paragrafele 20-25; Hotărârea din
13 decembrie 2018, C-385/17, Torsten Hein, paragrafele 33- 34) că: (i) dreptul la concediul
anual plătit este consacrat în mod expres la articolul 31 alineatul (2) din Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene, căreia articolul 6 alineatul (1) TFUE îi recunoaşte aceeaşi
valoare juridică cu cea a tratatelor şi trebuie considerat un principiu al dreptului social comunitar
de o importanţă deosebită, (ii) expresia "concediu anual plătit" ce figurează în art. 7 alin. (1) din
directivă are drept semnificaţie faptul că, pe durata «concediului anual» în sensul acestei
directive, remuneraţia trebuie menţinută şi că, altfel spus, lucrătorul trebuie să primească
remuneraţia obişnuită pentru această perioadă de repaus, (...) obiectivul cerinţei de a plăti acest
concediu fiind acela de a pune lucrătorul, în timpul concediului menţionat, într-o situaţie care
este, în ceea ce priveşte salariul, comparabilă cu perioadele de muncă şi (iii) deşi structura
remuneraţiei obişnuite a unui lucrător, ca atare, intră în sfera de aplicare a dispoziţiilor şi a
practicilor reglementate de dreptul statelor membre, aceasta nu poate avea un impact asupra
dreptului lucrătorului, (...), de a se bucura, în perioada de repaus şi de relaxare, de condiţii
economice comparabile cu cele privind perioada în care îşi exercită activitatea, astfel că orice
inconvenient legat în mod intrinsec de executarea sarcinilor care revin lucrătorului potrivit
contractului său de muncă şi care este compensat printr-o sumă de bani ce intră în calculul
remuneraţiei globale a lucrătorului, (...), trebuie să facă parte în mod obligatoriu din suma la care
lucrătorul are dreptul pe durata concediului anual.
117. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a mai decis că, deşi articolul 7 din Directiva
2003/88 nu oferă nicio indicaţie expresă în ceea ce priveşte remuneraţia la care lucrătorul are
dreptul pe durata concediului anual, fiind un text de la care această directivă nu permite să se
deroge, rezultă că orice lucrător beneficiază de un concediu anual plătit de cel puţin patru
săptămâni şi că acest drept la concediul anual plătit trebuie considerat un principiu al dreptului
social comunitar de o importanţă deosebită (a se vedea Hotărârea din 20 ianuarie 2009, Schultz-
Hoff şi alţii, cauzele conexate C-350/06 şi C-520/06, paragrafele 22 şi 54).
118. Potrivit Hotărârii din 15 septembrie 2011, pronunţată în Cauza C-155/10, Williams
şi alţii, paragrafele 19-28, pe durata concediului anual în sensul Directivei 2003/88/CE,
remuneraţia trebuie menţinută. Altfel spus, lucrătorul trebuie să primească remuneraţia obişnuită
şi pentru această perioadă de repaus, întrucât obiectivul cerinţei de a plăti acest concediu este
acela de a pune lucrătorul în timpul concediului de odihnă într-o situaţie care este, în ceea ce
priveşte salariul, comparabilă cu perioadele de muncă.
119. Atunci când remuneraţia primită de un lucrător este compusă din mai multe
elemente, stabilirea remuneraţiei obişnuite şi, prin urmare, a sumei la care lucrătorul respectiv
are dreptul pe durata concediului anual impune o analiză specifică. Recunoscând că structura
remuneraţiei specifice a unui lucrător intră în sfera de aplicare a dispoziţiilor şi a practicilor
reglementate de dreptul statelor membre, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat că
aceasta nu poate avea un impact asupra dreptului lucrătorului de a se bucura, în perioada de
repaus şi de relaxare, de condiţii economice comparabile cu cele privind perioada în care îşi
exercită activitatea.
120. Astfel, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a subliniat că orice inconvenient legat
în mod intrinsec de executarea sarcinilor ce revin lucrătorului şi care este compensat printr-o
sumă de bani ce intră în calculul indemnizaţiei globale a lucrătorului trebuie să facă parte în mod
obligatoriu din suma la care acesta are dreptul pe durata concediului anual. Doar acele elemente
ale remuneraţiei globale a lucrătorului care au ca scop numai acoperirea unor costuri accesorii
96
sau ocazionale, intervenite în contextul executării sarcinilor care revin lucrătorului, nu trebuie
luate în considerare la calculul sumei cuvenite acestuia pe durata concediului anual.
121. Pe lângă elementele remuneraţiei globale care compensează inconvenientele
intrinsec legate de executarea sarcinilor lucrătorului, trebuie menţinute, pe durata concediului
anual plătit, toate elementele aferente statutului personal şi profesional al acestuia.
122. Aplicând aceste repere problemei de drept sesizate, este evident că sporurile pentru
condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, având caracter permanent şi scopul de a
compensa inconvenientele legate în mod intrinsec de executarea sarcinilor de serviciu ale
poliţiştilor de penitenciare care au beneficiat de aceste sporuri în perioadele de activitate,
regăsindu-se, ca atare, în remuneraţia globală a acestora, trebuie să facă parte în mod obligatoriu
şi din indemnizaţia ce li se cuvine pe durata concediului de odihnă. [...]
În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) şi art. 8 din anexa nr. I
capitolul I litera B din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din
fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, personalul didactic beneficiază de
gradaţia de merit sau de majorarea de dirigenţie începând cu data la care salariul de bază este
stabilit conform anexelor acestei legi, respectiv data de la care salariul de bază devine egal sau
mai mare decât cel stabilit potrivit legii pentru anul 2022.
Până la acel moment, începând cu data de 1 ianuarie 2019, aceste drepturi vor fi luate în
considerare în conformitate cu dispoziţiile art. 38 alin. (41) din Legea-cadru nr. 153/2017, prin
aplicarea acestora la salariul de bază prevăzut de lege pentru anul 2022, din care se scade
salariul de bază aferent lunii decembrie 2018 pentru determinarea tranşelor de majorare.
Considerente:
[...] 55. Pentru început va fi evidenţiată, pe scurt, evoluţia dispoziţiilor referitoare la
salarizarea personalului didactic, astfel cum rezultă din reglementările succesive care au operat
în perioada 2016-2019, după cum urmează:
În anul 2016, anterior aplicării Legii-cadru nr. 153/2017, salarizarea personalului didactic
a fost reglementată de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 pentru modificarea şi
completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului
plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-
bugetare şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, aprobată cu modificări şi
completări prin Legea nr. 250/2016, cu modificările ulterioare.
Dispoziţiile art. 33 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind
salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum
şi unele măsuri fiscal-bugetare, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă
a Guvernului nr. 57/2015) prevedeau, cu titlu de sporuri şi indemnizaţii:
- gradaţia de merit, care se determina prin aplicarea procentului de 25% la salariul de
bază;
- indemnizaţia pentru activitatea de dirigenţie, respectiv indemnizaţia pentru învăţători,
educatoare, profesori pentru învăţământul primar sau preşcolar, care se determina prin aplicarea
97
procentului de 10% asupra valorii rezultate din însumarea salariului de bază cu indemnizaţia
pentru învăţământul special prevăzută la lit. a) şi cu gradaţia de merit prevăzută la lit. b).
În perioada 1 ianuarie 2017-30 iunie 2017 a avut loc o majorare a salariului de bază cu
15% şi s-a menţinut cuantumul sporurilor şi indemnizaţiilor conform interpretării realizate prin
Decizia nr. 41 din 4 iunie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea
unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 819 din 25
septembrie 2018.
La data de 1 iulie 2017 a intrat în vigoare Legea-cadru nr. 153/2017, care s-a aplicat
etapizat, conform prevederilor art. 38 din aceeaşi lege. Aşadar, în perioada iulie-decembrie 2017
s-au menţinut drepturile salariale în plată din luna iunie 2017, potrivit art. 38 alin. (2) din Legea-
cadru nr. 153/2017.
În perioada 1 ianuarie 2018-1 martie 2018, personalul didactic a beneficiat de o majorare
cu 25% a drepturilor salariale avute în decembrie 2017, în baza art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-
cadru nr. 153/2017.
În perioada 1 martie 2018 - 31 decembrie 2018, personalul didactic a beneficiat de o
majorare suplimentară cu 20% a drepturilor salariale avute în februarie 2018, conform art. 38
alin. (3) lit. d) din Legea-cadru nr. 153/2017.
La nivelul anului 2019, art. 38 alin. (41) din Legea-cadru nr. 153/2017 nu reglementează
decât majorarea salariului de bază, nu şi a sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor,
premiilor şi a celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din
salariul brut, motiv pentru care s-a ridicat problema modului în care se calculează acestea din
urmă.
56. Dispoziţiile legale ce fac obiectul prezentei sesizări stabilesc următoarele drepturi
salariale în favoarea personalului didactic din învăţământ:
Art. 5 alin. (1) din anexa nr. I capitolul I litera B din Legea-cadru nr. 153/2017 -
"Personalul didactic din învăţământ, inclusiv personalul didactic auxiliar din bibliotecile centrale
universitare, beneficiază de gradaţie de merit, acordată prin concurs. Această gradaţie se acordă
pentru 16% din posturile didactice existente la nivelul inspectoratului şcolar, bibliotecilor
centrale universitare, respectiv al instituţiei de nivel superior şi reprezintă o creştere cu 25% a
salariului de bază deţinut. Gradaţia de merit se atribuie pe o perioadă de 5 ani."
Art. 8 din anexa nr. I capitolul I litera B din Legea-cadru nr. 153/2017 - "Personalul
didactic care îndeplineşte funcţia de diriginte, învăţătorii, educatoarele, institutorii, profesorii
pentru învăţământul primar, profesorii pentru învăţământul preşcolar beneficiază de o majorare
de 10% a salariului de bază."
57. Creşterea cu 25% a salariului de bază deţinut, aferentă gradaţiei de merit, dar şi
majorarea cu 10% a salariului de bază pentru personalul ce îndeplineşte funcţia de diriginte sunt
drepturi salariale recunoscute atât de legislaţia aplicabilă anterior lunii iulie 2017, cât şi de
dispoziţiile Legii-cadru nr. 153/2017.
58. Dacă dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 includeau în mod
expres gradaţia de merit şi sporul de dirigenţie în categoria sporurilor şi indemnizaţiilor [art. 33
alin. (4)], Legea-cadru nr. 153/2017 nu mai face aceeaşi calificare în privinţa acestor drepturi.
59. Dispoziţiile legale succesive au operat modificări în privinţa calificării acestor
drepturi, ca făcând parte din salariul de bază, sub imperiul Legii nr. 63/2011 privind încadrarea şi
salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, cu
modificările ulterioare, având natura unor sporuri sau indemnizaţii, potrivit dispoziţiilor cuprinse
98
în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, respectiv creştere a salariului de bază,
majorare a salariului de bază, sub imperiul Legii-cadru nr. 153/2017.
60. În vederea punerii în aplicare a dispoziţiilor Legii-cadru nr. 153/2017, prin art. 36
alin. (1) din acest act normativ s-a stabilit că, la data intrării în vigoare, 1 iulie 2017, trebuie să se
procedeze la reîncadrarea personalului salarizat "pe noile funcţii, grade/trepte profesionale,
gradaţie corespunzătoare vechimii în muncă şi vechime în specialitate/vechime în învăţământ
avute, cu stabilirea salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de
încadrare şi indemnizaţiilor lunare potrivit art. 38".
61. Art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017 cuprinde dispoziţii prin care se determină în
mod specific condiţiile de aplicare în timp a legii, prin alin. (1) fiind instituită regula aplicării
etapizate a legii, începând cu data de 1 iulie 2017, potrivit etapelor temporale descrise în alin.
(2)-(6) ale aceluiaşi articol.
62. În cuprinsul art. 38 alin. (41) din Legea-cadru nr. 153/2017, legiuitorul a înţeles să
instituie o reglementare de excepţie cu privire la personalul didactic de predare, personalul
didactic auxiliar, personalul didactic de conducere şi personalul de îndrumare şi control din
învăţământ, derogând de la dispoziţiile cu caracter general cuprinse în alin. (4), după cum
urmează:
"Prin excepţie de la prevederile alin. (4), personalul didactic de predare, personalul
didactic auxiliar, personalul didactic de conducere şi personalul de îndrumare şi control din
învăţământ beneficiază:
a) începând cu 1 ianuarie 2019 de prima tranşă de 1/4 din diferenţa dintre salariul de bază
prevăzut de lege pentru anul 2022 şi cel din luna decembrie 2018;
b) începând cu 1 ianuarie 2020 de a doua tranşă de 1/4 din diferenţa dintre salariul de
bază prevăzut de lege pentru anul 2022 şi cel din luna decembrie 2018;
c) începând cu 1 septembrie 2021 de salariile de bază prevăzute de lege pentru anul
2022."
63. Această modalitate de aplicare a legii face ca celor care nu au ajuns la nivelul
salariului de bază din anul 2022 să li se aplice sistemul de salarizare reglementat de legislaţia
anterioară, majorat cu procentele aferente fiecărui an.
64. În acest sens, în cuprinsul Deciziei nr. 27 din 26 octombrie 2020, pronunţată de Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, s-a
stabilit că "doar personalul căruia i se aplică dispoziţiile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr.
153/2017, respectiv cel care a ajuns la nivelul grilei de salarizare din anul 2022, poate fi
considerat ca fiind salariat în baza acestei legi, fiindu-i aplicabile în întregime dispoziţiile legii,
inclusiv cele referitoare la sporuri. Per a contrario, celorlalţi salariaţi li se aplică sistemul de
salarizare reglementat de legislaţia anterioară, majorat cu procentele aferente fiecărui an"
(paragraful 68).
65. Astfel cum s-a subliniat deja în cuprinsul considerentelor Deciziei nr. 7 din 8
februarie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea
unor chestiuni de drept, dispoziţiile art. 38 alin. (41) din Legea-cadru nr. 153/2017 fac referire la
salariul de bază, privit ca noţiune juridică autonomă, distinctă de salariul brut lunar.
Examinându-se comparativ cele două noţiuni legale, prin aceeaşi decizie, s-a stabilit că "salariul
de bază, respectiv salariul lunar sunt categorii juridice distincte, ele neputând fi confundate şi
nefiind nici interşanjabile, conţinutul lor juridic fiind diferit. Salariul lunar are un conţinut mai
cuprinzător, acesta încorporând atât salariul de bază, cât şi alte categorii de venituri (de asemenea
99
distincte juridic), precum compensaţiile, indemnizaţiile, sporurile, adaosurile, primele, premiile
şi, după caz, alte elemente specifice sistemului de salarizare" (paragraful 127).
66. Din această perspectivă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept a concluzionat că "acordarea gradaţiei de merit are ca efect
majorarea cu 25% a salariului de bază, ea nereprezentând un element salarial distinct de salariul
de bază, ci un drept ce are ca efect direct majorarea acestui salariu. Prin urmare, în armonie cu
înţelesul noţiunii de «salariu lunar» oferit de art. 7 lit. e) din Legea-cadru nr. 153/2017, gradaţia
de merit nu aparţine categoriei compensaţiilor, indemnizaţiilor, sporurilor, adaosurilor, primelor,
premiilor ori altor elemente ale sistemului de salarizare care, deşi integrate salariului (brut) lunar,
sunt privite de legiuitor ca distincte de salariul de bază" (paragraful 132).
67. În egală măsură, despre majorarea de 10% prevăzută la art. 8 din anexa nr. I capitolul
I litera B din Legea-cadru nr. 153/2017 s-a stabilit că aceasta "vizează în mod direct salariul de
bază, atrăgând creşterea acestuia, astfel că ea nu reprezintă un element salarial distinct de salariul
de bază, asimilabil sporurilor, indemnizaţiilor, primelor ş.a. la care se referă, diferenţiindu-le de
salariul de bază, art. 7 lit. e) din Legea-cadru nr. 153/2017" (paragraful 134).
68. Date fiind calificarea nouă oferită prin intermediul Legii-cadru nr. 153/2017 (de
majorări/creşteri ale salariului de bază) şi modalitatea distinctă de calcul (prin raportare la
salariul de bază stabilit potrivit anexelor legii-cadru), se constată că în privinţa acestor drepturi
salariale sunt aplicabile deopotrivă concluziile statuate anterior de Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie în mecanismele de unificare a practicii judiciare, potrivit cărora majorările salariului de
bază prevăzute de noua lege vor fi acordate doar de la momentul în care acesta va fi stabilit
conform anexelor acestei legi, respectiv va ajunge la nivelul stabilit pentru anul 2022. Chiar dacă
s-au referit la alte categorii de personal bugetar sau la alte drepturi salariale prevăzute prin
Legea-cadru nr. 153/2017, sunt deopotrivă aplicabile considerentele ce au condus la pronunţarea
Deciziei nr. 82 din 26 noiembrie 2018 şi a Deciziei nr. 27 din 26 octombrie 2020, citate anterior.
69. O altă interpretare ar conduce la concluzia că regula aplicării etapizate priveşte
exclusiv salariul de bază calculat potrivit Legii-cadru nr. 153/2017, celelalte drepturi salariale
instituite prin aceeaşi lege putând fi acordate de îndată, chiar şi în absenţa unor norme speciale
derogatorii de la această regulă, aspect observat şi în cuprinsul Deciziei nr. 27 din 26 octombrie
2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul
legii (paragraful 71), dar înlăturat în concluzia raţionamentului regăsită la paragraful 76 din
aceeaşi decizie.
70. De altfel, în ceea ce priveşte consecinţele aplicării etapizate a Legii-cadru nr.
153/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept a evidenţiat deja faptul că, pentru perioada 2019-2022, "salariile de bază vor fi determinate
utilizând salariile de bază şi majorările salariului de bază stabilite prin lege, inclusiv în anexele la
Legea-cadru nr. 153/2017, şi salariile de bază avute în luna decembrie 2018. Astfel, în perioada
2019-2022, se preconizează acordarea unei creşteri anuale a salariilor de bază, fiecare creştere
reprezentând 1/4 din diferenţa dintre salariul de bază prevăzut de lege pentru anul 2022 şi cel din
luna decembrie 2018" [Decizia nr. 82 din 26 noiembrie 2018, paragraful 81; perioada 2019-2022
este cea prevăzută de dispoziţiile art. 38 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017, dar concluziile
rămân valabile, prin analogie, şi în cazul etapizării realizate potrivit art. 38 alin. (41) din aceeaşi
lege].
71. Pe de altă parte, în considerarea regimului juridic specific acestor drepturi salariale,
astfel cum este ilustrat în considerentele Deciziei nr. 7 din 8 februarie 2021 anterior citate,
acestea vor atrage creşterea în mod direct a salariului de bază stabilit potrivit Legii-cadru nr.
100
153/2017, fiind luate, în consecinţă, în calcul la determinarea salariului de bază aferent anului
2022 avut în vedere de dispoziţiile de majorare cuprinse în art. 38 alin. (41) din aceeaşi lege,
deoarece nu pot fi privite distinct de acesta. În această modalitate, începând cu data de 1 ianuarie
2019, va fi introdus în mod etapizat şi beneficiul acestor drepturi recunoscute prin Legea-cadru
nr. 153/2017, concluzia fiind în consens şi cu interpretarea unitară cuprinsă în Decizia nr. 7 din 8
februarie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni
de drept.
72. În ceea ce priveşte perioada ce acoperă anii 2017 şi 2018, cuprinsă în cererile de
chemare în judecată înregistrate pe rolul instanţelor, se constată că instanţele de judecată au
stabilit în mod unitar că membrii personalului didactic - reclamanţi în cauzele soluţionate
definitiv - nu beneficiază de majorările/creşterile prevăzute de art. 5 alin. (1) şi art. 8 din anexa
nr. I capitolul I litera B din Legea-cadru nr. 153/2017, pentru această perioadă fiind prevăzute
norme succesive de menţinere a salariilor lunare în plată sau de acordare a unor creşteri salariale
în raport cu elementele salariului lunar în plată, conform celor evidenţiate la paragraful 55 al
prezentei decizii. Spre deosebire de aceste creşteri, majorările introduse pentru perioada
ulterioară prin intermediul dispoziţiilor art. 38 alin. (41) din Legea-cadru nr. 153/2017 se
determină şi în raport cu salariul de bază calculat potrivit acestei legi începând cu anul 2022.
73. De asemenea, prin legi anuale de salarizare aferente anilor 2019 şi 2020, s-au
menţinut în plată toate elementele salariului lunar la nivelul avut în luna decembrie 2018,
respectiv decembrie 2016, doar asupra salariului de bază acţionând majorările acordate. Prin
urmare, în această perioadă, până la momentul la care majorările acordate vor conduce la un
nivel al salariului de bază corespunzător celui prevăzut de Legea-cadru nr. 153/2017 pentru anul
2022, personalul didactic va beneficia de toate componentele salariale determinate potrivit
legislaţiei anterioare. În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul
pentru soluţionarea recursului în interesul legii în Decizia nr. 27 din 26 octombrie 2020
(paragrafele 76 şi 79), înlăturând concluzia ce s-ar fi putut desprinde din considerentele Deciziei
nr. 82 din 26 noiembrie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea
unor chestiuni de drept şi cele ale Deciziei nr. 700 din 31 octombrie 2019 a Curţii
Constituţionale, potrivit căreia dispoziţiile art. 38 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017
[considerentele se menţin valabile şi în cazul dispoziţiilor derogatorii cuprinse în art. 38 alin. (41)
din aceeaşi lege] ar conduce la majorarea exclusiv a salariului de bază deţinut anterior intrării în
vigoare a legii, pentru celelalte elemente salariale devenind aplicabile prevederile anexelor noii
legi-cadru, în condiţiile în care, prin legile anuale de salarizare, nivelul sporurilor s-a raportat la
anul precedent.
74. Faţă de argumentele enunţate se impune concluzia că cele două elemente salariale
prevăzute de art. 5 alin. (1) şi art. 8 din anexa nr. I capitolul I litera B din Legea-cadru nr.
153/2017 se acordă ca atare doar din momentul în care salariul de bază va fi determinat potrivit
acestei legi, respectiv când acesta va ajunge la nivelul prevăzut pentru anul 2022.
75. În considerarea aplicării etapizate a Legii-cadru nr. 153/2017, majorarea/creşterea
generată de beneficiul acestor drepturi va fi acordată doar prin includerea lor în calculul
salariului de bază aferent anului 2022, în vederea acordării majorărilor prevăzute prin dispoziţiile
art. 38 alin. (41) din aceeaşi lege. [...]
101
19) Decizia nr. 25/2021, publicată în M. Of. nr. 180 din 23 februarie 2022
Apel Iaşi şi, în consecinţă, stabileşte că:
În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 166 din Normele metodologice de aplicare
a prevederilor referitoare la atribuirea contractului de achiziţie publică/acordului-cadru din
Legea nr. 98/2016 privind achiziţiile publice, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 395/2016,
cu modificările şi completările ulterioare, respectiv a dispoziţiilor art. 971 din Hotărârea
Guvernului nr. 925/2006 pentru aprobarea normelor de aplicare a prevederilor referitoare la
atribuirea contractelor de achiziţie publică din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006
privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări
publice şi a contractelor de concesiune de servicii, cu modificările şi completările ulterioare,
raportat la art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu
modificările şi completările ulterioare, competenţa de soluţionare a litigiilor având ca obiect
anularea documentului constatator care conţine informaţii referitoare la neîndeplinirea
obligaţiilor contractuale de către contractant/contractantul asociat şi la eventualele prejudicii
aparţine instanţei civile, în condiţiile art. 53 alin. (11) din Legea nr. 101/2016 privind remediile
şi căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor
sectoriale şi a contractelor de concesiune de lucrări şi concesiune de servicii, precum şi pentru
organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, cu modificările
şi completările ulterioare, şi ale art. 8 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr.
554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Considerente:
[...] 29. Prealabil analizării problemei de drept se impune reformularea sesizării adresate
instanţei supreme. Sub acest aspect se reţine că prin modalitatea de redactare a problemei de
drept se induce ideea că jurisprudenţa neunitară a vizat doar controlul formal de legalitate a
documentului constatator emis de autoritatea contractantă, fiind folosită sintagma "controlul de
legalitate".
30. Or, hotărârile judecătoreşti definitive anexate sesizării relevă că instanţele de judecată
au analizat atât condiţiile formale ale documentului constatator emis de autoritatea contractantă,
cât şi condiţiile factuale în care acesta a fost emis.
31. În consecinţă, sesizarea cu care a fost învestită instanţa supremă va fi analizată din
perspectiva instanţei competente să soluţioneze litigiile având ca obiect anularea documentului
constatator care conţine informaţii referitoare la neîndeplinirea obligaţiilor contractuale de către
contractant/contractantul asociat şi la eventualele prejudicii.
32. Problema de drept ce face obiectul sesizării vizează interpretarea şi aplicarea unitară a
unor norme cuprinse în două acte normative care au reglementat, succesiv, procedura de atribuire
a contractelor de achiziţie publică, respectiv Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006, în
raport cu care au fost adoptate Normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr.
925/2006, şi Legea nr. 98/2016 privind achiziţiile publice, cu modificările şi completările
ulterioare, în raport cu care au fost adoptate Normele metodologice aprobate prin Hotărârea
Guvernului nr. 395/2016.
33. Tot acest cadru normativ a fost raportat, în vederea stabilirii instanţei competente să
soluţioneze litigiile având ca obiect anularea documentului constatator emis de autoritatea
contractantă, la dispoziţiile Legii nr. 101/2016 şi ale Legii nr. 554/2004.
34. Cele două orientări jurisprudenţiale evidenţiate la pct. III din prezenta decizie au fost
determinate de o abordare diferită a normelor supuse analizei, într-o opinie competenţa fiind
102
stabilită prin raportare la natura actului juridic dedus judecăţii, în timp ce într-o altă opinie a fost
avută în vedere voinţa legiuitorului exprimată prin normele de procedură inserate în actele
normative adoptate.
35. Pentru stabilirea instanţei competente să soluţioneze acţiunea în anulare nu prezintă
relevanţă natura juridică a documentului constatator emis de autoritatea contractantă în temeiul
art. 166 alin. (1) din Normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 395/2016,
esenţială fiind intenţia exprimată de legiuitor prin normele adoptate în sensul stabilirii
competenţei de soluţionare a cauzelor decurgând din procedura de achiziţie publică.
36. Se observă că, în forma iniţială, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006
stabilea o competenţă exclusivă a instanţei de contencios administrativ în soluţionarea litigiilor
vizând procedura de achiziţie publică. Astfel, art. 286 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 34/2006, în forma modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
72/2009, prevedea că "Procesele şi cererile privind actele autorităţilor contractante, acordarea
despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum şi
cele privind executarea, nulitatea, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a
contractelor de achiziţie publică se soluţionează în primă instanţă de către secţia de contencios
administrativ şi fiscal a tribunalului în circumscripţia căruia se află sediul autorităţii contractante,
cu excepţia litigiilor privind procedurile de atribuire de servicii şi/sau lucrări aferente
infrastructurii de transport de interes naţional, care se soluţionează în primă instanţă de către
Curtea de Apel Bucureşti".
37. Ulterior, opţiunea legiuitorului s-a schimbat, iar prin articolul unic pct. 35 din Legea
nr. 278/2010 a fost modificat art. 286 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
34/2006, fiind stabilită competenţa instanţei comerciale în procesele şi cererile privind acordarea
despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum şi
în cele privind executarea, nulitatea, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală
a contractelor de achiziţie publică.
38. Această competenţă a fost menţinută pentru o perioadă de 2 ani, până în anul 2012,
când, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2012, legiuitorul a revenit, reatribuind
instanţelor de contencios administrativ plenitudinea de competenţă în materia achiziţiilor
publice, prin modificarea adusă art. 286 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
34/2006, în sensul că "Procesele şi cererile privind acordarea despăgubirilor pentru repararea
prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum şi cele privind executarea,
nulitatea, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractelor de achiziţie
publică se soluţionează în primă instanţă de către secţia de contencios administrativ şi fiscal a
tribunalului în circumscripţia căruia se află sediul autorităţii contractante".
39. Aspectul competenţei în materia achiziţiilor publice a avut o evoluţie similară şi în
contextul pachetului legislativ adoptat în anul 2016. La momentul reconfigurării legislative a
domeniului achiziţiilor publice, prin Legea nr. 101/2016 s-a stabilit o competenţă exclusivă a
instanţei de contencios administrativ pentru litigiile decurgând din procedura de achiziţie
publică. În anul 2018 a intervenit din nou o schimbare de viziune la nivel legislativ, prin Legea
nr. 212/2018 fiind reintrodusă competenţa secţiilor civile în soluţionarea litigiilor care decurg din
executarea contractelor administrative, rămânând în competenţa instanţei de contencios
administrativ şi fiscal numai litigiile vizând acordarea de despăgubiri cauzate în cadrul
procedurii de atribuire, precum şi cele vizând desfiinţarea contractului. Corelativ, prin aceeaşi
lege a fost modificată şi Legea nr. 554/2004, prin menţionarea competenţei instanţelor civile de
drept comun în litigiile care decurg din executarea contractului administrativ.
103
40. În consecinţă, nu are relevanţă natura juridică a actului emis de autoritatea
contractantă în executarea contractului administrativ, fiind determinantă voinţa legiuitorului de
atribuire a litigiilor decurgând din executarea contractului administrativ în competenţa instanţelor
civile de drept comun. Documentul constatator emis de autoritatea contractantă, care conţine
informaţii referitoare la neîndeplinirea obligaţiilor contractuale de către contractant/contractantul
asociat şi la eventualele prejudicii, este un act întocmit în timpul executării contractului de
achiziţie publică şi, astfel, nu poate fi extras din competenţa instanţei civile de drept comun, în
condiţiile în care competenţa instanţei de contencios administrativ a fost limitată numai la
litigiile care apar în fazele premergătoare încheierii unui contract administrativ, precum şi la
orice litigii legate de încheierea contractului administrativ, inclusiv litigiile având ca obiect
anularea unui contract administrativ. Or, documentul constatator emis de autoritatea contractantă
în temeiul art. 166 alin. (1) din Normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr.
395/2016 nu face parte din procedura de atribuire, ci se referă la modalitatea în care au fost
îndeplinite obligaţiile contractuale. De asemenea, documentul constatator nu poate fi asociat unei
eventuale solicitări de desfiinţare a contractului de achiziţie publică, remediile ce ar putea fi
adoptate de autoritatea contractantă în raport cu cele constatate privind îndeplinirea obligaţiilor
asumate de cocontractant reprezentând o etapă distinctă, ce nu este rezumată doar la măsura de
acţionare în vederea desfiinţării actului juridic.
41. Independenţa naturii juridice a actului constatator contestat în justiţie de competenţa
instanţei chemate să soluţioneze litigiul rezultă şi din considerentele Deciziei nr. 40 din 18 mai
2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept, prin care, fiind statuat asupra căii de atac ce poate fi exercitată, s-a reţinut
voinţa legiuitorului de atribuire a competenţei în soluţionarea cauzelor decurgând din executarea
contractelor de achiziţie publică instanţelor civile de drept comun, în expunerea de motive a
Legii nr. 212/2018 fiind subliniată necesitatea acestei partajări de competenţă în vederea
soluţionării cu celeritate a unor asemenea litigii.
42. Se reţine, totodată, că litigiul având ca obiect anularea documentului constatator emis
de autoritatea contractantă care conţine informaţii referitoare la neîndeplinirea obligaţiilor
contractuale de către contractant/contractantul asociat şi la eventualele prejudicii este în
competenţa instanţei civile de drept comun, indiferent dacă vizează un contract de achiziţie
publică încheiat sub imperiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 sau unul încheiat
în condiţiile Legii nr. 98/2016. Chiar dacă atât în Legea nr. 98/2016, prin care a fost abrogată
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006, cât şi prin actele normative ulterioare de
modificare a legii s-au inserat dispoziţii tranzitorii în ce priveşte legislaţia aplicabilă,
ultraactivitatea consacrată prin aceste dispoziţii vizează strict procedura de atribuire începută
anterior abrogării/modificării legislative, doar aceasta rămânând supusă prevederilor legale în
vigoare la data declanşării procedurii.
43. În ceea ce priveşte etapa ulterioară încheierii contractului de achiziţie publică, cea a
executării acestuia şi a eventualelor litigii apărute, sunt aplicabile prevederile art. 69 alin. (2) din
Legea nr. 101/2016, conform cărora dispoziţiile legii sunt aplicabile
contestaţiilor/cererilor/plângerilor introduse după intrarea sa în vigoare. În consecinţă, fără a face
distincţie între actele normative care au reglementat în timp procedura de achiziţie publică, în
măsura în care litigiul în care se solicită anularea documentului constatator emis de autoritatea
contractantă care conţine informaţii referitoare la neîndeplinirea obligaţiilor contractuale de către
contractant/contractantul asociat şi la eventualele prejudicii a fost început ulterior intrării în
vigoare a Legii nr. 212/2018 (actul normativ care a modificat Legea nr. 101/2016, stipulând
104
competenţa instanţei civile de drept comun în cauzele decurgând din executarea contractului de
achiziţie publică), în raport cu dispoziţia legală menţionată anterior, competenţa de soluţionare
revine instanţei civile.
44. De asemenea, se reţine că referirile din cuprinsul Normelor metodologice aprobate
prin Hotărârea Guvernului nr. 925/2006 şi al Normelor metodologice aprobate prin Hotărârea
Guvernului nr. 395/2016 la posibilitatea formulării unei contestaţii împotriva documentului
constatator emis de autoritatea contractantă care conţine informaţii referitoare la neîndeplinirea
obligaţiilor contractuale de către contractant/contractantul asociat şi la eventualele prejudicii nu
vizează procedura de contestare (pe cale administrativă sau jurisdicţională) reglementată în
cuprinsul Legii nr. 101/2016. Concluzia este impusă de faptul că procedura de contestare, astfel
cum este redată în lege, vizează etapa de atribuire a contractului de achiziţie, deci etapa
anterioară încheierii contractului. Se reţin, din această perspectivă, normele care stipulează
posibilitatea suspendării procedurii de atribuire în cazul formulării unei asemenea contestaţii,
precum şi cele care impun sancţiunea nulităţii absolute a contractului de achiziţie încheiat
anterior soluţionării definitive a contestaţiei formulate. În consecinţă, sensul prevederilor legale
este acela al recunoaşterii posibilităţii formulării acţiunii în justiţie împotriva documentului
constatator emis de autoritatea contractantă care conţine informaţii referitoare la neîndeplinirea
obligaţiilor contractuale de către contractant/contractantul asociat şi la eventualele prejudicii,
fără a consacra normativ şi forma juridică a demersului judiciar.
45. Totodată, se reţine că trimiterea pe care dispoziţiile art. 166 din Normele
metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 395/2016, respectiv dispoziţiile art. 971 din
Normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 925/2006 o fac la prevederile
Legii nr. 554/2004 reprezintă o necorelare normativă, Guvernul României neintervenind asupra
actelor proprii în vederea punerii acestora în acord cu modificările legislative intervenite cu
privire la competenţa partajată de soluţionare a cauzelor în materia achiziţiilor publice. În
consecinţă, se impune aplicarea normei juridice de rang superior, respectiv a dispoziţiei legale în
detrimentul prevederii administrative. [...]
În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 131 alin. (1), art. 714 alin. (1) şi
art. 719 alin. (7) din Codul de procedură civilă, instanţa învestită cu o cerere de suspendare
provizorie a executării este obligată să îşi verifice competenţa potrivit dispoziţiilor generale, iar
în cazul în care constată că nu este competentă să soluţioneze cauza pe fond, trebuie să pronunţe
o soluţie de declinare a competenţei în favoarea instanţei de executare.
Considerente:
[...] 45. Potrivit art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în materia procedurii
contencioase, judecătorul este obligat, din oficiu, la primul termen de judecată la care părţile sunt
legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii, să verifice şi să stabilească dacă instanţa
sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul
încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate.
Verificarea competenţei instanţei de soluţionare a cererilor aflate pe rol exclude riscul încălcării
105
regulilor de competenţă de ordine publică, constituind o garanţie că va fi rezolvată într-un stadiu
incipient al procesului chestiunea competenţei.
46. Aplicarea dispoziţiilor art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă nu este limitată,
aceste norme fiind aplicabile inclusiv cererilor adresate instanţei de executare, câtă vreme nu
există prevederi legale exprese derogatorii, precum cele cuprinse în art. 717 alin. (1) din Codul
de procedură civilă, potrivit cărora contestaţia la executare se judecă cu procedura prevăzută de
prezentul cod pentru judecata în primă instanţă, care se aplică în mod corespunzător, dispoziţiile
art. 200 nefiind aplicabile în acest caz.
47. Lipsa citării părţilor la soluţionarea cererii de suspendare provizorie a executării silite
nu contravine obligaţiei instanţei de a-şi verifica competenţa şi nu constituie un argument pentru
ca prevederile art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă să fie înlăturate de la aplicare. Câtă
vreme nici prevederile art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă şi nici cele ale art. 719
alin. (7) din Codul de procedură civilă nu instituie derogări de la obligaţia verificării competenţei
de soluţionare a cererilor de suspendare provizorie a executării silite, această regulă de procedură
nu este de natură a împiedica instanţa să îşi verifice competenţa şi, în caz de necompetenţă, să
decline soluţionarea cererii cu acest obiect în favoarea instanţei competente.
48. Legiuitorul a prevăzut şi alte situaţii în care instanţa este obligată să îşi verifice din
oficiu competenţa, chiar dacă judecata se face fără citarea părţilor, cum este, de pildă, cazul
ordonanţei preşedinţiale, care se poate judeca şi fără citarea părţilor, potrivit art. 999 alin. (2)
teza I din Codul de procedură civilă, şi care nu a generat divergenţe de interpretare în ceea ce
priveşte subzistenţa obligaţiei judecătorului de a-şi verifica competenţa.
49. Fără citarea părţilor se poate desfăşura şi procedura necontencioasă, dispoziţiile art.
529 alin. (1) din Codul de procedură civilă impunând instanţei să îşi verifice din oficiu
competenţa, chiar dacă este de ordine privată.
50. Nici în cazul încuviinţării executării silite părţile nu sunt citate, dar acest aspect nu
exclude ca judecătorul să îşi verifice competenţa din oficiu, şi în această situaţie textul de lege,
respectiv art. 666 alin. (1) din Codul de procedură civilă, stabilind că executorul judecătoresc va
solicita încuviinţarea executării de către instanţa de executare.
51. În concluzie, limitarea contradictorialităţii decurgând din lipsa citării părţilor în cazul
cererilor de suspendare provizorie nu determină inaplicabilitatea celorlalte reguli de procedură
incidente şi nu dispensează instanţa de obligaţia stabilită prin art. 131 alin. (1) din Codul de
procedură civilă de a proceda la verificarea, din oficiu, a competenţei generale, materiale şi
teritoriale de soluţionare a cererii de suspendare provizorie a executării silite.
52. Problema calificării caracterului cererii de suspendare provizorie a executării silite a
suscitat controverse în doctrină, însă a primit o dezlegare unitară în jurisprudenţa Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie de unificare a practicii judiciare, în sensul recunoaşterii caracterului incidental
al acestor cereri.
53. În acest sens se impune a fi evocată Decizia nr. 8 din 27 aprilie 2015, pronunţată de
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, cu
privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 450 alin. (5) raportat la art. 998-1000 din
Codul de procedură civilă şi ale art. 54 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu referire la compunerea completului de
judecată, tipul hotărârii care se pronunţă şi calea de atac căreia îi este supusă hotărârea
pronunţată.
54. În considerentele deciziei menţionate anterior s-a reţinut că cererea de suspendare
provizorie a executării provizorii, prin ordonanţă preşedinţială, prevăzută de art. 450 alin. (5) din
106
Codul de procedură civilă, are caracterul unei cereri incidentale, ce se circumscrie definiţiei
legale date prin art. 30 alin. (6) din Codul de procedură civilă acestei categorii de cereri, şi că de
esenţa cererilor incidentale este faptul că sunt formulate în cadrul unui proces aflat pe rol.
55. S-a considerat că cererea de suspendare provizorie îndeplineşte aceste condiţii având
în vedere că se grefează atât pe cererea de apel, cât şi pe cererea de suspendare a executării
provizorii, prevăzută de art. 450 alin. (1) din Codul de procedură civilă, neputând fi formulată în
cazul în care debitorul nu promovează calea de atac împotriva dispoziţiilor cuprinse în
dispozitivul hotărârii primei instanţe şi nici în lipsa cererii de suspendare a executării.
56. Astfel, s-a stabilit caracterul exclusiv incidental al acestor cereri şi, ca efect al
prorogării legale de competenţă, s-a statuat că cererea prevăzută la art. 450 alin. (5) din Codul de
procedură civilă se judecă de instanţa de apel.
57. Prin decizia menţionată mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că,
întrucât cererea de suspendare provizorie a executării provizorii nu se introduce pe cale
principală, fiind o cerere exclusiv incidentală, de competenţa tribunalului sau a curţii de apel, ca
instanţă de apel, compunerea completului care o judecă este cea prevăzută pentru calea de atac a
apelului.
58. În consecinţă, caracterul cererilor de suspendare provizorie a executării silite nu se
determină în funcţie de calea procedurală aleasă de parte şi nu influenţează incidenţa art. 131
alin. (1) din Codul de procedură civilă în ipoteza acestor cereri.
59. Potrivit art. 719 alin. (1) teza finală din Codul de procedură civilă, persoana interesată
poate opta pentru modalitatea în care deduce spre soluţionare cererile de suspendare provizorie a
executării silite, respectiv pe cale separată ori în cadrul contestaţiei la executare sau al altei cereri
privind executarea silită.
60. În oricare dintre situaţii, cererile de suspendare provizorie a executării silite au
caracterul unor cereri incidentale, fiind formulate în cadrul unui proces aflat în desfăşurare,
respectiv în procedura executării silite în sens larg, iar în sens restrâns în cadrul unei contestaţii
la executare.
61. O cerere de suspendare provizorie a executării silite, indiferent dacă este formulată
separat ori în cadrul contestaţiei la executare, nu poate avea caracterul unei cereri principale,
existenţa pe rolul instanţei a unei contestaţii la executare ori a altei cereri privind executarea
silită reprezentând o condiţie de admisibilitate. Suspendarea provizorie a unei executări silite
reprezintă un incident ivit în cadrul acestei proceduri astfel încât, fie şi doar în considerarea
acestui argument, nu poate fi calificată o cerere de suspendare, provizorie sau nu, formulată pe
cale principală ori nu, altfel decât o cerere cu caracter incidental.
62. Caracterul incidental al cererii de suspendare a executării silite a fost, de altfel, tranşat
şi în considerentele Deciziei nr. 2 din 8 februarie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie -
Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii (paragraful 60) prin care, în
interpretarea şi aplicarea sintagmei "până la soluţionarea contestaţiei la executare" din cuprinsul
art. 719 alin. (1) din Codul de procedură civilă, s-a stabilit că suspendarea executării silite este
limitată în timp până la soluţionarea în primă instanţă a contestaţiei la executare.
63. Astfel, este în afară de orice dubiu că şi cererea de suspendare provizorie a executării
silite are caracter dublu incidental, atât faţă de cererea de suspendare a executării până la
soluţionarea contestaţiei la executare, cât şi faţă de contestaţia la executare.
64. Acest caracter al cererii de suspendare provizorie rezultă din interpretarea coroborată
a dispoziţiilor art. 719 alin. (1) şi (7) teza I din Codul de procedură civilă, care reglementează
107
condiţiile pentru formularea cererii de suspendare şi a celei de suspendare provizorie a executării
silite.
65. Dezlegările unitare constante cuprinse în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie în ceea ce priveşte caracterul incidental al cererilor de suspendare provizorie a executării
sunt obligatorii şi în soluţionarea prezentei sesizări.
66. Având caracterul unei cereri incidentale, cererea de suspendare provizorie a executării
silite se judecă de instanţa competentă să soluţioneze cererea principală, chiar dacă ar fi de
competenţa materială sau teritorială a altei instanţe judecătoreşti, potrivit dispoziţiilor art. 123
67. În consecinţă, prorogarea legală de competenţă operează în favoarea instanţei
competente să soluţioneze cererea principală (instanţa de executare), iar nu în favoarea instanţei
învestite cu cererea principală.
68. De altfel, dacă până acum exista posibilitatea ca instanţa să aprecieze la momentul
soluţionării cererii de suspendare provizorie a executării silite că este competentă material să
soluţioneze o atare cerere, iar ulterior, la primul termen fixat pentru soluţionarea contestaţiei la
executare, să constate că nu este competentă să judece contestaţia, ulterior dezlegărilor date de
către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul
legii prin Decizia nr. 20 din 27 septembrie 2021, instanţele de judecată nu vor mai putea face
abstracţie de considerentele care au justificat pronunţarea acestei decizii menite să unifice
jurisprudenţa divergentă existentă anterior în ceea ce priveşte determinarea instanţei de
executare.
69. Prin Decizia nr. 20 din 27 septembrie 2021, dată în interpretarea şi aplicarea unitară a
dispoziţiilor art. 651 alin. (1), art. 666, art. 712, art. 714 şi art. 112 din Codul de procedură civilă,
s-a stabilit că instanţa de executare competentă teritorial să soluţioneze contestaţia la executare
silită formulată de unul dintre debitorii la care se referă titlul executoriu este judecătoria care a
încuviinţat executarea silită a acelui titlu executoriu, în afara cazurilor în care legea dispune
altfel.
70. În considerarea principiului unicităţii instanţei de executare s-a stabilit că una şi
aceeaşi instanţă soluţionează atât cererile de încuviinţare a executării silite, cât şi cererile având
ca obiect contestaţie la executare, precum şi orice alte incidente apărute în cursul executării silite,
cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe sau organe, potrivit celor prevăzute de
alin. (3) al art. 651 din Codul de procedură civilă, respectiva instanţă fiind calificată drept
instanţă de executare de către legiuitor.
71. În cadrul considerentelor deciziei sus-menţionate s-a reţinut că, de regulă, nu pot
exista două instanţe de executare în cadrul aceleiaşi executări silite, iar atunci când legiuitorul a
dorit să confere şi altei instanţe competenţa de a soluţiona o contestaţie la executare a indicat în
mod expres acest lucru [în acest sens s-a făcut trimitere la art. 714 alin. (2) din Codul de
procedură civilă]. Astfel, încă din momentul încuviinţării executării silite este determinată
instanţa de executare, aceasta fiind unică pe tot parcursul întregii proceduri de executare silită,
potrivit art. 651 alin. (2) din Codul de procedură civilă.
72. În acest context, instanţa învestită cu o cerere de suspendare provizorie a executării
silite este obligată să îşi verifice competenţa cu privire la cererea cu care a fost sesizată, în
temeiul art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă, analizându-şi competenţa în funcţie de
art. 714 din acelaşi cod.
108
73. Caracterul unic şi exclusiv al instanţei de executare prevăzute de art. 651 din Codul
de procedură civilă nu doar că justifică, ci impune instanţei să facă aplicarea dispoziţiilor art. 131
74. În contextul pronunţării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru
soluţionarea recursului în interesul legii a Deciziei nr. 20 din 27 septembrie 2021, prin care a fost
stabilită instanţa competentă material să soluţioneze contestaţia la executare, respectarea
dezlegării date prin această decizie impune instanţei învestite cu o cerere de suspendare
provizorie a executării silite obligaţia de a-şi verifica competenţa pentru a se asigura respectarea
principiului unicităţii instanţei de executare.
75. Sunt astfel eliminate orice eventuale abuzuri care ar putea fi săvârşite de petenţi prin
înregistrarea pe rolul mai multor instanţe a unor cereri de suspendare provizorie a executării
silite, în scopul obţinerii în cele din urmă a unei suspendări.
76. Caracterul urgent al cererii de suspendare provizorie a executării silite nu poate
constitui un motiv în sine care să se opună unei soluţii de declinare a competenţei în favoarea
instanţei de executare.
77. Chiar dacă urgenţa este de esenţa cererii de suspendare provizorie a executării silite şi
cu siguranţă este motivul principal pentru care este formulată de către persoanele interesate, acest
argument nu poate constitui în sine o justificare pentru instanţă de a pronunţa o hotărâre
favorabilă de suspendare, cu ignorarea normelor de ordine publică referitoare la competenţa
generală, materială ori teritorială, neputându-se ajunge pe cale de interpretare la stabilirea unor
criterii de determinare a competenţei care nu au suport în dispoziţiile Codului de procedură
civilă, contrar prevederilor art. 122 din acest act normativ.
78. Prin urmare, toate deciziile pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în
această materie în mecanismele de unificare a practicii judiciare, care au fost indicate în
considerentele acestei decizii, oferă părţilor criteriile necesare în determinarea instanţei de
executare competente pentru obţinerea unei soluţii de suspendare, cu respectarea atât a normelor
de competenţă, cât şi a dezideratului principal avut în vedere de părţi, şi anume urgenţa cererii.
[...]
Soluția: Admite recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă, stabileşte că:
În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 58 alin. (5) din Legea nr.
119/1996 cu privire la actele de stare civilă, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare, art. 94 pct. 1 lit. b) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare (atât în redactarea anterioară Legii nr.
310/2018, cât şi în redactarea ulterioară acestei legi), art. 100 alin. (2) şi (4) din Legea nr.
287/2009 privind Codul civil, art. 2 alin. (1) lit. c), f) şi i) şi alin. (2) şi art. 5 alin. (2) din Legea
contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, revine
judecătoriilor competenţa materială procesuală de soluţionare în primă instanţă a cererilor în
anulare/contestaţiilor formulate împotriva dispoziţiilor emise de primari în soluţionarea
cererilor de rectificare a actelor de stare civilă.
109
Considerente:
[...] 61. Actele de stare civilă (de naştere, căsătorie şi deces) întocmite, potrivit legii, în
registrele de stare civilă, împreună cu certificatele de stare civilă eliberate pe baza acestora fac
dovada stării civile a persoanei, potrivit art. 99 alin. (1) din Codul civil şi art. 12 din Legea nr.
119/1996. Potrivit art. 99 alin. (2) din Codul civil şi art. 1 din Legea nr. 119/1996, actele de stare
civilă sunt înscrisuri autentice şi fac dovada până la înscrierea în fals, pentru ceea ce reprezintă
constatările personale ale ofiţerului de stare civilă şi până la proba contrară, pentru celelalte
menţiuni.
62. Anularea, completarea, modificarea actelor de stare civilă, precum şi rectificarea
acestora sunt reglementate de art. 100 din Codul civil, respectiv art. 57 şi art. 58 din Legea nr.
119/1996, precum şi art. 125-130 din Metodologia cu privire la aplicarea unitară a dispoziţiilor în
materie de stare civilă, aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 64/2011.
63. Oricare dintre aceste operaţiuni se referă la actele de stare civilă întocmite în
registrele de stare civilă şi menţiunile înscrise pe acestea/pe marginea acestora, înţelese ca acte
doveditoare ale stării civile [art. 100 alin. (1) şi (2) din Codul civil; art. 57 alin. (1) şi art. 58 alin.
(1) din Legea nr. 119/1996; art. 125 alin. (1) şi (2) din Metodologia aprobată prin Hotărârea
Guvernului nr. 64/2011].
64. Sintagma acte de stare civilă întocmite în registrele de stare civilă are aceeaşi
semnificaţie cu sintagma înregistrări în registrele de stare civilă.
65. Dacă anularea, completarea şi modificarea actelor de stare civilă sau a menţiunilor
înscrise pe marginea acestora presupun parcurgerea unei proceduri judiciare, de competenţa
instanţelor judecătoreşti, şi obţinerea unei hotărâri judecătoreşti definitive în baza căreia atari
operaţiuni pot fi efectuate [a se vedea art. 100 alin. (1) din Codul civil; art. 57 alin. (1) din Legea
nr. 119/1996; art. 125 alin. (1) din Metodologia aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 64/2011],
pentru rectificarea actelor de stare civilă, care înseamnă simpla îndreptare a unor erori materiale
comise cu ocazia înregistrărilor de stare civilă, s-a reglementat calea administrativă de
soluţionare, dată în competenţa primarului unităţii administrativ-teritoriale ce are în păstrare
actul de stare civilă [art. 100 alin. (2) din Codul civil; art. 58 din Legea nr. 119/1996; art. 129 din
Metodologia aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 64/2011].
66. Art. 100 alin. (4) teza a II-a din Codul civil califică în mod expres dispoziţia
primarului referitoare la rectificarea, la cerere sau din oficiu, a actului de stare civilă ca fiind act
administrativ. Această calificare se impune, coroborând dispoziţiile amintite cu cele ale art. 2
alin. (1) lit. i) şi alin. (2) din Legea nr. 554/2004, şi în privinţa dispoziţiei de respingere a cererii
de rectificare a unui act de stare civilă sau a refuzului de emitere a unei dispoziţii de rectificare,
care ar avea valoarea juridică a unui act administrativ asimilat.
67. Dar calificarea actului nu atrage automat competenţa materială procesuală a
instanţelor de contencios administrativ de a soluţiona o cerere îndreptată împotriva acestui act,
câtă vreme, potrivit art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, nu pot fi atacate pe calea
contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se
prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară.
68. Astfel, în ceea ce priveşte competenţa materială de soluţionare a cererilor privind
înregistrările în registrele de stare civilă, prin lege organică, respectiv prin art. 94 pct. 1 lit. b) din
Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, atât în redactarea anterioară modificărilor
aduse prin art. I pct. 8 din Legea nr. 310/2018, cât şi în redactarea ulterioară acestor modificări,
se stabileşte că judecătoriile judecă în primă instanţă aceste cereri.
110
69. Fără nicio îndoială, rectificarea actelor de stare civilă se subsumează categoriei
generic enunţate în cuprinsul art. 94 pct. 1 lit. b) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de
procedură civilă, a cererilor referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, textul
nedistingând în funcţie de obiectul cererii - anularea, completarea sau modificarea actului de
stare civilă sau anularea dispoziţiei pe care autoritatea administrativă o emite în soluţionarea
cererii de rectificare a actului de stare civilă. De esenţa oricăreia dintre aceste proceduri este că
cererile privesc înregistrări în registrele de stare civilă.
70. Este de remarcat că, prin art. I pct. 8 din Legea nr. 310/2018, dispoziţiile art. 94 pct. 1
lit. b) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă au fost modificate în sensul
înlocuirii sintagmei finale "potrivit legii" cu sintagma "date de lege în competenţa instanţelor
judecătoreşti". Însă, indiferent de forma avută în vedere, art. 94 pct. 1 lit. b) din Legea nr.
134/2010 privind Codul de procedură civilă stabileşte competenţa materială procesuală de
soluţionare a cererilor în favoarea judecătoriei.
71. Nu pot fi identificate argumente viabile pentru stabilirea unei competenţe materiale
procesuale diferite de soluţionare în primă instanţă a cererilor care privesc rectificarea actului de
stare civilă faţă de cele care privesc anularea, completarea sau modificarea actului de stare civilă,
respectiv pentru partajarea competenţei între tribunal, ca instanţă de contencios administrativ, şi
judecătorie, în funcţie de felul intervenţiei asupra actului de stare civilă.
72. Dacă pentru anularea, completarea sau modificarea actelor de stare civilă competenţa
revine judecătoriei, cu atât mai mult pentru soluţionarea unor cereri de o complexitate mai
redusă, vizând corectarea unor erori materiale din cuprinsul unor astfel de acte, nu se justifică
atribuirea competenţei unei instanţe mai mari în grad.
73. În acelaşi sens trebuie avută în vedere şi concepţia legiuitorului, care a tratat unitar
anularea, completarea, modificarea şi rectificarea actelor de stare civilă în cuprinsul art. 100 din
Codul civil şi al capitolului V din Metodologia cu privire la aplicarea unitară a dispoziţiilor în
materie de stare civilă, aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 64/2011.
74. Aşa cum se arată şi în memoriul de recurs în interesul legii, în favoarea aceleiaşi
interpretări a normelor pledează şi argumente de ordin istoric şi teleologic.
75. Astfel, Legea nr. 119/1996 a fost modificată în scopul compatibilizării prevederilor
sale cu cele ale Codului civil, care, prin art. 100 alin. (4) teza a II-a, califică expres, ca fiind act
administrativ, dispoziţia prin care se dispune rectificarea unui act de stare civilă. Cu prilejul
acestor modificări, legiuitorul ar fi avut posibilitatea să stabilească şi competenţa materială de
soluţionare a acţiunilor în anulare/contestaţiilor împotriva acestor dispoziţii, în considerarea
acestei calificări a actului contestat. Dar legiuitorul nu a modificat dispoziţiile art. 58 alin. (5)
[ex-art. 61 alin. (3)] din Legea nr. 119/1996, în sensul stabilirii competenţei materiale procesuale
în considerarea naturii administrative a actului care face obiectul contestaţiei, ci a conservat
soluţia legislativă anterioară.
76. Aceasta demonstrează o dată în plus că nu s-a urmărit fragmentarea competenţei în
materia înregistrărilor în registrele de stare civilă, plenitudinea de competenţă a judecătoriilor în
această materie fiind păstrată, chiar şi pentru situaţiile în care obiect al cererii de chemare în
judecată este un act administrativ. [...]
111
b) Decizii de respingere
Soluția: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Colegiul de conducere al
Curţii de Apel Cluj pentru pronunţarea unui recurs în interesul legii asupra următoarei
probleme de drept:
"Principiul nominalismului monetar, reglementat prin dispoziţiile art. 1578 din Codul
civil de la 1864 şi art. 1.488 alin. (1) din noul Cod civil, este aplicabil şi contractelor de
împrumut încheiate pe teritoriul României între un consumator şi un furnizor de servicii
financiare, în cazul cărora suma împrumutată este stabilită în monedă străină, iar restituirea
împrumutului prin plăţi periodice (lunare) se realizează în aceeaşi monedă?"
Considerente:
[...] 44. Prima hotărâre, Decizia civilă nr. 534 din 9 martie 2019 a Tribunalului
Specializat Cluj, care conţine concluziile instanţei că nu era aplicabil contractului de credit dedus
judecăţii principiul nominalismului monetar, consacrat de art. 1578 din Codul civil de la 1864,
cuprinde totodată şi constatarea că, în concret, clauza de risc valutar nu cuprindea nicio referire
la dispoziţiile art. 1578 din Codul civil de la 1864 sau la principiul nominalismului monetar. Prin
urmare, nu este cazul unei jurisprudenţe neunitare, întrucât instanţa nu a constatat transpunerea
de către părţi a acestei reguli de drept în convenţia de credit, situaţia de fapt avută în vedere la
soluţionarea cauzei fiind diferită.
45. Nici a doua hotărâre, respectiv Decizia civilă nr. 972 din 7 mai 2018 a Tribunalului
Specializat Cluj, nu evidenţiază existenţa unei jurisprudenţe neunitare. Pe de o parte, cauza are
un alt obiect, clauzele deduse judecăţii în vederea constatării caracterului abuziv nu se referă la
moneda creditului, ci privesc accesul băncii creditoare la disponibilităţile băneşti din conturile
împrumutatului, precum şi dreptul acesteia de a reţine contravaloarea debitelor aferente
creditului. Pe de altă parte, de asemenea, instanţa a constatat că nu era cazul unei transpuneri de
către părţi a unei reguli de drept în convenţia de credit, întrucât clauza de risc valutar nu
cuprindea nicio trimitere la dispoziţiile art. 1578 din Codul civil de la 1864 sau la principiul
nominalismului monetar.
46. În fine, a treia hotărâre, respectiv Sentinţa civilă nr. 215 din 25 ianuarie 2016 a
Tribunalului Specializat Cluj, este rămasă definitivă prin Decizia nr. 222 din 30 ianuarie 2020 a
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a civilă. Instanţa supremă nu a efectuat controlul
de legalitate în recurs asupra deciziei pronunţate în apel de Curtea de Apel Cluj, ci a luat act de
achiesarea tacită a recurentei-pârâte la decizia prin care s-a menţinut sentinţa primei instanţe.
Prin hotărârea tribunalului s-a reţinut că regula de principiu pentru împrumuturile în valută nu ar
fi cea prevăzută de art. 1578 din Codul civil din 1864, în legătură cu care se reţine caracterul
imperativ al normei, ci norma supletivă prevăzută de art. 1576 din Codul civil de la 1864.
Interesul unei calificări a normelor ce alcătuiesc regimul juridic de drept comun al contractului
de credit, determinat de obiectul obligaţiei de restituire, era legat direct de consecinţa
inaplicabilităţii excepţiei prevăzute de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 în ipoteza unei
norme supletive.
47. Este de observat că această hotărâre judecătorească, ce susţine prima opinie
jurisprudenţială minoritară, este anterioară pronunţării la 20 septembrie 2017 a hotărârii Curţii de
Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii
Româneşti - S.A., care a clarificat această problemă, în sensul că în posibila arie de excludere din
domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE se numără nu doar clauzele care transpun
112
prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile
între părţi în lipsa unei derogări contractuale de la acestea, în acelaşi sens fiind şi hotărârea Curţii
de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în Cauza C-81/19, astfel încât nu subzistă nici interesul
unei eventuale reformulări a problemei de drept supuse analizei, pentru pronunţarea recursului în
interesul legii.
48. Ceea ce se observă din analiza hotărârilor judecătoreşti prin care acţiunile
reclamanţilor consumatori au fost respinse, încadrate de titularul sesizării în a doua orientare
jurisprudenţială majoritară, este faptul că nu relevă aceeaşi chestiune de drept, în sensul art. 515
din Codul de procedură civilă, adică aplicarea şi interpretarea diferită a normei de drept ce
reglementează principiul nominalismului monetar, respectiv a art. 1578 din Codul civil de la
1864, în legătură cu care a fost formulată sesizarea, ci posibilitatea instanţei de a analiza, din
perspectiva caracterului abuziv, clauza care a preluat în contract principiul nominalismului
monetar. Nu este deci îndeplinită condiţia jurisprudenţei diferite în problema de drept semnalată,
prevăzută de art. 515 din Codul de procedură civilă.
49. Având în vedere obiectul cauzelor soluţionate prin hotărârile judecătoreşti ataşate
sesizării, şi anume nulitatea clauzelor din contracte de credit bancar, în virtutea dispoziţiilor
speciale ale Legii nr. 193/2000, se ridică problema măsurii în care clauza nenegociată referitoare
la rambursarea creditului în moneda acestuia reprezintă o transpunere contractuală a principiului
nominalismului reglementat prin dispoziţiile art. 1578 din Codul civil de la 1864. Or, obiectul
sesizării, în cadrul acestui mecanism de unificare a practicii judiciare, nu poate privi decât una
sau mai multe dispoziţii legale care au fost interpretate şi aplicate în mod diferit, nu şi o clauză
contractuală.
50. Premisele recursului în interesul legii sunt acelea că o prevedere legală conţine
reglementări îndoielnice, lacunare ori neclare, necesar a fi lămurite, sub aspectul interpretării,
pentru înlăturarea unei aplicări neunitare a acesteia. Per a contrario, nu sunt asigurate aceste
premise când sesizarea vizează aplicarea unei dispoziţii legale neechivoce la elemente de fapt ale
cauzei, respectiv modalitatea în care judecătorii extrag esenţa unei dispoziţii cu caracter general
şi impersonal şi o aplică diverselor cazuri concrete. Revine instanţelor de judecată rolul de a
realiza o aplicare cazuală, care presupune studiul circumstanţelor particulare ale cererii, iar apoi,
calificarea ei juridică şi, ulterior, pentru emiterea actului jurisdicţional final, aplicarea normei
incidente.
51. Instanţa supremă nu poate fi învestită, în cadrul acestei proceduri, cu aplicarea legii,
în scopul soluţionării cauzelor respective, un asemenea atribut intrând şi fiind necesar să rămână
în sfera de competenţă a instanţelor de judecată.
52. Sesizarea privind aplicarea principiului nominalismului monetar, în cazul în care
suma împrumutată este stabilită în monedă străină, iar restituirea se realizează în aceeaşi
monedă, ridică o problemă de aplicare a dispoziţiilor legale considerate a fi incidente în speţă,
întrucât stabilirea dacă o clauză nenegociată, dintr-un contract de credit încheiat cu un
consumator, integrează dispoziţia legală ce reglementează principiul nominalismului monetar în
domeniul contractual, ori părţile au convenit, în mod expres, să înlăture incidenţa normei din
Codul civil, ori au convenit, în mod indirect, derogarea de la regula de drept reprezintă chestiuni
de fapt care se stabilesc cazual, în concret, pe baza evaluării directe a instanţelor.
Rezultă, implicit, că şi aprecierea exceptării clauzelor respective de la mecanismul de
control, pe fond, al clauzelor abuzive reprezintă o chestiune care trebuie stabilită de către
instanţe, în raport cu circumstanţele fiecărei speţe. [...]
113
Soluția: Respinge, ca inadmisibil, recursul în interesul legii declarat de Colegiul de
conducere al Curţii de Apel Braşov, cu privire la următoarea problemă de drept:
Interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 60 alin. (2) din Legea nr. 263/2010
privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul de
a se stabili dacă reducerea vârstei standard de pensionare prevăzută de art. 58 poate fi
cumulată cu aceea reglementată de art. 55 din Legea nr. 263/2010.
Considerente:
[...] 53. Existenţa a doar două hotărâri judecătoreşti definitive prin care au fost pronunţate
soluţii divergente asupra problemei de drept supuse analizei în prezentul recurs în interesul legii
constituie însă numai un posibil indiciu în direcţia unei practici judiciare divergente, întrucât
noţiunea de practică judiciară presupune că instanţele judecătoreşti au fost învestite cu
soluţionarea acelei probleme de drept într-un număr mai semnificativ de cauze, astfel încât
devine posibilă identificarea unei orientări majoritare şi a alteia minoritare sau a unei divergenţe
serioase între instanţele judecătoreşti în interpretarea şi aplicarea legii.
54. De regulă, un număr relativ restrâns de hotărâri judecătoreşti în soluţionarea neunitară
a aceleiaşi probleme de drept se circumscrie, din perspectiva acestei condiţii de admisibilitate,
mecanismului alternativ de unificare a pronunţării unei hotărâri prealabile pentru a se da o
dezlegare de principiu chestiunii de drept în discuţie.
55. Totodată, în evaluarea acestei condiţii vizând întinderea practicii judiciare, alături de
celelalte condiţii de admisibilitate a procedurii hotărârii prealabile, ar fi necesar să fie luată în
considerare şi vocaţia redusă în practică a aplicabilităţii concomitente a celor două norme - art.
55 şi 58 din Legea nr. 263/2010 - având în vedere premisele de fapt obligatorii, anume ca
asiguratul să fie o persoană cu handicap grav, accentuat sau mediu şi, în acelaşi timp, să fi
desfăşurat activitate în grupele superioare de muncă, situaţii care, se presupune, sunt rare totuşi
în realitatea socială.
56. Procedând şi la verificarea actelor Dosarului nr. 2.672/1/2019 al Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în care s-a pronunţat
Decizia nr. 12 din 17 februarie 2020, de respingere, ca inadmisibilă, a sesizării pentru
pronunţarea unei hotărâri prealabile cu privire la o chestiune de drept identică, se constată că şi
în acel dosar au fost ataşate ori doar s-a făcut referire la trei hotărâri judecătoreşti pronunţate pe
aceeaşi chestiune de drept, anume: Decizia civilă nr. 662/AS din 7 decembrie 2016 a Curţii de
Apel Constanţa - Secţia I civilă, Sentinţa civilă nr. 1.048 din 22 februarie 2019 a Tribunalului
Bucureşti - Secţia a VII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, aflată în apel pe rolul Curţii de
Apel Bucureşti la momentul respectiv, dar soluţionarea apelului a fost suspendată în temeiul art.
520 alin. (4) din Codul de procedură civilă, şi Decizia civilă nr. 97 din 21 februarie 2019 a Curţii
de Apel Iaşi - Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale.
57. Prin urmare, chiar reunind cele două hotărâri judecătoreşti ataşate la memoriul de
recurs în interesul legii cu cele două hotărâri judecătoreşti definitive din dosarul constituit pe
rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept,
condiţia cu privire la existenţa unei practici judiciare neunitare, în contextul acestei cerinţe de
admisibilitate a recursului în interesul legii, în continuare, nu poate fi reţinută ca fiind
îndeplinită.
58. În principiu, practica judiciară neunitară trebuie să fie mai consistentă în cazul
recursului în interesul legii decât în mecanismul hotărârii prealabile, procedura din urmă
114
justificându-şi pe deplin utilitatea şi eficienţa în ipoteza unei practici judiciare incipiente sau în
curs de formare.
59. Lipsa sau existenţa unei practici judiciare simbolice pentru declanşarea recursului în
interesul legii a fost sancţionată cu inadmisibilitatea sesizării într-o jurisprudenţă constantă a
instanţei supreme în cadrul acestui mecanism de unificare; în acest sens a se vedea deciziile
Completului pentru soluţionarea recursului în interesul Legii nr. 6 din 8 decembrie 2014,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 87 din 2 februarie 2015; nr. 11 din 23
mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 13 iulie 2016,
paragrafele 24 şi 25; nr. 18 din 2 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 970 din 7 decembrie 2017, paragrafele 39-48; nr. 19 din 14 septembrie 2020,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.192 din 8 decembrie 2020, paragrafele
40-45; nr. 3 din 15 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din
22 aprilie 2021, paragrafele 34, 35 şi 43-49 etc.
60. Având în vedere neîntrunirea acestei cerinţe de ordin procedural, în aplicarea
prevederilor art. 515 din Codul de procedură civilă, recursul în interesul legii va fi respins ca
inadmisibil, neimpunându-se analizarea pe fond a problemei de drept.
61. Nu este lipsită de importanţă precizarea că nu s-ar putea concluziona în sensul
neîndeplinirii rolului constituţional al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a asigura interpretarea
şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale,
astfel cum stabileşte art. 126 alin. (3) din Constituţia României, republicată, chiar dacă sesizarea
în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea aceleiaşi chestiuni de drept a
fost şi ea respinsă, ca inadmisibilă, prin Decizia nr. 12 din 17 februarie 2020, soluţie identică şi
în privinţa prezentului recurs în interesul legii, întrucât îndeplinirea acestui rol de către instanţa
supremă nu se poate realiza decât în condiţiile legii, respectiv cu respectarea dispoziţiilor
imperative ale art. 515 din Codul de procedură civilă (în cazul recursului în interesul legii) sau a
prevederilor arătate în considerentele deciziei pronunţate în mecanismul hotărârii prealabile. [...]
3) Decizia nr. 22/2021, publicată în M. Of. nr. 1168 din 9 decembrie 2021
Soluția: Respinge, ca inadmisibil, recursul în interesul legii formulat de Colegiul de
conducere al Curţii de Apel Bucureşti cu privire la următoarea problemă de drept:
Interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) lit. i) din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările şi
completările ulterioare, în cauzele în care ca urmare a decesului făptuitorului se pronunţă o
soluţie de clasare de către procuror.
Considerente:
[...] 56. (...) autorul recursului în interesul legii arată că dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. i)
din O.U.G. nr. 80/2013 au fost aplicate diferit în cererile aflate în competenţa instanţelor civile,
care au avut ca obiect despăgubiri civile pentru prejudiciile materiale şi morale decurgând din
cauze penale, atunci când s-a pronunţat o soluţie de clasare de către procuror pentru că a
intervenit decesul făptuitorului.
57. Astfel, s-a evidenţiat în memoriul adresat instanţei supreme că majoritatea
judecătorilor din instanţele arondate Curţii de Apel Bucureşti, consultaţi în legătură cu
chestiunea de drept analizată, au apreciat că dispoziţia legală în discuţie nu trebuie interpretată
restrictiv, iar scutirea de taxă de timbru trebuie să opereze, deoarece noţiunea de cauză penală nu
115
poate fi restrânsă doar la faza judecăţii în faţa instanţei penale, excluzând etapa urmăririi penale.
Aceşti judecători au considerat că la momentul primirii cererii de chemare în judecată, când
instanţei civile îi revine obligaţia stabilirii caracterului timbrabil al cererii, aceasta nu este în
măsură să aprecieze pe baza unui probatoriu concludent dacă fapta imputată pârâtului este sau nu
infracţiune ori dacă sesizarea penală a avut caracter abuziv.
58. Dimpotrivă, într-o altă opinie, judecătorii consultaţi au subliniat că scutirea de taxă de
timbru intervine excepţional, numai atunci când - indiferent de punerea în mişcare a acţiunii
penale, corelată sau necorelată cu decesul făptuitorului - din datele şi actele dosarului civil,
existente la momentul examinării timbrajului, există indiciile săvârşirii unei infracţiuni.
59. Totodată, în memoriul de recurs în interesul legii, autorul sesizării prezintă in extenso
opinia Institutului Naţional al Magistraturii, exprimată în cadrul întâlnirii reprezentanţilor
Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor civile ale curţilor de apel de la
Bacău, Oradea şi Piteşti, însuşită de participanţi cu majoritate de voturi.
60. Din aceste date rezultă două aspecte relevante care se opun criteriilor de admisibilitate
stabilite mai sus:
- în primul rând, opiniile divergente sunt rezultatul dezbaterilor judiciare ale judecătorilor
instanţelor aflate în circumscripţia Curţii de Apel Bucureşti, consultaţi în legătură cu aplicarea
dispoziţiilor art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013, premergător memoriului de recurs în
interesul legii, iar nu rezultatul unei jurisprudenţe divergente;
- în al doilea rând, chestiunea de drept abordată excedează obiectului recursului în
interesul legii şi este cu mult mai largă, deoarece, în dezbateri, opiniile exprimate au vizat
lămurirea sferei acţiunilor, cererilor, căilor de atac ordinare sau extraordinare adresate instanţei
civile, referitoare la cauze penale, care au ca obiect despăgubiri civile pentru prejudiciile
materiale şi morale decurgând din acestea. Dezbaterile au purtat asupra lămuririi noţiunii de
cauză penală în relaţie cu posibilitatea instanţei civile de a verifica, în stadiul preliminar al
procesului, dacă fapta imputată pârâtului este sau nu infracţiune ori dacă este necesară o astfel de
constatare prin raportare la existenţa unei sesizări cu caracter penal ori indiferent de stadiul
acesteia, ca situaţie premisă pentru verificarea caracterului timbrabil al cererilor adresate
instanţelor civile.
61. Din această perspectivă, opiniile cu caracter divergent nu corespund obiectului
sesizării care are un spectru limitat la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 29 alin. (1) lit. i)
din O.U.G. nr. 80/2013 în cauzele în care, ca urmare a decesului făptuitorului, se pronunţă o
soluţie de clasare de către procuror. Soluţionarea recursului în interesul legii cu acest obiect nu
poate fi totuşi realizată printr-o dezlegare cu valoare de principiu în lipsa lămuririi situaţiei
premisă, just identificată de colectivele de judecători consultate, dar care nu face obiectul
sesizării.
62. Chiar şi dincolo de aceste aspecte, examinând hotărârile judecătoreşti ataşate
memoriului adresat instanţei supreme pentru pronunţarea unei decizii în interesul legii, se
constată că au fost anexate 13 hotărâri judecătoreşti dintre care:
- sunt identificate 10 decizii pronunţate în apel, exclusiv de către secţiile civile ale Curţii
de Apel Bucureşti în litigii care au ca obiect plata despăgubirilor materiale şi morale ale
victimelor accidentelor de autoturisme, formulate de acestea în contradictoriu cu societăţile de
asigurare, Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii ori Biroul Asigurărilor de Autovehicule din
România, în care, ca situaţie de fapt, persoanele considerate responsabile de producerea
accidentelor au decedat.
116
În toate aceste decizii, chestiunea stabilirii caracterului timbrabil al căii de atac nu se
regăseşte examinată de instanţele care au pronunţat deciziile în cauză, aşa încât nu se poate
stabili dacă, în raport cu obiectul recursului în interesul legii astfel cum a fost formulat, practica
judiciară relevată are caracter divergent din perspectiva aplicării diferite a dispoziţiilor art. 29
alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013.
Aceste decizii nu pot fi considerate ca reflectând o practică diferită, iar pentru realizarea
examenului jurisprudenţial ca temei al recursului în interesul legii ele nu pot fi fructificate,
întrucât nu conţin referiri la aplicarea normei de drept analizate nici în mod direct, prin
examinarea acesteia şi pronunţarea unor hotărâri care să reflecte dispoziţii specific adoptate în
legătură cu timbrarea apelurilor, nici implicit, prin constatarea îndeplinirii obligaţiei de a timbra
sau a caracterului netimbrabil al apelurilor.
- sunt identificate 3 încheieri pronunţate în procedura reexaminării taxei judiciare de
timbru de tribunale. Dintre acestea, Încheierea nr. 135A din 8 octombrie 2020 a Tribunalului
Ilfov - Secţia civilă nu se circumscrie obiectului recursului în interesul legii, întrucât urmărirea
penală în cauză a fost finalizată prin ordonanţa procurorului, constatându-se că nu există interes
public în continuarea urmăririi penale pentru infracţiunea cercetată, iar Încheierea nr. 87A din 21
iulie 2020, pronunţată de aceeaşi instanţă este de asemenea plasată în afara sferei analizei
fondului sesizării, întrucât în cauză nu există nicio circumstanţă referitoare la decesul autorului
pretinsei cauze penale.
63. În concordanţă cu obiectul prezentei sesizări poate fi examinată numai Încheierea din
23 aprilie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă, în care instanţa a
constatat scutirea reclamantului de obligaţia de a timbra în temeiul art. 29 alin. (1) lit. i) din
O.U.G. nr. 80/2013, prevalându-se la nivelul argumentării de Decizia nr. 1.827 din 11 iunie
2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă în aplicarea dispoziţiilor
similare din Legea nr. 146/1997, prin care s-a statuat că beneficiul scutirii trebuie analizat de la
caz la caz, inclusiv sub aspectul cauzelor de impunitate, fără a se putea exclude de plano scutirea
în situaţia în care procesul penal a luat sfârşit în faza urmăririi penale, prin soluţii de scoatere de
sub urmărire penală şi de neîncepere a urmăririi penale.
64. Acest examen permite să se constate că soluţiile de practică judiciară anexate
memoriului de recurs în interesul legii nu relevă existenţa unei practici neunitare, dintre toate
acestea numai o singură încheiere reflectând soluţia instanţei de judecată dată în aplicarea art. 29
alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013 într-o acţiune civilă în despăgubire pentru daunele produse
ca urmare a săvârşirii unei fapte pentru care procurorul a pronunţat o soluţie de clasare ca urmare
a decesului făptuitorului.
65. Pe aceste premise se reţine că această condiţie de admisibilitate a recursului în
interesul legii nu este îndeplinită, întrucât analiza jurisprudenţei selectate nu reflectă soluţionarea
diferită a chestiunii de drept care face obiectul sesizării cu acest recurs.
66. Următoarea condiţie examinată în verificarea admisibilităţii recursului în interesul
legii vizează existenţa unor hotărâri definitive, anexate sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, condiţie impusă de art. 515 din Codul de procedură civilă, şi se justifică prin necesitatea
demonstrării că jurisprudenţa a evoluat diferit ori antagonic în mod definitiv prin hotărâri care,
nemaiputând fi schimbate, atestă cristalizarea unei practici neunitare.
67. Cu acest prilej, trebuie subliniat că, în examinarea acestei condiţii, nu prezintă
relevanţă consultările efectuate în cadrul instanţelor, redate în memoriul de recurs în interesul
legii ori opiniile ştiinţifice exprimate în cadrul întâlnirilor de unificare a practicii organizate la
nivel naţional, chiar dacă acestea pot reprezenta repere utile ale unei viitoare jurisprudenţe.
117
68. Aşa cum s-a arătat, necesitatea unificării practicii judiciare prin mecanismul
recursului în interesul legii se impune numai dacă divergenţa de jurisprudenţă s-a ivit la nivelul
interpretării ori aplicării legii prin hotărâri judecătoreşti definitive.
69. Colegiul de conducere al curţii de apel care a formulat sesizarea a anexat cererii un
număr de 13 hotărâri, dintre care 10 sunt pronunţate de instanţa de apel în cauze în care, având ca
reper data înregistrării dosarelor, deciziile erau susceptibile de recurs potrivit art. 27 din Codul de
procedură civilă şi în considerarea efectelor Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curţii
Constituţionale (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017),
nefiind dovedit caracterul lor definitiv, deşi această obligaţie revenea titularului sesizării.
70. Au însă caracter definitiv încheierile pronunţate în procedura reexaminării taxelor
judiciare de timbru, potrivit dispoziţiilor art. 39 alin. (2) teza I din O.U.G. nr. 80/2013, dar, dintre
acestea, numai una reflectă în mod relevant aplicarea dispoziţiei legale supuse examinării,
celelalte neavând utilitate, astfel cum s-a arătat în examinarea primului criteriu de admisibilitate,
deoarece vizează ipoteze de aplicare a legii diferenţiate de cea care face obiectul cererii.
71. Or, practica judiciară nu poate fi considerată divergentă dacă numai una dintre
hotărârile supuse examinării întruneşte cerinţele impuse de lege, lipsind condiţia contradicţiei în
practica judiciară, aspect care relevă neîndeplinirea celei de-a doua condiţii de admisibilitate a
recursului în interesul legii.
72. În fine, din perspectiva aptitudinii sesizării de a răspunde scopului prefigurat de lege,
spre a fi admisibil, trebuie subliniat că, potrivit art. 514 din Codul de procedură civilă, recursul în
interesul legii trebuie să fie promovat în scopul interpretării şi aplicării unitare a legii de către
toate instanţele judecătoreşti.
73. Această aptitudine este necesar evaluată prin modalitatea de identificare a obiectului
sesizării, o chestiune de drept caracterizată, de natură să ducă la lămurirea modului de aplicare şi
interpretare a normei de drept printr-o dezlegare de principiu, generală, care să rezolve întreaga
problematică a unui text de lege.
74. De altfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut, în practica sa în această materie,
că pe calea recursului în interesul legii nu se poate statua o concluzie cu valabilitate generală, de
natură a asigura aplicarea unitară a legii, dacă aceasta depinde de anumite chestiuni specifice ori
circumstanţiale fiecărei cauze, aceasta fiind o problemă de aplicare a legii (a se vedea Decizia nr.
1 din 16 ianuarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece
recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 210 din 29
martie 2012).
75. Or, sesizarea, astfel cum a fost formulată, porneşte de la o premisă extrasă cazual, pe
baza căreia solicită o dezlegare cu valoare de principiu; cu alte cuvinte, se solicită Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie nu interpretarea, în genere, a art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013,
ci aplicarea acestui text de lege în cazul în care, ca urmare a decesului făptuitorului, se pronunţă
în materie penală o soluţie de clasare de către procuror, ceea ce nu este concordant scopului
acestui demers.
76. Aplicarea textului de lege la o ipoteză nu poate însă constitui fundamentul
interpretării legii pe calea recursului în interesul legii, deoarece dispoziţia legală însăşi nu se
limitează la cazul prefigurat de autorul sesizării.
77. Astfel cum au sesizat judecătorii din cadrul instanţelor judecătoreşti arondate Curţii
de Apel Bucureşti, care au fost consultaţi în legătură cu interpretarea şi aplicarea legii, şi cum s-a
subliniat în opinia redată pe larg a Institutului Naţional al Magistraturii, suscită interpretări
diferite noţiunea de "acţiune/cerere (...) referitoare la cauzele penale, inclusiv despăgubirile civile
118
pentru prejudiciile materiale şi morale decurgând din acestea", fiind de lămurit în mod esenţial
dacă noţiunea de cauză penală permite instanţei civile, la un moment începător al procesului, să
deceleze dacă se pot folosi de repere circumstanţiale minime pentru a stabili dacă fapta imputată
pârâtului constituie infracţiune potrivit legii penale ori dacă este suficientă existenţa unei sesizări
cu caracter penal, în scopul de a stabili dacă acţiunea promovată în faţa instanţei civile este
scutită de plata taxelor judiciare de timbru.
78. Dincolo de această chestiune de drept care presupune clarificarea juridică a sintagmei
"cauză penală" în contextul O.U.G. nr. 80/2013 referitoare la taxele judiciare de timbru datorate
în procesele civile, ipoteza clasării sesizării penale pentru motivul decesului făptuitorului nu
reprezintă decât o problemă de aplicare a legii, ceea ce nu poate face, în mod particular, obiectul
interpretării normei de drept pe calea recursului în interesul legii.
79. Aceasta, întrucât se cere instanţei supreme să stabilească dacă într-un caz concret,
stabilit pe baza circumstanţelor dosarului, legea este sau nu aplicabilă, substituindu-se atribuţiilor
care intră şi trebuie să rămână în competenţa instanţei care judecă litigiul; legea are întotdeauna
caracter general şi impersonal, din care judecătorii trebuie să extragă sensul aplicării sale într-un
caz concret.
80. Astfel, stabilirea caracterului timbrabil al acţiunii civile în despăgubiri în situaţia în
care sesizarea cu caracter penal a fost clasată ca urmare a decesului făptuitorului prin
pronunţarea unei hotărâri de principiu cu valoare obligatorie nu reprezintă decât o ipoteză a
aplicării textului de lege; a statua dacă în acest caz acţiunea civilă are sau nu caracter timbrabil
semnifică implicit o rescriere a textului legii ca efect al enumerării situaţiilor posibil cuprinse de
art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013, ceea ce instanţei sesizate nu îi este permis, fiind
neconcordant scopului recursului în interesul legii (în acelaşi sens sunt şi dezlegările date de
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin
Decizia nr. 11 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din
13 iulie 2016).
81. Deşi dispoziţiile procesuale anterior evocate nu impun condiţia ca practica judiciară
neunitară să se fi ivit la nivelul mai multor curţi de apel pentru ca recursul în interesul legii să fie
admisibil, totuşi jurisprudenţa neunitară trebuie să fie reflectată într-un număr semnificativ de
hotărâri judecătoreşti definitive, în care să se fi analizat problema de drept disputată, pentru a fi
activat acest mecanism de unificare a practicii judiciare (a se vedea Decizia nr. 19 din 15
2018, şi Decizia nr. 16 din 20 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
773 din 24 septembrie 2019, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul
competent să judece recursul în interesul legii).
82. Or, existenţa unei singure hotărâri judecătoreşti definitive, în care a fost analizată
problema de drept ce formează obiectul prezentei sesizări, nu are aptitudinea de a dovedi
existenţa unei practici judiciare neunitare. [...]
119
II. Decizii pronunţate în materie penală
Decizii de admitere
Soluţia: Admite recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi stabileşte că:
În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 37 din Codul penal, în ipoteza în
care constată existenţa unei condamnări definitive pentru o infracţiune continuată, instanţa
învestită cu judecarea unor acţiuni sau inacţiuni care intră în conţinutul constitutiv al aceleiaşi
infracţiuni va proceda la recalcularea pedepsei ţinând seama de infracţiunea săvârşită în
întregul ei, va stabili o pedeapsă unică ce nu poate fi mai mică decât cea pronunţată anterior şi
va dispune anularea formelor de executare emise ca urmare a condamnării anterioare şi
emiterea unora noi în conformitate cu hotărârea pronunţată sau, după caz, va constata
executată pedeapsa.
Considerente:
[...] Problema de drept soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti, ce face obiectul
dezbaterii, este generată de abordarea diferită asupra posibilităţii aplicării tratamentului
sancţionator reglementat de art. 37 din Codul penal, în lipsa unor dispoziţii procesual penale care
să permită desfiinţarea hotărârii definitive anterioare, reunirea cauzelor şi pronunţarea unei
hotărâri cu privire la toate actele materiale care intră în conţinutul infracţiunii unice continuate.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul
legii constată că pentru lămurirea problemei de drept se impune prezentarea parcursului evolutiv
al practicii judiciare prin prisma modificărilor intervenite în dispoziţiile legale relevante.
Astfel, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor Codului penal anterior, practica judiciară
a statuat constant şi unanim în sensul că aplicarea tratamentului sancţionator, constând în
recalcularea pedepsei celui condamnat definitiv pentru o infracţiune continuată prin stabilirea
unei pedepse pentru infracţiunea săvârşită în întregul ei, revine judecătorului ulterior învestit cu
judecarea altor acte materiale care intră în conţinutul constitutiv al acesteia, doctrina de
specialitate fiind în acelaşi sens.
Această jurisprudenţă unitară şi necontestată a avut ca fundament interpretarea literală
coroborată a dispoziţiilor art. 43 din Codul penal din 1969 şi art. 449 din Codul de procedură
penală din 1968, modificarea pedepsei în cursul executării constituind un remediu ce opera
exclusiv în ipoteza în care se constata cu ocazia punerii în executare sau în cursul executării
pedepsei existenţa a două sau mai multe hotărâri definitive pentru acte care intră în conţinutul
aceleiaşi infracţiuni.
Se remarcă faptul că dispoziţiile de drept material ce reglementează tratamentul
sancţionator aplicabil în ipoteza în care o persoană condamnată definitiv pentru o infracţiune
continuată este judecată ulterior pentru acte materiale care intră în conţinutul aceleiaşi
infracţiuni, precum şi dispoziţiile procesual penale vizând procedura modificării pedepsei în
cursul executării nu au suferit modificări.
Astfel, atât dispoziţiile art. 37 din Codul penal în vigoare, cât şi ale art. 43 din Codul
penal din 1969, purtând denumirea marginală „Recalcularea pedepsei pentru infracţiunea
continuată sau complexă”, reglementează în mod identic tratamentul sancţionator al infracţiunii
continuate în ipoteza prezentată şi prevăd că: „Dacă cel (infractorul – în Codul penal din 1969,
120
n.r.) condamnat definitiv pentru o infracţiune continuată sau complexă este judecat ulterior şi
pentru alte acţiuni sau inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni, ţinându-se seama de
infracţiunea săvârşită în întregul ei, se stabileşte o pedeapsă corespunzătoare, care nu poate fi
mai uşoară decât cea pronunţată anterior.”
De asemenea, nici dispoziţiile ce reglementează instituţia modificării pedepsei în cursul
executării nu prezintă deosebiri, art. 585 alin. (1) din Codul de procedură penală fiind identic cu
art. 449 alin. (1) din Codul de procedură penală din 1968, în sensul că: „Pedeapsa pronunţată
poate fi modificată, dacă la punerea în executare a hotărârii sau în cursul executării pedepsei se
constată, pe baza unei alte hotărâri definitive, existenţa vreuneia dintre următoarele situaţii: (...)
c) acte care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni.”
Ca atare, interpretarea literală a normelor relevante nu justifică schimbarea intervenită în
practica judiciară în ceea ce priveşte aplicarea tratamentului sancţionator prevăzut de lege pentru
infracţiunea unică, în formă continuată, de instanţa învestită să judece acte materiale care intră în
conţinutul constitutiv al acesteia, atunci când pentru unele acte materiale există o hotărâre rămasă
anterior definitivă.
De altfel, orientarea jurisprudenţială potrivit căreia nu este posibilă aplicarea normei de
drept material (art. 37 din Codul penal) se bazează pe modificările intervenite în plan procesual,
constând în aceea că, în Codul de procedură penală în vigoare, nu a fost preluată o dispoziţie
similară celei reglementate de art. 335 din Codul de procedură penală din 1968 cu denumirea
marginală „Extinderea acţiunii penale pentru alte acte materiale.”
Astfel, alineatul (2) al normei amintite prevedea că, în ipoteza în care „cu privire la unele
din actele care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni s-a pronunţat anterior o hotărâre definitivă,
instanţa reuneşte cauza cu aceea în care s-a dat hotărârea definitivă, pronunţând o nouă hotărâre
în raport cu toate actele care intră în conţinutul infracţiunii, şi desfiinţează hotărârea anterioară.”
Interpretând sistematic norma legală menţionată, se observă că reglementarea procedurii
extinderii acţiunii penale era nu doar justificată, ci şi necesară pentru a integra coerent
dispoziţiile imperative ale art. 37 alin. (3) din Codul de procedură penală din 1968, care statuau
asupra obligativităţii reunirii cauzelor atunci când era incident cazul de indivizibilitate prevăzut
de art. 33 lit. c) din Codul de procedură penală din 1968, respectiv „în cazul infracţiunii
continuate sau în orice alte cazuri când două sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură
infracţiune.”
Aşadar, procedura extinderii acţiunii penale pentru alte acte materiale în ipoteza
prevăzută de art. 335 alin. (2) din Codul de procedură penală din 1968 reglementa în concret
modalitatea de aplicare a dispoziţiilor art. 37 alin. (3) din Codul penal din 1969, potrivit cărora
„reunirea este obligatorie în toate cauzele” în cazul actelor materiale ce intră în conţinutul unei
infracţiuni unice continuate, atunci când, cu privire la unele dintre acestea, s-a pronunţat anterior
o hotărâre definitivă. Ca atare, obligativitatea reunirii cauzelor şi judecarea acestora de aceeaşi
instanţă reclamau desfiinţarea hotărârii anterioare.
Trebuie subliniat că reunirea în procedura extinderii acţiunii penale pentru alte acte
materiale opera în privinţa cauzelor şi nu are semnificaţia „reunirii” actelor materiale într-o
infracţiune unică în scopul de a aplica tratamentul sancţionator pentru întreaga activitate
infracţională. Absorbţia juridică a actelor materiale în cadrul unei infracţiuni unice se reflectă din
punct de vedere procedural în constatarea expresă a împrejurării că faptele constituie acte
materiale ale aceleiaşi infracţiuni continuate, subsecvent analizării întrunirii condiţiilor legale
privind unicitatea infracţiunii, desfiinţarea formelor de executare emise în baza condamnării
121
anterioare şi emiterea unora noi în executarea ultimei hotărâri, cu excepţia situaţiei în care se
constată executată pedeapsa.
Codul de procedură penală în vigoare nu a preluat obligativitatea reunirii cauzelor care au
ca obiect acte ce alcătuiesc o singură infracţiune, cum este cazul infracţiunii continuate, al
concursului formal de infracţiuni sau al infracţiunii complexe, reunirea cauzelor putând fi
dispusă de instanţă doar dacă acestea se află în faţa primei instanţe sau în faţa instanţei de apel,
aşa cum prevăd dispoziţiile art. 45 alin. (2) din Codul de procedură penală.
Această reglementare se înscrie în opţiunea de politică penală a legiuitorului în privinţa
procesului penal, relevată de tezele prealabile privind elaborarea proiectului Codului de
procedură penală, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 829/2007, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 556 din 14 august 2007, în cuprinsul cărora se arată expres
intenţia de a elimina „posibilitatea extinderii acţiunii penale sau a procesului penal, instituţii care
duc la soluţionarea cu întârziere a cauzei cu care a fost sesizată instanţa. Cu privire la noile fapte
descoperite în cursul judecăţii se propune desfăşurarea de proceduri distincte de urmărire penală,
pentru a nu se ajunge la întârzierea sau diluarea cauzei iniţiale deduse judecăţii.”
Ca atare, interpretarea istorico-teleologică nu conferă substanţă tezei potrivit căreia lipsa
unei proceduri similare celei prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul de procedură penală ar
avea drept consecinţă imposibilitatea aplicării art. 37 din Codul penal.
Lipsa unei proceduri prin care cauzele să fie reunite atunci când pentru una din cauze s-a
pronunţat o hotărâre definitivă nu atrage imposibilitatea aplicării tratamentului sancţionator
prevăzut expres de art. 37 din Codul penal, care nu presupune în mod necesar reunirea cauzelor
şi desfiinţarea hotărârii anterioare ci, exclusiv, modificarea pedepsei prin recalcularea acesteia în
raport cu întreaga activitate infracţională.
Consecinţele modificării legislative se reflectă exclusiv în plan procesual, fără a se
răsfrânge asupra tratamentului sancţionator aplicabil şi nu pot legitima înlăturarea aplicării
normei de drept penal, care nu presupune reunirea cauzelor şi, cu atât mai puţin, desfiinţarea
hotărârii de condamnare anterioară.
Recalcularea pedepsei operează chiar şi în lipsa unor dispoziţii similare art. 335 alin. (2)
din Codul de procedură penală din 1968, deoarece suntem în ipoteza în care intervine o
modificare a unei pedepse definitive, prevăzută de lege, modificare care nu afectează autoritatea
de lucru judecat a hotărârii anterioare sub aspectul existenţei faptei şi vinovăţiei şi nici chiar sub
aspectul pedepsei, atât timp cât norma legală fixează limite minime pentru noua sancţiune, în
sensul că pedeapsa nu poate fi mai mică decât cea pronunţată anterior.
A considera că dispoziţia în cauză nu îşi găseşte aplicabilitate decât în faza de executare,
în procedura prevăzută de art. 585 din Codul de procedură penală, nu doar că ar fi contrar normei
legale, ci chiar inoportun, presupunând că, în cunoştinţă de cauză, instanţa de judecată să facă
abstracţie de condamnarea anterioară şi să oblige practic la declanşarea unei noi proceduri pentru
rezolvarea situaţiei juridice create.
Renunţarea la procedura prevăzută de art. 335 alin. (2) din Codul de procedură penală din
1968 privind extinderea acţiunii penale pentru alte acte materiale concomitent cu menţinerea
dispoziţiei ce reglementează tratamentul sancţionator al infracţiunii continuate reflectă opţiunea
legiuitorului ca, în astfel de situaţii, fără a desfiinţa hotărârea anterioară, deci cu respectarea
autorităţii de lucru judecat a acesteia, să se procedeze totuşi la modificarea pedepsei, mecanism
pe care îl regăsim şi în cazul concursului de infracţiuni, de altfel, când, fără a se desfiinţa
condamnarea anterioară, se stabileşte o nouă pedeapsă care are în vedere situaţia juridică prin
raportare la dispoziţiile legale care stabilesc tratamentul sancţionator, dispoziţii de drept material.
122
Opţiunea aceasta reflectă cu precizie faptul că ceea ce se rejudecă într-o astfel de situaţie
este cuantumul pedepsei aplicate, nu şi existenţa faptelor şi a probelor care să dovedească,
dincolo de orice îndoială rezonabilă, că actele materiale în raport cu care s-a statuat prin decizie
definitivă există şi au fost săvârşite de inculpat.
Prin urmare, interpretarea logico-juridică a textelor relevante nu atestă existenţa unui
impediment procesual în aplicarea tratamentului sancţionator prevăzut de art. 37 din Codul
penal.
De altfel, nici în procedura modificării pedepsei în cursul executării prevăzută de art. 585
din Codul de procedură penală nu se prevede reunirea cauzelor şi desfiinţarea hotărârilor
definitive, ci exclusiv modificarea pedepsei ca efect al constatării existenţei unuia dintre cazurile
prevăzute expres, printre care şi condamnări distincte pentru acte care intră în conţinutul
aceleiaşi infracţiuni.
Or, dacă în faza de executare a procesului penal aplicarea tratamentului sancţionator nu
este condiţionată de desfiinţarea hotărârilor pronunţate, în lipsa unei prevederi exprese contrarii,
aceasta nu constituie o condiţie nici pentru aplicarea directă a aceloraşi dispoziţii de instanţa
învestită cu judecarea de alte acte materiale subsecvent rămânerii definitive a condamnării
anterioare, cu atât mai mult cu cât art. 37 din Codul penal are ca premisă o judecată în curs
pentru acte care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni.
Mai mult, în practică se pot ivi situaţii în care omisiunea constatării existenţei unei
hotărâri de condamnare definitive pentru acte ce intră în conţinutul infracţiunii unice ce face
obiectul judecăţii şi a aplicării tratamentului corespunzător să afecteze legalitatea încadrării
juridice, situaţie ce nu poate fi remediată în faza de executare. Astfel, cu titlu de exemplu,
reţinerea de „consecinţe deosebit de grave” se determină în cazul infracţiunii continuate prin
raportare la paguba cauzată prin toate acţiunile sau inacţiunile prin care se realizează elementul
material al laturii obiective a infracţiunii, în conformitate cu Decizia nr. XIV/2006, pronunţată în
recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite.
De asemenea, condamnarea la o pedeapsă distinctă pentru acte care intră în conţinutul
aceleiaşi infracţiuni poate prelungi executarea pedepsei închisorii dincolo de limitele legale, în
situaţia în care cel condamnat a executat anterior o pedeapsă egală cu maximul special sau
orientată spre maxim, iar durata executată de acesta până la soluţionarea cererii de modificare a
pedepsei depăşeşte maximul special al pedepsei.
Cât despre ipoteza în care legea penală apreciată mai favorabilă este Codul penal din
1969, infracţiunea continuată fiind epuizată cât timp acesta a fost în vigoare, inculpatul nu ar
putea beneficia de tratamentul juridic corespunzător legii penale identificate ca mai favorabilă,
legea procesual penală fiind de imediată aplicare, un astfel de raţionament fiind absurd.
Cu privire la această chestiune, trebuie subliniat că statuarea asupra legii penale mai
favorabile se face prin luarea în considerare a multipli factori, a situaţiei juridice în ansamblu. Ca
atare, simplul fapt că tratamentul sancţionator al infracţiunii continuate în ipoteza normei
prevăzute de art. 37 din Codul penal nu a suferit modificări este insuficient pentru a concluziona
că nu se pune problema aplicării legii în forma anterioară.
Sintetizând, aplicarea tratamentului sancţionator prevăzut de art. 37 din Codul penal este
nu doar posibilă, ci chiar obligatorie în cursul judecăţii în primă instanţă dacă sunt îndeplinite
condiţiile legale, existenţa unui proces în curs fiind chiar premisa textului legal care instituie
implicit şi o normă de competenţă în acest sens.
Recalcularea pedepsei aplicate prin hotărârea de condamnare anterioară, ţinând seama de
infracţiunea săvârşită în întregul ei, reflectă situaţia juridică reală, respectiv unicitatea ilicitului
123
penal, şi nu constituie o „extindere a obiectului judecăţii”, în contextul în care simpla aplicare a
tratamentului sancţionator nu implică o judecată asupra acuzaţiei penale în cauza rămasă
definitivă.
Ca atare, pentru a da eficienţă normei nu este necesară o procedură similară celei
prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul de procedură penală din 1968, reunirea cauzelor şi
desfiinţarea hotărârii anterioare fiind expresia necesităţii extinderii acţiunii penale şi a
obligativităţii reunirii cauzelor sub imperiul codului anterior, condiţionări ce nu se regăsesc în
actuala reglementare.
De altfel, nici procedura prevăzută de art. 585 din Codul de procedură penală nu conduce
la desfiinţarea hotărârilor definitive şi nu există niciun argument rezonabil care să justifice teza
potrivit căreia instanţa în cursul judecăţii altor acte materiale ar trebui să poată desfiinţa
condamnarea anterioară pentru acte care constituie o infracţiune unică, în timp ce instanţa de
executare este dispensată de această condiţie.
Interpretarea potrivit căreia tratamentul sancţionator poate fi aplicat exclusiv în faza de
executare este contrară atât dispoziţiilor art. 37 din Codul penal, cât şi celor prevăzute de art. 585
din Codul de procedură penală, norme ce au în vedere situaţii premisă distincte, şi are ca
justificare lipsa unor reguli procesuale a căror necesitate nu poate fi argumentată obiectiv.
Singura limitare vizează faza judecăţii în primă instanţă, în sensul că aplicarea tratamentului
sancţionator nu poate fi antamată direct în apel, limitare ce decurge însă din garanţia dublului
grad de jurisdicţie în materie penală.
În fine, în considerarea şi a principiului universal valabil ce călăuzeşte activitatea
instanţei de judecată, conform căruia orice normă juridică trebuie astfel interpretată încât să se
identifice posibilitatea aplicării ei, iar nu să se motiveze imposibilitatea - actus interpretandus est
potius ut valeat quam pereat - în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 37 din Codul
penal, în ipoteza în care constată existenţa unei condamnări definitive pentru o infracţiune
continuată, instanţa învestită cu judecarea unor acţiuni sau inacţiuni care intră în conţinutul
constitutiv al aceleiaşi infracţiuni va proceda la recalcularea pedepsei ţinând seama de
infracţiunea săvârşită în întregul ei, va stabili o pedeapsă unică ce nu poate fi mai mică decât cea
pronunţată anterior şi va dispune anularea formelor de executare emise ca urmare a condamnării
anterioare şi emiterea unora noi în conformitate cu hotărârea pronunţată sau, după caz, va
constata executată pedeapsa. [...]
În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 45 alin. (5) din Codul penal, în
materia tratamentului penal al concursului de infracţiuni, aplicarea pedepsei accesorii
presupune stabilirea acesteia mai întâi pe lângă pedeapsa principală iniţială şi, apoi, pe lângă
pedeapsa principală rezultantă.
Considerente:
[...] Încălcarea normei penale impune sancţiuni de drept penal, ca pedeapsa accesorie ce
se aplică pe lângă pedepsele privative de libertate (închisoare sau detenţiune pe viaţă) după cum
legiuitorul a stabilit prin art. 54 din Codul penal care, în definiţia dată pedepsei accesorii, indică
nu doar conţinutul acestui tip de pedeapsă constând în interzicerea exercitării unor drepturi, ci şi
124
condiţia de accesorialitate faţă de pedeapsa privativă de libertate pronunţată prin hotărârea de
condamnare.
Caracterul accesoriu al pedepsei reglementate de dispoziţiile art. 54 din Codul penal
derivă din modul său de executare, care are loc, de principiu, din momentul rămânerii definitive
a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată
sau considerată ca executată, respectiv, de regulă, concomitent cu executarea pedepsei privative
de libertate, ceea ce a şi condus la reglementarea pedepselor în ordinea în care se execută, astfel
că dispoziţiile privind pedeapsa accesorie le succedă pe cele ce reglementează pedeapsa
principală şi le precedă pe cele ce privesc pedeapsa complementară (art. 53-55 din Codul penal).
Se subliniază că pedeapsa accesorie nu poate fiinţa independent de pedeapsa principală
privativă de libertate, neavând importanţă sub aspectul caracterului de accesorialitate faptul că
pedeapsa prevăzută de art. 54 din Codul penal este atrasă, de cele mai multe ori, de aplicarea
pedepsei complementare cu care va avea acelaşi conţinut (aspect datorat faptului că pedeapsa
închisorii este prevăzută de lege pentru un număr mai mare de infracţiuni decât detenţiunea pe
viaţă).
Prin sistemul sancţionator instituit de Codul penal, care include pedeapsa accesorie, se
tinde a se menţine un echilibru între dezideratul apărării societăţii prin protecţia ordinii publice,
repararea prejudiciului cauzat victimelor şi luarea în considerare a nevoii de reintegrare socială a
celui condamnat.
În expunerea de motive a Codului penal s-a arătat că, în reglementarea sistemului
pedepselor, principala preocupare a fost aceea de a crea un mecanism care, prin flexibilitate şi
diversitate, să permită alegerea şi aplicarea celor mai adecvate măsuri, pentru a putea asigura, în
acest fel, atât o constrângere proporţională în raport cu gravitatea infracţiunii săvârşite şi
periculozitatea infractorului, cât şi o modalitate eficientă de recuperare socială a infractorului.
Reliefându-se caracterul adaptabil al pedepsei, în general, în doctrină s-a specificat
raportat la pedeapsă - atât cea din norma de incriminare, cât şi cea impusă in concreto, privită ca
o consecinţă a principiului individualizării - că trebuie să aibă aptitudinea de a reflecta gravitatea
faptei şi periculozitatea făptuitorului, pentru a exista şansa realizării scopului ei (Florin
Streteanu, Daniel Niţu - Drept penal. Partea generală, vol. II, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2018, pag. 285).
În ordinea de idei a celor de mai sus, se desprinde, ca prim aspect, că regimul
sancţionator consfinţit de art. 65 din Codul penal, cu denumirea marginală Conţinutul şi modul
de executare a pedepsei accesorii a interzicerii unor drepturi, permite, în cadrul procesului de
individualizare raportat la infracţiunea săvârşită pentru care s-a dispus condamnarea la pedeapsa
principală a închisorii, aplicarea pe lângă aceasta a pedepsei accesorii a interzicerii exercitării
drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi d)-o) din Codul penal, a căror exercitare a
fost interzisă, în concret, de instanţă ca pedeapsă complementară.
În această ipoteză, a individualizării pedepsei pentru infracţiunea singulară pentru care s-a
dispus condamnarea, când alături de pedeapsa principală a închisorii s-a aplicat şi pedeapsa
complementară a interzicerii exercitării unuia sau a mai multor drepturi dintre cele prevăzute de
art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi d)-o) din Codul penal, pedeapsa accesorie preia regimul de aplicare a
pedepsei complementare, ceea ce înseamnă că aplicarea pedepsei accesorii va fi obligatorie sau
facultativă, după cum interzicerea exercitării unor drepturi, ca pedeapsă complementară, este
obligatorie sau facultativă.
Concluzia se impune având în vedere dependenţa pedepsei accesorii de pedeapsa
complementară alăturată pedepsei închisorii, aşa încât se desprinde regula că aplicarea pedepsei
125
accesorii este, de principiu, facultativă, întrucât, la rândul său, de regulă, pedeapsa
complementară este lăsată la aprecierea instanţei, necesitatea acesteia din urmă fiind stabilită în
raport cu natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana infractorului conform
art. 67 alin. (1) din Codul penal (în această situaţie, aplicarea pedepsei complementare este
condiţie sine qua non pentru aplicarea pedepsei accesorii, urmând a avea acelaşi conţinut).
Interconectarea dintre aceste tipuri secundare de pedeapsă, care, pe de altă parte, nu pot avea
existenţă autonomă faţă de pedeapsa principală a închisorii, ilustrează că motivele care conduc la
necesitatea aplicării pedepsei complementare se regăsesc automat în fundamentarea aplicării
pedepsei accesorii.
Pornind de la aceeaşi caracteristică a strânsei legături a pedepsei accesorii cu pedeapsa
complementară a interzicerii exercitării unor drepturi, pedeapsa accesorie se aplică obligatoriu
atunci când pedeapsa complementară este prevăzută expres prin norma de incriminare din Partea
specială a Codului penal ori legislaţia specială, pentru infracţiunea săvârşită [art. 67 alin. (2) din
Codul penal] sau prin norme din Partea generală art. 57 - Neaplicarea detenţiunii pe viaţă).
Raţiunea identităţii de conţinut a pedepsei accesorii cu pedeapsa complementară a
interzicerii exercitării unor drepturi însoţind pedeapsa principală a închisorii rezidă în
împrejurarea că, dacă instanţa a apreciat, în funcţie de infracţiunea singulară săvârşită, că se
impune pentru o justă individualizare a sancţiunii penale interzicerea exercitării unor drepturi
dintre cele enumerate de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi d)-o) din Codul penal, ca pedeapsă
complementară care se execută după momentele stabilite de art. 68 alin. (1) lit. c) din Codul
penal (respectiv după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de
pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei), cu atât mai mult
interzicerea exercitării aceloraşi drepturi concrete ce compun pedeapsa complementară apare
justificată, ca pedeapsă accesorie, faţă de împrejurarea că executarea pedepsei accesorii începe
din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare (chiar dacă persoana nu a fost
încarcerată) şi durează până când pedeapsa închisorii a fost executată sau considerată ca
executată.
Prin urmare, se asigură o continuitate firească a interzicerii exercitării aceloraşi drepturi
pe durata executării pedepsei principale a închisorii şi, ulterior, după executarea acestei pedepse
principale, pe o perioadă de timp cuprinsă între unu şi cinci ani, stabilită de instanţă ca durată a
pedepsei complementare [art. 66 alin. (1) din Codul penal].
Din interpretarea logico-teleologică a dispoziţiilor ce reglementează pedeapsa accesorie şi
pedeapsa complementară rezultă că instanţa va face mai întâi o individualizare judiciară a
pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi, care coincide cu individualizarea judiciară a
pedepsei accesorii, din moment ce drepturile interzise ca pedeapsă complementară vor fi
interzise ca pedeapsă accesorie, asigurându-se continuitatea drepturilor interzise înainte şi după
executarea pedepsei principale a închisorii.
O altă situaţie când pedeapsa accesorie se impune cu caracter obligatoriu este cea în care
pedeapsa principală aplicată pentru infracţiunea singulară săvârşită este detenţiunea pe viaţă, în
conformitate cu art. 65 alin. (2) din Codul penal, caz în care se realizează o individualizare
distinctă a pedepsei accesorii, în cadrul drepturilor ce pot fi interzise dintre cele enumerate de art.
66 alin. (1) lit. a)-o) din Codul penal, după gravitatea faptei şi persoana făptuitorului. În acest
caz, conţinutul pedepsei accesorii nu mai este influenţat de conţinutul pedepsei complementare a
interzicerii unor drepturi a cărei aplicabilitate nu este permisă de lege alături de pedeapsa
detenţiunii pe viaţă.
126
Pentru considerentele expuse anterior, se conchide că art. 65 alin. (3) din Codul penal are
în vedere modul de executare a pedepsei accesorii în cazul infracţiunii singulare pentru
săvârşirea căreia s-a dispus condamnarea la o pedeapsă principală privativă de libertate
(închisoare sau detenţiune pe viaţă), contribuind la o mai adecvată individualizare a pedepsei in
genere prin amplificarea caracterului aflictiv al tratamentului sancţionator stabilit.
În mod distinct, pentru concursul de infracţiuni, art. 45 din Codul penal reglementează
deopotrivă cu regimul juridic al pedepselor complementare şi al măsurilor de siguranţă şi
regimul juridic al pedepselor accesorii, spre deosebire de vechiul Cod penal care prevedea, prin
art. 35, numai regimul pedepselor complementare şi al măsurilor de siguranţă în cazul acestei
pluralităţi de infracţiuni.
Legiferarea expresă a regimului juridic al pedepsei accesorii în situaţia concursului de
infracţiuni, prin art. 45 alin. (5) din Codul penal, alături de dispoziţii care instituie reguli de
aplicare şi executare a pedepsei accesorii în cazul condamnării la pedeapsa închisorii sau a
detenţiunii pe viaţă pentru o infracţiune singulară, prin art. 65 din Codul penal, evidenţiază
existenţa unor reguli speciale de aplicare a pedepsei accesorii (care se va executa) în situaţia
concursului de infracţiuni.
În argumentare se evidenţiază că, în cuprinsul art. 45 alin. (5) din Codul penal, legiuitorul
a folosit, cu raportare la momentul contopirii, sintagma pedeapsă accesorie rezultată, ceea ce
implică preexistenţa stabilirii pentru cel puţin una dintre infracţiunile concurente a pedepsei
accesorii aferente pedepsei principale (eventual alăturate şi unei pedepse complementare a
interzicerii exercitării unor drepturi cu identitate de conţinut, dacă pedeapsa principală este
închisoarea). Ipoteza presupune, aşadar, stabilirea iniţială a uneia sau a mai multor pedepse
accesorii pe lângă pedepsele principale, condiţie explicit arătată în textul legal - dacă pe lângă
pedepsele principale au fost stabilite una sau mai multe pedepse accesorii.
În considerarea dispoziţiilor art. 45 alin. (5) din Codul penal, care fac trimitere la
alineatele (1)-(3) ale aceluiaşi articol, se reţine că, în cazul concursului de infracţiuni, pedeapsa
accesorie rezultată se aplică după următoarele reguli:
– dacă pentru una dintre infracţiunile ce face parte din concursul de infracţiuni s-a stabilit
pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării unor drepturi, aceasta se aplică alături de pedeapsa
principală rezultantă, chiar dacă pedeapsa accesorie nu a fost stabilită pe lângă pedeapsa
privativă de libertate cea mai grea [aplicarea corespunzătoare a art. 45 alin. (1) din Codul penal
în cazul pedepsei accesorii];
– dacă pentru două sau mai multe dintre infracţiunile concurente, alături de fiecare
pedeapsă privativă de libertate, s-a stabilit pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării unor
drepturi cu acelaşi conţinut, aceasta se aplică alături de pedeapsa principală rezultantă [aplicarea
corespunzătoare a art. 45 alin. (3) lit. a) din Codul penal în cazul pedepsei accesorii];
– dacă pentru două sau mai multe dintre infracţiunile ce compun concursul de infracţiuni,
alături de pedepsele privative de libertate, s-au stabilit pedepse accesorii ale interzicerii
exercitării unor drepturi cu un conţinut concret diferit, acestea toate se aplică alături de pedeapsa
principală rezultantă deoarece prin fiecare pedeapsă accesorie stabilită s-a urmărit o altă finalitate
[aplicarea corespunzătoare a art. 45 alin. (2) din Codul penal în cazul pedepsei accesorii].
Stabilirea pedepsei accesorii rezultate pentru concursul de infracţiuni urmează, aşadar,
regulile prevăzute pentru pedeapsa complementară.
Se impun însă anumite sublinieri în legătură cu aplicarea art. 45 alin. (1)-(3) din Codul
penal în cazul pedepsei accesorii, care derivă din conţinutul mult mai amplu al pedepsei
complementare conturat prin dispoziţiile art. 55 din Codul penal, faţă de cel al pedepsei
127
accesorii, şi din aspectul particular constând în aceea că pentru pedeapsa complementară
legiuitorul a prevăzut perioada de timp pentru care se poate institui.
Astfel, pedeapsa accesorie constă exclusiv în interzicerea exercitării unor drepturi
conform art. 54 din Codul penal, aşa încât în cazul pedepsei accesorii este exclusă ipoteza
prevăzută de art. 45 alin. (2) din Codul penal referitoare la pedepse de natură diferită, această
sintagmă având aplicabilitate numai pentru pedeapsa complementară care poate consta nu doar în
interzicerea exercitării unor drepturi dintre cele enumerate expres de art. 66 din Codul penal, ci şi
în degradare militară şi publicarea hotărârii de condamnare, potrivit art. 55 din Codul penal (în
acest sens, Constantin Mitrache, Cristian Mitrache - Drept penal român. Partea generală, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2019, pag. 341-342; G. Bodoroncea s.a. - Cod penal. Comentariu
pe articole, Ed. C.H. BECK, Bucureşti, 2020, pag. 262).
De asemenea, se observă, pornind de la prevederile art. 45 alin. (3) lit. a) din Codul penal,
că durata cea mai grea nu constituie un criteriu pentru aplicarea pedepsei accesorii rezultate, ca
în situaţia pedepselor complementare aplicate pentru concursul de infracţiuni. Durata pedepsei
accesorii coincide, ca regulă, cu cea a pedepsei principale rezultante privative de libertate, aşa
cum stabilesc prevederile art. 54 şi art. 65 alin. (3) din Codul penal, dispoziţii preluate de art. 45
alin. (5) din Codul penal prin care legiuitorul a reglementat distinct modul de executare a
pedepsei accesorii în cazul concursului de infracţiuni. Severitatea pedepsei accesorii nu se poate
raporta la durata acesteia deoarece durata sa este influenţată de cea a pedepsei principale.
În cazul în care pedeapsa principală rezultantă este detenţiunea pe viaţă aplicată în baza
art. 39 alin. (2) din Codul penal (care permite aplicarea detenţiunii pe viaţă atunci când s-au
stabilit pentru infracţiunile concurente pedepse cu închisoarea şi pedeapsa cea mai mare
împreună cu sporul de o treime pentru contopire depăşeşte limita indicată de textul legal, iar
pentru una dintre infracţiuni pedeapsa prevăzută de lege este de 20 de ani închisoare sau mai
mare), pedeapsa accesorie rezultată se aplică după aceleaşi reguli instituite de art. 45 alin. (5) din
Codul penal, fiind luate în considerare pedepsele accesorii deja stabilite pentru infracţiunile
concurente, reguli care se vor respecta independent de faptul că nu se aplică o pedeapsă
complementară rezultantă (Florin Streteanu, Daniel Niţu - Drept penal. Partea generală, vol. II,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2018, pag. 141).
Ca atare, deşi pedeapsa principală rezultantă este detenţiunea pe viaţă, conţinutul
pedepsei accesorii nu va fi determinat de dispoziţiile art. 65 alin. (2) din Codul penal, întrucât
acestea instituie exigenţe ale stabilirii pedepsei accesorii alăturate pedepsei principale a
detenţiunii pe viaţă în cazul sancţionării comiterii unei infracţiuni singulare, or, pentru
mecanismul de aplicare a pedepsei accesorii în situaţia concursului de infracţiuni sunt incidente,
în toate situaţiile, prevederile exprese ale art. 45 alin. (5) din Codul penal.
Ca orice tip de pedeapsă, cea accesorie trebuie să satisfacă condiţia legalităţii, caracterul
legal al pedepsei, în general, fiind consacrat prin art. 2 alin. (1) din Codul penal care consfinţeşte
că legea prevede pedepsele aplicabile, trăsătura legalităţii pedepsei fiind stipulată şi în art. 23
alin. 12 din Constituţia României - „Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în
condiţiile şi în temeiul legii.” Prin urmare, legalitatea pedepsei concursului de infracţiuni
înseamnă inclusiv respectarea prevederilor legale în ceea ce priveşte aplicarea pedepsei accesorii.
În consecinţă, ca şi în cazul stabilirii pedepsei principale rezultante pentru concursul de
infracţiuni, mecanismul stabilirii pedepsei accesorii rezultate presupune doi paşi, succesivi: mai
întâi sunt stabilite pedepsele accesorii pentru fiecare infracţiune concurentă, iar apoi se aplică
pedeapsa accesorie rezultată pentru întreg concursul de infracţiuni. Astfel, mai întâi, pentru
fiecare dintre infracţiunile concurente (făcând abstracţie de existenţa celorlalte infracţiuni) se
128
stabileşte pedeapsa accesorie - care va avea acelaşi conţinut cu pedeapsa complementară
(facultativă sau obligatorie) a interzicerii exercitării unor drepturi când pedeapsa principală este
închisoarea sau va avea conţinutul prevăzut de art. 65 alin. (2) din Codul penal dacă pedeapsa
principală este detenţiunea pe viaţă (caz de neaplicare a pedepsei complementare). Apoi, în
următoarea etapă, se aplică pedeapsa accesorie rezultată pentru concursul de infracţiuni, după
regulile instituite de art. 45 alin. (1)-(3) din Codul penal.
Dispoziţiile art. 45 alin. (5) din Codul penal nu disting în funcţie de momentul constatării
pluralităţii de infracţiuni a concursului de infracţiuni, iar unde legea nu distinge, nici noi nu
trebuie să distingem (ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus).
Prin urmare, prevederile art. 45 alin. (5) din Codul penal au aplicabilitate nu doar atunci
când condamnarea pentru infracţiunile concurente se dispune prin aceeaşi hotărâre, ci şi în
situaţia judecării separate a infracţiunilor concurente, respectiv când infractorul condamnat
definitiv este judecat ulterior pentru o infracţiune concurentă, precum şi în cazul în care, după ce
o hotărâre de condamnare a rămas definitivă, se constată că cel condamnat mai suferise o
condamnare definitivă pentru o infracţiune concurentă [în cadrul contestaţiei la executare
prevăzute de art. 585 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală]. Pedeapsa accesorie
corespunzătoare pedepsei principale executate care intră în mecanismul contopirii se va regăsi în
conţinutul pedepsei accesorii rezultate, chiar dacă, în mod evident, la rândul său a fost executată,
deoarece, dacă infracţiunile concurente ar fi fost judecate împreună, iar contopirea s-ar fi realizat
la acel moment, pedeapsa accesorie rezultată ar fi inclus interdicţiile exercitării tuturor
drepturilor stabilite ca pedepse accesorii în procesul de individualizare pentru fiecare infracţiune
concurentă.
Voinţa legiuitorului de impunere a pedepsei accesorii în raport cu fiecare pedeapsă
principală privativă de libertate, iar nu direct pe lângă pedeapsa principală rezultantă privativă de
libertate, este confirmată prin reluarea în cuprinsul art. 45 alin. (5) din Codul penal a modalităţii
de executare a pedepsei accesorii rezultate (până la executarea sau considerarea ca executată a
pedepsei privative de libertate), deşi aceasta este prevăzută expres în definiţia dată pedepsei
accesorii prin art. 54 din Codul penal.
În concluzie, pedeapsa accesorie nu se poate aplica direct pe lângă pedeapsa principală
rezultantă privativă de libertate întrucât pedepsele reflectă un proces de individualizare în raport
cu fiecare infracţiune ce compune concursul de infracţiuni. [...]
În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa
de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, infracţiunea de
abuz în serviciu prevăzută în art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi
sancţionarea faptelor de corupţie raportat la art. 297 din Codul penal, care a cauzat o pagubă
materială mai mică sau egală cu echivalentul în lei a 200.000 euro, comisă de o persoană a
cărei calitate nu determină incidenţa dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, este de competenţa parchetului nespecializat, iar nu a
Direcţiei Naţionale Anticorupţie.
129
Dispoziţiile art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
43/2002, referitoare la valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de
corupţie, nu sunt incidente în cazul infracţiunii de abuz în serviciu prevăzute în art. 132 din
Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal.
Considerente:
[...] Problema de drept care a generat practica neunitară constă, în esenţă, în a se stabili
dacă, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, determinarea competenţei de instrumentare a infracţiunii de
abuz în serviciu prevăzute în art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal,
comisă de o persoană a cărei calitate nu determină incidenţa dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. b)
din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, se realizează numai în raport cu primul
criteriu instituit de art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002,
respectiv cel referitor la paguba materială cauzată prin săvârşirea infracţiunii, fără a fi incident şi
cel de-al doilea criteriu referitor la valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul
infracţiunii de corupţie.
Dispoziţiile legale care reglementează competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie sunt
cuprinse în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002.
Legea nr. 78/2000 şi Codul penal reglementează, prin norme de drept material
substanţial, infracţiunile care, în raport cu criteriile prevăzute de art. 13 din Ordonanţa de urgenţă
a Guvernului nr. 43/2002, sunt date în competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie.
Conform art. 3 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002,
Direcţia Naţională Anticorupţie are, printre alte atribuţii, „efectuarea urmăririi penale, în
condiţiile prevăzute în Codul de procedură penală, în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea,
descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie şi în prezenta ordonanţă de urgenţă, pentru
infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 care sunt, potrivit art. 13, în competenţa Direcţiei
Naţionale Anticorupţie.”
Potrivit art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002: „Sunt
de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, cu
modificările şi completările ulterioare, săvârşite în una dintre următoarele condiţii: a) dacă,
indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, au cauzat o pagubă materială mai mare decât
echivalentul în lei a 200.000 euro ori dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul
infracţiunii de corupţie este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro.”
Textul legal enunţat stabileşte două criterii în raport cu care se determină competenţa de
efectuare a urmăririi penale de către Direcţia Naţională Anticorupţie, ambele valorice şi care,
alături de criteriul impus de art. 13 alin. (1) lit. b) din acelaşi act normativ, referitor la calitatea
persoanelor, corespund necesităţii ca numai anumite infracţiuni din cele prevăzute de Legea nr.
78/2000 şi numai infracţiunile de mare corupţie să fie date în competenţa acestei structuri
specializate.
Prima teză a art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002
stabileşte competenţa de efectuare a urmăririi penale Direcţiei Naţionale Anticorupţie pentru
infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare, cu
condiţia ca paguba materială să fie mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro şi aceasta
indiferent de calitatea persoanelor care le săvârşesc.
A doua teză a art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002
atribuie competenţa de efectuare a urmăririi penale Direcţiei Naţionale Anticorupţie pentru
infracţiunile de corupţie, atunci când, indiferent de calitatea persoanei, valoarea sumei sau a
130
bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie este mai mare decât echivalentul în lei a
10.000 euro.
Este esenţial a se observa că art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 43/2002, referindu-se la infracţiunile care sunt de competenţa Direcţiei Naţionale
Anticorupţie, operează cu două noţiuni distincte, respectiv „infracţiunile prevăzute în Legea nr.
78/2000, cu modificările şi completările ulterioare” şi „infracţiune de corupţie.”
Expresia „infracţiune de corupţie” o regăsim şi în art. 13 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, normă care instituie o altă condiţie în raport cu care se
determină competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie pentru infracţiunile de corupţie, cea
referitoare la calitatea persoanelor care săvârşesc astfel de infracţiuni şi care, de asemenea,
limitează competenţa structurii specializate doar la infracţiunile de mare corupţie.
Atât a doua teză a art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
43/2002, cât şi art. 13 alin. (1) lit. b) din acelaşi act normativ operează şi cu noţiunea de
„valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie” şi care, aşa cum
am evidenţiat, constituie chiar criteriul avut în vedere de legiuitor pentru atribuirea competenţei
Direcţiei Naţionale Anticorupţie numai pentru anumite infracţiuni de corupţie.
Art. 13 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 stabileşte că sunt de
competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie infracţiunile împotriva intereselor financiare ale
Uniunii Europene, fără să se prevadă vreun anumit criteriu.
Faptul că în norma procesual penală nu s-a prevăzut niciun criteriu de determinare a
competenţei impune concluzia că toate infracţiunile din această categorie sunt date în competenţa
structurii specializate.
Prin art. 13 alin. (3) din actul normativ mai sus menţionat se stabileşte că sunt de
competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie infracţiunile prevăzute la art. 246, 297 şi 300 din
Codul penal, cu condiţia ca paguba materială să fie mai mare decât echivalentul în lei a
1.000.000 euro.
Se observă că legiuitorul a impus ca, şi pentru aceste infracţiuni reglementate în Codul
penal, atribuirea competenţei structurii de parchet specializate să aibă la bază criteriul pagubei
materiale.
Dispoziţiile legale reliefate uzitează noţiunile de „infracţiunile împotriva intereselor
financiare ale Uniunii Europene” şi de „pagubă materială.”
Se poate concluziona că nu toate infracţiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000 au fost
trecute în competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, ci numai acelea care, potrivit art. 13 din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, sunt trecute în competenţa Direcţiei Naţionale
Anticorupţie ca urmare a săvârşirii lor în condiţiile prevăzute în acest articol sau la care acesta
face trimitere.
Clarificarea problemei de drept sesizate impune lămurirea noţiunilor cu care textul art. 13
alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 operează.
Necesitatea acestui demers rezultă din împrejurarea că s-au exprimat opinii în sensul că
teza a II-a a art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 are în
vedere toate infracţiunile din Legea nr. 78/2000, fără a face distincţie între infracţiunile de
corupţie şi cele asimilate infracţiunilor de corupţie, astfel încât nu se aplică exclusiv
infracţiunilor de corupţie, limitativ prevăzute în secţiunea a 2-a din capitolul III din Legea nr.
78/2000.
Astfel, în paragraful 42 din Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, Curtea Constituţională, referindu-se la
131
Legea nr. 78/2000, a statuat că acest act normativ „constituie o reglementare specială,
derogatorie de la dreptul comun, care instituie măsuri de prevenire, descoperire şi sancţionare a
faptelor de corupţie şi se aplică unei categorii de persoane clar circumstanţiate de legiuitor încă
din primul articol al legii.”
Infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare,
sunt cele reglementate în capitolul III secţiunea 1 denumit: „Categorii de infracţiuni” prin art. 5,
potrivit căruia:
„(1) În înţelesul prezentei legi, sunt infracţiuni de corupţie infracţiunile prevăzute la art.
289-292 din Codul penal, inclusiv atunci când acestea sunt comise de persoanele prevăzute la art.
308 din Codul penal.
(2) În înţelesul prezentei legi, sunt infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie
infracţiunile prevăzute la art. 10-13.
(3) Dispoziţiile prezentei legi sunt aplicabile şi infracţiunilor împotriva intereselor
financiare ale Uniunii Europene prevăzute la art. 181 -185, prin sancţionarea cărora se asigură
protecţia fondurilor şi a resurselor Uniunii Europene.”
Prima categorie de infracţiuni reglementată prin dispoziţia legală enunţată este cea a
infracţiunilor de corupţie ce sunt prevăzute în art. 6 din secţiunea a 2-a intitulată „Infracţiuni de
corupţie” din capitolul III, şi anume infracţiunile de luare de mită, prevăzută la art. 289 din
Codul penal, dare de mită, prevăzută la art. 290 din Codul penal, trafic de influenţă, prevăzută la
art. 291 din Codul penal, şi cumpărare de influenţă, prevăzută la art. 292 din Codul penal.
Codul penal din 1968 a reglementat în titlul VI al părţii speciale infracţiunile care aduc
atingere unor activităţi de interes public sau altor activităţi reglementate de lege.
Acest titlu era structurat în patru capitole: „Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu
serviciul” (capitolul I - art. 246-258); „Infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei” (capitolul
II - art. 259-272); „Infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate” (capitolul III - art. 273-
278); „Infracţiuni privitoare la regimul stabilit pentru unele activităţi reglementate de lege”
(capitolul IV - art. 279-281).
Noul Cod penal adoptat prin Legea nr. 286/2009, care a intrat în vigoare la data de 1
februarie 2014, reglementează în titlul V al părţii speciale „Infracţiunile de corupţie şi de
serviciu”, acesta fiind structurat în două capitole: capitolul I - „Infracţiuni de corupţie” (art. 289-
294) şi capitolul II - „Infracţiuni de serviciu” (art. 295-309), astfel încât, în prezent, există în
Codul penal o delimitară clară a infracţiunilor de corupţie de cele de serviciu.
Infracţiunile prevăzute de art. 6 secţiunea a 2-a din capitolul III din Legea nr. 78/2000
sunt reglementate în capitolul I - „Infracţiuni de corupţie” (art. 289-294) din Codul penal, iar
infracţiunea prevăzută de art. 297 din Codul penal, ce constituie suportul juridic al infracţiunii
prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000, se află în capitolul II - „Infracţiuni de serviciu” (art.
295-309) din Codul penal.
Raportat la această nouă reglementare, care separă infracţiunile de corupţie de
infracţiunile de serviciu şi totodată uzitează sintagma de „infracţiune de corupţie”, devine
evidentă identitatea între noţiunea de infracţiune de corupţie, cu care operează Codul penal, şi
noţiunea de infracţiune de corupţie ce se regăseşte atât în Legea nr. 78/2000, cât şi în Ordonanţa
de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002.
Relevantă este şi împrejurarea că, odată cu punerea în aplicare a noului Cod penal, prin
art. 79 din Legea nr. 187/2012 a fost modificată şi Legea nr. 78/2000, cu modificările şi
completările ulterioare, prevăzându-se la art. 5 că „în înţelesul prezentei legi, sunt infracţiuni de
corupţie infracţiunile prevăzute la art. 289-292 din Codul penal, inclusiv atunci când acestea sunt
132
comise de persoanele prevăzute la art. 308 din Codul penal”, fiind infracţiuni asimilate
infracţiunilor de corupţie infracţiunile prevăzute la art. 10-13.
De asemenea, în alin. (3) al aceluiaşi text normativ se precizează că „dispoziţiile
prezentei legi sunt aplicabile şi infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii
Europene prevăzute la art. 181-185, prin sancţionarea cărora se asigură protecţia fondurilor şi a
resurselor Uniunii Europene.”
Considerentele prezentate impun cu evidenţă, din această perspectivă, punctul de vedere
potrivit cu care noţiunea de „infracţiune de corupţie” din art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 se referă exclusiv la infracţiunile reglementate în
capitolul I - „Infracţiuni de corupţie” din titlul V al părţii speciale „Infracţiunile de corupţie şi de
serviciu” din Codul penal.
Cea de-a doua categorie de infracţiuni la care face trimitere art. 5 alin. (2) din Legea nr.
78/2000 este reprezentată de infracţiunile reglementate prin art. 10-13 secţiunea a 3-a capitolul
III din aceeaşi lege, intitulată „Infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie.”
Legea nr. 78/2000, în varianta iniţială, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 219 din 18 mai 2000, cuprindea în secţiunea a 3-a a capitolului III, cu denumirea marginală
„Infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie”, articolele 10-16.
Ulterior, articolul 132 a fost introdus în cuprinsul secţiunii a 3-a a capitolului III din
Legea nr. 78/2000 prin articolul unic pct. 1 din Legea nr. 521/2004 privind modificarea şi
completarea Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de
corupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.123 din 29 noiembrie 2004.
Dispoziţiile art. 132 au fost modificate prin art. 79 pct. 9 din Legea nr. 187/2012 pentru
punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, motivat de faptul că, în prezent, în art. 297
din Codul penal, cu denumirea marginală „Abuzul în serviciu”, legiuitorul a unificat într-o
singură incriminare faptele de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, de abuz în serviciu
contra intereselor publice şi de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, fapte prevăzute în
texte diferite (art. 246, 247 şi 248) în Codul penal din 1969.
Legiuitorul nu a realizat o corelare a dispoziţiilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 78/2000,
acesta nefiind modificat astfel încât să includă în categoria infracţiunilor asimilate infracţiunilor
de corupţie şi infracţiunile prevăzute de art. 131 din Legea nr. 78/2000 şi de art. 132 din Legea nr.
78/2000.
Art. 132 prevede că în cazul infracţiunilor de abuz în serviciu sau de uzurpare a funcţiei,
dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, limitele
speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.
Ambele infracţiuni la care face trimitere textul legal enunţat sunt incluse în capitolul II -
„Infracţiuni de serviciu” (art. 295-309) al titlului V al părţii speciale „Infracţiunile de corupţie şi
de serviciu” din Codul penal, intenţia legiuitorului fiind, fără echivoc, de a separa cele două
categorii de infracţiuni.
Astfel, dacă art. 6 din secţiunea a 2-a capitolul III din Legea nr. 78/2000 face trimitere la
infracţiuni ce se regăsesc în capitolul I din Codul penal, ambele acte normative identificând
aceste infracţiuni ca fiind infracţiuni de corupţie, art. 132 din Legea nr. 78/2000 se referă la
infracţiuni reglementate în capitolul II din Codul penal ca infracţiuni de serviciu.
Păstrând distincţia, Legea nr. 78/2000 reglementează această infracţiune într-o altă
secţiune decât cea a infracţiunilor de corupţie, secţiunea a 3-a, uzitând, la rândul ei, o
terminologie diferită pentru identificarea grupului de infracţiuni în care a fost inclusă
133
infracţiunea prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000, respectiv infracţiuni asimilate
infracţiunilor de corupţie.
Procesul legislativ permanent de corelare a normelor de drept material substanţial din
Codul penal şi din Legea nr. 78/2000, pe de o parte, şi a acestora cu cele de drept procesual
penal, pe de altă parte, precum şi unitatea de terminologie folosită în cele trei acte normative
exclud ca noţiunea de infracţiune de corupţie să primească o semnificaţie diferită în interpretarea
dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002.
O a treia categorie de infracţiuni la care face trimitere art. 5 alin. (3) din Legea nr.
78/2000 este cea a infracţiunilor reglementate prin art. 181 - art. 185 din secţiunea a 41 -a
intitulată „Infracţiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene.”
Analiza corelată a dispoziţiilor de drept material substanţial şi a celor de drept procesual
penal, pe cele trei paliere, Legea nr. 78/2000, Codul penal şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 43/2002, inclusiv prin trimitere la modificările legislative, impune cu evidenţă concluzia că
Legea nr. 78/2000 reglementează trei mari categorii de infracţiuni, cele prevăzute în art. 5, şi,
important în ceea ce priveşte problema de drept sesizată, că în stabilirea competenţei Direcţiei
Naţionale Anticorupţie prin art. 13 din actul normativ menţionat s-a avut în vedere aceeaşi
clasificare a infracţiunilor, astfel cum figurează acestea în Legea nr. 78/2000, respectiv
infracţiuni de corupţie, infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie şi infracţiuni împotriva
intereselor financiare ale Uniunii Europene.
Valorificând considerentele mai sus prezentate, se constată că, pentru infracţiunile de
corupţie, legiuitorul, în mod explicit, prin menţionarea expresă a sintagmei „infracţiune de
corupţie”, a reglementat, prin art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 43/2002, un criteriu de determinare a competenţei Direcţiei Naţionale
Anticorupţie, şi anume valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul acestor infracţiuni.
Concluzia este susţinută şi de faptul că, într-o succesiune logică, prin aceeaşi tehnică
legislativă, utilizarea expresiei „infracţiunilor de corupţie” a reglementat în art. 13 alin. (1) lit. b)
din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 un alt criteriu de atribuire a competenţei
Direcţiei Naţionale Anticorupţie pentru aceste infracţiuni atunci când cel prevăzut în art. 13 alin.
(1) lit. a) teza a II-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 nu poate fi valorificat.
Împrejurarea că în norma procesual penală nu se regăseşte menţionată expres infracţiunea
prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000, infracţiune din categoria infracţiunilor asimilate
infracţiunilor de corupţie, nu este de natură să conducă la o concluzie contrară întrucât, aşa cum
vom evidenţia, acesteia, ca infracţiune de rezultat, îi este aplicabil criteriul general reglementat
prin art. 13 alin. (1) lit. a) prima teză din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002.
Practica instanţelor de judecată a relevat punctul de vedere potrivit cu care prin „valoarea
sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie”, în sensul dispoziţiilor art.
13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, se au în vedere
tocmai foloasele, avantajele dobândite nu numai prin comiterea infracţiunii de corupţie, ci şi prin
săvârşirea infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, astfel încât acest criteriu de
determinare a competenţei Direcţiei Naţionale Anticorupţie este aplicabil şi acestor infracţiuni.
Astfel, instanţele au apreciat că, dacă „folosul necuvenit” obţinut de funcţionarul public
pentru sine sau pentru altul (care este a doua urmare imediată a infracţiunii de abuz în serviciu
prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal) este mai mare
decât echivalentul în lei a 10.000 euro, competenţa de a efectua urmărirea penală revine Direcţiei
Naţionale Anticorupţie.
134
Se constată că semnificaţia sintagmei „valoarea sumei sau a bunului care formează
obiectul infracţiunii de corupţie” din art. 13 alin. (1) lit. a), teza a II-a din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 43/2002, precum şi cea din art. 13 alin. (1) lit. b) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă
nu este aceeaşi cu expresia „folos necuvenit” ce se regăseşte în conţinutul infracţiunilor asimilate
infracţiunilor de corupţie şi, în consecinţă, norma de drept procesual penal nu este incidentă în
raport cu infracţiunea prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000.
Astfel, caracteristic infracţiunilor de corupţie este faptul că una din condiţiile pe care
trebuie să o îndeplinească acţiunea care constituie elementul material este aceea că trebuie să
aibă ca obiect bani sau alte foloase.
Prin expresia „alte foloase” se înţelege orice fel de avantaje patrimoniale, cum ar fi, de
exemplu, bunuri, comisioane, împrumuturi, premii, amânarea plăţii unei datorii, folosinţa
gratuită a unei locuinţe, prestaţii de servicii în mod gratuit etc., dar şi nepatrimoniale.
Pentru întregirea elementului material al infracţiunii de luare de mită prevăzută de art.
289 din Codul penal este necesar ca acţiunile de pretindere, primire sau acceptarea promisiunii să
aibă ca obiect bani sau alte foloase.
Din aceeaşi perspectivă, la infracţiunea de dare de mită prevăzută de art. 290 din Codul
penal, promisiunea, oferirea sau darea de mită trebuie să aibă ca obiect bani sau alte foloase.
În mod asemănător, acţiunile prin care se realizează elementul material al infracţiunii de
trafic de influenţă prevăzute de art. 291 din Codul penal, şi anume pretinderea, primirea sau
acceptarea promisiunii, trebuie să se refere la sume de bani sau la alte foloase.
Totodată, infracţiunea de cumpărare de influenţă prevăzute de art. 292 din Codul penal
constă în promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase.
În art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, ca
de altfel şi în art. 13 alin. (1) lit. b) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă, legiuitorul utilizează chiar
expresia prin care se identifică condiţia pe care trebuie să o îndeplinească acţiunile prin care se
realizează elementul material al infracţiunilor din capitolul I titlul III al părţii speciale din Codul
penal, de a avea ca obiect bani sau alte foloase, şi anume „valoarea sumei sau a bunului (...).”
Argumentele prezentate conduc cu evidenţă la concluzia că sintagma „obiectul
infracţiunii de corupţie” nu se referă la obiectul material al acesteia, de altfel, aceste infracţiuni
nici nu au un asemenea obiect, ci la obiectul acţiunilor prin care se realizează elementul material,
ca şi condiţie de întrunire a trăsăturilor de tipicitate.
O concluzie contrară nu poate fi primită întrucât numai în cazul infracţiunilor de corupţie,
strict identificate în secţiunea a 2-a din capitolul III din Legea nr. 78/2000, expresia „bani sau
alte foloase” poate fi alăturată noţiunii de „obiect.”
Astfel, la infracţiunile prevăzute de art. 10 şi art. 12 din Legea nr. 78/2000, expresia
„bani, bunuri sau alte foloase necuvenite” este asociată scopului urmărit de făptuitor pentru a
indica, pe latura subiectivă, forma de vinovăţie cu care se comite fapta, intenţia calificată prin
scop.
Specific acestor infracţiuni este faptul că latura subiectivă include în structura sa ca formă
de vinovăţie intenţia, care este calificată prin scop. Scopul prevăzut de lege este obţinerea unor
avantaje sub formă de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite în beneficiul făptuitorului sau al
unei terţe persoane. Scopul trebuie să existe, nefiind necesară realizarea lui efectivă.
Particular, la infracţiunea prevăzută de art. 11 din Legea nr. 78/2000, care operează doar
cu noţiunea de „foloase necuvenite”, aceasta este folosită pentru a caracteriza acţiunea prin care
se realizează elementul material, în întregirea laturii obiective, prin sintagma „dacă fapta este de
natură a-i aduce direct sau indirect un folos necuvenit.”
135
Art. 131 din Legea nr. 78/2000 nu cuprinde expresia „bani, bunuri sau alte foloase
necuvenite.”
În stabilirea elementelor de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 132 din Legea nr.
78/2000 relevante sunt considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 458 din 22 iunie 2017,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 890 din 13 noiembrie 2017, prin care s-a
admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 15 din Legea nr.
78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, raportate la art.
132 din acelaşi act normativ, cu referire la infracţiunea de abuz în serviciu, sunt
neconstituţionale.
Astfel, în considerentele obligatorii, paragrafele 31-33, instanţa de contencios
constituţional a reţinut următoarele:
„31. (...) Curtea apreciază că reglementarea cuprinsă în art. 297 din Codul penal
întregeşte conţinutul normei de trimitere, reprezentată de art. 132 din Legea nr. 78/2000, prima
dispoziţie legală devenind suportul juridic al celei de-a doua. Cu alte cuvinte, infracţiunea
prevăzută de dispoziţiile art. 132 din Legea nr. 78/2000 prezintă trăsăturile constitutive ale
infracţiunii de abuz în serviciu la care se adaugă condiţia referitoare la obţinerea de către
funcţionarul public, pentru sine ori pentru altul, a unui folos necuvenit. Concluzia ce se impune,
din economia modului de reglementare a dispoziţiilor art. 132 din Legea nr. 78/2000, este aceea
că pentru a deveni aplicabile aceste dispoziţii este necesar să se constate mai întâi că faptele
săvârşite întrunesc toate elementele de structură ale conţinutului variantei-tip descrise de art. 297
din Codul penal.
32. Astfel, Curtea constată că situaţia premisă ce stă la baza infracţiunii prevăzute de
dispoziţiile art. 132 din Legea nr. 78/2000 presupune întotdeauna constatarea întrunirii
elementelor constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu în forma sa tip. Doar după
constatarea existenţei infracţiunii de abuz în serviciu în varianta-tip se poate trece la analiza
îndeplinirii condiţiei speciale referitoare la urmarea imediată a acestei fapte, respectiv condiţia ca
subiectul activ al infracţiunii să fi obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit.”
Reţinem astfel că la infracţiunea prevăzută de art. 132, astfel cum a statuat Curtea
Constituţională prin decizia precitată, sintagma „dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine
ori pentru altul un folos necuvenit” reprezintă una din urmările imediate ale infracţiunii alături de
urmarea imediată ce intră în conţinutul constitutiv al infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de
art. 297 din Codul penal, neputând fi asociată noţiunii de obiect al infracţiunii.
Noţiunea de folos necuvenit în referire la infracţiunea prevăzută de art. 132 din Legea nr.
78/2000 a fost analizată de Curtea Constituţională în Decizia nr. 458 din 22 iunie 2017, precitată,
instanţa de contencios constituţional reţinând:
„33. (...) Curtea observă că această concluzie este susţinută şi de faptul că în jurisprudenţa
sa, analizând constituţionalitatea noţiunii de «folos necuvenit», nu a realizat o suprapunere a
elementului «pagubă» (regăsit în art. 297 din Codul penal) cu cel de «folos necuvenit» (regăsit în
dispoziţiile art. 132 din Legea nr. 78/2000) în sensul aprecierii că cele două reprezintă noţiuni ce
se asimilează. Dimpotrivă, Curtea Constituţională a analizat separat cele două elemente, tocmai
pentru că acestea au o existenţă de sine stătătoare în contextul săvârşirii infracţiunii. Cu alte
cuvinte, producerea pagubei, deşi uneori se poate converti într-un folos necuvenit, nu este
întotdeauna echivalentă cu obţinerea acestui folos. De asemenea, cele două elemente nu se
exclud reciproc, ci, din contră, doar după constatarea întrunirii elementelor constitutive ale
infracţiunii de abuz în serviciu în forma sa tip, care presupune cauzarea pagubei sau vătămarea
drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, se
136
poate trece la a se constata dacă s-a obţinut de către funcţionar un folos necuvenit, fiind, în
consecinţă, săvârşită infracţiunea prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000. (...)”
În esenţă, s-a stabilit că noţiunea de folos necuvenit nu se identifică cu cea de pagubă
materială şi totodată că, uneori, aceasta se poate converti într-un folos necuvenit, însă, şi în acest
ultim caz obţinerea unui folos necuvenit îşi menţine caracterul de condiţie referitoare la urmarea
imediată a infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută în art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la
art. 297 din Codul penal.
Deosebit de infracţiunile de corupţie, infracţiunea reglementată de art. 132 din Legea nr.
78/2000 este o infracţiune de rezultat, urmarea imediată constând atât în urmarea caracteristică
infracţiunii prevăzute de art. 297 din Codul penal, cât şi din urmarea imediată reglementată prin
art. 132 din Legea nr. 78/2000.
Urmarea imediată a infracţiunii reglementate prin art. 297 din Codul penal în varianta tip
şi atenuată constă în cauzarea unei pagube ori a unei vătămări a intereselor legale ale persoanei.
Paguba reprezintă o pierdere de natură patrimonială, cuantificabilă.
În varianta agravată urmarea imediată constă în producerea unor consecinţe deosebit de
grave astfel cum sunt definite prin art. 183 din Codul penal.
Pentru întregirea laturii obiective a infracţiunii prevăzute de art. 132 din Legea nr.
78/2000 este necesar să se producă urmarea specifică, alături de cea prevăzută de art. 297 din
Codul penal, şi anume obţinerea de către funcţionarul public, pentru sine sau pentru altul, a unui
folos necuvenit.
Prima teză a art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002
reglementează un criteriu general de determinare a competenţei Direcţiei Naţionale Anticorupţie,
şi anume paguba materială, criteriu aplicabil numai infracţiunilor prevăzute de Legea nr.
78/2000, a căror urmare imediată constă într-o pagubă materială, cuantificabilă, cu excepţia celor
reglementate prin art. 181 -185 din legea precitată pentru care, aşa cum am evidenţiat, Ordonanţa
de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, prin art. 13 alin. (2), stabileşte că sunt în competenţa
structurii specializate, indiferent de valoarea pagubei.
Infracţiunea prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000, atunci când urmarea imediată,
caracteristică infracţiunii prevăzute de art. 297 din Codul penal, constă într-o pagubă materială,
dar şi în situaţia în care folosul obţinut este echivalent cu sumele stabilite drept prejudiciu, este
caracterizată ca fiind o infracţiune de rezultat, astfel încât în stabilirea competenţei Direcţiei
Naţionale Anticorupţie va fi incident criteriul general reglementat prin art. 13 alin. (1) lit. a)
prima teză din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002.
În considerarea tuturor argumentelor prezentate, concluzia care se impune este aceea că
în categoria infracţiunilor de corupţie nu poate fi inclusă infracţiunea prevăzută de art. 132 din
Legea nr. 78/2000 ca infracţiune asimilată infracţiunilor de corupţie şi totodată că noţiunea de
„folos necuvenit” nu poate fi asociată cu expresia „valoarea sumei sau a bunului care formează
obiectul infracţiunii de corupţie.”
Totodată, caracteristica infracţiunii prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 de a fi o
infracţiune de rezultat determină doar incidenţa criteriului prevăzut de art. 13 alin. (1) lit. a)
prima teză din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, în stabilirea competenţei.
În consecinţă, în situaţia în care infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută în art. 132 din
Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal a cauzat o pagubă materială mai mică sau
egală cu echivalentul în lei a 200.000 euro, comisă de o persoană a cărei calitate nu determină
incidenţa dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002,
este de competenţa parchetului nespecializat, iar nu a Direcţiei Naţionale Anticorupţie. [...]
137
HOTĂRÂRI PREALABILE
I. Decizii pronunţate în materie civilă
Soluția: Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Iaşi - Secţia litigii de muncă şi
asigurări sociale, pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, stabileşte că:
În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 38 alin. (41) din Legea-cadru nr. 153/2017
privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările
ulterioare, şi ale art. 34 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 privind
instituirea unor măsuri în domeniul investiţiilor publice şi a unor măsuri fiscal-bugetare,
modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene, cu modificările şi
completările ulterioare, drepturile salariale reglementate de art. 5, respectiv de art. 8 din anexa
nr. I - Familia ocupaţională de funcţii bugetare "Învăţământ" capitolul I lit. B din Legea-cadru
nr. 153/2017, intră sub incidenţa prevederilor art. 38 alin. (41) din această lege.
Considerente:
[...] 114. Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind
salarizarea personalului plătit din fonduri publice (publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 492 din 28 iunie 2017), acest act normativ are ca obiect de reglementare stabilirea
unui sistem de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general
consolidat al statului. În armonie cu această regulă de principiu, alineatul (3) al art. 1 afirmă că
"începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului
prevăzut la alin. (1) sunt şi rămân, în mod exclusiv, cele prevăzute în prezenta lege".
115. În ce priveşte domeniul de aplicare a legii, acesta este determinat prin art. 2, în
vreme ce în anexa nr. I din Legea-cadru nr. 153/2017 este menţionată Familia ocupaţională de
funcţii bugetare "Învăţământ", fiind evidenţiate grilele de salarizare şi coeficientul de ierarhizare
a salariilor de bază corespunzătoare diferitelor categorii de funcţii specifice acestei familii
ocupaţionale.
116. Rezultă, aşadar, că membrii de sindicat reprezentaţi în proces de către reclamant, în
calitatea lor de personal didactic, aparţin personalului bugetar a cărui salarizare este stabilită prin
Legea-cadru nr. 153/2017.
117. Astfel cum Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat şi prin alte decizii pronunţate în
mecanismul de unificare a practicii reprezentat de hotărârea prealabilă (a se vedea, spre exemplu,
Decizia nr. 82 din 26 noiembrie 2018 - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 130 din 19 februarie 2019), determinarea
în mod specific a condiţiilor de aplicare a legii este stabilită prin art. 38, în alineatul (1) al acestui
articol fiind afirmat principiul aplicării etapizate a legii ("Prevederile prezentei legi se aplică
etapizat, începând cu data de 1 iulie 2017"), pentru ca prin alineatele (2), (3) şi (4) să fie stabilite
nivelurile de salarizare aferente anilor 2017 şi 2018, respectiv perioadei 2019-2022.
118. Potrivit dispoziţiilor art. 38 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017, "În perioada
2019-2022 se va acorda anual o creştere a salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de
funcţie, indemnizaţiilor de încadrare, fiecare creştere reprezentând 1/4 din diferenţa dintre
salariul de bază, solda de funcţie/salariul de funcţie, indemnizaţia de încadrare prevăzute de lege
138
pentru anul 2022 şi cel/cea din luna decembrie 2018. Creşterea respectivă şi data de aplicare se
stabilesc prin legea anuală a bugetului de stat cu respectarea prevederilor art. 6 lit. h)".
119. Corelativ, prin alin. (41) al art. 38 se stabileşte că "Prin excepţie de la prevederile
alin. (4) personalul didactic de predare, personalul didactic auxiliar, personalul didactic de
conducere şi personalul de îndrumare şi control din învăţământ beneficiază:
a) începând cu 1 ianuarie 2019 de prima tranşă de Â¼ din diferenţa dintre salariul de bază
prevăzut de lege pentru anul 2022 şi cel din luna decembrie 2018;
b) începând cu 1 ianuarie 2020 de o a doua tranşă de Â¼ din diferenţa dintre salariul de
bază prevăzut de lege pentru anul 2022 şi cel din luna decembrie 2018;
c) începând cu 1 septembrie 2021 de salariile de bază prevăzute de lege pentru anul
2022".
120. Este util a avea în vedere, sub acest aspect, că prin Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 114/2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.116 din 29
decembrie 2018), în forma ei anterioară modificărilor aduse prin Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 1/2020 privind unele măsuri fiscal-bugetare şi pentru modificarea şi completarea
unor acte normative, cu modificările şi completările ulterioare, s-a prevăzut la art. 34 alin. (1) că
"Prin derogare de la prevederile art. 38 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea
personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, începând cu 1
ianuarie 2019, salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de
încadrare se majorează cu 1/4 din diferenţa dintre salariul de bază, solda de funcţie/salariul de
funcţie, indemnizaţia de încadrare prevăzută de lege pentru anul 2022 şi cel/cea din luna
decembrie 2018".
121. Totodată, prin alineatul (2) al art. 34 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
114/2018 se prevedea că "Începând cu 1 ianuarie 2019, cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor,
compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte,
potrivit legii, din salariul brut lunar, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri
publice, se menţine cel mult la nivelul cuantumului acordat pentru luna decembrie 2018, în
măsura în care personalul ocupă aceeaşi funcţie şi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii".
122. Rezultă din cele de mai sus că, prin dispoziţiile alineatului (41) al art. 38 din Legea-
cadru nr. 153/2017, legiuitorul a înţeles să instituie o reglementare de excepţie cu privire la
personalul didactic de predare, personalul didactic auxiliar, personalul didactic de conducere şi
personalul de îndrumare şi control din învăţământ, derogând de la dispoziţiile cu caracter general
cuprinse în alin. (4).
123. Dispoziţiile alineatului (41), ca de altfel şi cele ale alineatului (4) fac referire la
salariul de bază, acesta fiind o noţiune juridică de sine stătătoare.
124. Pe de altă parte, prin prevederile sus-evocate ale art. 34 alin. (2) din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 114/2018, se face vorbire despre salariul brut lunar înţeles, la rândul lui,
ca noţiune juridică autonomă, distinctă de salariul de bază.
125. Cu privire la înţelesul acestor două noţiuni, art. 7 lit. a) din Legea-cadru nr.
153/2017 stabileşte că, în sensul acestei legi, salariul de bază "reprezintă suma de bani la care are
dreptul lunar personalul plătit din fonduri publice, corespunzător funcţiei, gradului/treptei
profesionale, gradaţiei, vechimii în specialitate, astfel cum este stabilită în anexele nr. I-IX". Or,
aşa cum s-a arătat mai sus, anexa nr. I vizează familia ocupaţională de funcţii bugetare
"Învăţământ".
126. Totodată, art. 7 lit. e) a din Legea-cadru nr. 153/2017 menţionează, în scop
explicativ, că "salariul lunar cuprinde salariul de bază ori, după caz, indemnizaţia lunară sau
139
indemnizaţia de încadrare, compensaţiile, indemnizaţiile, sporurile, adaosurile, primele, premiile,
precum şi celelalte elemente ale sistemului de salarizare corespunzătoare fiecărei categorii de
personal din sectorul bugetar".
127. Examinarea comparativă a celor două noţiuni legale trimite la concluzia că salariul
de bază, respectiv salariul lunar sunt categorii juridice distincte, ele neputând fi confundate şi
nefiind nici interşanjabile, conţinutul lor juridic fiind diferit. Salariul lunar are un conţinut mai
cuprinzător, acesta încorporând atât salariul de bază, cât şi alte categorii de venituri (de asemenea
distincte juridic), precum compensaţiile, indemnizaţiile, sporurile, adaosurile, primele, premiile
şi, după caz, alte elemente specifice sistemului de salarizare.
128. Mai trebuie precizat, cu privire la caracterul drepturilor salariale, că potrivit
prevederilor art. 35 din Legea-cadru nr. 153/2017, sumele reprezentând drepturile salariale
prevăzute în această lege sunt lunare, în formă brută şi supuse impozitării, potrivit legii. Astfel
fiind, trebuie înţeles că atunci când legea se referă la salariul lunar, are în vedere salariul brut
lunar, înţeles ca un cumul de drepturi salariale exprimate în formă brută şi supuse impozitării în
condiţiile stabilite de lege.
129. În aceste circumstanţe legale, faptul că la art. 38 alin. (41) lit. a) din Legea-cadru nr.
153/2017 se evocă "salariul de bază prevăzut de lege pentru anul 2022 şi cel din luna decembrie
2018", iar în cuprinsul alineatului (2) al art. 34 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
114/2018 se face referire la "salariul brut lunar", impune constatarea că legiuitorul a înţeles să
aibă în vedere situaţii juridice diferite, în condiţiile în care reperul fundamental instituit prin cele
două texte legale este el însuşi diferit: salariul de bază, pe de o parte, respectiv salariul brut lunar,
pe de altă parte.
130. În procesul civil în care s-a formulat prezenta cerere de sesizare pentru dezlegarea
unei chestiuni de drept prezintă importanţă a se stabili dacă gradaţia de merit la care se referă art.
5 din anexa nr. I capitolul I lit. B din Legea-cadru nr. 153/2017, respectiv majorarea cu 10% a
salariului de bază la care se referă art. 8 din aceeaşi anexă, capitol şi literă reprezintă elemente
salariale care fac parte din salariul de bază sau, dimpotrivă, care nu se integrează acestuia, dar se
cuprind în salariul brut lunar al personalului didactic.
131. Potrivit prevederilor art. 5 alin. (1) din anexa nr. I capitolul I lit. B, sus-evocată,
"Personalul didactic din învăţământ, inclusiv personalul didactic din bibliotecile centrale
universitare, beneficiază de gradaţie de merit, acordată prin concurs. Această gradaţie se acordă
pentru 16% din posturile didactice existente la nivelul inspectoratului şcolar, bibliotecilor
centrale universitare, respectiv al instituţiei de nivel superior şi reprezintă o creştere cu 25% a
salariului de bază deţinut. Gradaţia de merit se atribuie pe o perioadă de 5 ani".
132. Interpretarea logică şi gramaticală a acestor prevederi legale conduce la concluzia că
acordarea gradaţiei de merit are ca efect majorarea cu 25% a salariului de bază, ea
nereprezentând un element salarial distinct de salariul de bază, ci un drept ce are ca efect direct
majorarea acestui salariu. Prin urmare, în armonie cu înţelesul noţiunii de "salariu lunar" oferit
de art. 7 lit. e) din Legea-cadru nr. 153/2017, gradaţia de merit nu aparţine categoriei
compensaţiilor, indemnizaţiilor, sporurilor, adaosurilor, primelor, premiilor ori altor elemente ale
sistemului de salarizare care, deşi integrate salariului (brut) lunar, sunt privite de legiuitor ca
distincte de salariul de bază.
133. În ceea ce priveşte majorarea de 10%, art. 8 din anexa nr. I capitolul I lit. B din
Legea-cadru nr. 153/2017 prevede că "Personalul didactic care îndeplineşte funcţia de diriginte,
învăţătorii, educatoarele, institutorii, profesorii pentru învăţământul primar, profesorii pentru
învăţământul preşcolar beneficiază de o majorare de 10% a salariului de bază".
140
134. Şi de această dată, la fel ca în cazul gradaţiei de merit, majorarea evocată de lege
vizează în mod direct salariul de bază, atrăgând creşterea acestuia, astfel că ea nu reprezintă un
element salarial distinct de salariul de bază, asimilabil sporurilor, indemnizaţiilor, primelor ş.a. la
care se referă, diferenţiindu-le de salariul de bază, art. 7 lit. e) din Legea-cadru nr. 153/2017.
135. Ţinând seama de cele sus-arătate, rezultă că, întrucât dispoziţiile art. 34 alin. (2) din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 se referă la salariul brut lunar, ele nu sunt
aplicabile în cazul personalului didactic care beneficiază de gradaţia de merit la care se referă art.
5 sau de majorarea de 10% instituită prin art. 8 din anexa nr. I capitolul I lit. B din Legea-cadru
nr. 153/2017. Pe cale de consecinţă, trebuie considerat că sunt incidente prevederile art. 38 alin.
(41) din Legea-cadru nr. 153/2017, drepturile salariale ale personalului didactic beneficiar
trebuind calculate, începând cu data de 1 ianuarie 2019, prin raportare la aceste dispoziţii legale.
[...]
Soluția: Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Iaşi - Secţia contencios
administrativ şi fiscal, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă,
stabileşte că:
În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 39 alin. (4) raportat la art. 39 alin. (1) din
Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu
modificările şi completările ulterioare, în categoria "personalului numit/încadrat", la care se
referă prevederile art. 39 alin. (4) raportat la art. 39 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, este
inclus şi personalul reîncadrat în baza prevederilor art. 36 din Legea-cadru nr. 153/2017.
Considerente:
[...] 92. Scopul declarat al acestei legi este acela de a stabili un sistem unitar de salarizare
pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului, prin
determinarea domeniului de aplicare, a principiilor generale de stabilire a salariilor de bază,
soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor şi a altor drepturi salariale specifice celor
7 familii ocupaţionale de funcţii bugetare.
93. Însă, până la aplicarea integrală a prevederilor acestei legi, prin dispoziţii tranzitorii s-
a statuat asupra unei aplicări etapizate, în intervalul 1 iulie 2017 şi până la începutul anului 2023.
În principiu, prin art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017 s-au delimitat trei perioade.
94. Astfel, începând cu data de 1 iulie 2017 se menţin în plată la nivelul acordat pentru
luna iunie 2017, până la 31 decembrie 2017, cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de
funcţie/salariilor de funcţie şi indemnizaţiilor de încadrare, precum şi cuantumul sporurilor,
indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare
care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, indemnizaţia brută de încadrare, solda lunară
de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, în măsura în care personalul ocupă
aceeaşi funcţie şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii [art. 38 alin. (2) lit. a) din Legea-
cadru nr. 153/2017].
95. O a doua etapă de aplicare a legii a fost cea instituită prin art. 38 alin. (3) lit. a), cu
următorul conţinut: "Începând cu data de 1 ianuarie 2018 se acordă următoarele creşteri salariale:
a) cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de
încadrare, precum şi cuantumul brut al sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor,
premiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din
141
salariul lunar brut, indemnizaţia brută de încadrare, solda lunară/salariul lunar de care
beneficiază personalul plătit din fonduri publice se majorează cu 25% faţă de nivelul acordat
pentru luna decembrie 2017, fără a depăşi limita prevăzută la art. 25, în măsura în care
personalul respectiv îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii".
96. Cea de-a treia etapă a fost reglementată prin art. 38 alin. (4) din aceeaşi lege, după
cum urmează: "În perioada 2019-2022 se va acorda anual o creştere a salariilor de bază, soldelor
de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare, fiecare creştere reprezentând 1/4 din
diferenţa dintre salariul de bază, solda de funcţie/salariul de funcţie, indemnizaţia de încadrare
prevăzute de lege pentru anul 2022 şi cel/cea din luna decembrie 2018. Creşterea respectivă şi
data de aplicare se stabilesc prin legea anuală a bugetului de stat cu respectarea prevederilor art.
6 lit. h)."
97. Acestea au fost însă reglementările de principiu, de la care legiuitorul a înţeles să
deroge nu numai prin dispoziţiile iniţiale ale legii, ci şi printr-o multitudine de acte normative
ulterioare, stabilind majorări salariale sau acordarea de sporuri, precum şi aplicarea mai
accelerată a prevederilor legii de faţă pentru diverse funcţii sau categorii socioprofesionale
(funcţii de demnitate publică, personal didactic, personal medico-sanitar ş.a.).
98. Acesta fiind contextul factual şi normativ de punere în aplicare a noului sistem de
salarizare a personalului bugetar, sistem deloc diferit de cel anterior, care, prin art. 7 din Legea-
cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu
modificările şi completările ulterioare (în prezent abrogată), a instituit tot o aplicare etapizată a
legii, drepturile salariale calculându-se prin raportare la cuantumul stabilit potrivit legislaţiei
anterioare, este inevitabil să se producă aceleaşi inechităţi în materie de salarizare şi discrepanţe
rezultate din neaplicarea, în integralitate, a prevederilor noii legi, ca şi sub imperiul legii vechi.
Or, în scopul eliminării acestor discrepanţe, care determinau, în esenţă, încălcarea principiului
remunerării egale pentru muncă egală, legiuitorul a amendat succesiv vechea lege, prin acte
normative ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea
personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele
măsuri fiscal-bugetare, cu modificările şi completările ulterioare; Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 20/2016 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului
nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea
unor termene, precum şi unele măsuri fiscal- bugetare şi pentru modificarea şi completarea unor
acte normative, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 250/2016, cu modificările
ulterioare; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016 pentru modificarea şi completarea
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din
fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal- bugetare,
pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi pentru aplicarea unitară a dispoziţiilor
legale, cu modificările ulterioare).
99. Valorificând experienţa acumulată din procesul de punere în aplicare a vechii
legislaţii, legiuitorul, prin art. 39 din Legea-cadru nr. 153/2017, a încercat să se asigure că, pe
perioada aplicării tranzitorii a noii legi, vor fi respectate principiile nediscriminării şi egalităţii, în
sensul că persoanele aflate în situaţii profesionale identice trebuie să beneficieze de aceleaşi
venituri salariale.
100. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că acesta este motivul pentru care, ca urmare
a analizei istorico-teleologice a contextului legislativ actual, la chestiunea de drept ce face
obiectul prezentei sesizări trebuie să se răspundă în sensul primei opinii exprimate de instanţele
de judecată, şi anume că în categoria "personalului numit/încadrat", la care se referă prevederile
142
art. 39 alin. (4) raportat la art. 39 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, este inclus şi personalul
reîncadrat în baza prevederilor art. 36 din Legea-cadru nr. 153/2017.
101. Astfel, trebuie avute în vedere interpretarea sistematică a prevederilor supuse
prezentei analize, precum şi consacrarea legală a principiului nediscriminării, în cuprinsul art. 6
lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017, principiu conform căruia se impun eliminarea oricăror
forme de discriminare şi instituirea unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul
bugetar care prestează aceeaşi activitate şi are aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie.
102. Potrivit art. 39 alin. (1)-(4) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind aplicarea
tranzitorie a dispoziţiilor legale în materia drepturilor salariale în sistemul bugetar:
"(1) Până la aplicarea integrală a prevederilor prezentei legi, pentru personalul nou-
încadrat, pentru personalul numit/încadrat în aceeaşi instituţie/autoritate publică pe funcţii de
acelaşi fel, inclusiv pentru personalul promovat în funcţii sau în grade/trepte profesionale,
salarizarea se face la nivelul de salarizare pentru funcţii similare din cadrul instituţiei/autorităţii
publice în care acesta este numit/încadrat sau din instituţiile subordonate acestora, în cazul în
care nu există o funcţie similară în plată.
(2) În situaţia în care prin aplicarea alin. (1) nu există funcţie similară în plată, nivelul
salariului de bază, soldei de funcţie/salariului de funcţie, indemnizaţiei de încadrare pentru
personalul nou-încadrat, pentru personalul numit/încadrat în aceeaşi instituţie/autoritate publică
pe funcţii de acelaşi fel, inclusiv pentru personalul promovat în funcţii sau în grade/trepte
profesionale, se stabileşte prin înmulţirea coeficientului prevăzut în anexe cu salariul de bază
minim brut pe ţară garantat în plată în vigoare, la care se aplică, după caz, prevederile art. 10
privind gradaţia corespunzătoare vechimii în muncă.
(3) În aplicarea prevederilor alin. (1), prin instituţie sau autoritate publică se înţelege acea
instituţie sau autoritate publică cu personalitate juridică care are patrimoniu propriu, buget
propriu de venituri şi cheltuieli, conduce contabilitate proprie, iar conducătorul acesteia are
calitatea de ordonator de credite.
(4) În aplicarea prevederilor alin. (1), în cazul instituţiilor sau autorităţilor publice aflate
în subordinea aceluiaşi ordonator de credite, având acelaşi scop, îndeplinind aceleaşi funcţii şi
atribuţii, aflate la acelaşi nivel de subordonare din punct de vedere financiar, nivelul salariului de
bază/indemnizaţiei de încadrare se va stabili la nivelul maxim aflat în plată din cadrul tuturor
acestor instituţii sau autorităţi publice subordonate."(...)
103. Totodată, se reţine că potrivit art. 36 alin. (1) din acelaşi act normativ: "La data
intrării în vigoare a prezentei legi, reîncadrarea personalului salarizat potrivit prezentei legi se
face pe noile funcţii, grade/trepte profesionale, gradaţie corespunzătoare vechimii în muncă şi
vechime în specialitate/vechime în învăţământ avute, cu stabilirea salariilor de bază, soldelor de
funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare şi indemnizaţiilor lunare potrivit art.
38."
104. Acest text de lege instituie tot o etapă în aplicarea tranzitorie a noii legi, fiind inclus
în capitolul IV "Dispoziţii tranzitorii şi finale", şi are doar scopul de a pune în acord poziţia
ocupată de fiecare membru al personalului bugetar cu noile funcţii, grade/trepte profesionale şi
gradaţii prevăzute în anexele nr. I-VIII, întrucât, aşa cum s-a mai arătat, nivelul veniturilor
salariale nu a fost modificat, ci, pentru majoritatea destinatarilor actului normativ, a rămas cel
din luna precedentă. Prin urmare, nu a fost intenţia legiuitorului de a crea o categorie nouă de
personal, cea de "personal reîncadrat", acest termen neavând, de altfel, nicio semnificaţie
juridică.
143
105. Dispoziţiile art. 39 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017 sunt aplicabile în situaţia
în care există salariaţi în cadrul autorităţilor/instituţiilor publice aflate în subordinea aceluiaşi
ordonator de credite, având acelaşi scop, îndeplinind aceleaşi funcţii şi atribuţii, aflate la acelaşi
nivel de subordonare din punct de vedere financiar, astfel încât în aceste situaţii nivelul salariului
de bază/indemnizaţiei de încadrare se va stabili la nivelul maxim aflat în plată din cadrul tuturor
acestor instituţii sau autorităţi publice subordonate. Noţiunea de funcţie similară, prevăzută de
alineatul 1 al art. 39, este cea definită de art. 7 lit. g) din aceeaşi lege, după cum urmează:
"funcţia similară reprezintă o funcţie de acelaşi fel din cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi
publice, care implică aceleaşi condiţii de studii, grad/treaptă profesională, gradaţie, vechime în
funcţie sau vechime în specialitate, după caz, şi condiţii de muncă".
106. Coroborând aceste prevederi legale, rezultă fără echivoc că dispoziţiile art. 36 şi art.
38 din Legea-cadru nr. 153/2017 nu exclud aplicarea prevederilor art. 39 alin. (1) şi (4) din
aceeaşi lege, ci se completează cu acestea. Astfel, din analiza art. 36 din Legea-cadru nr.
153/2017 rezultă că, la data de 1 iulie 2017, personalului numit/încadrat ca urmare a reîncadrării
pe noile funcţii, grade/trepte profesionale, gradaţie corespunzătoare vechimii în muncă şi
vechime în specialitate/vechime avute i se stabileşte salariul potrivit art. 38, de regulă, cu
menţinerea în plată a nivelului salarial avut în luna iunie 2017.
107. La stabilirea nivelului salarial trebuie însă să se mai ţină seama atât de dispoziţiile
art. 39 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, cât şi de cele ale art. 39 alin. (4) din aceeaşi lege,
acestea aplicându-se şi pentru personalul care era angajat în instituţii publice la data de 1 iulie
2017. Aceste dispoziţii enumeră limitativ categoriile de personal cărora li se aplică noţiunea de
similar în plată, respectiv pentru personalul nou-încadrat, pentru personalul numit/încadrat în
aceeaşi instituţie/autoritate publică pe funcţii de acelaşi fel, inclusiv pentru personalul promovat
în funcţii sau în grade/trepte profesionale. Prin urmare, sunt trei categorii de personal cărora li se
aplică noţiunea de similar în plată, în aceste categorii regăsindu-se şi cea a "personalului
numit/încadrat în aceeaşi instituţie/autoritate publică pe funcţii de acelaşi fel".
108. Din modul de redactare a art. 39 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 rezultă clar
faptul că acesta se aplică inclusiv personalului deja numit, nu numai celui nou-încadrat. De altfel,
din enumerarea realizată de legiuitor nu rezultă că textul de lege i-ar putea exclude pe membrii
personalului bugetar încadrat anterior datei intrării în vigoare a legii, din moment ce nu se
limitează doar la personalul nou-încadrat, iar atunci când face referire la personalul promovat, o
face ca fiind o subcategorie a noţiunii mai largi de "personal numit/încadrat în funcţie în aceeaşi
instituţie/autoritate publică."
109. Cu privire la noţiunea de încadrare a personalului salarizat potrivit prezentei legi,
trebuie menţionat că aceasta echivalează, aşa cum prevede expres art. 31 alin. (2) din Legea-
cadru nr. 153/2017, cu încadrarea personalului pe funcţii, grade sau trepte profesionale potrivit
prevederilor din statute sau alte acte normative specifice domeniului de activitate, aprobate prin
legi, hotărâri ale Guvernului sau acte administrative ale ordonatorului principal de credite, după
caz.
110. În concret, reîncadrarea se realizează prin numirea/încadrarea personalului pe noile
funcţii, grade/trepte profesionale, gradaţie corespunzătoare vechimii în muncă şi vechime în
specialitate/vechime avute, cu stabilirea salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de
funcţie, indemnizaţiilor de încadrare şi indemnizaţiilor lunare potrivit art. 38 din Legea-cadru nr.
153/2017.
111. Aşadar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că reîncadrarea la care se referă art.
36 nu are ca efect schimbarea calităţii personalului din numit sau încadrat, după caz, în personal
144
reîncadrat. În consecinţă, după realizarea acestei operaţiuni, cei reîncadraţi îşi păstrează calitatea
obţinută, în condiţiile legii, de personal numit/încadrat şi nu se transformă într-un nou tip de
personal, "reîncadrat".
112. În altă ordine de idei, motivul pentru care legiuitorul a inserat în Legea-cadru nr.
153/2017 articolul 39, având denumirea marginală "Aplicarea tranzitorie", ce începe cu sintagma
"până la aplicarea integrală a prevederilor prezentei legi", nu constă în intenţia de a reglementa
situaţia de excepţie a salariaţilor nou-încadraţi sau promovaţi până la aplicarea integrală a
prevederilor Legii-cadru nr. 153/2017, ci în aceea de a se asigura că, până la momentul în care
diferenţele salariale pentru persoane aflate în situaţii identice se vor exclude în mod natural prin
încadrarea în grilele finale de salarizare, există pârghii pentru eliminarea discriminării între
persoane aflate în aceeaşi situaţie profesională. Acest articol are ca obiect de reglementare
tocmai aplicarea tranzitorie a legii, şi anume intervalul de timp stabilit până la aplicarea integrală
a acestui act normativ.
113. Ca atare, intenţia legiuitorului a fost aceea de a înlătura inechităţile de salarizare
diferită pentru funcţii similare pentru tot personalul plătit din fonduri publice, nu numai pentru
cel nou- încadrat, pentru personalul numit/încadrat după data de 1 iulie 2017, în accepţiunea
restrânsă a acestor termeni, şi cel promovat, astfel încât a prevăzut expres reguli care să asigure
respectarea principiului nediscriminării, reglementat la art. 6 lit. b) din Legea-cadru nr.
153/2017.
114. Prin urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că dispoziţiile art. 39 alin. (1) şi
(4) din Legea-cadru nr. 153/2017 vizează nu numai situaţia personalului nou-încadrat în cadrul
instituţiilor/autorităţilor publice sau a personalului promovat după intrarea în vigoare a legii, ci şi
personalul în privinţa căruia, în considerarea aplicării prevederilor art. 36 alin. (1) din Legea-
cadru nr. 153/2017, a fost realizată o reîncadrare prin raportare la prevederile art. 38 din acelaşi
act normativ, în acord cu noile funcţii, grade/trepte profesionale şi gradaţii prevăzute în anexele
nr. I-VIII la Legea-cadru nr. 153/2017.
115. De asemenea, aplicarea dispoziţiilor art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017 nu
constituie un impediment în aplicarea concomitentă şi a prevederilor art. 39 din Legea-cadru nr.
153/2017, în condiţiile în care din nota de fundamentare a adoptării legii respective a rezultat că
aceasta a fost determinată de necesitatea eliminării disfuncţionalităţilor salariale existente în
sistemul public de salarizare, făcându-se vorbire şi de Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016 a
Curţii Constituţionale referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor
art. 31 alin. (12) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea
măsuri fiscal-bugetare.
116. Astfel, Curtea Constituţională a apreciat în decizia anterior evocată: "ca efect al
neconstituţionalităţii art. 31 alin. (12) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015
(introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016), «nivelul maxim al salariului de
bază/indemnizaţiei de încadrare», la care se face egalizarea prevăzută de art. 31 alin. (1) din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 20/2016), trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri
judecătoreşti. Aşadar, personalul care beneficiază de aceleaşi condiţii trebuie să fie salarizat la
nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul aceleiaşi categorii
profesionale şi familii ocupaţionale, indiferent de instituţie sau autoritate publică." Chiar dacă
prin această decizie s-a verificat constituţionalitatea unui text de lege în prezent abrogat, totuşi
trebuie observat că instanţa de contencios constituţional a analizat aceeaşi soluţie legislativă a
145
egalizării veniturilor salariale pentru situaţii profesionale identice, astfel că toate considerentele
expuse de aceasta trebuie valorificate în procesul de interpretare şi punere în aplicare a textelor
de lege ce fac obiectul prezentei sesizări. În acest sens, trebuie avut în vedere că, potrivit
Deciziei Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, nu numai dispozitivul, ci şi considerentele
deciziilor instanţei de contencios constituţional sunt general obligatorii şi se impun cu aceeaşi
forţă tuturor subiectelor de drept.
117. Aşadar, a accepta interpretarea restrictivă a textelor de lege în discuţie, interpretare
oferită de cea de a doua opinie exprimată în jurisprudenţa analizată, ar echivala cu negarea
rolului Curţii Constituţionale, de aşezare a interpretărilor legale în acord cu Legea fundamentală.
118. De asemenea, în nota de fundamentare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
91/2017 pentru modificarea şi completarea Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea
personalului plătit din fonduri publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.
79/2018 (O.U.G. nr. 91/2017), se reţine: "la alin. (1) al art. 39 se introduce posibilitatea
identificării unei funcţii similare în plată la nivelul instituţiilor subordonate, în situaţia în care
aceasta nu există în cadrul aceleiaşi instituţii/autorităţi publice pentru personalul nou-încadrat,
pentru personalul numit/încadrat şi pentru personalul promovat." S-a mai urmărit prin adoptarea
O.U.G. nr. 91/2017 clarificarea alin. (2) al art. 39, respectiv a modalităţii de stabilire a salariului
de bază pentru personalul promovat în funcţii sau în grade/trepte profesionale, în situaţia în care
nu există funcţie similară în plată, şi s-a mai arătat că, în forma legii de la acel moment,
reglementarea era stabilită numai pentru personalul nou-încadrat şi pentru personalul
numit/încadrat în aceeaşi instituţie/autoritate publică.
119. Aşadar, din analiza acestei note de fundamentare rezultă că în categoriile de personal
cărora le sunt aplicabile dispoziţiile art. 39 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 intră şi
personalul numit/încadrat, deci existent la data de 8 decembrie 2017, data intrării în vigoare a
O.U.G. nr. 91/2017. Prin urmare, interpretarea dată textelor de lege supuse dezbaterii prin cea de
a doua opinie este de natură să contravină intenţiei explicite exprimate de legiuitor.
120. Toate aceste argumente conduc la concluzia că reîncadrarea la care se referă art. 36
din Legea-cadru nr. 153/2017 nu are ca efect schimbarea calităţii personalului din numit sau
încadrat, după caz, în personal reîncadrat. Dacă s-ar interpreta în mod restrictiv termenii
"numit/încadrat" s-ar ajunge la inechităţi mai mari decât cele din prezent în care persoane nou-
încadrate, cărora li se aplică art. 39 alin. (1) şi (4) din Legea-cadru nr. 153/2017, ar avea un
salariu mai mare decât personalul reîncadrat pe funcţie identică, care are o vechime mai mare.
121. Nu pot fi primite susţinerile exprimate în opinia contrară, deoarece, dacă art. 39 din
Legea-cadru nr. 153/2017 s-ar aplica doar în situaţia personalului nou-încadrat, conform acestei
interpretări, salariaţii nou-încadraţi ar beneficia de o salarizare la nivel maxim aflat în plată, în
timp ce personalul care era angajat anterior intrării în vigoare a legii ar beneficia de o salarizare
inferioară nivelului maxim aflat în plată, ceea ce ar contraveni considerentelor adoptării Legii-
cadru nr. 153/2017 şi a O.U.G. nr. 91/2017.
122. Nu are fundament logic nici argumentul potrivit căruia legiuitorul a considerat că, la
data de 1 iulie 2017, nu existau diferenţe de salarizare pentru funcţii similare. Pe lângă faptul că
legiuitorul ar fi pornit, în procesul de legiferare, de la o atare ipoteză, care însă nu rezultă nici din
textul legii şi nici din expunerea de motive, se constată că gestionarea sistemului de salarizare de
către fiecare ordonator de credite este un proces continuu. De altfel, ar fi nerealist să se prezume
că în procesul de stabilire a salariilor de bază/soldelor de funcţie/salariilor de
funcţie/indemnizaţiilor de încadrare, a sporurilor, a creşterilor salariale, a premiilor şi a altor
146
drepturi, atât anterior, cât şi ulterior intrării în vigoare a noii legi, nu vor interveni
disfuncţionalităţi, erori etc. şi că, prin urmare, ordonatorul de credite nu ar trebui să aibă la
dispoziţie pârghiile legislative pentru a le remedia.
123. Dimpotrivă, legiuitorul are obligaţia să se asigure că sunt pe deplin respectate
principiile egalităţii şi nediscriminării, consacrate de dispoziţiile interne şi de prevederile
convenţionale - art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale şi art. 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie. Potrivit jurisprudenţei Curţii
Europene a Drepturilor Omului, autorităţile statale trebuie să se asigure că nu introduc distincţii
între situaţii analoage sau comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi
obiectivă. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene care consacră
principiul remunerării egale pentru muncă egală, atunci când aceasta este realizată în aceeaşi
instituţie sau în acelaşi serviciu, privat sau public, deci când obligaţia există în sarcina aceluiaşi
angajator sau chiar în cazul unor angajatori diferiţi, dar se poate identifica o sursă unică la baza
stabilirii mărimii plăţii (a se vedea în acest sens cauzele C-43/75 - Defrenne; C-129/79 -
Macarthys; C-96/80 - Jenkins; C-320/00 - Lawrence; C-256/01 - Allonby).
124. Aşadar, respectarea principiilor egalităţii şi nediscriminării incumbă deopotrivă
legiuitorului şi interpretului legii.
125. Drept urmare, personalul numit/încadrat la care se referă art. 39 alin. (1) din Legea-
cadru nr. 153/2017 vizează şi personalul numit/încadrat anterior datei de 1 iulie 2017, reîncadrat
în baza art. 36 din aceeaşi lege, aflat în activitate la data de 30 iunie 2017, care nu îşi pierde
calitatea de personal numit/încadrat ca urmare a operaţiunii de reîncadrare. [...]
Soluția: Admite sesizarea formulată de Tribunalul Suceava - Secţia I civilă privind
pronunţarea unei hotărâri prealabile şi, în interpretarea dispoziţiilor art. 591 alin. (2) raportat
la art. 58 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare, astfel cum au fost completate prin art. 92 pct. 2 din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 81/2011 privind unele măsuri de organizare a Agenţiei Naţionale de Cadastru şi
Publicitate Imobiliară, precum şi pentru modificarea unor acte normative, aprobată cu
modificări şi completări prin Legea nr. 219/2012 şi art. 235 alin. (3) din Regulamentul de
avizare, recepţie şi înscriere în evidenţele de cadastru şi carte funciară, aprobat prin Ordinul
directorului general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nr. 700/2014, cu
modificările şi completările ulterioare, stabileşte că:
Instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond cererile având ca obiect
rectificarea titlurilor de proprietate emise conform Legii nr. 18/1991, art. 58 din acest act
normativ fiind aplicabil şi în acest caz.
Considerente:
[...] 87. La momentul adoptării sale, Legea nr. 18/1991, republicată, nu reglementa
ipoteza rectificării sau îndreptării erorilor materiale cuprinse în titlurile de proprietate emise
conform acestui act normativ, ci prevedea, în art. 58, că aceste titluri pot fi modificate, desfiinţate
sau înlocuite de către comisiile judeţene de fond funciar, sub condiţia parcurgerii unei proceduri
judiciare şi obţinerii, de către persoana interesată, a unei hotărâri definitive prin care să se
dispună în acest sens.
147
88. Aşadar, în conformitate cu art. 58 din Legea nr. 18/1991, care reprezintă o normă
generală în această materie, orice intervenţie asupra conţinutului titlului de proprietate sau
analiza valabilităţii acestuia presupune o procedură judiciară obligatorie, rolul comisiilor
judeţene de fond funciar fiind limitat la obligaţia de a pune în executare hotărârile judecătoreşti
definitive prin care titlurile de proprietate erau anulate/corectate/îndreptate.
89. Prin Legea nr. 219/2012, Legea nr. 18/1991 a fost completată, fiind introdus art. 591,
potrivit căruia: "(1) Îndreptarea erorilor materiale înscrise în titlurile de proprietate care sunt
produse din cauza erorilor de scriere se efectuează de oficiul de cadastru şi publicitate imobiliară.
(2) Rectificarea titlurilor de proprietate se poate face de oficiul de cadastru şi publicitate
imobiliară, în temeiul hotărârii comisiei judeţene. (...)"
90. În consecinţă, art. 591 din Legea nr. 18/1991 reglementează o procedură
administrativă privind îndreptarea erorilor de scriere, respectiv corectarea neconcordanţelor între
situaţia de fapt, creată ca efect al punerii titularilor dreptului de proprietate recunoscut prin
titlurile de proprietate emise în temeiul acestei legi speciale în posesia terenurilor ce le-au fost
restituite, şi cea reflectată de cuprinsul titlurilor de proprietate, procedură care este în competenţa
oficiilor de cadastru şi publicitate imobiliară/comisiilor judeţene de fond funciar.
91. Se impune subliniat, totodată, că această procedură administrativă este ulterioară celei
administrativ-jurisdicţionale reglementate în art. 51 şi următoarele din Legea nr. 18/1991, în care
are loc verificarea calităţii petenţilor de a fi persoane îndreptăţite la recunoaşterea dreptului de
proprietate asupra terenurilor pentru care s-a eliberat titlul de proprietate, şi are drept scop
înlăturarea unor eventuale erori sau vicii de fond sau de formă care afectează titlurile emise.
92. În ceea ce priveşte determinarea caracterului obligatoriu sau facultativ al procedurii
administrative reglementate prin art. 591 din Legea nr. 18/1991, este necesar a se proceda atât la
o interpretare gramaticală, istorico-teleologică, cât şi sistematică a prevederilor legale anterior
evocate.
93. Procedând astfel, se observă că, spre deosebire de alineatul (1) al art. 591 din Legea
nr. 18/1991, care prevede că "îndreptarea erorilor materiale înscrise în titlurile de proprietate care
sunt produse din cauza erorilor de scriere se efectuează de oficiul de cadastru şi publicitate
imobiliară", alineatul (2) al acestui text legal dispune "rectificarea titlurilor de proprietate se
poate face de oficiul de cadastru şi publicitate imobiliară, în temeiul hotărârii comisiei judeţene".
94. Deşi folosirea sintagmei în cuprinsul alineatului (2) al art. 591 din Legea nr. 18/1991
"se poate face", spre deosebire de formularea din alineatul (1) "se efectuează", ar putea conduce
la concluzia că, în cazul rectificării titlurilor de proprietate, nu ar fi vorba de o normă imperativă,
ci de o normă dispozitivă, este necesar ca pentru determinarea voinţei reale a legiuitorului să se
procedeze şi la utilizarea celorlalte metode de interpretare a normelor care fac obiect al întrebării
prealabile.
95. În acest sens se observă că art. 58 din Legea nr. 18/1991 reglementează "modificarea"
titlurilor de proprietate, sintagmă care, potrivit dicţionarului explicativ al limbii române,
semnifică o operaţiune de "transformare, schimbare, corectare, refacere", iar art. 591 alin. (2) din
Legea nr. 18/1991 vizează "rectificarea" titlurilor de proprietate - sintagmă care semnifică
operaţiunea de "corectare, a aduce în conformitate cu situaţia reală", ceea ce subliniază
suprapunerea parţială a sferei de aplicare a acestora, rectificarea fiind, în esenţă, o modificare
adusă cuprinsului titlului de proprietate.
96. În consecinţă, procedura rectificării titlurilor de proprietate, reglementată de art. 591
alin. (2) din Legea nr. 18/1991, reprezintă o formă particulară de modificare a acestor titluri.
148
97. Trebuie observat, totodată, contextul adoptării acestui act normativ, respectiv
asumarea de către statul român, prin Legea nr. 14/2009 pentru ratificarea Acordului de împrumut
(Proiect privind completarea sprijinului financiar acordat de Uniunea Europeană pentru
restructurarea agriculturii) dintre România şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare, semnat la Bucureşti la 28 decembrie 2007, cu modificările ulterioare (Legea nr.
14/2009), a obligaţiei de a introduce cadastrul unitar şi a proceda la intabularea din oficiu a
tuturor suprafeţelor agricole şi forestiere în cartea funciară, operaţiune care presupunea atât
realizarea infrastructurii de date spaţiale în vederea asigurării suportului informaţional necesar
adoptării de decizii cu privire la limitele unităţilor administrativ-teritoriale, cât şi clarificarea, cu
celeritate, a regimului proprietăţii şi înscrierea corectă a proprietăţii în cartea funciară, sub aspect
tehnic şi juridic, în baza realităţii din teren, pe baza planurilor şi registrelor parcelare/de
încadrare în zonă ale terenurilor (conform procedurii reglementate prin Regulamentul aprobat
prin Ordinul nr. 700/2014).
98. Se impune a fi subliniat, de asemenea, că art. 591 din Legea nr. 18/1991 nu
reglementează ipotezele care pot constitui obiect al procedurii îndreptării/rectificării titlurilor de
proprietate, acestea regăsindu-se în Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 700/2014.
99. Conform prevederilor art. 253 alin. (1) din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr.
700/2014, erorile care pot fi îndreptate conform art. 591 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 derivă din
transcrierea eronată, în titlul de proprietate, a unora dintre informaţiile de pe procesul-verbal de
punere în posesie sau din documentele care au stat la baza punerii în posesie şi pot consta fie în
erori de scriere a numelui şi prenumelui faţă de procesul-verbal şi anexe, fie în erori cu privire la
numărul de tarla/parcelă, număr unitate amenajistică (UA)/unitate de producţie (UP), la
vecinătăţi, erori ale suprafeţelor parcelelor (care nu presupun modificarea suprafeţei total
atribuite), fie alte erori cu privire la identificarea cadastrală a parcelei, fără afectarea
amplasamentului şi a suprafeţei.
100. În cazul identificării unor asemenea erori de transcriere - în condiţiile în care
documentele primare sunt corecte - oficiile de cadastru care deţin în arhivă, potrivit art. 36 alin.
(2) din Regulamentul privind procedura de constituire, atribuţiile şi funcţionarea comisiilor
pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului şi modului de
atribuire a titlurilor de proprietate, precum şi punerea în posesie a proprietarilor, aprobat prin
Hotărârea Guvernului nr. 890/2005, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul
aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 890/2005), partea nedetaşabilă (cotorul) a titlului de
proprietate emis conform Legii nr. 18/1991 procedează la corectarea lor, în sensul înscrierii
corecte a datelor din documentele primare (fişa de punere în posesie şi celelalte documente care
au stat la baza punerii în posesie) - pe baza unei simple cereri formulate de către cel interesat şi a
unui referat întocmit conform Regulamentului aprobat prin Ordinul nr. 700/2014. Aşadar, în
acest caz, este aplicabilă o procedură administrativă fără caracter contencios, oficiul de cadastru
şi publicitate imobiliară neavând atribuţii administrativ-jurisdicţionale.
101. În ceea ce priveşte ipotezele în care titlurile de proprietate pot fi rectificate conform
procedurii reglementate de art. 591 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, potrivit art. 235 alin. (3) din
Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 700/2014, acestea vizează: modificări ale numărului
tarlalei/parcelei; modificarea numelui autorului dreptului de proprietate, în conformitate cu actele
de stare civilă; modificarea vecinătăţilor fără afectarea amplasamentului; modificarea
suprafeţelor parcelelor fără modificarea suprafeţei totale.
102. Conform acestor norme, procedura rectificării presupune ca situaţie premisă fie
existenţa unor erori de identificare cadastrală a imobilului în cuprinsul procesului-verbal de
149
punere în posesie sau al celorlalte documente care au stat la baza emiterii titlului ce se solicită a
fi rectificat (care nu presupun însă corecţii asupra substanţei dreptului de proprietate), fie
identificarea unor neconcordanţe în raport cu actele de stare civilă ale persoanei care a fost
recunoscută ca fiind titularul dreptului de proprietate.
103. Rectificarea presupune, aşadar, o activitate de confruntare a înscrisurilor depuse de
titularul cererii în favoarea căruia s-a emis titlul de proprietate cu cele care au stat la baza
emiterii titlului, respectiv cu planurile cadastrale parcelare sau de încadrare în zonă aflate la
dispoziţia comisiilor de fond funciar (ca regulă, acestea neexistând la momentul emiterii titlurilor
de proprietate sau fiind întocmite conform altor standarde decât cele în vigoare la data formulării
cererii de înscriere în cartea funciară).
104. În consecinţă, operaţiunea de rectificare nu pune în discuţie nici legalitatea titlului şi
nici îndreptăţirea beneficiarului acestuia şi are drept scop corectarea unor greşeli sau
neconcordanţe inserate în cuprinsul titlurilor de proprietate, referitoare la datele de amplasament
ale terenului obiect al titlului (aşadar, a unor erori generate de aprecierea greşită a unor date de
ordin tehnic) sau la identitatea titularului dreptului validat.
105. În acest caz, legiuitorul a optat pentru reglementarea unei proceduri administrative şi
atribuirea competenţei de soluţionare a cererilor de rectificare a titlurilor de proprietate, în cadrul
acestei proceduri, în favoarea emitentului titlului de proprietate (comisia judeţeană de fond
funciar sau, după caz, a municipiului Bucureşti), oficiul de cadastru şi publicitate imobiliară
neavând, în cazul rectificării, competenţa de a adopta hotărâri prin care să dispună corectarea
inadvertenţelor sau erorilor din titlul de proprietate, de natura celor stabilite prin art. 235 alin. (3)
din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 700/2014, ci doar de a proceda la avizarea
documentaţiilor cadastrale şi a pune în executare hotărârile emise de comisiile judeţene de fond
funciar în acest scop.
106. Această opţiune legislativă nu reprezintă altceva decât o aplicaţie particulară a
principiului simetriei actelor juridice (incident şi în materia actelor notariale - dispoziţiile art. 88
din Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995, republicată, cu modificările
ulterioare, stipulând că actele notariale care prezintă erori materiale sau omisiuni vădite pot fi
îndreptate sau completate prin încheiere de către notarul public), potrivit căruia subiectul de
drept care are capacitatea de a emite un act juridic este acela care are şi dreptul de a hotărî
îndreptarea erorilor din cuprinsul acestuia, cu respectarea aceloraşi condiţii de formă prevăzute
de lege la încheierea actului, fiind cel mai bine plasat pentru a soluţiona erorile strecurate în actul
pe care l-a emis.
107. Toate celelalte cazuri care impun modificarea titlurilor de proprietate, cum este cazul
inserării în titlul de proprietate a unei suprafeţe totale diferite faţă de cea stabilită în procedura
administrativ-jurisdicţională, pot fi soluţionate exclusiv pe calea procedurii judiciare, conform
art. 58 din Legea nr. 18/1991, coroborat cu art. 235 alin. (4) din Regulamentul aprobat prin
Ordinul nr. 700/2014.
108. Aşadar, se impune a se conchide că prin adoptarea art. 591 din Legea nr. 18/1991,
legiuitorul a urmărit crearea unei proceduri administrative, fără caracter contencios, menită să
faciliteze corectarea erorilor intervenite în cuprinsul menţiunilor inserate în titlurile de
proprietate emise în temeiul acestui act normativ, care nu afectează nici întinderea dreptului
recunoscut şi nici substanţa acestuia.
109. Din coroborarea art. 591 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 18/1991 cu art. 235 din
Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 700/2014 rezultă că, spre deosebire de procedura
"îndreptării" titlurilor de proprietate (care se rezumă la o simplă verificare a unor elemente
150
obiective cum este conformitatea menţiunilor din titlul de proprietate cu datele din procesul-
verbal de punere în posesie/celelalte documente care au stat la baza punerii în posesie, aşadar, la
îndreptarea unor simple erori materiale produse cu ocazia redactării titlului de proprietate),
procedura "rectificării" presupune realizarea unor corecţii/ modificări ale unor elemente
definitorii ce vizează fie individualizarea suprafeţelor de teren înscrise în titlurile de proprietate
(prin numărul tarlalei/parcelei, vecinătăţi, suprafaţa parcelelor în care se află terenul menţionat în
titlu care nu implică modificarea suprafeţei totale), fie privesc chiar atributele de identificare ale
titularului dreptului recunoscut prin emiterea titlului.
110. Aşadar, deşi prin "rectificare" nu este afectată însăşi substanţa dreptului de
proprietate constatat prin titlul supus corectării, art. 591 din Legea nr. 18/1991 impune drept
condiţie obligatorie emiterea, în prealabil, a unei hotărâri de "modificare" de către comisia
judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, în timp ce
procedura "îndreptării" presupune formularea unei cereri de către cel interesat şi întocmirea unui
referat, conform art. 235 alin. (2) lit. b) din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 700/2014, în
temeiul căruia directorul oficiului de cadastru şi publicitate imobiliară procedează la transcrierea
şi transpunerea corectă în cuprinsul titlului de proprietate a datelor corect inserate în
documentele care stau la baza emiterii acestuia, evidenţiate în referatul menţionat, fără a fi
necesară emiterea, în prealabil, a unei hotărâri de către un organ administrativ-jurisdicţional sau
de către instanţa de judecată.
111. Se impune a fi observat, de asemenea, că în ceea ce priveşte procedura emiterii de
către comisiile de fond funciar a documentaţiei necesare rectificării şi a hotărârilor de rectificare,
aceasta nu a fost reglementată nici prin Legea nr. 219/2012 şi nici prin Regulamentul aprobat
prin Ordinul nr. 700/2014.
112. O atare constatare impune concluzia că legiuitorul nu a dorit să reglementeze o
procedură derogatorie în această materie, în raport cu procedura de drept comun, reprezentată de
capitolul IV al Legii nr. 18/1991 şi de Regulamentul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.
890/2005.
113. În raport cu cele anterior reţinute, rezultă că utilizarea sintagmei "se poate face", în
cuprinsul art. 591 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, are drept scop evidenţierea caracterului distinct
al procedurii "rectificării" în raport cu cea a "îndreptării" şi delimitarea clară a atribuţiilor
oficiului de cadastru şi publicitate imobiliară în această materie.
114. Prin urmare, interpretarea sistematică şi istorico-teleologică a dispoziţiilor art. 58 şi,
respectiv, art. 591 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 18/1991, coroborate cu cele ale art. 235 din
Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 700/2014, impune concluzia că intenţia legiuitorului la
adoptarea art. 591 din Legea nr. 18/1991 a fost aceea de a reglementa o procedură administrativă
aplicabilă pentru ipoteza "modificărilor" ce pot fi aduse titlurilor de proprietate care nu afectează
nici dreptul de proprietate recunoscut titularului şi nici drepturile terţilor (aşadar, o procedură
necontencioasă) şi degrevarea instanţelor judecătoreşti de aceste litigii, care pot fi soluţionate pe
cale administrativă, dându-se expresie principiului celerităţii.
115. Această procedură administrativă nu exclude însă din competenţa generală a
instanţelor de judecată soluţionarea situaţiilor litigioase care pot lua naştere în cazul în care
titularii dreptului de proprietate nu îşi pot înscrie dreptul deţinut în baza unui titlu valabil în
cartea funciară, în lipsa rectificării titlului.
116. Argumentul conform căruia rectificarea titlurilor de proprietate este exclusiv în
căderea entităţilor administrative - întrucât acestea sunt singurele îndreptăţite să emită hotărâri în
151
acest sens, respectiv să procedeze la rectificarea titlurilor de proprietate - este eronat, nesocotind
plenitudinea de jurisdicţie a instanţei şi principiul liberului acces la justiţie.
117. Instanţa de judecată este cea care, în virtutea plenitudinii de competenţă, are
abilitarea de a verifica, sub aspectul legalităţii, măsurile dispuse în faza procedurii administrative
prealabile, putând sancţiona, deopotrivă, atât actele emise în temeiul art. 591 alin. (2) din Legea
nr. 18/1991, prin care se soluţionează cererile de rectificare, cât şi refuzul autorităţilor
administrative de a declanşa sau desfăşura această procedură.
118. Aceasta întrucât nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră
nedreptăţit de a se adresa instanţei competente, ci, dimpotrivă, însăşi Constituţia României
prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane
de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime, iar împrejurarea că, în procedura
prealabilă, comisiile judeţene de fond funciar şi oficiile de cadastru şi publicitate imobiliară sunt
cele care apreciază asupra acestei măsuri, a rectificării, nu le acordă acestor autorităţi o putere
discreţionară şi niciuna sustrasă controlului instanţei de judecată.
119. Or, necenzurarea de către instanţă a modalităţii în care autorităţile învestite cu
soluţionarea unor astfel de cereri dau curs solicitărilor ce vizează punerea în acord a menţiunilor
din titlul de proprietate, sub aspect tehnic, cu realitatea factuală din teren ar însemna că ea ar
rămâne la aprecierea discreţionară a acestora, ceea ce este de natură să aducă atingere însuşi
dreptului de proprietate în substanţa sa, din moment ce orice neconcordanţă între menţiunile din
titlu şi situaţia reală din teren (inclusiv în ceea ce priveşte numărul tarlalei/parcelei sau
vecinătăţile) face imposibilă înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară şi împiedică
exercitarea atributului dispoziţiei, atribut ce este de esenţa dreptului de proprietate.
120. Ceea ce urmăreşte titularul cererii în procedura rectificării este satisfacerea
pretenţiilor sale referitoare la înscrierea titlului de proprietate în cartea funciară, în scopul
exercitării depline a prerogativelor unui drept ce i-a fost recunoscut deja; or, în atare ipoteză, a
aprecia că partea interesată nu se poate adresa instanţelor de judecată ar avea drept consecinţă
lipsa unui raport rezonabil de proporţionalitate între măsura care a determinat limitarea dreptului
de acces liber la justiţie şi scopul legitim urmărit.
121. Trebuie subliniat în acest sens că titlul de proprietate care se emite în temeiul Legii
nr. 18/1991 are o natură juridică complexă conferită, pe de o parte, de caracterul autorităţii
emitente, respectiv acela de autoritate administrativă, şi de procedura specială administrativă de
emitere a actului, iar, pe de altă parte, de caracterul drepturilor care decurg în puterea legii din
acesta, respectiv dreptul de proprietate cu toate prerogativele sale: posesia, folosinţa şi dispoziţia.
122. În acest context, modalitatea în care oficiul de cadastru şi publicitate imobiliară,
respectiv comisiile judeţene de fond funciar dau curs obligaţiilor care le revin, de întocmire a
documentaţiilor necesare rectificării, inclusiv a planurilor parcelare sau cadastrale, şi de emitere
a hotărârilor de rectificare, este supusă cenzurii instanţei învestite cu cererea persoanei
nemulţumite de felul în care i-a fost rezolvată cererea.
123. De altfel, pentru ca instanţele de judecată să fie excluse într-o anumită materie, este
necesar să existe norme legale exprese, iar această înlăturare a competenţei instanţei de judecată
să fie justificată prin existenţa unei alte căi legale alternative puse la îndemâna părţilor şi care să
ducă la acelaşi rezultat, iar la rândul ei să fie supusă verificării instanţelor pentru excluderea
abuzurilor. Or, nici Legea nr. 18/1991 şi nici Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 700/2014 nu
stipulează expres că, în acest caz, nu pot fi supuse cenzurii instanţelor de judecată cererile de
rectificare a titlurilor de proprietate, art. 58 teza a doua din Legea nr. 18/1991 consacrând
152
neechivoc competenţa instanţelor civile de a se pronunţa asupra modificării, în sens larg, a
acestor titluri.
124. De asemenea această dezlegare este în acord cu jurisprudenţa instanţei de contencios
european a drepturilor omului, în interpretarea articolului 6 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia), care garantează dreptul la un
proces echitabil, cu componenta sa materială esenţială - dreptul de acces la un tribunal
independent şi imparţial, cu plenitudine de competenţă, care să soluţioneze contestaţiile ce poartă
asupra unor drepturi şi obligaţii cu caracter civil, în accepţiunea lor autonomă.
125. În acest sens, deşi dreptul de acces la un tribunal nu este unul absolut, fiind
susceptibil de limitări, întrucât, prin însăşi natura lui, acesta presupune o reglementare din partea
statului, în cadrul marjei sale de apreciere, recunoscută de Convenţie, limitările trebuie să fie
prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim şi să fie proporţionale, adică să existe un
echilibru între scopul invocat de stat şi mijloacele folosite, între interesul general şi imperativul
protejării drepturilor individuale.
126. Pe tărâmul dreptului de acces s-a subliniat necesitatea efectivităţii exerciţiului
acestui drept şi aplicării limitărilor într-o măsură în care să nu fie golit de conţinut. Astfel, s-a
evidenţiat de nenumărate ori că ansamblul garanţiilor procesuale instituite de art. 6 din Convenţie
ar rămâne fără substanţă şi ar deveni superfluu dacă dreptul de acces la instanţă nu ar fi unul
efectiv, în aplicarea unui principiu fundamental, potrivit căruia Convenţia apără drepturi concrete
şi efective, iar nu teoretice şi iluzorii (Cauza Sabin Popescu împotriva României, Hotărârea din 2
martie 2004; Cauza Golder împotriva Marii Britanii, Hotărârea din 21 februarie 1975; Cauza
Weissman împotriva României, Hotărârea din 24 mai 2006).
127. Deşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că instituirea unei proceduri
prealabile nu este în sine incompatibilă cu prevederile art. 6 din Convenţie, fiind una dintre
limitările admise ale dreptului de acces la un tribunal, pentru a atinge scopul reglementării
dreptului la un proces echitabil, ea trebuie să fie supusă unui control judecătoresc exercitat de o
instanţă independentă şi imparţială, cu plenitudine de jurisdicţie, adică o instanţă capabilă să
exercite un control în fapt şi în drept, desigur, în funcţie de competenţele atribuite de dreptul
intern.
128. Procedând la aplicarea acestor principii în dezlegarea problemei de drept referitoare
la posibilitatea sesizării instanţei de judecată cu soluţionarea fondului cererii de rectificare a
titlului de proprietate emis în temeiul Legii nr. 18/1991, în cazul refuzului autorităţilor de a
soluţiona cererile cu acest obiect, se observă că negarea posibilităţii de a se proceda la corectarea
neconcordanţelor înscrise în cuprinsul acestuia, în ipotezele prevăzute de art. 235 alin. (3) din
Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 700/2014, în baza şi în urma unei proceduri judiciare,
desfăşurată cu respectarea tuturor garanţiilor procesuale ale persoanelor implicate, ar echivala cu
o restrângere a accesului la un tribunal independent şi imparţial şi cu o încălcare a dreptului la un
proces echitabil.
129. Altfel, de vreme ce titlul de proprietate emis potrivit Legii nr. 18/1991 constituie
temeiul în baza căruia imobilul poate fi înscris în cartea funciară, a accepta că doar comisiile
judeţene de fond funciar pot emite hotărâri în materia rectificării titlurilor de proprietate, în
procedura administrativă, respectiv că doar oficiul de cadastru şi publicitate imobiliară poate
proceda la rectificare, înseamnă a accepta că o atare operaţiune "scapă" controlului unei instanţe
şi este lăsată exclusiv la latitudinea acestor autorităţi, iar un aspect esenţial al unei cauze
particulare deduse judecăţii - cel al demonstrării existenţei unor neconcordanţe între situaţia
rezultată din posesia exercitată asupra terenului şi cea evidenţiată de menţiunile din titlul de
153
proprietate - nu poate fi dezbătut şi probat într-o procedură judiciară în care contestaţia poartă
asupra unor drepturi şi obligaţii cu caracter civil, cum este dreptul de proprietate, ce formează
chiar domeniul de aplicabilitate al dreptului la un proces echitabil.
130. În alţi termeni, a declanşa o procedură judiciară doar pentru a constata că o
autoritate, în mod discreţionar sau din neglijenţă, nu întocmeşte documentele necesare
rectificării, fără a da posibilitatea părţii interesate de a stabili, pe baza probelor, situaţia juridică
şi faptică reală a terenurilor pentru care deţine un titlu de proprietate ce nu poate fi intabulat, ar
echivala doar cu iluzia exerciţiului unui drept fundamental şi cu lăsarea lui fără substanţă. [...]
4) Decizia nr. 22/2021, publicată în M. Of. nr. 480 din 10 mai 2021
Soluția: Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi
pentru cauze cu minori şi de familie, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi, în
În interpretarea art. 43 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea
procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în
perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare, calitatea de
persoană îndreptăţită în cererile vizate de acest text de lege, pentru terenuri care intrau în
domeniul de aplicare al legilor fondului funciar la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013,
se stabileşte potrivit prevederilor acestor legi.
Considerente:
[...] 118. Potrivit art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, în cazul în care entitatea
învestită de lege nu soluţionează cererile de acordare a măsurilor reparatorii şi nu emite o decizie
în termenele prevăzute la art. 33 şi 34 din aceeaşi lege, persoana care se consideră îndreptăţită se
poate adresa într-un anumit termen instanţei judecătoreşti prevăzute la alin. (1) din art. 35,
respectiv secţiei civile a tribunalului în a cărui circumscripţie se află imobilul vizat de cererile
nesoluţionate de către entitatea învestită de lege.
119. După cum rezultă din art. 35 alin. (3), instanţa de judecată învestită în acest temei se
pronunţă asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi dispune restituirea în natură
sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile Legii nr. 165/2013.
120. Aşadar, întrebarea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie relevă analiza
temeiniciei acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 165/2013, iar stabilirea
titularului şi a întinderii dreptului subiectiv dedus judecăţii reprezintă, în mod evident, aspectul
ce trebuie tranşat de către instanţa de judecată cu prioritate faţă de stabilirea naturii măsurilor
reparatorii cuvenite titularului dreptului.
121. Din această perspectivă, dezlegarea solicitată poate fi circumscrisă strict întrebării
formulate de instanţa de trimitere, fără a se extinde răspunsul la aplicarea Legii nr. 10/2001 în
ansamblul său.
122. Cât priveşte noţiunea de "persoană îndreptăţită" la care se referă întrebarea, cu toate
că aceasta este specifică Legii nr. 10/2001 şi, din acest punct de vedere, ar părea inadecvată într-
o dezlegare a chestiunii de drept în sensul aplicării legilor fondului funciar, se impune folosirea
sa şi într-o astfel de situaţie, întrucât Legea nr. 165/2013 a operat o unificare sub aspect
terminologic a referirii la titularul unei cereri de acordare de măsuri reparatorii, respectiv de
reconstituire a dreptului de proprietate privată.
154
123. Conform art. 3 pct. 2 din Legea nr. 165/2013, "persoana care se consideră
îndreptăţită" este "persoana care a formulat şi a depus, în termen legal, la entităţile învestite de
lege cereri din categoria celor prevăzute la pct. 1, care nu au fost soluţionate până la data intrării
în vigoare a prezentei legi". Sunt socotite "cereri", conform art. 3 pct. 1, în egală măsură,
notificările formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 şi cererile formulate în temeiul legilor
fondului funciar (Legea nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000, Legea nr. 169/1997).
124. Potrivit art. 3 pct. 3, "persoana îndreptăţită" reprezintă "persoana căreia i-a fost
recunoscut dreptul la restituire în natură sau, după caz, la măsuri reparatorii", aşadar, indiferent
de actul normativ cu caracter reparator în temeiul căruia s-au formulat diferitele cereri ale foştilor
proprietari sau ale moştenitorilor acestora.
125. Sesizarea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie circumstanţiază stabilirea
calităţii de persoană îndreptăţită, în sensul Legii nr. 165/2013, în ipoteza aplicării dispoziţiilor
art. 43 din aceeaşi lege, în cadrul acţiunilor prevăzute de art. 35, în care se derulează şi judecata
în cauza pendinte pe rolul instanţei de trimitere.
126. Potrivit art. 43 din Legea nr. 165/2013, "Cererile depuse în temeiul art. 36 alin. (5)
din Legea nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi al art. 34 din
Legea nr. 1/2000, cu modificările şi completările ulterioare, care vizează teren cu categoria de
curţi-construcţii, nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se transmit
comisiilor constituite pe lângă autorităţile publice locale pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, în
vederea soluţionării".
127. Textul de lege citat prevede în mod expres schimbarea entităţii învestite de lege cu
soluţionarea cererilor depuse în temeiul art. 36 alin. (5) din Legea nr. 18/1991 şi al art. 34 din
Legea nr. 1/2000, care vizează teren cu categoria de curţi-construcţii, nesoluţionate până la data
intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013.
128. În acest temei, cererile respective, în măsura în care sunt întrunite toate cerinţele de
aplicare a prevederilor art. 43 din Legea nr. 165/2013, nu vor mai fi soluţionate de către
comisiile de fond funciar constituite în baza Legii nr. 18/1991 - acestea continuând să reprezinte
entităţi învestite de lege, conform art. 3 pct. 4 lit. c) din Legea nr. 165/2013, pentru celelalte
cereri depuse în temeiul legilor fondului funciar -, ci de către entităţile învestite cu aplicarea
Legii nr. 10/2001.
129. Dubiul de interpretare creat de art. 43 din Legea nr. 165/2013 este legat de intenţia
legiuitorului cu privire la legea de soluţionare a acestor cereri, respectiv dacă acest transfer de
competenţă generează şi aplicarea prevederilor Legii nr. 10/2001 la soluţionarea cererilor, astfel
încât calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru terenurile vizate de art. 43 să
fie stabilită potrivit Legii nr. 10/2001.
130. S-ar putea considera că intenţia legiuitorului a fost aceea a aplicării Legii nr.
10/2001, rezultată din economia Legii nr. 165/2013 în ansamblul său, în contextul căreia trebuie
citit art. 43.
131. Asemenea argument de interpretare a art. 43 nu poate fi, însă, reţinut.
132. Indiscutabil, Legea nr. 165/2013, după cum relevă chiar titlul şi după cum reiese din
conţinutul său, şi-a propus reglementarea unor măsuri unitare pentru finalizarea procesului de
restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada
regimului comunist în România, indiferent de actul normativ cu caracter reparator în temeiul
căruia s-au formulat diferitele cereri ale foştilor proprietari sau ale moştenitorilor acestora.
133. Din acest motiv se poate vorbi, de principiu, despre un regim juridic unitar al naturii
măsurilor reparatorii, dar chiar şi în această privinţă s-a făcut trimitere la legea în temeiul căreia
155
au fost formulate cererile, cum este cazul chiar al art. 1, care stabileşte regula restituirii în natură
a imobilelor, indiferent de actul normativ cu caracter reparator; în al doilea alineat, însă, pentru
situaţia în care restituirea în natură nu este posibilă, legiuitorul a indicat măsurile reparatorii
diferite prevăzute de acte normative distincte.
134. Se poate observa aşadar că, ori de câte ori a urmărit schimbarea unor elemente
definitorii în conţinutul legilor reparatorii, Legea nr. 165/2013 a prevăzut acest lucru în mod
expres, inclusiv prin trimiterea explicită la unul sau altul dintre actele normative cu caracter
reparator.
135. Or, art. 43 nu a inclus o asemenea trimitere la conţinutul Legii nr. 10/2001, nici
măcar parţială, în sensul că un element sau altul relevant în analiza cererilor va fi supus
dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
136. Unicul aspect prevăzut în mod expres în art. 43 este cel referitor la competenţa de
soluţionare, după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, a anumitor cereri depuse în temeiul
legilor fondului funciar, fără vreo referire la legea aplicabilă soluţionării acestora.
137. În acelaşi timp, problema legii aplicabile existenţei şi întinderii dreptului de
proprietate, pentru stabilirea îndreptăţirii la măsuri reparatorii, aduce în discuţie domeniul de
aplicare al legilor cu caracter reparator.
138. În acest context, art. 8 din Legea nr. 10/2001 a delimitat în mod clar domeniul de
aplicare al Legii nr. 10/2001 de cel al legilor fondului funciar.
139. Astfel, alin. (1) al art. 8 prevede că "Nu intră sub incidenţa prezentei legi terenurile
situate în extravilanul localităţilor la data preluării abuzive sau la data notificării, precum şi cele
al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare, şi prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de
proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii
fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare."
140. Condiţiile pentru ca titularul unei cereri având ca obiect acordarea măsurilor
reparatorii sau, după caz, reconstituirea dreptului de proprietate privată asupra unui imobil să fie
socotit "persoană îndreptăţită" nu pot fi disociate de regimul juridic al imobilului ce face obiectul
cererii.
141. Nu este cazul, desigur, al cererilor greşit îndreptate sau al cererilor formulate în
temeiul altei legi decât cea care reglementa regimul juridic al imobilului, doar pentru a eluda
dispoziţiile imperative ale legii aplicabile privind termenul de depunere.
142. În acest sens, de exemplu, art. 8.2 din Normele metodologice de aplicare unitară a
Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6
martie 1945-22 decembrie 1989, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 250/2007, cu
modificările şi completările ulterioare, prevede că: "În cazul în care s-au depus notificări cu
privire la imobilele prevăzute la alin. (1) al art. 8 din lege, acestea, în temeiul art. V alin. (2) din
titlul I din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, urmează a fi înaintate,
în vederea soluţionării, comisiilor comunale, orăşeneşti şi municipale constituite potrivit Legii
fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legii nr.
1/2000, cu modificările şi completările ulterioare."
143. Or, la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, terenurile vizate de art. 43 au fost
considerate de legiuitor ca intrând în domeniul de aplicare al legilor fondului funciar (în cauza
pendinte pe rolul instanţei de trimitere, al Legii nr. 1/2000: cererea a fost formulată în temeiul
art. III din Legea nr. 247/2005, ce viza acel act normativ, iar situaţia juridică a terenului, potrivit
elementelor furnizate de instanţa de trimitere, era reglementată prin Legea nr. 1/2000).
156
144. Drept urmare, includerea acestor terenuri în domeniul de aplicare al Legii nr.
10/2001 ar releva o situaţie de excepţie de la art. 8 alin. (1) din această lege. Or, în acest sens, nu
a fost adusă vreo modificare expresă a art. 8 alin. (1).
145. Pe de altă parte, este cert că art. 43 din Legea nr. 165/2013 instituie o situaţie de
excepţie, dar numai în privinţa entităţii învestite de lege a soluţiona cererile după intrarea în
vigoare a Legii nr. 165/2013 şi, ca atare, excepţia nu poate fi extinsă la alte situaţii neprevăzute
de lege, precum legea de drept material aplicabilă în soluţionarea cererilor, în condiţiile în care
excepţia este de strictă interpretare şi aplicare.
146. Drept urmare, nu se poate considera că art. 43 din Legea nr. 165/2013 relevă o
situaţie de excepţie de la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în sensul că cererile vizate de art.
43, pentru terenuri care intrau în domeniul de aplicare al legilor fondului funciar la data intrării
în vigoare a Legii nr. 165/2013, ar fi intrat, după începerea activităţii Legii nr. 165/2013, în
domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, pentru a fi soluţionate potrivit prevederilor acestui din
urmă act normativ. [...]
Soluția: Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea - Secţia a II-a civilă şi, în
Ipotezele de excludere a asociatului prevăzute de art. 222 din Legea nr. 31/1990,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu se completează cu prevederile art.
1.928 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil
Considerente:
[...] 36. Titlul IX (Diferite contracte speciale) al cărţii a V-a (Despre obligaţii) a Codului
civil cuprinde şi cap. VII, intitulat Contractul de societate, capitol care, la rândul lui, îşi
structurează reglementările în următoarele secţiuni: secţiunea 1 (Dispoziţii generale, art. 1.881-
1.889), secţiunea a 2-a (Societatea simplă, art. 1.890-1.948) şi secţiunea a 3-a (Asocierea în
participaţie, art. 1.949-1.954).
37. În cuprinsul art. 1.888, având denumirea marginală "Formele societare", Legea nr.
287/2009 privind Codul civil prevede că societăţile pot fi simple, în participaţie, în nume
colectiv, în comandită simplă, cu răspundere limitată, pe acţiuni, în comandită pe acţiuni,
cooperative sau alt tip de societate anume reglementat de lege.
38. Dintre toate formele societare indicate mai sus, secţiunile 2 şi 3 din cap. VII, evocate
anterior, le reglementează doar pe primele două: societatea simplă şi asocierea în participaţie.
39. Această abordare a legiuitorului este justificată de faptul că celelalte tipuri de societăţi
sunt reglementate separat, în diverse legi speciale, cele mai multe în Legea nr. 31/1990.
40. Diversificarea, după anul 1989, a raporturilor comerciale a impus apariţia unor norme
cu un caracter specific, care să răspundă particularităţilor lor. O astfel de normă specială o
constituie şi Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care a
reglementat modalităţile în care se constituie, se organizează şi funcţionează entităţile cu
personalitate juridică în domeniul comercial.
41. Intrarea în vigoare, la 1 octombrie 2011, a noului Cod civil relevă că specificitatea
ramurii dreptului aplicabil în materie comercială nu a fost afectată în substanţă, întrucât
modificările intervenite sunt mai degrabă terminologice: astfel, dacă fostul sistem utiliza, pentru
157
a separa raporturile comerciale de cele civile, conceptele de comerciant şi de fapte de comerţ,
actualul sistem realizează delimitarea folosind noţiunile de profesionist şi de întreprindere.
42. Noul Cod civil a produs unificarea dreptului obligaţiilor civile şi comerciale, însă
materia în dezbatere, cea a dreptului comercial - pe care, ulterior intrării în vigoare a noului Cod
o parte a doctrinei o recunoaşte, în vreme ce o altă parte o neagă -, cunoaşte o multitudine de
reglementări specifice, aflate în vigoare, care îi configurează existenţa.
43. De aceea se apreciază că dispoziţiile art. 1.887 alin. (1), care proclamă caracterul de
drept comun al cap. VII din titlul IX al Cărţii a V-a a Codului civil în materia societăţilor,
interpretate coroborat cu cele ale art. 291 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare, care prevăd completarea dispoziţiilor legii speciale cu cele ale Codului
civil şi ale Codului de procedură civilă, trebuie înţelese în sensul că societăţilor reglementate de
Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, supuse obligaţiei de
înregistrare în registrul comerţului, li se aplică în mod direct dispoziţiile noului cod, care vizează
obligaţiile şi pe cele privind persoana juridică, nu însă şi dispoziţiile generale, atunci când legea
specială reglementează în mod derogatoriu o anumită situaţie.
44. Astfel, problema de drept supusă dezlegării, care impune verificarea măsurii în care
Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prevede limitativ ori
exemplificativ cazurile în care un asociat poate fi exclus din societatea cu răspundere limitată, îşi
găseşte rezolvarea în aplicarea principiilor specialia generalibus derogant, respectiv generalia
specialibus non derogant, cărora analiza de faţă urmează să le acorde eficienţă.
45. Potrivit acestor reguli, norma specială, fiind derogatorie de la norma generală, se
aplică cu prioritate, chiar şi atunci când este anterioară normei generale, ori de câte ori o ipoteză
intră sub incidenţa prevederilor ei, iar norma specială nu poate fi modificată sau abrogată de o
normă generală ulterioară decât în mod expres.
46. Dispoziţiile art. 222 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare, prevăd că poate fi exclus din societatea în nume colectiv, în comandită
simplă sau cu răspundere limitată:
a) asociatul care, pus în întârziere, nu aduce aportul la care s-a obligat;
b) asociatul cu răspundere nelimitată în stare de faliment sau care a devenit legalmente
incapabil;
c) asociatul cu răspundere nelimitată care se amestecă fără drept în administraţie ori
contravine dispoziţiilor art. 80 şi 82;
d) asociatul administrator care comite frauda în dauna societăţii sau se serveşte de
semnătura socială sau de capitalul social în folosul lui sau al altora.
47. Modalitatea de redactare a textului de lege evocat anterior conduce către concluzia că
enumerarea pe care o cuprinde nu este exemplificativă, ceea ce implică, în lipsa oricărui alt
indiciu contrar, imposibilitatea excluderii în alte situaţii decât cele reglementate ori
imposibilitatea excluderii acţionarului într-o societate pe acţiuni.
48. Aşa fiind, nu există ipoteze lăsate în afara reglementării, în care legea să permită ca
un asociat să fie exclus din societatea cu răspundere limitată; de aceea nu se poate aprecia că,
într-o atare situaţie, norma specială s-ar completa cu cea generală.
49. Împrejurarea că legea specială este anterioară Codului civil nu prezintă relevanţă,
având în vedere că, potrivit art. 138 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
287/2009 privind Codul civil, societăţile reglementate de legi speciale continuă să fie supuse
acestora.
158
50. Raţiunea lipsei incidenţei normei generale poate fi decelată şi din scopul pentru care
legea specială a reglementat, în mod separat, excluderea asociaţilor.
51. Instituţia juridică a excluderii, în cazul supus analizei, îşi găseşte aplicarea în cazul
societăţilor de persoane şi al celor mixte - nu şi în cazul societăţilor de capital -, aşadar în cazul
acelora în care problema încrederii reciproce şi a conlucrării asociaţilor se pune mai accentuat
decât în cazul celorlalte forme societare. Încrederea reciprocă, privită ca premisă a conlucrării
pentru îndeplinirea obiectivelor sociale, trebuie să fie menţinută pe întreaga durată a existenţei
societăţii.
52. Aceste considerente sunt pe deplin valabile şi în cazul societăţilor simple, însă în
materia societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare, trebuie avut în vedere scopul pe care asociaţii îl urmăresc când decid să
conlucreze: obţinerea unei cote predeterminate din beneficiul prezumabil.
53. Dimensiunea lui patrimonială impune, aşadar, ca părăsirea societăţii, ca efect al
excluderii, să nu poată opera în orice condiţii, căci excluderea este în primul rând o sancţiune
pentru refuzul de a conlucra, pentru o conduită ce nu respectă coordonatele interesului societar.
54. Dacă prima şi a treia ipoteză dintre cele prevăzute de dispoziţiile art. 222 alin. (1) din
Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, conturează excluderea
din cauze contractuale, sancţionând astfel neexecutarea unor obligaţii asumate prin actul
constitutiv ori încălcarea obligaţiei generice de fidelitate, celelalte două indică excludere din
cauze extracontractuale.
55. Dintre toate aceste ipoteze, cea cuprinsă în art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr.
31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, formează obiect al disputei
părţilor în faţa instanţei de trimitere şi face utile următoarele sublinieri:
a) Textul în discuţie se referă, în mod expres, la asociatul administrator care comite
fraudă în dauna societăţii sau se serveşte de semnătura socială sau de capitalul social în folosul
lui sau al altora, iar sancţiunea excluderii îi poate fi aplicată atunci când revocarea este
considerată insuficientă nu numai pentru abuzul de putere şi încălcarea limitelor mandatului, ci
pentru orice acţiune sau inacţiune frauduloasă în dauna societăţii, aşadar nu doar pentru frauda
pe care este în măsură să o comită în considerarea ocupării poziţiei de administrator, ci pentru
orice delict intenţionat săvârşit în dauna societăţii.
b) Reglementarea, în acest mod, a cazului de excludere din art. 222 alin. (1) lit. d) din
Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, vine să protejeze, în
mod distinct, încrederea de care trebuie să se bucure titularul funcţiei de administrator.
c) Aşa fiind, asociatul care nu deţine calitatea de administrator nu poate fi exclus pentru
categoria generală a fraudelor în dauna societăţii, prevăzută de art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea
nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
d) Argumentele prezentate mai sus impun concluzia că situaţiile de excludere a
asociatului prevăzute de art. 222 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare, nu se completează cu prevederile art. 1.928 din Legea nr. 287/2009
privind Codul civil.
e) Desigur, în limitele autonomiei de voinţă, urmând gândirea legiuitorului şi rosturile
instituţiei, părţile au dreptul să înmulţească ori să restrângă contractual cauzele de excludere. [...]
159
6) Decizia nr. 31/2021, publicată în M. Of. nr. 734 din 27 iulie 2021
Soluția: Admite sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de
contencios administrativ şi fiscal şi, în consecinţă, stabileşte că:
În interpretarea şi aplicarea principiului ierarhizării pe verticală, cât şi pe orizontală, în
cadrul aceluiaşi domeniu, în funcţie de complexitatea şi importanţa activităţii desfăşurate,
potrivit prevederilor art. 6 lit. f) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului
plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul personalului din
cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de
Criminalitate Organizată şi Terorism care nu are o grilă proprie de salarizare, trimiterea la
prevederile nr. crt. 4 lit. B de la cap. I din anexa nr. V la acelaşi act normativ vizează aplicarea
acestor dispoziţii doar în ceea ce priveşte vechimea în muncă, nu şi vechimea în funcţie.
Considerente:
[...] 76. Potrivit O.U.G. nr. 43/2002, act normativ prin care a fost înfiinţată Direcţia
Naţională Anticorupţie, ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară îşi desfăşoară activitatea în baza
detaşării, la propunerea nominală a procurorului-şef al instituţiei, prin ordin al ministrului
administraţiei şi internelor.
77. Detaşarea este considerată în interesul serviciului şi se acordă pe o perioadă de 6 ani,
cu posibilitatea prelungirii, cu acordul acestor agenţi şi ofiţeri.
78. Pe toată perioada detaşării, ofiţerii şi agenţii de poliţie au drepturile şi obligaţiile
prevăzute de lege pentru această categorie profesională, potrivit statutului lor.
79. Conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea şi
funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism,
precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, aprobată cu modificări prin
Legea nr. 120/2018 (O.U.G. nr. 78/2016), ofiţerii şi agenţii de poliţie îşi desfăşoară activitatea în
mod identic cu cei din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, în baza detaşării, la solicitarea
procurorului-şef al instituţiei, de către ministrul afacerilor interne, tot pentru o perioadă de 6 ani,
cu posibilitatea prelungirii din 3 în 3 ani, în baza acordului acestora.
80. Şi O.U.G. nr. 78/2016 prevede în mod expres la art. 7 alin. (7) că ofiţerii şi agenţii de
poliţie detaşaţi au drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege pentru această categorie profesională,
beneficiind, în mod corespunzător, de drepturile prevăzute la art. 11 şi 23 din O.U.G nr. 27/2006.
81. Actul normativ reprezentat de O.U.G nr. 27/2006 cuprindea reglementări cu privire la
salarizarea judecătorilor, procurorilor şi a altor categorii de personal din sistemul justiţiei,
dispoziţii care au fost abrogate, păstrate fiind, printre altele, prevederile art. 11 şi ale art. 23 la
care face trimitere O.U.G. nr. 78/2016 şi care se referă la drepturile cuvenite beneficiarilor în
cazul delegării şi detaşării (diurna, decontarea cheltuielilor de cazare şi a celor de transport).
82. Pornind de la modalitatea în care este reglementată funcţionarea activităţii ofiţerilor şi
agenţilor de poliţie în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a
Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, se desprinde concluzia că această
categorie profesională îşi desfăşoară activitatea cu limitare în timp, ca efect al detaşării, cu
păstrarea tuturor drepturilor şi obligaţiilor cuprinse în Legea nr. 360/2002.
83. Legea nr. 360/2002 cuprinde reglementări cu privire la cariera poliţiştilor, la
drepturile şi îndatoririle acestora, modul de acordare a recompenselor, răspunderea juridică şi
sancţiunile aplicabile.
84. În egală măsură, în secţiunea a 2-a a cap. I din Legea nr. 360/2002 se regăsesc
dispoziţii referitoare la gradele profesionale recunoscute poliţiştilor, la încadrarea acestora în
categorii şi grade profesionale, încadrări în funcţie de care se stabileşte politica de salarizare.
160
85. Stabilirea acestor coeficienţi de ierarhizare este necesară pentru calculul drepturilor
salariale, astfel cum sunt cuprinse în Legea-cadru nr. 153/2017.
86. Cap. II din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 cuprinde reglementări specifice
personalului din instituţiile publice de apărare, ordine publică şi securitate naţională.
87. Art. 4 din cap. II din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 prevede că poliţiştii şi
funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare au dreptul la un
salariu lunar compus din salariul de funcţie, salariul gradului profesional deţinut, gradaţii şi, după
caz, salariul de comandă, indemnizaţii, compensaţii, sporuri, prime, premii şi din alte drepturi
salariale.
88. În cazul acestor categorii profesionale este stabilită o diferenţiere a salariilor în
funcţie de un număr de 7 gradaţii, în raport cu timpul servit în calitate de personal militar, poliţist
ori funcţionar cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare.
89. Niciunde în cuprinsul anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 nu există vreo
referire la noţiunea de vechime în funcţie şi, pe cale de consecinţă, la diferenţe salariale generate
de această vechime.
90. Salarizarea diferenţiată în funcţie de vechimea în funcţie se regăseşte doar în cazul
magistraţilor şi al persoanelor asimilate acestora, potrivit legii, astfel cum este reglementată în
anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, categorii din care nu fac parte persoanele vizate prin
întrebarea instanţei de trimitere.
91. Salarizarea agenţilor şi ofiţerilor de poliţie judiciară din cadrul celor două structuri
speciale de parchet este reglementată prin trimiterile făcute de legiuitor la drepturile salariale
cuvenite unui procuror cu grad de judecătorie.
92. Această categorie a poliţiştilor, al cărei salariu a fost determinat prin trimitere la
salariul de bază corespunzător celui reglementat pentru funcţia de procuror cu grad de
judecătorie, nu beneficiază decât de variaţiile salariului de bază în funcţie de indemnizaţia
stabilită pentru vechimea de 0-3 ani, întrucât nu există nicio normă care să dea relevanţă
vechimii în funcţia de ofiţer ori agent de poliţie, acumulată în cele două structuri de parchet.
93. Prin exercitarea activităţii în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie ori Direcţiei de
Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, agenţii şi ofiţerii de poliţie
detaşaţi la acestea nu pot acumula vechime în funcţia vizată de cap. I lit. B nr. crt. 4 din anexa nr.
V la Legea-cadru nr. 153/2017, rămânând din perspectiva textului legal cu o vechime de "0" ani,
ci acumulează o vechime relevantă pentru funcţia de poliţie deţinută, calculată potrivit timpului
servit în această calitate, adică cele 7 gradaţii prevăzute în anexa nr. VI la aceeaşi lege.
94. Faptul că prin nota de subsol nr. 1 la tabelul prevăzut în cap. I lit. B din anexa nr. V la
Legea-cadru nr. 153/2017 se prevede că prin "vechime în funcţie", în sensul prezentului capitol,
se înţelege vechimea în funcţia de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-
asistent sau auditor de justiţie denotă că ierarhizarea salarizării în funcţie de această vechime nu
se poate aplica decât categoriilor de personal expres prevăzute, nu şi categoriilor de personal a
căror salarizare se stabileşte prin "trimitere" la coeficientul de ierarhizare.
95. Menţiunea expresă a legiuitorului privind înţelegerea noţiunii de "vechime în funcţie"
trebuie interpretată în sensul limitării la funcţiile special şi limitativ prevăzute în nota de subsol
anterior evocată.
96. Concluzionând, nu se poate vorbi, în cazul personalului din cadrul Direcţiei Naţionale
Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism,
despre o încălcare a principiului ierarhizării pe verticală, cât şi pe orizontală, în cadrul aceluiaşi
domeniu, în funcţie de complexitatea şi importanţa muncii desfăşurate, această categorie de
161
personal beneficiind, pe orizontală, de gradaţia rezultată din cap. I lit. B nr. crt. 4 din anexa nr. V
la Legea-cadru nr. 153/2017, iar pe verticală, de gradaţia rezultată din art. 11 alin. (4) din anexa
nr. VI la aceeaşi lege.
97. Nu se poate interpreta că trimiterea la prevederile nr. crt. 4 lit. B de la cap. I din anexa
nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, referitoare la "vechimea în funcţie", se aplică şi acestei
categorii profesionale, întrucât o astfel de interpretare ar reprezenta o adăugare la lege, ceea ce
nu este permis în acest context. [...]
Soluția: Admite sesizarea formulată de Tribunalul Sibiu - Secţia I civilă, privind
pronunţarea unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, stabileşte că:
În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 55 alin. 1 din Legea nr. 4/1953 - Codul
familiei, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la dispoziţiile art.
54 alin. 2 din acelaşi cod, ca urmare a efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 349 din 19
decembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 10 aprilie
2002, stabileşte că acţiunea în tăgăduirea paternităţii introdusă de copilul născut în timpul
căsătoriei are caracter imprescriptibil.
Considerente:
[...] 74. Potrivit dispoziţiilor art. 54 alin. 2 din Codul familiei, în reglementarea lui
iniţială, se recunoştea dreptul la promovarea acţiunii în tăgăduirea paternităţii numai soţului
mamei, singurul care putea răsturna prezumţia de paternitate care opera în favoarea sa, cu privire
la copilul născut în timpul căsătoriei.
75. Această soluţie legislativă, criticabilă întrucât, în condiţiile unui monopol al acţiunii
deţinut de către soţul mamei, făcea imposibilă stabilirea paternităţii reale a copilului atunci când
acest singur titular omitea să promoveze acţiunea, a fost declarată neconstituţională prin Decizia
Curţii Constituţionale nr. 349 din 19 decembrie 2001, care a stabilit că "dispoziţiile art. 54 alin. 2
din Codul familiei sunt neconstituţionale în măsura în care nu recunosc decât tatălui, iar nu şi
mamei şi copilului născut în timpul căsătoriei, dreptul de a porni acţiunea în tăgăduirea
paternităţii".
76. Adoptarea acestei decizii a instanţei de contencios constituţional s-a făcut în contextul
analizei compatibilităţii normei nu doar cu dreptul constituţional la viaţa familială şi privată, ci şi
prin raportare la exigenţele art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale (Convenţia), precum şi la jurisprudenţa instanţei europene, cu referire
punctuală la Hotărârea din 27 octombrie 1994, Cauza Kroon şi alţii împotriva Olandei.
77. Într-o reconsiderare a propriei jurisprudenţe (prin Decizia nr. 78 din 13 septembrie
1995, Curtea Constituţională a respins aceeaşi excepţie de neconstituţionalitate privitoare la art.
54 alin. 2 din Codul familiei), Curtea Constituţională a apreciat, în esenţă, că ceea ce trebuie să
prevaleze în cazul unei astfel de acţiuni este realitatea biologică, iar nu o prezumţie legală, astfel
încât excluderea mamei, precum şi a copilului născut în timpul căsătoriei din sfera titularilor
dreptului în promovarea acţiunii de tăgăduire a paternităţii constituie o încălcare a dreptului la
viaţa privată şi de familie, precum şi o încălcare a principiului egalităţii în faţa legii.
78. În privinţa copilului s-a reţinut şi că "a nu-i recunoaşte dreptul la acţiune în
contestarea paternităţii prezumate ar fi de natură să-i impună acestuia un anumit statut juridic
stabilit prin voinţa altuia, pe care este ţinut să-l accepte în mod pasiv, fără a putea acţiona în
162
sensul modificării sale, ceea ce nu poate avea decât semnificaţia unei negări a dreptului
recunoscut oricărei persoane fizice de a dispune de ea".
79. Ca urmare a acestei statuări de neconstituţionalitate, sfera persoanelor îndreptăţite la
contestarea paternităţii prezumate din timpul căsătoriei s-a extins, alături de soţul mamei
devenind titulari, deopotrivă, mama şi copilul căruia îi este aplicabilă prezumţia.
(ii) Aplicarea în timp a efectelor deciziei Curţii Constituţionale
80. De principiu, conform art. 147 alin. (4) din Constituţie, efectele deciziilor Curţii
Constituţionale se produc în mod obligatoriu de la data publicării lor şi au putere pentru viitor [în
mod asemănător, art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992].
81. Raportat la domeniul căruia îi sunt incidente efectele Deciziei nr. 349 din 19
decembrie 2001, respectiv cel referitor la starea civilă a persoanei, se pune problema ce înseamnă
această aplicare, de îndată, de la data publicării, a soluţiei de neconstituţionalitate. Altfel spus,
dacă vizează doar situaţia copiilor născuţi ulterior publicării deciziei sau şi pe cea a copiilor
născuţi anterior, cărora dreptul la acţiune, conform reglementării iniţiale, nu le era recunoscut.
82. Pentru a da dezlegare acestei chestiuni trebuie observat că starea civilă a unei
persoane, în sensul de condiţie juridică a acesteia în familie şi societate (de exemplu, minor sau
major, căsătorit sau necăsătorit, copil firesc sau adoptat etc.), corespunde unei situaţii juridice
legale, obiective, având un conţinut stabilit prin lege, astfel încât modificările care intervin pe
plan normativ (inclusiv prin intervenţia asupra normelor dată de controlul de constituţionalitate)
sunt de imediată şi generală aplicabilitate. Efectele situaţiilor legate de starea şi capacitatea
persoanelor sunt fixate, la nivel de principiu, de către legiuitor, iar nu prin voinţa părţilor, astfel
încât ele au un caracter obiectiv, fiind indisponibile, în sensul că titularii lor nu le pot modifica
conţinutul şi nici nu le pot suprima, în contra legii.
83. Decizia Curţii Constituţionale a deschis dreptul la acţiune, lărgind, în favoarea mamei
şi a copilului, sfera titularilor dreptului care pot solicita să se constate că altcineva decât soţul
mamei este tatăl biologic.
84. În felul acesta, s-a recunoscut că în valorificarea dreptului la o anumită stare civilă,
conformă realităţii biologice şi sociale, este ataşată o acţiune ai cărei titulari pot fi şi copiii, care
altminteri nu puteau învesti instanţa.
85. Ca atare, dreptul la acţiune al acestora s-a născut în momentul constatării
neconstituţionalităţii textului, iar starea civilă nefiind una definitiv stabilită, câtă vreme
prezumţia legală nu corespundea realităţii, posibilitatea contestării acesteia a fost dată tocmai de
efectele Deciziei Curţii Constituţionale. Nu este vorba despre aplicarea lor retroactivă, ci
dimpotrivă despre aplicarea de îndată asupra situaţiilor care intră sub incidenţa actului
jurisdicţional de neconstituţionalitate.
86. Aceasta întrucât starea civilă însoţeşte persoana câtă vreme ea are calitatea de subiect
de drept, ceea ce înseamnă că situaţia juridică a copilului născut înainte de pronunţarea instanţei
constituţionale era una care subzista la acest moment, al adoptării deciziei. Este vorba, prin
ipoteză, de un copil din timpul căsătoriei căruia îi este aplicabilă prezumţia de paternitate şi
căruia norma legală, în configuraţia rezultată în urma controlului de constituţionalitate, îi
recunoaşte posibilitatea de a demonstra că respectiva prezumţie nu îi era incidentă.
87. Nu este deci în discuţie o situaţie juridică trecută sau definitivă, care să nu intre sub
incidenţa normei în noua configurare, ci una continuă, subzistentă câtă vreme, pe de o parte,
starea civilă face parte şi însoţeşte statutul actual al persoanei, iar, pe de altă parte, ceea ce nu
putea fi contestat anterior de către copil devine posibil tocmai ca urmare a punerii de acord a
normei cu legea fundamentală.
163
88. În realitate, prezumţia de paternitate nu se consolidase de aşa manieră încât să nu mai
poată fi contestată de titularul recunoscut ca atare al unei acţiuni care, prin natura dreptului
protejat, are caracter imprescriptibil.
89. Altminteri, copilului din căsătorie, născut anterior declarării neconstituţionalităţii
textului, i s-ar opune inadmisibilitatea unei asemenea acţiuni, fără posibilitatea de a pretinde că
starea civilă este neconformă adevărului biologic şi social, deşi ceea ce a prevalat în constatarea
neconstituţionalităţii a fost tocmai această înfrângere a dreptului la viaţă privată şi de familie, în
contrapondere cu o ficţiune juridică dedusă din aplicarea unei prezumţii legale. În acelaşi sens,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că a fost încălcat art. 8 din Convenţie în cauze
în care reclamanţii nu aveau nicio posibilitate de a contesta, în lumina probelor biologice noi,
declararea judecătorească a paternităţii lor, printr-o hotărâre judecătorească definitivă. (Hotărârea
din 25 februarie 2014, în Cauza Ostace împotriva României, paragraful 42, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 601 din 12 august 2014)
90. Soluţia ar fi lipsită de logică juridică, câtă vreme starea civilă a unui astfel de copil îl
situează sub ipoteza normei, aşa cum a rămas aceasta în ordinea juridică după decizia instanţei
constituţionale, cea care trebuie considerată, într-o aplicare imediată a efectelor sale, că
recunoaşte acest drept de contestare nu doar celor care se vor afla într-o asemenea situaţie în
viitor, ci şi celor care aveau acest statut la momentul adoptării deciziei, împiedicaţi fiind să
acţioneze anterior.
(iii) Regimul juridic, sub aspectul prescripţiei extinctive, al acţiunilor în tăgăduirea
paternităţii introduse de copil sub efectul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 349 din 19
decembrie 2001
91. Chestiunea termenului înăuntrul căruia poate fi promovată acţiunea în tăgăduirea
paternităţii de către mamă şi copil a fost determinată de împrejurarea că, deşi a extins în această
modalitate sfera titularilor acţiunii, instanţa constituţională nu a extins controlul şi asupra
dispoziţiei art. 55 din Codul familiei, care stabileşte termenul în care poate fi introdusă această
acţiune în considerarea singurului titular recunoscut conform reglementării iniţiale (tatăl
copilului).
92. De asemenea, nesocotindu-şi atribuţiile rezultate din art. 147 alin. (1) din Constituţie,
legiuitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a asigura compatibilitatea normelor care asigură regimul
juridic al unei astfel de acţiuni în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii
Constituţionale.
93. În acest context, Curtea Constituţională a fost sesizată de mai multe ori cu excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 55 alin. 1 din Codul familiei, susţinându-se că textul este
discriminatoriu, deoarece instituie un termen de prescripţie pentru promovarea acţiunii în
tăgăduirea paternităţii numai în ce îl priveşte pe soţul mamei, nu şi pentru mama copilului şi
pentru copil, astfel încât s-ar încălca principiul egalităţii în faţa legii. Pronunţându-se asupra
acestei excepţii, instanţa constituţională a respins-o cu motivarea că, "în absenţa unei dispoziţii
legale prin care să se stabilească termenul în care acţiunea în tăgăduirea paternităţii poate fi
pornită de mamă sau de către copil, Curtea nu are posibilitatea să constate existenţa vreunei
discriminări, rămânând în sarcina instanţei de judecată să facă interpretarea şi aplicarea corectă a
legii" (a se vedea, în acest sens, Deciziile Curţii Constituţionale nr. 453 din 2 decembrie 2003,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 21 ianuarie 2004; nr. 538 din 18
octombrie 2005; nr. 390 din 12 iulie 2005).
94. Abia prin Legea nr. 288/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 749 din 5 noiembrie 2007, a fost modificat art. 54 alin. 2 din Codul familiei, în sensul că
164
acţiunea în tăgăduirea paternităţii poate fi introdusă de oricare dintre soţi, precum şi de către
copil, în timp ce sub aspectul termenului înăuntrul căruia poate fi introdusă acţiunea s-a
modificat art. 55, prevăzându-se acelaşi termen special de prescripţie, de trei ani, pentru
formularea acţiunii în tăgăduirea paternităţii, care curge pentru mamă şi copil de la data naşterii
copilului, iar pentru soţul mamei, de la data la care a luat cunoştinţă de naşterea copilului,
prevăzându-se, totodată, că dispoziţiile legale se aplică şi copiilor născuţi înainte de intrarea lor
în vigoare, chiar dacă cererea este în curs de judecată.
95. Potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 755 din 24 iunie 2008, această normă a fost
declarată neconstituţională, în condiţiile în care, prevăzându-se un moment obiectiv al datei de la
care începea să curgă termenul de prescripţie a dreptului la acţiune pentru mamă şi copil, ca fiind
acela al naşterii copilului, aplicarea termenului şi pentru copiii născuţi înaintea reglementării
însemna retroactivitate.
96. Raportat la coordonatele sesizării interesează însă determinarea regimului prescripţiei
extinctive cu privire la acţiuni care nu intră sub incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 288/2007,
respectiv acelea al căror drept corelativ s-a născut anterior, fiind vorba, ca atare, despre acţiuni
introduse de mamă sau copil care au rămas în afara oricărei reglementări, în urma extinderii
sferei titularilor dreptului, fără o adaptare a normei de drept în urma controlului de
constituţionalitate.
97. Lipsind, aşadar, o reglementare specifică acestei ipoteze, înseamnă, pe de o parte, că
nu poate fi incidentă norma de la art. 55 alin. 1 din Codul familiei care vizează termenul de
prescripţie pentru ipoteza particulară a formulării acţiunii de către tatăl prezumtiv şi, pe de altă
parte, că trebuie să se recurgă la aplicarea normelor generale, de drept comun, care reglează
modalitatea de sancţionare a dreptului, în funcţie de natura acestuia, drept patrimonial sau
personal nepatrimonial.
98. Or, dreptul la stabilirea stării civile conform realităţii biologice este, în mod evident,
unul personal nepatrimonial întrucât vizează statutul persoanei, fiind ca atare strâns legat de
titularul lui, consecinţa fiind aceea că şi acţiunea care însoţeşte un astfel de drept are caracter
imprescriptibil, prin opoziţie cu cea care sancţionează dreptul patrimonial, supusă prescripţiei,
conform art. 1 din Decretul nr. 167/1958.
99. Astfel, dacă dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie
(conform art. 1 din Decretul nr. 167/1958), înseamnă a contrario că dreptul la acţiune, având un
obiect nepatrimonial, nu este supus unei asemenea prescripţii.
100. Totodată, principiul imprescriptibilităţii, incident materiei discutate, se întemeiază şi
pe caracterul perpetuu al acestui drept, inseparabil de persoana umană.
101. În acelaşi sens, având a se pronunţa asupra neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 55
din Codul familiei, din perspectiva încălcării principiului nediscriminării raportat la termenul în
care poate fi introdusă acţiunea în tăgăduirea paternităţii de diferiţii ei titulari şi de perioadele de
timp care au căzut sub incidenţa unor norme cu conţinut diferit, Curtea Constituţională a statuat
că "în ce priveşte termenul de exercitare a dreptului la acţiune, atunci când titulari ai acestuia
sunt mama sau copilul, devin aplicabile regulile generale ale dreptului comun, care conferă
caracter imprescriptibil acţiunilor având ca obiect un drept personal nepatrimonial, justificat de
caracterul perpetuu al drepturilor nepatrimoniale şi de faptul că sunt indisolubil legate de titularul
lor" (Decizia Curţii Constituţionale nr. 504 din 17 iulie 2018, paragraful 19).
102. Strâns legat de principiile care definesc şi impun, sub aspectul imprescriptibilităţii,
regimul juridic al unei acţiuni prin intermediul căreia se valorifică drepturi legate de starea civilă
a persoanei, trebuie reţinută şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a
165
apreciat că "termenele de prescripţie rigide sau alte obstacole în calea acţiunilor în stabilirea
paternităţii care se aplică chiar dacă reclamanţii nu au cunoştinţă de identitatea presupusului lor
tată înainte de împlinirea termenului de prescripţie încalcă art. 8 din Convenţie" (Hotărârea din
19 iulie 2016, în Cauza Călin şi alţii împotriva României, paragraful 99. Deşi hotărârea se referă
la regimul acţiunii în stabilirea paternităţii, argumentele sunt aplicabile mutatis mutandis şi în
cazul celei în tăgăduirea paternităţii).
103. De asemenea, această interpretare a imprescriptibilităţii acţiunii, prin care se tinde la
stabilirea unui statut civil al persoanei conform realităţii biologice şi sociale, este şi în sensul
evoluţiei legislative în materie, având în vedere că prin dispoziţiile art. 433 alin. (2) din Codul
civil s-a stabilit că acţiunea în tăgăduirea paternităţii introdusă de copil este, în timpul vieţii
acestuia, imprescriptibilă.
104. Potrivit tuturor acestor argumente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept reţine caracterul imprescriptibil al acţiunii în
tăgăduirea paternităţii introduse de un copil din căsătorie, în contextul dat de pronunţarea
Deciziei Curţii Constituţionale nr. 349 din 19 decembrie 2001, care i-a recunoscut acestuia
calitatea de titular, corelat cu lipsa intervenţiei legiuitorului în legătură cu regimul juridic al
acestei acţiuni din punctul de vedere al termenului în care poate fi promovată. Caracterul de
drept personal nepatrimonial, perpetuu, strâns legat de persoana umană, care este sancţionat prin
promovarea unei astfel de acţiuni, impune şi regimul juridic al imprescriptibilităţii acesteia. [...]
Soluția: Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Iaşi - Secţia civilă privind
În interpretarea art. 123 alin. (1), (3) şi (9) din Legea nr. 85/2014 nu sunt admisibile
acţiunile de reziliere a contractelor cu executare succesivă menţinute de administratorul judiciar
sau lichidatorul judiciar, introduse pe calea dreptului comun după momentul deschiderii
procedurii insolvenţei pentru nerespectarea de către pârâtul debitor a obligaţiilor contractuale
constând în plata unor sume scadente anterior deschiderii acestei proceduri.
Considerente:
[...] 74. Examinând evoluţia reglementării situaţiei juridice a contractelor în derulare ale
debitorului la data deschiderii procedurii de insolvenţă se observă că legiuitorul a acordat o
atenţie deosebită acestor contracte şi a căutat să ofere soluţii care să permită valorificarea
potenţialului acestora, astfel încât să conducă la maximizarea averii debitorului, în concordanţă
cu scopul declarat al legislaţiei în domeniu.
75. Potrivit art. 2 din Legea nr. 64/1995, scopul declarat al acestui act normativ era
instituirea unei proceduri pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă, fie prin
reorganizarea activităţii acestuia sau prin lichidarea unor bunuri din averea lui până la stingerea
pasivului, fie prin faliment, iar art. 2 din Legea nr. 85/2006 prevedea ca scop al legii instituirea
unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă.
76. În Legea nr. 85/2014, la art. 2, se statuează că scopul legii este instituirea unei
proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului, prevăzându-se în mod expres, ca
element de noutate, parte a scopului declarat al legii, acordarea, atunci când este posibil, a şansei
de redresare a activităţii acestuia. Printre principiile fundamentale ale procedurilor de prevenire a
insolvenţei şi de insolvenţă sunt enumerate, în art. 4 la pct. 1 şi 2, maximizarea gradului de
166
valorificare a activelor şi de recuperare a creanţelor şi acordarea unei şanse debitorilor de
redresare eficientă şi efectivă a afacerii, fie prin intermediul procedurilor de prevenire a
insolvenţei, fie prin procedura de reorganizare judiciară.
77. Dacă la început, judecătorul-sindic era cel care hotăra ce contracte îşi asuma/menţinea
sau respingea/rezilia, ulterior această prerogativă a menţinerii, respectiv a denunţării contractelor
în derulare a fost acordată administratorului/lichidatorului judiciar, pentru a nu fi alterat rolul
imparţial al judecătorului-sindic în procedură.
78. Modificarea din anul 2008 a fost însă esenţială în ceea ce priveşte contractele în
derulare, acestea fiind considerate menţinute la data deschiderii procedurii. Se observă o
schimbare de viziune, prin acordarea unei atenţii sporite posibilităţilor reale de reorganizare a
debitorului, prin încercarea de valorificare a tuturor contractelor debitorului aflate în curs de
executare, prevederea referitoare la nulitatea oricăror clauze contractuale de desfiinţare a
contractelor în derulare pentru motivul deschiderii procedurii înscriindu-se chiar în zona
prevederilor de prevenţie, prin care este descurajat comportamentul părţilor dominante din punct
de vedere economic care forţează includerea în contracte a unor clauze prin care se condiţionează
valabilitatea şi eficienţa acestora de neintrarea în procedurile de insolvenţă.
79. În aceeaşi linie, legiuitorul adaugă ulterior alte ipoteze (interdicţii) pentru a determina
partenerii contractuali ai unui debitor în dificultate să nu îl abandoneze. Astfel, prin Ordonanţa
de urgenţă a Guvernului nr. 91/2013 s-a introdus în alin. (1) al art. 123 şi ipoteza clauzelor de
declarare a exigibilităţii anticipate pentru motivul deschiderii procedurii, acestea fiind, de
asemenea, nule.
80. În anul 2014, în art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 legiuitorul subliniază din nou
caracterul special şi derogatoriu al procedurii prevăzute de acest act normativ, înlăturând expres
de la aplicare dispoziţiile art. 1.417 din Codul civil şi introducând o nouă categorie de clauze
nule, respectiv orice clauze de decădere din beneficiul termenului.
81. Pentru a avea succes o procedură de insolvenţă şi pentru a se putea da o şansă reală de
redresare debitorului este nevoie de timp. Debitorul este deja în dificultate, nu îşi mai poate plăti
datoriile exigibile cu fondurile băneşti disponibile. Suspendarea executărilor individuale, chiar
dacă benefică, de cele mai multe ori s-a dovedit insuficientă.
82. Prin procedura reglementată de art. 123 din Legea nr. 85/2014, astfel cum a fost
îmbunătăţită pe parcurs, i se acordă debitorului un răgaz în care să poată, cu ajutorul
practicianului în insolvenţă, să îşi pună afacerile în ordine, respectiv să evalueze care sunt
contractele ce pot fi benefice pentru redresare şi la care trebuie să renunţe.
83. În noua viziune legislativă se pune accentul pe revenirea financiară a debitorului
printr-o serie de măsuri şi interdicţii menite să conducă la realizarea acestui scop, creditorii fiind
chemaţi să contribuie la redresarea debitorului, şi nu să îl abandoneze.
84. Aşa fiind, în actuala reglementare, prin voinţa legiuitorului, toate contractele
debitorului aflate în derulare la momentul declanşării procedurii insolvenţei sunt menţinute.
Dispoziţiile Legii nr. 85/2014 au caracter special, odată declanşată procedura insolvenţei toate
acţiunile creditorilor derivate din neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor
contractuale de către debitor anterior acestui moment fiind circumscrise limitelor impuse de acest
act normativ.
85. Contractele în derulare fiind menţinute ope legis, creditorii sunt chemaţi să îşi expună
interesul pentru continuarea sau întreruperea relaţiei contractuale cu debitorul. Este adevărat că,
pentru realizarea scopului procedurii, respectiv acoperirea pasivului, cu acordarea, atunci când
este posibil, a şansei de redresare a activităţii acestuia, titularul puterii de a menţine sau denunţa
167
un contract în curs de executare care îndeplineşte condiţiile legale rămâne administratorul
judiciar sau lichidatorul judiciar, dar această putere este limitată în timp (cele 3 luni de la data
deschiderii procedurii), existând, de asemenea, limitări şi în ceea ce priveşte măsura menţinerii
sau denunţării contractelor.
86. Astfel, pe de o parte, menţinerea sau denunţarea unui contract poate fi supusă
controlului judecătorului-sindic, pe calea contestaţiei, în aplicarea art. 59 alin. (5) din Legea nr.
85/2014. Pe de altă parte, în cazul menţinerii unui contract, administratorul sau lichidatorul
judiciar trebuie să se asigure că debitorul are fondurile băneşti necesare pentru executarea
contractului pe viitor şi să precizeze acest aspect trimestrial, în cadrul rapoartelor de activitate
[art. 123 alin. (2) din Legea nr. 85/2014], iar în cazul denunţării unui contract, o acţiune în
despăgubiri poate fi introdusă de către cocontractant împotriva debitorului şi va fi soluţionată de
judecătorul-sindic [art. 123 alin. (4) din Legea nr. 85/2014].
87. O altă prevedere menită să responsabilizeze debitorul căruia i se acordă această
păsuire este prevăzută în teza finală a alin. (3) al art. 123: "Ulterior menţinerii contractului,
cocontractantul poate solicita rezilierea acestuia pentru culpa debitorului, soluţionarea cererii
făcându-se de judecătorul-sindic." Astfel, partenerul contractual poate solicita judecătorului-
sindic rezilierea contractului pentru culpa debitorului, dacă acesta nu îşi execută obligaţiile
contractuale şi nu efectuează plăţile la termenele contractuale. Este evident că textul se referă la
executarea obligaţiilor ulterior menţinerii contractului, când relaţiile contractuale sunt
considerate reechilibrate.
88. În plus, potrivit art. 123 alin. (5) din Legea nr. 85/2014, administratorul judiciar poate
să modifice, cu acordul cocontractanţilor, pe parcursul perioadei de observaţie, clauzele
contractelor încheiate de debitor, astfel încât acestea să asigure echivalenţa viitoarelor prestaţii.
89. De asemenea, dacă se formulează cereri de revizuire a contractului pentru
impreviziune, se va proceda conform prevederilor art. 1.271 din Codul civil, competenţa
soluţionării cauzei aparţinând judecătorului-sindic [art. 123 alin. (5) din Legea nr. 85/2014].
90. În cazul în care contractul este menţinut, perioada de timp anterioară deschiderii
procedurii şi debitele restante pentru aceasta nu sunt luate în calcul, urmând parcursul lor firesc
de creanţe anterioare deschiderii procedurii. Alin. (9) al art. 123 din Legea nr. 85/2014 statuează
în acest sens: "Într-un contract prevăzând plăţi periodice din partea debitorului, menţinerea
contractului nu îl va obliga pe administratorul judiciar/lichidatorul judiciar să facă plăţi restante
pentru perioadele anterioare deschiderii procedurii. Pentru astfel de plăţi poate fi formulată
cerere de admitere a creanţei împotriva debitorului."
Aşadar, chiar dacă se menţin contractele, plăţile restante se vor face tot prin înscrierea în
tabelul creanţelor, în cadrul executării silite colective şi concursuale a insolvenţei, fără să se
stabilească un regim de favoare pentru creditorii ale căror contracte au fost menţinute.
De asemenea, menţinerea contractelor nu înseamnă că sunt lipsite de sancţiune
neexecutările anterioare ale debitorului, ci sancţiunea constă în executarea silită în cadrul
procedurii insolvenţei. Ceea ce ar lipsi, într-adevăr, de eficienţă măsura menţinerii de către
legiuitor a contractelor ar fi posibilitatea rezilierii acestora, aşadar a desfiinţării pentru viitor,
pentru motive anterioare deschiderii procedurii, respectiv pentru neplată, când dificultăţile
financiare, lipsa de venituri au generat imposibilitatea plăţii debitelor periodice scadente faţă de
partenerul său contractual.
91. Menţinerea contractelor în curs se face în configuraţia normativă actuală prin lege, şi
nu prin acordul părţilor contractante sau prin puterea discreţionară a judecătorului-sindic sau a
administratorului/lichidatorului judiciar, consecinţa firească fiind aceea de a fi considerate
168
nescrise clauzele contractuale care ar permite creditorului să desfiinţeze cu efect pentru viitor
contractul încheiat cu debitorul pentru unicul motiv al deschiderii procedurii faţă de debitor.
92. Toate categoriile de contracte se supun regulii continuării contractelor în curs, cu
excepţia contractelor financiare calificate şi a operaţiunilor de compensare bilaterală în baza unui
contract financiar calificat sau a unui acord de compensare bilaterală, scopul continuării fiind
maximizarea valorii averii debitorului.
93. Ineficienţa clauzelor de rezoluţiune sau de reziliere de plin drept pentru cauza
deschiderii procedurii insolvenţei aduce o atingere considerabilă principiului libertăţii
contractuale, conform căruia nicio parte contractantă nu poate fi obligată să continue un contract
după ce şi-a rezervat dreptul de reziliere. Clauzele menţionate fiind ineficiente, executarea
contractului poate continua. Odată păstrat, contractul trebuie executat întocmai, în caz contrar,
partea contractantă putând utiliza din nou contra debitorului toate mijloacele şi sancţiunile
prevăzute de dreptul comun.
94. Raţiunea acestor derogări este specifică procedurii insolvenţei, care acordă prioritate
reorganizării prin redresare, în detrimentul lichidării falimentare. Regulile specifice procedurii
insolvenţei se aplică prioritar faţă de cele din Codul civil, astfel încât, deşi debitorul este în culpă
contractuală pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor, creditorul nu
va putea opta pentru rezoluţiune sau reziliere, fiind obligat să continue executarea contractului.
Contractul este menţinut prin lege la deschiderea procedurii, în primele 3 luni ulterioare acestui
moment urmând să se definitiveze soarta sa, prin exercitarea opţiunii de către administratorul
judiciar, în sensul menţinerii sau denunţării, în funcţie de interesele debitorului, pentru
maximizarea valorii averii acestuia şi acordării, pe cât posibil, a unei şanse reale de redresare.
95. Conform art. 1.549 din Codul civil, creditorul are opţiunea între a cere executarea
silită a obligaţiei debitorului şi cererea de rezoluţiune sau reziliere, împreună cu daune-interese.
Creditorul alege între desfiinţarea contractului şi executarea silită în funcţie de interesul pe care îl
are în momentul opţiunii, dreptul său de opţiune fiind expresia echilibrului necesar dintre
principiul forţei obligatorii a contractului, principiul executării în natură a obligaţiilor asumate şi
principiul echităţii.
96. Pe de altă parte, procedura insolvenţei este o procedură execuţională, concursuală şi
colectivă la care participă toţi creditorii pentru urmărirea şi recuperarea creanţelor lor, în
modalităţile prevăzute de lege [art. 5 alin. (1) pct. 44 din Legea nr. 85/2014]. Dacă până la
declanşarea acestei proceduri, forţa obligatorie a contractului şi libertatea părţilor de a contracta
erau reperele de bază ale părţilor în relaţia contractuală, odată deschisă procedura insolvenţei,
contractele încă în fiinţă ale debitorului intră sub reglementarea limitativă specială din Legea nr.
85/2014, al cărei scop declarat este acoperirea pasivului debitorului şi acordarea, în măsura
posibilităţii, a unei şanse reale de redresare. Aşa fiind, creditorul, care pierde posibilitatea
executării individuale a debitorului pentru creanţele sale, se vede pus şi în situaţia de a nu putea
renunţa la contract decât în limitele impuse de legiuitor, în considerarea interesului declarat
prioritar al redresării debitorului.
97. Aşa fiind, creditorul nu se va mai putea prevala de neexecutarea culpabilă a
obligaţiilor de către debitor pentru creanţele anterioare deschiderii procedurii insolvenţei.
Aceasta pentru că, pe de o parte, creanţele respective nu vor putea fi recuperate decât prin
înscriere la masa credală, iar orice încercări de desfiinţare a contractului pe motivul neîndeplinirii
obligaţiilor a căror executare nu s-a obţinut înainte de deschiderea procedurii sunt blocate de
menţinerea în fiinţă prin efectul legii şi fără nicio distincţie a tuturor contractelor debitorului.
169
Contractele astfel menţinute sunt apoi reevaluate de administratorul judiciar, în termen de 3 luni,
în funcţie de interesele debitorului.
Altfel spus, prin efectul legii, creditorul îşi pierde, practic, dreptul de opţiune între
executarea silită (directă sau indirectă, după caz) şi desfiinţarea contractului. Desfiinţarea
contractului nemaifiind posibilă, odată deschisă procedura insolvenţei, pentru motive anterioare
acestui moment, creditorul mai poate doar să participe la executarea silită colectivă şi
concursuală reglementată prin Legea nr. 85/2014 pentru a-şi recupera creanţele anterioare
restante. Chiar şi în situaţia în care executarea obligaţiilor după introducerea unei cereri de
rezoluţiune sau reziliere ar duce la lipsa de interes a creditorului pentru continuarea contractului,
în situaţia premisă a unei proceduri de insolvenţă în curs, contractul nu va putea fi desfiinţat la
iniţiativa creditorului, interesul creditorului sau lipsa de interes a acestuia subsumându-se
interesului superior al procedurii insolvenţei, respectiv acoperirea pasivului şi redresarea
debitorului.
98. Faţă de cele expuse nu poate fi primit argumentul instanţei de trimitere potrivit căruia
"art. 123 din Legea nr. 85/2014 stipulează doar faptul că deschiderea procedurii insolvenţei nu
constituie motiv de desfiinţare a contractelor în derulare, acestea putând fi menţinute în
continuare, după o procedură anume reglementată", lipsa de acurateţe în redarea conţinutului art.
123 conducând şi la o interpretare eronată a dispoziţiilor legale invocate. Astfel, potrivit art. 123
alin. (1) din Legea nr. 85/2014, contractele în derulare, fără ca legiuitorul să facă vreo distincţie,
se consideră menţinute la data deschiderii procedurii, ceea ce înseamnă, într-o interpretare per a
contrario, că nu pot fi considerate desfiinţate pentru orice motive anterior acelui moment. În
continuare, în acelaşi alineat se arată că administratorul judiciar/lichidatorul judiciar poate să
denunţe orice contract, bineînţeles, dintre cele considerate deja menţinute de către legiuitor, cu
respectarea procedurii reglementate în continuare în alin. (1).
99. Orice acţiune în reziliere promovată pe calea dreptului comun pentru nerespectarea de
către pârâtul debitor a obligaţiilor contractuale, nerespectare datând din perioada anterioară
deschiderii procedurii insolvenţei, aşadar, orice asemenea acţiune care ar tinde la desfiinţarea
contractului pentru motive anterioare declanşării procedurii insolvenţei ar veni în contradicţie cu
opţiunea legiuitorului de a menţine toate contractele debitorului aflate în derulare la data
declanşării procedurii insolvenţei pentru a le putea reevalua, în încercarea de a da o şansă reală
de redresare debitorului, nefiind necesară şi o prevedere expresă prin care să se reglementeze
interdicţia promovării sau continuării acţiunilor în reziliere pentru nerespectarea de către pârâtul
debitor a obligaţiilor contractuale, nerespectare datând din perioada anterioară deschiderii
procedurii insolvenţei. Menţinerea contractelor şi înlăturarea oricăror clauze din acele contracte
care ar putea conduce la desfiinţarea lor la momentul intrării în insolvenţă se înscriu în linia
măsurilor necesare şi obligatorii, în viziunea legii, pentru atingerea scopului urmărit: acoperirea
pasivului debitorului, cu acordarea, atunci când este posibil, a şansei de redresare a activităţii
acestuia.
100. În ceea ce priveşte norma imperativă prevăzută în art. 75 din Legea nr. 85/2014
privind suspendarea de drept a tuturor acţiunilor judiciare, extrajudiciare sau măsurilor de
executare silită pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului, aceasta are în vedere
procese sau proceduri deja declanşate şi are ca scop menţinerea averii debitorului în starea
existentă la deschiderea procedurii şi concentrarea tuturor litigiilor având ca obiect averea
debitorului în competenţa exclusivă a judecătorului-sindic. Acelaşi remediu invocat de instanţa
de trimitere, respectiv valorificarea drepturilor în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea
cererilor de admitere a creanţelor, este prevăzut şi pentru creditorii ale căror contracte au fost
170
menţinute. Astfel, în alin. (9) al art. 123 din Legea nr. 85/2014 se prevede că: "Într-un contract
prevăzând plăţi periodice din partea debitorului, menţinerea contractului nu îl va obliga pe
administratorul judiciar/lichidatorul judiciar să facă plăţi restante pentru perioadele anterioare
deschiderii procedurii. Pentru astfel de plăţi poate fi formulată cerere de admitere a creanţei
împotriva debitorului."
101. Referitor la argumentul privind derularea sau promovarea împotriva unui debitor în
insolvenţă a unor acţiuni de tipul revendicărilor, constatărilor de nulitate sau anulare acte de
proprietate, pe calea dreptului comun, aşa cum a statuat deja instanţa supremă, art. 75 alin. (1)
din Legea nr. 85/2014 nu vizează toate acţiunile, indiferent de natura lor, pe care debitorul aflat
în insolvenţă le are, ci doar pe cele personale vizând realizarea creanţelor împotriva falitului. Aşa
fiind, nu se poate asimila situaţia acţiunilor în revendicare, care nu pot fi suspendate după
deschiderea procedurii, cu situaţia acţiunilor în rezilierea unor contracte introduse ulterior
considerării acestora ca menţinute, prin efectul legii. Prin acţiunea în revendicare, spre exemplu,
se urmăreşte valorificarea unui drept real, şi nu a unui drept de creanţă asupra pârâtei aflate în
procedura insolvenţei (a se vedea Decizia nr. 1.409 din 15 mai 2014, pronunţată de Secţia I civilă
a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie). Or, în condiţiile în care legea impune, pe o perioadă
determinată, menţinerea contractelor în derulare ale debitorului, creditorului i se suprimă dreptul
de a desfiinţa contractul pentru motive anterioare deschiderii procedurii, în speţa de faţă
neexecutarea obligaţiilor constând în plata unor sume de bani cu titlu de arendă, conservându-i-
se doar posibilitatea de a-şi exprima opţiunea de a ieşi din contract şi de a se înscrie la masa
credală. Şi chiar în această din urmă situaţie, creditorul poate fi obligat să continue contractul,
dacă administratorul/lichidatorul judiciar apreciază că acest lucru este necesar pentru
revitalizarea debitorului, bineînţeles, cu asigurarea fondurilor băneşti necesare executării
exemplare a contractului pe viitor, totul în scopul maximizării averii debitorului şi a şanselor
acestuia de redresare. De asemenea, este posibil ca însuşi creditorul să îşi dorească o continuare a
contractului cu debitorul, refuzul administratorului/lichidatorului judiciar de menţinere a
contractului deschizând posibilitatea promovării de către creditor a unei acţiuni în despăgubire.
102. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că legiuitorul este suveran în a aprecia care
sunt măsurile speciale şi derogatorii de la dreptul comun cele mai eficiente pentru atingerea
scopului legii. Una dintre aceste măsuri a fost menţinerea contractelor debitorului, creditorii
având posibilitatea să formuleze cerere de admitere a creanţei împotriva debitorului pentru
sumele datorate cu titlu de arendă şi neachitate de către debitor. Aşa cum s-a precizat deja,
prevederile Legii nr. 85/2014 au caracter special şi se aplică prioritar în raport cu normele din
Codul civil.
103. Aşadar, menţinerea contractelor în derulare ale debitorului, la deschiderea procedurii
insolvenţei, chiar şi în ciuda opoziţiei cocontractantului, constituie o măsură menită să dea
posibilitatea maximizării averii debitorului, pentru a-l ajuta să îşi acopere pasivul şi să aibă o
şansă reală de redresare.
104. Pentru ca un contract să fie considerat în derulare şi deci menţinut, este esenţial şi
necesar ca niciuna dintre cauzele de încetare a contractului, stabilite legal sau convenţional, să nu
fi intervenit cu caracter definitiv până la data deschiderii procedurii insolvenţei. Aşa fiind, o
acţiune în rezilierea sau rezoluţiunea unui contract în derulare nu mai este posibilă dacă are ca
fundament neplata unor creanţe anterioare, chiar şi în ipoteza în care nu se solicită şi plata acelor
creanţe, faţă de prevederile imperative ale art. 123 din Legea nr. 85/2014, contractul fiind
menţinut ope legis.
171
105. Menţinerea contractelor presupune însă, aşa cum s-a arătat, o mai mare
responsabilizare atât din partea administratorului/lichidatorului judiciar, dar şi a debitorului.
După expirarea perioadei de trei luni în care se hotărăşte soarta pe viitor a contractelor în curs ale
debitorului, astfel cum au fost menţinute iniţial de legiuitor, contractele care supravieţuiesc
scrutinului administratorului/lichidatorului judiciar trebuie executate exemplar, altfel debitorul
expunându-se la toate sancţiunile prevăzute de lege, promovarea de către cocontractant a unei
acţiuni pentru neexecutări ulterioare deschiderii procedurii insolvenţei, care intră în competenţa
judecătorului-sindic, fiind una dintre ele, care poate să ducă la desfiinţarea contractului din culpa
debitorului.
106. Menţinerea contractului aflat în curs la data deschiderii procedurii insolvenţei este
opţiunea legiuitorului şi se încadrează în sfera dispoziţiilor exprese invocate de instanţa de
trimitere. Această menţinere este urmată în procedura insolvenţei de evaluarea
administratorului/lichidatorului judiciar, opţiunea acestuia în sensul denunţării anumitor
contracte putând fi supusă controlului, pe calea contestaţiei, în faţa judecătorului-sindic, în
aplicarea dispoziţiilor art. 59 alin. (5) din Legea nr. 85/2014, existând, aşadar, acces la o instanţă
şi, din acest punct de vedere, în condiţiile în care pentru creanţele neexecutate anterior
deschiderii procedurii există oricum un remediu, respectiv posibilitatea înscrierii la masa credală.
Orice nerespectare ulterioară de către debitor a obligaţiilor contractuale poate atrage sancţiunile
prevăzute de lege, inclusiv pe cele vizând rezilierea contractului.
Dat fiind faptul că exercitarea dreptului de acces la justiţie reprezintă o condiţie sine qua
non a realizării efective a drepturilor şi libertăţilor persoanei, principiul accesului liber la justiţie
are în dreptul nostru o valoare constituţională prin consacrarea şi garantarea în legea
fundamentală a dreptului persoanei de a se adresa justiţiei. Astfel, după ce alin. (1) al art. 21 din
Constituţia României recunoaşte oricărei persoane dreptul de a se adresa justiţiei pentru apărarea
drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, alin. (2) al aceluiaşi articol stabileşte că
exerciţiul acestui drept nu poate fi îngrădit prin nicio lege. Aşadar, nicio lege nu poate interzice
celor interesaţi să se adreseze justiţiei pentru că, în sistemul ordinii constituţionale actual, justiţia
este garantul drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, iar art. 21 din Constituţia României valorifică
tocmai această funcţie a justiţiei.
Dreptul de a avea acces efectiv la o instanţă nu este un drept absolut, el cunoscând
anumite limitări. Privitor la caracterul non absolut al dreptului de acces la justiţie, Curtea
Europeană a arătat că limitările nu trebuie să restrângă accesul la justiţie de o manieră sau până
la un punct în care acest drept este atins în chiar substanţa sa; asemenea limitări nu se conciliază
cu dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din Convenţie decât dacă urmăresc un scop legitim şi există un
raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite i scopul urmărit.
107. Examinarea reglementării supuse analizei prin solicitarea pronunţării unei hotărâri
prealabile a relevat faptul că o acţiune formulată pe calea dreptului comun în rezilierea unor
contracte cu executare succesivă menţinute de administratorul/lichidatorul judiciar ulterior
deschiderii procedurii insolvenţei pentru neplata prestaţiilor periodice anterioare acestui moment
este incompatibilă cu scopul urmărit de legiuitor, dar şi contravine măsurilor prevăzute de acesta
în realizarea scopului. Astfel, contractul aflat în derulare a fost menţinut prin efectul legii, fără
nicio distincţie sau vreo prevedere legată de modul în care contractul a fost executat anterior
deschiderii procedurii şi, ulterior, în procedura insolvenţei prin nedenunţarea lui de către niciuna
dintre părţi. Odată declanşată această procedură, ea este obligatorie, concursuală, execuţională şi
colectivă, creditorii fiind ţinuţi să respecte dispoziţiile acestui act normativ în realizarea oricăror
drepturi în legătură cu creanţele ce le sunt datorate de debitor. Măsura menţinerii contractului în
172
derulare, luată în scopul maximizării averii debitorului şi redresării acestuia, este urmată de alte
măsuri menite să garanteze creditorilor că drepturile şi interesele lor sunt, de asemenea, urmărite
şi respectate în procedură. Aşa fiind, este stabilită o perioadă relativ scurtă (de 3 luni) în care să
se stabilizeze raportul contractual, sunt prevăzute măsuri pentru asigurarea executării exemplare
pe viitor a contractului, în măsura menţinerii şi de către administratorul/lichidatorul judiciar, se
prevede posibilitatea modificării clauzelor contractuale în vederea reechilibrării contractului,
sunt prevăzute remediile atât pentru neexecutările anterioare (executarea silită colectivă prin
înscrierea creanţelor restante la masa credală), cât şi pentru cele ulterioare (posibilitatea
introducerii unei acţiuni în reziliere ce urmează a fi soluţionată în cadrul procedurii insolvenţei
de judecătorul-sindic). Ceea ce se urmăreşte în mod evident este o împiedicare a ruperii
intempestive a contractului pe motiv de insolvenţă, fie că aceasta are loc prin efectul unor clauze
preexistente în contract, fie că ar putea fi urmărită de creditor printr-o acţiune în reziliere
ulterioară, grefată pe creanţele restante, fără solicitarea expresă a acestora. Dacă în primul caz
legiuitorul a prevăzut expres că sunt nule orice asemenea clauze preexistente de desfiinţare a
contractului pe motivul intervenirii insolvenţei, în cel de-al doilea caz, prin măsurile prevăzute în
procedura insolvenţei, obligatorii pentru toţi participanţii, se obţine acelaşi rezultat: nu se mai
poate desfiinţa contractul pentru motivul neexecutării prestaţiilor succesive anterioare deschiderii
procedurii insolvenţei.
108. Măsura menţinerii "forţate" a contractului, în temeiul legii, chiar cu riscul afectării,
pe termen scurt, a principiilor de drept comun, reprezintă o formă de intervenţie a legiuitorului
într-un contract valabil încheiat cu scopul protejării debitorului aflat în dificultate, pentru a i se
da şansa unei reale redresări. Interesul urmărit a se proteja este însă unul mult mai larg, respectiv
sănătatea mediului de afaceri, creditorii fiind constrânşi să participe la redresarea debitorului, şi
nu să asiste pasiv la falimentul acestuia. [...]
Soluția: Admite sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a şi, în
În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 2.279 şi ale art. 2.321 din Codul civil,
coroborate cu art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de
credit şi adecvarea capitalului, scrisoarea de garanţie emisă de o instituţie de credit constituie
titlu executoriu numai dacă aceasta este emisă în garantarea unui contract de credit.
Considerente:
[...] 54. Potrivit dispoziţiilor art. 632 alin. (1) din Codul de procedură civilă, "Executarea
silită se poate efectua numai în temeiul unui titlu executoriu".
Alineatul secund al aceluiaşi articol prevede că sunt "titluri executorii hotărârile
executorii prevăzute la art. 633, hotărârile cu executare provizorie, hotărârile definitive, precum
şi orice alte hotărâri sau înscrisuri care, potrivit legii, pot fi puse în executare".
Din economia art. 632 din Codul de procedură civilă se desprind două idei fundamentale:
Primo, orice executare silită trebuie să aibă la bază un titlu executoriu.
Secundo, titlurile executorii sunt cele cărora legea le conferă această calitate.
Din cuprinsul art. 632 alin. (2) din Codul de procedură civilă se desprind două mari tipuri
de titluri executorii: cele jurisdicţionale, reprezentate de hotărârile judecătoreşti sau de orice alte
173
hotărâri (anume prevăzute de lege), precum şi cele pe care doctrina le-a numit non-jurisdicţionale
şi care sunt reprezentate de orice alte înscrisuri care, potrivit legii, pot fi puse în executare.
55. Raportat la specificul litigiului de faţă, interesează situaţia titlurilor executorii non-
jurisdicţionale prevăzute de art. 638 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, care sunt
reprezentate de titlurile de credit sau de alte înscrisuri cărora legea le recunoaşte putere
executorie.
56. În lumina acestor din urmă reglementări ale art. 638 alin. (1) pct. 4 din Codul de
procedură civilă, se cuvine subliniat faptul că în încheierea de sesizare s-a menţionat că unul
dintre motivele de apel se fundamentează pe susţinerea că natura de titlu executoriu a scrisorii de
garanţie bancară trebuie cenzurată din perspectiva dispoziţiilor art. 2.279 şi ale art. 2.321 din
Codul civil, coroborate cu dispoziţiile art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
99/2006.
57. În egală măsură, în încheierea de sesizare instanţa de trimitere a consemnat faptul că
în motivarea apelului s-a susţinut că scrisoarea de garanţie bancară este o specie de garanţie
autonomă, respectiv un contract bancar de garanţie personală, adică un veritabil titlu de credit.
58. În acest context, analiza caracterului de titlu executoriu al scrisorii de garanţie
bancară trebuie să plece de la examinarea ambelor ipoteze ale art. 638 alin. (1) pct. 4 din Codul
de procedură civilă, adică atât de la ipoteza titlului executoriu reprezentat de scrisoarea de
garanţie bancară - văzută ca titlu de credit, cât şi de la cea de titlu executoriu reprezentat de
scrisoarea de garanţie bancară - ca înscris căruia art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 99/2006 îi recunoaşte putere executorie.
59. Caracterul de titlu executoriu decurgând din susţinerea că scrisoarea de garanţie
bancară reprezintă un titlu de credit Cu titlu preliminar, trebuie evocate dispoziţiile art. 640 din
Codul de procedură civilă, care prevăd: "Cambia, biletul la ordin şi cecul, precum şi alte titluri de
credit constituie titluri executorii, dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute în legea specială."
Această prevedere legală conferă natură juridică de titlu de credit în mod expres cambiei,
biletului la ordin şi cecului, iar pentru alte titluri de credit face trimitere la condiţiile impuse de
legea specială.
În această logică impusă de textul de lege se constată faptul că nici dispoziţiile art. 2.279
şi nici cele ale art. 2.321 din Codul civil nu consacră scrisorii de garanţie alt statut decât cel al
garanţiei autonome, care reprezintă o garanţie personală, după cum nici dispoziţiile art. 120 din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 nu conferă această natură juridică scrisorii de
garanţie bancară, neexistând în cazul acestui act juridic o lege specială din care să decurgă
calitatea ei de titlu de credit, astfel cum impun dispoziţiile art. 640 teza a II-a din Codul de
procedură civilă.
Din această perspectivă, în lipsa unui statut de titlu de credit conferit in terminis de un
text care să poată fi considerat lege specială, sunt lipsite de relevanţă toate susţinerile referitoare
la faptul că scrisoarea de garanţie încorporează o creanţă şi că prezintă caracter autonom, cu atât
mai mult cu cât acesteia îi lipseşte una dintre caracteristicile fundamentale ale titlurilor de credit,
anume posibilitatea ca acestea să fie transmise liber, regula în cazul scrisorilor de garanţie fiind
impusă de art. 2.321 alin. (5) din Codul civil, anume imposibilitatea de transmitere (funciarmente
recunoscută titlurilor de credit), contrariul impunându-se în situaţia de excepţie prevăzută de alin.
(6) al aceluiaşi articol, anume posibilitatea transmiterii scrisorii de garanţie prin convenţia
părţilor.
Un argument suplimentar îl constituie şi faptul că dispoziţiile art. 2.321 alin. (3) şi (4) din
Codul civil reglementează efectele juridice ale scrisorii de garanţie, acestea operând, potrivit unei
174
doctrine constante, între ordonator, emitent şi beneficiarul scrisorii, cu excluderea terţilor, care ar
fi fost implicaţi în caz de transmisiune a scrisorii.
60. Caracterul de titlu executoriu conferit de lege
61. Din examinarea coroborată a dispoziţiilor art. 2.279 şi 2.321 din Codul civil reiese că
scrisoarea de garanţie se materializează într-un înscris sub semnătură privată, nefiind impusă
forma autentică a înscrisului.
În acest context se impune analiza incidenţei dispoziţiilor art. 641 din Codul de procedură
civilă, care prevăd că "Înscrisurile sub semnătură privată sunt titluri executorii, numai dacă sunt
înregistrate în registrele publice, în cazurile şi condiţiile anume prevăzute de lege. Orice clauză
sau convenţie contrară este nulă şi considerată astfel nescrisă. Dispoziţiile art. 664 şi următoarele
sunt aplicabile".
Cu privire la acest text legal se impune remarca legată de faptul că el a căpătat acest
conţinut prin modificarea adusă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2016, modificată
prin Legea nr. 17/2017, situaţie în care ea nu este aplicabilă litigiului de faţă, declanşat la 26
august 2013, fiind incidente dispoziţiile art. 24 din Codul de procedură civilă.
Examenul celor două texte din Codul civil evocate în precedent autorizează concluzia că
scrisoarea de garanţie, reglementată de art. 2.321 din Codul civil, este inclusă de legiuitor în
categoria garanţiilor autonome, iar, potrivit art. 2.279 din acelaşi cod, ea face parte din categoria
garanţiilor personale, fiind anume integrată în această categorie.
Din economia celor două prevederi legale reiese pe de o parte faptul că Legea nr.
287/2009 privind Codul civil se preocupă de reglementarea instituţiei juridice a scrisorii de
garanţie, care, astfel, reprezintă genul. În consecinţă, scrisoarea de garanţie bancară, al cărei
statut este dedus interpretării în cauza de faţă, reprezintă o specie a scrisorii de garanţie,
particularizându-se prin faptul că emitentul acesteia este o bancă, adică o instituţie de credit în
accepţiunea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006.
Pe de altă parte, din economia celor două texte de lege analizate se desprinde cu uşurinţă
concluzia că norma legală nu conferă nici garanţiilor autonome, nici garanţiilor personale în
ansamblul lor caracter de titlu executoriu.
62. În aceste circumstanţe, analiza problematicii deduse judecăţii va urma firul
reglementării speciale aplicabile scrisorii de garanţie bancară, pentru a stabili eventualele
derogări de la norma generală.
63. Două precizări de natură conceptuală se cuvin făcute în acest stadiu al analizei din
perspectiva caracterelor juridice ale scrisorii de garanţie bancară. Au fost exprimate două opinii
în sensul negării caracterului de titlu executoriu al scrisorii de garanţie bancară, ambele legate de
caracterul autonom al acestui instrument juridic şi de lipsa caracterului accesoriu al garanţiei faţă
de creanţa garantată, una dintre opinii fiind în sensul că lipsa caracterului accesoriu conduce la
concluzia că pretinsa creanţă garantată nu are caracter cert, cealaltă fiind în sensul că, în acest
caz, independenţa şi autonomia garanţiei bancare fac ca aceasta să se emancipeze, să se
desprindă ca act juridic autonom faţă de raporturile juridice preexistente, asemenea cambiei.
64. Ambele abordări sunt infirmate de textele art. 2.279 şi 2.321 din Codul civil, care
pleacă de la premisa că actul juridic numit scrisoare de garanţie are ca finalitate garantarea (de
către bancă, în cazul particular dedus judecăţii) a executării unei obligaţii asumate de către
ordonator faţă de terţul beneficiar al garanţiei. În acelaşi sens este şi doctrina citată, în care
scrisoarea de garanţie este considerată ca o garanţie autonomă inclusă în categoria garanţiilor
personale. Emiterea scrisorii de garanţie bancară implică două raporturi juridice preexistente:
175
a) raportul fundamental dintre clientul ordonator şi terţul beneficiar, în regulă generală de
natură contractuală, care presupune obligaţia ordonatorului de a constitui o garanţie în favoarea
beneficiarului sub forma unei scrisori de garanţie bancară, cu indicarea termenilor garanţiei:
suma, termenul de valabilitate, modalitatea de executare etc.;
b) raportul dintre banca emitentă şi clientul ordonator, prin care banca se obligă să
garanteze, prin emiterea şi executarea unei scrisori de garanţie, obligaţiile ordonatorului faţă de
terţul beneficiar.
În cadrul acestui din urmă raport, în situaţia în care banca a onorat solicitarea terţului,
punându-i acestuia la dispoziţie suma indicată în scrisoarea de garanţie, ea are, pentru
recuperarea respectivei sume, acţiune în regres împotriva ordonatorului, acţiune întemeiată chiar
pe scrisoarea de garanţie bancară, astfel cum reiese din reglementarea art. 2.321 alin. (4) din
Codul civil.
În contextul dat, faţă de mecanismul de funcţionare expus în sinteză în precedent, trebuie
subliniat faptul că denumirea însăşi a instrumentului juridic, precum şi finalitatea lui, dedusă din
cadrul legal aplicabil, conduc la concluzia că funcţiunea de bază a acestuia este de a garanta de
către emitent executarea unei obligaţii pe care ordonatorul şi-a asumat-o faţă de terţul beneficiar,
în limitele unei sume prestabilite, anume indicate în actul juridic şi care nu poate fi discutată
decât în caz de abuz sau de fraudă. Ca urmare, creanţa rezultă din însuşi actul de garanţie şi,
neputând fi contestată, ea este certă.
A admite altfel echivalează cu validarea unui raţionament care constituie o contradicţie în
termeni, în sensul de a acredita ideea că o scrisoare de garanţie nu poate fi considerată garanţie,
ci înscris care circulă autonom, întrucât s-a emancipat faţă de obligaţia iniţial garantată.
Ca urmare, caracterul autonom al scrisorii nu are nici vocaţia şi nici aptitudinea de a
altera natura de garanţie a acesteia şi nici de a impieta asupra sumei pe care aceasta o garantează,
caracterul autonom producând consecinţe din perspectiva modalităţii în care părţile implicate în
acest raport juridic obligaţional pot proceda la executarea garanţiei şi a limitelor care se pot
impune acestei executări.
65. Revenind la analiza caracterului de titlu executoriu al scrisorii de garanţie bancară din
perspectiva legii speciale, trebuie notat că dispoziţiile art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 99/2006 prevăd următoarele: "Contractele de credit, inclusiv contractele de
garanţie reală sau personală, încheiate de o instituţie de credit constituie titluri executorii."
66. Privitor la sensul acestor prevederi legale, apelanta din litigiul în care s-a formulat
trimiterea preliminară de faţă, parte din instanţele consultate şi parte dintre specialiştii care au
trimis la dosarul cauzei opinii ştiinţifice au considerat că interpretarea textului trebuie făcută
extensiv, în sensul că pot fi considerate titluri executorii atât contractele de credit, cât şi toate
celelalte garanţii reale sau personale emise sau constituite în favoarea instituţiei de credit, aşadar
indiferent de calitatea de creditor ori de debitor a băncii, întrucât textul de lege nu distinge, caz în
care nici interpretul legii nu poate să distingă, potrivit principiului general de drept ubi lex non
distinguit, nec nos distinguere debemus.
67. Această abordare nu poate fi primită, pe de o parte pentru că ea vine în contradicţie cu
litera şi cu spiritul legii speciale, examinată istoric şi teleologic, iar pe de altă parte pentru că ea
contravine principiilor de interpretare semantico-gramaticale, astfel cum se va argumenta în cele
ce succed.
68. În una dintre poziţiile teoretice exprimate de către judecătorii instanţelor consultate s-
a făcut referire la corelaţia dintre contractul de credit şi contractele de garanţie reală sau
personală, în sensul abordării lor laolaltă, ca nex contractual centrat în jurul contractului de
176
credit, astfel cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite prin Decizia nr. XIII
din 20 martie 2006, pronunţată în recurs în interesul legii, decizie publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 677 din 7 august 2006.
69. În amintita decizie, plecându-se de la dispoziţiile art. 79 alin. (2) din Legea nr.
58/1998 privind activitatea bancară, republicată, cu modificările ulterioare, s-a statuat în sensul
în care contractele de credit bancar încheiate anterior intrării în vigoare a prevederilor legii
menţionate au caracter de titlu executoriu.
70. Relevanţă din perspectiva care interesează cauza de faţă prezintă considerentele în
care instanţa supremă a reţinut următoarele: "Într-adevăr, potrivit art. 56 alin. 2 din Legea nr.
58/1998 privind activitatea bancară, devenit art. 79 alin. 2 în urma republicării acestei legi în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 78 din 24 ianuarie 2005, «Contractele de credit
bancar, precum şi garanţiile reale şi personale, constituite în scopul garantării creditului bancar,
constituie titluri executorii». Textul de lege menţionat constituie astfel norma prin care s-a
reglementat executarea silită, în cazul titlurilor la care se referă, în scopul asigurării realizării
tuturor drepturilor de creanţă ce decurg din acte juridice încheiate cu respectarea cerinţelor de
validitate, independent de data acestora. Instituindu-se astfel un sistem execuţional unitar,
simplificat, de natură a asigura recuperarea cu celeritate a creanţelor bancare, fără a se mai
recurge la procedura complicată, specifică răspunderii contractuale, s-a răspuns unui vădit interes
public, de garantare a creditului, care să înlăture riscul pentru depunători şi acţionari de a ajunge
în situaţia de a fi lipsiţi de economiile sau investiţiile pe care le-au făcut."
71. Este real că decizia analizată pleca de la interpretarea unui text legal, art. 79 alin. 2
din Legea nr. 58/1998, care avea o configuraţie uşor diferită de cea a actualului art. 120 din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, însă analiza celor două reglementări legale în
materie bancară din perspectivă istorică conduce la concluzia că, în scopul protejării activităţii de
creditare a băncilor, căreia i s-a recunoscut un incontestabil interes public, contractelor de credit
şi celor de garanţie încheiate în scopul garantării recuperării creditului li s-a recunoscut în bloc
caracterul de titluri executorii, pentru a facilita operaţiunile de recuperare a sumelor
împrumutate.
72. Că aceasta a fost concepţia legiuitorului chiar înainte de apariţia Legii nr. 58/1998
rezultă tot din decizia evocată, în care instanţa supremă a mai subliniat: "În această privinţă este
de reţinut că activitatea bancară, deşi se realizează de persoane juridice de drept privat, prezintă
un incontestabil interes public. Or, realizarea acestui interes public impune garantarea creditului
acordat de către bănci printr-o dispoziţie a legii, în sensul ca actul juridic prin care împrumutul a
fost convenit să aibă şi caracter de titlu executoriu, spre a fi folosit, ca atare, în cadrul unei
proceduri suple, simplificate, pentru recuperarea sumelor împrumutate de la debitorii de rea-
credinţă care ar refuza să le restituie la termenele scadente. În acelaşi spirit, anterior
reglementării menţionate, prin art. 52 din Legea nr. 34/1991 s-a prevăzut că «Actele de
împrumut încheiate de Banca Naţională a României constituie titluri executorii în caz de neplată
pentru întreg soldul creanţei de plătit», precum şi că «Organele de stat financiare sau
judecătoreşti sunt obligate să execute creanţa Băncii Naţionale a României numai pe baza unei
notificări din partea acesteia», iar în conformitate cu prevederile art. 5 din Ordonanţa de urgenţă
a Guvernului nr. 43/1997, aveau caracter executoriu şi contractele de credit încheiate de Banca
Agricolă până la data de 31 decembrie 1996."
73. Aceste dezlegări date de instanţa supremă prin Decizia nr. XIII din 20 martie 2006 îşi
menţin aplicabilitatea, din punctul de vedere al tratării laolaltă a contractului de credit şi a
contractelor de garanţie care sunt încheiate în garantarea restituirii creditului, şi în prezent, în
177
condiţiile art. 329 alin. (3) teza finală din Codul de procedură civilă de la 1865 (în forma în
vigoare la momentul pronunţării deciziei în interesul legii), în considerarea faptului că
dispoziţiile art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 au o reglementare
similară celor din art. 79 alin. 2 din Legea nr. 58/1998.
74. Astfel, dispoziţiile art. 79 alin. 2 din Legea nr. 58/1998 prevăd: "Contractele de credit
bancar, precum şi garanţiile reale şi personale, constituite în scopul garantării creditului bancar,
constituie titluri executorii." Dispoziţiile art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
99/2006 prevăd: "Contractele de credit, inclusiv contractele de garanţie reală sau personală,
încheiate de o instituţie de credit constituie titluri executorii."
75. Similaritatea este dată de faptul că în ultima reglementare, legiuitorul, părăsind
sintagma iniţială referitoare la "garanţiile reale şi personale, constituite în scopul garantării
creditului bancar", foloseşte o expresie echivalentă (deşi lipsită de precizia celei iniţiale),
utilizând sintagma "inclusiv contractele de garanţie reală sau personală" pentru a determina
apartenenţa acestor garanţii la contractul de credit, context în care se poate considera că aceste
contracte de garanţie sunt ataşate contractului de credit şi numai în aceste condiţii ele capătă
caracter de titlu executoriu, devenind parte a subiectului multiplu "contractele de credit, inclusiv
contractele de garanţie reală sau personală" definit prin numele predicativ ca "titluri executorii".
76. Această interpretare gramaticală (din perspectiva subiectului multiplu) şi semantică
(din perspectiva semnificaţiei atribuite adverbului "inclusiv") este sprijinită şi de analiza
dispoziţiilor art. 11 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 58/1998, unde este prevăzută activitatea bancară
de contractare de credite, ca şi de cea a dispoziţiilor art. 11 alin. 1 lit. f) din aceeaşi lege, unde
este prevăzută distinct activitatea bancară de emitere de garanţii şi asumare de angajamente, cele
două tipuri distincte de activităţi regăsindu-se ca atare şi în art. 18 alin. (1) lit. b) şi f) din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, dispoziţiile ordonanţei neproducând niciun
reviriment şi nicio diferenţă de abordare explicită în privinţa naturii juridice de titlu executoriu a
contractelor încheiate de bancă.
77. În condiţiile date, în care nu se poate identifica o tendinţă manifestă de derogare de la
regimul juridic al activităţii de creditare (din perspectiva asigurării facilităţii în recuperarea
creditelor acordate) şi în care nu există nicio prevedere, expresă sau implicită, care să poată
conduce la concluzia că legiuitorul a extins sfera titlurilor executorii la toate contractele încheiate
de instituţia de credit, aşadar şi asupra angajamentelor de garantare în favoarea unor terţi a
obligaţiilor asumate de clienţii lor, se impune concluzia că şi noua reglementare a conferit
caracter de titlu executoriu doar acelor contracte de garanţie, reală sau personală, care au ca scop
protejarea contractului de credit în considerarea căruia au fost încheiate şi cu care fac corp
comun, fiind ataşate, "incluse" în acesta.
78. Faţă de toate aceste argumente se apreciază că scrisorii de garanţie bancară, ca
garanţie autonomă specială, inclusă în categoria garanţiilor personale, nu i se poate nega, ci
dimpotrivă, trebuie să i se recunoască natura de titlu executoriu, dar, în considerarea strictă a
dispoziţiilor art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, numai atunci când
aceasta este emisă în vederea garantării unui contract de credit, întrucât aceasta este ipoteza de
lucru a textului de lege care trimite la caracterul executoriu.
79. De remarcat şi că, atunci când scrisorile de garanţie bancară au fost emise în
garantarea altor obligaţii decât cele izvorând din contractele de credit, în practica uniformă a
instanţelor nu s-a pus problema, nici măcar pe cale incidentală sau de excepţie, a naturii juridice
de titlu executoriu a scrisorilor de garanţie bancară aflate la originea pretenţiilor din litigiile
respective. [...]
178
10) Decizia nr. 46/2021, publicată în M. Of. nr. 752 din 2 august 2021
Soluția: Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Suceava - Secţia I civilă privind
Ca urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 189 din 18 martie 2021, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 4 mai 2021, dispoziţiile art. 21 alin. (6) din
Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau
prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România,
cu modificările şi completările ulterioare, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 219/2020
pentru modificarea şi completarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea
perioada regimului comunist în România, şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei
juridic pentru cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti având ca obiect decizii de
compensare emise anterior intrării în vigoare a legii modificate, nesoluţionate definitiv la data
publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
Considerente:
[...] 86. Prealabil interpretării textului de lege supus examinării, se constată că, anterior,
prin Decizia nr. 80 din 12 noiembrie 2018, s-a reţinut, referitor la cea de-a doua problemă cu care
a fost sesizată instanţa pentru pronunţarea unei soluţii în procedura hotărârii prealabile, respectiv
dacă dispoziţiile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, astfel cum au fost modificate prin
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 98/2016, se aplică şi deciziilor de compensare emise
anterior acestor modificări şi aflate în curs de soluţionare pe rolul instanţelor judecătoreşti, că, la
momentul intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 - 20 mai 2013, dosarul administrativ nu era
soluţionat, decizia de compensare prin puncte contestată în cauză fiind emisă ulterior acestei
date, context în care modalitatea de evaluare a imobilului - în privinţa căruia a fost stabilită
această nouă formă de reparaţie în echivalent - este supusă noilor dispoziţii.
87. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a mai constatat că, prin art. 4, legiuitorul a înţeles să
reglementeze conflictul de drept intertemporal generat de intrarea în vigoare a Legii nr.
165/2013, în sensul ca dispoziţiile legii noi să fie aplicabile cererilor formulate şi depuse, în
termenul legal, la entităţile învestite de lege, nesoluţionate până la data intrării în vigoare a
acesteia (paragraful 62 din decizie).
88. De asemenea a reţinut că Legea nr. 165/2013 cuprinde nu numai prevederi cu caracter
procedural (cum ar fi, de pildă, cele care instituie anumite termene), ci şi prevederi cu caracter
substanţial, referitoare la cuantumul şi modalitatea de acordare a măsurilor compensatorii
instituite, astfel că, în privinţa acestora din urmă, raporturile juridice derulate între persoana
îndreptăţită la restituire, pe de o parte, şi autorităţile administrative cu atribuţii în procesul de
stabilire a măsurilor reparatorii, pe de altă parte, nu pot fi considerate ca fiind raporturi juridice
finalizate până la rămânerea definitivă a deciziei administrative (paragraful 63 din decizie).
89. Cum decizia autorităţii administrative implicate în procesul de acordare a măsurii
reparatorii reglementate de Legea nr. 165/2013 a fost supusă controlului jurisdicţional, dreptul de
creanţă, de care beneficiază persoana îndreptăţită la măsura reparatorie, nu este un drept cert şi
exigibil şi, de aceea, situaţia juridică se află în curs de constituire, deoarece urmează a se stabili,
în faza jurisdicţională, valoarea concretă a despăgubirilor sub forma acordării de puncte în raport
cu evaluarea imobilului care face obiectul deciziei de compensare, instanţa de judecată fiind
singura în măsură a stabili, în concret şi definitiv, întinderea despăgubirii cuvenite (paragraful 64
din decizie).
179
90. În consecinţă, a apreciat că, dată fiind situaţia juridică aflată în curs de constituire,
norma de drept substanţial referitoare la modalitatea de evaluare a imobilului, prevăzută în textul
normativ modificat, este aplicabilă situaţiei juridice aflate în curs de desfăşurare, fiind impusă de
principiul aplicării imediate a legii civile noi, pe care, de altfel, Legea nr. 165/2013 îl consacră
prin dispoziţiile art. 4, fiind, în consecinţă, aplicabilă legea în forma în vigoare de la data
judecării litigiului, şi nu cea de la data introducerii acţiunii (paragraful 66 din decizie).
91. În concluzie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a considerat că dispoziţiile art. 21 alin.
(6) din Legea nr. 165/2013, astfel cum au fost modificate prin Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 98/2016, se aplică şi cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, având ca
obiect decizii de compensare emise anterior intrării în vigoare a legii modificate.
92. Ulterior, prin Legea nr. 219/2020, dispoziţiile care reglementează modul de calcul al
despăgubirilor, respectiv art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, au fost modificate, fiind
introdusă o excepţie, şi anume pentru persoanele care au tranzacţionat dreptul de proprietate
după preluarea abuzivă a imobilului, evaluarea acestuia se face prin aplicarea grilei notariale
valabile la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, în timp ce pentru titularul dreptului de
proprietate, fost proprietar sau moştenitorii legali ori testamentari ai acestuia, se face prin
utilizarea grilei notariale valabile pentru anul precedent emiterii deciziei de către Comisia
Naţională pentru Compensarea Imobilelor, preţurile imobilelor din grilele notariale fiind diferite
de la un an la altul.
93. În temeiul art. 21 alin. (6) astfel modificat, evaluarea în prezenta cauză ar urma să se
raporteze la grilele notariale din anul 2018, iar nu din anul 2013, astfel cum s-a calculat de către
prima instanţă, având în vedere că persoanele îndreptăţite aparţin categoriei titularului dreptului
de proprietate - fost proprietar sau moştenitori legali ori testamentari ai acestuia - al cărui drept
de proprietate nu a fost tranzacţionat după preluarea abuzivă de către stat a imobilului.
94. Conform datelor din dosar, modificarea legislativă a intervenit în litigiul de faţă în
apel, după stabilirea limitelor devoluţiei prin criticile formulate prin memoriile de apel şi fiind
deja pronunţată o sentinţă ce a stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantelor în raport
cu grilele notariale aferente anului 2013, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare la data
soluţionării cauzei în primă instanţă.
95. Se reţine că pentru dezlegarea chestiunii de drept în prezenta cauză prezintă relevanţă
soluţia dată în Decizia nr. 80 din 12 noiembrie 2018 privind exclusiv statuarea asupra existenţei
unei situaţii juridice în curs de constituire, această calificare fiind regăsită şi în deciziile
ulterioare ale Curţii Constituţionale din perspectiva compatibilităţii ei cu principiile legii
fundamentale.
96. Trebuie astfel precizat că raporturile juridice derulate între persoana îndreptăţită la
restituire şi autorităţile administrative cu atribuţii în procesul de stabilire a măsurilor reparatorii
nu pot fi considerate ca fiind raporturi juridice finalizate până la rămânerea definitivă a deciziei
administrative. Astfel, dreptul de creanţă de care beneficiază persoana îndreptăţită la măsura
reparatorie nu este un drept cert şi exigibil, instanţa de judecată fiind singura în măsură a stabili,
în concret şi definitiv, întinderea despăgubirii cuvenite, atunci când este contestată decizia
autorităţii administrative.
97. Instanţa de contencios constituţional, prin Decizia nr. 568 din 9 iulie 2020, s-a
raportat la aceeaşi hotărâre (Decizia nr. 80 din 12 noiembrie 2018, paragrafele 64-66), în
contextul examinării principiului neretroactivităţii legii civile, analizând modificările legislative
intervenite asupra Legii nr. 165/2013, statuând în sensul că "nu poate fi vorba de retroactivitatea
Legii nr. 165/2013, din moment ce situaţia juridică se află în curs de constituire, în sensul de a fi
180
stabilit în concret cuantumul despăgubirilor cuvenite în temeiul legilor reparatorii, în
concordanţă cu principiul tempus regit actum şi al aplicării imediate a legii noi".
98. O consecvenţă de interpretare impune, sub acest aspect, aceeaşi soluţie pentru
problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări, în sensul că, de principiu, se poate
considera că, în cauză, până la soluţionarea definitivă de către instanţa de judecată a contestaţiei
formulate împotriva deciziei de compensare/validare parţială, raportului juridic ce face obiectul
litigiului i se va aplica legea nouă, fără a putea fi considerată retroactivă.
99. Evaluând în continuare efectele publicării Deciziei nr. 189 din 18 martie 2021, se
constată că dispoziţiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea
Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prevăd că deciziile
instanţei de contencios constituţional prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi aflate
în vigoare sunt definitive şi obligatorii, iar alin. (3) al aceluiaşi articol stipulează că dispoziţiile
din legile în vigoare constatate neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la
publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval de timp Parlamentul sau
Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei; pe
durata acestui termen, dispoziţiile declarate neconstituţionale sunt suspendate de drept.
100. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, "dispoziţiile din legile şi ordonanţele în
vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează
efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest
interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu
dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind
neconstituţionale sunt suspendate de drept", iar conform alin. (4) al aceluiaşi articol, "deciziile
Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile
sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor".
101. În raport cu consecinţele generate de această reglementare - legală şi constituţională,
rezultă că deciziile Curţii Constituţionale pot fi asimilate unui act jurisdicţional, de vreme ce pot
paraliza şi chiar înlătura aplicarea unei dispoziţii legale, puterea lor de lucru judecat acoperind nu
numai dispozitivul, ci şi considerentele pe care se sprijină (în acest sens, spre exemplu, Decizia
nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din
23 noiembrie 2009; Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010).
102. Se reţine că, potrivit art. 58 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică
legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare, după intrarea în vigoare a unui act normativ, pe durata existenţei acestuia pot interveni
diferite evenimente legislative, cum sunt: modificarea, completarea, abrogarea, republicarea,
suspendarea sau altele asemenea.
103. Art. 64 alin. (3) teza întâi din acelaşi act normativ prevede că "Abrogarea unei
dispoziţii sau a unui act normativ are caracter definitiv".
104. Altfel spus, abrogarea presupune că norma respectivă nu mai există şi nu poate fi
aplicată pentru viitor atunci când s-ar invoca existenţa unor situaţii juridice în desfăşurare, ca în
litigiul în care s-a formulat cererea de sesizare potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă.
105. În situaţia de faţă, deşi nu se poate considera că a intervenit o abrogare propriu-zisă a
dispoziţiilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, astfel cum au fost modificate prin Legea nr.
219/2020, întrucât cel care a acţionat a fost reprezentantul contenciosului constituţional, sesizat
cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a normei de drept ce face obiectul analizei
prezentei proceduri, iar nu legiuitorul, se constată că efectele ivite după pronunţarea Deciziei
181
Curţii Constituţionale nr. 189 din 18 martie 2021 sunt asemănătoare celor determinate de
abrogare, şi anume dispoziţia legală declarată neconstituţională nu mai poate constitui temei
juridic pentru pretenţiile deduse judecăţii.
106. Prin urmare, această decizie este producătoare de consecinţe juridice pentru toate
situaţiile ulterioare intervenirii instanţei de contencios constituţional, respectiv producătoare de
efecte exclusiv ex nunc, susţinerea principiului efectelor ex nunc îndeplinind cerinţa de
stabilitate a raporturilor juridice.
107. Împrejurarea că decizia menţionată produce efecte numai pentru viitor dă expresie
unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce
atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
108. Ca atare, ori de câte ori analizăm efectele unei decizii a Curţii Constituţionale asupra
unui raport juridic concret, va trebui să stabilim, prioritar, dacă acel raport juridic este sau nu
epuizat, apelând la teoria facta praeterita, facta pendentia, facta futura (a se vedea în acest sens
deciziile Curţii Constituţionale nr. 319 din 29 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 274 din 25 aprilie 2012; nr. 895 din 17 decembrie 2015, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 4 februarie 2016; nr. 874 din 18 decembrie
2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 2 din 3 ianuarie 2019).
109. În cazul de faţă, fiind vorba de o situaţie juridică în curs de constituire în temeiul
Legii nr. 165/2013 (facta pendentia) - având în vedere că dreptul la acţiune pentru a obţine
reparaţia prevăzută de lege este supus evaluării jurisdicţionale - rezultă că litigiul se află sub
incidenţa efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 189 din 18 martie 2021, care este de
imediată şi generală aplicare.
110. Aşadar, după publicarea acestei decizii, respectiv la momentul la care instanţa de
apel va fi chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi
nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unei dispoziţii legale exprese.
111. De aceea, din punctul de vedere al dreptului intern se va concluziona în sensul că
judecata nu se poate întemeia pe o dispoziţie legală inexistentă din punct de vedere juridic, ca
urmare a declarării ei ca fiind neconstituţională (în acest sens, Decizia nr. 12 din 19 septembrie
2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul
în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 789 din 7 noiembrie
2011).
112. În legătură cu obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru
instanţele de judecată s-a pronunţat şi instanţa supremă - Completul pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept, prin Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 350 din 19 mai 2011, prin care s-a statuat că "deciziile Curţii
Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea
ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează. (...) Dacă aplicarea
unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi
găseşte raţiunea în prezumţia de constituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul
normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată" şi,
prin urmare, "instanţele (...) erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să
nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale".
113. În consecinţă, acest raţionament justifică adoptarea soluţiei pentru problema de drept
ce face obiectul prezentei, în sensul că, drept urmare a deciziei Curţii Constituţionale nr. 189 din
18 martie 2021, dispoziţiile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, astfel cum au fost modificate
prin Legea nr. 219/2020, şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele
182
aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti având ca obiect decizii de compensare emise anterior
intrării în vigoare a legii modificate, nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de
contencios constituţional în Monitorul Oficial al României, Partea I. [...]
Soluția: Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova - Secţia de litigii de
muncă şi asigurări sociale şi, în consecinţă, stabileşte că:
În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 207 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 95/2006
raportate la prevederile art. 31 alin. (8) din Legea-cadru nr. 153/2017 şi ale art. 10 din anexa
nr. II cap. II din aceeaşi lege, precum şi la prevederile art. 41 din Regulamentul-cadru aprobat
prin Hotărârea Guvernului nr. 286/2011, încadrarea asistenţilor medicali absolvenţi de studii
sanitare postliceale sau superioare de scurtă durată într-o specializare de profil clinic, care au
dobândit gradul de principal şi, ulterior, au absolvit studii superioare de asistent medical
generalist sau de moaşă, în funcţia corespunzătoare studiilor superioare absolvite, în condiţiile
art. 207 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 95/2006, intervine de drept, nefiind condiţionată de
îndeplinirea altor cerinţe pentru promovarea în funcţie, respectiv de încadrarea în cheltuielile
de personal aprobate în buget, conform art. 31 alin. (8) din Legea-cadru nr. 153/2017, şi de
transformarea postului avut într-un post corespunzător studiilor superioare absolvite, în
condiţiile art. 10 din anexa nr. II cap. II din Legea-cadru nr. 153/2017 şi ale art. 41 din
Regulamentul-cadru aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 286/2011.
Considerente:
[...] 45. Astfel cum rezultă din expunerea de motive care a însoţit Legea nr. 95/2006,
realizarea unui sistem de sănătate modern, din punctul de vedere al practicii medicale, şi eficient,
din punct de vedere economic, compatibil cu sistemele de sănătate din Uniunea Europeană, este
condiţionată în mod nemijlocit de realizarea unui cadru normativ coerent şi unitar. Legea nr.
95/2006 a fost, aşadar, adoptată în considerarea acestor majore deziderate, fiind vorba despre un
act normativ ce cuprinde 17 titluri şi care este structurat pe domeniile majore de asistenţă
medicală.
46. Examinarea în concret a întregului conţinut al acestui act normativ trimite la
concluzia că este destinat să reglementeze o categorie particulară de relaţii sociale, anume cele
din domeniul sănătăţii, având deci un domeniu de aplicare specific şi, pe cale de consecinţă,
limitat.
47. În ce priveşte înţelegerea relaţiei dintre legea generală şi legea specială şi delimitarea
acesteia din urmă, sunt relevante prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind
normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative: "Caracterul special al unei
reglementări se determină în funcţie de obiectul acesteia, circumstanţiat la anumite categorii de
situaţii, şi de specificul soluţiilor legislative pe care le instituie."
48. Complementar, este util a observa şi prevederea cuprinsă în alin. (3) al aceluiaşi
articol al Legii nr. 24/2000: "Reglementarea este derogatorie dacă soluţiile legislative referitoare
la o situaţie anume determinată cuprind norme diferite în raport cu reglementarea-cadru în
materie, aceasta din urmă păstrându-şi caracterul său general obligatoriu pentru toate celelalte
cazuri."
49. În explicitarea raportului dintre norma generală şi cea specială, doctrina şi
jurisprudenţa au afirmat, consecvent, că norma specială are prioritate de aplicare faţă de cea
183
generală, chiar dacă aceasta din urmă ar fi posterioară normei speciale, cu excepţia cazului în
care norma generală a dispus în mod expres abrogarea sau modificarea celei speciale. Este aşadar
consacrată preeminenţa normei speciale, aceasta subzistând până când, în termeni clari şi
neechivoci, o lege nouă ar dispune abrogarea sau modificarea ei.
50. În ce priveşte situaţia particulară a dispoziţiilor art. 207 din Legea nr. 95/2006 se
observă că actualul lor conţinut este rezultatul unor intervenţii legislative succesive. Astfel, în
forma iniţială a legii nu exista nicio prevedere cu un obiect de reglementare asemănător celui în
discuţie, abia prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 35/2012 pentru modificarea şi
completarea unor acte normative în domeniul sanitar 1, introducându-se, după art. 196, un nou
articol, 1961, cu următorul conţinut: "Asistenţii medicali încadraţi în unităţile sanitare publice în
baza diplomei/certificatului de studii sanitare postliceale sau superioare de scurtă durată de
specialitate care au dobândit gradul de principal şi ulterior au absolvit studii superioare în
profilul acestora se încadrează în funcţia corespunzătoare studiilor superioare absolvite, cu
menţinerea gradului de principal şi a gradaţiei avute la data promovării."
51. Prin Legea nr. 358/2013 pentru modificarea art. 1961 din Legea nr. 95/2006 privind
reforma în domeniul sănătăţii 2, art. 1961 din Legea nr. 95/2006 a fost modificat, dobândind
următorul conţinut:
"(1) Asistenţii medicali absolvenţi de studii sanitare postliceale sau superioare de scurtă
durată într-o specializare de profil clinic care au dobândit gradul de principal şi, ulterior, au
absolvit studii superioare de asistent medical generalist ori moaşă se încadrează în funcţia
corespunzătoare studiilor superioare absolvite, cu menţinerea gradului de principal şi a gradaţiei
avute la data promovării.
(2) Se consideră specializări de profil clinic potrivit prevederilor alin. (1) următoarele:
asistent medical generalist, asistent medical obstetrică-ginecologie, asistent medical de pediatrie,
asistent medical de ocrotire.
(3) Asistenţii medicali cu profil paraclinic, farmacie, medicină dentară,
balneofizioterapie, încadraţi în sistemul public în baza diplomei/certificatului de studii sanitare
postliceale sau superioare de scurtă durată de specialitate, care au absolvit studii superioare în
profilul acestora, se încadrează în funcţia corespunzătoare studiilor superioare absolvite, cu
menţinerea gradului de principal şi a gradaţiei avute la data promovării.
(4) Asistenţii medicali încadraţi în sistemul public în baza diplomei/certificatului de studii
sanitare postliceale sau superioare de scurtă durată de specialitate, care au absolvit studii
superioare în profilul acestora şi, ulterior, obţin gradul de principal în profilul studiilor superioare
absolvite, beneficiază de încadrarea în funcţia de asistent medical principal corespunzătoare
studiilor superioare absolvite, cu menţinerea gradaţiei avute la data promovării."
52. În anul 2015, Legea nr. 95/2006 a fost republicată, art. 1961 devenind, după
renumerotare, art. 207.
53. Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 45/2016 3, dispoziţiile art. 207 din Legea
nr. 95/2006 au fost din nou modificate, primind următorul conţinut, aflat în vigoare şi în prezent:
"(1) Asistenţii medicali absolvenţi de studii sanitare postliceale sau superioare de scurtă
durată într-o specializare de profil clinic, care au absolvit studii superioare de asistent medical
generalist ori moaşă, se încadrează în funcţia corespunzătoare studiilor superioare absolvite, la
1
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 434 din 30 iunie 2012.
2
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 819 din 21 decembrie 2013.
3
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 684 din 2 septembrie 2016.
184
gradul profesional imediat superior gradului de debutant cu menţinerea gradaţiei avute la data
promovării.
(2) Asistenţii medicali absolvenţi de studii sanitare postliceale sau superioare de scurtă
durată într-o specializare de profil clinic, care au dobândit gradul de principal şi, ulterior, au
absolvit studii superioare de asistent medical generalist ori de moaşă, se încadrează în funcţia
corespunzătoare studiilor superioare absolvite, cu menţinerea gradului de principal şi a gradaţiei
avute la data promovării.
(3) Se consideră specializări de profil clinic potrivit prevederilor alin. (1) şi (2)
următoarele: asistent medical generalist, asistent medical obstetrică-ginecologie, asistent medical
de pediatrie, asistent medical de ocrotire.
(4) Asistenţii medicali cu profil paraclinic, precum şi farmacie, medicină dentară,
balneofizioterapie, nutriţie şi dietetică încadraţi în sistemul public în baza diplomei/certificatului
de studii sanitare postliceale sau superioare de scurtă durată de specialitate, care au absolvit
studii superioare în aceeaşi specializare, se încadrează în funcţia corespunzătoare studiilor
superioare absolvite, la gradul profesional imediat superior gradului de debutant, cu menţinerea
gradaţiei avute la data promovării.
(5) Asistenţii medicali cu profil paraclinic, precum şi, farmacie, medicină dentară,
balneofizioterapie, nutriţie şi dietetică, încadraţi în sistemul public în baza diplomei/certificatului
de studii sanitare postliceale sau superioare de scurtă durată de specialitate, care au dobândit
gradul de principal şi ulterior au absolvit studii superioare în aceeaşi specializare se încadrează în
funcţia corespunzătoare studiilor superioare absolvite, cu menţinerea gradului de principal avut
la data promovării.
(6) Asistenţii medicali încadraţi în sistemul public în baza diplomei/certificatului de studii
sanitare postliceale sau superioare de scurtă durată de specialitate, care au absolvit studii
superioare în profilul acestora şi, ulterior, obţin gradul de principal în profilul studiilor superioare
absolvite, beneficiază de încadrarea în funcţia de asistent medical principal corespunzătoare
studiilor superioare absolvite, cu menţinerea gradaţiei avute la data promovării.
(7) În cazul asistenţilor medicali absolvenţi de studii postliceale, care au dobândit gradul
de principal în profilul specialităţii de bază şi, ulterior, au absolvit un program de pregătire
pentru obţinerea specializării în unul din domeniile complementare acesteia, se încadrează în
funcţia corespunzătoare noii specializări cu păstrarea gradului de principal dacă noua
specializare aparţine profilului specialităţii de bază, precum şi cu menţinerea gradaţiei deţinute la
acea dată.
(8) Gradul de principal dobândit în altă specializare aparţinând profilului specializării
studiilor postliceale absolvite de asistenţii medicali care nu deţin un alt titlu de calificare de
studii superioare de asistent medical se păstrează şi se salarizează conform legii.
(9) Exercitarea efectivă a activităţilor de asistent medical generalist, de asistent medical
ori de moaşă cu normă întreagă sau echivalent de fracţii de normă cu respectarea celorlalte
condiţii de exercitare prevăzute de lege constituie experienţă profesională, după caz, în profesia
de asistent medical generalist, de asistent medical, respectiv de moaşă."
54. Examinarea comparativă, în succesiunea lor, a acestor prevederi legale trimite la
concluzia că pentru categoriile de personal medical pe care le vizează intenţia legiuitorului a fost,
în mod consecvent, aceea de a le asigura, prin chiar voinţa legii şi direct în temeiul acesteia,
încadrarea în funcţia corespunzătoare studiilor superioare absolvite.
55. Rezultă aşadar că în cazul asistenţilor medicali absolvenţi de studii sanitare
postliceale sau superioare de scurtă durată într-o specializare de profil clinic, care au dobândit
185
gradul de principal şi, ulterior, au absolvit studii superioare de asistent medical generalist sau de
moaşă, angajatorul avea obligaţia de a-i încadra în mod direct în funcţia corespunzătoare
studiilor superioare absolvite, cu menţinerea gradului de principal şi a gradaţiei avute la data
promovării, fără a mai fi necesară parcurgerea unor proceduri de concurs sau, după caz, de
examen şi fără a condiţiona încadrarea de o analiză de oportunitate din partea conducătorului
unităţii sanitare ori, după caz, a altor entităţi cu rol managerial sau, în genere, administrative ori
de îndeplinirea altor condiţii decât cele prevăzute de art. 207 alin. (2) şi (3) din Legea nr.
95/2006.
56. Interpretarea literală a dispoziţiilor art. 207 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 trimite la
această concluzie, legiuitorul întrebuinţând sintagma "se încadrează în funcţia corespunzătoare
studiilor superioare absolvite", deci preferând o exprimare categorică şi imperativă, care exclude
alte condiţionări decât cele privitoare la îndeplinirea cerinţelor evocate în ipoteza legii: asistenţii
medicali vizaţi să fi absolvit studii sanitare postliceale sau superioare de scurtă durată într-o
specializare de profil clinic; să fi dobândit gradul de principal; ulterior obţinerii acestui grad, să fi
absolvit studii superioare de asistent medical generalist ori de moaşă.
57. În raport cu dispoziţiile art. 207 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 95/2006, îndeplinirea
cumulativă a acestor trei cerinţe era, prin ea însăşi, suficientă pentru ca asistentul medical să
dobândească nu o simplă vocaţie, ci însuşi dreptul de a obţine încadrarea sa în funcţia
corespunzătoare studiilor superioare absolvite, acesta fiind, cu suficientă evidenţă, scopul pe care
legea l-a urmărit.
58. În ce priveşte incidenţa şi eventualele implicaţii ale Hotărârii Guvernului nr.
286/2011 4 pentru aprobarea Regulamentului-cadru privind stabilirea principiilor generale de
ocupare a unui post vacant sau temporar vacant corespunzător funcţiilor contractuale şi a
criteriilor de promovare în grade sau trepte profesionale imediat superioare a personalului
contractual din sectorul bugetar plătit din fonduri publice, este de observat că art. 41 din anexa la
acest act normativ, evocat în cuprinsul întrebării adresate de către autorul sesizării, se constituie
într-o reglementare cu caracter general (de drept comun), aplicabilă în sistemul bugetar, în vreme
ce prevederile art. 207 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 95/2006 au, după cum s-a menţionat deja mai
sus, natura unor norme speciale şi derogatorii.
59. Potrivit prevederilor art. 2 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 286/2011,
dispoziţiile regulamentului-cadru adoptat prin acest act normativ nu se aplică, între altele,
instituţiilor şi autorităţilor publice care, prin statute sau alte acte normative specifice domeniului
de activitate, au reglementat încadrarea şi promovarea personalului contractual.
60. Rezultă aşadar că, în măsura în care prin statute sau acte normative specifice unui
anumit domeniu de activitate sunt reglementate, cu caracter special şi derogatoriu, alte condiţii
pentru promovarea personalului contractual sau pentru trecerea acestuia într-o funcţie superioară,
acest regim juridic distinct are prioritate de aplicare, el impunându-se în raport cu prevederile cu
caracter general cuprinse în regulamentul-cadru.
61. Dispoziţiile art. 207 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 95/2006 au un asemenea caracter
special, astfel că pentru categoriile de personal avute în vedere de autorul sesizării sunt aplicabile
aceste dispoziţii, iar nu cele ale Regulamentului-cadru aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.
286/2011. Pe această linie de gândire, nu poate fi deci reţinută incidenţa dispoziţiilor art. 41 din
regulamentul-cadru 5 în ansamblul lor, ele referindu-se la regimul juridic general (de drept
4
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 221 din 31 martie 2011.
5
Art. 41 din regulamentul-cadru are următorul conţinut:
186
comun) al promovării personalului contractual din sistemul bugetar plătit din fonduri publice, iar
nu la situaţia juridică particulară, reglementată prin norme speciale şi derogatorii, a personalului
medical avut în vedere prin dispoziţiile art. 207 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 95/2006.
62. Cu adevărat relevantă în soluţionarea sesizării de faţă este însă clarificarea relaţiei
dintre dispoziţiile art. 202 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 95/2006 şi cele ale art. 31 alin. (8) din
Legea-cadru nr. 153/2017 6. Potrivit art. 31 din această lege, referitor la încadrarea şi promovarea
unor categorii de persoane:
"(1) Pentru personalul contractual sau alte categorii de personal care nu beneficiază de
statute speciale, ocuparea unui post vacant sau temporar vacant se face prin concurs sau examen,
pe baza regulamentului-cadru care se aprobă prin hotărâre a Guvernului.
(2) Încadrarea şi promovarea personalului plătit din fonduri publice pe funcţii, grade sau
trepte profesionale se fac potrivit prevederilor din statute sau alte acte normative specifice
"(1) Prin promovare se asigură evoluţia în carieră a personalului contractual, prin trecerea într-un grad superior sau
treaptă profesională superioară, într-o funcţie de conducere sau într-o funcţie pentru care este prevăzut un nivel de
studii superior.
(2) Promovarea personalului contractual din sectorul bugetar în grade sau trepte profesionale se face, de regulă, pe
un post vacant, iar, în situaţia în care nu există un asemenea post, se face prin transformarea postului din statul de
funcţii în care acesta este încadrat într-unul de nivel imediat superior.
(3) Promovarea într-o funcţie de conducere se face pe un post vacant cu respectarea prevederilor art. 1-40 referitoare
la ocuparea unui post vacant prin concurs sau examen.
(4) Promovarea într-o funcţie pentru care este prevăzut un nivel de studii superior se face prin transformarea postului
din statul de funcţii în care aceasta este încadrat într-un post prevăzut cu studii superioare de scurtă sau de lungă
durată, al cărui grad profesional este imediat superior celui de debutant, cu menţinerea gradaţiei avute la data
promovării, ca urmare a obţinerii unei diplome de nivel superior şi a promovării examenului organizat în acest sens,
cu respectarea prevederilor art. 411, 44 şi 45.
(5) Propunerea de promovare într-o funcţie cu un nivel de studii superior, ca urmare a absolvirii de către salariat a
unor forme de învăţământ superior în specialitatea în care îşi desfăşoară activitatea sau considerată de autoritatea ori
instituţia publică ca fiind utilă pentru desfăşurarea activităţii, justificată de necesitatea modificării fişei de post, se
face de către şeful ierarhic superior la cererea salariatului, însoţită de copia legalizată a diplomei de licenţă, respectiv
a diplomei de absolvire sau, după caz, de adeverinţa care să ateste absolvirea studiilor, eliberate de o instituţie de
învăţământ superior acreditată, şi este aprobată de către conducătorul autorităţii ori instituţiei publice.
(6) Promovarea într-o funcţie pentru care este prevăzut un nivel de studii superior se face numai în măsura în care
conducătorul autorităţii sau instituţiei publice decide ca atribuţiile din fişa postului să fie modificate în mod
corespunzător.
(7) Promovarea personalului contractual din sectorul bugetar în grade sau trepte profesionale se face prin examen, în
baza unui referat de evaluare întocmit de şeful ierarhic şi aprobat de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice.
(8) Examenul de promovare în grade sau trepte profesionale se poate organiza trimestrial, semestrial sau anual, în
funcţie de decizia conducătorului autorităţii ori instituţiei publice.
(9) Referatul de evaluare întocmit de şeful ierarhic cuprinde următoarele elemente:
a) descrierea activităţii desfăşurate de candidat;
b) nivelul de însuşire a legislaţiei specifice activităţii desfăşurate;
c) aptitudinile pe care le-a dovedit candidatul în modul de îndeplinire a atribuţiilor;
d) conduita candidatului în timpul serviciului;
e) propunerea de promovare;
f) bibliografia şi, după caz, tematica examenului de promovare;
g) propuneri privind componenţa comisiei de examinare şi cea de soluţionare a contestaţiilor.
(10) Referatul de evaluare se depune până în ultima zi lucrătoare a fiecărui trimestru la compartimentul resurse
umane sau la persoana desemnată în acest sens."
6
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 28 iunie 2017, cu modificările şi completările
ulterioare.
187
domeniului de activitate, aprobate prin legi, hotărâri ale Guvernului sau acte administrative ale
ordonatorului principal de credite, după caz.
(3) În situaţia în care promovarea personalului contractual sau a altor categorii de
personal bugetar în funcţie, grad sau treaptă profesională nu este reglementată prin statute
proprii, promovarea se face de regulă pe un post vacant existent în statul de funcţii.
(4) În situaţia în care nu există un post vacant, promovarea personalului plătit din fonduri
publice în funcţii, grade sau trepte profesionale se va face prin transformarea postului din statul
de funcţii în care acesta este încadrat într-unul de nivel imediat superior.
(5) Promovarea în funcţii, în grade sau trepte profesionale imediat superioare se
realizează pe baza criteriilor stabilite prin regulament-cadru, care se aprobă prin hotărâre a
Guvernului, dacă nu este reglementată altfel prin statute sau alte acte normative specifice.
(6) Promovarea în grade sau trepte profesionale imediat superioare se face din 3 în 3 ani,
în funcţie de performanţele profesionale individuale, apreciate cu calificativul «foarte bine», cel
puţin de două ori în ultimii 3 ani de activitate, de către comisia desemnată prin dispoziţie a
ordonatorului de credite bugetare, din care fac parte reprezentanţii organizaţiilor sindicale
reprezentative la nivel de unitate sau, după caz, reprezentanţii salariaţilor, dacă în statute sau în
legi speciale nu se prevede altfel.
(7) Activitatea profesională se apreciază anual, ca urmare a evaluării performanţelor
profesionale individuale, de către conducătorul instituţiei publice, la propunerea şefului ierarhic,
prin acordarea calificativelor «foarte bine», «bine», «satisfăcător» sau «nesatisfăcător», dacă în
statute sau în legi speciale nu se prevede altfel.
(8) Ordonatorii de credite pot aproba demararea procedurilor privind promovarea pe
funcţii, grade sau trepte profesionale a personalului numai cu condiţia încadrării în cheltuielile de
personal aprobate în buget."
63. Autorul sesizării a făcut în mod expres referire la dispoziţiile alin. (8) al art. 31 din
Legea-cadru nr. 153/2017, apreciind că este necesar a se lămuri dacă, în virtutea acestor
dispoziţii legale, încadrarea în funcţiile la care se referă art. 207 alin. (2) şi (3) din Legea nr.
95/2006 se află condiţionată de încadrarea în cheltuielile de personal aprobate în buget.
64. Sub acest aspect este util a observa că în cuprinsul alin. (8) al art. 31 din Legea-cadru
nr. 153/2017 se face referire la faptul că ordonatorii de credite "pot aproba demararea
procedurilor privind promovarea pe funcţii, grade sau trepte profesionale a personalului numai
cu condiţia încadrării în cheltuielile de personal aprobate în buget". Or, sintagma "demararea
procedurilor" trimite la concluzia că prin aceste dispoziţii legale sunt vizate situaţiile în care
declanşarea respectivelor proceduri implică o analiză de oportunitate din partea conducătorului
unităţii sanitare ori, după caz, a altui organ stabilit de lege, urmată, în funcţie de rezultatul ei, de
adoptarea deciziei de a se declanşa respectivele proceduri 7.
65. În cazul încadrării în funcţie la care se referă art. 207 alin. (2) şi (3) din Legea nr.
95/2006 nu se pune problema "demarării" unor proceduri pentru încadrarea asistenţilor medicali
care au dobândit gradul de principal şi, ulterior, au absolvit studii superioare de asistent medical
generalist sau de moaşă, în funcţia corespunzătoare studiilor superioare absolvite, întrucât, după
7
A se vedea, spre exemplu, prevederile art. 41 alin. (5) şi (6) din Regulamentul-cadru privind stabilirea principiilor
generale de ocupare a unui post vacant sau temporar vacant corespunzător funcţiilor contractuale şi a criteriilor de
promovare în grade sau trepte profesionale imediat superioare a personalului contractual din sectorul bugetar plătit
din fonduri publice, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 286/2011.
188
cum s-a arătat deja mai sus, această încadrare are un caracter excepţional, ea intervenind ope
legis, deci fără a fi supusă unei analize de oportunitate a conducătorului unităţii sau, după caz, a
altei autorităţi ori altor condiţii decât cele stabilite de legea specială.
66. Nu este lipsit de interes a observa şi că din interpretarea prevederilor alin. (1)-(3) ale
art. 31 din Legea-cadru nr. 153/2017 rezultă îndeajuns de limpede că legiuitorul a înţeles să
afirme, pentru cazurile în care acestea există, preeminenţa în aplicare a statutelor sau a altor acte
normative specifice diferitelor domenii de activitate. Aplicarea regulamentului-cadru, înţeles ca
având valoarea unui corp de norme generale (de drept comun) în materie, urmează a fi făcută,
potrivit alin. (1) al art. 31 din lege, "Pentru personalul contractual sau alte categorii de personal
care nu beneficiază de statute speciale", caz în care "ocuparea unui post vacant sau temporar
vacant se face prin concurs sau examen, pe baza regulamentului-cadru care se aprobă prin
hotărâre a Guvernului". Per a contrario, existenţa unor "statute speciale" pentru anumite categorii
de personal, privitoare la situaţii juridice determinate, are ca efect întâietatea de aplicare a
acestora, iar nu a normelor comune în materie.
67. În ce priveşte dispoziţiile art. 10 din anexa nr. II cap. II din Legea-cadru nr. 153/2017,
acestea au următorul conţinut:
"(1) În unităţile sanitare publice din sistemul sanitar promovarea în funcţii, grade şi trepte
profesionale se face potrivit metodologiei legale în vigoare, prin transformarea postului avut într-
un post corespunzător promovării.
(2) Criteriile privind angajarea şi promovarea în funcţii, grade şi trepte profesionale se
stabilesc prin ordin al ministrului sănătăţii, de comun acord cu organizaţiile sindicale semnatare
ale contractului colectiv de muncă la nivel de ramură sanitară."
68. Se poate constata că aceste dispoziţii fac referire la metodologia legală în vigoare şi la
transformarea postului avut într-un post corespunzător promovării, precum şi la stabilirea prin
ordin al ministrului sănătăţii a criteriilor privind angajarea şi promovarea în funcţii, grade şi
trepte profesionale. Sunt avute, aşadar, în vedere procedurile comune, cu caracter general, iar nu
încadrările în funcţii care intervin de drept, prin însăşi voinţa legii şi în considerarea îndeplinirii
unor condiţii speciale pe care legea le stabileşte pentru aceste situaţii.
69. Or, încadrarea, în condiţiile art. 207 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 95/2006, a
asistenţilor medicali care au dobândit gradul de principal şi, ulterior, au absolvit studii superioare
de asistent medical generalist sau de moaşă, în funcţia corespunzătoare studiilor superioare
absolvite, are, după cum s-a menţionat mai sus, natura unei încadrări în funcţie care intervine ope
legis. Ea nu urmează aşadar regulile comune ale (re)încadrării în funcţie, stabilite potrivit
metodologiei cu caracter general aflate în vigoare, ci se supune regimului juridic special şi
derogatoriu pe care legea îl prevede pentru acest tip particular de situaţie. [...]
Soluția: Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova – Secţia de litigii de
muncă şi asigurări sociale şi, în consecinţă, stabileşte că:
În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 170 alin. (3) din Legea nr. 263/2010, data
acordării indicelui de corecţie este cea la care stabilirea pensiei a avut loc pentru prima oară în
condiţiile Legii nr. 263/2010, chiar dacă aceasta este anterioară zilei de 10 februarie 2020, când
Decizia nr. 702 din 31 octombrie 2019 pronunţată de Curtea Constituţională a fost publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 96.
189
Considerente:
[...] 41. Potrivit art. 82 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, “la data îndeplinirii condiţiilor
pentru acordarea pensiei pentru limită de vârstă, pensia de invaliditate devine pensie pentru
limită de vârstă”, iar dispoziţiile art. 94 alin. (1) şi ale art. 95 alin. (1) din aceeaşi lege prevăd că
determinarea cuantumului pensiei se realizează prin înmulţirea punctajului mediu anual realizat
de asigurat cu valoarea unui punct de pensie, punctajul mediu anual realizat de asigurat
determinându-se prin împărţirea numărului de puncte rezultat din însumarea punctajelor anuale
ale asiguratului la numărul de ani corespunzător stagiului complet de cotizare.
42. Prevederile art. 170 alin. (1) ale Legii nr. 263/2010 au instituit un indice de corecţie
care urmează să fie aplicat la punctajul mediu anual pentru persoanele înscrise la pensie începând
cu data intrării în vigoare a legii în discuţie, stabilind şi modalitatea în care acest indice se
determină.
43. Chiar dacă expunerea de motive la Legea nr. 263/2010 nu reflectă motivele care au
justificat această soluţie legislativă, ele sunt clarificate în expunerea de motive la Legea nr.
3/2013 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/2013 pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 263/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 93 din
14 februarie 2013, în care s-a reţinut că: “Articolul 170 din Legea nr. 263/2010 cuprinde
reglementări privind stabilirea unui indice de corecţie pentru categoriile de pensionari ale căror
drepturi au fost stabilite începând cu 1 ianuarie 2011.Indicele de corecţie este determinat în
raport cu anumiţi indicatori ce urmează a fi comunicaţi de Institutul Naţional de Statistică.
Conform legislaţiei anterioare, punctajul mediu anual se determină prin împărţirea numărului de
puncte rezultat din însumarea punctajelor anuale realizate de asigurat în perioada de cotizare la
numărul de ani corespunzător stagiului complet de cotizare; stagiul complet de cotizare conform
legislaţiei în vigoare în perioada 1 aprilie 2001-1 ianuarie 2011 era cuprins între 25-28 de ani
pentru femei şi între 30-32 de ani pentru bărbaţi. Conform legislaţiei în vigoare, punctajul mediu
anual se determină în mod similar, cu precizarea că stagiul complet de cotizare, conform
legislaţiei în vigoare, este cuprins între 28-35 de ani pentru femei şi între 32-35 de ani pentru
bărbaţi. Raportând numărul de puncte realizate de asigurat la un stagiu complet de cotizare mai
mare rezultă un punctaj mediu anual mai mic şi, pe cale de consecinţă, un cuantum al pensiei mai
mic.”
44. Aşadar, instituirea, prin dispoziţiile art. 170 din Legea nr. 263/2010, a indicelui de
corecţie reprezintă o măsură prin care legiuitorul a urmărit să compenseze consecinţele negative
asupra cuantumului pensiei pe care condiţiile referitoare la stagiul complet de cotizare
reglementate de Legea nr. 263/2010 le-au produs, în raport cu cele stabilite de Legea nr.
19/2000.
45. Intrarea în vigoare a dispoziţiilor art. 170 din Legea nr. 263/2010 a avut loc la 1
ianuarie 2013, iar prin acte normative distincte s-au stabilit periodic diferite valori ale indicelui
de corecţie.
46. Pornind de la prezumţia de constituţionalitate a acestui text, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a pronunţat Decizia nr. 71 din 16
octombrie 2017 şi Decizia nr. 29 din 14 mai 2018, interpretându-l după cum urmează:
47. În paragrafele 62, 63 şi 68 ale considerentelor Deciziei nr. 71 din 16 octombrie 2017
referitoare la pronunţarea unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept:
“Dacă se aplică, la momentul emiterii deciziei de pensie pentru limită de vârstă, indicele de
corecţie conform art. 170 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu
modificările şi completările ulterioare, în contextul emiterii unei decizii de pensionare anticipată
190
sub imperiul Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări
sociale, cu modificările şi completările ulterioare, decizie care nu a fost niciodată pusă în plată?”,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 953 din 4 decembrie 2017, Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut următoarele:
“Din interpretarea sistematică şi teleologică a textelor de lege menţionate rezultă că data
înscrierii iniţiale la pensie este cea care rezultă din prima decizie de pensionare anticipată, că
plata acesteia se suspendă pe perioada în care asiguratul se află în una dintre situaţiile prevăzute
de lege şi că la împlinirea vârstei de pensionare pentru limită de vârstă pensia anticipată se
transformă în pensie pentru limită de vârstă prin adăugarea perioadelor asimilate şi a
eventualelor stagii de cotizare realizate în perioada de anticipare. Altfel spus, recalcularea
cuantumului pensiei anticipate prin adiţionarea altor stagii de cotizare realizate după pensionarea
anticipată nu conduce la naşterea unui alt drept iniţial la pensie, ci doar la recalcularea
cuantumului acesteia, ca urmare a transformării pensiei dintr-o categorie în alta. […] în situaţiile
în care dreptul iniţial la pensie s-a născut anterior intrării în vigoare a dispoziţiilor art. 170 din
Legea nr. 263/2010, indicele de corecţie nu este aplicabil, fiind fără relevanţă juridică nepunerea
în plată a deciziei de pensionare sub aspectul stabilirii datei la care s-a născut dreptul iniţial la
pensie întrucât, potrivit textelor sus-menţionate, a operat doar suspendarea efectelor deciziei de
pensionare cu privire la plata drepturilor băneşti.”
48. Iar în paragraful 71 din Decizia nr. 29 din 14 mai 2018 privind pronunţarea unei
hotărâri prealabile cu privire la interpretarea dispoziţiilor art. 170 alin. (1) şi (3) din Legea nr.
263/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 568 din 5 iulie 2018, Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a decis că “nu
se poate reţine niciun argument pentru care Decizia nr. 71 din 16 octombrie 2017, pronunţată de
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, să nu se
aplice în ceea ce priveşte modul de interpretare a art. 170 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 263/2010
tuturor categoriilor de pensii, deci şi pensiilor de invaliditate”.
49. Apreciind că efectul interpretării oferite de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin
deciziile evocate mai sus este acela că, în măsura în care au obţinut o pensie de invaliditate în
baza legislaţiei anterioare Legii nr. 263/2010, nu mai pot beneficia de acordarea indicelui de
corecţie prevăzut de art. 170 alin. (1) din acest din urmă act normativ cu prilejul stabilirii pensiei
pentru limită de vârstă în condiţiile Legii nr. 263/2010, mai multe persoane aflate într-o
asemenea situaţie au invocat excepţia de neconstituţionalitate a art. 170 alin. (1) şi (3) din Legea
nr. 263/2010.
50. Prin Decizia nr. 702 din 31 octombrie 2019, Curtea Constituţională, notând că
aspectele criticate privesc sintagma “la înscrierea iniţială la pensie” din cuprinsul art. 170 alin.
(3) din Legea nr. 263/2010, a admis excepţia de neconstituţionalitate invocată şi a constatat că
sintagma “înscrierea iniţială ta pensie” din art. 170 alin. (3) din Legea nr. 263/2010 este
constituţională, în ceea ce priveşte beneficiarii pensiilor de invaliditate, în măsura în care se
interpretează în sensul că se referă la stabilirea pensiei pentru limită de vârstă prin aplicarea,
pentru prima oară, a condiţiilor de vârstă legală de pensionare şi stagiu complet de cotizare
prevăzute de Legea nr. 263/2010.
51. Această din urmă decizie a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 96 din 10 februarie 2020.
52. Ca efect al publicării deciziei instanţei de contencios constituţional, instanţele au
aplicat indicele de corecţie, însă au abordat diferit problematica datei de la care acesta urmează
să fie acordat.
191
53. De aceea, chestiunea de drept supusă dezlegării impune stabilirea acestui moment,
prin evaluarea efectelor deciziei Curţii Constituţionale şi stabilirea întinderii lor în timp.
54. Prealabil, trebuie subliniat faptul că în fundamentarea interpretării oferite instanţa
constituţională a reţinut că autorii excepţiei obţinuseră o pensie de invaliditate în baza Legii nr.
19/2000, dar au îndeplinit condiţiile pentru obţinerea pensiei pentru limită de vârstă ulterior
intrării în vigoare a Legii nr. 263/2010, fiind supuşi condiţiilor de stagiu complet de cotizare
prevăzute de această lege, şi deci că nu au beneficiat de aplicarea indicelui de corecţie prevăzut
de art. 170 din Legea nr. 263/2010, întrucât înscrierea lor iniţială la pensie s-a făcut potrivit
legislaţiei anterioare, care nu reglementa un astfel de beneficiu.
55. Astfel, Curtea Constituţională a constatat că se creează o diferenţă de tratament
juridic între persoanele care au obţinut iniţial o pensie de invaliditate potrivit Legii nr. 19/2000 în
raport cu persoanele care au obţinut acelaşi tip de pensie în temeiul Legii nr. 263/2010, din
perspectiva condiţiilor de calcul al pensiei pentru limită de vârstă stabilită, care se acordă, în
ambele situaţii, în condiţiile Legii nr. 263/2010.Notând că, în jurisprudenţa sa, a statuat în mod
constant că situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă
pentru a justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se
bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional, evocând şi reperele instituite de Curtea Europeană a
Drepturilor Omului în problematica discriminării, Curtea Constituţională a analizat dacă a existat
un scop legitim pentru instituirea unui tratament juridic distinct şi dacă se poate constata un
raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit.
56. Reiterând că reglementarea art. 170 din Legea nr. 263/2010 privitoare la aplicarea
unui indice de corecţie s-a realizat ca o măsură compensatorie pentru persoanele care se
pensionează în temeiul acestei legi în raport cu cele care s-au pensionat în temeiul Legii nr.
19/2000, care au beneficiat de condiţii mai favorabile, existând, prin urmare, o justificare
obiectivă a faptului că acest indice de corecţie nu se aplică şi persoanelor aflate în ultima ipoteză,
Curtea a observat că, în ceea ce priveşte situaţia persoanelor care au obţinut o pensie de
invaliditate în temeiul Legii nr. 19/2000, dar au îndeplinit condiţiile pentru obţinerea pensiei
pentru limită de vârstă după intrarea în vigoare a Legii nr. 263/2010, raţiunile mai sus amintite
nu îşi păstrează valabilitatea, întrucât, în primul rând, acordarea pensiei de invaliditate este
justificată de apariţia unor elemente obiective, aleatorii, care au produs efecte negative asupra
capacităţii de muncă a persoanei în cauză şi care nu sunt supuse voinţei ori alegerii asiguratului,
iar, în al doilea rând, la data stabilirii pensiei pentru limită de vârstă, potrivit Legii nr. 263/2010,
atât pentru persoanele care au obţinut pensie de invaliditate în temeiul Legii nr. 19/2000, cât şi
pentru cele care au obţinut acelaşi tip de pensie în temeiul Legii nr. 263/2010, se va avea în
vedere stagiul complet de cotizare prevăzut de această din urmă lege. Aşa fiind, persoanele care
au obţinut pensie de invaliditate potrivit legislaţiei anterioare nu beneficiază de niciun avantaj
obţinut în temeiul Legii nr. 19/2000, astfel încât a apreciat că excluderea acestora de la aplicarea
indicelui de corecţie prevăzut de art. 170 din Legea nr. 263/2010 nu este justificată în mod
obiectiv şi raţional.
57. În considerarea argumentelor expuse, Curtea Constituţională a pronunţat o decizie
interpretativă, prin care a constatat că, în ceea ce priveşte persoanele care au obţinut pensie de
invaliditate în temeiul Legii nr. 19/2000, interpretarea sintagmei “la înscrierea iniţială la pensie”,
cuprinsă în conţinutul art. 170 alin. (3) din Legea nr. 263/2010, în sensul că acestora nu li se
acordă indicele de corecţie prevăzut la alin. (1) al aceluiaşi articol de lege cu prilejul stabilirii
pensiei pentru limită de vârstă în condiţiile de stagiu de cotizare şi vârstă legală de pensionare
prevăzute de Legea nr. 263/2010, creează un tratament juridic diferit, care nu este susţinut de o
192
justificare obiectivă şi rezonabilă, fiind contrar prevederilor constituţionale care consacră
egalitatea în drepturi a cetăţenilor.
58. Prin urmare, a apreciat că această sintagmă legală este constituţională doar în măsura
în care se interpretează că pentru persoanele care au obţinut pensie de invaliditate potrivit Legii
nr. 19/2000 înscrierea iniţială la pensie se referă la momentul când stabilirea pensiei a avut loc
pentru prima oară în condiţiile Legii nr. 263/2010, respectiv atunci când a fost acordată pensia
pentru limită de vârstă.
59. Aşadar, Decizia nr. 702 din 31 octombrie 2019 a arătat înţelesul constituţional al
sintagmei “la înscrierea iniţială la pensie”, cuprinsă în conţinutul art. 170 alin. (3) din Legea nr.
263/2010.
60. În consecinţă, textul urmează să fie aplicat de instanţele de judecată numai în acest
sens, întrucât, potrivit art. 518 şi art. 521 alin. (4) din Codul de procedură civilă, deciziile de
unificare a jurisprudenţei îşi încetează aplicabilitatea la data modificării, abrogării sau constatării
neconstituţionalităţii dispoziţiei interpretate.
61. Pentru identitate de raţiune, şi în cazul în care, printr-o decizie interpretativă, Curtea
Constituţională, fără a constata neconstituţionalitatea unui text legal, îi stabileşte sensul care
corespunde Legii fundamentale, o decizie de unificare a practicii care a interpretat în sens opus
acelaşi text (chiar dacă în considerarea altor argumente decât cele avute în vedere de instanţa de
contencios constituţional) nu mai poate produce niciun efect.
62. Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţia României, de la data publicării lor în
Monitorul Oficial al României, Partea I, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii
şi au putere numai pentru viitor.
63. Prin urmare, de la 10 februarie 2020, când Decizia nr. 702 din 31 octombrie 2019 a
fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 96, instanţele de judecată urmau să
aplice dispoziţiile art. 170 alin. (3) din Legea nr. 263/2010 numai în înţelesul lor constituţional.
64. Această dată marchează doar momentul de la care instanţele erau obligate să
procedeze altfel.
65. Ea nu reprezintă însă reperul temporal în funcţie de care, în cazuri similare celui aflat
pe rolul instanţei de trimitere, instanţele urmau să aplice indicele de corecţie prevăzut de art. 170
alin. (1) din Legea nr. 263/2010, deoarece producerea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale
pentru viitor nu este legată, în mod automat, de data publicării lor în Monitorul Oficial al
României, Partea I.
66. Se cuvine subliniat că decizia de interpretare a unei norme legale face corp comun cu
textul interpretat, în al cărui conţinut este integrată.
67. De aceea, chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită pune în realitate problema
producerii în timp a efectelor Deciziei nr. 702 din 31 octombrie 2019 a Curţii Constituţionale, cu
alte cuvinte, a câmpului ei de aplicare.
68. Este util de notat că instanţa constituţională nu a indicat, în cuprinsul deciziei sale,
modalitatea în care aceasta va fi aplicată.
69. În aceste condiţii, instanţele învestite au stabilit întinderea efectelor deciziei
interpretative, iar examenul jurisprudenţial a evidenţiat posibilitatea apariţiei unei practici
neunitare consistente, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie revenindu-i, potrivit art. 126 alin. (3) din
Constituţia României, rolul de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii.
70. Pentru a nu aduce atingere principiului constituţional al neretroactivităţii, în ceea ce
priveşte modalitatea în care se repercutează, în timp, efectele deciziilor Curţii Constituţionale,
Legea fundamentală prevede că ele se produc numai ex nunc.
193
71. Dacă situaţiile trecute (facta praeterita) scapă, ca regulă, de sub puterea efectelor unor
asemenea decizii, situaţiile viitoare (facta futura) în mod neîndoielnic se vor afla sub incidenţa
lor.
72. Însă, dacă s-ar aplica numai raporturilor juridice care urmează a se naşte, adică unora
ipotetice, decizia pronunţată asupra unei excepţii de neconstituţionalitate ar fi doar un instrument
abstract, pierzându-şi caracterul esenţialmente concret şi util.
73. De aceea, şi situaţiile în curs de desfăşurare (facta pendentia) cad sub influenţa
efectelor unor astfel de decizii, întrucât în cazul celor din urmă dreptul nu a fost validat, în mod
definitiv, până la momentul publicării deciziei Curţii Constituţionale.
74. De altfel, în afara dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţia României, instanţele
care au apreciat că ziua de 10 februarie 2020, când Decizia nr. 702 din 31 octombrie 2019 a fost
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 96, constituia şi momentul de la care
urmau să aplice indicele de corecţie nu au prezentat niciun alt argument pentru care, anterior
publicării, au păstrat interpretarea neconstituţională a normei.
75. Prin urmare, dacă prin dispoziţiile art. 170 din Legea nr. 263/2010 s-a instituit dreptul
la aplicarea indicelui de corecţie, cererea de revizuire a pensiei în raport cu acesta, formulată de
pensionarii ale căror pensii de invaliditate au devenit pensii pentru limită de vârstă şi stagiu
complet de cotizare conform Legii nr. 263/2010, nu le poate fi refuzată prin menţinerea până la
10 februarie 2020 a unei interpretări statuate deja ca fiind una neconstituţională, ipoteza contrară
conducând practic la aplicarea textului într-o formă afectată de viciul de neconstituţionalitate.
[...]
Soluția: Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Ploieşti - Secţia de contencios
administrativ şi fiscal şi, în consecinţă, stabileşte că:
În interpretarea dispoziţiilor art. 120 alin. (4) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic,
personalul silvic nu beneficiază de indemnizaţia de grad profesional în absenţa elaborării unor
acte normative care să reglementeze modalitatea de stabilire, în concret, a acestui drept
salarial.
Considerente:
[...] 47. Cu privire la fondul sesizării se constată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a
mai pronunţat anterior, prin Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009 dată în soluţionarea unui
recurs în interesul legii, cu privire la o situaţie normativă similară.
48. Astfel, în cadrul respectivei proceduri, instanţa supremă s-a pronunţat cu privire la
interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999 privind
statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, referitoare
la posibilitatea acordării şi cuantificării drepturilor băneşti reprezentând suplimentul postului şi
suplimentul corespunzător treptei de salarizare, statuând în sensul că "în lipsa unei cuantificări
legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul
postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare".
49. În considerentele hotărârii s-au arătat următoarele:
"În condiţiile în care nu este reglementată modalitatea de calcul al suplimentului postului
şi al suplimentului treptei de salarizare, suntem în prezenţa doar a unei intenţii a legiuitorului de
a acorda funcţionarilor publici două drepturi de natură salarială, intenţie materializată prin
194
instituirea drepturilor, dar nefinalizată, deoarece nu este stabilit cuantumul acestora sau criteriile
pe baza cărora pot fi calculate.
În atare situaţie, nefiind creat cadrul funcţional de acordare a drepturilor, acestea rămân
doar drepturi «virtuale».
În consecinţă, cele două drepturi nu pot fi obţinute prin promovarea unor acţiuni în
instanţă, căci acordarea lor pe cale judecătorească ar însemna să se facă fie prin obligarea
angajatorului la plata unor sume de bani imposibil de calculat, fie prin eventuala cuantificare de
către instanţă în raport cu diverse criterii aplicate prin analogie, ceea ce echivalează cu o
substituire în atribuţiile legiuitorului ori ale executivului, contrar celor stabilite prin Decizia
Curţii Constituţionale nr. 820 din 3 iulie 2008, în cuprinsul căreia s-a reţinut că instanţele
judecătoreşti nu au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere
de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară
sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative".
50. Raţionamentul expus mai sus este pe deplin aplicabil şi în speţa de faţă în condiţiile în
care, până la adoptarea Legii nr. 234/2019, nu a existat un cadru normativ care să stabilească
cuantumul indemnizaţiei aferente gradului profesional sau criteriile pe baza cărora să poată fi
calculat un astfel de spor salarial. Este vorba, şi în acest caz, cel mult de o intenţie a legiuitorului
de acordare a unui asemenea drept, intenţie care, în lipsa unui cadru funcţional de acordare a
sporului, nu a condus la naşterea unui veritabil drept de creanţă.
51. Acordarea acestui drept pentru perioada anterioară intrării în vigoare a Legii nr.
234/2019 s-ar face fie prin pronunţarea unor hotărâri imposibil de executat din cauza neindicării
cuantumului obligaţiei, fie prin stabilirea de către instanţe a acestui cuantum, cu depăşirea
competenţei puterii judecătoreşti.
52. În speţă, nu este posibilă nici extinderea, pentru trecut, a criteriilor de calcul
reglementate prin Legea nr. 234/2019, întrucât, aşa cum statuează art. 15 alin. (2) din Constituţia
României (principiul fiind preluat şi de art. 6 din Codul civil): "Legea dispune numai pentru
viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile". În condiţiile în care dreptul
de creanţă nu era născut anterior intrării în vigoare a Legii nr. 234/2019 din cauza lipsei cadrului
normativ necesar pentru cuantificarea lui, el nu se putea naşte retroactiv în momentul adoptării
legii noi.
53. Considerentele de mai sus nu intră în contradicţie cu cele statuate prin Decizia nr. 7
din 12 aprilie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru
soluţionarea recursului în interesul legii cu privire la interpretarea art. 120 alin. (5) din Legea nr.
46/2008 - Codul silvic, întrucât, spre deosebire de indemnizaţia aferentă gradului profesional,
reglementată de art. 120 alin. (4) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, pentru care nu existau,
anterior intrării în vigoare a Legii nr. 234/2019, norme care să permită cuantificarea dreptului
salarial, în ceea ce priveşte sporul de risc care face obiectul de reglementare al art. 120 alin. (5)
din acelaşi act normativ legiuitorul a prevăzut în mod explicit modalitatea de calcul, precizând că
acest spor este în cuantum de "25% din salariul de bază".
54. Or, tocmai posibilitatea cuantificării sporului a constituit temeiul interpretării pe care
instanţa supremă a dat-o prevederilor art. 120 alin. (5) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, în
Decizia nr. 7/2021 arătându-se că: "în acord cu prima orientare jurisprudenţială şi cu punctul de
vedere al procurorului general, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că normele legale în
vigoare oferă suficiente elemente pentru determinarea şi acordarea sporului de risc prevăzut de
art. 120 alin. (5) din Codul silvic."
195
55. Nu se poate vorbi nici de încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la
Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât,
în lipsa unor criterii de cuantificare a dreptului salarial, nu se poate vorbi de un bun în sensul
Curţii Europene a Drepturilor Omului şi nici de o speranţă legitimă, aşa cum a fost ea definită în
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
56. În acelaşi sens s-a statuat şi prin Decizia nr. 20/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, reţinându-se că:
"Nu se poate vorbi nici de existenţa unei «speranţe legitime» a reclamanţilor, în sensul
avut în vedere în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în care s-a reţinut că atunci
când interesul patrimonial aparţine categoriei juridice «creanţă» nu poate fi considerat «valoare
patrimonială» şi implicit «speranţă legitimă» decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern,
spre exemplu o dispoziţie legală, sau dacă existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă
clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Kopecky c/a Slovacia - 2004, paragrafele 35 şi 48-
52; Pressos Compania Naviera - S.A. şi alţii c/a Belgia - 1995, paragraful 31; Draon c/a Franţa -
2005, paragrafele 65-70; Maurice c/a Franţa - 2005, paragrafele 63-70).
Or, drepturile salariale în discuţie nu au o suficientă bază în dreptul intern, în absenţa
criteriilor legale de cuantificare a acestora."
57. Această soluţie a fost confirmată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului care, prin
hotărârea pronunţată în Cauza Zelca şi alţii c. României, a statuat că: "În prezenta cauză, nu se
poate considera că pretinsele drepturi salariale ale reclamanţilor au un temei suficient în
jurisprudenţa internă, având în vedere că interpretarea instanţelor în această privinţă a fost
divergentă. În plus, hotărârea Înaltei Curţi din 21 septembrie 2009 pronunţată în recursul în
interesul legii, care a pus capăt divergenţelor în această privinţă, a confirmat că funcţionarii
publici nu aveau dreptul la sporurile pretinse, interpretare care, ulterior, a determinat curtea de
apel să respingă capetele de cerere ale reclamanţilor. Rezultă că reclamanţii nu aveau un «bun»
în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1."
58. Acelaşi trebuie să fie raţionamentul şi în speţa de faţă, întrucât art. 120 alin. (4) din
Legea nr. 46/2008 - Codul silvic nu oferă o bază legală suficientă pentru acordarea indemnizaţiei
aferente gradelor profesionale în condiţiile în care nu oferă criterii pentru cuantificarea acesteia.
[...]
Soluția: Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Cluj - Secţia I civilă privind
În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 22 alin. (6) din Legea nr. 255/2010 privind
exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes
naţional, judeţean şi local, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 26 alin. (2) din
Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, republicată, cu
completările ulterioare, în etapa judiciară a procedurii de expropriere, la determinarea
cuantumului despăgubirilor, dispoziţiile art. 22 alin. (6) din Legea nr. 255/2010 se interpretează
extensiv, în sensul că se ţine seama atât de "expertizele întocmite şi actualizate de camerele
notarilor publici, la momentul transferului dreptului de proprietate", cât şi de criteriile legale
prevăzute de dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.
196
Considerente:
[...] 105. Într-un prim plan de analiză, subsumat raportului de tipul lege generală - lege
specială dintre cele două acte normative, se cuvine a fi amintit că dreptul comun în materia
exproprierii este consacrat în art. 44 alin. (3) şi (6) din Constituţie, art. 562 alin. (3) din Codul
civil, Legea nr. 33/1994 şi Hotărârea Guvernului nr. 583/1994 de aprobare a Regulamentului
privind procedura de lucru a comisiilor pentru efectuarea cercetării prealabile în vederea
declarării utilităţii publice pentru lucrări de interes naţional sau de interes local, o reglementare
specială a exproprierii fiind cuprinsă în Legea nr. 255/2010 şi în Hotărârea Guvernului nr.
53/2011 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 255/2010 privind
exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes
naţional, judeţean şi local, cu completările ulterioare.
106. Legea specială conţine în art. 34 din cap. VIII intitulat "Dispoziţii finale" o normă de
trimitere care prevede, in terminis, că dispoziţiile sale "se completează în mod corespunzător cu
prevederile Legii nr. 33/1994, precum şi cu cele ale Codului civil şi ale Codului de procedură
civilă, în măsura în care nu contravin prevederilor prezentei legi".
107. Corelaţia de tipul lege generală - lege specială dintre cele două acte normative în
materia exproprierii, Legea nr. 33/1994 şi Legea nr. 255/2010, a fost examinată atât de către
instanţa supremă, în cadrul mecanismelor de unificare jurisprudenţială, cât şi de către Curtea
Constituţională.
108. Relevante sunt, în acest sens, statuările cuprinse în Decizia nr. 44 din 14 octombrie
2019, paragrafele 65 şi 66, potrivit cărora: "65. Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru
cauză de utilitate publică reprezintă legea generală în materie de expropriere, astfel că trimiterea
pe care Legea nr. 255/2010 o face la această lege semnifică tocmai caracterul pe care legiuitorul
a înţeles să îl dea Legii nr. 255/2010, acela de lege specială în materia exproprierii, aplicabilă în
domeniul specializat al obiectivelor de interes naţional, judeţean şi local. 66. Ca atare, atât din
expunerea de motive a Legii nr. 255/2010, din titulatura acesteia, cât şi din modul în care este
reglementată, din trimiterile pe care le face la incidenţa altor legi care reglementează procedura
exproprierii, rezultă fără putinţă de tăgadă că prevederile sale se circumscriu exclusiv scopului
realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local derulate în cadrul unor proceduri de
expropriere pentru cauză de utilitate publică ()".
109. Referiri la raportul dintre cele două legi concurente se regăsesc şi în deciziile
Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 31 din 2 martie 2020, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 539 din 23 iunie 2020, paragraful 100, potrivit căruia
"() În privinţa aspectelor nereglementate, legea specială se completează cu legea generală, acesta
fiind sensul în care trebuie interpretat art. 34 din Legea nr. 215/2010 ()", ori nr. 51 din 22 iunie
2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 31 august 2020,
paragraful 135, potrivit căruia "Dacă legea specială are norme proprii, care acoperă în întregime
problema de drept aflată în examinare, aplicarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 255/2010 nu
este necesară".
110. Ad similis, instanţa de contencios constituţional a statuat în considerentele Deciziei
nr. 67 din 21 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 581 din 20
iulie 2017, paragraful 15, după cum urmează: "Curtea reţine că Legea nr. 33/1994 reprezintă
cadrul normativ general în materie de expropriere, în timp ce Legea nr. 255/2010 constituie
reglementarea specială în materie de expropriere atunci când această măsură este dispusă în
vederea realizării unor obiective specifice de interes naţional, judeţean şi local, astfel cum
acestea sunt stabilite în art. 1 din lege. Caracterul special al reglementării rezultă, aşadar, din
197
specificul soluţiilor legislative preconizate raportate la categoria particulară de situaţii vizate
(...)".
111. Într-un al doilea plan de analiză, subsumat principiului constituţional al dreptei (şi
prealabilei) despăgubiri în caz de expropriere, se impune cu forţa evidenţei argumentul că,
indiferent de caracterul general sau special al normei de drept care reglementează modalitatea
concretă de determinare a cuantumului despăgubirilor acordate, această normă trebuie, în chip
necesar, să satisfacă exigenţa constituţională anterior referită, potrivit principiului despăgubirii
integrale a proprietarului expropriat, consacrat de întreaga reglementare internă în domeniul
exproprierii.
112. Aceasta întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 44 alin. (3) şi (6) din Constituţie, "Nimeni
nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă
şi prealabilă despăgubire", iar "Despăgubirile prevăzute de alineatele (3) şi (5) se stabilesc de
comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie".
113. Incontestabil, aşadar, despăgubirea dreaptă şi prealabilă reprezintă o garanţie
esenţială în domeniul exproprierii, cu caracter constituţional.
114. Într-o bogată jurisprudenţă 8 în materie, atât din reglementarea-cadru a exproprierii,
cât şi din cea specială, Curtea Constituţională a reţinut că "despăgubirea reprezintă o
compensaţie pentru pierderea suferită de proprietar ori, eventual, de ceilalţi titulari de drepturi
reale, ca urmare a pierderii dreptului de proprietate sau a altui drept real principal asupra bunului,
obiect al exproprierii", astfel că aceasta "trebuie să fie «dreaptă», în sensul de a reprezenta
valoarea reală a bunului expropriat, şi să fie «prealabilă», adică trebuie să fie plătită
proprietarului înainte de deposedarea sa" (Decizia nr. 395 din 1 octombrie 2013).
115. Nuanţând această statuare de principiu referitoare la dreapta despăgubire, instanţa de
contencios constituţional a reţinut în considerentele Deciziei nr. 12 din 15 ianuarie 2015,
paragraful 23, următoarele: "(...) Rezultă că, determinându-se în acest fel cuantumul
despăgubirii, aceasta nu mai este «dreaptă» în sensul art. 44 alin. (3) din Constituţie. Acest
caracter inerent despăgubirilor stabilite în considerarea exproprierii realizate reflectă gradul
sporit de protecţie pe care constituantul originar a reglementat-o în privinţa dreptului de
proprietate privată. De altfel, în acest sens, Curtea, prin Decizia nr. 395 din 1 octombrie 2013, a
stabilit că în materia dreptului de proprietate privată standardul naţional de protecţie reprezentat
prin art. 44 din Constituţie este superior celui prevăzut de art. 1 din Primul Protocol adiţional la
Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, deciziile nr. 872 şi 874 din 25 iunie 2010, publicate în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010). De aceea Curtea constată
contrarietatea soluţiei legislative criticate în raport cu art. 44 alin. (3) din Constituţie fără a mai
apela la standardul convenţional în materie, acesta fiind inferior ca protecţie celui naţional."
8
Decizia nr. 395 din 1 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 685 din 7 noiembrie
2013; Decizia nr. 12 din 15 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 3 martie
2015; Decizia nr. 307 din 28 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 462 din 26 iunie
2015; Decizia nr. 380 din 26 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 527 din 15 iulie
2015; Decizia nr. 67 din 21 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 581 din 20 iulie
2017; Decizia nr. 241 din 6 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 577 din 19 iulie
2017; Decizia nr. 669 din 24 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 107 din 5
februarie 2018; Decizia nr. 756 din 28 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 153
din 26 februarie 2020.
198
116. În acelaşi sens este şi conţinutul paragrafului 21 din Decizia nr. 669 din 24
octombrie 2017, în care s-a reţinut că: "Sub acest aspect, Curtea observă, de asemenea, că, prin
Decizia nr. 67 din 21 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
581 din 20 iunie 2017, paragraful 24, în considerarea art. 44 alin. (3) din Constituţie, potrivit
cărora «Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit
legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire», a constatat că, deşi în jurisprudenţa Curţii Europene
a Drepturilor Omului s-a statuat faptul că obiective legitime, de utilitate publică, cum ar fi
realizarea unor reforme economice sau de justiţie socială, pot milita pentru o indemnizaţie
inferioară valorii de piaţă a imobilului (Hotărârea din 21 februarie 1986, pronunţată în Cauza
James şi alţii împotriva Regatului Unit, paragraful 54), Curtea Constituţională a reţinut că
despăgubirea trebuie să fie justă şi să privească toate elementele care au cauzat apariţia
prejudiciului suferit de persoana expropriată. Curtea a constatat în jurisprudenţa sa [a se vedea
Decizia nr. 395 din 1 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
685 din 7 noiembrie 2013] că reglementarea internă în domeniul exproprierii este mai favorabilă
decât cea consacrată prin art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, deoarece art. 26 din
Legea nr. 33/1994 prevede că exproprierea cuprinde valoarea «reală» a imobilului şi
despăgubirile cuvenite proprietarului şi altor persoane îndreptăţite, iar la stabilirea despăgubirii
se are în vedere preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele în aceeaşi unitate
administrativ-teritorială, adică preţul de piaţă al acestora la momentul realizării efective a
exproprierii."
117. Nu în ultimul rând, efectuând controlul de constituţionalitate al dispoziţiilor art. 14
din Legea nr. 255/2010, Curtea Constituţională a reţinut în cuprinsul paragrafelor 16 şi 25 din
Decizia nr. 67 din 21 februarie 2017 - cu referire la exigenţa constituţională a dreptei despăgubiri
în caz de expropriere - că "(...) chiar dacă reglementarea specială impune alte criterii de
determinare a cuantumului despăgubirii faţă de cea generală în privinţa terenurilor din fondul
forestier naţional, rezultatul urmărit este acelaşi, şi anume ca exproprierea să fie realizată cu o
dreaptă despăgubire, ceea ce înseamnă că legiuitorul a dat substanţă conceptului de egalitate
materială între persoanele proprietare ale unor terenuri care fac parte din diverse categorii de
folosinţă" şi că "25. () Indiferent de scopul pentru care au fost expropriate terenurile, de categoria
de folosinţă a acestora sau de natura obiectivelor care urmează a fi edificate pe terenurile
expropriate, statul trebuie să acorde o dreaptă despăgubire care se determină luând în considerare
criterii specifice fiecărei categorii de terenuri ()".
118. Revenind, în lumina acestor repere esenţiale de analiză, la conţinutul normativ al
celor două texte de lege vizate de întrebarea prealabilă, se impune deducţia, logică şi necesară,
potrivit cu care dispoziţiile art. 22 alin. (6) din Legea nr. 255/2010 au, asemenea actului normativ
căruia îi sunt integrate, un caracter special, conferit de domeniul specializat al obiectivelor de
interes naţional, judeţean şi local şi de soluţia legislativă privind instituirea unui cadru juridic
simplificat, potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de
tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare (Legea nr. 24/2000), fără însă a avea şi un caracter derogator de la
imperativul dreptei despăgubiri, garanţie consacrată de întreaga reglementare-cadru în domeniul
exproprierii din dreptul intern, care este mai favorabilă decât cea consacrată prin art. 1 din
Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, astfel cum s-a reţinut în jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional.
199
119. Drept urmare, în baza normei de trimitere din cuprinsul art. 34 al legii speciale,
dispoziţiile art. 22 alin. (6) se completează în mod corespunzător cu cele generale cuprinse în art.
26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.
120. Compatibilitatea şi complementaritatea dispoziţiilor art. 22 alin. (6) din Legea nr.
255/2010 şi ale art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, aflate într-o corelaţie de tipul normă
specială - normă generală, sunt nu doar justificate, ci, mai mult decât atât, impuse de principiul
fundamental anterior evocat, întrucât efectivitatea unei atari garanţii constituţionale nu ar putea fi
asigurată, în cazul stabilirii valorii despăgubirilor pentru bunuri expropriate ce fac parte din
domeniul specific de reglementare al legii speciale, decât prin luarea în considerare atât a
reperului legal introdus în norma specială (expertizele întocmite şi actualizate de camerele
notarilor publici), cât şi a criteriilor stipulate de norma generală conţinută de art. 26 alin. (2),
finalitatea unică urmărită fiind aceea a determinării şi acordării unei despăgubiri "drepte".
121. Concluzia interpretării extensive a normei speciale, în corelaţie cu norma generală,
în sensul arătat anterior, care asigură sfera corectă de repere/criterii legale pentru determinarea
cuantumului despăgubirilor acordate în etapa judiciară a procedurii de expropriere, este
fundamentată de o interpretare adecvată şi corelată a normelor juridice relevante, prin utilizarea
în mod conjugat a metodelor de interpretare gramaticală, logică, teleologică şi sistematică,
expusă în cele ce succedă.
122. În acest punct se cuvine a aminti că interpretarea extensivă este impusă de concluzia
că între formularea literară (lingvistică) a normei civile şi conţinutul real al acesteia nu există o
concordanţă deplină şi perfectă, în sensul că formularea lingvistică este prea restrictivă faţă de
înţelesul mai larg ce trebuie atribuit textului interpretat, deoarece, în aceste cazuri, lex dixit
minus quam voluit. La baza acestei forme de interpretare stă prezumţia voinţei tacite a
legiuitorului, în sensul că nu a avut nicio intenţie de a restrânge aplicabilitatea textului doar la
cazurile expres prevăzute.
123. Din perspectiva interpretării gramaticale, sub aspectul analizei semantice a
termenilor folosiţi de legiuitor, este de observat utilizarea locuţiunii "vor ţine seama de", al cărei
înţeles curent din limba română, în acord cu cerinţa prevăzută de art. 36 alin. (4) din Legea nr.
24/2000, este acela de a ţine cont de ceva, a avea în vedere ceva.
124. Or, un atare stil de redactare a textului de lege nu permite concluzia restrictivă a
limitării sferei de repere sau de criterii legale pentru determinarea valorii despăgubirilor, printr-o
preluare automată a calculului din expertizele întocmite şi actualizate de camerele notarilor
publici.
125. Dimpotrivă, expresia folosită de legiuitor în cazul art. 22 alin. (6) din Legea nr.
255/2010 are valenţele unei dispoziţii integratoare, iar nicidecum restrictive, de excludere a
criteriilor prescrise de norma generală.
126. De altfel, atunci când legiuitorul a dorit să stabilească grila notarială drept criteriu
legal obligatoriu pentru stabilirea valorii reale a unui imobil, a folosit o exprimare neechivocă,
precum este cazul, exempli gratia, al dispoziţiilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 privind
măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor
preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi
completările ulterioare, potrivit cărora "Evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri
se exprimă în puncte şi se face prin aplicarea grilei notariale ()", raţiunea textului de lege fiind
însă una diferită.
200
127. Este totuşi real caracterul imperfect al normei în dezbatere, cauzat de stilul defectuos
de redactare a textului de lege în privinţa regulilor gramaticale (absenţa particulei "şi"), o
formulare de genul "vor ţine seama şi de" fiind una dezirabilă.
128. Din perspectiva interpretării logice se cuvine remarcat faptul că reperul expertizelor
întocmite şi actualizate de camerele notarilor publici este utilizat, într-adevăr, în etapa
administrativă a procedurii de expropriere, condusă de către expropriator, pentru evaluarea
imobilului expropriat, potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (1) şi ale art. 11 alin. (8) din Legea nr.
255/2010.
129. Această evaluare a proprietăţilor imobiliare prin raportare la grila notarială este una
estimativă, realizată în termeni generali, care ţin seama de criterii mai largi, vizând unitatea
administrativ-teritorială în care sunt situate şi categoria de folosinţă, iar nu de caracteristicile
fiecărui imobil, care constituie în mod real criteriile în funcţie de care se realizează evaluarea
concretă a acestora.
130. Însă, odată declanşată etapa judiciară a procedurii de expropriere, de către
expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirilor astfel stabilite, instanţa are de analizat, în
limitele învestirii, dacă despăgubirile reflectă valoarea de circulaţie a bunului şi acoperă inclusiv
prejudiciul produs prin expropriere.
131. Cu alte cuvinte, evaluarea prin raportare la grila notarială, realizată în faza
administrativă a exproprierii, nu mai poate fi aplicată tale quale în faza jurisdicţională, declanşată
de expropriatul nemulţumit, prin formularea contestaţiei puse la îndemâna sa de dispoziţiile art.
22 din Legea nr. 255/2010.
132. A admite contrariul şi a accepta teza preluării mecanice a acestui mod de calcul,
bazat exclusiv pe un reper căruia legea nu-i conferă nici unicitate şi nici preferabilitate, ar
însemna prejudicierea sau chiar golirea de conţinut a dreptului la contestaţie în instanţă
recunoscut expropriatului nemulţumit de cuantumul despăgubirii, precum şi nesocotirea sau
lipsirea de orice efect a întregii proceduri legale de soluţionare a contestaţiei şi a garanţiilor care
o însoţesc, dreptul de acces la justiţie devenind, în consecinţă, unul teoretic şi iluzoriu.
133. Mai mult decât atât, apare lipsită de orice logică juridică constituirea unei comisii
compuse din 3 experţi, pentru realizarea unei lucrări de specialitate a cărei dificultate să fie
rezumată la un simplu calcul aritmetic, dar care să genereze potenţiale efecte negative în privinţa
costurilor şi a duratei procedurii judiciare.
134. Un argument suplimentar în combaterea tezei interpretării restrictive a textului art.
22 alin. (6) este acela că, reductio ad absurdum, valoarea reală a imobilelor expropriate din
cadrul unei unităţi administrativ-teritoriale ar fi uniformă, indiferent de caracteristicile proprii ale
fiecăruia (cu titlu de exemplu, localizare, utilităţi, servituţi, căi de acces, front stradal, modalitate
de exploatare propriu-zisă), ceea ce nu poate fi raţional admis.
135. Din perspectiva interpretării teleologice trebuie observat faptul că dispoziţiile art. 22
alin. (6) au fost introduse prin Legea nr. 233/2018.
136. În forma anterioară a legii speciale, art. 22 - consacrat acţiunii în justiţie, adică
etapei judiciare a procedurii exproprierii declanşate de expropriatul nemulţumit de cuantumul
despăgubirii - conţinea în cuprinsul alin. (3), in terminis, o normă de trimitere 9 la dispoziţiile
legii generale, ceea ce, în mod firesc, a facilitat apariţia unei jurisprudenţe consecvente şi
9
În forma anterioară adoptării Legii nr. 233/2018, art. 22 alin. (3) avea următorul conţinut: "Acţiunea formulată în
conformitate cu prevederile prezentului articol se soluţionează potrivit dispoziţiilor art. 21-27 din Legea nr. 33/1994
privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii".
201
consolidate, în sensul reţinerii că, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, trebuie avute în
vedere criteriile reglementate de art. 26 şi 27 din Legea nr. 33/1994, vizând preţul cu care se
vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel, precum şi daunele aduse proprietarului.
137. Urmărind, în scopul decelării voinţei legiuitorului, parcursul legislativ al Legii nr.
233/2018, se cuvine a fi remarcat faptul că norma juridică vizată de instanţa de trimitere a format
obiectul unui amendament, propus şi adoptat de forul legislativ, din a cărui expunere de motive
rezultă cu claritate atât contextul, cât şi scopul urmărit de legiuitor la edictarea normei.
138. Este vorba despre o intervenţie legislativă în scopul de a da efecte depline deciziilor
Curţii Constituţionale nr. 12 din 15 ianuarie 2015 şi nr. 380 din 26 mai 2015, prin care s-a
constatat neconstituţionalitatea unor texte de lege, art. 9 teza a doua din Legea nr. 198/2004
privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de drumuri de interes naţional, judeţean
şi local, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010,
raportat la sintagma "la data întocmirii raportului de expertiză" cuprinsă în dispoziţiile art. 26
alin. (2) din Legea nr. 33/1994, întrucât momentul transferului dreptului de proprietate, în
aplicarea prevederilor din legile speciale, este altul decât momentul transferului dreptului de
proprietate în procedura de expropriere derulată prin aplicarea prevederilor Legii nr. 33/1994.
139. O referire sintetică la argumentele de neconstituţionalitate este realizată în cuprinsul
paragrafului 18 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 669 din 24 octombrie 2017, potrivit cu care
"Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că, prin Decizia nr. 380 din 26 mai
2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 527 din 15 iulie 2015, pe care o
invocă autorii prezentei excepţii de neconstituţionalitate în motivarea acesteia, Curtea a constatat
că dispoziţiile art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de
utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, raportate
la sintagma «la data întocmirii raportului de expertiză» cuprinsă în dispoziţiile art. 26 alin. (2)
din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, sunt
neconstituţionale. Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea a apreciat că valoarea bunului
expropriat nu poate fi alta decât cea stabilită la momentul contemporan realizării transferului
dreptului, finalitate urmărită atât prin Legea nr. 33/1994, cât şi prin jurisprudenţa Curţii
Constituţionale. Curtea a reţinut că aplicarea tale quale, în ipoteza determinării cuantumului
despăgubirii prevăzute de Legea nr. 255/2010, a dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr.
33/1994, respectiv sintagma «la data întocmirii raportului de expertiză», generează o situaţie
juridică ce se abate de la această finalitate, în sensul că expertiza judiciară dispusă nu reflectă
valoarea bunului de la momentul contemporan realizării transferului dreptului, ci o valoare de la
un moment ulterior care nu este cert. În consecinţă, despăgubirea stabilită prin raportare la
momentul întocmirii raportului de expertiză, adică în cursul procesului, nu este «dreaptă» (nu are
un caracter just) deoarece cuantumul ei nu este contemporan momentului transferului dreptului
de proprietate, soluţie de principiu cu valoare constituţională".
140. Aşadar, intervenţia legislativă operată în anul 2018 a fost justificată de un scop
circumscris unui alt reper al algoritmului de calcul al despăgubirilor decât cel vizat de autorul
sesizării în dezbatere, fiind vorba despre reperul temporal, bine delimitat, al datei transferului
dreptului de proprietate care, după cum este cunoscut, în concepţia legii speciale operează de
drept la data emiterii actului administrativ de expropriere de către expropriator, ulterior
consemnării sumelor aferente despăgubirii.
141. Drept urmare, din unghiul de analiză al celorlalte repere avute în vedere la stabilirea
despăgubirilor, altele decât reperul temporal anterior menţionat, soluţia legislativă introdusă prin
Legea nr. 233/2018 nu şi-a propus să se îndepărteze de la întreaga filozofie a legiuitorului român
202
în materie de dreaptă (şi prealabilă) despăgubire în caz de expropriere, care îşi află plenară
expresie în criteriile legale de cuantificare consacrate de norma generală din Legea nr. 33/1994.
142. De altfel, nici nu ar fi putut introduce o atare derogare, decât cu nesocotirea şi chiar
golirea de substanţă a principiului constituţional al dreptei despăgubiri.
143. Din perspectiva interpretării sistematice prezintă relevanţă considerentele inserate în
cuprinsul paragrafelor 20 şi 21 din Decizia nr. 669 din 24 octombrie 2017 a Curţii
Constituţionale, în care s-au reţinut următoarele:
"20. Curtea constată că nu pot fi reţinute aceste critici de constituţionalitate, întrucât
legiuitorul a dat pe deplin expresie condiţiei impuse de dispoziţiile art. 44 alin. (3) din
Constituţie potrivit căreia despăgubirea pe care statul este obligat să o plătească pentru imobilele
expropriate trebuie să fie dreaptă, adică stabilită în mod just, la valoarea reală a acestora. Astfel,
această exigenţă este exprimată în mod inechivoc în textul art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994,
care precizează că «despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul
cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite». Criteriul în baza căruia se va calcula
cuantumul despăgubirilor, care generează nemulţumirea autorilor excepţiei, este prevăzut de art.
26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 ca fiind preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de
acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, la care
se adaugă şi valoarea daunelor aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite. Or,
Curtea reţine că aceasta este modalitatea care reflectă în maniera cea mai obiectivă valoarea reală
a bunului imobil expropriat, fiind stabilită prin comparaţie cu preţurile efective cu care imobile
similare s-au vândut, preţuri negociate în mod liber între vânzător şi cumpărător, dovedite prin
contractele de vânzare-cumpărare autentificate de notarul public. Aşadar, legiuitorul român nu a
fixat în mod arbitrar un anumit prag valoric sau alte reguli restrictive, ci a dat prevalenţă realităţii
pieţei imobiliare, tocmai pentru a oferi proprietarului expropriat şansa de a obţine, în procedura
exproprierii, acelaşi preţ pe care l-ar fi obţinut dacă, din proprie voinţă, ar fi ales să vândă
imobilul în cadrul unor raporturi juridice de drept privat.
21. Sub acest aspect, Curtea observă, de asemenea, că, prin Decizia nr. 67 din 21
februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 581 din 20 iunie 2017,
paragraful 24, în considerarea art. 44 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora «Nimeni nu poate fi
expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă
despăgubire», a constatat că, deşi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a
statuat faptul că obiective legitime, de utilitate publică, cum ar fi realizarea unor reforme
economice sau de justiţie socială, pot milita pentru o indemnizaţie inferioară valorii de piaţă a
imobilului (Hotărârea din 21 februarie 1986, pronunţată în Cauza James şi alţii împotriva
Regatului Unit, paragraful 54), Curtea Constituţională a reţinut că despăgubirea trebuie să fie
justă şi să privească toate elementele care au cauzat apariţia prejudiciului suferit de persoana
expropriată. Curtea a constatat în jurisprudenţa sa (a se vedea Decizia nr. 395 din 1 octombrie
2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 685 din 7 noiembrie 2013) că
reglementarea internă în domeniul exproprierii este mai favorabilă decât cea consacrată prin art.
1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, deoarece art. 26 din Legea nr. 33/1994 prevede că
exproprierea cuprinde valoarea «reală» a imobilului şi despăgubirile cuvenite proprietarului şi
altor persoane îndreptăţite, iar la stabilirea despăgubirii se are în vedere preţul cu care se vând, în
mod obişnuit, imobilele în aceeaşi unitate administrativ-teritorială, adică preţul de piaţă al
acestora la momentul realizării efective a exproprierii".
144. Mutatis mutandis, norma specială din conţinutul art. 22 alin. (6) din Legea nr.
255/2010 referitoare la reperul expertizelor întocmite şi actualizate de camerele notarilor publici
203
nu ar fi putut fi edictată decât în spiritul exigenţei constituţionale referitoare la dreapta
despăgubire, care să fie stabilită în mod just la valoarea reală a bunului imobil expropriat,
nefiind, în consecinţă, derogatorie nici de la criteriile legale consacrate în norma generală ce are
în vedere preţul de piaţă la momentul realizării efective a exproprierii.
145. De altfel, se cuvine a fi observat faptul că, prin Legea nr. 233/2018, legiuitorul a
extins în mod semnificativ sfera lucrărilor de utilitate publică ce intră în domeniul de
reglementare al legii speciale, astfel încât, a fortiori, nu ar fi acceptabilă teza că, la nivel
infraconstituţional, s-ar fi putut legifera într-un sens care să înfrângă principiul constituţional
consacrat în art. 44 alin. (3) din Constituţie.
146. Aceasta întrucât principiile fundamentale care guvernează procedura exproprierii
sunt aceleaşi, indiferent de cadrul normativ general sau special în materie ori de titularul
(expropriator sau expropriat) care declanşează etapa judiciară a procedurii.
147. Ca atare, exigenţa constituţională privind dreapta despăgubire trebuie obiectivată în
repere şi criterii legale aflate în armonie, evitându-se crearea unor situaţii discriminatorii sau
inechităţi.
148. Drept urmare, norma specială supusă dezlegării instanţei supreme nu este
susceptibilă a fi interpretată restrictiv, în varianta propusă de opinia minoritară exprimată la nivel
teoretic sau jurisprudenţial; înţelesul extensiv al textului de lege este susţinut de întreaga
interpretare, corelată şi adecvată, care are la bază utilizarea în mod conjugat a metodelor de
interpretare gramaticală, logică, teleologică şi sistematică, detaliată în cele ce precedă.
149. Potrivit tuturor argumentelor expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept reţine că, în etapa judiciară a procedurii de expropriere,
la stabilirea cuantumului despăgubirilor, dispoziţiile art. 22 alin. (6) din Legea nr. 255/2010
trebuie interpretare extensiv şi, în consecinţă, corelate cu criteriile legale prevăzute de art. 26
alin. (2) din Legea nr. 33/1994, aceasta fiind dezlegarea problemei de drept care conferă pe
deplin expresie principiului fundamental al exproprierii, ce impune existenţa unei drepte (şi
prealabile) despăgubiri, consacrat de art. 44 alin. (3) din Constituţie. [...]
Soluția: Admite sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a VI-a civilă în
vederea pronunţării unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, stabileşte că:
În interpretarea şi aplicarea art. 719 alin. (4) pct. 1 din Codul de procedură civilă,
efectele suspendării obligatorii a executării silite se produc până la data soluţionării în primă
instanţă a contestaţiei la executare, iar o cerere având acest obiect nu poate fi reiterată în calea
de atac exercitată împotriva hotărârii instanţei de executare.
Respinge ca inadmisibilă cererea de pronunţare a unei hotărâri prealabile pentru
interpretarea dispoziţiilor art. 719 alin. (4) pct. 1 din Codul de procedură civilă sub aspectul
indicării limitelor analizei instanţei de judecată, în verificarea incidenţei cazului de suspendare
obligatorie a executării silite.
Considerente:
[...] 72. Potrivit art. 719 alin. (1) din Codul de procedură civilă, "Până la soluţionarea
contestaţiei la executare sau a altei cereri privind executarea silită, la solicitarea părţii interesate
şi numai pentru motive temeinice, instanţa competentă poate suspenda executarea. (...)"
204
73. În conformitate cu art. 719 alin. (4) pct. 1 din Codul de procedură civilă,
"Suspendarea executării este obligatorie şi cauţiunea nu este necesară dacă hotărârea sau
înscrisul care se execută nu este, potrivit legii, executoriu".
74. Ambele texte citate reglementează ipoteze ale suspendării executării silite - ca
incident cu caracter de excepţie, prin care se temporizează procedura execuţională pentru o
anumită perioadă de timp.
75. Astfel, dacă art. 719 alin. (1) din Codul de procedură civilă reglementează o
suspendare facultativă a executării silite, posibil a fi adoptată pentru motive temeinice, toate
ipotezele alin. (4) al aceluiaşi articol, nu doar cea supusă dezlegării în sesizarea de faţă, definind
legal motivele temeinice, reglementează cazuri de suspendare obligatorie.
76. Diferenţa între cele două alineate ale art. 719 din Codul de procedură civilă derivă,
aşadar, nu neapărat dintr-o gravitate sporită a ipotezelor în care suspendarea este o măsură
obligatorie, necondiţionată de plata cauţiunii, ci din calificarea legală a ipotezelor enumerate
limitativ în alin. (4) ca motive temeinice.
77. Această concluzie se impune, deoarece şi în cazul în care suspendarea este acordată în
temeiul art. 719 alin. (1) din cod, şi în cazul când este întemeiată pe alin. (4) al aceluiaşi articol,
împrejurările de fapt şi de drept care o justifică nu sunt altceva decât "motive temeinice", fie
apreciate ca atare de judecător, fie calificate de lege.
78. De aceea, şi suspendarea prevăzută de art. 719 alin. (4) din Codul de procedură civilă
se acordă în condiţiile alin. (1) al aceluiaşi articol, evident sub rezerva limitelor în care textul în
dezbatere, derogând expres de la regulă, anihilează dreptul de apreciere asupra oportunităţii
măsurii suspendării şi renunţă la cerinţa plăţii unei cauţiuni.
79. Aşa fiind, dezlegările oferite prin Decizia nr. 2/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii sunt incidente pe deplin şi în
cazul suspendării obligatorii.
80. Ca atare, nu doar din perspectiva analizei semantice a terminologiei legii, ci şi din cea
a efectelor juridice ale hotărârii judecătoreşti pronunţate în primă instanţă în contestaţia la
executare, se impune concluzia că suspendarea obligatorie a executării silite este supusă
aceloraşi limitări temporale precum cea facultativă.
81. Examinarea de detaliu a considerentelor Deciziei nr. 2/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, în special a paragrafelor
75 şi 76, relevă şi inadmisibilitatea demersului prin care cererea de suspendare obligatorie a
executării silite ar putea să fie reiterată în calea de atac.
82. Hotărârile instanţei de executare sunt, potrivit art. 651 alin. (4) din Codul de
procedură civilă, executorii, caracter care le reflectă aptitudinea de a determina, prin însăşi
pronunţarea lor, modificări în ordinea juridică.
83. Astfel, efectele pronunţării unor asemenea hotărâri presupun ca, în cazul admiterii
contestaţiei la executare, executorul judecătoresc să se conformeze de îndată măsurii dispuse; în
ipoteza în care contestaţia la executare este respinsă, ele impun concluzia că executarea silită
poate fi reluată de îndată.
84. În acest sens, în paragrafele 75 şi 76 din considerentele Deciziei nr. 2/2021, Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a reţinut
că "(...) prin ipoteză, în cazul admiterii contestaţiei la executare, avându-se în vedere că, potrivit
art. 651 alin. (4) din Codul de procedură civilă, încheierea instanţei de executare are caracter
executoriu şi, deci, executorul judecătoresc trebuie să se conformeze de îndată măsurii dispuse
prin această încheiere, nu mai este necesar efectul suspensiv de executare al încheierii pronunţate
205
în temeiul art. 719 alin. (1) din Codul de procedură civilă, pentru simplul motiv că intervine un
alt efect, mult mai energic, şi anume acela al anulării (după caz, în tot sau în parte, a executării
silite ori a unor acte de executare), efect care se consumă încă de la momentul pronunţării
soluţiei de primă instanţă. Pe de altă parte, un raţionament asemănător poate fi făcut şi în ipoteza
respingerii contestaţiei la executare, în sensul în care executorialitatea procedurii decurgând din
respingerea contestaţiei debitorului presupune ca executarea să fie reluată de îndată, însă, dacă
debitorul apelează încheierea, solicitând şi suspendarea executării acesteia, admiterea cererii de
suspendare a executării încheierii nu înseamnă altceva decât menţinerea suspendării executării
silite dispuse de prima instanţă".
85. Aşadar, în măsura în care hotărârea instanţei de executare este atacată, autorul căii de
atac are dreptul de a solicita suspendarea executării acesteia şi numai dacă instanţa de control
judiciar suspendă executarea ei, se produce efectul temporizării, şi pe parcursul judecării
apelului, a executării silite.
86. De aceea, mecanismul descris prin considerentele Deciziei nr. 2/2021 a Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii relevă că
sintagmele "alte cereri privind executarea silită" şi "instanţa competentă", din cuprinsul art. 719
alin. (1) din Codul de procedură civilă, nu se referă la apelul declarat împotriva hotărârii instanţei
de executare, nici la instanţa învestită cu judecarea acestuia.
87. Se cuvine notat că, potrivit dispoziţiilor art. 719 alin. (6) din Codul de procedură
civilă, "Asupra cererii de suspendare instanţa, în toate cazurile, se pronunţă prin încheiere, chiar
şi înaintea termenului fixat pentru judecarea contestaţiei. Părţile vor fi întotdeauna citate, iar
încheierea poate fi atacată, în mod separat, numai cu apel sau, dacă este pronunţată de curtea de
apel, numai cu recurs, în termen de 5 zile de la pronunţare pentru partea prezentă, respectiv de la
comunicare pentru cea lipsă".
88. Posibilitatea, recunoscută de acest text de lege, ca suspendarea să fie acordată de
curtea de apel nu infirmă cele reţinute mai sus şi nu poate determina concluzia că o cerere de
suspendare întemeiată pe prevederile art. 719 alin. (4) din Codul de procedură civilă ar putea fi
reiterată în calea de atac exercitată împotriva hotărârii instanţei de executare.
89. Norma precitată trebuie înţeleasă în sensul că suspendarea poate fi acordată de curtea
de apel doar atunci când aceasta judecă în primă instanţă o contestaţie privind înţelesul,
întinderea sau aplicarea titlului executoriu pe care ea însăşi l-a pronunţat; mai mult, textul nu se
referă la instanţa de apel, ci, în mod distinct, la curtea de apel; or, aceasta se poate constitui nu
numai ca instanţă de apel/recurs/revizuire/contestaţie în anulare, ci şi ca instanţă de executare în
contestaţia la titlu.
90. Aşadar, unicul demers prevăzut de lege, pe care părţile îl pot parcurge pentru a obţine
temporizarea executării silite cât timp are loc judecata căii de atac împotriva instanţei de
executare, este cel al suspendării executării încheierii atacate, procedură care exclude dreptul
părţilor de a reitera cererea de suspendare a executării silite în calea de atac. [...]
206
Soluția: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Galaţi - Secţia
a II-a civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei
chestiuni de drept:
"Art. 2539 alin. (2) din Codul civil poate fi interpretat în sensul că:
1. efectul de întrerupere a prescripţiei extinctive se produce chiar dacă în noua cerere de
chemare în judecată sau de arbitrare nu se întâlneşte tripla identitate (de părţi, obiect şi cauză)
în raport cu prima cerere?
2. dacă răspunsul la prima întrebare este negativ, atunci în judecarea noii cereri de
chemare în judecată sau de arbitrare poate fi reanalizată o chestiune litigioasă soluţionată
definitiv în primul proces?".
Considerente:
[...] 62. Se observă că, în cuprinsul dispoziţiilor art. 2.539 alin. (2) teza a II-a din Codul
civil, atunci când se face referire la o "nouă cerere", legiuitorul nu face nicio distincţie, astfel că
nici interpretul nu trebuie să facă vreo distincţie, conform principiului ubi lex non distinguit nec
nos distinguere debemus, impunându-se soluţionarea cauzei în funcţie de fiecare situaţie care
poate interveni:
- în cazul existenţei triplei identităţi, analizând şi condiţiile impuse de art. 430 din Codul
de Procedură Civilă, instanţa va soluţiona excepţia autorităţii de lucru judecat, care are prioritate
în soluţionare faţă de excepţia prescripţiei, motiv pentru care nu se va putea reţine nicio încălcare
a normelor în materie de prescripţie;
- în cazul în care nu există tripla identitate (de părţi, obiect şi cauză), instanţa va respinge
excepţia autorităţii de lucru judecat şi va trece la soluţionarea excepţiei prescripţiei, urmând a se
aprecia, în raport cu particularităţile fiecărei cauze, dacă există sau nu legătură cu cauza
anterioară, în condiţiile în care art. 2.539 alin. (2) din Codul civil nu indică niciun criteriu după
care să se realizeze o atare evaluare.
63. Determinant în analiza acestei probleme de drept este ca, prin ambele cereri, să se
tindă la o recunoaştere, chiar indirectă, a dreptului supus prescripţiei extinctive.
64. Mai mult decât atât, prin decizii de speţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat
că, în situaţia în care noua acţiune a fost introdusă înăuntrul acestui termen de 6 luni, instanţa de
judecată va proceda la examinarea cauzei pe fond. Dacă, în urma acestei examinări, pretenţiile
reclamantului sunt apreciate ca fiind fondate, prescripţia dreptului la acţiune se consideră că este
întreruptă. Dimpotrivă, în situaţia în care acţiunea nu este întemeiată, aceasta nu va fi respinsă pe
fond, ci, ca urmare a admiterii excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, ca prescrisă, apreciindu-
se că cererea anterioară de chemare în judecată nu a întrerupt cursul prescripţiei. Prin urmare,
noul Cod civil propune o abordare diferită a modului de examinare a excepţiei prescripţiei
dreptului la acţiune care, în concepţia anterioară intrării în vigoare a acestui act normativ,
împiedica examinarea fondului pricinii" (a se vedea în acest sens Decizia civilă nr. 2.288 din 6
iunie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a civilă, publicată în Buletinul
Casaţiei nr. 1/2014).
65. Astfel fiind, textele legale a căror interpretare o solicită instanţa de trimitere sunt
redactate cu suficientă claritate, iar interpretarea sistematică, logică şi gramaticală nu comportă o
reală şi serioasă dificultate, de natură a fi dedusă dezlegării în cadrul procedurii prealabile.
207
66. Rezultă din cele ce preced că instanţa de trimitere dispune de suficiente repere de
analiză care să îi îngăduie interpretarea corectă a chestiunii de drept care face obiectul sesizării,
nefiind vorba, în mod real, despre dispoziţii neclare sau incomplete, care să se constituie într-un
veritabil obstacol pentru judecătorii recursului.
67. Prin urmare, rămâne atributul exclusiv al instanţei de trimitere să soluţioneze cauza cu
judecarea căreia a fost învestită, operaţiunea de interpretare şi de aplicare a unor dispoziţii legale
la diferite circumstanţe, care caracterizează fiecare litigiu, făcând parte din activitatea curentă a
instanţei de judecată, obligaţie ridicată la rang de principiu fundamental ce îşi găseşte
consacrarea în prevederile cuprinse în art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit
cărora "niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau
incompletă".
68. Cum interpretarea normelor de către judecător implică tocmai acel procedeu logico-
juridic de stabilire a conţinutului şi sensului acestor norme, chestiunea de drept trebuie să suscite
serioase dificultăţi care ar împiedica pronunţarea soluţiei, deci nu simple obstacole care ar putea
fi înlăturate printr-o reflecţie mai aprofundată a judecătorului cauzei, deoarece această condiţie a
dificultăţii serioase a chestiunii prealabile permite judecătorului să fie lămurit asupra unei
întrebări importante, fără a-l libera de obligaţia sa de a judeca cauza şi fără a se întârzia în mod
inutil procesul în favoarea uneia dintre părţi.
69. Întrucât cea de a doua întrebare: "dacă răspunsul la prima întrebare este negativ,
atunci în judecarea noii cereri de chemare în judecată sau de arbitrare poate fi reanalizată o
chestiune litigioasă soluţionată definitiv în primul proces?", a completului de recurs care a dispus
sesizarea, este subsidiară primei întrebări adresate, nu se mai impune analizarea acesteia. [...]
Soluția: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău - Secţia
I civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni
de drept: Art. 60 alin. (1) din Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat, cu
modificările şi completările ulterioare, trebuie interpretat şi aplicat în sensul că sintagma
"pensia netă" din cuprinsul acestuia se referă la cuantumul net al pensiei de serviciu rezultat
exclusiv din aplicarea art. 28, art. 29 alin. (1) lit. a) şi b), art. 30 şi art. 108 din aceeaşi lege sau
la cuantumul net al pensiei de serviciu rezultat atât din aplicarea dispoziţiilor mai sus-
menţionate, cât şi din aplicarea art. 11 alin. (3) din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor
militare, cu modificările şi completările ulterioare?
Considerente:
[...] 67. În prezenta cauză, chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită a fost
soluţionată de instanţele judecătoreşti într-un număr mare de soluţii pronunţate, existând deja
conturată o practică judiciară, chiar dacă nu este unanimă în favoarea primei opinii. Eventual, în
cazul constatării unei practici neunitare, poate fi exercitat mecanismul recursului în interesul
legii (în speţă, aşa cum s-a arătat anterior, la nivelul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aflându-se în lucru propunerea de promovare a unui recurs în
interesul legii vizând aplicarea şi interpretarea dispoziţiilor legale ce fac obiectul prezentei
sesizări), pronunţarea unei hotărâri prealabile nemaifiind de natură să atingă scopul esenţial
statuat de legiuitor, şi anume acela de a preîntâmpina pronunţarea unor soluţii contradictorii.
208
68. În plus, în argumentarea acestei concluzii, se impune reiterarea argumentelor avute în
vedere de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept în cadrul Deciziei nr. 4 din 14 aprilie 2014, în sensul că această condiţie a noutăţii "trebuie
privită, în contextul legiferării sale, ca unul dintre elementele de diferenţiere între cele două
mecanisme de unificare a practicii: dacă recursul în interesul legii are menirea de a înlătura o
practică neunitară deja intervenită în rândul instanţelor judecătoreşti (control a posteriori),
hotărârea preliminară are ca scop preîntâmpinarea apariţiei unei astfel de practici (control a
priori). Prin urmare, existenţa deja a unei practici neunitare relevă nu numai că poate fi apelat la
mecanismul recursului în interesul legii, ci şi că nu mai poate fi sesizată instanţa supremă pentru
pronunţarea unei hotărâri prealabile, întrucât scopul preîntâmpinării practicii neunitare nu mai
poate fi atins, chestiunea de drept care a suscitat-o nemaifiind, prin urmare, una nouă, ci una care
a creat deja divergenţă în jurisprudenţă".
69. De asemenea nu se poate aprecia că soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată
depinde în totalitate de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere.
70. Astfel, prin încheierea de sesizare, se solicită interpretarea art. 60 alin. (1) din Legea
nr. 223/2015, în sensul dacă sintagma "pensia netă" din cuprinsul acestuia se referă la cuantumul
net al pensiei de serviciu rezultat exclusiv din aplicarea art. 28, art. 29 alin. (1) lit. a) şi b), art. 30
şi art. 108 din aceeaşi lege sau la cuantumul net al pensiei de serviciu rezultat atât din aplicarea
dispoziţiilor mai sus-menţionate, cât şi din aplicarea art. 11 alin. (3) din Legea nr. 80/1995
privind statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare.
71. Aşa cum s-a arătat anterior, obiectul litigiului îl reprezintă o contestaţie la o decizie de
pensionare în contradictoriu cu intimatul Ministerul Apărării Naţionale - Casa de Pensii
Sectorială şi Comisia Centrală de Contestaţii, prin care s-a solicitat recalcularea pensiei de
serviciu, cu luarea în calcul a sporului prevăzut art. 11 alin. (3) din Legea nr. 80/1995, conform
ordinului prin care i s-a conferit contestatorului semnul onorific "În Serviciul Patriei", spor cu
privire la care se susţine că nu a fost acordat în mod corect, fiind nesocotit art. 30 din Legea nr.
223/2015, întrucât trebuia adăugat după calcularea pensiei la nivel plafonat, conform art. 60 alin.
(1) din Legea nr. 223/2015, sporul respectiv nefăcând parte din soldele lunare brute avute în
vedere la calculul pensiei conform art. 28 din Legea nr. 223/2015. Ca atare, sesizarea de faţă are
legătură cu dezlegarea chestiunii de drept din perspectiva interpretării acestor dispoziţii legale.
72. Cu toate acestea, nu s-a pus în discuţia contradictorie şi nu a făcut obiectul dezlegării
cauzei incidenţa art. 108 din Legea nr. 223/2015 care se referă la acordarea unui spor la
stabilirea, recalcularea sau actualizarea pensiei militarilor, poliţiştilor şi funcţionarilor publici cu
statut special care au plătit contribuţie la Fondul pentru pensia suplimentară şi/sau contribuţia
individuală la buget, astfel încât acest aspect al sesizării nu are legătură cu litigiul aflat pe rolul
instanţei de trimitere.
73. În ceea ce priveşte chestiunea de drept relevată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
constată că aceasta nu îndeplineşte nici cerinţa de a fi o veritabilă, reală problemă de drept.
Referitor la acest aspect, s-a statuat în mod constant că în sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie cu procedura pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de
drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în
măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de
drept şi a înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor
juridice deduse judecăţii (a se observa în acest sens Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; Decizia nr. 10 din 4
aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016;
209
Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144
din 24 februarie 2017).
74. Instanţa de trimitere apreciază că norma de drept disputată este neclară, fără însă a
reda în mod concret care sunt dificultăţile de interpretare ale acesteia, arătând în chiar cuprinsul
încheierii de sesizare care este interpretarea ce s-ar impune a fi dată textelor de lege aplicabile în
cauză.
75. Astfel, completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr.
2.317/110/2019 a arătat că: prin raportare la art. 30 şi art. 60 din Legea nr. 223/2015, oricare ar fi
sporurile care se adaugă, acestea fac parte din pensia militară stabilită, recalculată sau
actualizată, astfel încât pensia netă rezultată prin scăderea impozitului din pensia brută
(cuprinzând şi sporul aferent Ordinului Meritul Militar) nu poate depăşi soldele brute cuprinse în
baza de calcul, iar interpretarea în sensul că sporul corespunzător Ordinului Meritul Militar se
aplică cuantumului pensiei, după aplicarea plafonărilor prevăzute de art. 30 şi art. 60 din Legea
nr. 223/2015, ar reprezenta o adăugare la lege, întrucât art. 11 alin. (3) din Legea nr. 80/1995 nu
face o asemenea distincţie. De principiu, orice spor şi majorare se aplică anterior impozitării sau
aplicării contribuţiilor de asigurări sociale şi de sănătate, fiind (...) opţiunea legiuitorului de a
stabili un prag sau procent maxim al pensiei, instanţa nefiind îndreptăţită să nesocotească această
voinţă consacrată legislativ, iar argumentul că ar surveni o egalizare a pensiilor între cei care
deţin ordinul militar şi cei care nu îl deţin nu poate fi acceptat, întrucât legiuitorul poate să
plafoneze pensiile militare în funcţie de resursele bugetare de care statul dispune.
76. Cum aceste noţiuni sunt certe pentru instanţa de trimitere, aşa cum rezultă şi din
motivarea expusă în cuprinsul actului de sesizare, nu se poate reţine existenţa unei chestiuni
controversate de drept intern pozitiv care să necesite pronunţarea unei hotărâri prealabile. Acest
mecanism nu trebuie transformat într-o procedură dilatorie, care amână finalizarea procesului.
77. Prin Decizia nr. 67 din 15 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 1068 din 18 decembrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut că: "77. Problema eficienţei
sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, raportată la rezolvarea litigiului în care a intervenit,
reclamă ca identificarea chestiunii de drept de către titularul sesizării să vizeze o problemă
juridică reală, care ridică probleme de interpretare a unor dispoziţii legale imperfecte, lacunare
ori contradictorii, ce necesită rezolvarea de principiu a chestiunii de drept în procedura hotărârii
prealabile, şi nu realizarea unor operaţiuni elementare de interpretare a unor dispoziţii legale".
(În acelaşi sens a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept în cadrul Deciziei nr. 62 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 9 octombrie 2017, Deciziei nr. 5 din 22 ianuarie 2018,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 186 din 28 februarie 2018, şi Deciziei
nr. 48 din 18 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 828 din 27
septembrie 2018.)
78. Or, în speţă, chestiunea de drept adusă în dezbatere nu ridică o asemenea dificultate,
chiar instanţa de trimitere furnizând în cadrul încheierii de sesizare o mare parte din argumentele
de interpretare a textului de lege supus dezbaterii.
79. De altfel, majoritatea punctelor de vedere teoretice transmise de instanţele
judecătoreşti sunt în sensul că sintagma "pensia netă" din cuprinsul art. 60 din Legea nr.
223/2015 se referă la cuantumul net al pensiei de serviciu rezultat din aplicarea art. 28, art. 29
alin. (1) lit. a) şi b), art. 30 din aceeaşi lege, precum şi din aplicarea art. 11 alin. (3) din Legea nr.
80/1995.
210
80. Potrivit art. 11 alin. (3) din Legea nr. 80/1995, pensionarii militari decoraţi cu ordinul
"Semnul onorific" clasele a III-a, a II-a şi I beneficiază de un spor de 10%, 15% şi, respectiv,
20% al cuantumului pensiei, iar conform art. 60 alin. (1) din Legea nr. 223/2015, astfel cum a
fost modificat prin O.U.G. nr. 59/2017, la stabilirea pensiei militare de stat, pensia netă nu poate
fi mai mare decât media soldelor/salariilor lunare nete corespunzătoare soldelor/salariilor lunare
brute cuprinse în baza de calcul al pensiei.
81. Art. 60 din Legea nr. 223/2015, în forma expusă mai sus, a făcut obiectul controlului
de constituţionalitate, iar prin Decizia nr. 849 din 12 decembrie 2019, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 206 din 13 martie 2020, instanţa de contencios constituţional a
reţinut că: "26. Referitor la critica prevederilor art. 60 din Legea nr. 223/2015, modificate prin
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2017, care nu mai prevăd actualizarea pensiilor de
serviciu, Curtea observă că, potrivit acestor dispoziţii de lege, pensia militară de stat netă nu
lunare brute cuprinse în baza de calcul al pensiei. Curtea reţine că această reglementare este în
acord cu dispoziţiile art. 47 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora cetăţenii au dreptul la pensie
şi la alte drepturi de asigurări sociale, în condiţiile legii. (...)"
82. Pornind de la aceste elemente şi procedând la o interpretare sistematică a legii, prin
luarea în considerare a legăturilor textului de lege interpretat cu alte dispoziţii din acelaşi act
normativ, majoritatea instanţelor care au comunicat puncte de vedere şi/sau hotărâri judecătoreşti
au reţinut că dreptul prevăzut de art. 11 alin. (3) din Legea nr. 80/1995 reprezintă un spor care se
adaugă la cuantumul pensiei militare, pe care o întregeşte şi împrumută natura juridică a acesteia,
neputând fi considerat un drept de sine stătător, în afara pensiei, din moment ce însăşi
determinarea lui concretă, procentuală, se raportează la cuantumul pensiei şi, ca atare, se aplică
cuantumului pensiei anterior impozitării şi nu după stabilirea pensiei nete plafonate potrivit art.
60 alin. (1) din Legea nr. 223/2015, prevedere legală care nu cuprinde nicio excepţie de la
această regulă şi nu poate fi eludată printr-un mod de calcul al pensiei care să nu respecte
prevederile legale în materia impozitării tuturor veniturilor din pensii.
83. Ţinând cont că sesizarea de faţă nu vizează problema de drept a aplicării sporului în
discuţie la cuantumul brut al pensiei înainte sau după aplicarea plafonării prevăzute de art. 30 din
Legea nr. 223/2015 asupra căreia, în cadrul hotărârilor judecătoreşti transmise, instanţele au
făcut anumite nuanţări, ci vizează adăugarea sporului înainte sau după stabilirea pensiei nete şi
aplicarea plafonării impuse de art. 60 din aceeaşi lege, se constată că, sub acest aspect, instanţele
care au îmbrăţişat opinia majoritară au avut puncte de vedere similare.
84. Prin urmare, chestiunea de drept nu suscită dificultăţi de interpretare care ar împiedica
pronunţarea soluţiei. Chiar şi în situaţia în care legea ar fi incompletă, judecătorul este chemat să
se pronunţe şi să recurgă la alte norme juridice ori principii de drept incidente sau, dacă legea
este neclară, trebuie să folosească metode de interpretare în conformitate cu principiile de drept
pe care i le furnizează doctrina şi jurisprudenţa, atât timp cât interpretarea legii civile reprezintă o
etapă necesară în procesul aplicării legii civile, în scopul de a stabili conţinutul şi sensul normei
şi a o putea aplica situaţiei de fapt conturate în cazul dedus judecăţii. [...]
211
Soluția: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Galaţi - Secţia
a II-a civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, cu privire la următoarea chestiune
de drept: în interpretarea dispoziţiilor art. 460 din Codul de procedură civilă, care sunt calea de
atac şi termenul de exercitare a acesteia în cazul în care, prin aceeaşi hotărâre, se soluţionează
mai multe cereri principale, dintre care unele sunt supuse numai apelului, iar altele atât
apelului, cât şi recursului?
Considerente:
[...] 75. În lipsa unei justificări a noutăţii prin încheierea de sesizare a instanţei supreme,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept observă
că din examenul jurisprudenţei naţionale rezultă exclusiv că norma de drept supusă interpretării,
având aceeaşi configuraţie încă de la intrarea în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de
procedură civilă, republicată, a fost nu doar aplicată uniform, dar şi că problema în discuţie îşi
găseşte o reglementare, dincolo de orice interpretare, în cuprinsul art. 460 alin. (3) şi (5) din
Codul de procedură civilă.
76. Examenul jurisprudenţial permite însă observaţia că, deşi nu există o jurisprudenţă
divergentă cu privire la modul în care instanţele au aplicat dispoziţiile art. 460 din Codul de
procedură civilă, judecătorii consultaţi au răspuns la o întrebare cu caracter general referitoare la
interpretarea acestor dispoziţii legale, înaintând la dosarul instanţei supreme hotărâri, fără a
disocia în funcţie de specificul materiei în care acestea au fost pronunţate. Dintre hotărârile
judecătoreşti definitive înaintate - pronunţate de Tribunalul Brăila, Curtea de Apel Braşov,
Tribunalul Braşov, Judecătoria Târgu Secuiesc, Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel
Bucureşti, Tribunalul Satu Mare - numai două au fost pronunţate în contestaţii la executare, deci
jurisprudenţa analizată nu se suprapune complet ipotezei şi cauzei instanţei de trimitere.
77. La rândul lor, opiniile exprimate la nivel teoretic de către judecătorii din cadrul
instanţelor care au înaintat puncte de vedere sunt, în cvasitotalitatea lor, uniforme şi afirmă lipsa
unei dificultăţi de interpretare a dispoziţiilor art. 460 din Codul de procedură civilă, ca normă
procesuală generală. Din totalul colectivelor de judecători consultate însă, numai cele din cadrul
Tribunalului Braşov, Tribunalului Ialomiţa şi Curţii de Apel Oradea, particularizând punctele de
vedere în funcţie de specificul sesizării şi de materia în care se judecă procesul în care s-a
generat sesizarea instanţei supreme, au distins că în materia contestaţiei la executare prin care
contestatorul a invocat caracterul abuziv al unor clauze din contractul de credit bancar hotărârea
instanţei de apel este definitivă, nefiind incidente, în acest caz, dispoziţiile art. 460 din Codul de
procedură civilă.
78. Mai mult, chestiunea căilor de atac recunoscute de lege în materia contestaţiei la
executare a făcut şi obiect al controlului de constituţionalitate, în mod repetat stabilindu-se că în
cazul contestaţiei la executare hotărârea primei instanţe poate fi atacată numai cu apel, cu
excepţia hotărârilor pronunţate în temeiul art. 712 alin. (4) şi art. 715 alin. (5) din Codul de
procedură civilă, ceea ce nu contravine principiului nediscriminării, deoarece instituirea unor
reguli procesuale speciale în acest caz asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în faţa legii
(deciziile Curţii Constituţionale nr. 355 din 11 mai 2017 şi nr. 771 din 29 noiembrie 2018).
79. Întemeindu-se pe aceste date, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept
subliniază că rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu este unul teoretic, ci unul formator,
unificator şi efectiv, numai în măsura în care răspunsul său se fundamentează pe necesitatea de a
asigura o coeziune în plan jurisprudenţial.
212
80. Problema instanţei de trimitere a fost generată de dualitatea de posibilităţi pentru
realizarea aceluiaşi drept al consumatorului - de a obţine constatarea caracterului abuziv al
clauzelor determinate din contractul de credit bancar, justificată de faptul că anularea clauzelor
abuzive poate fi cerută fie pe calea dreptului comun, fie în cadrul contestaţiei la executare, în
acest ultim caz cererea de anulare a clauzelor abuzive având caracter incidental în contestaţia la
executare. Instanţa de trimitere a mai subliniat că în cauză este vorba de două acţiuni reunite în
temeiul art. 713 alin. (2) din Codul de procedură civilă - citat în forma sa modificată după
intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018, deşi acesta este exclus de la aplicare în speţă, conform
art. 24 din Codul de procedură civilă - şi că, astfel, cererea anulării clauzelor abuzive nu
reprezintă doar cauza contestaţiei în anulare, ci este o cerere autonomă, cu privire la care
dezlegările instanţei intră în autoritatea lucrului judecat, considerentele înseşi ale hotărârii putând
face obiect al căii de atac.
81. Dincolo de o anumită imprecizie a considerentelor încheierii de sesizare a instanţei
supreme, autorul sesizării nu justifică de ce este necesară, în acest caz, lămurirea chestiunii de
drept ori de ce, în raport cu datele speţei, art. 460 din Codul de procedură civilă ar putea primi o
interpretare diferită de cea literală, care rezultă din textul legii, mai precis din alineatul (3).
82. Concluzionând, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept constată că datele particulare ale sesizării, dublate de toate argumentele expuse
în legătură cu această condiţie, demonstrează că aceasta cerinţă, a noutăţii chestiunii de drept, nu
este îndeplinită.
Condiţia ca de lămurirea chestiunii de drept să depindă soluţionarea pe fond a cauzei
83. Dispoziţiile legale supuse interpretării sunt cele ale art. 460 din Codul de procedură
civilă, iar prin sesizare se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să stabilească, pe cale de
interpretare, care este calea de atac şi termenul de exercitare a acesteia în cazul în care, prin
aceeaşi hotărâre, se soluţionează mai multe cereri principale, dintre care unele sunt supuse numai
apelului, iar altele atât apelului, cât şi recursului.
84. Dincolo de împrejurarea că art. 460 alin. (3) şi (5) din Codul de procedură civilă
permit o soluţie facilă, determinată de simpla interpretare literală a textelor de lege, la întrebarea
formulată prin sesizare, autorul sesizării nu justifică modul în care aceste dispoziţii legale au
incidenţă directă sau implicită în cauză.
85. Din acest punct de vedere, sesizarea, deşi a avut ca premisă faptul că în cauză
acţiunea promovată este o contestaţie la executare, a exclus să considere că, în sine, aceasta este
mijlocul procesual specific şi exclusiv prin care partea poate acţiona pentru a obţine anihilarea
procedurii de executare ori a înseşi executării silite în ansamblul său.
86. Aceasta întrucât a considerat că o cerere pentru obţinerea anulării clauzelor pretins
abuzive din titlul executoriu poate fi formulată pe două căi separate şi, de aceea, ea trebuie
privită ca o cerere incidentală în cadrul contestaţiei la executare.
87. Aceste premise ale sesizării nu sunt însă precise şi corect delimitate.
88. Art. 712 din Codul de procedură civilă prevede că prin contestaţia la executare,
privită ca sumă a mijloacelor prin care se realizează controlul jurisdicţional al actelor de
executare, pot fi contestate, în principal, de către părţile raportului de executare silită: executarea
silită însăşi, încheierile date de executorul judecătoresc, orice act de executare, refuzul
executorului judecătoresc de a efectua executarea ori un act de executare în condiţiile legii şi
încheierea prin care s-a admis cererea de încuviinţare a executării.
89. Mai departe, în acord cu dispoziţiile art. 713 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură
civilă - în forma aplicabilă procesului, în raport cu data începerii sale - în cadrul contestaţiei la
213
executare, cel interesat poate să solicite lămuriri cu privire la întinderea şi aplicarea titlului
executoriu, dacă nu a fost utilizată procedura prevăzută de art. 443 din Codul de procedură civilă,
fără a putea invoca motive de fapt sau de drept pe care le-ar fi putut opune în cursul judecăţii de
primă instanţă sau într-o cale de atac care i-a fost deschisă - atunci când titlul executoriu este o
hotărâre judecătorească sau arbitrală - ori poate invoca motive de fapt ori de drept privitoare la
fondul dreptului cuprins în titlul executoriu - atunci când executarea se face în temeiul unui alt
titlu decât o hotărâre judecătorească, dacă legea nu prevede în legătură cu acesta o cale
procesuală specifică pentru desfiinţarea lui.
90. Cum titlul executoriu urmărit în executarea silită realizată în litigiu îl reprezintă un
contract de credit bancar, titlu executoriu potrivit art. 638 din Codul de procedură civilă,
împotriva acestuia partea interesată a formulat contestaţie la executare, invocând nulitatea
clauzelor considerate abuzive, deoarece legea nu prevedea, în privinţa sa, o cale procesuală de
desfiinţare specifică, chiar dacă partea interesată ar fi putut, fără a fi obligatoriu, să demareze un
proces de drept comun în vederea anulării parţiale sau totale a acestuia.
91. Cu valoare de principiu, atunci când prin contestaţia la executare se susţine caracterul
abuziv al unora dintre clauzele contractului de creditare, dispoziţiile art. 713 alin. (2) din Codul
de procedură civilă nu pot fi opuse pentru invocarea incompatibilităţii acestui tip de pretenţii cu
contestaţia la executare şi pentru a se justifica concluzia că o atare solicitare reprezintă fie o
cerere cu caracter autonom conexată inerent contestaţiei la executare, fie o cerere incidentă
acesteia.
92. Acest lucru, de altfel, s-ar opune principiului supremaţiei şi efectivităţii dreptului
unional, care interzice existenţa unei dispoziţii naţionale ce ar face imposibilă sau excesiv de
dificilă aplicarea dreptului Uniunii.
93. În acest sens, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat repetat că specificitatea
procedurilor jurisdicţionale care se desfăşoară în dreptul naţional între vânzători şi furnizori şi
consumatori nu poate constitui un element de natură să afecteze protecţia juridică de care aceştia
din urmă trebuie să beneficieze în temeiul Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993
privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, astfel încât o reglementare
naţională care se opune posibilităţii ca instanţa de executare, în cadrul unei proceduri de
executare, să analizeze, chiar din oficiu, caracterul abuziv al clauzei, deşi dispune de elemente de
fapt şi de drept necesare în acest scop, înfrânge principiul efectivităţii dreptului uniunii şi vădeşte
insuficienţa deplină a protecţiei consumatorilor (Hotărârea din 14 martie 2013, pronunţată în
Cauza C-415/11; Hotărârea din 26 iunie 2019, pronunţată în Cauza C-407/18; Ordonanţa Curţii
din 6 noiembrie 2019, pronunţată în Cauza C-75/19).
94. Aşadar, fiind direct invocate de către debitor apărări de fapt şi de drept privitoare la
fondul dreptului de creanţă stabilit prin titlul executoriu pus în executare, care tind la anularea
parţială a acestuia şi la redimensionarea creanţei urmărite silit, împreună cu cele vizând
prescripţia dreptului creditorului de a cere executarea silită, contestatorul a formulat o contestaţie
propriu-zisă la executarea silită, contrar calificării realizate de instanţa de trimitere în justificarea
sesizării, potrivit căreia contestatorul a formulat prin această pretenţie o cerere principală, în
cadrul procedurii de executare.
95. Plecând de la aceste premise, instanţa de trimitere a creat o confuzie, considerând că
acţiunea are mai multe capete de cerere, dintre care unele tind spre anularea actelor de executare
silită şi a executării silite înseşi, iar altele la anularea anumitor clauze ale contractului de credit
bancar, titlul executat, raportându-se şi la autoritatea de lucru judecat a considerentelor hotărârii
214
judecătoreşti atacate, punându-se astfel pe acelaşi plan cauza contestaţiei la executare şi efectele
acesteia.
96. De aceea, pe baza celor reţinute, trebuie subliniat că procesul reprezintă, în ansamblul
său, o contestaţie la executare propriu-zisă, o acţiune cu caracter unitar, iar nu mai multe cereri
principale reunite în aceeaşi cauză.
97. Pe aceste baze, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept observă că faza execuţională a procesului civil este reglementată distinct în
cartea a V-a din Codul de procedură civilă, presupunând reguli procedurale distincte de cele ale
procedurii contencioase, aplicabile prioritar, conform art. 631 din Codul de procedură civilă.
98. În aceste circumstanţe, în materia executării silite, instanţa de executare soluţionează
contestaţiile la executare, precum şi orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu
excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe, iar dacă prin lege nu se dispune altfel,
instanţa de executare se pronunţă asupra acestora prin încheiere executorie, care poate fi atacată
numai cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare - art. 651 alin. (3) şi (4) din Codul de
procedură civilă - şi că, potrivit dispoziţiilor cuprinse în capitolul VI al cărţii a V-a din Codul de
procedură civilă, hotărârea pronunţată cu privire la contestaţia la executare poate fi atacată numai
cu apel, cu excepţia hotărârilor pronunţate în temeiul art. 712 alin. (4) şi art. 715 alin. (4), care
pot fi atacate în condiţiile dreptului comun - art. 718 din Codul de procedură civilă.
99. Or, în aceste condiţii, în materia căilor de atac care privesc hotărârile pronunţate în
cadrul contestaţiei la executare, când prin aceasta s-au invocat apărări privitoare la fondul
dreptului cuprins în titlul executoriu atunci când acesta este reprezentat de un contract de credit
bancar şi în circumstanţele lămurite ale acestui litigiu, sunt incidente direct şi exclusiv
dispoziţiile arătate anterior, iar nu dispoziţiile art. 460 din Codul de procedură civilă, a căror
interpretare instanţa de trimitere o solicită.
100. De aceea, trebuie subliniat că dezlegarea problemei de drept cu care instanţa
supremă a fost sesizată nu are legătură cu soluţionarea litigiului în măsura în care, în
interpretarea dispoziţiilor art. 460 din Codul de procedură civilă, instanţa de trimitere a omis să
aibă în vedere dispoziţiile art. 651 şi 718 din Codul de procedură civilă sau să arate cum norma
de drept invocată se corelează cu acestea din urmă, având în vedere contextul care a generat-o.
[...]
Soluția: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Braşov -
Secţia civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei
chestiuni de drept:
"Interpretarea dispoziţiilor art. 28, 29, 30 şi 108 din Legea nr. 223/2015 privind pensiile
militare de stat, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul de a se preciza dacă
sporurile de 3%, 6% şi 9%, prevăzute de art. 108 din lege, se includ în cuantumul pensiei ce nu
poate depăşi 85% sau se adaugă în cuantumul pensiei ce nu poate depăşi 85% din soldă."
Considerente:
[...] 39. În cauză, completul care a admis sesizarea nu a prezentat niciun raţionament care
să evidenţieze caracterul dificil al problemei de drept cu care se confruntă. În acest context, este
de subliniat că, pentru caracterizarea dificultăţii chestiunii de drept, în doctrină a fost exprimată
215
opinia că sesizarea trebuie să privească o normă de drept redactată într-o manieră susceptibilă de
interpretări diferite şi care odată aplicată în cauze concrete ar genera o practică neunitară.
40. În expunerea punctului de vedere, instanţa de trimitere nu a relevat nicio controversă
cu privire la aplicarea prevederilor legale care fac obiectul întrebării prealabile şi nici iminenţa
apariţiei unei practici judiciare neunitare.
41. Prin opinia exprimată, instanţa de trimitere, plecând de la datele cauzei, arată fără
echivoc că prevederile art. 30 din Legea nr. 223/2015 determină cuantumul final al pensiei
militare de care un pensionar poate beneficia după aplicarea tuturor sporurilor la care acesta este
îndreptăţit şi că sporul de vechime trebuie inclus în procedura de determinare a bazei de calcul
pentru stabilirea pensiei, care nu poate depăşi procentul de 85%, prevăzut de textul legal amintit.
În sprijinul punctului de vedere exprimat a adus argumente desprinse din considerentele
deciziilor Curţii Constituţionale nr. 652 din 30 octombrie 2018 şi nr. 783 din 29 noiembrie 2018
şi a invocat Decizia nr. 63 din 26 octombrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, şi considerente care au
fundamentat adoptarea acestei decizii.
42. Nu s-a prezentat niciun argument legal care să susţină varianta alternativă din teza
finală a întrebării, referitoare la adăugarea sporului în discuţie la cuantumul pensiei stabilite în
condiţiile art. 28, 29, 30 din Legea nr. 223/2015 cu posibilitatea depăşirii plafonului maxim de
85% din baza de calcul a pensiei.
43. Practica judiciară consistentă, comunicată de curţile de apel în legătură cu chestiunea
de drept ce face obiectul întrebării prealabile, ilustrează orientarea clară şi unitară în materie, în
sensul că din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 108 din Legea nr. 223/2015 cu cele ale
art. 28-30 din aceeaşi lege rezultă că sporurile de 3%, 6% şi 9%, prevăzute de art. 108 din lege,
se includ în cuantumul pensiei militare stabilite (după caz, recalculate sau actualizate), ce nu
poate depăşi 85%.
44. Se reţine că identificarea a trei hotărâri în sens contrar jurisprudenţei majoritare,
dintre care două pronunţate în primă instanţă de Tribunalul Hunedoara şi Tribunalul Covasna,
definitive prin neapelare, şi a treia pronunţată în 2018 de Curtea de Apel Alba Iulia, nu este
relevantă în evaluarea unui risc de jurisprudenţă neunitară, având în vedere că jurisprudenţa
ulterioară a Curţii de Apel Alba Iulia, dar şi jurisprudenţa Curţii de Apel Braşov, instanţa
superioară Tribunalului Covasna, sunt constante în a statua în sensul arătat mai sus. Aşadar, se
poate considera că opinia contrară a fost înregistrată cu totul excepţional şi izolat, neavând
caracter actual la nivelul curţilor de apel care pronunţă decizii definitive în această materie.
45. Faţă de cele arătate, rezultă nu numai faptul că problema de drept, pe măsură ce a
primit o dezlegare din partea instanţelor, şi-a pierdut caracterul de noutate, ci şi împrejurarea că
aceasta nu este una reală, dificilă, atâta vreme cât nu a generat interpretări diferite, contradictorii
şi, pe cale de consecinţă, nici practică judiciară neunitară. [...]
216
Soluția: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti -
Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în vederea
pronunţării unei hotărâri prealabile, cu privire la următoarea chestiune de drept: interpretarea
Deciziei nr. 36 din 4 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 606 din 16 iulie 2018, în sensul de a şti dacă instituie precedentul judiciar ca izvor de drept
în materia salarizării personalului din justiţie.
Considerente:
[...] 69. Aşadar, se constată că într-o procedură destinată asigurării unei practici judiciare
unitare, cu rol preventiv, menită să asigure dezlegarea de principiu şi cu efect general obligatoriu
a problemelor de drept sesizate, care, în esenţă, ţin de interpretarea legii, instanţa de trimitere
ataşează efectele specifice instituite în procedura art. 443 din Codul de procedură civilă, menite
să asigure înţelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârilor judecătoreşti neclare ori
care conţin dispoziţii potrivnice.
70. Or, de principiu, prin rolul şi funcţiile sale, precum şi prin aceea că hotărârea
prealabilă dată în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă se pronunţă în dezlegarea unor
probleme de drept, aceasta nu ar trebui să fie compatibilă cu procedura lămuririi şi înlăturării
dispoziţiilor contradictorii din hotărârile judecătoreşti regăsită în cuprinsul art. 443 din Codul de
procedură civilă, obiectiv care să poată fi atins, în cazul hotărârii prealabile, prin iniţierea unei
noi sesizări în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, aşa cum a procedat instanţa de
trimitere.
71. În măsura în care s-ar admite însă că hotărârea pentru dezlegarea unei chestiuni de
drept nu este cu totul incompatibilă unei proceduri menite să îi lămurească, precum s-a dorit în
cazul de faţă, în mod general şi obligatoriu, sensul şi întinderea efectelor sale, trebuie semnalată
o a doua particularitate a sesizării actuale, care este în aceeaşi direcţie a inadmisibilităţii sale.
72. Dacă, în cazul procedurii instituite prin dispoziţiile art. 443 din Codul de procedură
civilă, iniţierea acesteia are la bază necesitatea lămuririi înţelesului, întinderii sau aplicării
hotărârii judecătoreşti din pricina neclarităţii ori a dispoziţiilor contradictorii regăsite în
interiorul/cuprinsul său, se observă că sesizarea având ca obiect interpretarea Deciziei nr. 36 din
4 iunie 2018, în vederea stabilirii sensului şi întinderii efectelor acesteia, nu a fost justificată prin
existenţa de neclarităţi ori dezlegări contradictorii proprii acesteia, regăsite în dispozitivul sau
chiar considerentele hotărârii vizate. Tot astfel, admisibilitatea şi utilitatea sesizării nu au fost
justificate de elemente care să se regăsească în cuprinsul hotărârii pentru dezlegarea chestiunii de
drept sau care să aibă cea mai mică legătură cu problema de drept tranşată prin respectiva
decizie.
73. Dimpotrivă, utilitatea şi necesitatea sesizării au fost argumentate de instanţa de
trimitere pe aspecte exterioare, fără legătură cu conţinutul în sine al dezlegărilor din Decizia nr.
36 din 4 iunie 2018, afirmându-se că practica judiciară ar fi atribuit acesteia efectul instituirii
obligativităţii de precedent judiciar în materia drepturilor cuvenite personalului din justiţie.
74. Astfel, potrivit instanţei de trimitere, este important pentru soluţionarea cauzei cu a
cărei judecată a fost învestită în etapa apelului să cunoască dacă, în lumina Deciziei nr. 36 din 4
iunie 2018, este suficient să existe (fie şi pronunţată ulterior deciziei în dezlegarea chestiunii de
drept) o hotărâre judecătorească favorabilă unui membru aparţinând personalului din justiţie,
pentru a se institui şi/sau modifica nivelul de salarizare prin raportare la care să acţioneze şi să se
verifice de către instanţele învestite ulterior standardul egalitar reglementat de art. 1 alin. (51) din
217
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, astfel cum a fost aprobată cu modificări şi
completări prin Legea nr. 71/2015. S-a mai arătat că această situaţie este una de dată recentă,
generată de o practică judiciară de recunoaştere a valorii general obligatorii - "întocmai ca şi
legea" - a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în favoarea unor noi elemente sau drepturi,
neincluse anterior în salariul personalului din familia ocupaţională "Justiţie". Aşadar, se arată în
termenii instanţei de trimitere, este necesar a se lămuri, prin stabilirea efectelor Deciziei nr. 36
din 4 iunie 2018, "valoarea cu care trebuie învestită o hotărâre pronunţată în altă cauză, între alte
părţi", în materia drepturilor salariale recunoscute personalului din justiţie.
75. Pentru a vedea în ce măsură întrebarea instanţei se află în legătură cu Decizia nr. 36
din 4 iunie 2018, este important de reamintit contextul care a fundamentat pronunţarea acesteia.
Acest context a fost marcat de pronunţarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794 din 15
decembrie 2016, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 31 alin.
(12) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 (stabilindu-se că "nivelul maxim al
salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare" la care se face egalizarea prevăzută de art. 31 alin.
(1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, introdus prin Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 20/2016, trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri
judecătoreşti), şi de modul de receptare în practică a efectelor sale, litigiul cu soluţionarea căruia
fusese învestită instanţa de trimitere fiind unul care ţinea în mod direct de aplicarea deciziei
Curţii Constituţionale.
76. În concret, chestiunea de drept care s-a ridicat în cauza instanţei de trimitere din
respectiva sesizare, apreciată apoi de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ca fiind de interes spre a fi dezlegată pentru prevenirea apariţiei
unei practici neunitare ulterioare, a fost aceea de a şti dacă soluţia egalizării indemnizaţiilor la
nivel maxim, instituită prin dispoziţiile art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, şi permisă prin efectul
declarării neconstituţionalităţii art. 31 alin. (12) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
57/2015, prin Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curţii Constituţionale, are în vedere şi
majorările (indexările) recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unora dintre magistraţi sau membri
ai personalului auxiliar, fără să intereseze dacă pentru acestea ordonatorul de credite a emis sau
nu ordine de salarizare corespunzătoare ori acestea pot fi avute în vedere numai în situaţia
existenţei în plată la data de 9 aprilie 2015 a unor salarii calculate cu includerea acestor majorări.
77. Întrucât prin includerea în nivelul maxim al salarizării doar a drepturilor obţinute prin
hotărâri judecătoreşti definitive pentru care au fost emise ordine de salarizare s-a considerat că s-
ar lăsa la latitudinea ordonatorilor de credite consecinţa aplicării sau neaplicării prevederilor
legale, iar neexecutarea unor hotărâri judecătoreşti definitive ar produce consecinţe juridice în
sensul privării unor titulari de drepturi specifice, prin Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018 a
Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a admis sesizarea şi s-a stabilit că, în
interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, soluţia egalizării
indemnizaţiilor la nivel maxim are în vedere şi majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri
judecătoreşti unor magistraţi sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de
credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare.
78. Se observă însă că, în afara argumentului redat în cele de mai sus şi a observaţiei că
Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016 a interpretat un alt text de lege [art.
31 alin. (12) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015] decât cel invocat prin sesizarea
instanţei de trimitere [art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014,
218
aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015], dar care consacră una şi aceeaşi
soluţie legislativă, Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018 se fundamentează aproape integral pe
considerentele hotărârii instanţei de contencios constituţional pe care le şi redă, în partea acestora
cea mai relevantă.
79. Tocmai de aceea, pretinsa instituire a precedentului judiciar ca izvor de drept în
materia salarizării personalului din justiţie nu poate fi legată în mod direct nici de dezlegarea
dată prin Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018 (soluţia) şi nici de considerentele care explică soluţia
Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
80. De altfel, atunci când îşi argumentează necesitatea lămuririi problemei de drept
sesizate, însăşi instanţa de trimitere evocă existenţa Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794 din 15
decembrie 2016, care în termenii acesteia "a dat raţiunea pronunţării hotărârii prealabile a cărei
lămurire se cere" şi face referire consistentă la considerentele acesteia.
81. Întrucât soluţia Deciziei nr. 36 din 4 iunie 2018 nu face decât să determine domeniul
de aplicare al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016 - sub aspectul
stabilirii standardului egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim, prin luarea în considerare a
majorărilor şi indexărilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unor magistraţi sau membri ai
personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a (şi) pus sau nu în executare
hotărârile prin emiterea de ordine de salarizare corespunzătoare -, actuala sesizare este
inadmisibilă, întrucât, în mod evident, lămurirea întrebării instanţei de trimitere nu ţine în mod
direct de clarificarea întinderii sau aplicării Deciziei nr. 36 din 4 iunie 2018, cu a cărei soluţie nu
are nicio legătură.
82. Mai trebuie precizat că Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, întocmai ca şi Decizia Curţii
Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016, care constituie fundament al dezlegărilor celei
dintâi, a avut ca ipoteză de caz existenţa hotărârilor judecătoreşti prin care s-a recunoscut
majorarea indemnizaţiei de încadrare magistraţilor şi personalului asimilat în baza unor dispoziţii
legale de aplicabilitate generală (la nivelul întregii familii ocupaţionale "Justiţie") şi care se
deosebesc de ipotezele în care, tot prin hotărâre judecătorească, ar fi fost recunoscute anumite
drepturi în baza unor situaţii de fapt particulare, fără aplicabilitate generală (paragraful 11 din
Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018).
83. Cele evocate anterior, relative la soluţia, considerentele şi contextul adoptării Deciziei
nr. 36 din 4 iunie 2018, relevă inadmisibilitatea sesizării şi sub un al doilea aspect.
84. Astfel, în acord cu prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, procedura
hotărârii prealabile se înţelege că a fost rezervată "chestiunilor de drept" care prezintă caracter de
noutate şi dificultate, de a căror lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzelor în care acestea
s-au ivit şi a căror dezlegare de principiu se impune din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
spre a preveni crearea de practici neunitare.
85. Potrivit doctrinei, chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă,
legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este
incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că
nu ar mai fi în vigoare ori trebuie să constea în acea problemă de interpretare şi aplicare a unei
dispoziţii legale asupra căreia instanţa supremă nu a mai statuat.
86. La rândul său, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în jurisprudenţa Completului pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept, a statuat în legătură cu sintagma "chestiune de drept" (spre
exemplu, prin Decizia nr. 20 din 22 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 588 din 5 august 2015) că:
219
"41. (...) întrebarea formulată în cadrul procedurii prealabile trebuie să vizeze o chestiune
de drept punctuală, aşa încât soluţia dată în această procedură să aibă în vedere numai întrebarea
respectivă, iar nu întreaga problematică a unui text de lege. (...)
42. În doctrină s-a arătat că, în înţelesul legii, chestiunea de drept a cărei lămurire se
solicită trebuie să fie specifică, urmărind interpretarea punctuală a unui text legal, fără a-i epuiza
înţelesurile sau aplicaţiile; întrebarea instanţei trebuie să fie una calificată, iar nu generică şi pur
ipotetică. În acelaşi timp, chestiunea de drept trebuie să fie reală, iar nu aparentă, să privească
interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare,
incomplete sau, după caz, incerte ori incidenţa şi, deci, aplicarea unor principii generale ale
dreptului, al căror conţinut sau a căror sferă de acţiune sunt discutabile."
87. Se poate constata astfel, că, de principiu, atât doctrina, cât şi jurisprudenţa Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie au subordonat "chestiunea de drept" din cuprinsul art. 519 din Codul
de procedură civilă domeniului normelor dreptului pozitiv, normelor cutumiare şi/sau, eventual,
principiilor de drept, lato sensu normelor regulamentare între care, în esenţă, nu se poate înscrie
şi lămurirea sensului, întinderii, efectelor hotărârii prealabile, prin mijlocirea căreia se asigură o
interpretare uniformă a unei anume reguli de drept, în pofida efectelor sale general obligatorii.
88. De altfel, chemată să aprecieze asupra admisibilităţii sesizării din perspectiva
întrunirii condiţiilor legale de admisibilitate a acesteia, impuse prin dispoziţiile art. 519 din
Codul de procedură civilă, instanţa de trimitere admite ea însăşi prin actul de învestire
(Încheierea din 13 noiembrie 2019) că "problema de drept ridicată nu ţine numaidecât de
interpretarea legii în sens strict, de act juridic al autorităţilor cu putere de reglementare, ci
priveşte interpretarea dreptului din perspectiva rolului ce s-ar putea recunoaşte prin decizia
obligatorie a instanţei supreme, precedentului judiciar, într-o anumită materie pe rolul
instanţelor". [...]
Soluția: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea -
Secţia I civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei
chestiuni de drept:
"Lămurirea modalităţii de actualizare a bazei de calcul a pensiei fostului magistrat care
a beneficiat la data pensionării de o sumă compensatorie în cuantum de 15% din indemnizaţia
brută lunară pentru titlul de doctor, prin aplicarea dispoziţiilor art. 85 alin. (2) din Legea nr.
303/2004 raportat la dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 153/2017 de către Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie."
Considerente:
[...] 76. Raportat la cauza pendinte, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept
constată că încheierea de sesizare cuprinde opţiunea provizorie a judecătorilor instanţei de
sesizare, motivată, însă fără a argumenta caracterul îndoielnic, lacunar sau neclar al prevederilor
art. 85 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 raportat la dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea-cadru nr.
153/2017. În acest sens, instanţa de trimitere s-a mărginit la reiterarea pur formală a cerinţelor
prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, fără a explica efectiv în ce constă
dificultatea de interpretare a normelor menţionate, soluţiile diferite la care se poate ajunge în
interpretarea normelor juridice supuse analizei.
220
77. Intervenţiile legislative succesive în privinţa sporului pentru titlul ştiinţific de doctor
care au implicat reglementări sau abrogări ale acestuia ori intervenţia Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie şi a Curţii Constituţionale, în exercitarea propriilor competenţe, pentru lămurirea
existenţei sau întinderii acestui drept salarial, nu demonstrează contrariul, pentru că de lege lata
normele în discuţie sunt clare şi neechivoce.
78. De asemenea, divergenţa de interpretare ce există între reclamantă şi pârâtă, specifică
procesului civil, nu este de natură a demonstra dificultatea acestei operaţiuni logico-juridice, iar
o analiză a normelor legale incidente în cauză demonstrează că acestea sunt clare, accesibile şi
previzibile, iar aplicabilitatea normelor în discuţie nu ridică vreo minimă problemă de
interpretare, aspect ce rezultă, de altfel, din opţiunea neîndoielnică exprimată de instanţa de
trimitere.
79. În acest context, în considerarea finalităţii şi a condiţiilor de admisibilitate ale
procedurii hotărârii prealabile, instituite de legiuitor pentru asigurarea jurisprudenţei unitare, se
constată că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri
prealabile cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul prezentei sesizări. [...]
Soluția: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Olt - Secţia I
civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de
drept:
"1. Dacă în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 670 alin. (1) şi (6) din Codul de
procedură civilă, având în vedere şi Decizia RIL nr. 8/2016 şi Decizia nr. 15/2016 - Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Biroul executorului judecătoresc are calitate
procesuală pasivă în contestaţia la executare în care se solicită anularea încheierii de stabilire
avans cheltuieli necesare continuării procedurii de executare silită, fiind aplicabile dispoziţiile
art. 78 alin. (1) din Codul de procedură civilă sau ale art. 78 alin. (2) din Codul de procedură
civilă referitoare la introducerea forţată în cauză, din oficiu, a altor persoane;
2. Ca urmare a răspunsului la prima întrebare, să se interpreteze dacă instanţa de apel
poate invoca din oficiu ca motiv de nelegalitate a hotărârii primei instanţe lipsa coparticipării
procesuale pasive a Biroului executorului judecătoresc, în cazul în care acesta nu a avut
calitatea de intimat în cauză, cu consecinţa aplicării dispoziţiilor art. 480 alin. (3) sau ale art.
480 alin. (6) din Codul de procedură civilă, în lipsa cererii părţilor privind trimiterea cauzei
spre rejudecare şi în condiţiile restrictive prevăzute de art. 478 alin. (1) din Codul de procedură
civilă, precum şi de art. 78 alin. (3) din Codul de procedură civilă".
Considerente:
[...] 41. Admisibilitatea sesizării din perspectiva condiţiei legăturii cu cauza chestiunii de
drept se impune analizată şi prin raportare la contextul în care a fost formulată sesizarea.
42. Se constată sub acest aspect că instanţa de apel nu a lămurit, anterior formulării
sesizării, în ce categorie de cheltuieli se înscriu cele care fac obiectul încheierii împotriva căreia
a fost formulată contestaţia în executare (dacă este vorba despre cheltuieli ce trebuie să fie
avansate de creditor sau de cheltuieli efective de executare), respectiv dacă, în speţă, este
incidentă o situaţie de coparticipare procesuală obligatorie în temeiul legii sau care ar deriva din
conţinutul unui raport juridic litigios, şi nici nu a statuat asupra incidenţei prevederilor art. 78
alin. (1) sau a prevederilor art. 78 alin. (2) din Codul de procedură civilă, ci s-a limitat la a face
221
referire la necesitatea interpretării dispoziţiilor art. 78 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură
civilă, fără a menţiona care dintre ipotezele textelor legale menţionate ar putea pune probleme în
interpretare şi/sau aplicare.
43. Totodată, încheierea de sesizare relevă că, în susţinerea cererii de apel, nu au fost
invocate aspecte de nelegalitate ale hotărârii apelate care să vizeze lipsa legitimării procesuale
pasive a debitorului sau calitatea procesuală pasivă a executorului judecătoresc, iar instanţa de
trimitere nu a înţeles să invoce, anterior formulării prezentei sesizări, drept motiv de apel de
ordine publică, nulitatea absolută a hotărârii apelate ca efect al omisiunii creditorului de a stabili
în mod corespunzător cadrul procesual subiectiv, respectiv neîndeplinirea obligaţiei instanţei de
fond de a avea rol activ (ignorând obligaţia de a verifica şi de a dispune, în condiţiile legii,
introducerea forţată, în cauză, a executorului judecătoresc), ci s-a limitat la a solicita opinia
părţilor în ceea ce priveşte existenţa în speţă a unei ipoteze de coparticipare procesuală pasivă şi
la soluţia care s-ar prefigura a fi adoptată, în raport cu circumstanţele particulare ale cauzei, şi la
sesizarea instanţei supreme, optând pentru formularea acestei întrebări într-o manieră
necenzurată, incoerentă, în care se tinde la plasarea acesteia în câmpul ipotezelor.
44. În consecinţă, întrebarea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu se circumscrie
unei interpretări in abstracto a unor dispoziţii legale şi nici nu vizează o chestiune de drept
punctuală, concretă, adecvată speţei, în realitate, faţă de modalitatea formulării întrebării de către
instanţa de trimitere, rezultând că ceea ce se solicită Înaltei Curţi reprezintă o rezolvare a cauzei
raportat la elementele de fapt din dosar, deşi potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă,
sesizarea trebuie să vizeze exclusiv probleme de interpretare a legii, operaţiunea de identificare,
interpretare şi aplicare a unor texte de lege la anumite circumstanţe, ce caracterizează fiecare
litigiu, neputând fi transferată completului constituit pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile,
ci revine instanţei de judecată învestite cu soluţionarea cauzei.
45. De asemenea, în referire la condiţia de admisibilitate ce vizează identificarea unei
probleme de drept veritabile care ar putea forma obiectul sesizării în vederea pronunţării unei
hotărâri prealabile, se constată că în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni
de drept s-a statuat că: "în sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu procedura pronunţării
unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă
a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia
instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi a înlăturării oricărei
incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii" (Decizia
noiembrie 2015; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; Decizia nr. 62 din 18 septembrie 2017, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 9 octombrie 2017; Decizia nr. 90 din 4
decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 1 martie 2018;
6 august 2019; Decizia nr. 17 din 17 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 508 din 15 iunie 2020).
Pentru a fi justificată intervenţia instanţei supreme în scopul preîntâmpinării unei
jurisprudenţe neunitare este necesar ca respectiva chestiune de drept să releve aspecte dificile şi
controversate de interpretare, date de neclaritatea normei şi de caracterul incomplet al acesteia,
fiind susceptibilă de mai multe sensuri ori accepţiuni, faţă de imprecizia redactării textului legal.
46. Din lecturarea încheierii de sesizare se constată că pentru a demonstra necesitatea
interpretării textelor legale anterior evocate, instanţa de trimitere nu are în vedere, în realitate,
222
vreo dificultate decurgând din complexitatea, neclaritatea sau dualitatea unui text de lege, nu
arată circumstanţele sau dificultăţile întâmpinate sau considerentele care ar putea fundamenta o
interpretare divergentă normelor legale menţionate sau care ar conferi potenţialul de dificultate
impus de art. 519-520 din Codul de procedură civilă şi nici nu justifică, în vreun fel, în ce ar
consta dificultatea înţelegerii sau aplicării considerentelor celor două decizii pronunţate de Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, anterior menţionate.
47. Distinct de această constatare, se impune a se observa că prin Decizia nr. 8/2016 s-a
reţinut că: "din dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi (2) şi art. 7 lit. a) din Legea nr. 188/2000 rezultă că
profesia de executor judecătoresc are un statut special, care implică exercitarea autorităţii statului
în vederea ducerii la îndeplinire a dispoziţiilor cuprinse în hotărârile judecătoreşti şi în alte titluri
executorii, scop în care legiuitorul a conferit autoritatea necesară actelor înfăptuite de către
acesta, în cadrul competenţelor sale, calificându-le ca acte de autoritate publică", respectiv că
"executorul judecătoresc nu este parte în raportul execuţional existent între creditor şi debitor,
care are ca temei titlul executoriu".
Prin decizia anterior menţionată s-a statuat, totodată, că, "pe lângă dreptul executorului
judecătoresc de a sesiza instanţa de executare, anumite dispoziţii procesuale reglementează
expres şi situaţiile în care acesta poate fi chemat în instanţă, conferindu-i calitate procesuală
pasivă. Astfel este ipoteza reglementată de art. 399 alin. 1 din Codul de procedură civilă din
1865 [corespondent art. 712 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă], respectiv cazul
refuzului începerii executării silite sau a întocmirii unui act de executare în condiţiile prevăzute
de lege, precum şi ipoteza formulării unei contestaţii de către creditor împotriva încheierii de
stabilire a cheltuielilor de executare [art. 670 alin. (4) din Codul de procedură civilă], în această
din urmă situaţie efectul reducerii acestor cheltuieli de către instanţa de executare fiind răsfrânt
direct în patrimoniul executorului judecătoresc".
48. Deopotrivă, în ceea ce priveşte suportarea cheltuielilor de executare, prin Decizia nr.
15/2016, s-a statuat că: "realizarea activităţii de executare presupune anumite cheltuieli care,
după distincţiile pe care legea le face, trebuie avansate de creditor sau, după caz, de către debitor.
Chiar dacă la finele executării ele sunt suportate de către debitor, imputându-se asupra
patrimoniului acestuia, avansarea lor se constituie într-o sarcină distinctă de a cărei îndeplinire
depinde, uneori chiar decisiv, efectuarea executării silite", respectiv că "Este vorba aşadar despre
consacrarea unui principiu de bază al executării silite, şi anume, principiul avansării de către
partea care recurge la serviciile unui organ de executare a cheltuielilor pe care le implică această
etapă a realizării unei creanţe, recurgându-se la forţa coercitivă a statului, ca urmare a
neexecutării de bunăvoie de către debitor".
Prin aceeaşi decizie s-a reţinut că, spre deosebire de "cheltuielile iniţiale de executare
care sunt în sarcina creditorului - şi pe care acesta le va recupera ulterior de la debitor -, toate
celelalte cheltuieli efective de executare (prilejuite, de exemplu, de deplasarea executorului
judecătoresc sau transportul bunurilor urmărite la locul stabilit pentru efectuarea vânzării la
licitaţie ori de expedierea către creditor a sumelor de bani poprite) sunt în sarcina debitorului",
respectiv că, "tranşând această controversă, a valorii de titlu executoriu a procesului-verbal de
cheltuieli (act procedural denumit încheiere în noua reglementare), art. 670 din Codul de
procedură civilă prevede expres că pentru sumele stabilite potrivit prezentului articol - referitor
la cheltuielile de executare - încheierea constituie titlu executoriu atât pentru creditor, cât şi
pentru executorul judecătoresc, fără a fi necesară învestirea cu formulă executorie [alin. (6)].
Noile dispoziţii procedurale reglementează expres aşadar aspectul ce rezulta şi din vechea
reglementare, dar prin coroborarea unor prevederi legale, respectiv ale art. 3717 alin. (1) şi (4)
223
din Codul de procedură civilă de la 1865, în sensul că procesul-verbal întocmit de executorul
judecătoresc cu privire la cheltuielile de executare ce trebuie avansate constituie titlu executoriu
împotriva creditorului. În schimb, cealaltă categorie de cheltuieli, ocazionate de efectuarea
executării silite [art. 3717 alin. (2) din Codul de procedură civilă de la 1865], sunt în sarcina
debitorului (cu excepţia situaţiei menţionate anterior referitoare la desistarea creditorului de la
executare), aşa încât procesul-verbal ce se va întocmi şi care le va consemna va constitui titlu
doar împotriva debitorului. Bineînţeles, şi în ipoteza avansării cheltuielilor, creditorul le va
recupera de la debitor, cu rezerva situaţiei insolvabilităţii acestuia din urmă. Pentru o asemenea
ipoteză, riscul insolvabilităţii nu poate fi în sarcina executorului, cel care, aşa cum s-a arătat, nu
este parte a raportului execuţional, ci participant, organul învestit cu realizarea executării. În
schimb, creditorul va putea recupera cheltuielile de la debitor când se va modifica şi va permite
starea patrimonială a acestuia".
49. Deşi deciziile nr. 8/2016 şi nr. 15/2016, anterior evocate, nu au analizat ipoteza
contestaţiei îndreptate împotriva încheierii de stabilire a unor cheltuieli pentru continuarea
executării silite, considerentele acestor hotărâri conţin suficiente elemente care, pentru identitate
de raţiune, pot fi valorificate pentru lămurirea chestiunii litigioase vizând legitimarea procesuală
pasivă a executorului judecătoresc în cazul contestării de către creditor a cheltuielilor de
executare stabilite în sarcina sa, pentru continuarea executării pe calea contestaţiei la executare.
În acest sens se reţine că, potrivit statuărilor instanţei supreme din cuprinsul deciziilor
anterior menţionate, legitimarea procesuală a executorului judecătoresc în cadrul contestaţiei la
executare formulată de creditor împotriva încheierii de stabilire a cheltuielilor de executare silită
nu derivă din calitatea acestuia de parte în raportul execuţional existent între creditor şi debitor,
care are ca temei titlul executoriu, ci din raportul juridic născut între executor şi creditor, ca efect
al învestirii executorului (prin cererea de executare silită, prin care se solicită concursul statului
în realizarea şi concretizarea titlului executoriu) de a acţiona în numele şi interesul creditorului,
în exercitarea atribuţiilor ce i-au fost conferite de lege în procedura execuţională.
Spre deosebire de poziţia procesuală a părţilor raportului juridic din procedura executării
silite, ale căror demersuri judiciare urmăresc să protejeze drepturi şi interese proprii în justiţie,
raportat la caracteristica încheierii de stabilire a cheltuielilor de executare silită, reglementată
explicit de art. 670 alin. (6) din Codul de procedură civilă - aceea de a constitui titlu executoriu şi
în favoarea executorului judecătoresc -, unul dintre subiectele raportului obligaţional (creat
subsecvent), ce ia naştere în cadrul procedurii execuţionale pe latura cheltuielilor de executare,
este executorul judecătoresc, care, în acest caz, este titular al unui drept de creanţă împotriva
creditorului.
Astfel, s-a concluzionat că, în cazul anulării încheierii de stabilire a cheltuielilor de
executare sau reducerii acestora, executorul judecătoresc [care este obligat, conform art. 720 alin.
(5) din Codul de procedură civilă să se conformeze măsurilor dispuse prin hotărârea instanţei
care soluţionează contestaţia la executare, putând, aşadar, valorifica titlul executoriu în limitele
celor stabilite prin această hotărâre judecătorească] poate fi chemat în judecată, întrucât, în acest
caz, acesta urmăreşte protejarea unui interes propriu.
Aşadar, plecând de la aceste statuări cu caracter obligatoriu, pentru a putea răspunde
chestiunii litigioase privind legitimarea procesuală pasivă a executorului judecătoresc şi a decela
existenţa unei situaţii de coparticipare procesuală pasivă, în speţă, instanţa de trimitere are a
lămuri dacă actul procedural reprezentat de încheierea de stabilire a unor cheltuieli de executare
suplimentare pentru continuarea executării emis de executorul judecătoresc, în considerarea
competenţei sale funcţionale în procedura executării silite, deşi este realizat în beneficiul
224
creditorului care a formulat cererea de continuare a executării silite, consacră şi drepturi proprii
ale executorului.
În alţi termeni, verificarea calităţii procesuale pasive a executorului judecătoresc
presupune a se stabili dacă, în speţă, în ipoteza anulării încheierii contestate sau a reducerii
cheltuielilor de executare silită stabilite pentru continuarea executării silite, ca efect al cenzurării
acestora de către instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei la executare formulată de creditor,
hotărârea instanţei produce consecinţe juridice doar asupra intereselor debitorului sau dacă
acestea se produc inclusiv asupra patrimoniului propriu al executorului judecătoresc.
50. Rezultă, din cele ce preced, că instanţa de sesizare nu are a soluţiona o problemă de
drept nouă, dificilă, ci o problemă de drept similară celei care a primit deja o interpretare
obligatorie, prin considerentele deciziilor anterior evocate, care nu mai are aptitudinea de a ridica
dificultăţi de interpretare pentru a conduce la soluţii diferite şi de a deschide calea mecanismului
de unificare al pronunţării hotărârii prealabile.
51. În ceea ce priveşte statuările din deciziile nr. 8/2016 şi nr. 15/2016 se constată că
instanţa de trimitere nu a justificat nici temeiul acestei solicitări şi nici pretinsele neclarităţi
identificate de natură a genera o jurisprudenţă neunitară, în realitate, din cuprinsul sesizării
rezultând neechivoc că nu au fost decelate dificultăţi în ceea ce priveşte normele de drept
interpretate prin această decizie ori efectele acestor hotărâri.
52. Conchizând, verificarea premiselor sesizării, determinate de circumstanţele litigiului
şi expuse în sinteză, în raport cu modalitatea de formulare a primei întrebări preliminare, relevă
că încheierea de sesizare nu pune în discuţie o dificultate de interpretare punctuală a normelor de
drept indicate în conţinutul întrebării analizate [art. 670 alin. (1) şi (6) din Codul de procedură
civilă] şi nici nu evidenţiază o reală problemă de înţelegere a obiectului sau sensului statuărilor
anterioare ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de natură să reclame intervenţia instanţei
supreme, ci solicită o confirmare a opiniei formulate cu privire la calitatea procesuală pasivă a
executorului judecătoresc în cadrul contestaţiei la executare cu soluţionarea căreia a fost învestită
prima instanţă, ignorând rolul şi funcţia hotărârilor pronunţate în cele două mecanisme de
unificare a jurisprudenţei - de a reprezenta un instrument util instanţelor de judecată în procesul
de aplicare a legii, prin soluţiile pe care le oferă atât la o problemă de drept punctuală, cât şi la
altele identice ori similare, chiar încorporate în alte texte de lege decât cele care au constituit
obiectul unor sesizări anterioare.
De altfel, opiniile teoretice majoritare şi jurisprudenţa comunicate de către instanţele
naţionale actualului complet relevă că oricât de dificilă ori controversată a putut fi chestiunea
legitimării procesuale pasive a executorului judecătoresc în contestaţia la executare formulată de
creditor împotriva încheierii de stabilire a cheltuielilor de executare, ulterior pronunţării
deciziilor nr. 8/2016 şi nr. 15/2016, şi-a pierdut această caracteristică, în sensul că nu s-a dovedit
a constitui, în continuare, un izvor de practică neunitară, opiniile minoritare exprimate ignorând
nepermis fie existenţa acestor statuări obligatorii, conform art. 517 alin. (4), respectiv art. 521
alin. (2) din Codul de procedură civilă, fie atributul constituţional al instanţei supreme, prevăzut
de art. 126 alin. (3) din Constituţia României, de a se pronunţa cu privire la interpretarea şi
aplicarea unitară a legii.
Din aceleaşi motive sunt înlăturate, în privinţa normelor anterior menţionate, condiţia
(distinctă) a noutăţii chestiunii de drept şi cea negativă, ca asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie să nu fi statuat.
53. În ceea ce priveşte solicitarea din conţinutul sesizării vizând interpretarea prevederilor
art. 78 alin. (1) sau a art. 78 alin. (2) din Codul de procedură civilă se reţine că, potrivit unei
225
jurisprudenţe constante a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrebarea formulată în cadrul
procedurii prealabile trebuie să vizeze o chestiune de drept determinată, pentru ca soluţia dată în
această procedură să aibă în vedere numai chestiunea respectivă, iar nu întreaga problematică a
textului de lege indicat în sesizare (Decizia nr. 16/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016; Decizia nr. 31/2017, pronunţată de Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în
Monitorul Oficial al României Partea I, nr. 471 din 22 iunie 2017).
54. Din această perspectivă, instanţei de trimitere îi revine obligaţia de a demonstra, prin
încheierea de sesizare, existenţa unei chestiuni de drept veritabile, şi nu ipotetice, inclusiv prin
indicarea tuturor elementelor relevante în procesul de interpretare a normei, pentru a nu se
ajunge la depăşirea limitelor învestirii în soluţionarea sesizării, dar şi pentru a se evita, în acelaşi
timp, ca dezlegarea dată de către instanţa supremă să nu aibă în vedere însuşi obiectul învestirii
instanţei de trimitere şi să nu conducă la dezlegarea în fond a pricinii.
55. În prezenta cauză, instanţa de trimitere nu a evidenţiat vreo dificultate în procesul de
interpretare a acestor dispoziţii legale, aplicarea acestora la speţa dedusă judecăţii impunând
realizarea unei analize de conţinut, raportat la situaţia concretă care justifică legitimarea
procesuală pasivă a executorului judecătoresc în cadrul contestaţiei la executare formulată de
creditor împotriva încheierii de stabilire a cheltuielilor de executare.
56. Or, caracterul veritabil al chestiunii de drept trebuie să rezulte din încheierea de
sesizare pronunţată de instanţa de trimitere, întrucât completul de judecată învestit cu
soluţionarea pricinii este ţinut, în primul rând, să stabilească dacă este o problemă de
interpretare, care să prezinte o oarecare dificultate şi care implică riscul unor dezlegări diferite
ulterioare în practică, simpla dilemă cu privire la sensul unor norme de drept neputând constitui
temei pentru iniţierea acestui mecanism de unificare jurisprudenţială.
57. De altfel, în privinţa art. 78 alin. (1) din Codul de procedură civilă, opiniile exprimate
în doctrina de specialitate sunt în sensul că, în procedura contencioasă, aplicabilă contestaţiei la
executare, această normă trebuie interpretată restrictiv, în sensul că introducerea obligatorie în
cauză a altor persoane reprezintă o chestiune imperativă de legalitate, ea operând pe baza unei
dispoziţii exprese şi imperative a legii. Aşa fiind, instanţa nu îşi va putea justifica măsura pe baza
unei reguli pretoriene, ci este ţinută să verifice îndeplinirea situaţiei premisă - aceea a existenţei
unei dispoziţii legale care să prevadă, în sarcina instanţei, obligaţia citării terţului.
În acest context, se impune a se observa, în ceea ce priveşte sintagma "în cazurile expres
prevăzute de lege" din conţinutul art. 78 alin. (1) din Codul de procedură civilă, că, potrivit unei
jurisprudenţe constante a instanţei supreme, mecanismul procedural al recursului în interesul
legii presupune pronunţarea unei decizii interpretative, iar nu a uneia aditive, prin care s-ar
adăuga un nou conţinut textului legii supuse interpretării, acest instrument urmărind
uniformizarea jurisprudenţei şi asigurarea predictibilităţii acesteia şi fiind pus la dispoziţia
instanţelor exclusiv pentru stabilirea înţelesului normelor legale interpretate (Decizia nr. 11 din
23 mai 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece
recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 13
iulie 2016).
58. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 78 alin. (2) din Codul de procedură civilă,
examenul sumar al doctrinei de specialitate relevă că unicul reper pentru aprecierea instanţei în
ceea ce priveşte necesitatea introducerii terţului în proces îl constituie caracteristicile raportului
juridic dedus judecăţii, mai exact imposibilitatea soluţionării pe fond a litigiului fără introducerea
226
în proces a acelui terţ. În acest caz, dacă raportul juridic dedus judecăţii o cere, instanţa poate
pune în discuţia părţilor introducerea terţului în proces, însă atragerea acestuia în proces se poate
face doar la cererea părţilor iniţiale, iar nu din oficiu, şi doar înaintea primei instanţe [potrivit art.
78 alin. (3) din Codul de procedură civilă].
59. Ceea ce se impune, aşadar, este realizarea unui simplu raţionament judiciar, prin
citirea textelor a căror interpretare formează obiectul sesizării. Procedându-se astfel, nu s-ar mai
putea identifica nicio sursă de ambiguitate în cuprinsul textelor de lege analizate şi nicio
dificultate a stabilirii raţiunii normelor legale a căror lămurire se solicită.
De altfel, în speţă, atât determinarea ipotezelor reglementate de prevederile art. 78 alin.
(1) şi (2) din Codul de procedură civilă, cât şi relaţionarea acestora au fost expuse şi în cuprinsul
raţionamentului judiciar realizat de titularul sesizării, ceea ce sprijină concluzia că nu este vorba
de texte de lege apreciate ca fiind lacunare ori controversate, cu potenţial de a genera interpretări
diferite, care să necesite pronunţarea unei hotărâri prealabile în scopul prevenirii apariţiei unei
practici judiciare neunitare.
60. Or, procedura sesizării instanţei supreme cu dezlegarea unei chestiuni de drept se
circumscrie unui incident procedural ivit în cursul unui proces aflat în desfăşurare, al cărui obiect
presupune interpretarea unor norme de drept îndoielnice, lacunare sau neclare care sunt
determinante pentru soluţionarea pe fond a cauzei, iar finalitatea acestui demers constă în
împiedicarea apariţiei unei jurisprudenţe neunitare, iar nu în însăşi interpretarea şi aplicarea legii
în scopul soluţionării respectivei cauze, atribut ce intră şi trebuie să rămână în sfera de
competenţă a instanţei de judecată.
Astfel, identificarea normelor legale incidente şi interpretarea acestora în vederea
aplicării în cauză, folosind metodele specifice de interpretare a normelor juridice, sunt în
competenţa judecătorului care soluţionează litigiul, căruia îi revine obligaţia de a judeca direct şi
efectiv, în baza rolului constituţional, cu respectarea dispoziţiilor art. 5 alin. (2) din Codul de
procedură civilă şi a dispoziţiilor art. 22 din Codul de procedură civilă.
În acest context este util a se arăta că, practic, un punct de vedere contrar celor anterior
arătate nu a fost identificat în cuprinsul hotărârilor definitive anexate. Aşadar, exprimarea unor
opinii izolate, nesprijinite măcar de o parte a doctrinei, nu poate susţine caracterul dificil al
chestiunii de drept sau potenţialul textelor de lege de a genera practică neunitară.
61. Pentru considerentele expuse, în considerarea finalităţii şi condiţiilor de admisibilitate
ale procedurii hotărârii prealabile, instituite de legiuitor pentru asigurarea jurisprudenţei unitare,
se constată, în ceea ce priveşte prima întrebare preliminară, că nu sunt îndeplinite premisele
necesare declanşării unui astfel de mecanism de unificare, nefiind întrunite cumulativ condiţiile
de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile cu privire la problemele de drept cu
care acest complet a fost învestit.
62. În ceea ce priveşte admisibilitatea celei de-a doua întrebări preliminare, vizând
lămurirea posibilităţii instanţei de apel de a invoca din oficiu, ca motiv de nelegalitate a hotărârii
primei instanţe, lipsa coparticipării procesuale pasive a executorului judecătoresc, în cazul în
care acesta nu a avut calitatea de intimat în cauză, şi a modalităţii în care se aplică prevederile
art. 480 alin. (3) sau ale art. 480 alin. (6) din Codul de procedură civilă într-o astfel de ipoteză, în
lipsa cererii părţilor privind trimiterea cauzei spre rejudecare, se reţin următoarele:
În conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, sesizarea
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de către completul de judecată, după dezbateri
contradictorii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este
supusă niciunei căi de atac.
227
Dacă, prin încheiere, se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin
admisibilitatea sesizării, potrivit dispoziţiilor art. 519, punctul de vedere al completului de
judecată şi al părţilor.
63. Înţelesul noţiunii de "motivare" a actului de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, în vederea pronunţării hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept,
presupune ca din cuprinsul încheierii de sesizare să rezulte îndeplinirea tuturor condiţiilor
prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă şi, de aici, şi necesitatea declanşării
mecanismului de unificare a jurisprudenţei, reprezentat de hotărârea prealabilă pentru dezlegarea
unor chestiuni de drept.
Ca atare, încheierea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie trebuie să cuprindă o
argumentare temeinică asupra admisibilităţii sesizării, nu numai sub aspectul condiţiilor de
procedură, cât, mai ales, asupra circumstanţierii condiţiei privind ivirea unei chestiuni de drept
noi, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, instanţa de trimitere trebuind să
motiveze admisibilitatea sesizării din perspectiva caracterului veritabil al problemei de drept.
64. Cu referire la prezenta chestiune de drept a cărei dezlegare de principiu s-a solicitat se
constată că nici în ceea ce priveşte problema identificării sancţiunii incidente în ipoteza
nesocotirii obligaţiei primei instanţe de a manifesta rol activ în stabilirea cadrului judecăţii şi nici
în privinţa criteriilor care, potrivit unei practici judiciare constante, dar şi doctrinei de
specialitate, constituie temei al calificării unui motiv de apel ca fiind de ordine publică (existenţa
unor vicii esenţiale ale hotărârii supuse controlului judiciar care ţin de ordinea publică),
încheierea de sesizare nu cuprinde o motivare a instanţei de trimitere aptă să releve reflecţia
judecătorilor din complet asupra acestor chestiuni de drept, asupra diferitelor variante de
interpretare posibile, cu argumentele aferente, menite să releve caracterul complex sau, după caz,
precar al reglementării, de natură a conduce, în final, la o jurisprudenţă neunitară.
65. De asemenea, încheierea de sesizare nu evidenţiază o problemă de drept care să poată
antrena o interpretare duală sau contradictorie a dispoziţiilor art. 480 alin. (3) sau ale art. 480
alin. (6) din Codul procedură civilă, de natură să atragă necesitatea pronunţării unei hotărâri
prealabile.
66. Or, în situaţia în care niciun raţionament juridic al instanţei de trimitere nu arată în ce
ar consta caracterul lacunar al unei norme legale, care să necesite o dezlegare de principiu în
scopul împiedicării apariţiei unei jurisprudenţe neunitare în materie, soluţia Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost aceea de
respingere a sesizării ca inadmisibilă (Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016; Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; Decizia nr. 6
din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24
februarie 2017; Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016).
67. Distinct de această condiţie de admisibilitate, se constată că, în cazul analizat,
soluţionarea chestiunii de drept, prin care se urmăreşte a se stabili dacă instanţa de apel poate
invoca, din oficiu, ca motiv de nelegalitate a hotărârii primei instanţe lipsa coparticipării
procesuale pasive a executorului judecătoresc, presupune identificarea normelor incidente şi
determinarea regimului juridic al nulităţii aplicabile în ipoteza nerespectării dispoziţiilor legale
care reglementează introducerea forţată în proces a altor persoane, respectiv verificarea
incidenţei unor limite temporale până la care se poate dispune introducerea forţată în proces a
terţelor persoane, ceea ce presupune implicit şi stabilirea caracterului normelor care impun aceste
228
limite, respectiv dacă acestea sunt imperative, de ordine publică, sau sunt norme de ordine
privată.
68. Or, în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
nu se substituie atributului fundamental al instanţelor, de interpretare şi aplicare a legii, ci se
limitează la a facilita judecătorului eliminarea ambiguităţilor ori dificultăţilor unor texte de lege,
ceea ce nu este cazul în prezenta cauză.
Interpretarea legii civile reprezintă o etapă în procesul aplicării acesteia, conţinutul
interpretării fiind tocmai stabilirea sensului voinţei legiuitorului, exprimată într-o anumită normă
de drept.
Necesitatea interpretării normei juridice rezidă în împrejurarea că, în procesul aplicării
legii, judecătorul trebuie să stabilească conţinutul exact al normei puse în faţa sa, prin clarificarea
şi lămurirea sensului acesteia, pentru a fi adecvată situaţiei de fapt prezentate, întrucât normele
legale au întotdeauna un caracter general şi impersonal, din care trebuie să se extragă esenţa
aplicabilă la cazul concret, rolul instanţelor de judecată fiind acela de a realiza o interpretare
cazuală sau judiciară care presupune ca, anterior soluţionării cauzei, să se studieze circumstanţele
particulare ale speţei deduse judecăţii, să se realizeze calificarea juridică a cererii şi, ulterior, să
se procedeze la interpretarea normei de drept şi aplicarea acesteia, pentru emiterea actului
jurisdicţional final.
69. În consecinţă, în contextul particular al acestei întrebări, situaţia relevată în cuprinsul
încheierii de sesizare are caracteristicile unei probleme curente cu care se confruntă instanţele
judecătoreşti, fiind în atributul exclusiv al instanţei de trimitere operaţiunea de identificare,
interpretare şi aplicare a textelor de lege incidente, în raport cu diferitele circumstanţe ce
caracterizează fiecare litigiu şi realizarea unui raţionament judiciar de către această instanţă.
70. De altfel, în privinţa dificultăţii chestiunii de drept supuse analizei se impune a fi
observat că, prin Decizia nr. 15/2016, anterior amintită, s-a statuat deja că: "distincţia între
norme imperative şi dispozitive se bazează pe criteriul interesului ocrotit, după cum acesta este
de ordin general sau particular", respectiv că "reglarea, între creditor şi executorul judecătoresc, a
modalităţii în care să se facă plata cheltuielilor de executare nu se află în sfera interesului public,
pentru că nu este vorba despre afectarea funcţiei publice pe care o exercită executorul, ci doar de
plata unor servicii prestate de către acesta".
O atare rezolvare dată acestei probleme de drept, prin care s-a statuat asupra unor repere
esenţiale în fundamentarea raţionamentului ce se impune a fi realizat de instanţa de trimitere,
impune concluzia că această chestiune litigioasă nu mai are aptitudinea de a ridica dificultăţi de
interpretare pentru a conduce la soluţii diferite şi de a de a deschide calea mecanismului de
unificare al pronunţării hotărârii prealabile.
71. De asemenea, scopul instituirii prin Codul de procedură civilă a unor limite temporale
până la care pot fi invocate anumite excepţii, inclusiv cele de ordine publică, a fost analizat
anterior prin hotărâri cu caracter obligatoriu pronunţate de instanţa supremă, reţinându-se că "s-a
urmărit să se dea o finalitate practică principiului accelerării judecăţii, reglementat de art. 6 alin.
(1) din Codul de procedură civilă" şi "evitarea desfiinţării tardive a unor hotărâri pronunţate
asupra fondului cauzei", prin efectul invocării acestor neregularităţi procedurale direct în căile de
atac, "producându-se, de asemenea, o responsabilizare atât a părţilor, cât şi a instanţei" (Decizia
nr. 31 din 11 noiembrie 2019, referitoare la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art.
131 din Codul de procedură civilă, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul
pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 133 din 19 februarie 2020).
229
72. Deopotrivă, prin formularea întrebării vizând modalitatea în care se aplică dispoziţiile
art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă, respectiv art. 480 alin. (6) din Codul de
procedură civilă, în ipoteza neîndeplinirii de către prima instanţă a obligaţiei de a stabili corect
cadrul judecăţii (în cazul unei coparticipări procesuale pasive), în lipsa cererii părţilor privind
trimiterea cauzei spre rejudecare, nu se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie o interpretare
abstractă a acestor texte legale, ci a unei problematici de principiu, cu un grad de generalitate
ridicat, anume aceea de a şti dacă în ipoteza admiterii apelului, ca efect al aprecierii ca fiind
fondat a unui prezumtiv motiv de apel, neinvocat de apelant şi în privinţa căruia nici instanţa de
apel nu a statuat că reprezintă un motiv de apel de ordine publică (în condiţiile în care executorul
judecătoresc nu a fost introdus în cauză în faza procesuală anterioară, neexistând o cerere a
părţilor iniţiale prin care să se solicite trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe), instanţa
de apel are a dispune trimiterea cauzei primei instanţe, apreciind întrunite condiţiile cumulative
impuse de art. 480 alin. (1) din Codul de procedură civilă, sau trebuie să procedeze la
rejudecarea contestaţiei la executare, ulterior introducerii în cauză a executorului judecătoresc,
conduită care ar contraveni însă prevederilor imperative reprezentate de art. 78 alin. (3) din
Codul de procedură civilă şi art. 478 alin. (1) din Codul de procedură civilă.
73. Prin acest demers, instanţa de trimitere practic solicită a se da o dezlegare cu privire la
modul de aplicare a prevederilor legale anterior enunţate la situaţia de fapt asupra căreia a fost
învestită să se pronunţe ca instanţă de apel, fără a se observa că astfel de dezlegări excedează
competenţelor Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
74. Or, aşa cum s-a arătat şi anterior, dezlegarea ce poate fi dată prin parcurgerea acestei
proceduri trebuie să fie una de principiu, având valenţele unei lămuriri asupra conţinutului şi
finalităţii textelor de lege supuse interpretării, adică a identificării voinţei legiuitorului, iar nu
determinarea unui anumit mod de aplicare a reglementării legale la o situaţie litigioasă pe care
autorul sesizărilor o consideră complexă.
75. În egală măsură, trebuie subliniat că rolul şi funcţia instanţelor judecătoreşti sunt
acelea de a interpreta şi aplica legea la cazul concret dedus judecăţii, spre a-i da acestuia o
rezolvare în raport cu norme legale din fondul activ legislativ, iar nu de a sancţiona în vreun fel
anumite politici legislative considerate, eventual, de natură a afecta calitatea legii.
Atât timp cât legiuitorul a limitat, prin condiţiile restrictive de admisibilitate, rolul
unificator al instituţiei juridice a hotărârii prealabile numai în scopul preîntâmpinării apariţiei
unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu şi numai în privinţa unor chestiuni de
drept dificile de a căror lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, sesizarea cu acest obiect
nu îndeplineşte cerinţele de admisibilitate impuse de lege. [...]
Soluția: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Cluj - Secţia a
III-a contencios administrativ şi fiscal, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru
dezlegarea următoarei chestiuni de drept:
Dacă, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 2.523 din Codul civil, publicarea în
Monitorul Oficial al României, Partea I, a Hotărârii Guvernului nr. 582/2015 pentru
modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 518/1995 privind unele drepturi şi obligaţii
ale personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter
temporar determină momentul obiectiv de la care reclamantul ar fi trebuit să cunoască existenţa
230
drepturilor reclamate având ca obiect drepturi băneşti reglementate de Hotărârea Guvernului
nr. 1.086/2004 pentru stabilirea sporurilor specifice şi a drepturilor de diurnă, cazare şi hrană
cuvenite personalului participant la misiuni în afara teritoriului statului român, cu modificările
şi completările ulterioare, nepublicată în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Considerente:
[...] 78. Procedând la verificarea primului aspect, anume dacă întrebarea formulată are
natura unei probleme de drept, se reţine că, potrivit art. 2.523 teza a doua din Codul civil:
"Prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune (...), după împrejurări,
trebuia să cunoască naşterea lui".
79. Reiese cu evidenţă, din conţinutul normei juridice enunţate, că determinarea
momentului la care titularul dreptului la acţiune trebuia să cunoască naşterea dreptului subiectiv
reclamat se face după împrejurări, aceasta însemnând că, de la caz la caz, este necesar să se
verifice dacă şi în ce măsură titularul dreptului concret pretins trebuia să cunoască faptul că
dreptul său la acţiune a luat naştere.
80. În condiţiile în care legea nu instituie reguli după care să se procedeze la evaluarea
capacităţii unei persoane de a cunoaşte naşterea dreptului prescriptibil şi nici repere orientative
pentru o asemenea evaluare, concluzia care se poate deduce este aceea că legiuitorul a lăsat
judecătorului deplina putere de a aprecia, în fiecare dintre situaţiile particulare ce formează
obiectul unei proceduri judiciare contencioase, dacă părţile interesate demonstrează că a fost
manifestată o conduită rezonabil de diligentă spre a se cunoaşte existenţa dreptului subiectiv în
coordonate adecvate pentru a fi exercitată o acţiune în justiţie validă.
81. Or, o asemenea evaluare poate fi realizată în modalitatea specifică fiecărei proceduri
judiciare contencioase, şi anume analizând probatoriul pe care părţile pot să îl furnizeze -
corespunzător poziţiei procesuale adoptate şi obligaţiei ce rezultă din art. 10 alin. (1) din Codul
de procedură civilă, conform căruia "Părţile au obligaţia (...) să-şi probeze pretenţiile şi apărările,
să contribuie la desfăşurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea
acestuia" - spre a justifica încadrarea ori neîncadrarea demersului judiciar al reclamantului în
termenul de prescripţie.
82. Prin urmare, din conţinutul regulii generale consacrate cu valoare de principiu în art.
2.523 din Codul civil trebuie desprinsă concluzia că, pentru stabilirea momentului obiectiv care
marchează începutul termenului de prescripţie, se impune verificarea unor aspecte de fapt ale
litigiului în care se iveşte o atare problemă.
83. Relaţionarea pe care instanţa de trimitere a făcut-o între prevederile art. 2.523 din
Codul civil, pe de o parte, şi prevederile Hotărârii Guvernului nr. 582/2015 şi ale Hotărârii
Guvernului nr. 1.086/2004, pe de altă parte, nu este de natură să conducă la o concluzie diferită
de cea expusă în precedent pentru că menţionatele hotărâri de Guvern nu conţin vreo dispoziţie
derogatorie de la regulile generale ale prescripţiei extinctive, după cum nu conţin vreo dispoziţie
neclară ori lacunară referitoare la aceeaşi materie a prescripţiei. Trimiterea pe care Hotărârea
Guvernului nr. 582/2015 o face la drepturile de natură salarială reglementate prin Hotărârea
Guvernului nr. 1.086/2004 şi împrejurarea că acest din urmă act normativ nu a fost publicat în
Monitorul Oficial al României, Partea I, constituie repere obiective care se cer a fi avute în
vedere în demersul de evaluare a conduitei reclamantului, respectiv a diligenţei pe care acesta
trebuia să o manifeste spre a cunoaşte naşterea dreptului litigios.
84. Se impune a fi menţionat şi că nepublicarea în Monitorul Oficial al României, Partea
I, a Hotărârii Guvernului nr. 1.086/2004 are ca aparentă justificare faptul că aceasta reprezintă un
act normativ ce reglementează drepturi şi obligaţii specifice unor raporturi juridice generate de
231
participarea forţelor armate la misiuni în afara teritoriului statului român şi, din acest motiv, se
circumscrie excepţiei permise de teza finală a art. 108 alin. (4) din Constituţie şi de art. 11 alin.
(2) din Legea nr. 24/2000. În cadrul procedurii pendinte, analiza va avea ca premisă regularitatea
acestei calificări a respectivului act normativ şi, implicit, a caracterului de a fi nesusceptibil de
publicare în Monitorul Oficial al României, Partea I, prin actul de sesizare nefiind evidenţiată
vreo problemă de interpretare din această perspectivă.
85. Astfel, deşi din principiul general de drept "nemo censetur ignorare legem" decurge
prezumţia de cunoaştere a legii, aceasta nu poate opera în privinţa Hotărârii Guvernului nr.
1.086/2004 pentru că prezumţia este într-o necesară şi directă relaţie cu aducerea la cunoştinţă a
actului normativ prin publicare în Monitorul Oficial al României, Partea I. Neavând regimul
juridic de act normativ publicat pe această cale căreia legiuitorul, prin art. 108 alin. (4) din
Constituţie şi art. 11 din Legea nr. 24/2000, îi conferă valoarea de unică sursă de aducere la
cunoştinţa generală a informaţiilor privind conţinutul actelor normative, în privinţa hotărârii de
Guvern în discuţie nu poate opera prezumţia de cunoaştere menţionată anterior.
86. Pe de altă parte, trebuie avut în vedere faptul că nici în lege, nici în principiile
generale de drept consacrate doctrinar şi jurisprudenţial nu se regăseşte suportul necesar spre a
deduce o prezumţie legală de necunoaştere a legii în cazul în care este vorba de textul unui act
normativ nepublicat în modalitatea specifică menţionată anterior. O asemenea reglementare
trebuie privită ca orice act juridic care produce efecte faţă de destinatarii drepturilor şi
obligaţiilor pe care le instituie, iar în situaţiile în care se ivesc litigii cu privire la aceste drepturi
şi obligaţii se impune a se verifica în concret dacă respectivii destinatari au avut acces la
informaţii suficiente spre a lua cunoştinţă de conţinutul actului ce li se adresează.
87. Aşadar, este necesar a se stabili, în fiecare litigiu în parte, dacă şi în ce măsură
destinatarul unui act normativ nepublicat a avut posibilitatea de a afla despre existenţa lui, spre a
solicita să i se asigure accesul la textul respectivului act şi dacă acesta a fost împiedicat să
cunoască reglementările relevante, în pofida demersurilor utile şi adecvate pe care le-a întreprins
pentru o atare finalitate. Într-un context particular precum cel din litigiul aflat pe rolul instanţei
de trimitere trebuie verificat şi dacă regulile de funcţionare internă ale instituţiei deţinătoare
obligă la informarea persoanei interesate cu privire la conţinutul actului normativ nepublicat care
priveşte statutul său profesional, ţinându-se cont inclusiv de încadrarea sau neîncadrarea acestui
act în categoria celor secretizate.
88. Astfel, în cadrul litigiului în care a fost formulată sesizarea pendinte, problema
identificată de instanţa de trimitere nu constituie o chestiune de drept, care să aibă potenţialul de
a fi soluţionată în procedura de excepţie reglementată prin art. 519 din Codul de procedură civilă.
Titularul sesizării trebuie să decidă dacă împrejurările de fapt ale speţei relevă că reclamantul a
făcut demersuri utile şi adecvate pentru a cunoaşte dreptul conferit de Hotărârea Guvernului nr.
1.086/2004 de a primi diurna în valută şi sumele destinate facilitării relaţiilor cu familia,
cunoaştere care să fi fost îndeajuns de cuprinzătoare pentru a formula o acţiune în pretenţii al
cărei obiect să fie pentru instanţă determinat ori determinabil. Or, un asemenea demers
decizional este unul care ţine exclusiv de aplicarea legii în speţa concretă şi nicidecum unul care
să reliefeze un cadru normativ neclar, lacunar ori conţinând reglementări contradictorii.
89. În acest context este util a fi observat că din jurisprudenţa ce a fost comunicată
instanţei supreme - în cadrul demersului uzual de consultare a instanţelor judecătoreşti cu privire
la chestiunea ce formează obiectul prezentei sesizări - se poate constata că, în litigii similare,
instanţele de fond au realizat o analiză complexă a probelor, incluzând şi clauzele din contractele
pe care părţile reclamante le-au încheiat premergător plecării lor în misiuni de natura celor la
232
care se referă prevederile Hotărârii Guvernului nr. 1.086/2004, şi au stabilit în urma acestui
demers analitic dacă reclamanţii din respectivele procese trebuiau sau nu să cunoască naşterea
dreptului la despăgubire.
90. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că însăşi argumentarea celor două ipoteze de
interpretare pe care instanţa de trimitere le-a evocat ca posibile răspunsuri la întrebarea formulată
prefigurează situaţii de fapt, şi anume: o primă situaţie în care s-ar aprecia că reclamantul trebuia
să cunoască existenţa dreptului litigios din perspectiva împrejurării că el este conferit printr-un
act normativ nepublicat (Hotărârea Guvernului 1.086/2004) şi că un alt act normativ publicat
ulterior descrie în mod insuficient dreptul litigios concomitent cu trimiterea către incidenţa
actului nepublicat în Monitorul Oficial al României, Partea I; o a doua situaţie în care norma de
trimitere conţinută în actul normativ publicat ulterior ar putea fi apreciată ca o împrejurare
suficientă spre a se concluziona că reclamantul trebuia să cunoască existenţa dreptului litigios.
91. În mod neîndoielnic, ambele ipoteze prefigurate astfel de instanţa de trimitere implică
aprecieri punctuale, particularizate în raport cu situaţia reclamantului din fiecare proces pentru că
- aşa cum s-a reţinut în precedent - legiuitorul a stabilit explicit, prin art. 2.523 teza a doua din
Codul civil, că este necesar a se determina "după împrejurări" situaţia în care titularul dreptului
la acţiune "trebuia" să cunoască naşterea acestui drept. Din perspectiva acestei norme, în
coordonatele litigiului în care a fost formulată sesizarea, adoptarea celor două hotărâri de Guvern
şi modalitatea în care puteau fi cunoscute de funcţionarul public cu statut de poliţist drepturile pe
care acestea le reglementează constituie aspecte de fapt care impun instanţei judecătoreşti
sesizate să stabilească - având în vedere ansamblul probelor administrate la iniţiativa părţilor sau
prin exercitarea rolului activ al instanţei şi făcând o apreciere adecvată - în privinţa gradului de
accesibilitate pentru reclamant a prevederilor normative care îi conferă drepturile băneşti
litigioase.
92. Nu în ultimul rând este util a fi observat că, relativ la modalitatea de determinare a
începutului curgerii prescripţiei, prin Decizia nr. 22 din 24 iunie 2019 pronunţată de Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, pornind de la
conţinutul art. 2.523 din Codul civil, s-a stabilit că: "(...) regula generală instituită de noul Cod
civil privind începutul prescripţiei extinctive are, de asemenea, un caracter mixt, prezentând
caracteristica stabilirii - alternativ - a două momente de la care prescripţia începe să curgă, şi
anume: un moment subiectiv, principal, constând în data cunoaşterii naşterii dreptului la acţiune,
şi un moment obiectiv, subsidiar, constând în data când, după împrejurări, trebuia cunoscută
naşterea acestui drept. Prin urmare, simpla încălcare a dreptului subiectiv, deşi implică naşterea
dreptului la acţiune, nu atrage şi începutul prescripţiei extinctive, dacă titularul dreptului la
acţiune nu a cunoscut, în mod efectiv, actele sau faptele de care legea leagă naşterea dreptului la
acţiune şi nici, după împrejurări, nu trebuia să le cunoască. Dacă titularul dreptului la acţiune nu
are cunoştinţă de elementele minime care fundamentează dreptul său, respectiv actul sau faptul
juridic, licit sau ilicit, şi cel care este ţinut să răspundă, atunci nu poate acţiona, astfel încât, dacă
prescripţia ar începe să curgă, curgerea ar fi nejustificată, căci aceste elemente pot să nu fie
cunoscute, după cum s-a arătat, la data încălcării dreptului subiectiv.
În felul acesta, prin noua regulă edictată, legiuitorul încearcă să evite riscul ca prescripţia
să se împlinească înainte ca ea să fi început efectiv să curgă, deoarece titularului dreptului la
acţiune nu i se poate reproşa inacţiunea, cât timp nu avea posibilitatea reală de a face acte
întreruptive, din cauza necunoaşterii existenţei dreptului sau a exigibilităţii acestuia ori a celui
care ar fi ţinut să răspundă, după caz.
233
În sistemul actualului Cod civil, momentul începutului prescripţiei extinctive, în lipsa
unei reguli speciale, trebuie determinat de instanţa de judecată numai pe baza unui probatoriu
complex, deoarece trebuie stabilită nu numai data naşterii dreptului la acţiune, ci şi dacă titularul
lui avea cunoştinţă ori trebuia să cunoască acest fapt.
În concluzie, aşa cum a arătat şi autorul sesizării, momentul la care persoana vătămată
printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei
constituie o împrejurare de fapt, care trebuie dovedită printr-un probatoriu serios, nefiind legată
în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul
rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia".
93. Concluzionând prin prisma considerentelor anterior expuse, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie reţine că întrebarea formulată de instanţa de trimitere are ca obiect dezlegarea unei
chestiuni de fapt, iar nu a unei chestiuni de drept apte a forma obiect al unei rezolvări de
principiu pe calea mecanismului de unificare a practicii judiciare care îşi găseşte reglementarea
în art. 519 din Codul de procedură civilă. Prin sesizarea formulată nu se urmăreşte stabilirea
înţelesului sau a conţinutului normei juridice, ci, mai degrabă, pornind de la un anumit rezultat al
interpretării dispoziţiilor legale, se are în vedere doar aplicarea normei, cu scopul de a identifica
soluţia ce trebuie dispusă în cauză.
94. Nefiind vorba de o sesizare care să privească dezlegarea unei probleme de drept, în
mod evident nu se poate vorbi de trăsătura caracterului veritabil ce este specific unei chestiuni de
drept posibil a fi dezlegată în cadrul mecanismului de unificare a practicii judiciare instituit prin
art. 519 din Codul de procedură civilă. [...]
Soluția: Respinge ca inadmisibilă sesizarea formulată de Curtea de Apel Ploieşti - Secţia
a II-a civilă privind dezlegarea următoarelor probleme de drept: "în interpretarea dispoziţiilor
art. 3 şi 4 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 77/2016, prin darea în plată a unui singur imobil se pot
stinge creanţe izvorând din două sau mai multe contracte de credit încheiate de debitor cu
acelaşi creditor?;
- prin sintagma «creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona,
construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă» folosită în
art. 4 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 77/2016 a fost avut în vedere scopul prefigurat de consumator
la încheierea contractului, care poate fi dovedit cu orice mijloc de probă, sau cel consemnat
efectiv în contractul de credit, cunoscut de creditor la momentul încheierii contractului şi care
poate fi dovedit cu menţiunea contractuală?".
Considerente:
[...] 59. Referitor la prima întrebare: "în interpretarea dispoziţiilor art. 3 şi 4 alin. (1) lit. c)
din Legea nr. 77/2016, prin darea în plată a unui singur imobil se pot stinge creanţe izvorâte din
două sau mai multe contracte de credit încheiate de debitor cu acelaşi creditor?" se reţin
următoarele:
60. În speţă, debitorii au încheiat cu acelaşi creditor două credite, unul dintre acestea
garantat cu ipotecă asupra unui imobil proprietatea debitorilor, însă pentru cel de-al doilea credit,
părţile nu au prevăzut niciun fel de garanţie. Debitorii, prin notificarea transmisă contestatoarei
creditoare, au solicitat stingerea obligaţiilor asumate prin cele două contracte de credit prin darea
234
în plată a imobilului, în condiţiile în care numai unul dintre cele două credite este garantat cu
ipotecă asupra imobilului.
61. Instanţa de fond şi instanţa de apel au reţinut în privinţa celui de-al doilea credit că
acesta nu intră sub incidenţa Legii nr. 77/2016 din cauza faptului că nu este garantat printr-o
ipotecă imobiliară.
62. Recurenţii invocă în motivele de recurs faptul că s-a aplicat greşit Legea nr. 77/2016
pentru că, din conţinutul legii, nu rezultă că legiuitorul a înţeles să restrângă incidenţa instituţiei
dării în plată la un singur contract.
63. Potrivit dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 77/2016: "Prin derogare de la dispoziţiile
Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, consumatorul are
dreptul de a i se stinge datoriile izvorâte din contractele de credit cu tot cu accesorii, fără costuri
suplimentare, prin darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea creditorului, dacă în termenul
prevăzut la art. 5 alin. (3) părţile contractului de credit nu ajung la un alt acord."
64. Este adevărat că legea nu restrânge posibilitatea stingerii obligaţiilor de plată izvorând
din două contracte de credit, încheiate cu acelaşi creditor, însă din dispoziţiile art. 3, precum şi
din economia întregii legi rezultă cerinţa existenţei unei garanţii imobiliare pentru fiecare dintre
aceste credite.
65. Atât timp cât unul dintre credite nu este garantat cu un bun imobil, nu se poate da în
plată respectivul imobil pentru stingerea datoriei provenite din acest credit.
66. Aşa cum prevede art. 3 din Legea nr. 77/2016, darea în plată a imobilului conduce la
stingerea întregii creanţe principale şi a accesoriilor.
67. Vor fi avute astfel în vedere atât partea din capital rămasă de achitat la momentul
dării în plată, cât şi dobânzile, penalităţile, comisioanele şi orice alte sume "izvorând din
contractul de credit ipotecar" [art. 5 alin. (1) din Legea nr. 77/2016].
68. Cu toate că art. 10 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 prevede că "va fi stinsă orice
datorie a debitorului faţă de creditor", limita efectului extinctiv al dării în plată trebuie
circumscrisă la datoria "izvorând din contractul de credit ipotecar" [art. 5 alin. (1) din Legea nr.
77/2016] sau, în aceeaşi raţiune, la obligaţiile "născute din contractul de credit ipotecar" [art. 8
alin. (1) din Legea nr. 77/2016].
69. Pe de altă parte, pentru stingerea creanţei izvorând dintr-un contract de credit şi a
accesoriilor sale prin dare în plată, art. 4 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 77/2016 prevede
următoarea condiţie: "creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona,
construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă sau,
indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având
destinaţia de locuinţă".
70. Aşadar, pentru a răspunde la întrebarea nr. 1 din sesizare, ["în interpretarea
dispoziţiilor art. 3 şi 4 alin. (1) lit. c din Legea nr. 77/2016, prin darea în plată a unui singur
imobil se pot stinge creanţe izvorâte din două sau mai multe contracte de credit încheiate de
debitor cu acelaşi creditor"] trebuie îndeplinită condiţia ca ambele credite să fie garantate cu
respectivul imobil. Câtă vreme imobilul nu a fost ipotecat pentru garantarea ambelor credite, nu
se poate pune problema stingerii acestora prin darea în plată a imobilului, ci numai a creditului
pentru care a fost ipotecat imobilul.
71. În principiu, când un imobil este afectat garanţiei pentru două sau mai multe credite
acordate de acelaşi creditor către acelaşi debitor, se apreciază că darea în plată va putea fi
realizată cu privire la ambele credite. În această situaţie însă trebuie să se verifice dacă sunt
îndeplinite condiţiile impreviziunii în raport cu ambele credite.
235
72. În litigiul de faţă, în condiţiile în care imobilul nu este afectat garanţiei pentru ambele
credite, răspunsul la întrebarea nr. 1 nu are relevanţă asupra soluţionării pe fond a cauzei.
73. Aşa fiind, relativ la această întrebare nu este îndeplinită condiţia referitoare la relaţia
de dependenţă dintre dezlegarea chestiunii de drept şi soluţionarea pe fond a cauzei.
74. În ceea ce priveşte întrebarea nr. 2, anume: "prin sintagma «creditul a fost contractat
de consumator cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un
imobil cu destinaţie de locuinţă», folosită la art. 4 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 77/2016, a fost
avut în vedere scopul prefigurat de consumator la încheierea contractului, care poate fi dovedit
prin orice mijloc de probă, sau cel consemnat efectiv în contractul de credit, cunoscut de creditor
la momentul încheierii contractului şi care poate fi dovedit cu menţiunea contractului?" este
îndeplinită condiţia referitoare la relaţia de dependenţă dintre dezlegarea chestiunii de drept şi
soluţionarea pe fond a cauzei.
75. Astfel, în considerentele deciziei pronunţate de Tribunalul Prahova se reţine că: "în
ceea ce priveşte contractul de credit încheiat în anul 2007, instanţa de fond a reţinut că acesta a
avut ca scop acoperirea unor nevoi personale nenominalizate, acesta fiind scopul reţinut în cadrul
contractului de credit".
76. În motivarea recursului se susţine că a fost aplicată greşit Legea nr. 77/2016,
reţinându-se că debitorilor nu li se aplică criteriul devalorizării ca parte componentă a teoriei
impreviziunii, deoarece în contract nu este specificat faptul că împrumutul ar fi fost contractat în
vederea achiziţionării unei locuinţe, creditul fiind acordat pentru nevoi personale nenominalizate,
astfel cum rezultă din cuprinsul contractului de credit.
77. Aşadar, lămurirea chestiunii de drept este esenţială pentru soluţionarea pe fond a
cauzei.
78. Pentru a fi vorba însă de o problemă de drept reală, în doctrină s-a arătat că trebuie ca
norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară.
79. Altfel spus, chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată
de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet,
fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai
fi în vigoare.
80. De asemenea, prin Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, pronunţată de Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, s-a statuat, cu valoare de principiu, că: ". .
. în sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu procedura pronunţării unei hotărâri prealabile
trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să
prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în
scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar
putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii".
81. Din interpretarea literală a sintagmei "creditul a fost contractat de consumator cu
scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie
de locuinţă", folosită la art. 4 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 77/2016, rezultă că determinant este
scopul avut în vedere de consumator, şi nu scopul pentru care a fost acordat de creditor.
82. Dacă în cuprinsul contractului de credit nu se prevede scopul creditului debitorul va
putea face dovada, cu elemente extrinseci contractului, că a contractat creditul pentru unul dintre
scopurile enunţate de lege: de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un
imobil.
236
83. Esenţial fiind scopul pentru care "creditul a fost contractat de consumator", cerinţa
evocată de art. 4 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 77/2016 este îndeplinită şi în cazul în care, prin
ipoteză, creditul a fost acordat de creditor fără ca acesta să cunoască sau să condiţioneze creditul
de scopul utilizării sumelor împrumutate.
84. Se observă că textul legal a cărui interpretare o solicită instanţa de trimitere este
redactat cu suficientă claritate, iar interpretarea logică şi gramaticală a acestuia nu comportă o
reală şi serioasă dificultate, de natură a fi dedusă dezlegării în cadrul procedurii prealabile.
85. Rezultă, din cele ce preced, că instanţa de trimitere dispune de suficiente repere de
analiză care să îi permită interpretarea corectă a chestiunii de drept care face obiectul sesizării,
veritabil obstacol pentru judecătorii recursului. [...]
Secţia civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei
chestiuni de drept:
Dacă prevederile art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009
privind acordarea voucherelor de vacanţă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.
94/2014, cu modificările şi completările ulterioare - forma în vigoare în perioada 1 iulie 2017-
30 noiembrie 2018, se interpretează în sensul că instituţiile şi autorităţile publice la care se
referă această normă legală acordă, sub condiţia de a fi prevăzute sume în buget alocate cu
această destinaţie, în perioada 1 iulie 2017-30 noiembrie 2018, exclusiv o indemnizaţie de
vacanţă sau o primă de vacanţă, după caz, sub formă de vouchere, în cuantum fix de 1.450 lei
pentru un salariat sau pot acorda o indemnizaţie de vacanţă sau primă de vacanţă, sub formă de
vouchere, în cuantum mai mic de 1.450 lei pentru un salariat, dacă sumele prevăzute în buget,
alocate cu această destinaţie, nu sunt suficiente pentru a se acorda astfel de drepturi în cuantum
de 1.450 lei pentru fiecare salariat.
Considerente:
[...] 67. Instanţa de trimitere nu a oferit nicio argumentare asupra dificultăţii de
interpretare a textelor legale invocate şi nici nu a arătat de ce chestiunile de drept în discuţie sunt
susceptibile a da naştere unor interpretări diferite.
68. Mai mult chiar, din punctul de vedere formulat asupra problemei de drept (a se vedea
paragrafele 44-46, supra) rezultă că instanţa de trimitere însăşi nu a avut nicio dificultate în
interpretarea normei legale, opinia exprimată fiind expusă clar şi argumentat, cu indicarea
metodelor de interpretare utilizate, concluzionând în sensul înţelesului unic şi vădit neîndoielnic
al normei a cărei interpretare o solicită.
69. În schimb, în favoarea unei opinii contrare celei împărtăşite de instanţa de trimitere,
nici părţile şi nici completul de judecată nu au adus vreun argument de interpretare a normei
legale în discuţie.
70. Alternativa acordării unor vouchere de vacanţă de către angajatorii menţionaţi la art. 1
alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă nr. 8/2009 (forma în vigoare pentru intervalul 1 iulie 2017-30
noiembrie 2018) într-un cuantum inferior cuantumului fix stabilit de această normă se regăseşte
însă în punctele de vedere comunicate de instanţele judecătoreşti din ţară (susţinute şi printr-o
practică judiciară nesemnificativă ca întindere), în limita sumelor efectiv alocate în buget cu o
237
astfel de destinaţie, prin ipoteză, insuficiente pentru acordarea dreptului tuturor angajaţilor, în
cuantumul stabilit de lege.
71. Cu toate acestea, din argumentarea acestor soluţii şi puncte de vedere nu rezultă că s-a
avut în vedere conţinutul intrinsec al normei de la art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 8/2009 sau necesara coroborare cu alte norme din acelaşi act normativ, în
condiţiile în care acest text legal nu conţine vreo formulare echivocă în privinţa cuantumului
voucherelor de vacanţă acordate de angajatorii instituţii/autorităţi publice centrale sau locale, ci,
preponderent, în cuprinsul acestora, au fost redate considerente de echitate, străine de regulile şi
metodele de interpretare a normelor juridice.
72. Totodată, în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept
(Decizia nr. 2 din 22 ianuarie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 178 din 26 februarie 2018), s-a statuat că: "38. (...) punctul de vedere al instanţei trebuie să
aibă o anumită complexitate şi necesită un examen real al cauzei, respectiv o interpretare proprie
a textului normativ supus dezbaterii, ce urmează a fi reflectat în punctul de vedere al
completului, astfel cum acesta este reglementat în dispoziţiile art. 520 din Codul de procedură
civilă. Cerinţa normei impune, totodată, ca punctul de vedere al instanţei să întrevadă explicit
care este pragul de dificultate al întrebării şi în ce măsură acesta depăşeşte obligaţia ordinară a
instanţei de a interpreta şi aplica legea în cadrul soluţionării unui litigiu. De asemenea, trebuie să
cuprindă o justificare a modului în care chestiunea de drept care face obiectul sesizării este
susceptibilă de interpretări diferite, necesitând astfel o dezlegare de principiu. (...) 42. Rolul
completului de judecată care iniţiază sesizarea este acela de a arăta, sigur şi categoric, norma a
cărei interpretare se solicită, caracterul său determinant în soluţionarea pe fond a cauzei, dar şi de
a evidenţia argumentele care susţin caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de
natură a conduce, în final, la interpretări diferite, precum şi a dificultăţii completului în a-şi
însuşi o anumită interpretare, demonstrând, în această manieră, necesitatea de a apela la
mecanismul de unificare."
73. Pretinsa problemă de drept supusă interpretării nu implică o reală dificultate, în
contextul în care dispoziţiile legale indicate de instanţa de trimitere nu sunt nici lacunare, nici
incomplete sau neclare, neexistând riscul apariţiei unei practici neunitare.
74. Instanţa de trimitere solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să stabilească dacă
prevederile art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 (forma în vigoare în
intervalul 1 iulie 2017-30 noiembrie 2018) pot fi interpretate în sensul că ar permite acordarea,
de către instituţiile şi autorităţile publice determinate de textul legal în discuţie, a unor
indemnizaţii de vacanţă/prime de vacanţă, sub formă de vouchere, într-un cuantum mai mic de
1.450 lei pentru un salariat.
75. Pentru lămurirea acestei chestiuni, completul de judecată are la îndemână metodele de
interpretare gramaticală şi sistematică (comparativă), identificate în încheierea de sesizare, cu
ajutorul cărora s-a impus concluzia că suma de 1.450 lei este un cuantum fix, spre deosebire de
situaţia altor angajatori decât cei menţionaţi la alin. (2), prevăzută la art. 1 alin. (4) din Ordonanţa
de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, care pot acorda contravaloarea a "maximum şase salarii de
bază minime brute pe ţară", sub formă de vouchere de vacanţă.
76. Pe de altă parte, în încheierea de sesizare se menţionează că este "un element
necontestat în speţă împrejurarea că intimatul-pârât se încadrează în categoria instituţiilor publice
la care face referire art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009".
238
77. În acest context se observă că instanţa de trimitere nu analizează şi incidenţa
dispoziţiilor art. 1 alin. (25) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 (forma în vigoare
în perioada 1 iulie 2017-30 noiembrie 2018), conform cărora: "În cazul instituţiilor şi
autorităţilor publice centrale şi locale, modalitatea de acordare a indemnizaţiilor de vacanţă se
stabileşte prin hotărâre a Guvernului, fără a se diminua cuantumul anual (subl. ns.) acordat
salariaţilor din administraţia publică centrală şi locală pentru vouchere de vacanţă sau
echivalent."
78. În plus, aşa cum s-a opinat la nivelul mai multor curţi de apel, pentru facila
interpretare a normei în cauză, sunt relevante următoarele considerente ale Deciziei nr. 39 din 29
mai 2017, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept:
"64. Formula legislativă fermă regăsită în conţinutul normei art. 1 alin. (2) din Ordonanţa
de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 - «acordă» -, în opoziţie cu cea dispozitivă din conţinutul art.
1 alin. (1) şi art. 11 din acelaşi act normativ -«pot acorda» - determină concluzia neîndoielnică în
sensul că, în sfera raporturilor de muncă ce apar la nivelul angajatorului instituţie publică
centrală şi/sau locală, se instituie un veritabil drept în beneficiul angajatului - personal încadrat
prin încheierea unui contract individual de muncă în cadrul unei unităţi bugetare. Acest drept nu
este însă unul pur şi simplu, ci este unul condiţionat deoarece, potrivit aceleiaşi norme a art. 1
alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, acordarea primelor de vacanţă sub
forma voucherelor de vacanţă nu se poate realiza decât «în condiţiile legii».
65. Aceste condiţii sunt descrise în conţinutul art. 1 alin. (3) şi (4) din acelaşi act
normativ pentru unităţile din domeniul bugetar, prin aceea că voucherele de vacanţă se acordă în
limitele sumelor prevăzute cu această destinaţie în bugetul de stat sau, după caz, în bugetele
locale, iar nivelul lor maxim poate reprezenta contravaloarea a 6 salarii de bază minime brute pe
ţară garantate în plată, pentru un salariat, în decursul unui an fiscal.
66. Aşadar, existenţa dreptului angajatului unei instituţii bugetare de a beneficia de prime
de vacanţă sub forma tichetelor/voucherelor de vacanţă este subsumată condiţiei legale a alocării
în bugetul instituţiei respective de sume cu această destinaţie."
79. Dezlegarea dată prin Decizia nr. 39 din 29 mai 2017 cu privire la natura juridică a
beneficiilor la care se referă dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
8/2009 poate fi avută în vedere pentru determinarea condiţiilor legale în care se acordă
indemnizaţia de vacanţă/prima de vacanţă.
80. În acest sens, exprimându-şi punctul de vedere asupra problemei de drept, instanţa de
trimitere se raportează în mod expres la "cele statuate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
prin Decizia nr. 39 din 29 mai 2017", deşi, anterior, în cuprinsul încheierii de sesizare (a se vedea
paragraful 37, supra), a reţinut în mod contradictoriu că prin această decizie "nu s-a statuat
tangenţial asupra chestiunii de drept".
81. Reamintind că obiectul procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă
constă în interpretarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unor norme de drept
îndoielnice, lacunare sau neclare, care sunt determinante pentru soluţionarea pe fond a cauzei, iar
finalitatea demersului constă în împiedicarea apariţiei unei practici judiciare neunitare în materie,
a cărei sursă este interpretarea divergentă a unei anumite chestiuni de drept, instanţa supremă nu
poate fi învestită în cadrul acestei proceduri cu însăşi aplicarea legii în scopul soluţionării cauzei
respective, atribut ce intră şi trebuie să rămână în sfera de competenţă exclusivă a instanţei de
judecată. [...]
239
Soluția: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău - Secţia
de drept:
Art. 39 alin. (1) din Legea nr. 307/2006 privind apărarea împotriva incendiilor,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare, trebuie interpretat în sensul că
încadrarea în concret a personalului angajat al serviciilor de urgenţă voluntare în condiţii de
muncă speciale se face în conformitate cu procedura prevăzută de Hotărârea Guvernului nr.
1.025/2003 privind metodologia şi criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în
condiţii speciale, cu modificările şi completările ulterioare, sau prin aplicarea Hotărârii
Guvernului nr. 1.294/2001 privind stabilirea locurilor de muncă şi activităţilor cu condiţii
deosebite, condiţii speciale şi alte condiţii, specifice pentru cadrele militare în activitate, cu
modificările ulterioare, şi a Ordinului ministrului de interne nr. 283/2002 privind încadrarea
personalului Ministerului de Interne în condiţii de muncă deosebite, speciale şi alte condiţii?
Considerente:
[...] 71. În expunerea punctului de vedere asupra admisibilităţii sesizării, instanţa de
trimitere a afirmat că de lămurirea chestiunii de drept depinde soluţionarea pe fond a cauzei, fără
a expune vreun considerent în argumentarea caracterului determinant al problemei de drept care
face obiectul cererii de pronunţare a unei hotărâri prealabile ori a dificultăţii acesteia.
72. Această deficienţă a actului de sesizare, ce nu poate fi complinită din oficiu în cadrul
procesual de faţă, este cu atât mai evidentă cu cât sentinţa primei instanţe a fost motivată
exclusiv prin prisma efectelor Deciziei nr. 12 din 23 mai 2016, pronunţată de Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, iar instanţa de sesizare nu oferă
niciun argument referitor la posibilitatea înlăturării acestora şi aplicării altor norme, respectiv a
celor invocate de reclamant pe calea acţiunii iniţiale şi în cuprinsul motivelor de apel, şi nicio
analiză privind raportul dintre cele două categorii de norme.
73. Din modalitatea de formulare a întrebării de către instanţa de sesizare rezultă că
aceasta nu a realizat o veritabilă analiză a normelor de drept incidente în cauză, solicitând o
soluţie în acest sens din partea completului special constituit în vederea dezlegării unor chestiuni
de drept. Acest scop nu corespunde rolului mecanismului de unificare, prin intermediul căruia
completul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este ţinut să pronunţe o hotărâre prin care să dea o
rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizat. Or, aceasta presupune drept
premise identificarea normelor de drept aplicabile de către instanţele de sesizare şi desprinderea
din acestea a unor chestiuni de drept de principiu, susceptibile de a genera practică neunitară,
prin modalitatea posibil duală de interpretare. Doar asemenea chestiuni de drept, cu un anume
grad de abstractizare şi generalizare, ar urma să fie soluţionate pe cale incidentală de către Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, identificarea
normei şi aplicarea în concret la o cauză pendinte rămânând atributul exclusiv al instanţelor de
drept comun.
74. În aceste condiţii, constatând că actul de sesizare nu cuprinde referiri nici cu privire la
gradul ridicat de dificultate al problemei de drept avansate, necesar pentru a justifica intervenţia
mecanismului de unificare, acest aspect va fi corelat cu neîndeplinirea în concret a cerinţei
noutăţii. Instanţa de sesizare ar fi fost singura în măsură să justifice acest aspect de o manieră
care să facă util un răspuns din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în cauza pendinte şi în
alte posibile litigii ce s-ar fi putut înregistra pe rolul instanţelor prin identificarea normei
240
aplicabile şi a unor chestiuni de drept cu un anume grad de abstractizare, susceptibile de a primi
soluţionări diferite în jurisprudenţă, în absenţa acestui mecanism de unificare.
75. Astfel, deşi soluţia primei instanţe a fost fundamentată pe efectele Deciziei nr. 12 din
23 mai 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în
interesul legii, în cuprinsul prezentei sesizări, cu prilejul analizării condiţiilor de admisibilitate,
instanţa de apel nu oferă nicio argumentare referitoare la subzistenţa noutăţii şi a dificultăţii
chestiunii de drept în raport cu efectele obligatorii ale acestei decizii.
76. Pe de altă parte, de principiu, cerinţa noutăţii nu se analizează din perspectiva
jurisprudenţei proprii a completului de sesizare, ci implică o serie de demersuri prealabile de
verificare a jurisprudenţei la nivel naţional, mai ales a celei pronunţate de Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie în cadrul mecanismelor de unificare, ce ar putea oferi soluţii relevante şi în cauza
pendinte, diminuând gradul de noutate al chestiunii de drept identificate. Cât timp această cerinţă
de admisibilitate nu poate fi analizată prin raportare la conţinutul actului de sesizare, demersul
instanţei de trimitere nu poate fi suplinit ulterior prin verificările realizate în cadrul procedurii de
soluţionare a unei asemenea sesizări. [...]
Soluția: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Olt - Secţia I
drept:
"1. Dacă în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 670 alin. (1) şi (6) din Codul de
procedură civilă, având în vedere şi Decizia R.I.L. nr. 8/2016 şi Decizia nr. 15/2016 - Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Biroul executorului judecătoresc are calitate
procesuală pasivă în contestaţia la executare în care se solicită anularea încheierii de stabilire
avans cheltuieli necesare continuării procedurii de executare silită, fiind aplicabile dispoziţiile
art. 78 alin. (1) din Codul de procedură civilă sau ale art. 78 alin. (2) din Codul de procedură
civilă referitoare la introducerea forţată în cauză, din oficiu, a altor persoane.
2. Ca urmare a răspunsului la prima întrebare, să se interpreteze dacă instanţa de apel
poate invoca din oficiu ca motiv de nelegalitate a hotărârii primei instanţe lipsa coparticipării
procesuale pasive a Biroului executorului judecătoresc, în cazul în care acesta nu a avut
calitatea de intimat în cauză, însă s-a respins contestaţia la executare pentru lipsa calităţii
debitorului, motivându-se că are calitate Biroul executorului judecătoresc, cu consecinţa
aplicării dispoziţiilor art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă, fiind formulată de către
apelantă cerere privind trimiterea cauzei spre rejudecare."
Considerente:
[...] 70. Întrebările adresate Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu se circumscriu unei
interpretări in abstracto a unor dispoziţii legale şi nici nu vizează chestiuni de drept punctuale,
concrete, adecvate speţei, în realitate, faţă de modalitatea formulării întrebărilor de către instanţa
de trimitere, rezultând că ceea ce se solicită Înaltei Curţi reprezintă o rezolvare a cauzei raportat
la elementele de fapt din dosar. Or, potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea
trebuie să vizeze exclusiv probleme de interpretare a legii, operaţiunile de identificare,
interpretare şi aplicare a unor texte de lege la anumite circumstanţe ce caracterizează fiecare
litigiu neputând fi transferate completului constituit pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile,
ci revin instanţei de judecată învestite cu soluţionarea cauzei.
241
71. Deopotrivă, deşi art. 519 din Codul de procedură civilă instituie aptitudinea titularului
sesizării de a hotărî dacă o chestiune de drept are pertinenţa necesară pentru a face obiectul
sesizării, totuşi revine Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie sarcina analizării pertinenţei întrebării şi
necesităţii pronunţării unei hotărâri prealabile.
72. În cauză, prin prima întrebare prealabilă se solicită, mai întâi, interpretarea şi
aplicarea unor dispoziţii de drept procesual care reglementează obligaţia de a avansa cheltuielile
de executare şi titularul acestei obligaţii.
73. Din lecturarea punctului de vedere exprimat prin încheierea de sesizare rezultă că, în
realitate, plecând de la statuările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie inserate în paragraful nr. 23 al
Deciziei nr. 8/2016 a Completului pentru soluţionarea recursului în interesul legii, respectiv
paragrafele nr. 50 şi 57 ale Deciziei nr. 15/2016 a Completului pentru soluţionarea unor chestiuni
de drept, instanţa de trimitere vizează verificarea calităţii procesuale pasive a biroului
executorului judecătoresc în cadrul contestaţiei la executare formulate de către creditor împotriva
încheierii executorului care îl obligă la avansarea unor cheltuieli pentru continuarea executării
silite.
74. Prin Decizia nr. 8/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul
pentru soluţionarea recursului în interesul legii, s-a reţinut că din dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi (2)
şi art. 7 lit. a) din Legea nr. 188/2000 "rezultă că profesia de executor judecătoresc are un statut
special, care implică exercitarea autorităţii statului în vederea ducerii la îndeplinire a dispoziţiilor
cuprinse în hotărârile judecătoreşti şi în alte titluri executorii, scop în care legiuitorul a conferit
autoritatea necesară actelor înfăptuite de către acesta, în cadrul competenţelor sale, calificându-le
ca acte de autoritate publică", respectiv că "executorul judecătoresc nu este parte în raportul
execuţional existent între creditor şi debitor, care are ca temei titlul executoriu".
Prin decizia anterior menţionată s-a statuat, totodată, că, "pe lângă dreptul executorului
judecătoresc de a sesiza instanţa de executare, anumite dispoziţii procesuale reglementează
expres şi situaţiile în care acesta poate fi chemat în instanţă, conferindu-i calitate procesuală
pasivă. Astfel este ipoteza reglementată de art. 399 alin. 1 din Codul de procedură civilă din
1865 [corespondent art. 712 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă], respectiv cazul
refuzului începerii executării silite sau a întocmirii unui act de executare în condiţiile prevăzute
de lege, precum şi ipoteza formulării unei contestaţii de către creditor împotriva încheierii de
stabilire a cheltuielilor de executare [art. 670 alin. (4) din Codul de procedură civilă], în această
din urmă situaţie efectul reducerii acestor cheltuieli de către instanţa de executare fiind răsfrânt
direct în patrimoniul executorului judecătoresc".
75. Deopotrivă, în ceea ce priveşte suportarea cheltuielilor de executare, prin Decizia nr.
15/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept s-a statuat că: "realizarea activităţii de executare presupune anumite cheltuieli
care, după distincţiile pe care legea le face, trebuie avansate de creditor sau, după caz, de către
debitor. Chiar dacă la finele executării ele sunt suportate de către debitor, imputându-se asupra
patrimoniului acestuia, avansarea lor se constituie într-o sarcină distinctă de a cărei îndeplinire
depinde, uneori chiar decisiv, efectuarea executării silite", respectiv că "Este vorba aşadar despre
consacrarea unui principiu de bază al executării silite, şi anume principiul avansării de către
partea care recurge la serviciile unui organ de executare a cheltuielilor pe care le implică această
etapă a realizării unei creanţe, recurgându-se la forţa coercitivă a statului, ca urmare a
neexecutării de bunăvoie de către debitor".
Prin aceeaşi decizie s-a reţinut că, spre deosebire de "cheltuielile iniţiale de executare
care sunt în sarcina creditorului - şi pe care acesta le va recupera ulterior de la debitor - toate
242
celelalte cheltuieli efective de executare (prilejuite, de exemplu, de deplasarea executorului
judecătoresc sau transportul bunurilor urmărite la locul stabilit pentru efectuarea vânzării la
licitaţie ori de expedierea către creditor a sumelor de bani poprite) sunt în sarcina debitorului",
respectiv că "tranşând această controversă, a valorii de titlu executoriu a procesuluiverbal de
cheltuieli (act procedural denumit încheiere în noua reglementare), art. 670 din Codul de
procedură civilă prevede expres că pentru sumele stabilite potrivit prezentului articol - referitor
la cheltuielile de executare - încheierea constituie titlu executoriu atât pentru creditor, cât şi
pentru executorul judecătoresc, fără a fi necesară învestirea cu formulă executorie (alin. 6). Noile
dispoziţii procedurale reglementează expres, aşadar, aspectul ce rezulta şi din vechea
reglementare, dar prin coroborarea unor prevederi legale, respectiv ale art. 3717 alin. 1 şi 4 din
Codul de procedură civilă de la 1865, în sensul că procesul-verbal întocmit de executorul
judecătoresc cu privire la cheltuielile de executare ce trebuie avansate constituie titlu executoriu
împotriva creditorului. În schimb, cealaltă categorie de cheltuieli, ocazionate de efectuarea
executării silite [art. 3717 alin. 2 din Codul de procedură civilă de la 1865], sunt în sarcina
debitorului (cu excepţia situaţiei menţionate anterior, referitoare la desistarea creditorului de la
executare), aşa încât procesul-verbal ce se va întocmi şi care le va consemna va constitui titlu
doar împotriva debitorului. Bineînţeles, şi în ipoteza avansării cheltuielilor, creditorul le va
recupera de la debitor, cu rezerva situaţiei insolvabilităţii acestuia din urmă. Pentru o asemenea
ipoteză, riscul insolvabilităţii nu poate fi în sarcina executorului, cel care, aşa cum s-a arătat, nu
este parte a raportului execuţional, ci participant, organul învestit cu realizarea executării. În
schimb, creditorul va putea recupera cheltuielile de la debitor când se va modifica şi va permite
starea patrimonială a acestuia."
76. Deşi deciziile nr. 8/2016 şi 15/2016 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
anterior evocate, nu au analizat ipoteza contestaţiei îndreptate împotriva încheierii de stabilire a
unor cheltuieli pentru continuarea executării silite, considerentele acestor hotărâri conţin
suficiente elemente care, pentru identitate de raţiune, pot fi valorificate pentru lămurirea
chestiunii litigioase vizând legitimarea procesuală pasivă a executorului judecătoresc în cazul
contestării de către creditor a cheltuielilor de executare stabilite în sarcina sa, pentru continuarea
executării pe calea contestaţiei la executare.
77. În acest sens, se reţine că, potrivit statuărilor instanţei supreme din cuprinsul
deciziilor anterior menţionate, legitimarea procesuală a executorului judecătoresc în cadrul
contestaţiei la executare formulate de creditor împotriva încheierii de stabilire a cheltuielilor de
executare silită nu derivă din calitatea acestuia de parte în raportul execuţional existent între
creditor şi debitor, care are ca temei titlul executoriu, ci din raportul juridic născut între executor
şi creditor, ca efect al învestirii executorului (prin cererea de executare silită, prin care se solicită
concursul statului în realizarea şi concretizarea titlului executoriu) de a acţiona în numele şi
interesul creditorului, în exercitarea atribuţiilor ce i-au fost conferite de lege în procedura
execuţională.
78. Spre deosebire de poziţia procesuală a părţilor raportului juridic din procedura
executării silite, ale căror demersuri judiciare urmăresc să protejeze drepturi şi interese proprii în
justiţie, în acest caz, raportat la caracteristica încheierii de stabilire a cheltuielilor de executare
silită, reglementată explicit de art. 670 alin. (6) din Codul de procedură civilă - aceea de a
constitui titlu executoriu şi în favoarea executorului judecătoresc - unul dintre subiectele
raportului obligaţional (creat subsecvent), ce ia naştere în cadrul procedurii execuţionale pe
latura cheltuielilor de executare, este executorul judecătoresc, titular al unui drept de creanţă
împotriva creditorului.
243
79. În acest context, s-a concluzionat că, în cazul anulării încheierii de stabilire a
cheltuielilor de executare sau reducerii acestora, executorul judecătoresc [care este obligat,
conform art. 720 alin. (5) din Codul de procedură civilă să se conformeze măsurilor dispuse prin
hotărârea instanţei care soluţionează contestaţia la executare, putând, aşadar, valorifica titlul
executoriu în limitele celor stabilite prin această hotărâre judecătorească], poate fi chemat în
judecată, întrucât în acest caz acesta urmăreşte protejarea unui interes propriu.
80. Aşadar, plecând de la aceste statuări cu caracter obligatoriu, pentru a putea răspunde
chestiunii litigioase privind legitimarea procesuală pasivă a executorului judecătoresc şi a decela
existenţa unei situaţii de coparticipare procesuală pasivă, în speţă, instanţa de trimitere are a
lămuri dacă actul procedural reprezentat de încheierea de stabilire a unor cheltuieli de executare
suplimentare pentru continuarea executării emis de executorul judecătoresc, în considerarea
competenţei sale funcţionale în procedura executării silite, deşi este realizat în beneficiul
creditorului care a formulat cererea de continuare a executării silite, consacră şi drepturi proprii
ale executorului.
81. În alţi termeni, verificarea calităţii procesuale pasive a executorului judecătoresc
presupune a se stabili dacă, în speţă, în ipoteza anulării încheierii contestate sau a reducerii
cheltuielilor de executare silită stabilite pentru continuarea executării silite, ca efect al cenzurării
acestora de către instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei la executare formulată de creditor,
hotărârea instanţei produce consecinţe juridice doar asupra intereselor debitorului sau dacă
acestea se produc inclusiv asupra patrimoniului propriu al executorului judecătoresc.
82. Rezultă din cele ce precedă că instanţa de sesizare nu are a soluţiona o problemă de
drept nouă, dificilă, ci o problemă de drept similară celei care a primit deja o interpretare
obligatorie, prin considerentele deciziilor anterior evocate, care nu mai are aptitudinea de a ridica
dificultăţi de interpretare, pentru a conduce la soluţii diferite şi de a deschide calea mecanismului
de unificare al pronunţării hotărârii prealabile.
83. În ceea ce priveşte evocarea Deciziei nr. 8/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii şi a Deciziei nr. 15/2016,
pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept, se constată că instanţa de trimitere nu a indicat identificarea unor neclarităţi de natură a
genera o jurisprudenţă neunitară, ci, dimpotrivă, din cuprinsul sesizării rezultă neechivoc că nu
au fost decelate dificultăţi în ceea ce priveşte normele de drept interpretate prin aceste decizii ori
efectele acestor hotărâri.
84. Conchizând, verificarea premiselor sesizării, determinate de circumstanţele litigiului
şi expuse în sinteză, în raport cu modalitatea de formulare a primei întrebări preliminare, relevă
că încheierea de sesizare nu pune în discuţie o dificultate de interpretare punctuală a normelor de
drept indicate în conţinutul întrebării analizate [art. 670 alin. (1) şi (6) din Codul de procedură
civilă] şi nici nu evidenţiază o reală problemă de înţelegere a obiectului sau sensului statuărilor
anterioare ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de natură să reclame intervenţia instanţei
supreme, ci solicită o confirmare a opiniei formulate cu privire la calitatea procesuală pasivă a
executorului judecătoresc în cadrul contestaţiei la executare cu soluţionarea căreia a fost învestită
prima instanţă, ignorând rolul şi funcţia hotărârilor pronunţate în cele două mecanisme de
unificare a jurisprudenţei - de a reprezenta un instrument util instanţelor de judecată în procesul
de aplicare a legii, prin soluţiile pe care le oferă atât la o problemă de drept punctuală, cât şi la
altele identice ori similare, chiar încorporate în alte texte de lege decât cele care au constituit
obiectul unor sesizări anterioare.
244
85. De altfel, opiniile teoretice majoritare şi jurisprudenţa comunicate de către instanţele
naţionale actualului complet relevă că oricât de dificilă ori controversată a putut fi chestiunea
legitimării procesuale pasive a executorului judecătoresc în contestaţia la executare formulată de
creditor împotriva încheierii de stabilire a cheltuielilor de executare, ulterior pronunţării
deciziilor nr. 8/2016 şi 15/2016, şi-a pierdut această caracteristică, în sensul că nu s-a dovedit a
constitui, în continuare, un izvor de practică neunitară, opiniile minoritare exprimate ignorând
nepermis fie existenţa acestor statuări obligatorii, conform art. 517 alin. (4), respectiv art. 521
alin. (2) din Codul de procedură civilă, fie atributul constituţional al instanţei supreme, prevăzut
de art. 126 alin. (3) din Constituţie, de a se pronunţa cu privire la interpretarea şi aplicarea
unitară a legii.
86. Din aceleaşi motive sunt înlăturate, în privinţa normelor anterior menţionate, condiţia
distinctă a noutăţii chestiunii de drept şi cea negativă, ca asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie să nu fi statuat.
87. În ceea ce priveşte interpretarea prevederilor art. 78 alin. (1) sau a art. 78 alin. (2) din
Codul de procedură civilă, la care se referă prima întrebare, se reţine că, potrivit unei
jurisprudenţe constante a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sesizarea pentru pronunţarea unei
hotărâri prealabile trebuie să vizeze o chestiune de drept determinată, pentru ca soluţia dată în
această procedură să aibă în vedere numai chestiunea respectivă, iar nu întreaga problematică a
textului de lege indicat în sesizare. (Decizia nr. 16/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi
României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016; Decizia nr. 31/2017, pronunţată de Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 471 din 22 iunie 2017).
88. Din această perspectivă, instanţei de trimitere îi revine obligaţia de a demonstra, prin
încheierea de sesizare, existenţa unei chestiuni de drept veritabile, şi nu ipotetice, inclusiv prin
indicarea tuturor elementelor relevante în procesul de interpretare a normei, pentru a nu se
ajunge la depăşirea limitelor învestirii în soluţionarea sesizării, dar şi pentru a se evita, în acelaşi
timp, ca dezlegarea dată de către instanţa supremă să nu aibă în vedere însuşi obiectul învestirii
instanţei de trimitere şi să nu conducă la dezlegarea în fond a pricinii.
89. În prezenta cauză, instanţa de trimitere nu a evidenţiat vreo dificultate în procesul de
interpretare a acestor dispoziţii legale, aplicarea acestora la speţa dedusă judecăţii impunând
realizarea unei analize de conţinut, raportat la situaţia concretă care justifică legitimarea
procesuală pasivă a executorului judecătoresc în cadrul contestaţiei la executare formulate de
creditor împotriva încheierii de stabilire a cheltuielilor de executare.
90. Or, caracterul veritabil al chestiunii de drept trebuie să rezulte din încheierea de
sesizare pronunţată de instanţa de trimitere, întrucât completul de judecată învestit cu
soluţionarea pricinii este ţinut, în primul rând, să stabilească dacă este o problemă de
interpretare, care să prezinte o oarecare dificultate şi care implică riscul unor dezlegări diferite
ulterioare în practică, simpla dilemă cu privire la sensul sau sfera de aplicare a unor norme de
drept neputând constitui temei pentru iniţierea acestui mecanism de unificare jurisprudenţială.
91. De altfel, în privinţa art. 78 alin. (1) din Codul de procedură civilă, opiniile exprimate
în doctrina de specialitate sunt în sensul că, în procedura contencioasă, aplicabilă contestaţiei la
executare, această normă trebuie interpretată restrictiv, în sensul că introducerea obligatorie în
cauză a altor persoane reprezintă o chestiune imperativă de legalitate, ea operând pe baza unei
dispoziţii exprese şi imperative a legii. Aşa fiind, instanţa nu îşi va putea justifica măsura pe baza
245
unei reguli pretoriene, ci este ţinută să verifice îndeplinirea situaţiei premisă - aceea a existenţei
unei dispoziţii legale care să prevadă, în sarcina instanţei, obligaţia citării terţului.
92. În acest context, se impune a se observa, în ceea ce priveşte sintagma "în cazurile
expres prevăzute de lege" din conţinutul art. 78 alin. (1) din Codul de procedură civilă, că,
potrivit unei jurisprudenţe constante a instanţei supreme, mecanismul procedural al recursului în
interesul legii presupune pronunţarea unei decizii interpretative, iar nu a uneia aditive, prin care
s-ar adăuga un nou conţinut textului legii supuse interpretării, acest instrument urmărind
uniformizarea jurisprudenţei şi asigurarea predictibilităţii acesteia şi fiind pus la dispoziţia
instanţelor exclusiv pentru stabilirea înţelesului normelor legale interpretate (Decizia nr. 11 din
23.05.2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece
recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din
13.07.2016).
93. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 78 alin. (2) din Codul de procedură civilă,
examenul sumar al doctrinei de specialitate relevă că unicul reper pentru aprecierea instanţei în
ceea ce priveşte necesitatea introducerii terţului în proces îl constituie caracteristicile raportului
juridic dedus judecăţii, mai exact imposibilitatea soluţionării pe fond a litigiului fără introducerea
în proces a acelui terţ. În acest caz, dacă raportul juridic dedus judecăţii o cere, instanţa poate
pune în discuţia părţilor introducerea terţului în proces, însă atragerea acestuia în proces se poate
face doar la cererea părţilor iniţiale, iar nu din oficiu, şi doar înaintea primei instanţe [potrivit art.
78 alin. (3) din Codul de procedură civilă].
94. Ceea ce se impune, aşadar, este realizarea unui simplu raţionament judiciar, prin
citirea textelor a căror interpretare formează obiectul sesizării. Procedându-se astfel, nu s-ar mai
putea identifica nicio sursă de ambiguitate în cuprinsul textelor de lege analizate şi nicio
dificultate a stabilirii raţiunii normelor legale a căror lămurire se solicită.
95. De altfel, în speţă, atât determinarea ipotezelor reglementate de prevederile art. 78
alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă, cât şi relaţionarea acestora au fost expuse şi în
cuprinsul raţionamentului judiciar realizat de titularul sesizării, ceea ce sprijină concluzia că nu
este vorba de texte de lege apreciate ca fiind lacunare ori controversate, cu potenţial de a genera
interpretări diferite, care să necesite pronunţarea unei hotărâri prealabile în scopul prevenirii
apariţiei unei practici judiciare neunitare.
96. Or, procedura sesizării instanţei supreme cu dezlegarea unei chestiuni de drept se
circumscrie unui incident procedural ivit în cursul unui proces aflat în desfăşurare, al cărui obiect
presupune interpretarea unor norme de drept îndoielnice, lacunare sau neclare care sunt
determinante pentru soluţionarea pe fond a cauzei, iar finalitatea acestui demers constă în
împiedicarea apariţiei unei jurisprudenţe neunitare, iar nu în înseşi interpretarea şi aplicarea legii
în scopul soluţionării respectivei cauze, atribut ce intră şi trebuie să rămână în sfera de
competenţă a instanţei de judecată.
97. Astfel, identificarea normelor legale incidente şi interpretarea acestora în vederea
aplicării în cauză, folosind metodele specifice de interpretare a normelor juridice, sunt în
competenţa judecătorului care soluţionează litigiul, căruia îi revine obligaţia de a judeca direct şi
efectiv, în baza rolului constituţional, cu respectarea dispoziţiilor art. 5 alin. (2) din Codul de
procedură civilă şi a dispoziţiilor art. 22 din Codul de procedură civilă.
98. Pentru considerentele expuse, în considerarea finalităţii şi condiţiilor de admisibilitate
ale procedurii hotărârii prealabile, instituite de legiuitor pentru asigurarea jurisprudenţei unitare,
se constată, în ceea ce priveşte prima întrebare preliminară, că nu sunt îndeplinite premisele
necesare declanşării unui astfel de mecanism de unificare, nefiind întrunite cumulativ condiţiile
246
de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile cu privire la problemele de drept cu
care acest complet a fost învestit.
99. În ceea ce priveşte admisibilitatea celei de-a doua întrebări preliminare - vizând
lămurirea posibilităţii instanţei de apel de a invoca din oficiu, ca motiv de nelegalitate a hotărârii
primei instanţe, lipsa coparticipării procesuale pasive a executorului judecătoresc, în cazul în
care acesta nu a avut calitatea de intimat în cauză, "însă a fost respinsă contestaţia la executare
pentru lipsa calităţii debitorului, motivându-se că are calitate Biroul executorului judecătoresc,
cu consecinţa aplicării dispoziţiilor art. 480 alin. (3) din Codul procedură civilă, fiind formulată
de către apelantă cerere privind trimiterea cauzei spre rejudecare", se reţine că, în conformitate
cu dispoziţiile art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, încheierea instanţei de trimitere
trebuie să cuprindă motivele care susţin admisibilitatea sesizării.
100. În privinţa celei de-a doua întrebări, din perspectiva caracterului veritabil al
problemei de drept, se constată, în primul rând, că nu s-au indicat texte de lege a căror
interpretare este dificilă sau care ar fi susceptibile de mai multe sensuri ori accepţiuni. Instanţa de
trimitere întreabă dacă poate invoca din oficiu, ca motiv de nelegalitate a hotărârii primei
instanţe, lipsa coparticipării procesuale pasive a Biroului executorului judecătoresc, în
circumstanţele factuale date, respectiv în condiţiile învestirii sale cu un apel prin care se critică
soluţia pronunţată în primă instanţă asupra contestaţiei la executare pe temeiul lipsei calităţii
procesuale pasive a intimatului chemat în judecată - debitor în procedura de executare silită,
apelanta solicitând trimiterea cauzei spre rejudecare.
101. Se constată că întrebarea adresată nu vizează o chestiune de drept punctuală, ci se
cere o rezolvare a cauzei raportat la elementele factuale care o caracterizează. Instanţa de
trimitere nu invocă dificultăţi în interpretarea art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă, în
situaţia dedusă judecăţii în apel, ci practic solicită a se da o dezlegare cu privire la modul de
aplicare a prevederilor legale anterior enunţate, la situaţia de fapt asupra cărora a fost învestită să
se pronunţe ca instanţă de apel, fără a observa că astfel de dezlegări excedează competenţelor
Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
102. Nici în ceea ce priveşte problema identificării sancţiunii incidente în ipoteza
nesocotirii de către prima instanţă a obligaţiei sale de a manifesta rol activ în stabilirea cadrului
judecăţii şi nici în privinţa criteriilor care, potrivit unei practici judiciare constante, dar şi
doctrinei de specialitate, constituie temei al calificării unui motiv de apel ca fiind de ordine
publică (existenţa unor vicii esenţiale ale hotărârii supuse controlului judiciar care ţin de ordinea
publică), încheierea de sesizare nu cuprinde o motivare a instanţei de trimitere aptă să releve
reflecţia judecătorilor din complet asupra acestor chestiuni de drept, asupra diferitelor variante de
interpretare posibile, cu argumentele aferente, menite să releve caracterul complex sau, după caz,
precar al reglementării, de natură a conduce, în final, la o jurisprudenţă neunitară.
103. Or, în situaţia în care niciun raţionament juridic al instanţei de trimitere nu arată în
ce ar consta caracterul lacunar al unei norme legale, care să necesite o dezlegare de principiu în
scopul împiedicării apariţiei unei jurisprudenţe neunitare în materie, soluţia Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost aceea de
respingere a sesizării ca inadmisibilă (Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016; Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015,
247
104. Distinct de această condiţie de admisibilitate, se constată că, în cazul analizat,
soluţionarea chestiunii de drept prin care se urmăreşte a se stabili dacă instanţa de apel poate
invoca, din oficiu, ca motiv de nelegalitate a hotărârii primei instanţe lipsa coparticipării
procesuale pasive a executorului judecătoresc presupune identificarea normelor incidente şi
determinarea regimului juridic al nulităţii aplicabile în ipoteza nerespectării dispoziţiilor legale
care reglementează introducerea forţată în proces a altor persoane, respectiv verificarea
incidenţei unor limite temporale până la care se poate dispune introducerea forţată în proces a
terţelor persoane, ceea ce presupune implicit şi stabilirea caracterului normelor care impun aceste
limite, respectiv dacă acestea sunt imperative, de ordine publică sau sunt norme de ordine
privată.
105. Or, în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie nu se substituie atributului fundamental al instanţelor, de interpretare şi aplicare a legii, ci
se limitează la a facilita judecătorului eliminarea ambiguităţilor ori dificultăţilor unor texte de
lege, ceea ce nu este cazul în prezenta cauză.
106. Interpretarea legii civile reprezintă o etapă în procesul aplicării acesteia, conţinutul
interpretării fiind tocmai stabilirea sensului voinţei legiuitorului, exprimată într-o anumită normă
de drept.
107. Necesitatea interpretării normei juridice rezidă în împrejurarea că, în procesul
aplicării legii, judecătorul trebuie să stabilească conţinutul exact al normei puse în faţa sa, prin
clarificarea şi lămurirea sensului acesteia, pentru a fi adecvată situaţiei de fapt prezentate,
întrucât normele legale au întotdeauna un caracter general şi impersonal, din care trebuie să se
extragă esenţa aplicabilă la cazul concret, rolul instanţelor de judecată fiind acela de a realiza o
interpretare cazuală sau judiciară care presupune ca, anterior soluţionării cauzei, să se studieze
circumstanţele particulare ale speţei deduse judecăţii, să se realizeze calificarea juridică a cererii
şi, ulterior, să se procedeze la interpretarea normei de drept şi aplicarea acesteia, pentru emiterea
actului jurisdicţional final.
108. În consecinţă, în contextul particular al acestei întrebări, situaţia relevată în cuprinsul
încheierii de sesizare are caracteristicile unei probleme curente cu care se confruntă instanţele
judecătoreşti, fiind în atributul exclusiv al instanţei de trimitere operaţiunea de identificare,
caracterizează fiecare litigiu şi realizarea unui raţionament judiciar de către această instanţă.
109. În considerarea argumentelor expuse, întrucât cerinţa esenţială privind existenţa unei
chestiuni de drept are în vedere o problemă de drept reală, dificilă, care trebuie să privească
interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege ori incidenţa şi aplicarea unor principii
generale al căror conţinut sau a căror sferă de acţiune sunt discutabile, fără a presupune
implicarea completului sesizat cu soluţionarea unei chestiuni de drept în soluţionarea pricinii,
prin aprecierea aspectelor relevante în judecarea cauzei, se apreciază că mecanismul de unificare
a practicii judiciare reglementat de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă nu poate fi
uzitat nici în privinţa acestei probleme de drept. [...]
248
chestiuni de drept:
Modul de aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 325 din Legea educaţiei naţionale
nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul de a se stabili dacă acestea se
aplică şi în cazul abaterilor grave de la buna conduită în cercetarea ştiinţifică şi activitatea
universitară săvârşite anterior intrării în vigoare a acestei legi.
Considerente:
[...] 97. Distinct de faptul că din încheierea instanţei de trimitere lipsesc argumentele
referitoare la dificultatea interpretării dispoziţiilor legale anterior evocate, titularul sesizării nu a
întâmpinat nicio dificultate în interpretarea acestora, aspect care rezultă cu evidenţă din
exprimarea punctului de vedere asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării.
98. Astfel, instanţa de trimitere a apreciat că dispoziţiile art. 325 teza a doua din Legea nr.
1/2011, referitoare la anularea concursului pentru un post didactic sau de cercetare ocupat, cu
consecinţa încetării de drept a contractului de muncă încheiat cu universitatea, indiferent de
momentul la care s-a dovedit că o persoană a realizat abateri grave de la buna conduită în
cercetarea ştiinţifică şi activitatea universitară, trebuie interpretate în sensul că se aplică doar
abaterilor grave de la buna conduită în cercetarea ştiinţifică şi activitatea universitară săvârşite
ulterior intrării în vigoare a acestei legi.
99. Instanţa a arătat că această interpretare se impune faţă de cerinţa previzibilităţii
normei juridice, ce presupune ca aceasta să fie enunţată cu suficientă precizie, pentru a permite
destinatarului ei să îşi controleze conduita, să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă,
faţă de circumstanţele în care acţionează, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă,
după cum rezultă şi din cele statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 51 din 16
februarie 2016.
100. S-a mai arătat că faptul că legiuitorul nu distinge în mod expres cu privire la data
săvârşirii abaterii nu înseamnă că aceasta nu prezintă relevanţă în aplicarea dispoziţiilor legii, ci,
dimpotrivă, aceasta urmează a fi valorificată, cu aplicarea principiului neretroactivităţii legii,
reglementat de art. 15 alin. (2) din Constituţie, în sensul că pentru abaterile grave de la buna
conduită în cercetarea ştiinţifică şi activitatea universitară săvârşite anterior intrării în vigoare a
Legii nr. 1/2011 încetarea de drept a contractului de muncă nu va putea fi dispusă în temeiul art.
325 din Legea nr. 1/2011.
101. A precizat instanţa de trimitere şi că situaţia juridică premisă a normei speciale
prevăzute de art. 325 din Legea nr. 1/2011 este reprezentată de săvârşirea unei abateri grave de la
buna conduită în cercetarea ştiinţifică şi activitatea universitară, iar dacă aceasta a fost săvârşită
înainte de intrarea în vigoare a legii noi, ea nu poate genera alte efecte decât cele prevăzute de
legea în vigoare la data săvârşirii sale, conform principiului constituţional al neretroactivităţii
legii civile.
102. În sprijinul acestei interpretări, pentru identitate de raţiune, instanţa a reţinut şi
argumentele ce se regăsesc în considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 436 din 8 iulie
2014, ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 733 din 21 noiembrie 2019, precum şi în
considerentele Deciziei nr. 43 din 14 octombrie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie -
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
103. Aşadar, verificarea premiselor sesizării, determinate de circumstanţele litigiului,
modalitatea de formulare a întrebării şi punctul de vedere expus de instanţa de trimitere, relevă
249
că aceasta nu pune în discuţie o dificultate de interpretare punctuală a normelor de drept indicate
în conţinutul întrebării, art. 325 din Legea nr. 1/2011, în măsură să reclame intervenţia instanţei
supreme, ci solicită o confirmare a opiniei formulate cu privire la incidenţa acestui text de lege
numai în cazul abaterilor grave de la buna conduită în cercetarea ştiinţifică şi activitatea
universitară săvârşite ulterior intrării în vigoare a acestei legi.
104. Prin urmare, chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită, astfel cum a fost
formulată, nu vizează interpretarea unui text de lege lacunar ori neclar, cu posibilităţi multiple de
interpretare, care să necesite lămurirea sa printr-o hotărâre prealabilă. [...]
Soluția: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Cluj – Secţia a
IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile
cu privire la următoarea chestiune de drept:
Dacă în interpretarea art. III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 pentru
modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea
măsuri fiscal-bugetare şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, aprobată cu
modificări şi completări prin Legea nr. 250/2016, cu modificările şi completările ulterioare, cu
trimitere la art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 35/2015 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului
nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi
alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii
nr. 152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, cu modificările ulterioare,
se va concluziona că majorarea de 25% are în vedere componenta valorii de referinţă sectorială
în formula de calcul a salariului/indemnizaţiei de bază brute lunare a beneficiarilor legii sau
această majorare vizează în mod special cuantumul brut al salariilor de bază ale destinatarilor
legii.
Considerente:
[...] În cazul de faţă, examenul jurisprudenţial efectuat relevă că actele normative adoptate
pentru reglementarea salarizării în anii 2015-2017 au fost până în prezent lămurite sub aspectul
elementelor esenţiale pentru aplicarea lor, atât de Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 794 din
15 decembrie 2016, cât şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea
unor chestiuni de drept, prin mai multe hotărâri, precum: Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016,
Decizia nr. 54 din 3 iulie 2017, Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, Decizia nr. 49 din 18 iunie 2018
şi Decizia nr. 56 din 17 septembrie 2018, citate la secţiunea IX din prezenta decizie.
Faţă de exigenţele anterior menţionate, se constată că problema de drept identificată de
titularul sesizării în conţinutul întrebării referitoare la majorarea de 25% stabilită prin art. II alin.
(1) din Legea nr. 293/2015, cu trimitere la art. III din O.U.G. nr. 26/2016 şi la felul la care
această majorare ar trebui să se aplice, fie prin raportare la cuantumul brut al salariilor de bază
ale destinatarilor legii, fie prin raportare la valoarea de referinţă sectorială, în formula de calcul a
salariului/indemnizaţiei de bază brute lunare a beneficiarilor legii a primit deja soluţionări
diferite prin hotărâri judecătoreşti definitive, practica judiciară neunitară fiind identificată la
nivelul mai multor curţi de apel din ţară.
250
În atare situaţie, se constată că nu se justifică interesul în formularea cererii de sesizare în
vederea pronunţării unei hotărâri prealabile în scopul prevenirii apariţiei unei practici neunitare,
din analiza chestiunii de drept a cărei lămurire se solicită şi a deciziilor pronunţate în legătură cu
ea reieşind că există deja jurisprudenţă neunitară la nivelul instanţelor judecătoreşti. [...]
Soluția: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Maramureş -
Secţia I Civilă în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei
chestiuni de drept:
"Modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 906 alin. (4) din Codul de
procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 68 din Legea nr. 310/2018, respectiv
dacă dispoziţia modificată se aplică doar executărilor silite începute după intrarea în vigoare a
Legii nr. 310/2018 sau se aplică şi cererilor de stabilire a despăgubirilor introduse după
intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018, indiferent de data la care a fost formulată cererea de
executare silită".
Considerente:
[...] 58. În cauză s-a solicitat instanţei supreme să statueze asupra prevederilor art. 906
alin. (4) din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat în decembrie 2018 prin art. I
pct. 68 din Legea nr. 310/2018, text normativ asupra căruia instanţele s-au pronunţat încă din
cursul anului 2019. S-a putut observa, din multitudinea hotărârilor judecătoreşti comunicate în
prezentul dosar, în considerarea jurisprudenţei instanţelor naţionale în materie, că dovada
soluţionării prezentei probleme de drept exista anterior actului de sesizare a instanţei supreme.
59. În opinia cvasiunanimă, susţinută de jurisprudenţa reţinută deja şi de punctele de
vedere teoretice exprimate de instanţele consultate, se concluzionează că în procedurile
execuţionale în curs sunt aplicabile dispoziţiile nemodificate ale art. 906 alin. (4) din Codul de
procedură civilă, norma modificată aplicându-se doar executărilor silite începute după data
intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018 (reţinându-se astfel caracterul definitiv al încheierilor,
nesupuse apelului). Se susţine că dispoziţiile art. 906 alin. (4), cuprinse în capitolul IV
"Executarea silită a altor obligaţii de a face sau a obligaţiilor de a nu face" titlul III "Executarea
silită directă" cartea a V-a "Despre executarea silită" din Codul de procedură civilă,
reglementează executarea silită directă a obligaţiilor de a face, altele decât cele de predare a unor
bunuri mobile sau imobile, precum şi executarea silită în natură a obligaţiilor de a nu face.
Aceste dispoziţii reglementează deci aspecte incidente în cadrul executării silite, astfel că vor fi
aplicabile în forma în vigoare la data începerii executării silite, neexistând o dispoziţie care să
deroge şi să stabilească altfel.
60. În punctul de vedere contrar exprimat în practica judiciară (câteva hotărâri), se
opinează în sensul existenţei căii de atac a apelului împotriva acestor încheieri, argumentându-se
că dispoziţiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, modificat prin Legea nr. 310/2018,
se aplică cererilor adresate instanţelor judecătoreşti după intrarea în vigoare a modificărilor,
indiferent de data la care a fost formulată cererea de executare silită. Se apreciază că cererea
formulată de creditor pentru stabilirea penalităţilor este o cerere distinctă de cererea de executare
silită, chiar dacă are legătură cu aceasta. De asemenea, se reţine că cererea de stabilire a sumei
definitive constituie un "proces" în sensul art. 24 din Codul de procedură civilă şi nu este
"executare silită" în sensul aceluiaşi articol.
251
61. Cum însăşi examinarea hotărârilor depuse la dosarul cauzei relevă faptul că s-a
conturat o opinie cvasiunanimă a instanţelor de judecată, susţinută de argumentele reţinute în
hotărârile anexate, cerinţa de noutate a chestiunii de drept nu poate fi apreciată ca fiind
îndeplinită. Aceasta deoarece condiţia noutăţii trebuie privită, în contextul legiferării sale, ca
unul dintre elementele de diferenţiere între cele două mecanisme de unificare a practicii: dacă
recursul în interesul legii are menirea de a înlătura o practică neunitară deja intervenită în rândul
instanţelor judecătoreşti (control a posteriori), hotărârea preliminară are ca scop preîntâmpinarea
apariţiei unei astfel de practici (control a priori). Prin urmare, existenţa unei practici judiciare
relevă că instanţa supremă nu mai poate fi sesizată pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare,
întrucât scopul preîntâmpinării practicii neunitare nu mai poate fi atins, chestiunea de drept care
a suscitat-o nemaifiind, prin urmare, nouă. Aşadar, cerinţa noutăţii chestiunii de drept nefiind
îndeplinită, devine inutilă examinarea condiţiei privind gradul de dificultate al problemei de
drept. [...]
Soluția: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea –
Secţia I civilă în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune
de drept:
“Dacă, în urma abrogării, prin Ordinul nr. 901/2.460/2019, publicat în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 574 din 12.07.2019, a dispoziţiilor alin. 2 al art. 10 din
Normele metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 125/2014, norme ce au fost aprobate
prin Ordinul nr. 2.073/1.623/2014, abrogare ce a avut în vedere Sentinţa civilă nr.
313/17.10.2016, pronunţată de Curtea de Apel Cluj – Secţia a III-a de contencios administrativ
şi fiscal în Dosarul nr. 620/33/2016, rămasă definitivă prin Decizia nr. 2.251/2019 dată de
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 125/2014 privind
scutirea de la plată a unor debite provenite din pensii se interpretează în sensul că nu se mai
recuperează nici debitele corespunzătoare perioadei ulterioare datei de 1.10.2014 şi pentru care
s-au emis decizii de debit în conformitate cu dispoziţiile art. 179 din Legea nr. 263/2010.”
Considerente:
[...] 48. Dispoziţiile Legii nr. 125/2014 au constituit obiect de interpretare al instanţei
supreme în procedurile de unificare a practicii judiciare atât din perspectiva categoriilor de pensii
vizate, cât şi a limitelor temporale, devenind astfel evident că problema de drept la care face
referire sesizarea nu are caracter de noutate în sensul dispoziţiilor art. 519 din Codul de
procedură civilă.
49. Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept, prin Decizia nr. 33 din 24 octombrie 2016, pronunţată în Dosarul nr.
2.432/1/2016 şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 108 din 8 februarie
2017, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova – Secţia I civilă în Dosarul nr.
1.619/104/2015 şi a stabilit că, în interpretarea dispoziţiilor art. 1 lit. a), art. 2 alin. (1) şi art. 3
din Legea nr. 124/2014, este exonerat de la obligaţia restituirii pentru sumele reprezentând
venituri de natură salarială încasate necuvenit până la data intrării în vigoare a legii, respectiv 27
septembrie 2014, personalul salarizat sub imperiul actelor normative enumerate în art. 1 din lege.
50. Prin Decizia nr. 33/2017 din 15 mai 2017, pronunţată în Dosarul nr. 4.105/1/2016,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 21 iunie 2017, Înalta Curte de
252
Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea
formulată de Curtea de Apel Bucureşti şi a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor
art. 1 alin. (1) din Legea nr. 125/2014 privind scutirea de la plată a unor debite provenite din
pensii, prin raportare la dispoziţiile art. 5 şi art. 10 din Normele metodologice de aplicare a
prevederilor Legii nr. 125/2014 privind scutirea de la plată a unor debite provenite din pensii,
precum şi a Procedurii de efectuare a restituirilor, aprobată prin Ordinul ministrului muncii,
familiei, protecţiei sociale şi persoanelor vârstnice şi al ministrului finanţelor publice nr.
2.073/1.623/2014, nu se recuperează sumele reprezentând pensie, indemnizaţie socială pentru
pensionari şi indemnizaţie pentru însoţitor, încasate necuvenit după data de 1 octombrie 2014,
dacă aceste sume reprezintă drepturi aferente unei perioade anterioare datei de 1 octombrie 2014.
51. Prin Decizia nr. 40 din 29 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 560 din 14 iulie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova –
Secţia I civilă în Dosarul nr. 7.015/63/2015 şi a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea
dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 125/2014 privind scutirea de la plată a unor debite
provenite din pensii, sumele reprezentând pensie, indemnizaţie socială pentru pensionari şi
indemnizaţie pentru însoţitor, încasate în baza unor hotărâri judecătoreşti desfiinţate în căile de
atac, nu se recuperează.
52. Nu în ultimul rând, prin Decizia nr. 15 din 5 martie 2018, pronunţată în Dosarul nr.
3.011/1/2017, publicată în Monitorul Oficial al României Partea I, nr. 302 din 4 aprilie 2018,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis
sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte
de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 1.793/93/2016 şi a stabilit că, în interpretarea
dispoziţiilor art. 179 alin. (4) din Legea nr. 263/2010, recuperarea sumelor plătite cu titlu de
prestaţii de asigurări sociale, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti desfiinţate în calea de atac, se
poate face de către casa de pensii, în mod direct, prin emiterea unei decizii de debit, care
constituie titlu executoriu.
53. Dezlegările date de instanţa supremă cu privire la interpretarea prevederilor Legii nr.
125/2014 prin deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept îşi păstrează actualitatea, nefiind înlăturate din ordinea de
drept ca efect al anulării unei norme cu forţă juridică inferioară legii.
54. Dispoziţiile Legii nr. 125/2014 sunt clare în privinţa limitelor temporale între care
actul normativ se aplică, şi anume scutirea la plată operează pentru drepturi încasate necuvenit,
corespunzătoare perioadei anterioare datei de 1 octombrie 2014, indiferent de momentul la care
debitul a fost constatat, iar împrejurarea că prin Sentinţa nr. 313/2016 dată de Curtea de Apel
Cluj, rămasă definitivă, a fost anulat art. 10 teza II (alin. 2) din capitolul II al anexei la Ordinul
nr. 2.073/1.623/2014 nu poate duce la concluzia că legea devine inaplicabilă în lipsa unor norme
administrative de organizare a executării legii.
55. Totodată, orientarea jurisprudenţei naţionale spre o anumită interpretare a normelor
analizate, dându-se eficienţă deciziilor instanţei supreme anterior menţionate, determină
pierderea caracterului de noutate a chestiunii de drept supuse analizei.
56. Rezultă că instanţa de trimitere dispune de suficiente repere de analiză care să îi
permită interpretarea corectă a chestiunii de drept care face obiectul sesizării, nefiind vorba, în
mod real, despre dispoziţii neclare sau incomplete, care să se constituie într-un veritabil obstacol
pentru judecătorii recursului.
253
57. Rămâne atributul exclusiv al instanţei operaţiunea de interpretare şi de aplicare a unor
dispoziţii legale la diferite circumstanţe care caracterizează fiecare litigiu, făcând parte din
activitatea curentă a instanţei de judecată, obligaţie ce este ridicată la rang de principiu
fundamental, găsindu-şi consacrarea în prevederile cuprinse în art. 5 alin. (2) din Codul de
procedură civilă, potrivit cărora “niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu
prevede, este neclară sau incompletă”. [...]
Soluția: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti –
Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile
pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:
Interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) şi art. 3 din Hotărârea Guvernului
nr. 1.086/2004 pentru stabilirea sporurilor specifice şi a drepturilor de diurnă, cazare şi hrană
cuvenite personalului participant la misiuni în afara teritoriului statului român, nepublicată în
Monitorul Oficial al României, în sensul de a se stabili dacă drepturile băneşti reglementate de
aceste prevederi (diurna în valută şi suma pentru facilitarea legăturii cu familia şi recreere)
trebuie acordate de statul român necondiţionat de plata aceloraşi drepturi de către organizaţiile
internaţionale sub egida cărora se desfăşoară misiunea, chiar şi sub o altă denumire şi într-un
alt cuantum, dar în acelaşi scop.
Considerente:
[...] 71. În speţă, întrebarea este formulată de o manieră ipotetică. Instanţa de trimitere se
raportează la ipoteza existenţei unei identităţi între drepturile băneşti de care a beneficiat
reclamantul de la organizaţiile internaţionale sub mandatul cărora s-a desfăşurat misiunea la care
acesta a participat şi cele datorate de statul român, în temeiul normelor legale supuse
interpretării, şi solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să precizeze dacă, într-o astfel de
ipoteză, poliţistul participant la misiunea internaţională este îndreptăţit să încaseze aceste
drepturi băneşti şi de la autorităţile naţionale.
72. În această modalitate de formulare întrebarea nu prezintă un grad de dificultate care
să fi justificat declanşarea mecanismului reglementat de art. 519 din Codul de procedură civilă,
interpretarea normelor legale fiind una facilă.
73. În cadrul raporturilor de muncă (înţelese în sens larg), cauza drepturilor băneşti de
care beneficiază persoana angajată rezidă în activitatea desfăşurată de aceasta, fiind vorba fie de
plata propriu-zisă a muncii prestate, fie de compensarea unor inconveniente de ordin material sau
moral care decurg din condiţiile particulare de desfăşurare a activităţii. În consecinţă, dacă un
anumit aspect al activităţii prestate de poliţistul aflat în misiune este recompensat de către
partenerul extern, nu mai există nicio justificare pentru ca acelaşi aspect să fie remunerat şi de
către autorităţile naţionale. Ar fi vorba de o dublă plată care ar conduce la o îmbogăţire fără justă
cauză.
74. Argumentul potrivit căruia dacă un drept de natură salarială este prevăzut de legislaţia
naţională el trebuie acordat de statul român în mod necondiţionat este vădit eronat. În speţa de
faţă, interpretarea normei naţionale nu se poate face în mod izolat, ci doar prin coroborare cu
reglementările europene sau internaţionale care au asigurat cadrul legal de desfăşurare a misiunii
la care a participat poliţistul. Dacă, potrivit acestor reglementări, o anumită cheltuială este
preluată de organizaţia internaţională sau de statul partener, se creează un cadru legal derogator
254
de la norma naţională, poliţistul aflat în misiune nefiind îndreptăţit să solicite acelaşi beneficiu
atât de la partenerul extern, în baza reglementărilor internaţionale sau europene, cât şi de la
autorităţile naţionale, în temeiul legislaţiei interne.
75. Acest raţionament rămâne pe deplin valabil şi atunci când drepturile băneşti acordate
de către partenerul extern conform acordurilor/înţelegerilor tehnice europene sau internaţionale
sunt structurate în mod diferit faţă de reglementarea naţională. Important este ca, în esenţă,
plăţile efectuate de partener să fi avut în vedere, în ansamblu, aspectele la care s-a raportat şi
legiuitorul intern atunci când a reglementat drepturile poliţistului aflat în misiune.
76. Instanţa de trimitere însăşi nu a avut nicio dificultate în interpretarea normei legale,
opinia exprimată fiind în acelaşi sens cu cele arătate mai sus, fără evidenţierea vreunui element
de controversă rezonabil.
77. Singurul argument invocat în susţinerea îndeplinirii acestei condiţii de admisibilitate a
sesizării se referă la existenţa unei practici neunitare, însă din hotărârile judecătoreşti înaintate de
instanţele care şi-au exprimat punctul de vedere cu privire la problema de drept supusă dezlegării
rezultă că soluţiile divergente nu au avut drept cauză soluţionarea diferită a chestiunii care face
obiectul prezentei sesizări, ci s-au datorat interpretării diferite a naturii drepturilor băneşti
încasate de la instituţia europeană sau internaţională, raportat la natura drepturilor reglementate
de art. 1 alin. (1) şi art. 3 din Hotărârea Guvernului nr. 1.086/2004, care făceau obiectul litigiului.
78. Strict cu privire la problema ridicată de instanţa de trimitere prin prezenta sesizare,
soluţiile au fost mai degrabă unitare în sensul menţionat mai sus, iar în puţinele hotărâri în care
instanţele au dat o interpretare diferită normelor legale incidente argumentele au fost sumare,
inconsistente, dublate întotdeauna de constatarea potrivit căreia drepturile acordate de instituţia
europeană sau internaţională nu se confundă cu cele datorate de statul român cu titlu de diurnă în
valută şi costuri pentru facilitarea legăturii cu familia. Or, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu
este chemată să se pronunţe cu privire la acest din urmă aspect, problema corespondenţei dintre
sumele încasate de la partenerul extern şi cele datorate în temeiul Hotărârii Guvernului nr.
1.086/2004 rămânând în sarcina instanţei de trimitere.
79. Dificultatea chestiunii de drept supuse dezlegării este cu atât mai redusă cu cât prin
Decizia nr. 30 din 15 mai 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea
unor chestiuni de drept a fost soluţionată o problemă similară, referitoare la norma de hrană.
Chiar dacă pentru norma de hrană există şi alte reglementări, raţionamentul dezvoltat în cadrul
respectivei decizii este, în parte, aplicabil şi situaţiei din speţa de faţă, desprinzându-se ideea că o
anumită categorie de cheltuieli suportate de poliţistul aflat în misiune nu poate fi compensată
decât o singură dată.
80. În fine, mai trebuie subliniat faptul că, după data de 23 decembrie 2015, când a intrat
în vigoare Hotărârea Guvernului nr. 999/2015, problema ridicată de instanţa de trimitere a primit
o dezlegare legală, fiind modificat art. 91 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 518/1995 după
cum urmează: "Personalul Ministerului Afacerilor Interne care participă la misiuni şi operaţii în
afara teritoriului statului român în comun cu forţele armate ale României sau similare celor
prevăzute la art. 2 din Legea nr. 121/2011 privind participarea forţelor armate la misiuni şi
operaţii în afara teritoriului statului român, pentru forţele armate, beneficiază de diurnă, cazare şi
hrană care se stabilesc în raport cu nivelul acestora utilizat la data de 31 decembrie 2009, potrivit
legislaţiei aplicabile forţelor armate care participă la misiuni în afara teritoriului statului român,
în lipsa acordării acestor drepturi de către aliaţii, partenerii sau organizaţiile internaţionale sub
egida cărora se desfăşoară misiunile şi operaţiile."
255
81. Chiar dacă acest text de lege se regăseşte într-un act normativ care, aşa cum o
precizează titlul hotărârii Guvernului, îşi propunea să reglementeze unele drepturi şi obligaţii ale
personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar,
articolul citat se referă în mod explicit la drepturi ale persoanelor care participă la misiuni
similare celor prevăzute la art. 2 din Legea nr. 121/2011, care se referă la misiuni şi operaţiuni de
durată, diferite de cele enumerate la art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 518/1995. La o astfel de
misiune a participat şi reclamantul din litigiul aflat pe rolul instanţei de trimitere, astfel încât
norma citată îi este pe deplin aplicabilă începând cu data de 23 decembrie 2015.
82. Intervenţia legiuitorului naţional în acest caz a avut exclusiv scopul de a facilita
corecta interpretare a dispoziţiilor legale modificate, întrucât, aşa cum s-a arătat mai sus, nici
anterior modificării norma naţională nu putea să producă efecte care să conducă la o îmbogăţire
fără justă cauză printr-o dublă plată a aceloraşi drepturi. [...]
Soluția: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Brăila - Secţia I
drept:
Modul de interpretare a dispoziţiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă,
respectiv să se stabilească dacă creditorul poate solicita fixarea sumei definitive ce i se
datorează de către debitor cu titlu de penalităţi şi în ipoteza în care debitorul execută obligaţia
în mai puţin de 3 luni de la data comunicării încheierii pronunţate în baza alin. (2) sau (3) a art.
906 din Codul de procedură civilă.
Considerente:
[...] 59. Analiza admisibilităţii sesizării, din perspectiva legăturii chestiunii de drept cu
cauza în care s-a ivit, necesită prezentarea succintă a contextului în care a fost formulată
chestiunea de drept.
60. Sub acest aspect se constată că instanţa de trimitere a fost învestită cu soluţionarea
apelului declarat de debitor împotriva încheierii pronunţate de judecătorie, prin care, în temeiul
art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă în forma modificată prin art. I pct. 68 din Legea
nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură
civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, s-a fixat în sarcina
debitorului suma definitivă datorată creditorilor cu titlu de penalităţi stabilite, în condiţiile art.
906 alin. (2) din acelaşi cod, până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu.
61. În motivarea apelului, autorul căii de atac a arătat că, după închiderea dezbaterilor şi
până la pronunţarea încheierii atacate, a formulat concluzii scrise prin care a subliniat că nu sunt
incidente dispoziţiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, de vreme ce obligaţia a fost
executată în interiorul termenului de 3 luni de la data pronunţării încheierii de aplicare a
penalităţilor. Apelantul a susţinut că, deşi pronunţarea a fost amânată de două ori, prima instanţă
nu a făcut trimitere, în încheierea atacată, la apărările din cuprinsul concluziilor scrise şi nici nu a
repus cauza pe rol. În acest cadru, a subliniat că prima instanţă a pronunţat o hotărâre nelegală
pentru că nu a luat în considerare susţinerile sale din concluziile scrise, iar faptul că nu a
formulat întâmpinare nu trebuia să aibă drept consecinţă admiterea necenzurată a acţiunii.
62. Învestită cu soluţionarea apelului prin care se critică aspectele mai sus reliefate,
instanţa de trimitere, la primul termen de judecată, din oficiu, a adus în discuţia părţilor
256
necesitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu lămurirea chestiunii de drept ce
formează obiectul întrebării prealabile.
63. În acest stadiu al procesului, ce are ca obiect apelul împotriva încheierii prin care s-a
fixat în sarcina debitorului suma definitivă datorată cu titlu de penalităţi, în raport cu criticile
formulate de apelantul debitor, nu se poate stabili cu certitudine existenţa unei relaţii de
dependenţă între problema de drept ridicată prin întrebarea prealabilă şi soluţionarea apelului în
limitele procesuale determinate prin cererea de apel.
64. Prin raportare la criticile formulate prin intermediul apelului, se constată că instanţa
de trimitere nu a lămurit, anterior formulării sesizării, dacă neregularitatea procesuală invocată
de apelant, decurgând din neluarea în considerare a apărărilor formulate prin concluziile scrise
depuse la dosar după închiderea dezbaterilor, se constituie într-o cauză de nulitate a încheierii
pronunţate de prima instanţă. Numai în această ipoteză instanţa de apel ar ajunge în situaţia de a
rezolva chestiunea invocată de debitor prin concluzii scrise, legată de admisibilitatea cererii de
stabilire a sumei definitive datorate cu titlu de penalităţi, în cazul în care debitorul a executat
obligaţia prevăzută în titlul executoriu înainte de împlinirea termenului de 3 luni la care se referă
art. 906 alin. (4) teza I din Codul de procedură civilă.
65. Prin urmare, opţiunea instanţei de apel de a solicita pronunţarea unei hotărâri prin
care să se dea o rezolvare de principiu chestiuni de drept, fără a stabili, în prealabil, dacă
încheierea ce face obiectul apelului este afectată de viciul nelegalităţii invocat de apelantul
debitor, plasează în câmpul ipotezelor cenzurarea condiţiei legate de dependenţa soluţionării
cauzei pe fond de lămurirea chestiunii de drept.
66. De asemenea, în ceea ce priveşte condiţia de admisibilitate ce vizează identificarea
unei probleme de drept veritabile şi dificile care ar putea forma obiectul sesizării în vederea
pronunţării unei hotărâri prealabile, se constată că în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a statuat că: "în sesizarea Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie cu procedura pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie să fie
identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o
dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul
rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi a înlăturării oricărei incertitudini care ar putea
plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii" (Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015,
67. Condiţia dificultăţii chestiunii de drept decurge în mod direct din raţiunea
mecanismului procedural reglementat de prevederile art. 519-521 din Codul de procedură civilă,
spre a se evita transformarea sa într-o cauză nejustificată de prelungire a procedurii judiciare şi
deturnarea de la scopul în realizarea căruia a fost conceput, acela al unificării jurisprudenţei, prin
rezolvarea de către instanţa supremă a unei chestiuni de drept de care depinde soluţionarea pe
fond a cauzei.
68. Aşadar, pentru a fi justificată declanşarea mecanismului de unificare a practicii
judiciare prin intermediul hotărârii prealabile este necesar ca problema de drept să fie
susceptibilă de a face, în mod rezonabil, obiectul mai multor interpretări posibile, pe care
instanţa de trimitere trebuie să le prezinte în mod adecvat în încheierea de sesizare. Ca atare,
încheierea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie trebuie să evidenţieze o problemă de
drept veritabilă, decurgând din neclaritatea normei sau din caracterul incomplet ori lacunar al
257
acesteia, susceptibilă să genereze divergenţe obiective în cadrul jurisprudenţei naţionale, de
natură să conducă în timp la apariţia unei practici judiciare neunitare.
69. Încheierea instanţei de trimitere nu conţine nicio referire la circumstanţele cauzei, la
dificultăţile întâmpinate în rezolvarea chestiunii de drept ce face obiectul întrebării prealabile sau
la aspectele care sunt apte să îi confere caracter controversat, cu potenţial de a genera interpretări
diferite.
70. În legătură cu caracterul real şi dificil al chestiunii de drept a cărei dezlegare de
principiu s-a solicitat, instanţa de trimitere a motivat că "textul de lege ce se solicită a fi
interpretat este conţinut de un act normativ recent intrat în vigoare, având potenţial mai mare de
a conţine probleme de drept noi, de natură a genera practică neunitară, cu toate că dificultatea sa
nu este una serioasă".
71. Opinia instanţei este limitată la precizarea că art. 906 alin. (4) din Codul de procedură
civilă este susceptibil de a fi interpretat în sensul că este posibilă fixarea sumei definitive
datorate creditorului cu titlu de penalităţi, în cazul în care debitorul execută obligaţia prevăzută
în titlul executoriu anterior împlinirii termenului de 3 luni.
72. Încheierea de sesizare nu conţine o motivare adecvată şi argumentată care să
evidenţieze problema cu care se confruntă instanţa în procesul de interpretare şi aplicare a
dispoziţiei legale ce formează obiectul întrebării prealabile şi aspectele din care poate fi dedusă
aptitudinea chestiunii de drept de a genera în viitor jurisprudenţă neunitară.
73. În acest cadru rezultă că sesizarea dedusă spre soluţionare nu se referă la o chestiune
de drept veritabilă, dificilă, care să necesite cu pregnanţă a fi lămurită şi care să reclame
intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării sale de principiu pentru preîntâmpinarea
apariţiei practicii judiciare neunitare.
74. Examenul jurisprudenţial efectuat pe baza hotărârilor comunicate de curţile de apel
relevă un număr redus de cauze în care s-a ridicat o chestiune de drept identică cu cea care face
obiectul întrebării prealabile, mai exact, s-a identificat un număr de două hotărâri definitive prin
care problema de drept a fost soluţionată în mod unitar, aşa cum s-a arătat în cadrul secţiunii
dedicate jurisprudenţei instanţelor naţionale.
75. Contrar aserţiunii din cuprinsul încheierii de sesizare referitoare la potenţialul
chestiunii de drept de a genera practică judiciară neunitară, examenul jurisprudenţial efectuat
denotă că nu sunt indicii cu privire la iminenţa apariţiei unei practici judiciare neunitare, care să
fie preîntâmpinată pe calea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept
invocate.
76. Faţă de cele arătate rezultă că problema de drept nu este una reală, dificilă, atâta
vreme cât nu a generat interpretări diferite, contradictorii şi, pe cale de consecinţă, nici practică
judiciară neunitară. [...]
chestiuni de drept:
Dacă prin raportare la dispoziţiile art. 60 alin. (3) din Legea nr. 223/2015 privind
pensiile militare de stat, în forma aflată în vigoare la data de 30 iunie 2017, după actualizarea
drepturilor de pensie, conform dispoziţiilor art. 60 alin. (1) din Legea nr. 223/2015, în forma
258
aflată în vigoare la data de 30 iunie 2017, realizată în baza dispoziţiilor Legii nr. 152/2017
pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016 privind unele măsuri pentru
salarizarea personalului plătit din fonduri publice, prorogarea unor termene, precum şi unele
măsuri fiscal-bugetare, cu completările ulterioare, la stabilirea drepturilor finale de pensie
trebuie acordată şi suma aferentă majorării în cuantum de 5%, reglementată de dispoziţiile art.
14 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului
bugetare, cu modificările şi completările ulterioare.
Considerente:
[...] 84. Instanţa de trimitere a realizat în mod esenţial o expunere tranşantă, logică şi
argumentată a modului în care textele de lege corelate, supuse interpretării, îşi găsesc aplicarea în
cauză, fără a sublinia care sunt dificultăţile real întâmpinare pentru acest procedeu.
85. În punctul de vedere exprimat, corelând textele de lege incidente, art. 59 şi 60 din
Legea nr. 223/2015, dispoziţiile Legii nr. 152/2017 şi art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 57/2015, cu
distincţiile operate atât în baza acestor acte normative, dar şi clarificate în jurisprudenţa Curţii
Constituţionale - în mod special, prin Decizia nr. 632 din 22 septembrie 2020 şi Decizia nr. 717
din 6 octombrie 2020 -, instanţa de apel a avut în vedere, plecând de la sfera de aplicare a
textelor, distincţiile necesar realizate între noţiunea de majorare, indexare şi actualizare a
pensiilor militare de stat, ca vectori de stabilire a cuantumului în plată al acestora.
86. A statuat astfel că, potrivit art. 59 alin. (1) din Legea nr. 223/2015, cuantumul
pensiilor militare de stat se indexează anual cu 100% din rata medie anuală a inflaţiei, la care se
adaugă 50% din creşterea reală a câştigului salarial mediu brut realizat, iar această dispoziţie
reprezintă regula generală în materie de indexare a pensiilor militare.
87. Diferit de această indexare, un alt mecanism de creştere a cuantumului pensiei,
identificat de curtea de apel prin interpretarea literală a legii, este cel al actualizării acestor
pensii, reglementat de art. 60 alin. (1) din Legea nr. 223/2015. În acest articol se arată că pensiile
militare de stat se actualizează ori de câte ori se majorează solda de grad/salariul gradului
profesional şi/sau solda de funcţie/salariul de funcţie al militarilor, poliţiştilor şi funcţionarilor
publici cu statut special, în procentele stabilite la art. 29, 30 şi 108 şi în funcţie de vechimea
valorificată prin ultima decizie de pensie.
88. În egală măsură, legiuitorul a stabilit, iar instanţa de apel a arătat că nu pot fi eludate
dispoziţiile art. 60 alin. (3) din Legea nr. 223/2015, prin care s-a statuat că, în anul în care pot fi
aplicate atât prevederile art. 59, cât şi cele ale art. 60 alin. (1), se aplică un singur vector de
creştere a pensiei, cel mai favorabil.
89. De asemenea, s-a subliniat că indexarea şi actualizarea pensiilor militare de stat sunt
operaţiuni distincte sub aspectul modului de calcul şi elementelor la care se raportează: indexarea
se aplică la pensia brută, care include şi indexările anterioare, în timp ce actualizarea se
raportează la cuantumul brut al soldei de grad/salariului gradului profesional şi/sau soldei de
funcţie/salariului de funcţie al militarilor - ca element al bazei de calcul pentru determinarea
cuantumului brut al pensiei -, iar nu la cuantumul brut al pensiei în plată.
90. Plecând de la aceste distincţii, curtea de apel a subliniat că, întrucât rata medie a
inflaţiei pentru anul 2015 a avut o valoare negativă, prin art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 57/2015
s-a stabilit că, prin derogare de la dispoziţiile art. 59 alin. (1) din Legea nr. 223/2015, în anul
2016, pensiile militare de stat se majorează cu 5%, legiuitorul asimilând astfel indexarea cu
valoarea acestei majorări.
259
91. Similar, pentru anul 2017, a intervenit o nouă majorare, cu 5,25%, tot prin derogare
de la dispoziţiile art. 59 alin. (1) din Legea nr. 223/2015, conform art. 12 alin. (2) din O.U.G. nr.
99/2016.
92. Aşadar, pentru anii 2016 şi 2017 au operat două majorări punctuale, fiecare dintre ele
pentru fiecare an, aplicate succesiv la valoarea pensiilor militare brute aflate în plată.
93. Totodată, prin Legea nr. 152/2017 s-a prevăzut la art. II alin. (3) lit. b) că, începând cu
data intrării în vigoare a acestei legi, se majorează cu 15% cuantumul brut al salariilor de
bază/soldelor de funcţie ale cadrelor militare în activitate, precum şi ale soldaţilor şi gradaţilor
voluntari, inclusiv personalului civil din Ministerul Apărării Naţionale şi instituţiile aflate în
subordinea sa, cu excepţia celor care au beneficiat de majorări potrivit Legii nr. 250/2016, iar
acest lucru determina, potrivit art. 60 alin. (1) din Legea nr. 223/2015, actualizarea pensiilor
militare.
94. Prin urmare, s-a distins de către instanţa de trimitere că în anul 2017, în privinţa
pensiilor militare de stat, operau concomitent atât majorarea/indexarea stabilită prin actele
normative arătate, cât şi actualizarea stabilită ca efect al art. II alin. (3) lit. b) din Legea nr.
152/2017, însă aceste criterii de creştere nu puteau fi aplicate concomitent, astfel cum s-a impus
prin art. 60 alin. (3) din Legea nr. 223/2015.
95. A mai subliniat instanţa de trimitere, în finalul punctului său de vedere asupra
chestiunii de drept, că indexările anterior acordate aferente anilor 2016 şi 2017 - de 5%, respectiv
5,25% - aplicate la cuantumul brut al pensiilor în plată nu pot fi incluse şi avute în vedere ca bază
a actualizării, deoarece această actualizare are în vedere un alt reper, respectiv cuantumul brut al
soldei de funcţie, iar nu cuantumul brut al pensiei aflate în plată. A proceda contrar semnifică o
aplicare cumulativă a actualizării cu indexarea pensiilor militare, ceea ce art. 60 alin. (3) din
Legea nr. 223/2015 interzice expres.
96. Din acest examen al încheierii de sesizare rezultă că instanţa învestită în litigiul
principal a expus cu claritate raţionamentul judiciar, interpretând logic, sistematic şi teleologic
textele de lege incidente, şi a concluzionat că în cauză se impune o dezlegare a chestiunii
litigioase bazate pe finalitatea actului normativ interpretat, care a presupus coroborarea aplicată a
dispoziţiilor normative, cercetând contextul adoptării lor de către autoritatea legiuitoare şi prin
raportare la conţinutul concret al textelor de lege.
97. Acest demers nu devoalează dificultatea evidentă şi serioasă întâmpinată de completul
de judecată în legătură cu problema de drept sesizată, ci, dimpotrivă, membrii acestuia au avut o
opinie congruentă şi exhaustiv argumentată.
98. Din această perspectivă se constată că nu este relevată dificultatea întâmpinată de
instanţa care judecă procesul cu privire la interpretarea chestiunii de drept sesizate, în realitate,
completul confruntându-şi opinia, pe de o parte, cu divergenţa de interpretare a problemei de
drept dintre părţile litigante şi, pe de altă parte, cu împrejurarea că apelantul a opus în cauză o
hotărâre definitivă ce cuprinde o altă soluţie asupra aceleiaşi chestiuni de drept.
99. Instanţa de trimitere a urmărit astfel nu deducerea, în procedura de interpretare şi
aplicare unitară a legii de către instanţa supremă, a unei chestiuni de drept asupra căreia a sesizat
o controversă ori o dificultate reală, ci confirmarea interpretării proprii, determinată exclusiv de
premisa că, în cauză, apelantul a opus o hotărâre judecătorească definitivă care conţine o
dezlegare opusă.
100. Subliniind că acest context nu este relevant pentru caracterizarea condiţiei
caracterului real şi veritabil al chestiunii de drept, ca fiind aptă să atragă intervenţia instanţei
supreme, trebuie menţionat şi că examenul jurisprudenţial realizat pe baza datelor comunicate de
260
curţile de apel relevă că orientarea majoritară a jurisprudenţei corespunde modului în care
instanţa de trimitere a dat interpretare chestiunii de drept supuse dezbaterii, astfel că rămân
izolate, în acest ansamblu, atât Decizia civilă nr. 926 din 4 iulie 2019 a Curţii de Apel Braşov -
Secţia civilă, cât şi deciziile civile nr. 1.320/A din 18 noiembrie 2020 şi nr. 1.402/A din 9
decembrie 2020, pronunţate de acelaşi complet al Curţii de Apel Cluj - Secţia a IV-a pentru
litigii de muncă şi asigurări sociale. [...]
Soluția: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Harghita - Secţia
civilă, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de
drept:
Art. 55 alin. 1 din Legea nr. 4/1953 - Codul familiei, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare, în forma anterioară modificării intervenite prin Legea nr. 288/2007
pentru modificarea şi completarea Legii nr. 4/1953 - Codul familiei, îşi menţine aplicabilitatea,
având în vedere art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, interpretat în lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului?
Considerente:
[...] 49. (...) în esenţă, raţiunea pentru care Tribunalul Harghita - Secţia civilă a sesizat
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este aceea că, în virtutea asemănărilor, dar şi a deosebirilor
existente între elementele de fapt care caracterizează prezentul proces şi acelea specifice Cauzei
Ostace împotriva României, respectiv I.L.V. împotriva României, "pare cel puţin posibilă oricare
dintre soluţii la problema prescripţiei".
50. Examinarea atât a hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului la care instanţa de
trimitere a făcut referire (Ostace împotriva României, I.L.V. împotriva României), cât şi a altora
caracterizate de acelaşi tip de problematică juridică (precum, spre exemplu, Călin şi alţii
împotriva României - Hotărârea din 19 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 501 din 30 iunie 2017, şi Bocu împotriva României - Hotărârea din 30 iunie 2020,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 398 din 16 aprilie 2021) trimite la
concluzia că în toate aceste cazuri instanţa europeană şi-a întemeiat raţionamentul pe analiza in
concreto a unor circumstanţe factuale cu valoare decisivă în stabilirea soluţiei pronunţate,
precum: existenţa sau, după caz, inexistenţa unei manifestări din partea copilului, care să
demonstreze dorinţa acestuia de a-şi verifica paternitatea; deţinerea sau nedeţinerea de către
reclamant, la momentul pornirii procesului, a unei probe biologice care să ateste că nu este tatăl
copilului; obţinerea unei asemenea probe, atunci când ea există, cu consimţământul copilului;
intervalul de timp în care copilul a beneficiat de statutul civil de copil al reclamantului ş.a.
51. Totodată, raţionamentul instanţei europene este, în mod esenţial, caracterizat de
punerea în balanţă a intereselor părţilor implicate, stabilindu-se în concret, în urma analizei
tuturor elementelor privitoare la situaţia părţilor, dacă a fost sau nu păstrat un echilibru just între
interesele părţilor şi cele ale societăţii şi dacă, prin urmare, sistemul juridic naţional nu a garantat
în mod corespunzător respectarea vieţii private a reclamantului.
52. Astfel fiind, rezultă că ceea ce solicită în realitate Tribunalul Harghita, prin
intermediul procedurii hotărârii prealabile, nu este pur şi simplu o dezlegare de principiu, deci cu
valoare teoretică şi generală, a unei probleme de drept, ci analiza în concret, prin raportare la
elementele cauzei, a situaţiei juridice din proces, pentru a trage o concluzie cu privire la
261
subzistenţa şi aplicabilitatea dispoziţiilor art. 55 alin. 1 din Codul familiei, în forma lor anterioară
Legii nr. 288/2007.
53. În acest fel, instanţa de trimitere se depărtează de scopul urmărit de legiuitor prin
instituirea mecanismului de unificare a practicii judiciare reglementat prin dispoziţiile art. 519-
521 din Codul de procedură civilă, solicitându-i instanţei supreme să ofere un raţionament juridic
specific judecăţii de caz şi pe care, în calitatea sa de instanţă învestită cu soluţionarea procesului,
exclusiv instanţa de trimitere este nu doar îndreptăţită, ci şi obligată să îl realizeze.
54. Or, este de principiu că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu se poate substitui
instanţei de trimitere în ce priveşte judecarea procesului, identificarea, analiza şi valorificarea
juridică a elementelor de fapt şi drept specifice judecăţii unui proces, inclusiv prin raportare la
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, neputând fi, în nicio împrejurare, delegată
instanţei supreme atunci când aceasta este chemată să îşi exercite rolul de autoritate învestită cu
unificarea jurisprudenţei pe calea hotărârii prealabile.
55. Cele de mai sus trimit la concluzia că nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate
privitoare la sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu dezlegarea de principiu a unei
chestiuni de drept determinate şi punctuale, iar nu cu efectuarea unei analize de caz care să tindă
la diminuarea rolului instanţei de trimitere şi la preluarea de către instanţa supremă a unor
atribute specifice judecării în concret a procesului aflat pe rolul instanţei de trimitere.
56. În cauză, astfel cum rezultă din conţinutul încheierii de sesizare, completul de
judecată nu şi-a îndeplinit nici rolul de a releva în ce constă complexitatea, gradul de dificultate
şi potenţialul normei de a genera confuzie în interpretarea şi aplicarea ei, prin exprimarea unui
punct de vedere pertinent cu privire la chestiunea de drept pentru care se solicită o rezolvare de
principiu, în sensul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă.
57. De altminteri, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă,
"Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de către completul de judecată după
dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care
nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde
motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 519, punctul de vedere al
completului de judecată şi al părţilor".
58. Analiza acestor dispoziţii legale, precum şi, în ansamblu, a acelora care
reglementează sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri
prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept trimite cu evidenţă la concluzia că
legiuitorul a stabilit parcurgerea unor etape şi respectarea unor cerinţe de formă atât pentru Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă sesizată, cât şi pentru instanţa de trimitere, ca autoare a
sesizării.
59. Impunerea unui set riguros de reguli, care să organizeze într-o manieră cât mai
predictibilă şi oportună procedura de sesizare a instanţei supreme şi, apoi, pe cea de soluţionare
propriu-zisă a sesizării, este necesară în vederea realizării scopului urmărit, anume acela al
dezlegării unei chestiuni de drept care întruneşte condiţiile la care se referă art. 519 din Codul de
procedură civilă. În jurisprudenţa sa, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a
statuat în acest sens că: "Raţiunea instituirii acestor condiţii formale ale sesizării constă în
asigurarea îndeplinirii scopului pentru care a fost introdus noul mecanism procedural, respectiv
uniformizarea jurisprudenţei şi asigurarea predictibilităţii acesteia, fără ca folosirea sa să
genereze suspendarea nejustificată a judecării unei cauze, printr-o interpretare arbitrară a
necesităţii declanşării procedurii de către instanţa de judecată, cu consecinţa prelungirii
nejustificate a duratei procesului civil şi, din această perspectivă, a afectării dreptului la un
262
proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale." (Decizia nr. 53 din 11 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 30 din 16 ianuarie 2020, paragraful 45).
60. Formele şi condiţiile stabilite de art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă au,
aşadar, vocaţia de a contribui, fiecare în parte şi unele prin altele, la articularea unui mecanism
de unificare a jurisprudenţei cu adevărat eficace, iar aceasta implică respectarea lor atentă atât de
către instanţa de trimitere, cât şi de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
61. Rezultă din cele de mai sus că exigenţele în discuţie privesc atât motivele care susţin
admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, cât şi punctul
de vedere al părţilor şi, în mod specific, punctul de vedere al completului de judecată.
Comparativ însă cu punctul de vedere al părţilor, a cărui importanţă nu poate fi desigur negată,
celui al completului de judecată îi poate fi asociată o însemnătate încă mai sporită, în condiţiile
în care instanţa de trimitere este nu doar autor al sesizării care învesteşte Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie, obligând-o la soluţionarea ei, ci şi autoritatea care, finalmente, va trebui să soluţioneze
procesul, tranşând litigiul.
62. În acord cu înţelesul care se degajă din prevederile art. 520 alin. (1) teza finală din
Codul de procedură civilă, instanţa de trimitere nu este doar un subiect care, de pe o poziţie
pasivă, adresează Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie o interogaţie privitoare la dezlegarea unei
probleme de drept, aşteptând apoi un răspuns al acesteia; dimpotrivă, atunci când a impus cerinţa
ca instanţa de trimitere să îşi prezinte, în încheierea de sesizare, propriul punct de vedere asupra
respectivei chestiuni de drept, legiuitorul a avut în intenţie să îi atribuie acestei instanţe rolul de
partener activ (adică, altfel spus, veritabil), angajând-o într-un dialog juridic în care exprimarea
primei opinii cu privire la dezlegarea ce trebuie dată problemei de drept respective i-a fost
atribuită chiar instanţei de trimitere, intervenţia instanţei supreme fiind, cronologic, doar
ulterioară.
63. Astfel, cum rezultă din examinarea încheierii de sesizare din 2 martie 2021 a
Tribunalului Harghita - Secţia civilă, după evidenţierea concisă a punctului de vedere al părţilor,
instanţa de trimitere a procedat la menţionarea acelor circumstanţe ale cauzei pe care le-a
considerat relevante (a se vedea supra, 27-29).
64. În ce priveşte relevanţa şi implicaţiile hotărârilor în materie ale Curţii Europene a
Drepturilor Omului, în condiţiile în care de esenţa dezlegării pe fondul ei a chestiunii de drept
care constituie obiectul sesizării erau identificarea, analiza şi aprecierea în concret a implicaţiilor
jurisprudenţei Curţii privitoare la art. 8 din Convenţie, instanţa de trimitere a menţionat că nu
este necesar să se refere la întreaga jurisprudenţă a instanţei europene invocată de părţi "(...)
pentru că hotărârile mai recente (I.L.V. şi Ostace) fac trimitere sau le au în vedere pe cele
anterioare, că în speţă există atât împrejurări de fapt comune unor soluţii diferite ale Curţii în
această materie, cât şi împrejurări asemănătoare unor asemenea soluţii şi împrejurări care nu au
făcut obiectul analizei Curţii. Cu alte cuvinte, din perspectiva art. 8 din Convenţie, aşa cum a fost
interpretat până în prezent de Curte, pare cel puţin posibilă oricare din soluţii la problema
prescripţiei".
65. Instanţa de trimitere a mai precizat că prezentul proces diferă de Cauza I.L.V.
împotriva României prin faptul că acţiunea în justiţie nu urmăreşte o etapă prealabilă, respectiv
obţinerea unei probe, şi nu se pune problema obligării copilului la efectuarea testului ADN.
Totodată, el diferă şi de Cauza Ostace împotriva României, deoarece intimatul-reclamant nu a
fost lipsit de orice posibilitate de a contesta prezumţia de paternitate, legea oferindu-i în acest
sens nu numai un termen de 6 luni de la naşterea copilului, ci şi posibilitatea evaluării în favoarea
263
sa a depăşirii acestuia, care este una efectivă, cât timp a fost avută în vedere şi de tribunal. De
asemenea, au fost relevate alte câteva elemente de asemănare, respectiv de diferenţă.
66. Se poate constata cu uşurinţă că instanţa de trimitere s-a mărginit să releve elemente
de asemănare, respectiv de diferenţă, între procesul dedus judecăţii şi cele două cauze (I.L.V.
împotriva României şi Ostace împotriva României) în care Curtea Europeană a Drepturilor
Omului s-a pronunţat, fără a face o analiză în drept care să o conducă la propria concluzie asupra
dezlegării care ar trebui dată chestiunii privitoare la menţinerea aplicabilităţii art. 55 alin. 1 din
Codul familiei, în forma anterioară modificării intervenite prin Legea nr. 288/2007, prin
raportare la prevederile art. 8 din Convenţie şi la interpretarea dată acestora prin jurisprudenţa
Curţii Europene a Drepturilor Omului.
67. Or, în sensul dispoziţiilor art. 520 alin. (1) teza finală din Codul de procedură civilă,
în partea lor privitoare la cuprinderea, în încheierea de sesizare, a punctului de vedere al
completului de judecată, este important ca instanţa de trimitere să realizeze o proprie analiză a
problemei de drept cu privire la care îi solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe
printr-o hotărâre prealabilă, pentru a justifica astfel utilitatea şi necesitatea sesizării.
68. Doar în acest fel punctul de vedere al instanţei de trimitere poate fi caracterizat ca
efectiv, realizându-şi, în concret, vocaţia de a se constitui, înaintea Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, într-un reper util în dezlegarea problemei de drept.
69. Rezultă, totodată, că exprimarea de către instanţa de trimitere a propriei opinii cu
privire la soluţia ce trebuie dată problemei de drept transmise Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
se constituie într-o expresie a colaborării loiale între cele două instanţe implicate, legiuitorul
recunoscându-i instanţei de trimitere, în fructificarea poziţiei ei de judecător al procesului,
calitatea de partener al instanţei supreme, iar nu de simplu solicitant.
70. Exprimarea punctului de vedere al instanţei de trimitere contribuie la a se stabili
inclusiv dacă problema de drept cu privire la care i se cere Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să o
dezlege este reală şi dificilă, precum şi că vizează dezlegarea de principiu a unei chestiuni
determinate şi punctuale, ea având vocaţia de a convinge, şi sub acest aspect, că sunt întrunite
condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.
71. Simpla enumerare a elementelor de particularitate în fapt şi în drept ale procesului,
precum şi evidenţierea unor asemănări, respectiv deosebiri, între componenta factuală a
procesului care a generat sesizarea instanţei supreme şi cea specifică proceselor în legătură cu
care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost sesizată şi a pronunţat hotărâri, cum este
cazul în speţă, nu pot avea semnificaţia unui punct de vedere în sensul prevederilor art. 520 alin.
(1) teza finală din Codul de procedură civilă, care să sprijine concluzia privind existenţa unei
chestiuni de drept veritabile cu caracter complex şi dificil, de natură a fundamenta demersul
iniţiat de instanţa de trimitere. [...]
Secţia a VI-a civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea
următoarei chestiuni de drept:
"Cum se interpretează prevederile art. 5 alin. (1) pct. 21 şi art. 123 alin. (9) din Legea
nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, respectiv dacă
constituie creanţă curentă dobânzile care curg după deschiderea procedurii în situaţia
264
contractului de credit (încheiat anterior cererii de deschidere a procedurii, dar menţinut după
deschiderea procedurii) cu dobândă stabilită în funcţie de un indice de referinţă periodic şi care
nu este cunoscut la data deschiderii procedurii pentru a se putea calcula de către creditor
valoarea dobânzii curse ulterior acestui moment."
Considerente:
[...] 41. În încheierea de sesizare nu este însă argumentată dificultatea chestiunii de drept,
completul de judecată expunând doar opinia sa cu privire la modalitatea de interpretare a
normelor legale ce fac obiectul sesizării, din modul de expunere putând fi trasă concluzia că
instanţa de trimitere ar opina în sensul celor dispuse în fond de judecătorul-sindic. Or, simpla
părere astfel exprimată nu este suficientă pentru a contura gradul de dificultate al problemei de
drept, acesta trebuind să fie argumentat de instanţa de trimitere.
42. De asemenea, pentru a se pronunţa o hotărâre prealabilă este necesar ca respectiva
chestiune de drept să privească o problemă de drept reală în sensul că norma de drept disputată
să fie îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară, susceptibilă de interpretări diferite, fie din
cauză că textul este incomplet, fie că nu este corelat cu alte dispoziţii legale.
43. Problema de drept cu care se confruntă instanţa de trimitere este aceea de a se stabili
dacă dobânda curentă ataşată unui credit bancar, calculată pentru perioada ulterioară deschiderii
procedurii, reprezintă o creanţă curentă ce poate fi achitată în cursul acestei proceduri, în
condiţiile înscrierii instituţiei bancare în tabelul de creanţe al debitoarei cu capitalul şi dobânzile
scadente calculate până la momentul deschiderii procedurii, prin interpretarea dispoziţiilor art. 5
alin. (1) pct. 21 şi art. 123 alin. (9) din Legea nr. 85/2014.
44. Se reţine din această perspectivă că în încheierea de sesizare nu se regăseşte niciun
raţionament juridic care să conducă la concluzia că este vorba de identificarea unor texte de lege
lacunare ori controversate care să necesite o rezolvare de principiu, în scopul împiedicării
apariţiei unei jurisprudenţe neunitare în privinţa aspectelor vizate în cuprinsul întrebării, obiect al
sesizării.
45. Dispoziţiile legale a căror interpretare se solicită nu sunt lacunare, incomplete sau
contradictorii şi nu prezintă un grad ridicat de dificultate, astfel încât instanţa de trimitere trebuie
doar să procedeze la o interpretare sistematică şi logico-juridică a textelor legale incidente în
cauză. Din această perspectivă, se reţine şi că instanţa de trimitere nu a argumentat dificultatea
de interpretare a textelor legale ce fac obiectul sesizării pentru a justifica declanşarea
mecanismului de unificare a practicii judiciare.
46. Operaţiunea de interpretare şi aplicare a unor texte legale la anumite circumstanţe, ce
caracterizează fiecare litigiu, nu poate fi transferată completului constituit pentru pronunţarea
unei hotărâri prealabile, ci revine instanţei învestite cu soluţionarea cauzei. Prin urmare, rămâne
atributul exclusiv al instanţei de trimitere să soluţioneze cauza cu judecata căreia a fost învestită,
aplicând în acest scop regulile de interpretare a actelor normative, în condiţiile în care nu se
identifică o reală dificultate în interpretarea normelor juridice ce fac obiectul sesizării.
47. Totodată, se mai reţine că mecanismul procedural al pronunţării unei hotărâri
prealabile trebuie să nu fie deturnat de la scopul firesc al unificării practicii judiciare, neputând fi
utilizat doar pentru tranşarea în concret a aspectelor litigioase aflate pe rolul instanţei de
trimitere. Astfel, instanţa supremă trebuie chemată pentru a da o rezolvare de principiu chestiunii
de drept a cărei interpretare se reclamă a fi dificilă de către instanţa de sesizare.
48. Instanţa de trimitere, prin modul de formulare a sesizării, impune instanţei supreme
soluţionarea pe fond a litigiului sub aparenţa pronunţării unei hotărâri prealabile, finalitatea
demersului judiciar reglementat de art. 519 din Codul de procedură civilă fiind acela al
265
împiedicării apariţiei jurisprudenţei neunitare, iar nu acela al aplicării concrete a legii în scopul
soluţionării cauzei respective.
49. Sub acest ultim aspect, se observă că atât instanţa de trimitere, cât şi instanţele
naţionale nu au identificat o jurisprudenţă care să tranşeze problema de drept sesizată,
răspunsurile comunicate la solicitarea instanţei supreme cuprinzând doar opiniile exprimate de
judecătorii ce soluţionează aceste tipuri de cauze. Or, o problemă punctuală de interpretare a
unor texte legale ce se impune a fi soluţionată de completul învestit cu soluţionarea unei cauze,
în lipsa premiselor apariţiei unei practici neunitare, nu este suficientă pentru declanşarea
mecanismului reglementat de art. 519 din Codul de procedură civilă. [...]
Soluția: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti – Secţia
a IV-a civilă, pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile privind dezlegarea următoarei
chestiuni de drept:
Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi art. 4 teza întâi din Legea nr.
165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin
echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu
modificările şi completările ulterioare, prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 3 pct.
6 din acelaşi act normativ, art. 27 alin. (1) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată,
cu modificările şi completările ulterioare, şi dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în sensul de a se
stabili dacă, în situaţia în care titularul care beneficiază de o hotărâre judecătorească
irevocabilă de obligare a comisiei locale de stabilire a dreptului de proprietate privată asupra
terenurilor la întocmirea documentaţiei necesare şi de obligare a comisiei judeţene de stabilire a
dreptului de proprietate privată asupra terenurilor la emiterea titlului de proprietate asupra
unui teren determinat ca suprafaţă şi amplasament, a înstrăinat drepturile litigioase care i se
cuvin potrivit legilor de restituire a proprietăţii anterior emiterii titlului de proprietate şi punerii
în posesie, dar ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, cesionarul, ca persoană
îndreptăţită la măsuri reparatorii, are dreptul exclusiv la măsura reparatorie prevăzută de noua
lege de reparaţie constând în compensarea prin puncte potrivit art. 24 alin. (2) – (4) din Legea
nr. 165/2013 sau are dreptul la emiterea titlului de proprietate şi punerea în posesie asupra
terenului.
Considerente:
[...] Circumstanţele cauzei evidenţiază identitatea dintre chestiunea de drept a cărei
lămurire se solicită instanţei supreme şi problemele de drept identificate, analizate şi dezlegate de
prima instanţă în cadrul raţionamentului judiciar pe care aceasta şi-a sprijinit soluţia pronunţată
asupra pretenţiei deduse judecăţii, probleme care sunt reiterate, în integralitate, prin apelul
declarat în cauză şi care face obiectul analizei instanţei de trimitere.
Or, raţionamentul juridic expus de prima instanţă în fundamentarea soluţiei de respingere
a cererii de chemare în judecată evidenţiază, cu claritate, faptul că inaplicabilitatea în cauză a
dispoziţiilor Legii nr. 165/2013 a fost reţinută în considerarea efectelor pe care hotărârea
judecătorească irevocabilă din data de 2 februarie 2010 le-a produs asupra cererii de reconstituire
a dreptului de proprietate formulate de cedent şi asupra drepturilor dobândite anterior intrării în
266
vigoare a Legii nr. 165/2013 (şi care au fost transmise cesionarilor), şi nu în interpretarea
normelor de drept a căror lămurire, in abstracto, se cere prin sesizare.
Anume, în evaluarea efectelor hotărârii judecătoreşti irevocabile şi în considerarea
caracterului culpabil al neexecutării acesteia de către entitatea învestită în acest scop, prima
instanţă a statuat, pe de o parte, cu privire la faptul finalizării procedurilor prevăzute de Legea nr.
18/1991 de către cedent anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 şi, pe de altă parte, cu
privire la faptul inexistenţei unei cereri nesoluţionate de entitatea deţinătoare la momentul intrării
în vigoare a Legii nr. 165/2013, apte să atragă incidenţa dispoziţiilor art. 4 teza întâi din acest act
normativ, astfel cum acestea au fost lămurite prin Decizia nr. 42 din 21 noiembrie 2016.
Rezultă că referirea din cuprinsul sesizării prealabile la existenţa unei hotărâri
judecătoreşti irevocabile, ca o circumstanţă particulară a litigiului, care a justificat concluzia
privind existenţa unei chestiuni de drept diferite de cea care a făcut obiectul sesizării prealabile
anterioare (prin care s-a solicitat instanţei supreme interpretarea aceloraşi norme de drept) şi,
deopotrivă, concluzia privind necesitatea declanşării, încă o dată, a mecanismului prevăzut de
dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, nu presupune interpretarea normelor de drept
invocate în sesizare, astfel cum pretinde instanţa de trimitere, ci stabilirea efectelor hotărârii
judecătoreşti irevocabile din data de 2 februarie 2010 asupra cererii de reconstituire a dreptului
de proprietate formulate de cedent, în raport cu etapele procedurale impuse prin dispoziţiile Legii
nr. 18/1991.
Atare evaluare, care vizează un mijloc de probă administrat în cauză, în acord cu normele
dreptului intern ori convenţionale şi cu principiile degajate din jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului ori din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, se realizează însă de către
instanţa de judecată învestită cu soluţionarea cauzei, în considerarea prerogativelor acordate
acesteia de a examina probele, fiind subsumată conceptului de aplicare a legii, şi nu de
interpretare a acesteia.
Aşa fiind, constatând că, prin finalitatea urmărită, sesizarea pendinte nu urmăreşte
lămurirea unei chestiuni de drept reale, pe cale de interpretare a normelor de drept invocate în
cuprinsul său, ci are ca scop rezolvarea punctuală a problemelor de drept ivite în cauza dedusă
judecăţii în ceea ce priveşte aplicarea normelor de drept respective în raport cu circumstanţele
factuale particulare ale litigiului, fapt care nu este permis întrucât ar echivala cu statuarea asupra
modalităţii de soluţionare a apelului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept constată că nu a existat o justificare pertinentă pentru
declanşarea mecanismului de unificare prevăzut de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură
civilă. [...]
23) Decizia nr. 53/2021, publicată în M. Of. nr. 773 din 10 august 2021
Soluția: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Piteşti - Secţia
de drept:
Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 101 alin. (6) şi (8) din Codul fiscal privind
data în raport cu care se stabileşte cota de impozit ce se aplică diferenţelor de venituri din pensii
stabilite pentru perioade anterioare, respectiv se defalcă pe lunile la care se referă, în vederea
calculării impozitului datorat pentru fiecare din aceste perioade sau se reţine integral în raport
cu data efectuării plăţii.
267
Considerente:
[...] 63. În cazul de faţă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Piteşti - Secţia I civilă
reprezintă însuşi obiectul cererii de chemare în judecată - solicitarea adresată instanţei de a
determina cota de impozitare a pensiilor pentru perioade ce corespund unor reglementări diferite
ale Codului fiscal, respectiv 16%, până la 1 ianuarie 2018, sau 10% aplicabilă prin raportare la
momentul plăţii - aşadar însăşi problema de fond asupra căreia apelanta a solicitat instanţei de
judecată să se pronunţe, iar nu doar o chestiune de drept care să privească interpretarea posibil
diferită sau contradictorie a unui text de lege, de a cărei lămurire să depindă soluţionarea
acesteia, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă.
64. Mai mult decât atât, titularul sesizării solicită interpretarea unor dispoziţii legale care
nu comportă o reală şi serioasă dificultate, de natură a fi dedusă dezlegării în cadrul procedurii
hotărârii prealabile, ceea ce se impune fiind doar realizarea unui simplu raţionament judiciar,
prin lecturarea textelor a căror interpretare formează obiectul sesizării în corelare cu situaţia
litigioasă concretă dedusă judecăţii.
65. Un indiciu referitor la gradul redus de dificultate şi la lipsa de ambiguitate a textelor
invocate în sesizare, care să necesite intervenţia unui mecanism de unificare, este oferit şi de
jurisprudenţa de la nivelul altor instanţe prezentată în cuprinsul acestei decizii, potrivit căreia
hotărârile pronunţate în litigii similare înclină numai spre o singură modalitate de interpretare şi
aplicare a textelor de lege.
66. În fine, nici susţinerea instanţei de trimitere, în sensul că interpretarea pe care casele
de pensii o dau textelor în discuţie este de natură să genereze "o multitudine de litigii pe rolul
instanţelor judecătoreşti, cu posibilitatea pronunţării de soluţii diferite şi apariţia unei practici
neunitare", nu este de natură să conducă la admisibilitatea sesizării. Aceasta deoarece, chiar dacă
o anumită parte poate avea o conduită constantă contrară soluţiilor pronunţate în litigii similare,
aceasta va fi deopotrivă ţinută să respecte hotărârile judecătoreşti definitive pronunţate de
instanţele de drept comun, cu atât mai mult cu cât jurisprudenţa acestora tinde la a fi unitară. [...]
Soluția: Respinge ca inadmisibilă sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a
V-a civilă în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la dezlegarea următoarei
probleme de drept:
"În sensul art. 5 alin. 3 coroborat cu dispoziţiile art. 6 alin. 1, art. 7 alin. 4 şi art. 6 alin.
2 din Legea nr. 77/2016, notificările formulate de către debitori, ulterior admiterii definitive a
contestaţiei formulate de către creditor împotriva primei notificări de dare în plată, mai produc
sau nu efectul suspendării de drept prevăzut de Legea nr. 77/2016?".
Considerente:
[...] 36. Prin întrebarea adresată instanţei supreme se solicită o interpretare coroborată a
tuturor dispoziţiilor legale enumerate, prin raportare la particularităţile şi specificul
circumstanţelor referitoare la continuarea procedurii de executare silită, cu efecte asupra relaţiei
profesionist-consumator, nereieşind că prin răspunsul la această întrebare se doreşte înlăturarea
vreunei ambiguităţi sau neclarităţi ce ar viza textele legale a căror lămurire se solicită.
37. De altfel, instanţa de trimitere nu identifică prin punctul său de vedere caracterul
neclar sau incomplet al normelor legale supuse atenţiei de către profesionistul-contestator,
268
iniţiator al prezentului demers, ci susţine că solicitarea intervenţiei instanţei supreme se justifică
prin prisma caracterului de noutate al chestiunii.
38. Din punctul de vedere exprimat de completul de judecată care a sesizat Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie reiese cu claritate că acesta dispune de suficiente repere de analiză care să îi
permită să aplice textele de lege evocate în sesizare pentru a soluţiona cauza supusă judecăţii, iar
circumstanţele particulare ale dosarului relevă faptul că nemulţumirea contestatorului-creditor
are în vedere "lipsa unei dispoziţii legale exprese care să reglementeze ipoteza notificărilor
succesive de dare în plată" pe care debitorul le poate formula în cadrul procedurii de executare
silită, în temeiul Legii nr. 77/2016.
39. Prin urmare, pe calea prezentului mecanism se solicită o rezolvare de principiu a
problemei semnalate, cu motivarea că legea nu a distins dacă efectul suspendării de drept a plăţii
sumelor de bani aferente contractelor de credit în temeiul notificării de dare în plată emise de
executorul judecătoresc la solicitarea debitorului-consumator se produce de câte ori debitorul
formulează o nouă notificare de dare în plată în legătură cu acelaşi contract de credit, deci şi în
ipoteza în care, ulterior admiterii definitive a contestaţiei formulate de creditor împotriva primei
notificări de dare în plată, debitorul formulează o nouă notificare de dare în plată.
40. Cu toate acestea, textele legale a căror lămurire se solicită sunt redactate cu claritate,
iar interpretarea logică şi gramaticală a acestora nu comportă o reală şi serioasă dificultate, de
natură a fi dedusă dezlegării în cadrul procedurii prealabile.
41. Din această perspectivă se apreciază că rămâne atributul exclusiv al instanţei de
judecată operaţiunea de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale amintite la diferitele
circumstanţe de fapt care caracterizează fiecare litigiu, operaţiunea amintită fiind ridicată la rang
de principiu fundamental şi găsindu-şi consacrarea în prevederile art. 5 alin. (2) din Codul de
procedură civilă.
42. Aşadar, se consideră că revine instanţei de trimitere să soluţioneze cauza cu judecata
căreia a fost învestită, aplicând mecanismele de interpretare a actelor normative, pentru a da curs
măsurilor reglementate de legiuitor şi pentru a ţine cont de scopul legitim urmărit de acesta prin
adoptarea Legii nr. 77/2016, ţel care se circumscrie conceptului de protecţie a consumatorului
prin înlăturarea pericolului ruinei sale iminente, cum se subliniază prin Decizia nr. 95 din 28
februarie 2017, pronunţată de Curtea Constituţională a României, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 656 din 9 august 2017. [...]
Soluția: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Piteşti - Secţia
de drept:
Interpretarea dispoziţiilor art. I pct. 1 din Legea nr. 71/2015 pentru aprobarea
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din
fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, cu referire
la art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea
personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul
cheltuielilor publice, privind egalizarea în cadrul familiei ocupaţionale "Justiţie" între valoarea
de referinţă sectorială acordată consilierilor de probaţiune şi cea acordată magistraţilor.
269
Considerente:
[...] 60. În situaţia de faţă, chestiunea de drept cu privire la care a fost sesizată Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie vizează interpretarea dispoziţiilor art. I pct. 1 din Legea nr. 71/2015,
cu referire la art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, privind
egalizarea în cadrul familiei ocupaţionale "Justiţie", între valoarea de referinţă sectorială acordată
consilierilor de probaţiune şi cea acordată magistraţilor.
61. Rezolvarea acestei probleme de drept se află în corelaţie directă cu modalitatea în
care pot fi interpretate prevederile art. III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 cu
trimitere la art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015.
62. După cum în mod constant Înalta Curte a subliniat în practica sa, relevantă în
evaluarea cerinţei noutăţii este dezvoltarea unei jurisprudenţe în materie.
63. Din această perspectivă au fost emise adrese către toate curţile de apel, care au
procedat la verificări ale jurisprudenţei la nivelul instanţelor judecătoreşti situate în
circumscripţiile lor teritoriale şi au comunicat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie că au identificat
hotărâri judecătoreşti în materia care face obiectul sesizării de faţă; analiza acestora relevă că
instanţele naţionale nu au o abordare unitară asupra problemei de drept dezbătute.
64. Cum caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o
dezlegare din partea instanţelor de judecată şi întrucât asemenea dezlegări există deja, rezultă că
cerinţa noutăţii nu este întrunită.
(...)
70. În cazul analizat, titularul sesizării solicită interpretarea unor dispoziţii legale care nu
comportă o reală dificultate şi care pot fi dezlegate printr-o analiză de conţinut şi corelată a
normelor incidente, în considerarea aspectelor ce urmează a fi prezentate.
71. Actele normative anterioare intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, care au
reglementat drepturile salariale ale magistraţilor, au stabilit că indemnizaţia de încadrare a
acestora este rezultatul înmulţirii unei valori de referinţă sectorială cu un coeficient de
multiplicare, specific atât nivelului instanţei/parchetului, cât şi funcţiei ocupate.
72. În acest sens pot fi identificate dispoziţiile cuprinse în Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 177/2002 privind salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor, aprobată cu
modificări şi completări prin Legea nr. 347/2003, cu modificările ulterioare (Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 177/2002), în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind
salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din
sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi
completările ulterioare, în Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului
plătit din fonduri publice (Legea-cadru nr. 330/2009), Legea-cadru nr. 284/2010 privind
salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările
ulterioare (Legea-cadru nr. 284/2010) şi cele din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014
privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în
domeniul cheltuielilor publice Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea
măsuri fiscal-bugetare, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 57/2015) şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016 pentru modificarea şi
completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului
bugetare, pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi pentru aplicarea unitară a
dispoziţiilor legale, cu modificările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016).
270
73. Fundamentul acestor acte normative l-a constituit ideea ca diferenţierea veniturilor
magistraţilor - în considerarea fie a nivelului instanţei/parchetului la care îşi desfăşoară
activitatea, fie a funcţiei pe care o ocupă - să fie făcută, în mod exclusiv, prin aplicarea unor
coeficienţi de multiplicare distincţi, nivelul valorii de referinţă sectorială rămânând însă constant.
74. O atare abordare este pe deplin justificată şi dă expresie înseşi raţiunii instituirii unui
atare reper, care trebuie să fie unic, de referinţă în sectorul în care este incident.
75. Exemplificativ, vin să întărească această concluzie prevederile din anexa nr. 1 la
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 177/2002, care au instituit o valoare de referinţă
sectorială de 1.833.754 ROL, majorată ulterior, succesiv, până la 2.571.040 ROL.
76. După schimbarea paradigmei legiuitorului, care a apreciat necesar să reglementeze în
mod unitar salarizarea personalului plătit din fonduri publice, ca urmare a adoptării Legii-cadru
nr. 284/2010 s-a procedat scriptic la încadrarea acestui personal în familii ocupaţionale.
77. Acest act normativ a preluat în mare parte dispoziţiile din Legea-cadru nr. 330/2009,
astfel că urmează a fi valorificate, la nivel teoretic, principiile pe care le consfinţeşte, chiar dacă
în concret Legea-cadru nr. 284/2010 nu a fost aplicată [potrivit art. 7 din Legea-cadru nr.
284/2010, aplicarea legii urma a se realiza etapizat, prin legi speciale anuale de aplicare, astfel că
a fost succedată de următoarele acte normative: a) Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul
2011 a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare; b) Legea nr. 283/2011
privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în
domeniul bugetar, prin care se stabilea salarizarea în anul 2012 a personalului plătit din fonduri
publice; c) Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor
personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative,
precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, aprobată prin Legea nr. 36/2014, cu modificările
ulterioare, cu referire la salarizarea în anul 2012 a personalului plătit din fonduri publice; d)
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din
fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu
completări prin Legea nr. 28/2014, cu modificările şi completările ulterioare; e) Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 83/2014; f) Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015. Deşi
scopul declarat de legiuitor la instituirea unui sistem unic de salarizare a fost acela de a aduce
transparenţă şi previzibilitate în materia salarizării, în realitate, drepturile salariale s-au calculat
pornind de la cuantumul stabilit potrivit legislaţiei anterioare, prin fiecare din legile speciale
anuale făcându-se trimitere la cuantumul drepturilor salariale din anul precedent].
78. Astfel, dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea-cadru nr. 284/2010 au prevăzut ca
salariile de bază, soldele/salariile de funcţie şi indemnizaţiile lunare de încadrare să se stabilească
prin înmulţirea coeficienţilor de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare cu valoarea de
referinţă, iar în conformitate cu alin. (3) al aceluiaşi articol, valoarea de referinţă corespunzătoare
coeficientului de ierarhizare 1,00 se stabilea anual prin legea pentru aprobarea plafoanelor unor
indicatori specificaţi în cadrul fiscal-bugetar potrivit Legii responsabilităţii fiscal-bugetare nr.
69/2010, la propunerea Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale şi Ministerului
Finanţelor Publice.
79. De asemenea, art. 14 din Legea-cadru nr. 284/2010 a statuat în mod neechivoc că
"Diferenţierea salariilor de bază, a soldelor/salariilor de funcţie şi a indemnizaţiilor lunare de
încadrare se realizează prin utilizarea unor coeficienţi de ierarhizare cuprinşi în intervalul 1,00,
pentru funcţia cu cea mai mică responsabilitate, şi 15,00, pentru funcţia cu cea mai mare
responsabilitate în stat".
271
80. Aşadar, examinând sesizarea în limitele ei, Înalta Curte subliniază că şi în sistemul
reglementat de Legea-cadru nr. 284/2010, în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale diferenţierea
veniturilor se realizează prin utilizarea coeficienţilor de multiplicare, însă nu prin modificarea
valorii de referinţă sectorială, care trebuie să fie unică pentru întregul sector.
81. Prin urmare, în măsura în care în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale este stabilit un
anumit nivel al valorii de referinţă sectorială, acesta este aplicabil întregii familii ocupaţionale,
iar diferenţierea veniturilor rezultă în mod exclusiv din utilizarea unor coeficienţi de multiplicare
caracteristici, care variază în raport cu funcţia ocupată şi cu celelalte criterii indicate de legiuitor.
82. Mai mult decât atât, analiza jurisprudenţei naţionale relevă, aşa cum s-a arătat mai
sus, că deja au fost pronunţate hotărâri judecătoreşti definitive, care au recunoscut dreptul
magistraţilor la o indemnizaţie calculată pe baza valorii de referinţă sectorială de 605,225 lei,
incidentă în cadrul familiei ocupaţionale "Justiţie" şi care îi vizează pe toţi ordonatorii principali
de credite din acest sistem.
83. Prin urmare, dacă în cadrul familiei ocupaţionale "Justiţie" există deja astfel de
hotărâri judecătoreşti, indemnizaţiile de încadrare ale tuturor celorlalţi magistraţi trebuie stabilite
la nivelul maxim aflat în plată, în aplicarea art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 83/2014 şi a art. 31 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015,
pentru că hotărârile pronunţate au examinat prevederi legale cuprinse în acte normative cu
aplicabilitate generală.
84. În raţionamentul juridic expus, în prezent a devenit irelevant elementul salarial care a
condus, în aprecierea instanţelor, la conturarea unei indemnizaţii de încadrare la nivelul maxim,
în cadrul instituţiei în care îşi desfăşoară activitatea magistraţii cărora li s-a recunoscut dreptul
ca, la baza veniturilor lor, să se afle valoarea de referinţă sectorială aplicabilă consilierilor de
probaţiune, aflaţi în aceeaşi familie ocupaţională, dată fiind finalitatea aplicării normelor din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 şi din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
57/2015, anume aceea a asigurării, în cadrul instituţiei, a indemnizaţiei de încadrare sau a
salariului de bază la nivelul celui maxim aflat în plată, şi aceasta, indiferent dacă ordonatorul de
credite a emis sau nu ordinele de salarizare corespunzătoare, după cum s-a statuat prin Decizia
nr. 36 din 4 iunie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept.
85. Aşadar, în prezent urmează să se facă aplicarea prevederilor legale referitoare la
egalizarea indemnizaţiei de încadrare la nivelul celui maxim aflat în plată din cadrul instituţiei în
care îşi desfăşoară activitatea magistraţii, iar această împrejurare este, prin ea însăşi, suficientă
pentru a releva inadmisibilitatea sesizării de faţă, întrucât mecanismul de unificare a
jurisprudenţei nu poate fi utilizat decât pentru a se obţine interpretarea unitară a unor dispoziţii
legale, nu şi în măsura în care aduce în dezbatere modalitatea în care acestea se aplică.
86. În consecinţă, nu sunt asigurate aceste premise atunci când sesizarea vizează aplicarea
unei dispoziţii legale neechivoce la elemente de fapt ale cauzei, respectiv modalitatea în care
judecătorii extrag esenţa unei norme cu caracter general şi impersonal şi o aplică situaţiei
concrete, revenind instanţei de judecată rolul de a realiza o aplicare cazuală, care presupune
studiul circumstanţelor particulare ale cererii, iar apoi calificarea ei juridică şi, ulterior, pentru
emiterea actului jurisdicţional final, aplicarea normei de drept incidente. Instanţa supremă nu
poate fi învestită, în cadrul acestei proceduri, cu însăşi aplicarea legii în scopul soluţionării
cauzei respective, un astfel de atribut intrând şi fiind necesar să rămână în sfera de competenţă a
instanţei de judecată ce soluţionează pricina în fond.
272
87. Astfel, dacă în cadrul aceleiaşi funcţii ocupaţionale, hotărâri definitive au acordat
altor magistraţi diferenţe de drepturi salariale, indemnizaţiile de încadrare ale celorlalţi trebuie
egalizate la nivelul celui maxim aflat în plată, pe temeiul dispoziţiilor cuprinse în ordonanţele de
urgenţă ale Guvernului nr. 83/2014, nr. 57/2015, nr. 20/2016 şi nr. 43/2016 şi al Deciziei nr. 794
din 15 decembrie 2016 a Curţii Constituţionale; or, plecând de la premisa că un nivel al valorii
de referinţă sectorială de 605,225 lei a fost deja recunoscut altor magistraţi aflaţi în situaţii
identice, instanţele de judecată au a examina discriminarea reglementărilor succesive şi de statuat
asupra necesităţii egalizării indemnizaţiei de încadrare la nivelul celui maxim aflat în plată. [...]
Secţia I civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la dezlegarea
următoarelor chestiuni de drept:
1. Dacă, raportat la dispoziţiile art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, art. 211
din Legea nr. 62/2011 sau art. 268 din Codul muncii, personalul din justiţie care, fiind în
imposibilitate obiectivă de a beneficia şi care nu a beneficiat de recunoaşterea drepturilor
salariale stabilite anterior intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009, recunoscute în favoarea altor
salariaţi prin hotărâri judecătoreşti anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009, este
îndreptăţit la acordarea retroactivă, începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009, a
drepturilor salariale stabilite şi recunoscute prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul Legii nr. 7/2019 în favoarea altor salariaţi
care şi-au desfăşurat activitatea în aceleaşi condiţii;
2. Într-o cauză având ca obiect o cerere de chemare în judecată prin care se solicită
obligarea pârâţilor la plata unor despăgubiri pentru săvârşirea unor fapte de discriminare
salarială de către aceştia, în calitatea lor de ordonatori de credite, pentru perioada 1.01.2010-
8.04.2015, şi întemeiată în drept pe dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 privind
prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, care din textele legale ce
reglementează cursul prescripţiei dreptului material la acţiune este incident, anume: art. 27 din
Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 sau art. 268 alin. (1)
lit. c) din Codul muncii?;
3. În cazul în care aplicabile speţei sunt incidente prevederile art. 27 din Ordonanţa
Guvernului nr. 137/2000, termenul de prescripţie curge de la momentul producerii actului de
discriminare (plata efectuată discriminatoriu în temeiul unor hotărâri judecătoreşti pronunţate
în perioada 2006-2009, ale căror dispozitive au fost lămurite în cursul anului 2019 ca urmare a
pronunţării Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate în soluţionarea unui recurs în
interesul Legii nr. 7/2019), de la data publicării Deciziei nr. 7/2019 sau de la momentul în care
diferenţele salariale trebuiau să fie plătite lună de lună?;
4. Dacă publicarea Deciziei nr. 7/2019 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -
Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii constituie momentul obiectiv de la
care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune având ca obiect
acordarea de despăgubiri reprezentând diferenţele dintre indemnizaţia efectiv încasată şi
indemnizaţia rezultată ca urmare a aplicării majorărilor la valoarea de referinţă sectorială
(VRS), conform prevederilor art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007 (5%, 2% şi 11%), şi a
aplicării coeficientului de multiplicare 19,000 (diferenţe de drepturi salariale în raport cu
273
indemnizaţiile procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. - Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
27/2006), pentru perioada 1.01.2010-8.04.2015, cauza juridică a acţiunii fiind fapta
discriminatorie săvârşită în anul 2019 de ordonatorul de credite?
Considerente:
[...] 75. Se observă că prin modalitatea de formulare a întrebărilor instanţa de trimitere nu
pune în discuţie interpretarea unor norme de drept, ci tocmai identificarea normei de drept
aplicabile în raport cu situaţia de fapt concretă, respectiv identificarea termenului de prescripţie
aplicabil în speţă şi a momentului de la care acesta începe să curgă, şi nu se solicită o interpretare
propriu-zisă a conţinutului dispoziţiilor legale indicate.
76. Astfel, sesizarea vizează în concret tranşarea aspectelor litigioase aflate pe rolul
instanţei de trimitere, în condiţiile în care aceasta nu a indicat probleme de drept reale, care să
privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare
neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidenţa unor principii generale ale dreptului, al
căror conţinut sau a căror sferă de acţiune sunt discutabile.
77. De asemenea, se poate constata că, prin apelurile formulate în cauză, se critică
modalitatea în care instanţa de judecată a procedat la interpretarea şi aplicarea concretă a
prevederilor legale în cauza dedusă judecăţii. Or, aşa cum s-a stabilit deja în mod constant în
practica instanţei supreme - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, asemenea
operaţiuni de interpretare şi aplicare a textului de lege la diferite circumstanţe ce caracterizează
fiecare litigiu nu pot fi atribuite completului constituit pentru pronunţarea unei hotărâri
prealabile, interpretarea şi aplicarea legii în scopul soluţionării cauzei respective fiind atributul
ce intră şi trebuie să rămână în sfera de competenţă a instanţei de judecată.
78. Problema eficienţei sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, raportată la rezolvarea
litigiului în care a intervenit, reclamă ca identificarea chestiunii de drept de către titularul
sesizării să vizeze o chestiune juridică reală, şi nu realizarea unor operaţiuni de interpretare şi
aplicare a unui text de lege în raport cu circumstanţele particulare ce caracterizează fiecare
litigiu.
79. În procedura pronunţării unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu
se substituie atributului fundamental al instanţelor, de interpretare şi aplicare a legii, ci se
limitează la a-i facilita judecătorului eliminarea ambiguităţilor ori dificultăţilor de stabilire a
raţiunii textelor legale a căror lămurire se solicită.
80. O asemenea clarificare, în sensul celei solicitate de instanţa de trimitere, nu poate fi
cerută instanţei supreme prin intermediul mecanismului de unificare a practicii, deoarece
identificarea actului normativ incident în litigiu este necesar legată de limitele învestirii şi este
rolul exclusiv al judecătorului care soluţionează litigiul, potrivit art. 22 alin. (1) din Codul de
procedură civilă, care este obligat să stabilească legea aplicabilă unui raport juridic litigios, iar
această problemă nu este o veritabilă chestiune de drept şi nu se poate susţine că prin întrebările
formulate se poate ajunge la înlăturarea neclarităţii sau ambiguităţii textelor legale a căror
lămurire se solicită, deoarece un eventual răspuns nu are, oricum, valenţe interpretative.
unei interpretări in abstracto a unor dispoziţii legale şi nici nu vizează o chestiune de drept
punctuală, concretă, adecvată speţei, în realitate, faţă de modalitatea formulării întrebărilor de
către instanţa de trimitere, rezultând că ceea ce se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
reprezintă o rezolvare a cauzei raportat la elementele de fapt din dosar, deşi, potrivit dispoziţiilor
art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea trebuie să vizeze exclusiv probleme de
interpretare a legii, operaţiunea de identificare, interpretare şi aplicare a unor texte de lege la
274
anumite circumstanţe, ce caracterizează fiecare litigiu, neputând fi transferată completului
constituit pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, ci revine instanţei de judecată învestite cu
soluţionarea cauzei.
82. Reamintind că obiectul procedurii prevăzute de aceste dispoziţii legale constă în
interpretarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unor norme de drept determinate,
lacunare sau neclare, se apreciază că instanţa supremă nu poate fi învestită, în cadrul acestei
proceduri, cu însăşi determinarea normei juridice aplicabile unui raport juridic, atributul exclusiv
al instanţei de judecată învestite cu soluţionarea pe fond a pricinii.
83. Aspectele sesizate conduc spre concluzia că cele patru întrebări adresate Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie nu vizează interpretarea unor dispoziţii legale, ci doar realizarea unui
raţionament judiciar care este atributul instanţei învestite cu judecarea litigiului şi care reprezintă
cea mai importantă componentă a activităţii de judecată, a cărei delegare nu este permisă. [...]
Soluția: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Galaţi - Secţia I
drept:
Interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 706 alin. (1) teza a doua din Codul de
procedură civilă, în sensul de a se stabili dacă termenul de prescripţie de 10 ani se aplică şi în
ceea ce priveşte prescripţia dreptului de a obţine executarea silită a unui contract de ipotecă,
încheiat sub regimul Codului civil din 1864, pentru garantarea unei obligaţii de plată ce
decurge dintr-un contract de credit, pentru care s-a constatat că a intervenit prescripţia
dreptului de a cere executarea silită.
Considerente:
[...] 72. Dezlegarea preconizată prin prezenta sesizare vizează, în primul rând, aplicarea în
timp a legii în privinţa prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită în baza unui contract de
ipotecă încheiat pentru garantarea unei obligaţii de plată ce decurge dintr-un contract de credit,
într-o ipoteză dată.
73. Circumstanţele acestei ipoteze pot fi redate după cum urmează:
- contractul de ipotecă a fost încheiat sub imperiul Codului civil din 1864 şi constituie
titlu executoriu potrivit acelor dispoziţii legale;
- a intervenit prescripţia dreptului de a obţine executarea silită a creanţei principale;
- cererea de executare silită în baza contractului de ipotecă a fost formulată după data
intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă.
74. În al doilea rând, în situaţia unui răspuns în sensul aplicării ratione temporis, într-o
asemenea ipoteză, a dispoziţiilor art. 706 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă, se
solicită determinarea domeniului de aplicare a acestei norme, în sensul dacă un contract de
ipotecă accesoriu unui contract de credit reprezintă un titlu emis în materia drepturilor reale,
pentru a opera termenul de prescripţie de 10 ani, în caz contrar fiind aplicabilă regula din alin.
(1) al aceleiaşi norme, ce prevede un termen de 3 ani.
75. În acest context se impune a se reaminti că cerinţa referitoare la existenţa unei
chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei presupune ca
problema de drept ce face obiectul sesizării să privească aspecte esenţiale ale raportului juridic
275
dedus judecăţii, care să fi fost supuse analizei instanţei de trimitere şi pe care aceasta este
chemată să le clarifice.
76. În absenţa unei asemenea legături cu cauza, chestiunea de drept este una ipotetică,
întrucât nu priveşte interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege ce interesează
77. Cât priveşte aplicarea în timp a legii în privinţa prescripţiei dreptului de a obţine
executarea silită, după cum relevă încheierea de sesizare, dubiul instanţei de trimitere este
generat de formularea cererii de executare silită la 18 iunie 2019, ulterior intrării în vigoare a
noului Cod de procedură civilă, în condiţiile în care dreptul de a obţine executarea silită s-a
născut la o dată anterioară (la data de 23 decembrie 2009, data exigibilităţii ultimei rate scadente
a creditului bancar).
78. Se constată însă că enunţul acestei chestiuni de drept intertemporal este incomplet,
întrucât nu acoperă toate circumstanţele ipotezei redate anterior.
79. Astfel, constatarea printr-o hotărâre judecătorească definitivă a prescripţiei dreptului
de a obţine executarea silită a creanţei principale garantate prin ipotecă presupune stabilirea cu
autoritate de lucru judecat a momentului naşterii dreptului de a obţine executarea silită.
80. În cauza pendinte, prima instanţă a reţinut că de la acelaşi moment se naşte şi dreptul
de a obţine executarea silită a ipotecii, în raport cu care a stabilit incidenţa prevederilor Codului
de procedură civilă din 1865 în privinţa prescripţiei, respectiv a dispoziţiilor art. 405.
81. Prin motivele de apel, astfel cum au fost redate în încheierea de sesizare, interpretarea
dată acestei norme a vizat exclusiv durata termenului de prescripţie, în sensul că ar fi vorba
despre termenul de 10 ani, şi nu de cel de 3 ani, reţinut de către prima instanţă, nu şi legea
procesuală aplicabilă prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită în baza contractului de
ipotecă.
82. Limitele învestirii instanţei de apel relevă că susţinerile apelantului referitoare la
autonomia prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită în baza contractului de ipotecă faţă
de prescripţia dreptului de a obţine executarea silită în baza contractului de credit, deşi au atins şi
chestiuni de interpretare şi aplicare a legii procesuale, nu au vizat conflictul de drept
intertemporal generat de intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă.
83. Or, întrebarea instanţei de trimitere nu vizează domeniul de aplicare a dispoziţiilor art.
405 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, în sensul dacă acţiunii prin care se tinde la
executarea silită ipotecii îi este aplicabil termenul de 3 ani, prevăzut de prima teză, ori termenul
de 10 ani din cea de-a doua teză a art. 405 alin. 1.
84. Pe de altă parte, nu s-ar putea considera că dezlegarea preconizată a se da în legătură
cu art. 706 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă echivalează cu o dezlegare şi
asupra art. 405 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură civilă din 1865, fiind suficient a se
observa că art. 405 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură civilă din 1865 are un conţinut
diferit de cel al dispoziţiilor art. 706 alin. (1) teza a doua din actuala reglementare.
85. Astfel, termenul de 10 ani este asociat "titlurilor emise în materia acţiunilor reale
imobiliare" în vechea reglementare, respectiv "titlurilor emise în materia drepturilor reale" în
actualul Cod de procedură civilă.
86. Drept urmare, era necesară, pentru învestirea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în
cadrul mecanismului de unificare jurisprudenţială, formularea unei întrebări explicite pentru
delimitarea sferei de aplicare a art. 405 din Codul de procedură civilă din 1865.
87. Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât, în practică, instanţele de
judecată au fost învestite cu cercetarea sferei de aplicare atât a dispoziţiilor art. 405 alin. 1 teza a
276
doua din Codul de procedură civilă din 1865, cât şi a art. 706 alin. (1) teza a doua din Codul de
procedură civilă, conturându-se chiar interpretări diferite ale textelor de lege, după cum se va
arăta în analiza condiţiei noutăţii sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile (pct. 100 şi
următoarele din prezenta decizie).
88. În privinţa art. 706 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă, instanţele
judecătoreşti, chiar atunci când au considerat că este incident termenul de 10 ani în cazul
executării ipotecii constituite în condiţiile Codului de procedură civilă din 1865, au subliniat
diferenţa de reglementare faţă de art. 405 alin. 1 teza a doua din acest din urmă act normativ.
89. În consecinţă, avându-se în vedere şi conturarea unei practici judiciare la momentul
formulării sesizării de faţă, nu se justifică o dezlegare asupra incidenţei art. 706 alin. (1) teza a
doua din Codul de procedură civilă, dar nicio dezlegare în privinţa art. 405 alin. 1 teza a doua din
Codul de procedură civilă din 1865, prin eventuala reformulare a chestiunii de drept.
90. În acelaşi timp, este relevant faptul că identificarea normei procesuale aplicabile
ratione temporis nu este utilă în identificarea şi, implicit, aplicarea normelor de drept material ce
interesează prescripţia dreptului material la acţiune în cazul unui contract de ipotecă ce
garantează creanţa născută dintr-un contract de credit bancar.
91. Incidenţa art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 ("Odată cu stingerea dreptului la
acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii") sau
a art. 2.504 alin. (1) din Codul civil ("Prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa principală
nu atrage şi stingerea dreptului la acţiune ipotecară. În acest din urmă caz, sub rezerva
prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită, creditorul ipotecar va putea oricând urmări, în
condiţiile legii, bunurile mobile sau imobile ipotecate, însă numai în limita valorii acestor
bunuri") se stabileşte potrivit normei ce reglementează conflictul de drept intertemporal generat
de intrarea în vigoare a noului Cod civil, reprezentată de art. 201 din Legea nr. 71/2011
("Prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt şi rămân
supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit").
92. În acest context, trebuie amintită Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie -
Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 1 din 17 februarie 2014, ce a vizat
interpretarea şi aplicarea, printre altele, a dispoziţiilor art. 6 alin. (4) din Codul civil şi ale art.
201 din Legea nr. 71/2011. În considerentele acestei decizii s-a arătat în mod explicit că "legea
sub imperiul căreia prescripţia a început să curgă va guverna atât aspectele de drept material, cât
şi pe cele de drept procesual referitoare la prescripţie (...)".
93. Raportul între normele de drept procesual şi cele de drept material, ca argument în
analiza autonomiei prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită în baza unui contract de
ipotecă, care ar justifica executarea silită a ipotecii independent de intervenirea prescripţiei
dreptului de a obţine executarea silită în baza contractului de credit, nu impune ca atare o
dezlegare din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra incidenţei în cauză a dispoziţiilor
art. 706 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă, faţă de modalitatea în care
argumentul a fost invocat în cauza pendinte pe rolul instanţei de trimitere.
94. Se observă astfel că prin motivele de apel s-a susţinut inaplicabilitatea principiului
accesorium sequitur principale în favoarea principiului de drept specialia generalibus derogant
chiar în condiţiile incidenţei - în considerarea momentului exigibilităţii creanţei (în anul 2009) - a
prevederilor art. 405 din Codul de procedură civilă din 1865, sub aspect procesual, respectiv a
dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, sub aspect substanţial.
95. Raţionamentul juridic pe care apelantul şi-a fundamentat această concluzie este unul
asemănător cu cel regăsit în Decizia nr. 60 din 18 septembrie 2017 - în contextul art. 2.504 alin.
277
(1) din Codul civil, prin care s-a statuat, în legătură cu caracterul accesoriu al ipotecii imobiliare,
că acesta nu poate anula sau limita substanţial caracterul executoriu al contractului de ipotecă
(paragrafele 97 şi 98 din decizie).
96. Apelantul apreciază că acest efect, asigurat în speţă de caracterul de titlu executoriu
prevăzut de art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 şi de art. 1772 din Codul
civil din 1864, impune posibilitatea executării silite în baza contractului de ipotecă, independent
de intervenirea prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită a creanţei principale, chiar în
condiţiile vechilor reglementări.
97. Astfel, fără a susţine incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 2.504 alin. (1) din Codul
civil (care este fără echivoc exclusă, în condiţiile unei scadenţe a creditului plasate anterior
intrării în vigoare a noului Cod civil), însă nici a prevederilor art. 706 alin. (1) teza a doua din
Codul de procedură civilă, apelantul a pretins doar că nu există nicio diferenţă de abordare a
chestiunii raportului între caracterul accesoriu al ipotecii imobiliare faţă de creanţa pe care
ipoteca o garantează şi caracterul executoriu al contractului de ipotecă, în contextul vechilor
reglementări, faţă de abordarea din Decizia nr. 60 din 18 septembrie 2017.
98. Aşadar, nici din acest punct de vedere nu se poate considera că este utilă cauzei o
dezlegare în privinţa incidenţei prevederilor art. 706 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură
civilă.
99. Faţă de cele expuse şi ţinând cont de faptul că problema duratei termenului de
prescripţie, respectiv de 3 ani sau de 10 ani, prin determinarea domeniului de aplicare a art. 706
alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă, este subsecventă chestiunii analizate anterior,
se constată că nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate ca soluţionarea pe fond a cauzei
pendinte pe rolul instanţei de trimitere să depindă de lămurirea chestiunii de drept.
100. Referitor la condiţia noutăţii problemei de drept, în jurisprudenţa sa, Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat în mod constant că noutatea unei chestiuni de
drept poate fi generată nu numai de o reglementare nou-intrată în vigoare, ci şi de o dispoziţie
legală mai veche, a cărei aplicare frecventă să devină actuală recent, însă în acest caz caracterul
de noutate se pierde, pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor,
în urma unei interpretări concretizate într-o practică judiciară consacrată.
101. Prin urmare, depăşirea stadiului unei practici incipiente, în curs de formare, şi
conturarea unei practici în legătură cu chestiunea de drept ce face obiectul sesizării relevă
împrejurarea că nu mai poate fi sesizată instanţa supremă pentru pronunţarea unei hotărâri
prealabile, întrucât scopul preîntâmpinării practicii neunitare nu mai poate fi atins, chestiunea de
drept care a suscitat-o nemaifiind, prin urmare, una nouă.
102. Această concluzie se impune şi atunci când s-ar putea decela o practică neunitară în
abordarea şi rezolvarea chestiunii de drept.
103. Reamintind premisele stabilirii elementului de noutate a chestiunii de drept a cărei
interpretare se solicită, şi anume asigurarea funcţiei mecanismului hotărârii prealabile de
prevenire a practicii judiciare neunitare, precum şi evitarea paralelismului şi suprapunerii cu
mecanismul recursului în interesul legii, din această perspectivă este evident că procedura
pronunţării unei hotărâri prealabile nu este chemată să dea o soluţie unei practici divergente deja
existente, consecinţa, într-o atare situaţie, fiind aceea a inadmisibilităţii sesizării.
104. În acest context se reţine caracterul relativ recent al noului Cod de procedură civilă,
intrat în vigoare la data de 15 februarie 2013, cu atât mai mult cu cât chestiunea de drept legată
de interpretarea şi aplicarea art. 706 alin. (1) teza a doua vizează o cerere formulată în cadrul
procedurii de executare silită aflate sub incidenţa acestui ultim act normativ.
278
105. Cu toate acestea, cerinţa noutăţii chestiunii de drept nu este întrunită, deoarece în
răspunsurile date la solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie majoritatea curţilor de apel au
indicat pronunţarea de hotărâri judecătoreşti, iar din examinarea acestora se constată că, atât
înainte, cât şi după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, instanţele s-au
confruntat cu întreaga problematică adusă în discuţie prin sesizarea de faţă, iar numărul
hotărârilor judecătoreşti care o reflectă, pronunţate începând cu anul 2015, este unul
semnificativ.
106. Astfel, se constată că au fost formulate cereri de executare silită în baza unor
contracte de ipotecă încheiate sub imperiul Codului civil din 1864, în contextul în care, fie prin
hotărâri judecătoreşti anterioare, fie prin hotărârile comunicate de curţile de apel, s-a constatat
intervenită prescripţia dreptului de a obţine executarea silită a creanţei principale, garantate prin
ipoteca imobiliară.
107. În procedurile execuţionale demarate după data intrării în vigoare a noului Cod de
procedură civilă, instanţele învestite cu contestaţii la executare au apreciat, în privinţa legii
aplicabile prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită, că aceasta este reprezentată fie de
legea în vigoare la data cererii de executare silită, faţă de dispoziţiile art. 24 din Codul de
procedură civilă, fie de legea în fiinţă la momentul la care prescripţia a început să curgă, prin
raportare la dispoziţiile art. 201 din Legea nr. 71/2011, în special faţă de trimiterea expresă din
art. 711 din Codul de procedură civilă la prevederile Codului civil referitoare la prescripţia
extinctivă, aplicabile în completare.
108. Este de observat că aceste din urmă instanţe nu au exclus de plano aplicarea
dispoziţiilor noului Cod de procedură civilă, însă s-au limitat la valorificarea trimiterii exprese la
Codul civil, pentru a da eficienţă normei tranzitorii din legea de punere în aplicare a Codului
civil, care reglementează conflictul de drept intertemporal.
109. Pe de altă parte, chiar instanţele care s-au raportat la prevederile art. 706 din Codul
de procedură civilă nu au considerat că prescripţia dreptului de a obţine executarea silită a
început să curgă de la data intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă, ci au calculat în
mod constant termenul de prescripţie în raport cu data naşterii dreptului de a cere executarea
silită [art. 706 alin. (2) referitor la momentul de început al prescripţiei coincide, în acest sens, cu
art. 405 alin. 2 din Codul de procedură civilă din 1865].
110. În ceea ce priveşte efectele intervenirii prescripţiei dreptului de a obţine executarea
silită a creanţei principale asupra prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită în cazul unui
contract de ipotecă încheiat în condiţiile Codului civil din 1864, trebuie observat că, de regulă,
instanţele s-au raportat nu numai la normele de drept procesual referitoare la prescripţia dreptului
de a obţine executarea silită, dar şi la cele de drept material referitoare la prescripţia extinctivă, în
considerarea, pe de o parte, a faptului că urma a se da o dezlegare asupra unei chestiuni de drept
procesual, dar, pe de altă parte, a faptului că normele de drept procesual nu reglementează ca
atare efectele juridice în discuţie.
111. Astfel, de la bun început se impune a se observa importanta distincţie operată în
practică în funcţie de legea în vigoare la data exigibilităţii creditului garantat prin ipoteca
imobiliară, iar aceasta a fost stabilită în mod constant prin prisma normelor tranzitorii prevăzute
de art. 201 din Legea nr. 71/2011 (a se vedea, pentru textele citate, paragrafele 90 şi 91 din
prezenta decizie).
112. Atunci când scadenţa creditului s-a situat după data de 1 octombrie 2011 - data
intrării în vigoare a noului Cod civil, unele instanţe au făcut aplicarea art. 2.504 alin. (1) din
Codul civil, care prevede că dreptul la acţiunea ipotecară nu se stinge ca urmare a prescripţiei
279
dreptului la acţiune privind creanţa principală şi poate fi exercitat în continuare, însă sub rezerva
prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită a ipotecii.
113. Alte instanţe, dimpotrivă, deşi în raport cu data exigibilităţii creditului garantat au
constatat incidenţa normelor privind prescripţia din noul Cod civil, au apreciat că nu se aplică
art. 2.504 din acest act normativ şi au dat prevalenţă normelor de drept din Codul civil din 1864,
respectiv dispoziţiilor art. 1746 şi art. 1800 privind stingerea ipotecilor, ca lege aplicabilă de la
data naşterii raportului juridic de drept substanţial.
114. În condiţiile în care, în mod necontestat, scadenţa din litigiul pendinte pe rolul
instanţei de trimitere este anterioară datei intrării în vigoare a noului Cod civil, fiind exclusă
incidenţa prevederilor art. 2.504 alin. (1), hotărârile pronunţate în categoriile de litigii menţionate
la paragraful 110 din prezenta decizie sunt relevante în analiza cerinţei noutăţii doar pentru a se
sublinia că aplicarea art. 706 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă s-a făcut în acele
litigii în care s-a pus concomitent problema aplicării art. 2.504 alin. (1) din Codul civil.
115. Aplicarea ratione temporis a dispoziţiilor Codului civil, deşi relevă o chestiune de
drept veritabilă, dezlegată în mod neunitar de instanţele judecătoreşti, nu are legătură cu
sesizarea de faţă.
116. În litigiile în care prescripţia dreptului de a obţine executarea silită a început să curgă
anterior datei de 1 octombrie 2011 - pornite fie anterior, fie ulterior intrării în vigoare a Codului
de procedură civilă - se observă că o parte dintre instanţe a considerat că, deşi contractul de
ipotecă reprezintă un titlu executoriu distinct de contractul de credit, modalitatea de reglementare
a raportului de accesorialitate dintre creanţa principală şi ipotecă în concepţia Codului civil din
1864 împiedică executarea distinctă a ipotecii, ulterior intervenirii prescripţiei dreptului de a
obţine executarea silită a creanţei principale.
117. Argumentele instanţelor care au constatat stingerea dreptului de a obţine executarea
silită a ipotecii au fost variate, fundamentate fie pe dispoziţiile de drept material aplicabile, fie
numai pe interpretarea prevederilor din Codul de procedură civilă, în determinarea termenului de
prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită.
118. Astfel, s-a considerat că art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 - care prevede
stingerea dreptului la acţiune privind drepturile accesorii odată cu stingerea dreptului la acţiune
privind un drept principal [text, aşadar, diametral opus primei teze din art. 2.504 alin. (1) din
Codul civil] -, coroborat cu art. 1800 pct. 1 din Codul civil din 1864 ["Privilegiile şi ipotecile se
sting (...) prin stingerea obligaţiei principale"] şi art. 1091 ["Obligaţiile se sting prin (...)
prescripţie"], conduc la stingerea pe cale accesorie a ipotecii, în raport cu intervenirea
prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită a creanţei principale, şi, în orice caz, la
stingerea chiar a dreptului de a cere executarea silită a ipotecii, în considerarea principiului
accesorium sequitur principale.
119. Aceste instanţe, în măsura în care nu au socotit ca fiind suficient argumentul privind
stingerea ipotecii - caz în care au apreciat că este lipsit de relevanţă faptul că termenul de
prescripţie nu s-ar fi împlinit încă (a se vedea, în acest sens, deciziile nr. 2.058 din 17 mai 2018
şi nr. 1.262 din 7 iulie 2020, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a civilă)
-, au reţinut un termen de prescripţie de 3 ani pentru dreptul de a obţine executarea silită a
ipotecii, întocmai ca instanţele care au avut în vedere doar interpretarea art. 405 din Codul de
procedură civilă.
120. Aceste din urmă instanţe au corelat modul de reglementare a termenului de
prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită cu concepţia legiuitorului sub imperiul
280
Codului civil din 1864 şi au considerat că titlul executoriu reprezentat de contractul de ipotecă nu
este un titlu "emis în materia acţiunilor reale imobiliare".
121. În atare raţionament juridic s-a reţinut că, în concepţia Codului civil din 1864,
accesorialitatea dreptului de ipotecă era de esenţa acestui drept real, acesta neputând fi disociat
de dreptul personal de creanţă, astfel încât dreptul de ipotecă nu poate supravieţui dreptului
principal de creanţă. Astfel, ipoteca, în accepţiunea Codului civil din 1864, nu cunoştea nuanţări
faţă de principiul accesorium sequitur principale, cum este cazul ipotecilor încheiate după
intrarea în vigoare a noului Cod civil, motiv pentru care termenul general de 3 ani, iar nu cel de
10 ani prevăzut în materia drepturilor reale, este aplicabil şi pentru demararea executării silite în
baza contractului de ipotecă.
122. În litigiile în care exigibilitatea creanţei garantate prin ipotecă era anterioară datei
intrării în vigoare a noului Cod civil, instanţele care au reţinut un termen de prescripţie a
executării silite de 10 ani au considerat că dispoziţiile art. 405 alin. 1 teza finală din vechea
reglementare constituie norme speciale, derogatorii de la dispoziţiile de drept comun ce
reglementează dreptul real de ipotecă din Codul civil din 1864 şi înlătură de la aplicare principiul
accesorium sequitur principale.
123. În opinia acestor instanţe, creditorul ipotecar dispune nu numai de acţiuni personale,
dar şi de acţiuni reale decurgând din prerogativa dreptului său de a urmări bunul ipotecat în
mâinile oricui s-ar afla. Prin urmare, nu există nicio diferenţă relevantă sub acest aspect între
creditorul ipotecar şi proprietarul căruia i s-a recunoscut preeminenţa dreptului său prin
intermediul unei hotărâri judecătoreşti pronunţate într-o acţiune în revendicare, ambii urmărind
valorificarea unui drept real asupra unui bun.
124. Instanţele care au făcut aplicarea unui termen de prescripţie de 10 ani, chiar în
contextul art. 405 din Codul de procedură civilă din 1865, au mai luat în considerare şi
formularea actuală a normei corespondente [art. 706 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură
civilă], pentru identificarea intenţiei legiuitorului dintr-o perspectivă istorico-teleologică,
apreciind că legiuitorul a intervenit în sensul clarificării incidenţei normei în privinţa ipotecii
imobiliare.
125. Din cele expuse rezultă că practica judiciară este deja formată pentru întreaga
problematică vizată de sesizarea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel încât scopul
urmărit prin declanşarea procedurii pronunţării unei hotărâri prealabile nu mai poate fi atins,
funcţia acestui mecanism de unificare a jurisprudenţei nefiind aceea de a da o soluţie unei
practici formate, ci de prevenire a practicii judiciare neunitare, pentru evitarea paralelismului şi
suprapunerii cu mecanismul recursului în interesul legii.
126. Prin urmare, nu este întrunită nici condiţia de admisibilitate a noutăţii chestiunii de
drept. [...]
pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:
Interpretarea dispoziţiilor art. 63 alin. (12) teza întâi din anexa nr. 1 la Decretul nr.
240/2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, în sensul de a şti dacă se
aplică şi termenelor de perimare în curs la data instituirii/prelungirii stării de urgenţă.
281
Considerente:
[...] 42. În cauza de faţă, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în conformitate cu
prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă este formulată în cadrul unui proces înregistrat
pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, la data
de 7 august 2008.
43. Noul Cod de procedură civilă a fost adoptat prin Legea nr. 134/2010 privind Codul de
procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485 din 15 iulie 2010
(republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 545 din 3 august 2012, în temeiul
Legii nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură
civilă), însă acesta a intrat în vigoare la 15 februarie 2013.
44. Prin dispoziţiile art. 24 din Codul de procedură civilă privitoare la aplicarea legii de
procedură civilă se stabileşte că: "Dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor
şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare."
45. În acelaşi mod este reglementat domeniul de aplicare a Codului de procedură civilă
prin dispoziţiile art. 3 alin. (1) din titlul II "Dispoziţii tranzitorii şi de punere în aplicare"
capitolul I "Dispoziţii tranzitorii" din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările şi completările ulterioare:
"Dispoziţiile Codului de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite
începute după intrarea acestuia în vigoare."
46. Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol: "Procesele începute prin cereri depuse, în
condiţiile legii, la poştă, unităţi militare sau locuri de deţinere înainte de data intrării în vigoare a
Codului de procedură civilă rămân supuse legii vechi, chiar dacă sunt înregistrate la instanţă
după această dată."
47. Posibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei
hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, reglementată de dispoziţiile art.
519-521 din Codul de procedură civilă, reprezintă una dintre soluţiile legislative nou-instituite
prin acest act normativ, menite să asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate
instanţele judecătoreşti.
48. În acelaşi timp, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei
hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept reprezintă un incident procedural
prin intermediul căruia instanţa supremă este chemată să statueze, printr-o hotărâre de principiu,
asupra unei chestiuni de drept noi, de care depinde soluţionarea pe fond în ultimă instanţă a unei
cauze civile.
49. În raport cu aceste argumente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că dispoziţiile
art. 519-521 din Codul de procedură civilă, ce reglementează acest incident procedural, se aplică
numai proceselor începute după intrarea sa în vigoare, în acord cu regulile de aplicare în timp a
dispoziţiilor legii procesuale.
50. Această concluzie nu vine în contradicţie cu dispoziţiile art. 521 alin. (3) din Codul de
procedură civilă, referitoare la efectele hotărârii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -
51. Potrivit normei invocate, dezlegarea dată chestiunilor de drept prin decizia
interpretativă trebuie respectată, fiind obligatorie atât de către instanţa care a solicitat dezlegarea,
cât şi de către toate celelalte instanţe de judecată. Aşadar, în această procedură judiciară, Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie nu dă o dezlegare jurisdicţională, ca urmare a învestirii sale cu un
litigiu concret, ci dă o dezlegare de principiu unei chestiuni de drept noi, concrete, pendenti
282
causa, interpretarea urmând să se aplice ca atare în toate procesele a căror rezolvare ar presupune
incidenţa respectivei chestiuni de drept.
52. Prin urmare, dacă interpretarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este obligatorie în
toate procesele a căror rezolvare ar presupune aplicarea respectivei chestiuni de drept, deci,
teoretic, şi proceselor începute înainte de intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă,
aceasta nu înseamnă că procedura judiciară nouă, a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în
vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, ar putea fi invocată în baza noului Cod de procedură
civilă şi în cadrul unui proces început înainte de intrarea sa în vigoare. [...]
pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la dezlegarea următoarei chestiuni de drept:
"În interpretarea dispoziţiilor art. 7 din anexa nr. I capitolul I lit. B şi ale art. 38 din
Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, a se stabili dacă
majorarea prevăzută de lege se aplică la salariul de bază în plată, începând cu data de
1.07.2017."
Considerente:
[...] 45. În încheierea de sesizare nu este însă argumentată dificultatea chestiunii de drept,
completul de judecată expunând doar opinia sa cu privire la modalitatea de interpretare a
normelor legale ce fac obiectul sesizării, din modul de expunere putând fi trasă concluzia că
instanţa de trimitere ar opina în sensul celor dispuse în fond. Dificultatea chestiunii de drept este
justificată prin existenţa unei jurisprudenţe neunitare. Or, acest singur criteriu nu este suficient
pentru declanşarea mecanismului de asigurare a unei practici judiciare unitare în forma sesizării
în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
46. Sub acest ultim aspect se constată că la momentul formulării sesizării există deja o
jurisprudenţă consistentă, reflectată în hotărâri judecătoreşti definitive. Astfel, din relaţiile
transmise de curţile de apel rezultă o jurisprudenţă majoritară, consacrată prin hotărâri definitive,
conform căreia instanţele au statuat în sensul acordării dreptului salarial reglementat de norma
juridică ce face obiectul sesizării, precum şi o jurisprudenţă minoritară, regăsită doar la nivelul
curţii de apel din cadrul căreia face parte şi instanţa de trimitere, conform căreia dreptul salarial
nu este acordat. De asemenea, jurisprudenţa relevată este majoritară în sensul acordării dreptului
salarial începând cu 1 iulie 2017, cu excepţia unei singure curţi de apel a cărei jurisprudenţă este
în sensul acordării aceluiaşi drept începând cu 1 ianuarie 2019. Toată jurisprudenţa ce consacră
dreptul personalului didactic la majorarea pentru predare simultană stabileşte că majorarea se
aplică la salariul de bază deţinut.
47. Este de subliniat faptul că instanţele de judecată au fost sesizate cu problema de drept
ce formează obiectul învestirii instanţei supreme, fiind conturată deja jurisprudenţa în materie,
prin pronunţarea unor hotărâri definitive. Or, aşa cum o arată chiar denumirea, sesizarea Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept reprezintă un mecanism menit să preîntâmpine apariţia unei practici neunitare
în aplicarea şi interpretarea legii de către instanţele judecătoreşti.
48. De asemenea, pentru a se pronunţa o hotărâre prealabilă este necesar ca respectiva
chestiune de drept să privească o problemă de drept reală în sensul că norma de drept disputată
283
să fie îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară, susceptibilă de interpretări diferite, fie din
cauză că textul este incomplet, fie că nu este corelat cu alte dispoziţii legale.
49. Se reţine din această perspectivă că în încheierea de sesizare nu se regăseşte niciun
raţionament juridic care să conducă la concluzia că este vorba de identificarea unor texte de lege
lacunare care să necesite o rezolvare de principiu, în scopul împiedicării apariţiei unei
jurisprudenţe neunitare în privinţa aspectelor vizate în cuprinsul întrebării, obiect al sesizării.
Textul legal este clar redactat, reglementând în termeni precişi acordarea unor creşteri la salariul
de bază deţinut pentru personalul didactic care asigură predarea simultană.
50. Dispoziţiile legale a căror interpretare se solicită nu sunt lacunare, incomplete sau
contradictorii şi nu prezintă un grad ridicat de dificultate, astfel încât instanţa de trimitere trebuie
doar să procedeze la o interpretare sistematică şi logico-juridică a textelor legale incidente în
cauză.
51. Subsumat aceluiaşi considerent al lipsei de dificultate a chestiunii de drept ce face
obiectul sesizării este de menţionat că există deja hotărâri prealabile pronunţate în mecanismul
de unificare a practicii judiciare reglementat de art. 519 şi următoarele din Codul de procedură
civilă care au incidenţă asupra problemei sesizate. Se menţionează, astfel, Decizia nr. 82/2018
prin care s-a statuat asupra creşterii etapizate a drepturilor salariale reglementate de Legea-cadru
nr. 153/2017, Decizia nr. 7/2021 prin care s-a statuat asupra modalităţii de acordare a două tipuri
de creşteri/majorări la salariul de bază reglementate de art. 7 din anexa nr. I capitolul I lit. B,
parte integrată din Legea nr. 153/2017, precum şi Decizia nr. 8/2021 prin care s-a statuat cu
privire la categoria personalului reîncadrat.
52. Plecând de la dezlegările de principiu cuprinse în deciziile menţionate, instanţa de
trimitere trebuie să facă efortul de interpretare sistematică şi logico-juridică, putând soluţiona
astfel litigiul cu care a fost învestită.
53. Operaţiunea de interpretare şi aplicare a unor texte legale la anumite circumstanţe, ce
caracterizează fiecare litigiu, nu poate fi transferată completului constituit pentru pronunţarea
unei hotărâri prealabile, ci revine instanţei învestite cu soluţionarea cauzei. Prin urmare, rămâne
atributul exclusiv al instanţei de trimitere să soluţioneze cauza cu judecata căreia a fost învestită,
aplicând, în acest scop, regulile de interpretare a actelor normative, în condiţiile în care nu se
identifică o reală dificultate în interpretarea normelor juridice ce fac obiectul sesizării.
54. Dintr-o altă perspectivă, soluţionarea pe fond a cauzei nu depinde de lămurirea
chestiunii de drept sesizate. Astfel, instanţa de trimitere solicită Înaltei Curţi să stabilească, în
interpretarea dispoziţiilor art. 7 din anexa nr. I capitolul I lit. B şi ale art. 38 din Legea-cadru nr.
153/2017, dacă majorarea prevăzută de lege se aplică la salariul de bază, în plată, începând cu
data de 1 iulie 2017.
55. Rezolvarea de principiu a acestei chestiuni de drept nu este de natură a determina o
legătură cu soluţionarea pe fond a litigiului, în condiţiile în care instanţa de trimitere este
învestită cu stabilirea dreptului salarial reglementat de textul legal menţionat pentru o anumită
categorie a personalului didactic.
56. Din istoricul litigiului în cadrul căruia a fost declanşat mecanismul de unificare a
practicii judiciare rezultă că reclamanţii sunt în categoria personalului didactic care asigură
predarea simultană în învăţământul preşcolar. Această categorie a personalului didactic nu a
beneficiat prin efectul legilor anterioare de sporul pentru predare simultană, corespunzător
majorării salariale din Legea-cadru nr. 153/2017. În acest context, instanţa de trimitere a sesizat
problema stabilirii naturii dreptului salarial pentru categoria de personal didactic din care face
parte şi reclamanta în litigiul pendinte (în sensul de drept salarial nou sau preexistent), fără însă a
284
învesti şi instanţa supremă, prin mecanismul de unificare a practicii judiciare, cu această
problemă de drept, sesizarea ce face obiectul prezentului dosar vizând strict momentul de la care
ar trebui să fie aplicată majorarea prevăzută de lege în situaţia predării simultane.
57. Chiar dacă s-ar considera că, într-un mod implicit, prin modalitatea de expunere
efectuată de instanţa de trimitere, această problemă de drept ar face obiectul învestirii în cadrul
mecanismului de unificare a practicii judiciare, se apreciază că aspectul sesizat nu reprezintă o
reală problemă de drept, ce ar impune intervenţia instanţei supreme prin pronunţarea unei
hotărâri prealabile.
58. Instanţa de trimitere trebuie să procedeze doar la analiza problemei de drept prin
raportare la reglementările anterioare în materia salarizării personalului didactic, prin raportare şi
la Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.615/2011, precum şi la Decizia nr. 1/2018 pronunţată de
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. [...]
Soluția: Respinge, ca inadmisibile, sesizările conexate formulate de Curtea de Apel
Craiova - Secţia de litigii de muncă şi asigurări sociale, pentru pronunţarea unei hotărâri
prealabile privind dezlegarea următoarei chestiuni de drept:
"Dacă reţinerea efectului pozitiv al lucrului judecat, în temeiul dispoziţiilor art. 431 alin.
(2) din Codul de procedură civilă, presupune sau nu îndeplinirea condiţiei identităţii de părţi."
Considerente:
[...] 90. Un prim argument expus de instanţa de trimitere în justificarea condiţiei noutăţii a
fost acela că, deşi norma procedurală a cărei interpretare se solicită - art. 431 alin. (2) din Codul
de procedură civilă - a intrat în vigoare de circa 8 ani, ea este susceptibilă de a crea în continuare
controverse. În aceeaşi ordine de idei, a precizat că jurisprudenţa Curţii de Apel Craiova este
neunitară relativ la problema de drept în discuţie.
91. Însă argumentele astfel expuse nu reliefează noutatea problemei sesizate, ci tocmai
contrariul, anume că este vorba de o normă juridică ce a intrat în vigoare cu multă vreme înainte
de data formulării prezentei sesizări şi că reglementarea şi-a găsit aplicare în activitatea
jurisdicţională, conducând la cristalizarea unei jurisprudenţe neunitare.
92. În acest punct al analizei se cere a fi observat ca element relevant, din perspectiva
condiţiei analizate, un argument care se regăseşte în secţiunea ce conţine opinia completurilor de
judecată care au dispus sesizarea prezentă, anume acela că "problema de drept în discuţie
prezintă o importanţă particulară în situaţia litigiilor de muncă în care, în mod frecvent, aceeaşi
chestiune litigioasă este supusă analizei instanţei în mod repetat, în cauze diferite, dar în
contradictoriu cu acelaşi angajator, şi raportat la salariaţi diferiţi, dar aflaţi în situaţii similare".
Acest ultim argument relevă cu evidenţă împrejurarea că, cel puţin în materia în care se judecă
litigiile în care s-au formulat sesizările, sunt dese situaţiile în care se invocă, în mod similar,
efectele unor hotărâri judecătoreşti prin care s-au soluţionat pricini în care a participat (în calitate
de parte) numai una dintre părţile cauzei în care se solicită valorificarea lor, anume angajatorul,
în timp ce partea care invocă respectivele efecte - angajatul - este terţ faţă de primul proces.
93. Prin urmare, nu se poate vorbi de noutatea problemei sesizate câtă vreme aceasta a
format şi anterior obiect de evaluare judiciară, ca urmare a invocării ei de către părţile interesate
procesual, instanţele fiind astfel ţinute să tranşeze într-un sens sau altul cu privire la efectele
hotărârilor invocate.
285
94. În acest context trebuie amintit şi faptul că este îndeobşte cunoscut, în practica
instanţelor judecătoreşti, că şi în litigii care privesc alte materii juridice s-a apelat la invocarea
efectelor unor hotărâri judecătoreşti de către participanţi care nu au fost părţi în litigiile în care au
fost pronunţate respectivele hotărâri. Cu titlu exemplificativ pot fi amintite: acţiunile în
contencios administrativ având ca obiect restituirea taxei speciale de primă înmatriculare sau a
taxei de poluare ce se percepeau pentru anumite categorii de autovehicule; acţiunile civile de
drept comun având ca obiect fie revendicarea unor apartamente diferite din imobile preluate
abuziv de către stat şi ulterior înstrăinate către chiriaşi, fie constatarea nulităţii contractelor de
vânzare-cumpărare ce au fost încheiate cu privire la asemenea apartamente.
95. Totodată, este necesar a fi subliniat faptul că instituţia juridică a autorităţii de lucru
judecat şi efectele (pozitiv şi negativ) pe care lucrul judecat le produce nu sunt chestiuni juridice
nou-introduse în ordinea juridică naţională, acestea existând şi aplicându-se şi sub imperiul
legislaţiei anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.
96. Elementul de noutate adus prin noul Cod de procedură civilă este reprezentat de
maniera formală de reglementare a acestei instituţii, în sensul că ea este în prezent integrată în
legea procedurală, în capitolul referitor la efectele hotărârilor judecătoreşti, spre deosebire de
vechea legislaţie care, prin art. 1.200 pct. 4 şi art. 1.201 din Codul civil adoptat în anul 1864 şi
prin art. 166 din Codul de procedură civilă adoptat în anul 1865, îi atribuiau în mod explicit
numai valoarea de prezumţie legală absolută şi de excepţie procesuală.
97. Chiar dacă reglementarea veche sugera opţiunea legiuitorului de a atribui lucrului
judecat, în mod prevalent, rolul de prezumţie ori de excepţie procesuală menită să paralizeze o
nouă acţiune cu identitate de părţi, obiect şi cauză, doctrina a semnalat caracterul defectuos al
menţionatului mod de reglementare, evidenţiind că autoritatea de lucru judecat are efecte
semnificativ mai largi decât cele de excepţie procesuală (care ar însemna subordonarea existenţei
ei de promovarea unei acţiuni ulterioare, în cadrul căreia să se pună problema lucrului judecat
deja) ori de simplu mijloc de probă (o prezumţie care se sprijină, ca orice altă prezumţie, pe
probabilitatea conformităţii cu realitatea). Plecând de la realitatea că hotărârea judecătorească
reprezintă un act jurisdicţional ce emană de la o putere publică a statului cu funcţiuni specifice,
doctrina a evidenţiat faptul că autoritatea de lucru judecat reprezintă un efect important al
hotărârii judecătoreşti, fiind o trăsătură ce deosebeşte fundamental acest act jurisdicţional de alte
acte juridice. 10
98. Deosebirile anterior menţionate existente în reglementările succesive relative la
instituţia juridică a autorităţii lucrului judecat au însă doar o natură tehnică şi nu au adus vreo
schimbare în privinţa modalităţii în care această instituţie este privită şi interpretată în practica
instanţelor judecătoreşti şi chiar în lucrările doctrinare ale autorilor consacraţi.
99. Prin urmare, problema care formează obiectul sesizării nu poate fi apreciată ca una ce
are caracter de noutate nici din perspectiva evolutivă a conţinutului normativ al acestei instituţii
juridice, noua reglementare constituind doar un remediu de tehnică legislativă care nu afectează
elementele/trăsăturile ce dădeau conţinut acestei instituţii juridice sub imperiul vechii legislaţii.
100. De aceea, împrejurarea că subzistă controversele privitoare la efectul pozitiv al
lucrului judecat, evocată de titularii sesizărilor, are şi din această ultimă perspectivă semnificaţia
cristalizării unei practici neunitare, constituind un obstacol legal pentru parcurgerea procedurii de
unificare a priori, în condiţiile art. 519 din Codul de procedură civilă.
10
A. Nicolae, Relativitatea şi opozabilitatea efectelor hotărârii judecătoreşti, Editura Universul juridic 2008, p. 71.
286
101. Cu alte cuvinte, fără a absolutiza criteriul vechimii chestiunii de drept a cărei
lămurire se solicită pe calea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, dar şi fără a-
l raporta în mod exclusiv la data adoptării actului normativ supus dezbaterii, trebuie reţinut că
importante sub acest aspect sunt: existenţa şi dezvoltarea unei jurisprudenţe continue în legătură
cu aplicarea art. 166 din Codul de procedură civilă din 1865 corelat cu art. 1.200 şi 1.201 din
Codul civil din 1864, reglementare comparabilă (din punctul de vedere al conţinutului) cu cea a
art. 431 din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010. Este adevărat că noutatea
unei chestiuni de drept poate fi generată nu numai de o reglementare nou-intrată în vigoare, ci şi
de una veche - dar, în acest din urmă caz, doar dacă instanţele nu au mai fost anterior chemate să
se pronunţe asupra respectivei probleme de drept, ceea ce nu este cazul.
102. Prin urmare, caracterul de noutate s-a pierdut întrucât chestiunea de drept a primit
dezlegări din partea instanţelor în urma unei interpretări adecvate a reglementărilor legale
succesive, iar opiniile jurisprudenţiale diferite nu pot constitui temei declanşator al mecanismului
pronunţării unei hotărâri prealabile. [...]
Secţia a VI-a civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea
următoarei chestiuni de drept:
Dispoziţiile art. 27 din Codul de procedură civilă se interpretează în sensul că hotărârile
pronunţate în primă instanţă în perioada în care era în vigoare Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 23/2020 pentru modificarea şi completarea unor acte normative cu impact
asupra sistemului achiziţiilor publice, respectiv anterior publicării în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 594 din 7 iulie 2020 a Deciziei nr. 221 din 2 iunie 2020 a Curţii
Constituţionale (prin care s-a constatat neconstituţionalitatea acestui act normativ), sunt supuse
căii de atac a apelului prevăzute de respectiva ordonanţă sau căii de atac a recursului prevăzute
de art. 55 alin. (3) din Legea nr. 101/2016 privind remediile şi căile de atac în materie de
atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor sectoriale şi a contractelor de
concesiune de lucrări şi concesiune de servicii, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea
Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, în forma anterioară modificării aduse prin
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 23/2020, având în vedere că respectiva cale de atac se
soluţionează ulterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a deciziei de
neconstituţionalitate?
Considerente:
[...] 61. În ceea ce priveşte întrunirea condiţiei de admisibilitate ce vizează identificarea
unei probleme de drept care ar putea forma obiect al sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri
prealabile, se constată că, în realitate, trimiterea nu pune o problemă de interpretare sau aplicare
a art. 27 din Codul de procedură civilă, ci una care priveşte efectele de ordin constituţional ale
Deciziei nr. 221 din 2 iunie 2020 a Curţii Constituţionale.
62. Astfel, în cauza dedusă judecăţii, litigiul referitor la executarea unui contract
administrativ este supus normelor speciale de procedură reglementate de Legea nr. 101/2016,
fiind început după intrarea în vigoare a modificărilor aduse art. 53 alin. (11) din Legea nr.
101/2016, prin Legea nr. 212/2018 pentru modificarea şi completarea Legii contenciosului
287
administrativ nr. 554/2004 şi a altor acte normative (Legea nr. 212/2018), care a dat aceste litigii
în competenţa instanţelor civile care judecă în materie contractuală.
63. Deşi în materie civilă, de regulă, calea ordinară de atac este apelul, modificările
iniţiale în ceea ce priveşte jurisdicţia contractelor administrative aduse prin Legea nr. 212/2008
nu au vizat şi regimul căilor de atac, rămânând în vigoare în continuare dispoziţia care statua
calea de atac a recursului, determinată de faptul că anterior aceste litigii se soluţionau în
procedura contenciosului administrativ care reglementează recursul ca singura cale de atac.
64. Această neconcordanţă legislativă a fost corectată odată cu adoptarea O.U.G. nr.
23/2020 în vigoare din 12 februarie 2020, prin reglementarea căii de atac a apelului exclusiv
pentru litigiile date în competenţa secţiilor civile. Atât începutul procesului (9 martie 2020), cât
şi data pronunţării sentinţei de fond (25 iunie 2020) se situează sub imperiul modificărilor aduse
Legii nr. 101/2016 prin O.U.G. nr. 23/2020.
65. Însă O.U.G. nr. 23/2020 a fost declarată neconstituţională prin Decizia nr. 221 din 2
iunie 2020 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data
de 7 iulie 2020, şi, ulterior, a fost abrogată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2020
privind modificarea şi completarea unor acte normative cu impact în domeniul achiziţiilor
publice la data de 13 iulie 2020, prin care se reintroduce calea de atac a apelului.
66. Instanţa de trimitere întreabă care sunt efectele deciziei Curţii Constituţionale,
nearătate expres de forul constituţional în conţinutul deciziei evocate anterior.
67. Deşi problema aplicării în timp a dispoziţiilor de drept procesual referitoare la
regimul căilor de atac este reglementată de art. 27 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia
hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a
început procesul, în cazul special în care norma procesuală este înlăturată din ordinea juridică ca
urmare a declarării neconstituţionalităţii sale, Curtea Constituţională a dezvoltat o jurisprudenţă
clară, explicită, neechivocă şi general obligatorie prin care a statuat că, într-o astfel de situaţie,
nu sunt incidente prevederile art. 27 din Codul de procedură civilă, ci chestiunea trebuie
rezolvată strict prin prisma efectului general obligatoriu al deciziei de neconstituţionalitate,
aceasta fiind o sancţiune de drept constituţional care se aplică imediat situaţiilor pendinte (a se
vedea în acest sens Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018 - paragraful 63 şi Decizia nr. 874 din 18
decembrie 2018 - paragraful 76). Curtea Constituţională a statuat în principiu că, într-o astfel de
situaţie, atunci când este vorba de un raport juridic neepuizat, indiferent de data începerii
procesului, hotărârile sunt supuse căilor de atac existente la momentul pronunţării lor, această
din urmă teză fiind, în accepţiunea sa, singura de ordin constituţional.
68. Plecând de la premisa că trimiterea nu priveşte interpretarea sau aplicarea unei norme
legale, ci efectele de ordin constituţional ale Deciziei nr. 221 din 2 iunie 2020 a Curţii
Constituţionale, se constată că, tot prin raportare la jurisprudenţa instanţei de contencios
constituţional, demersul instanţei de trimitere este inadmisibil, câtă vreme se solicită instanţei
supreme să se pronunţe nu asupra interpretării sau aplicării legii, ci asupra stării legii, adică a
efectelor de ordin constituţional ale deciziei Curţii Constituţionale.
69. Astfel, interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor legale date în competenţa
instanţei supreme se referă la conţinutul actelor normative, iar nu la cel al deciziilor Curţii
Constituţionale sau la efectele pe care acestea din urmă le produc.
70. Curtea Constituţională a statuat că pronunţarea asupra efectelor deciziilor sale de
către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în demersul de interpretare unitară a legii, constituie o
încălcare a competenţei exclusive a forului constituţional [a se vedea în acest sens Decizia nr.
206 din 29 aprilie 2013 (punctele 4 şi 5) şi Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018 (paragraful 62) ].
288
71. În concluzie, deşi chestiunea ce constituie obiect al sesizării are directă legătură cu
cauza, întrucât instanţa de trimitere este chemată să stabilească, cu titlu prealabil, care este calea
de atac prevăzută de lege în cazul litigiului cu care a fost învestită, soluţionarea acestui aspect nu
constituie o problemă de drept asupra căreia să se pronunţe Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -
72. Concluzia rămâne valabilă chiar dacă efectele Deciziei nr. 221 din 2 iunie 2020 a
Curţii Constituţionale nu au fost precizate în mod expres în conţinutul său, revenind instanţei de
trimitere misiunea de a aplica în cauza dedusă judecăţii decizia de neconstituţionalitate, conform
considerentelor acesteia şi luând ca reper practica Curţii Constituţionale în materia efectelor de
ordin constituţional ale declarării neconstituţionalităţii unei norme de procedură referitoare la
regimul căilor de atac. Din această perspectivă sunt lămuritoare deciziile nr. 454 din 4 iulie 2018
şi nr. 874 din 18 decembrie 2018 ale Curţii Constituţionale. [...]
Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în vederea pronunţării unei hotărâri
prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: Modul de interpretare a
dispoziţiilor art. 34 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea
perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul de
a stabili dacă acestea derogă doar de la prevederile art. 34 alin. (4) din Legea nr. 165/2013,
referitoare la ordinea de soluţionare a dosarelor administrative de către Comisia Naţională
pentru Compensarea Imobilelor, sau şi de la prevederile art. 34 alin. (1) şi (2) din Legea nr.
165/2013, privind termenul de 60 de luni, respectiv de 36 de luni, pentru soluţionarea dosarelor
administrative de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor.
Considerente:
[...] 94. Prin încheierea de sesizare, instanţa de apel a expus, cu suficientă claritate,
propriul său raţionament juridic, interpretând textele de lege incidente, şi a concluzionat în sensul
că se impune o dezlegare a chestiunii litigioase prin aplicarea extensivă a dispoziţiilor de
excepţie cuprinse în art. 34 alin. (5) din Legea nr. 165/2013. În aprecierea de principiu a acestei
instanţe, prioritatea instituită de legiuitor vizează nu doar ordinea înregistrării dosarelor, ci şi
termenul de soluţionare a acestora, de 60 de luni, reglementat prin art. 34 alin. (2) din Legea nr.
165/2013, termen care nu este aplicabil în cazul dosarelor în care, prin hotărâri judecătoreşti
irevocabile/definitive, instanţele de judecată s-au pronunţat cu privire la existenţa şi întinderea
dreptului, precum şi la calitatea de persoană îndreptăţită.
95. Raţionamentul juridic al instanţei de trimitere nu pune în evidenţă caracterul lacunar,
îndoielnic, neclar al normei de drept disputate, posibila necorelare cu alte dispoziţii legale şi nici
dificultatea reală a chestiunii de drept. În realitate, completul îşi confruntă propria opinie în
proces cu aceea a primei instanţe şi cu divergenţa de interpretare a problemei de drept dintre
părţile litigante şi solicită instanţei supreme confirmarea acesteia.
96. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 165/2013: "Dosarele care
vor fi transmise Secretariatului Comisiei Naţionale ulterior datei intrării în vigoare a prezentei
legi vor fi soluţionate în termen de 60 de luni de la data înregistrării lor, cu excepţia dosarelor de
fond funciar, care vor fi soluţionate în termen de 36 de luni."
289
97. În raport cu dispoziţiile alin. (4) şi (5) ale aceleiaşi norme:
"(4) Dosarele se soluţionează în ordinea înregistrării lor la Secretariatul Comisiei Centrale
pentru Stabilirea Despăgubirilor, respectiv Secretariatul Comisiei Naţionale.
(5) Prin excepţie de la prevederile alin. (4), se soluţionează cu prioritate:
a) dosarele în care Secretariatul Comisiei Naţionale a solicitat documente potrivit art. 21
alin. (5);
b) dosarele în care, prin hotărâri judecătoreşti irevocabile/definitive, instanţele de
judecată s-au pronunţat cu privire la existenţa şi întinderea dreptului, precum şi la calitatea de
persoană îndreptăţită;
c) dosarele constituite în baza cererilor formulate de persoanele prevăzute la art. 33 alin.
(4);
d) dosarele în care s-au emis decizii privind propunerea acordării de despăgubiri/măsuri
compensatorii de către Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut
cultelor religioase şi comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România."
98. Conform dispoziţiilor art. 35 din Legea nr. 165/2013: " (1) Deciziile emise cu
respectarea prevederilor art. 33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la
secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, în termen de 30 de zile
de la data comunicării. () (2) În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în
termenele prevăzute la art. 33 şi 34, persoana care se consideră îndreptăţită se poate adresa
instanţei judecătoreşti prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor
prevăzute de lege pentru soluţionarea cererilor. (3) În cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2),
instanţa judecătorească se pronunţă asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi
dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile prezentei
legi."
99. Aşadar, pentru ipoteza în care dosarele sunt transmise Secretariatului Comisiei
Naţionale, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, ipoteză care se verifică în speţă, apare
reglementat un termen de 60 de luni de la data înregistrării lor, în care vor fi soluţionate aceste
dosare, exceptând dosarele de fond funciar, care vor fi soluţionate în termen de 36 de luni.
100. În considerentele Deciziei nr. 25 din 16 aprilie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi
României, Partea I, nr. 468 din 6 iunie 2018, la paragrafele 68 şi 69 s-a reţinut textual: "68.
Dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 165/2013 instituie anumite termene procedurale de soluţionare
a cererilor de către entităţile învestite de lege cu atribuţii în procesul de restituire a imobilelor
preluate în mod abuziv şi înăuntrul cărora persoanele îndreptăţite nu pot formula cereri în
instanţă (Decizia Curţii Constituţionale nr. 88 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 16 aprilie 2014, paragraful 34). 69. Termenele instituite
de dispoziţiile art. 33-35 din Legea nr. 165/2013 sunt termene procedurale legale, imperative sau
prohibitive şi absolute."
101. Prin dispoziţiile art. 34 alin. (4) din aceeaşi lege este instituită regula conform căreia
dosarele transmise Secretariatului C.C.S.D., respectiv al Comisiei Naţionale (ulterior intrării în
vigoare a legii) vor fi soluţionate "în ordinea înregistrării lor".
102. Alin. (5) al aceleiaşi norme reglementează situaţiile de excepţie "de la prevederile
alin. (4)", cele în care dosarele se vor soluţiona cu prioritate. În categoria acestor situaţii de
excepţie, la lit. b) sunt menţionate dosarele în care, prin hotărâri judecătoreşti irevocabile,
instanţele de judecată s-au pronunţat cu privire la existenţa şi întinderea dreptului, precum şi la
calitatea de persoană îndreptăţită.
290
103. Textele normative evocate mai sus sunt redactate cu suficientă claritate şi precizie,
ele nu au un caracter lacunar sau îndoielnic, nefiind semnalată existenţa unei dificultăţi reale în
interpretarea acestora. Astfel, utilizând metoda primordială de interpretare a unei norme juridice,
aceea gramaticală, precum şi metoda sistematică, se poate ajunge cu uşurinţă la o interpretare
declarativă, literală, impusă de concluzia că între formularea literală a normei şi conţinutul său
real există o concordanţă deplină. Aşa fiind, norma nu poate fi aplicată extensiv, pentru a include
alte situaţii, necuprinse în ipoteza acesteia.
104. Legiuitorul prevede explicit că situaţiile menţionate limitativ în cuprinsul art. 34
alin. (5) lit. a)-d) sunt excepţii de la prevederile alin. (4) din art. 34, care reglementează ordinea
în care dosarele înregistrate vor fi soluţionate. Or, exceptio est strictissimae interpretationis.
Regulile care derogă de la o dispoziţie generală, fiind reguli speciale şi de strictă interpretare şi
aplicare, se aplică numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege.
105. Excepţia nu vizează termenele de soluţionare a dosarelor, reglementate în favoarea
autorităţii administrative, şi nu exclude aplicabilitatea acestora, ci ordinea în care dosarele
transmise acestei autorităţi urmează a fi soluţionate, înăuntrul termenelor legale, iar o astfel de
concluzie rezultă cu suficientă claritate din textul normei.
106. Legiuitorul a stabilit un termen maxim, de 60 de luni, respectiv de 36 de luni, în
cauzele de fond funciar, pentru soluţionarea tuturor dosarelor, iar soluţionarea cu prioritate a
dosarelor aflate în una dintre ipotezele de excepţie reglementate limitativ în cuprinsul alin. (5) lit.
a)-d) al art. 34, prin derogare de la regula soluţionării acestora în ordinea înregistrării lor,
presupune ca aceste dosare să fie examinate înaintea tuturor celorlalte, în cadrul termenului de 60
de luni stabilit prin lege, însă anterior împlinirii acestuia.
107. Este instituită o obligaţie suplimentară în sarcina C.N.C.I., aceea de a realiza
procedura de evaluare şi de a emite decizia de compensare prioritar, în cazul anumitor dosare,
cele pentru care cercetări suplimentare ori invalidări nu mai sunt legal posibile şi nici nu sunt
necesare.
108. În aceste condiţii legislative, aparţine exclusiv instanţei învestite cu soluţionarea
unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 competenţa de a
aprecia dacă, în circumstanţele concrete dovedite ale cauzei, imperativul soluţionării cu prioritate
a anumitor dosare, într-un termen rezonabil, situat în interiorul termenului de 60 de luni, care să
permită lămurirea aspectelor necesare pentru a putea fi parcursă procedura de evaluare, conform
prevederilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, şi a fi emisă decizia de compensare, a fost
respectat de către entitatea administrativă competentă sau, dimpotrivă, ea se prevalează într-un
mod abuziv de neîmplinirea termenului de 60 de luni. Se va urmări dacă a fost păstrat un just
echilibru între dreptul persoanelor îndreptăţite la măsuri reparatorii de a beneficia de aceste
măsuri într-un termen rezonabil şi imperativul soluţionării dosarelor cu respectarea etapelor din
procedura administrativă, referitoare la determinarea valorii imobilului, la evaluare şi emiterea
deciziei de compensare.
109. Raţionamentul judiciar aparţine judecătorului cauzei şi acesta impune aplicarea
mecanismelor de interpretare a normelor juridice şi de apreciere a situaţiilor de fapt concrete.
110. Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 269 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 9 iulie 2014, invocată ca argument decisiv în cuprinsul
prezentei sesizări, s-a statuat că prevederile art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013 sunt
constituţionale, în măsura în care prevederile art. 34 alin. (1) din aceeaşi lege nu se aplică şi
cauzelor aflate pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a legii. Per a contrario, dispoziţiile
291
evocate sunt constituţionale, în măsura în care se aplică acelor cauze care au fost introduse
ulterior la instanţele de judecată, cum este cazul în speţă.
111. Problema constituţionalităţii prevederilor criticate a fost ridicată în contextul
acţiunilor introduse la instanţe înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, care erau
pendinte la momentul intrării în vigoare a legii şi în care instanţele puneau în discuţie aplicarea
termenelor prevăzute de art. 34 alin. (1) din legea evocată (paragraful 24).
112. Aşadar, fără a putea omite contextul în care instanţa de contencios constituţional a
fost chemată să se pronunţe, se reţine că, în cuprinsul paragrafelor 35 şi 36, aceasta a statuat: "35.
(...) În lumina prezentei decizii, termenul de 60 de luni, prevăzut de art. 34 alin. (1) din Legea nr.
165/2013, în care Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor ar trebui să soluţioneze
dosarele transmise de entităţile învestite de lege în vederea acordării de măsuri compensatorii
pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură, nu se aplică nici titularilor dreptului la
despăgubire recunoscuţi de instanţele de judecată în urma soluţionării acţiunilor îndreptate
împotriva refuzului entităţilor deţinătoare de a se pronunţa asupra cererilor de revendicare
formulate. Prin prisma interpretării constatate ca fiind constituţionale prin Decizia nr. 88 din 27
februarie 2014, acţiunilor introduse de aceştia împotriva refuzului unităţii deţinătoare de a
răspunde la notificare li se vor aplica prevederile art. 33 în interpretarea dată de Curtea
Constituţională, astfel că acestea nu vor fi respinse ca «prematur introduse» ca urmare a stabilirii
unor noi termene pentru entitatea deţinătoare. Dimpotrivă, instanţele vor soluţiona pe fond aceste
acţiuni, pronunţând, în cazul admiterii acestora, hotărâri prin care vor dispune fie restituirea în
natură, fie acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale - în prezent, Legea nr. 165/2013.
În această ultimă ipoteză, instanţele de judecată vor obliga Comisia Naţională pentru
Compensarea Imobilelor să emită o decizie de compensare în puncte a valorii imobilului ce nu
mai poate fi restituit în natură. 36. Curtea reţine că şi acestor tipuri de cauze le va fi aplicabilă
interpretarea dată prin prezenta decizie dispoziţiilor art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013,
Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor neputându-se prevala de termenele instituite
prin acest text de lege, ci fiind nevoită să pună în executare dispoziţia instanţei de obligare la
emiterea deciziei de compensare în puncte. Curtea reţine că certitudinea juridică, previzibilitatea
normelor şi stabilitatea acestora, caracteristici definitorii ale unui stat de drept, conduc cu
necesitate la această soluţie.
113. Alin. (4) şi (5) ale art. 34 din Legea nr. 165/2013 au fost introduse ulterior acestei
decizii, prin pct. 2 subpct. 8 al articolului unic din Legea nr. 103/2016 privind aprobarea
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 21/2015 pentru modificarea şi completarea Legii nr.
echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România,
precum şi a art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor
bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România (Legea nr. 103/2016), publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 394 din 24 mai 2016, care modifică art. I din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2015 pentru modificarea şi completarea Legii nr.
echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România,
precum şi a art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor
bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 468 din 29 iunie 2015, cu modificările şi completările ulterioare. Lit. b)
din art. 34 alin. (5) din Legea nr. 165/2013 a fost modificată la data de 21 decembrie 2016, prin
art. I pct. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 98/2016 pentru prorogarea unor termene,
292
instituirea unor noi termene, privind unele măsuri pentru finalizarea activităţilor cuprinse în
contractele încheiate în cadrul Acordului de împrumut dintre România şi Banca Internaţională
pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare pentru finanţarea Proiectului privind reforma sistemului
judiciar, semnat la Bucureşti la 27 ianuarie 2006, ratificat prin Legea nr. 205/2006, precum şi
pentru modificarea şi completarea unor acte normative, aprobată cu modificări şi completări prin
Legea nr. 111/2017, cu modificările ulterioare.
114. În noul context legislativ, învestită fiind cu verificarea constituţionalităţii
dispoziţiilor art. 34 alin. (1) - (3) din Legea nr. 165/2013, Curtea Constituţională statuează, prin
Decizia nr. 230 din 19 aprilie 2018, precitată: "28. Referitor la criticile în legătură cu caracterul
aleatoriu al ordinii de soluţionare a dosarelor de despăgubire, Curtea observă că, prin Legea nr.
103/2016 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 21/2015 pentru modificarea
şi completarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în
natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în
România, precum şi a art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind
retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 394 din 24 mai 2016, au fost introduse în cuprinsul
art. 34 din Legea nr. 165/2013 încă două noi alineate, alin. (4) şi (5), care reglementează ordinea
de soluţionare a dosarelor. Astfel, art. 34 alin. (4) stabileşte regula potrivit căreia acestea vor fi
soluţionate în ordinea înregistrării lor la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea
Despăgubirilor, respectiv Secretariatul Comisiei Naţionale, iar art. 34 alin. (5) consacră situaţiile
în care, prin excepţie de la prevederile alin. (4), dosarele se soluţionează cu prioritate. În
redactarea actuală, în urma modificării operate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
98/2016 pentru prorogarea unor termene, instituirea unor noi termene, privind unele măsuri
pentru finalizarea activităţilor cuprinse în contractele încheiate în cadrul Acordului de împrumut
dintre România şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare pentru finanţarea
Proiectului privind reforma sistemului judiciar, semnat la Bucureşti la 27 ianuarie 2006, ratificat
prin Legea nr. 205/2006, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.030 din 21 decembrie 2016, art. 34
alin. (5) lit. b) din Legea nr. 165/2013 stabileşte că vor fi soluţionate cu prioritate dosarele în
care, prin hotărâri judecătoreşti irevocabile/definitive, instanţele de judecată s-au pronunţat cu
privire la existenţa şi întinderea dreptului, precum şi la calitatea de persoană îndreptăţită, astfel
că susţinerile autoarei excepţiei referitoare la această problematică au rămas lipsite de obiect, ca
urmare a modificării legislative menţionate."
115. Ceea ce se doreşte prin prezenta sesizare este ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să
statueze explicit, cu valoare de principiu, că în ipoteza în care, prin hotărâri judecătoreşti
definitive/irevocabile, instanţele de judecată s-au pronunţat cu privire la existenţa şi întinderea
dreptului, precum şi la calitatea de persoană îndreptăţită, termenul maxim de 60 de luni,
reglementat prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, nu se aplică. Cu alte cuvinte, că
prioritatea în soluţionare, reglementată cu titlu de excepţie, vizează nu doar ordinea de
soluţionare a dosarelor, ci şi termenele de soluţionare definitivă a acestora. O astfel de statuare ar
contrazice însuşi textul legii, dispoziţiile expres reglementate prin normele supuse interpretării,
norme care nu comportă o reală şi serioasă dificultate de interpretare, ci mai degrabă
neacceptarea înţelesului explicit al acestora.
116. De altfel, existenţa valabilă a termenului de 60 de luni şi aplicabilitatea acestuia, fără
excepţie, nu ar mai putea fi puse în discuţie, în condiţiile în care aceste aspecte au făcut obiectul
293
unor repetate examinări ale Curţii Constituţionale şi al unei constante interpretări cu forţă
obligatorie, aparţinând Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
117. Astfel, în considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 258 din 4 iunie 2020,
precitată, paragrafele 19-22, se arată:
"19. De asemenea, cu privire la constituţionalitatea prevederilor art. 34 alin. (1) din Legea
nr. 165/2013, Curtea s-a mai pronunţat, de exemplu, prin Decizia nr. 174 din 29 martie 2016,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 374 din 16 mai 2016, paragraful 19, sau
Decizia nr. 574 din 21 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
1.026 din 27 decembrie 2017, paragrafele 21-23. Referitor la susţinerea potrivit căreia instituirea
unui nou termen, de 5 ani, în favoarea Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor,
pentru soluţionarea dosarelor de despăgubire, Curtea a reţinut că textul de lege criticat face parte
din ansamblul de reguli procedurale instituite de legiuitorul român în scopul eficientizării
procesului de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist. Prin
stabilirea unui interval maxim în care Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor este
obligată să soluţioneze dosarele de despăgubire se realizează o limitare în timp a acestei etape
administrative, ceea ce reprezintă o remediere a deficienţei legislaţiei anterioare, care nu
prevedea vreun termen în acest sens. În virtutea art. 20 alin. (1) din Legea nr. 247/2005 privind
reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, persoanele care se considerau
îndreptăţite în temeiul legilor reparatorii se adresau instanţei de contencios administrativ ca
urmare a refuzului nejustificat de emitere de către Comisia Centrală pentru Stabilirea
Despăgubirilor a deciziei conţinând titlul de despăgubire, în condiţiile în care era asimilată unui
refuz nejustificat de soluţionare trecerea unui interval de timp apreciat de acestea în mod
subiectiv ca nerezonabil, de natură a justifica un demers jurisdicţional. Aşadar, omisiunea
reglementării unui termen legal de soluţionare a dosarelor de despăgubire crea premisele unui
comportament arbitrar al autorităţii administrative competente şi punea persoanele care se
considerau îndreptăţite în situaţia de a acţiona în mod aleatoriu, valorificând o cale nespecifică
de acţiune, la care recurgeau ca urmare a lipsei de certitudine în ceea ce priveşte soluţionarea de
către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a dosarelor de despăgubire. Ca atare,
instituirea, prin textul de lege criticat şi în cauza de faţă, a unui interval maxim de timp în care
Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor să îşi îndeplinească această atribuţie
reprezintă o concretizare a intenţiei legiuitorului român de clarificare a procedurii de restituire,
prin conferirea unui grad de previzibilitate apt să dea expresie exigenţelor dreptului la un proces
echitabil, soluţionat într-un termen rezonabil.
20. De asemenea, prin Decizia nr. 381 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 623 din 1 august 2017, paragraful 20, Curtea a reţinut, în acord cu cele
constatate în jurisprudenţa sa anterioară, reprezentată, de exemplu, de Decizia nr. 269 din 7 mai
2014, paragraful 34, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 9 iulie
2014, că Legea nr. 165/2013 a fost adoptată în vederea îndeplinirii obligaţiilor instituite în
sarcina statului român de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea-pilot din
12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, obligaţii ce
au implicat modificarea mecanismului de restituire, prin implementarea unor proceduri
simplificate şi eficiente, precum şi prin stabilirea unor termene constrângătoare pentru toate
etapele administrative, dublate de un control jurisdicţional efectiv, Curtea de la Strasbourg
subliniind necesitatea implementării unor măsuri de natură să urgenteze soluţionarea cererilor
vizând măsurile reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat.
294
21. Totodată, Curtea a reiterat, de exemplu, prin Decizia nr. 381 din 6 iunie 2017,
precitată, paragrafele 21 şi 22, cele reţinute în jurisprudenţa sa în această materie, în sensul că
reglementarea, prin Legea nr. 165/2013, a unui interval de timp fix, cert şi precis determinat în
care Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor să soluţioneze dosarele de despăgubire
este de natură să asigure un cadru legal care să confere eficienţă dreptului de proprietate
recunoscut persoanelor îndreptăţite. În acelaşi timp, Curtea a reţinut că termenele stabilite dau
expresie celor statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin hotărârea-pilot mai sus
menţionată. De asemenea, ulterior adoptării Legii nr. 165/2013, Curtea Europeană a Drepturilor
Omului a confirmat măsurile pentru care a optat legiuitorul român, observând că acesta a fixat
termene precise pentru fiecare etapă administrativă (Hotărârea din 29 aprilie 2014, pronunţată de
Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Preda şi alţii împotriva României, paragraful
119).
22. Totodată, având în vedere marja de apreciere a statului român, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a considerat, prin aceeaşi hotărâre, că Legea nr. 165/2013 oferă, în principiu,
un cadru accesibil şi efectiv pentru soluţionarea cererilor (paragraful 121) şi, cu toate că
termenele fixate pentru procedura administrativă, la care se pot adăuga şi eventuale proceduri
judiciare, pot prelungi durata de soluţionare definitivă a pretenţiilor, o atare situaţie excepţională
este inerentă complexităţii factuale şi juridice vizând restituirea proprietăţilor preluate abuziv,
aşa încât aceste termene nu pot fi considerate, în sine, ca ridicând o problemă de eficacitate a
reformei şi nici contrare drepturilor garantate de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi
a libertăţilor fundamentale, în special dreptului garantat de art. 6 paragraful 1, în ceea ce priveşte
durata rezonabilă a procedurii (paragrafele 129 şi 131). "
118. În acelaşi sens, a se vedea: Decizia nr. 88 din 27 februarie 2014, precitată,
paragrafele 33-45; Decizia nr. 756 din 23 noiembrie 2017, anterior citată, paragrafele 18-24;
Decizia nr. 39 din 4 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 438
din 25 mai 2020, paragrafele 13-20.
119. Tot astfel, prin Decizia nr. 5 din 16 martie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit, în interpretarea şi aplicarea
dispoziţiilor art. 1.528 din Codul civil coroborate cu dispoziţiile art. 33 alin. (1) din Legea nr.
165/2013, că este prematură cererea persoanei îndreptăţite adresată instanţei ulterior intrării în
vigoare a Legii nr. 165/2013, dar anterior împlinirii termenelor reglementate de art. 33 din acest
act normativ, de obligare a unităţii deţinătoare să soluţioneze notificarea la împlinirea termenelor
respective.
120. În considerentele deciziei se arată textual: "Tocmai pentru celeritatea procedurii au
fost reglementate termene care să impună unităţilor notificate soluţionarea sesizărilor, astfel încât
pretenţiile să fie rezolvate în această fază prealabilă, fără să mai fie necesară, pe cât posibil,
declanşarea procedurii judiciare. Or, pe acest aspect, Curtea Constituţională s-a pronunţat,
verificând conformitatea cu Legea fundamentală a dispoziţiilor art. 33 alin. (1), coroborate cu art.
34 şi art. 35 din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul că
termenele introduse au ca scop eficientizarea procedurilor administrative şi, în final, respectarea
drepturilor tuturor persoanelor interesate, reprezentând în acelaşi timp un scop legitim şi existând
un raport de proporţionalitate rezonabil între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru
atingerea acestuia. În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a validat, în
jurisprudenţa care a urmat adoptării Legii nr. 165/2013, cu modificările şi completările
ulterioare, măsurile la care s-a oprit legiuitorul român, arătând că acesta a fixat termene precise
pentru fiecare etapă administrativă şi a prevăzut posibilitatea unui control jurisdicţional care
295
permite instanţelor să verifice nu numai legalitatea deciziilor administrative, ci şi să se subroge
autorităţilor administrative prin pronunţarea, dacă este cazul, a unei decizii de restituire a bunului
sau de acordare a unor compensaţii (Hotărârea din 29 aprilie 2014, pronunţată de Curtea
Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Preda şi alţii împotriva României, paragraful 119).
Ca atare, instituirea unor termene prin dispoziţiile Legii nr. 165/2013, cu modificările şi
completările ulterioare, înăuntrul cărora, în procedura prealabilă, entităţile învestite cu
soluţionarea notificărilor trebuie să dea răspuns acestora nu contravine nici liberului acces la
justiţie, nici principiului neretroactivităţii legii civile."
121. Nu se verifică aşadar caracterul real şi veritabil al chestiunii de drept evocate în
cuprinsul actului de sesizare, ea nefiind aptă să atragă intervenţia instanţei supreme; în situaţii
similare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept
a respins sesizarea ca inadmisibilă (în acest sens, a se vedea, spre exemplu: Decizia nr. 33 din 30
martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 540 din 24 iunie 2020;
Decizia nr. 20 din 17 februarie 2020, precitată).
122. Verificând şi cerinţa referitoare la noutatea chestiunii de drept care face obiectul
sesizării, subliniem că ea reprezintă o condiţie distinctă de aceea a lipsei statuării asupra
chestiunii de drept care a făcut obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
123. În absenţa unor criterii legale de determinare a conţinutului acestei noţiuni, Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că cerinţa noutăţii este îndeplinită atunci când chestiunea de
drept îşi are izvorul în reglementări nou-intrate în vigoare, iar instanţele nu i-au dat încă o
anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial ori dacă se impun anumite clarificări, într-
un context legislativ nou sau modificat faţă de unul anterior, de natură să impună reevaluarea sau
reinterpretarea normei de drept mai vechi (în acest sens, a se vedea: Decizia nr. 4 din 14 aprilie
2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; Decizia nr.
10 din 20 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 14
noiembrie 2014).
124. În egală măsură, noutatea chestiunii de drept, în sensul dispoziţiilor art. 519 din
Codul de procedură civilă, poate constitui şi atributul unei reglementari mai vechi, dar asupra
căreia instanţa de judecată este chemată să se pronunţe în prezent, atunci când aplicarea
frecventă a normei juridice a devenit actuală pentru că textele de lege supuse interpretării suscită
recent în faţa instanţelor de judecată o dificultate a aplicării acestora şi creează premisele
apariţiei unei practici neunitare la nivel naţional (în acest sens, a se vedea Decizia nr. 45 din 14
octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 934 din 20 noiembrie
2019).
125. Noutatea problemei de drept se impune a fi evaluată primordial de autorul sesizării,
prin relevarea tuturor datelor care pot susţine şi justifica nevoia instanţei de a primi o dezlegare
de principiu a unei norme de drept.
126. În aceşti parametri de evaluare a cerinţei noutăţii chestiunii de drept se observă că
dispoziţiile legale a căror interpretare a prilejuit formularea prezentei sesizări se regăsesc în
cuprinsul unui act normativ adoptat şi intrat în vigoare cu opt ani în urmă. Chiar dacă Legea nr.
165/2013 a suferit, ulterior intrării sale în vigoare, numeroase completări şi modificări, norma a
cărei aplicabilitate a fost reţinută de prima instanţă, art. 34 alin. (4) şi (5), a fost introdusă şi a
devenit activă, în forma actuală, încă din anul 2016.
127. Totodată, legea nu a fost recent modificată sau completată, astfel încât norma vizată
de această trimitere preliminară să reclame necesitatea reevaluării şi interpretării sale într-un
context legislativ diferit.
296
128. Cât priveşte aplicarea frecventă a normei juridice, dificultatea aplicării prezente a
acesteia, se constată că, prin actul de sesizare, au fost evocate 11 hotărâri judecătoreşti,
pronunţate între anii 2018-2021, la nivelul secţiilor a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de
familie şi a IV-a civilă ale Curţii de Apel Bucureşti, care relevă o interpretare diferită dată
dispoziţiilor de excepţie ale art. 34 alin. (4) şi (5) raportat la art. 34 alin. (1) şi (2) din Legea nr.
165/2013. Totodată, este ataşat sesizării un referat de practică neunitară din data de 26 aprilie
2021, aparţinând Secţiei a III-a şi pentru cauze cu minori şi de familie civile a Curţii de Apel
Bucureşti. Circumscris pct. 3 din acest referat este enunţată şi analizată problema soluţionării
acţiunilor prin care se cere obligarea C.N.C.I. la emiterea deciziei de compensare, fiind reflectată
existenţa a două opinii, una dintre ele majoritară, în ceea ce priveşte prioritatea la soluţionare şi
excepţia prematurităţii.
129. Verificările efectuate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la nivelul celorlalte
14 curţi de apel din ţară, pun în evidenţă faptul că niciuna dintre acestea nu a putut identifica, în
aria proprie de competenţă, hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost soluţionate cauze cu un
obiect identic ori similar cererii de chemare în judecată adresate Tribunalului Bucureşti şi să fi
fost tranşată chestiunea de drept enunţată în cuprinsul actului de sesizare. Şase dintre cele 14
curţi de apel consultate au exprimat un punct de vedere pur teoretic, prin adresele de răspuns, iar
celelalte nu au exprimat o opinie şi nu au transmis jurisprudenţă relevantă. Într-o largă majoritate
s-a apreciat că prin dispoziţiile art. 34 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 165/2013 se derogă exclusiv
de la prevederile alin. (4), care reglementează ordinea de soluţionare a dosarelor administrative
înregistrate, iar nu şi de la prevederile alin. (1) şi (2) ale art. 34, prin care este reglementat un
termen maxim pentru soluţionarea dosarelor.
130. În aceste circumstanţe, condiţia noutăţii chestiunii de drept, evaluată din perspectiva
actualităţii acesteia, a unei aplicări frecvente, în măsură să suscite o dificultate a aplicării ei şi,
prin aceasta, interesul instanţelor de judecată, apare ca nefiind îndeplinită. Astfel, potrivit datelor
comunicate de curţile de apel naţionale, niciuna dintre ele nu a identificat jurisprudenţă creată în
dezlegarea acestei chestiuni de drept. Mai mult, faptul că multe dintre curţile de apel nu au
exprimat un punct de vedere teoretic permite concluzia că aplicabilitatea textelor normative în
discuţie nu a devenit frecventă în ultima perioadă, problema de drept semnalată nu prezintă un
interes actual şi ea nu a fost discutată în colectivele de judecători, nu este o problemă actuală, cu
un real potenţial de a crea divergenţă jurisprudenţială.
131. Aşa fiind, se apreciază că nici condiţia noutăţii chestiunii de drept nu este
îndeplinită.
132. În concluzie, în cazul prezentei sesizări, mecanismul de unificare a practicii judiciare
prin pronunţarea unei hotărâri prealabile apare a fi lipsit de utilitate, câtă vreme chestiunea de
drept nu are un caracter veritabil, ea vizând un text normativ în vigoare, redactat cu suficientă
claritate şi precizie, care nu ridică dificultăţi de interpretare. În privinţa noutăţii chestiunii de
drept, se constată că instanţele din ţară nu au fost învestite cu litigii având un obiect identic sau
similar, astfel încât să se poată aprecia că problema este una actuală şi să se prefigureze riscul
apariţiei unei practici neunitare. Excepţie fac două dintre secţiile civile ale Curţii de Apel
Bucureşti, la nivelul cărora au fost pronunţate 11 hotărâri, în ultimii 4 ani, în soluţionarea unor
acţiuni având acest obiect, însă şi aici apare bine conturată şi convingător motivată o opinie
majoritară în soluţionarea chestiunii de drept enunţate.
133. Mecanismul de unificare a practicii judiciare, reglementat de art. 519 din Codul de
procedură civilă, nu poate fi valorificat atât timp cât legiuitorul a instituit anumite condiţii
restrictive şi cumulative de admisibilitate, iar două dintre acestea, aceea referitoare la existenţa
297
unei chestiuni de drept veritabile şi având un grad sporit de dificultate, precum şi aceea
referitoare la noutatea chestiunii de drept, nu sunt îndeplinite. [...]
Soluția: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Suceava - Secţia I
drept:
Dacă dispoziţiile art. 6 şi art. 8 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor
bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, cu modificările şi
completările ulterioare, se interpretează sau nu în sensul că suspendarea oricărei plăţi către
creditor, precum şi a oricărei proceduri judiciare sau extrajudiciare demarate de către creditor
intervine atât în situaţia notificării prevăzute de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, cât şi în
cazul acţiunii promovate de către debitori în temeiul dispoziţiilor art. 8 alin. (5) din Legea nr.
77/2016.
Considerente:
[...] 69. Punctul de vedere al instanţei de trimitere nu semnalează complexitatea,
dualitatea sau precaritatea textelor de lege şi nici nu evidenţiază care ar fi argumentele
justificative ale modului în care interpretarea chestiunii de drept ar fi susceptibilă de interpretări
diferite, de natură a evidenţia care ar fi gradul de dificultate al întrebării şi în ce măsură acesta
depăşeşte obligaţia ordinară a instanţei de a interpreta şi aplica legea în cadrul soluţionării
litigiului cu care a fost învestită.
70. Or, completul de judecată al Tribunalului Suceava, care a formulat sesizarea, pune în
discuţie aspecte privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor de drept pozitiv în legătură cu
posibilitatea aplicării suspendării de drept a oricărei plăţi către creditor, precum şi a oricărei
proceduri judiciare şi extrajudiciare demarate de către creditor, atât în situaţia notificării
prevăzute de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, cât şi în situaţia acţiunii promovate de debitori
în temeiul dispoziţiilor art. 8 alin. (5) din aceeaşi lege.
71. Art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 reglementează posibilitatea debitorului de a
solicita stingerea integrală a datoriei, în ipoteza în care debitorul a fost supus unei executări silite
a imobilului ipotecat.
72. Or, se observă că textele legale a căror interpretare o solicită instanţa de trimitere au
fost clarificate prin deciziile Curţii Constituţionale, astfel încât interpretarea sistematică, logică şi
gramaticală a dispoziţiilor nu mai comportă o reală şi serioasă dificultate, de natură a fi dedusă
dezlegării în cadrul procedurii prealabile. Sub acest aspect, Curtea Constituţională, prin Decizia
nr. 95 din 28 februarie 2017, a stabilit că: "(...) sumele de bani plătite în mod voluntar în
executarea contractului, cele obţinute din adjudecarea bunului, indiferent de data la care aceasta
a avut loc, precum şi, după caz, de sumele rezultate din urmărirea silită a altor bunuri ale
debitorului până la data formulării notificării acoperă valoarea datoriilor aferente contractului de
credit".
73. Se impune a menţiona că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 7 din 11 februarie 2019, a făcut o analiză
aprofundată a dispoziţiilor art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, pornind de la Decizia nr. 95 din
28 februarie 2017 a Curţii Constituţionale, pronunţându-se în sensul că textul are în vedere
298
ipoteza în care debitorul solicită instanţei de judecată stingerea datoriei, întrucât imobilul a fost
valorificat de către creditor în cadrul executării silite.
74. Aspectele procedurale legate de modul de exercitare a dreptului debitorului de
sesizare a instanţei de judecată în temeiul dispoziţiei cuprinse în art. 8 alin. (5) din Legea nr.
77/2016 au fost clarificate prin aceeaşi Decizie nr. 95 din 28 februarie 2017 a Curţii
Constituţionale, care a reţinut că este obligatorie parcurgerea procedurii prealabile a notificării,
instanţa de contencios constituţional statuând că: "(...) a apela direct la instanţa judecătorească,
cu nesocotirea primei etape, cea a notificării, echivalează cu caracterul inadmisibil al unei
asemenea acţiuni promovate în temeiul art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, instanţele
judecătoreşti fiind în drept, în această ipoteză, să respingă ca atare acţiunea debitorului."
75. De asemenea, prin Legea nr. 52/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr.
77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin
credite, art. 8 alin. (5) a fost completat astfel: "(...) Se consideră că există impreviziune în cazul
în care debitorul, care formulează notificare de dare în plată, a fost supus unei executări silite a
imobilului ipotecat, dar este în continuare executat silit, prin poprire sau alte forme de executare
silită, pentru datoria iniţială şi pentru accesoriile acesteia, neacoperite prin executarea silită a
imobilului ipotecat. Dispoziţiile art. 4 alin. (13) se aplică în mod corespunzător." Art. 11 din
Legea nr. 77/2016 extinde aplicarea acestor dispoziţii legale şi asupra contractelor de credit
aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare, "În vederea echilibrării riscurilor izvorând
din contractul de credit (...)."
76. Rezultă din cele ce precedă că instanţa de trimitere dispune de suficiente repere de
analiză care să îi îngăduie interpretarea corectă a chestiunii de drept care face obiectul sesizării,
veritabil obstacol pentru judecătorii apelului.
77. Prin urmare, rămâne atributul exclusiv al instanţei de trimitere să soluţioneze cauza cu
judecarea căreia a fost învestită, operaţiunea de interpretare şi de aplicare a unor dispoziţii legale
la diferite circumstanţe, care caracterizează fiecare litigiu, făcând parte din activitatea curentă a
instanţei de judecată, obligaţie ridicată la rang de principiu fundamental ce îşi găseşte
consacrarea în prevederile cuprinse în art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit
cărora "niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau
incompletă".
78. Cum interpretarea normelor de către judecător implică tocmai acel procedeu logico-
juridic de stabilire a conţinutului şi sensului acestor norme, chestiunea de drept trebuie să suscite
serioase dificultăţi care ar împiedica pronunţarea soluţiei, deci nu simple obstacole care ar putea
fi înlăturate printr-o reflecţie mai aprofundată a judecătorului cauzei, deoarece această condiţie a
dificultăţii serioase a chestiunii prealabile permite judecătorului să fie lămurit asupra unei
întrebări importante, fără a-l libera de obligaţia sa de a judeca cauza şi fără a se întârzia în mod
inutil procesul în favoarea uneia dintre părţi.
79. Trebuie subliniat şi că, în raportul întocmit pentru acordarea unui aviz solicitat Curţii
de Casaţie franceze în cadrul procedurii instituite prin art. 1031-1 din Codul de procedură civilă
francez, preluate şi în Codul de procedură civilă român, în art. 519-521 (raport publicat în
Buletinul informativ al Curţii de Casaţie nr. 777 din 1 martie 2013), s-a arătat, cu privire la faptul
că problema de drept trebuie să prezinte o dificultate serioasă, că "o problemă poate să fie nouă
şi totuşi să nu reclame intervenţia curţii supreme, care nu trebuie să fie considerată un serviciu
public de consultanţă juridică", precum şi că dificultatea serioasă "a problemei de drept (...) nu-l
scuteşte pe judecătorul fondului de obligaţia sa de a judeca".
299
80. Prin urmare, rămâne atributul exclusiv al instanţei solicitante să soluţioneze cauza cu
judecata căreia a fost învestită, aplicând în acest scop mecanismele de interpretare a actelor
normative.
81. În considerarea argumentelor expuse se constată că sesizarea nu este admisibilă,
deoarece mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispoziţiile art. 519 din
Codul de procedură civilă poate fi uzitat doar ca urmare a întrunirii condiţiilor restrictive de
admisibilitate evocate, rolul său unificator putând fi exercitat numai în privinţa chestiunilor de
drept noi, care se impun cu pregnanţă a fi lămurite şi care prezintă o dificultate suficient de mare,
în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme. [...]
pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:
Interpretarea dispoziţiilor art. 165 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul
unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul de a şti dacă la
calculul drepturilor de pensie se au în vedere sporurile şi alte venituri suplimentare realizate
anterior datei de 1 aprilie 2001, dovedite cu adeverinţe eliberate de unităţi, atunci când au fost
încasate şi au făcut parte din baza de calcul al contribuţiilor de asigurări sociale pe lângă alte
venituri decât salariile înscrise în carnetele de muncă, valorificate conform art. 165 alin. (1).
Considerente:
[...] 71. Cum normele de drept în discuţie au fost aplicate şi interpretate de instanţele de
judecată naţionale, fiind conturată o opinie jurisprudenţială cvasiunanimă, susţinută de
argumentele reţinute în multitudinea hotărârilor judecătoreşti anexate, cerinţa de noutate a
chestiunii de drept nu poate fi apreciată a fi îndeplinită, de vreme ce problema de drept a primit o
dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări adecvate, concretizate într-o practică
judiciară consacrată.
72. Un examen al hotărârilor judecătoreşti identificate ca relevante şi comunicate la
dosarul cauzei relevă faptul că în chestiunea de drept supusă dezlegării s-au pronunţat 138 de
hotărâri, din care 17 au fost ataşate sesizării de către instanţa de trimitere, iar 27 nu sunt
definitive (aflate în calea de atac sau lipsindu-le menţiunea "definitivă"). Numărul mare de
hotărâri judecătoreşti, precum şi orientarea cvasiunanimă a instanţelor către o anumită soluţie
conturează fără putinţă de tăgadă o jurisprudenţă consistentă pe o problemă de drept care şi-a
găsit dezlegarea în mod aproape unitar, care infirmă susţinerea ideii de noutate a problemei de
drept.
73. În argumentarea aceleiaşi susţineri despre inexistenţa unei probleme de drept noi vine
şi constatarea că hotărârile anexate sesizării şi cele comunicate de curţile de apel sunt pronunţate
în perioada 2012-2021, aşadar, problematica s-a aflat o perioadă îndelungată în atenţia
instanţelor de judecată, practica judiciară apărând astfel ca fiind una consolidată.
74. Chestiunea de drept semnalată nu este nouă nici din perspectiva faptului că problema
de drept generată de valorificarea, la stabilirea drepturilor de pensie, a unor venituri suplimentare
celor care au constituit baza de calcul al pensiei, conform legislaţiei anterioare anului 2001, dar
pentru care a fost achitată contribuţia de asigurări sociale; a făcut obiect de analiză al mai multor
300
decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţate de Completul pentru soluţionarea
recursului în interesul legii sau de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
75. În interpretarea dispoziţiilor art. 2 lit. e), art. 78 şi art. 164 alin. (1) şi (2) din Legea nr.
19/2000 şi ale art. 1 şi 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 privind recalcularea
pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat (Ordonanţa
de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului
în interesul legii, a stabilit, prin Decizia nr. 5 din 20 septembrie 2010, că sumele plătite pentru
munca prestată de foştii salariaţi în regim de lucru prelungit, în condiţiile art. 1 şi 2 din Hotărârea
Consiliului de Miniştri nr. 1.546/1952, se au în vedere la stabilirea şi recalcularea pensiilor din
sistemul public.
76. În considerentele acestei decizii, instanţa supremă a statuat că veniturile realizate din
munca prestată peste programul normal de lucru sunt venituri cu caracter tarifar, care trebuie
luate în considerare la stabilirea bazei de calcul al pensiei datorate pentru munca depusă, având
în vedere că pentru aceste sume încasate s-a plătit contribuţia la asigurările sociale de stat,
deoarece Decretul nr. 389/1972 cu privire la contribuţia pentru asigurări sociale de stat, cu
modificările şi completările ulterioare, prevedea această sarcină asupra câştigului brut realizat de
personalul salariat, fără nicio distincţie. Or, potrivit principiului contributivităţii, stabilit prin art.
2 lit. e) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări
sociale, cu modificările şi completările ulterioare, fondurile de asigurări sociale se constituie pe
baza contribuţiilor datorate de persoanele fizice şi juridice participante la sistemul public,
drepturile de asigurări sociale cuvenindu-se în temeiul contribuţiilor de asigurări sociale plătite.
77. De asemenea, s-a avut în vedere că veniturile obţinute în regim de lucru prelungit nu
reprezintă o formă de retribuire a muncii în regie sau după timp, deoarece art. 12 din Legea nr.
57/1974 prevedea această formă de retribuţie pentru situaţia în care retribuţia tarifară era stabilită
pe oră, zi sau lună şi se acorda personalului pentru timpul efectiv lucrat la realizarea integrală a
sarcinilor de serviciu, exprimate sub forma unei norme de producţie zilnică sau prin atribuţii
stabilite concret pentru fiecare loc de muncă. Aşadar, timpul de muncă în regim de lucru
prelungit are un alt regim juridic, fiind considerat de lege ca timp normal de lucru şi retribuit ca
atare.
78. Apoi, prin Decizia nr. 19 din 17 octombrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a
statuat, cu privire la formele de retribuire obţinute în acord global, că acestea vor fi luate în
considerare la stabilirea şi recalcularea pensiilor din sistemul public, dacă au fost incluse în
salariul brut şi pentru acestea s-a plătit contribuţia de asigurări sociale la sistemul public de
pensii.
79. Raţiunile avute în vedere de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la pronunţarea acestei
decizii sunt aplicabile nu numai formelor de retribuire în acord, dar şi oricăror alte venituri
pentru care s-a plătit contribuţia de asigurări sociale la sistemul public de pensii.
80. În considerentele acestei decizii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că, în
conformitate cu art. 8, 9 şi 117 din Legea nr. 57/1974 şi art. 4 şi 5 din Legea nr. 2/1983 cu privire
la principiile de bază ale perfecţionării sistemului de retribuire a muncii şi de repartiţie a
veniturilor oamenilor muncii, care reglementa lucrul în acord global şi instituia forma de
retribuire prin acord global, veniturile realizate prin munca în acord global nu aveau natura unor
sporuri, ci, la acea vreme, ele reprezentau însăşi o formă de retribuire.
81. În acelaşi timp, dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 3/1977 prevedeau că baza de calcul
al pensiei o constituie retribuţia tarifară, text ce a fost modificat ulterior prin Legea nr. 49/1992
pentru modificarea şi completarea unor reglementări din legislaţia de asigurări sociale (Legea nr.
301
49/1992), prin care baza de calcul al pensiei a fost extinsă, în sensul că la stabilirea drepturilor de
pensionare erau avute în vedere salariul de bază şi o serie de sporuri sau indemnizaţii ce nu
intraseră anterior în această bază.
82. Instanţa supremă a reţinut că apariţia Legii nr. 19/2000 a dus la crearea unui sistem de
asigurări sociale de tip nou, construit în jurul unui principiu fundamental, şi anume că orice
element salarial, efectiv încasat pe parcursul întregului stagiu de cotizare, pentru care salariatul
şi/sau angajatorul (în funcţie de reglementarea în vigoare) au/a achitat statului contribuţii de
asigurări sociale trebuie să se reflecte în cuantumul pensiei.
83. În continuare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a observat că la pct. I-V din anexa la
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 sunt enumerate sporurile, indemnizaţiile şi orice
alte venituri suplimentare care trebuie avute în vedere la determinarea punctajului mediu anual,
însă prin dispoziţiile pct. VI se stipulează în mod expres că nu sunt luate în calcul la stabilirea
punctajului mediu anual, întrucât nu au făcut parte din baza de calcul al pensiilor anterioare datei
de 1 aprilie 2001 formele de retribuire în acord sau cu bucata, în regie ori după timp, pe bază de
tarife sau cote procentuale.
84. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că această dispoziţie normativă poate fi
însă înlăturată, întrucât intră în contradicţie atât cu prevederile anterioare din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, cât şi cu Legea nr. 19/2000, în condiţiile în care s-a încălcat
principiul ierarhiei actelor normative, Legea nr. 19/2000 fiind legea-cadru, iar ordonanţa de
urgenţă fiind dată în aplicarea acestei legi, astfel încât se încalcă principiul fundamental al
contributivităţii, cu neluarea în calcul a tuturor formelor de retribuire a muncii, anterior datei de
1 aprilie 2001.
85. Normele speciale reprezentate de dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
4/2005 se completează cu cele generale cuprinse în Legea nr. 19/2000, ambele reglementând
domeniul pensiilor din sistemul public. Or, constatând aplicarea principiului contributivităţii,
instanţa de judecată nu creează norme juridice noi, după cum nu le ignoră pe cele existente, ci
aplică o normă juridică existentă, cu valoare de principiu, unor situaţii particulare, în care este
lipsit de relevanţă juridică caracterul temporar şi variabil al unor venituri, câtă vreme pentru
acestea au fost reţinute sume reprezentând contribuţii la fondul de pensii.
86. Prin urmare, s-a concluzionat că neluarea în considerare a unor sume care au
constituit baza de calcul al contribuţiei de asigurări sociale echivalează cu o încălcare a
principiului contributivităţii, având drept finalitate nerealizarea scopului avut în vedere de
legiuitor (drepturi de pensie calculate conform contribuţiei de asigurări sociale) şi crearea unei
discriminări între persoanele care au realizat stagii de cotizare anterior şi ulterior intrării în
vigoare a Legii nr. 19/2000, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 fiind emisă în
considerarea atingerii scopului fundamental al înlăturării inechităţilor dintre persoanele
pensionate sub imperiul Legii nr. 3/1977, în raport cu cele pensionate sub imperiul legii noi,
Legea nr. 19/2000, în ceea ce priveşte cuantumul acestor drepturi.
87. Astfel, în condiţiile în care se constată de către instanţele învestite cu cereri de
recalculare a pensiilor că pentru sumele salariale reprezentând venituri suplimentare pentru
munca în acord angajatorul a plătit contribuţia de asigurări sociale la sistemul public de pensii, că
aceste drepturi salariale suplimentare au fost incluse în salariul de bază brut, că bugetul
asigurărilor sociale a fost alimentat cu contribuţia de asigurări sociale plătită de către angajator,
aferentă veniturilor salariale suplimentare obţinute de către salariaţi, este firesc ca o parte din
această contribuţie să revină foştilor salariaţi, în prezent pensionaţi, şi să fie avută în vedere la
302
recalcularea drepturilor de pensie, conform Legii nr. 19/2000 şi Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 4/2005.
88. Tot în aceeaşi orientare se înscrie şi Decizia nr. 19 din 10 decembrie 2012, prin care
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 2 lit. e) şi art. 164
alin. (2) şi (3) din Legea nr. 19/2000 şi pct. V din anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 4/2005, a admis recursul în interesul legii şi a stabilit că sporurile şi alte venituri suplimentare
realizate anterior datei de 1 aprilie 2001 vor fi luate în considerare la stabilirea şi recalcularea
pensiilor din sistemul public dacă au fost incluse în baza de calcul conform legislaţiei anterioare,
sunt înregistrate în carnetul de muncă sau în adeverinţele eliberate de unităţi, conform legislaţiei
în vigoare, şi pentru acestea s-a plătit contribuţia de asigurări sociale.
89. În considerentele acestei decizii, în privinţa sporurilor şi veniturilor suplimentare
utilizate la determinarea punctajelor anuale pentru perioadele anterioare intrării în vigoare a
Legii nr. 19/2000, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în
interesul legii a analizat art. 10 din Legea nr. 3/1977, în forma sa iniţială, ce prevedea că baza de
calcul al pensiei o constituie retribuţia tarifară, iar prin Legea nr. 49/1992 acest text de lege a fost
modificat în sensul că la stabilirea drepturilor de pensie erau avute în vedere salariul de bază şi o
serie de sporuri cu caracter permanent, care nu intraseră anterior în această bază.
90. S-a avut în vedere că ulterior, prin art. 164 din Legea nr. 19/2000, s-a prevăzut că la
determinarea punctajelor anuale pentru perioada anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000,
în procedura de stabilire şi recalculare a drepturilor de pensie, se iau în calcul salariile brute sau
nete, în conformitate cu modul de înregistrare în carnetul de muncă, sporurile care au făcut parte
din baza de calcul al pensiilor conform legislaţiei anterioare şi sunt înregistrate în carnetul de
muncă şi sporurile cu caracter permanent care, după data de 1 aprilie 1992, au făcut parte din
baza de calcul al pensiilor conform legislaţiei anterioare şi care sunt înregistrate în carnetul de
muncă sau care sunt dovedite cu adeverinţe eliberate de unităţi, conform legislaţiei în vigoare, şi
s-a plătit contribuţia de asigurări sociale, sens în care a apreciat că neluarea în considerare a unor
sume pentru care s-au plătit contribuţiile de asigurări sociale echivalează cu o încălcare a
principiului contributivităţii, având drept finalitate nerealizarea scopului avut în vedere de
legiuitor.
91. Astfel cum s-a concluzionat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, principalul
element obiectiv apt să conducă la o justă şi legală stabilire şi reactualizare a pensiilor provenind
din fostul sistem de asigurări sociale de stat îl reprezintă contribuţiile de asigurări sociale plătite,
astfel că, la stabilirea şi reactualizarea drepturilor de pensie, trebuie luate în calcul toate sporurile
şi alte venituri de natură salarială pentru care angajatorul/angajatul a plătit contribuţia pentru
asigurările sociale de stat.
92. Ca atare, şi prin Decizia nr. 19 din 10 decembrie 2012, obligatorie potrivit art. 517
alin. (4) din Codul de procedură civilă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dat prevalenţă
principiului contributivităţii, care implică luarea în considerare a veniturilor pentru care s-a plătit
contribuţia de asigurări sociale, deci care fac parte din baza de calcul al contribuţiei de asigurări
sociale.
93. Este de observat că, deşi aceste decizii obligatorii sus-evocate, pronunţate în cadrul
mecanismelor de unificare jurisprudenţială, au avut în vedere legislaţia anterioară în materie de
pensii publice, statuările instanţei supreme se impun, pentru identitate de raţiune, de vreme ce
noua reglementare a păstrat soluţia legiuitorului anterior, art. 165 din Legea nr. 263/2010 având
aceeaşi redactare cu prevederile art. 164 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 19/2000, astfel încât
considerentele ce au stat la baza soluţiilor obligatorii de interpretare a textelor menţionate ale
303
Legii nr. 19/2000 îşi menţin actualitatea şi în privinţa textelor similare din noul act normativ
supus analizei de faţă.
94. Sub acest aspect, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea
unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 33 din 14 mai 2018, respingând, ca inadmisibilă,
sesizarea formulată în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile care viza dacă "Efectele pe
care trebuie să le producă prevederile art. 518 din Codul de procedură civilă determină sau nu
încetarea aplicării dispoziţiilor Deciziei în interesul legii nr. 19/2011 pronunţate de Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii după intrarea în
vigoare a Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, prin care au fost abrogate
textele legale care au făcut obiectul interpretării prin amintita decizie în interesul legii, texte care
au fost preluate însă în aceeaşi formă în noua legislaţie de asigurări sociale", a reţinut că:
"51. (...) instanţele judecătoreşti au fost învestite cu soluţionarea unor cereri de chemare
în judecată cu un obiect identic cauzei înregistrate pe rolul instanţei de trimitere, iar în contextul
soluţionării acestor cereri s-a pus, în mod unanim, problema interpretării art. 518 din Codul de
procedură civilă, în sensul de a se determina dacă efectele pe care le produc aceste prevederi
determină sau nu încetarea aplicării dispoziţiilor Deciziei nr. 19/2011 pronunţate de Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii după intrarea în
vigoare a Legii nr. 263/2010, prin care au fost abrogate textele legale care au făcut obiectul
interpretării prin amintita decizie în interesul legii, texte care au fost preluate însă în aceeaşi
formă în noua legislaţie de asigurări sociale.
52. Faptul că jurisprudenţa, în aplicarea acestui text de lege, se conturase şi nu mai este
vorba de o chestiune de drept nouă rezultă, aşadar, din analiza hotărârilor judecătoreşti depuse la
dosar de către curţile de apel. Toate instanţele de judecată, cu două excepţii, au exprimat opinia
unanimă în a aprecia că art. 518 din Codul de procedură civilă trebuie interpretat în sensul că,
într-adevăr, acest articol prevede că decizia în interesul legii îşi încetează aplicabilitatea la data
modificării, abrogării sau constatării neconstituţionalităţii dispoziţiei legale care a făcut obiectul
interpretării, însă în condiţiile în care dispoziţiile menţionate anterior din Legea nr. 263/2010
sunt similare cu cele din Legea nr. 19/2000, care au fost interpretate de instanţa supremă, s-a
apreciat că soluţia trebuie să fie identică. S-a mai reţinut, în esenţă, că dispoziţiile cuprinse în
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 şi Legea nr. 19/2000, care au fost interpretate de
către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia sus-menţionată, au fost preluate cu acelaşi
conţinut în legislaţia privitoare la sistemul unitar de pensii publice, motiv pentru care instanţele
au apreciat că aspectele avute în vedere cu ocazia pronunţării Deciziei nr. 19/2011 sunt aplicabile
şi în cazul cererilor de calculare a pensiilor formulate după data de 1 ianuarie 2011.
53. S-a mai considerat că motivele pentru care instanţa supremă a înlăturat aplicarea
dispoziţiilor identice din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări
prin Legea nr. 78/2005, fundamentate pe aplicarea prioritară a principiului contributivităţii şi
necesitatea respectării principiului ierarhiei actelor normative, îşi menţin valabilitatea şi sunt
incidente mutatis mutandis şi în privinţa prevederilor cuprinse în normele de aplicare a Legii nr.
263/2010.
54. Majoritatea instanţelor de judecată au mai reţinut că trebuie avute în vedere
considerentele Deciziei nr. 10/2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-
a verificat dacă dispoziţiile art. 518 din Codul de procedură civilă se aplică Deciziei nr. 19/2011
şi s-a reţinut că, potrivit principiului tempus regit actum, aceasta a fost pronunţată în baza art.
3307 din Codul de procedură civilă din 1865, fiind supusă regimului juridic instituit de vechiul
cod. S-a mai considerat că art. 518 din Codul de procedură civilă se aplică hotărârilor pronunţate
304
în interesul legii după intrarea în vigoare a noului cod de procedură. În concluzie, a reţinut că
dispoziţiile art. 518 din Codul de procedură civilă nu pot constitui obiect al interpretării în
această cauză care are ca obiect o decizie pronunţată în baza vechiului cod de procedură civilă.
55. În aceste condiţii, orientarea jurisprudenţei naţionale spre o anumită interpretare a
normelor analizate şi existenţa unei practici judiciare a instanţelor naţionale determină pierderea
caracterului de noutate a chestiunii de drept supuse analizei."
95. Fiind solicitată pronunţarea unei hotărâri prealabile cu privire la interpretarea şi
aplicarea art. 165 din Legea nr. 263/2010, raportat la principiul contributivităţii, reţinut în
considerentele deciziilor nr. 5 din 20 septembrie 2010, nr. 19 din 17 octombrie 2011 şi nr. 19 din
10 decembrie 2012, în situaţia în care veniturile realizate de salariat în perioada anterioară anului
2001 sunt mai mici decât salariile înscrise în carnetul de muncă, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, prin Decizia nr. 84 din 20 noiembrie 2017, a respins, ca inadmisibilă, sesizarea
formulată.
96. Instanţa supremă a avut în vedere faptul că din cuprinsul încheierii de sesizare rezultă
că, prin contestaţia dedusă judecăţii, s-a solicitat să se dispună anularea deciziei de pensie,
respectiv obligarea intimatei la recalcularea drepturilor de pensie, ţinând seama de veniturile
realizate conform adeverinţelor depuse la dosar (care atestă retribuţia tarifară pentru timpul
efectiv lucrat în regim normat de lucru, pentru care s-a plătit contribuţia de asigurări sociale) şi
care erau mai mari decât salariile de încadrare, deja valorificate la determinarea drepturilor de
pensie ale reclamantului. S-a reţinut că, în apel, intimata a criticat hotărârea primei instanţe, în
raport cu dispoziţiile art. 165 din Legea nr. 263/2010, susţinând, în esenţă, că nu există temei
legal pentru valorificarea la determinarea punctajului mediu anual a retribuţiei tarifare pentru
timpul lucrat în regim normat de lucru, că această retribuţie nu poate fi calificată drept formă de
retribuire în acord şi că, în mod eronat, instanţa de fond a reţinut că veniturile primite sub formă
de acord global au intrat în baza de calcul al contribuţiei de asigurări sociale. Astfel, s-a
concluzionat că titularul sesizării a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile cu privire la o
chestiune de drept care, din perspectiva elementelor definitorii redate de chiar actul de sesizare,
intră în categoria celor generice, pur teoretice, fără nicio legătură cu circumstanţele cauzei
pendinte. Totodată, s-a reţinut că nu este îndeplinită nici condiţia noutăţii chestiunii de drept a
cărei lămurire se solicită, întrucât dispoziţiile art. 165 din Legea nr. 263/2010 sunt similare celor
cărora le-au succedat, înscrise în art. 164 alin. (1)-(3) din Legea nr. 19/2000, şi care au fost
supuse interpretării prin deciziile instanţei supreme, raţiunile expuse fiind în egală măsură
transpuse în interpretarea noilor dispoziţii care au făcut obiectul sesizării.
97. Considerente similare au fost avute în vedere şi la pronunţarea de către Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a Deciziei nr. 57 din 9
decembrie 2019, prin care au fost respinse, ca inadmisibile, sesizările conexate în vederea
pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la interpretarea dispoziţiilor art. 165 alin. (1) şi (2)
din Legea nr. 263/2010, în sensul de a se stabili dacă, în scopul verificării condiţiei ca anumite
venituri suplimentare să fi făcut parte din baza de calcul al pensiei, trebuie avută în vedere
noţiunea de "baza de calcul al pensiei", astfel cum era definită de dispoziţiile art. 10 raportat la
art. 21 din Legea nr. 3/1977, sau verificarea trebuie să se raporteze la baza de calcul al
contribuţiei de asigurări sociale, conform legislaţiei în vigoare în perioada realizării veniturilor
salariale, astfel cum este atestată de emitentul adeverinţei.
98. În considerentele acestei decizii, semnalând distincţia şi lămurind noţiunile de "bază
de calcul al pensiei conform legislaţiei anterioare" şi "bază de calcul al contribuţiei de asigurări
sociale", pentru verificarea condiţiei privind caracterul esenţial al chestiunii de drept semnalate
305
de a cărei interpretare depinde soluţionarea pe fond a cauzei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a
reţinut că problema interpretării art. 165 alin. (1)-(3) din Legea nr. 263/2010, care a preluat
întocmai dispoziţiile art. 164 alin. (1)-(3) din Legea nr. 19/2000, nu este nouă, întrucât a mai fost
anterior analizată, atât în jurisprudenţa instanţelor judecătoreşti, cât şi prin decizii ale instanţei
supreme în procedurile de unificare a practicii judiciare la care a făcut trimitere în cuprinsul
paragrafelor 117-143.
99. Din examinarea jurisprudenţei sus-evocate a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie rezultă
că toate aceste decizii au fost pronunţate în cadrul mecanismelor de unificare jurisprudenţială în
legătură cu interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 2 lit. e) şi art. 164 alin. (1)-(3) din Legea nr.
19/2000 ori a dispoziţiilor art. 2 lit. c) şi art. 165 din Legea nr. 263/2010 (care au un conţinut
similar cu normele legale din reglementarea anterioară).
100. Or, faţă de cele expuse, solicitarea titularului sesizării în legătură cu lămurirea
caracterului valorificabil al veniturilor suplimentare, atestate prin adeverinţele din care rezultă că
acestea au făcut parte dintr-o bază lunară de calcul al contribuţiei de pensie, constituită din salarii
variabile, obţinute potrivit sistemului de retribuire după cantitate şi calitate, iar nu cu salarii
tarifare cuprinse în carnetele de muncă, a fost lămurită din perspectiva existenţei deciziilor
pronunţate de Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii nr. 5 din 20 septembrie
2010, nr. 19 din 17 octombrie 2011 şi nr. 19 din 10 decembrie 2012, care au clarificat o serie de
chestiuni de drept punctuale, în temeiul unor considerente juridice pertinente, precum şi a
Deciziilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept nr. 84 din 20 noiembrie 2017, nr. 33 din 14 mai 2018 şi nr. 57 din 9 decembrie 2019, ceea
ce conduce la concluzia unei învestiri nejustificate.
101. Aşadar, problema de drept ce face obiectul sesizării pendinte a mai fost analizată de
instanţa supremă, în interpretarea unui act normativ mai vechi, dar care cuprindea o reglementare
similară celui supus examinării de faţă sau chiar a normei legale a cărei interpretare se solicită
prin prezenta sesizare.
102. În plus, trebuie notat şi faptul că întrebarea instanţei de trimitere, sub argumentarea
prezentată în cuprinsul considerentelor încheierii de sesizare, presupune stabilirea chiar a
modului de aplicare a legii la situaţia de fapt dedusă judecăţii printr-un raţionament juridic ce ar
conduce la însăşi soluţionarea cauzei, operaţiune ce excedează atribuţiilor Completului pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept.
103. Aplicarea normei legale în condiţiile particulare speţei constituie o operaţiune ce
rămâne în atribuţiile instanţei învestite cu soluţionarea cauzei, în modalitatea specifică procedurii
judiciare contencioase, respectiv de analiză a probatoriului pe care părţile îl pot furniza,
corespunzător poziţiei procesuale adoptate, competenţă ce nu poate fi, în nicio împrejurare,
delegată instanţei supreme atunci când aceasta este chemată să îşi exercite rolul de autoritate
învestită cu unificarea jurisprudenţei pe calea hotărârii prealabile.
104. În acest fel, instanţa de trimitere se depărtează de la scopul urmărit de legiuitor prin
instituirea mecanismului de unificare a practicii judiciare, reglementat prin dispoziţiile art. 519-
520 din Codul de procedură civilă, solicitându-i instanţei supreme să ofere un raţionament
specific judecăţii de caz şi pe care, în calitatea sa de instanţă învestită cu soluţionarea procesului,
exclusiv instanţa de trimitere este nu numai îndreptăţită, dar şi obligată să îl realizeze.
105. Aşa fiind, în conformitate cu deciziile obligatorii pronunţate în cadrul mecanismelor
de unificare jurisprudenţială, precum şi în acord cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 736 din 24
decembrie 2006, instanţei de trimitere, în exercitarea deplinei jurisdicţii în fapt şi în drept, îi
incumbă atributul exclusiv al verificării împrejurării dacă, potrivit legislaţiei anterioare, s-au
306
încasat sau nu contribuţii de asigurări sociale de stat pentru veniturile excluse de la stabilirea
punctajului anual şi dacă aceste venituri au făcut sau nu parte din baza de calcul al pensiilor,
aspect care se circumscrie unei probleme de fapt şi de aplicare a legii în cazul concret dedus
judecăţii. [...]
Soluția: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Timiş - Secţia a II-
a civilă în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la dezlegarea următoarei
chestiuni de drept:
"1. În interpretarea dispoziţiilor art. 9 coroborat cu art. 22 din Codul de procedură
civilă, poate instanţa de judecată să invoce din oficiu incidenţa prevederilor art. 1.541 alin. (1)
lit. b) din Codul civil referitoare la reducerea penalităţii vădit excesive şi astfel să pună în
discuţia părţilor eventualul caracter disproporţionat al clauzei penale, în lipsa unei cereri
exprese din partea părţii interesate?
2. În contextul unor penalităţi de întârziere în cotă procentuală stabilite de părţi pentru
îndeplinirea cu întârziere a unei obligaţii de plată a unei sume de bani, apreciate de instanţa de
judecată ca fiind vădit excesive, se aplică limitarea reglementată de art. 1.541 alin. (2) din
Codul civil?".
Considerente:
[...] 47. Iniţial, instanţa de trimitere a pus în discuţie posibilitatea aplicării din oficiu a
prevederilor art. 1.541 alin. (1) lit. b) din Codul civil referitoare la reducerea penalităţii excesive;
prin apărările formulate, intimata-pârâtă a sesizat discrepanţa dintre valoarea debitului principal
şi valoarea penalităţilor de întârziere şi a solicitat, pe de o parte, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie cu problema de drept ivită, iar, pe de altă parte, aplicarea prevederilor art. 1.541 alin.
(1) lit. b) din Codul civil, penalitatea fiind vădit excesivă faţă de prejudiciul ce putea fi prevăzut
de părţi la încheierea contractului de mandat.
48. Mai mult, partea a contestat, în primă instanţă, chiar, cuantumul vădit excesiv al
penalităţilor de întârziere şi instanţa a încadrat în drept susţinerile acesteia, cererea fiind
formulată cu respectarea condiţiilor procedurale.
49. Aşa fiind, în faţa instanţei de apel există solicitarea din partea pârâtei debitoare de
reducere a penalităţilor vădit excesive, iar instanţa urmează a se pronunţa asupra acesteia.
50. Principiul disponibilităţii acoperă atât dreptul justiţiabililor de a se adresa instanţelor
de judecată în modul, forma şi în contradictoriu cu persoanele pe care la doresc, dar şi dreptul de
a dispune în tot sau în parte de drepturile conferite de lege în cadrul unui litigiu pendinte.
51. Acestui drept îi corespunde obligaţia corelativă a instanţei de judecată de a nu se
pronunţa nici minus, nici plus, respectiv ultra petita. Hotărârea pronunţată cu nerespectarea
acestei obligaţii este supusă revizuirii conform dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 1 din Codul de
procedură civilă.
52. În situaţia în care pârâtul, pe cale de apărare, invocă în faţa instanţei caracterul vădit
excesiv al penalităţii, instanţa trebuie să cerceteze şi să se pronunţe asupra acestei solicitări.
53. Art. 9 alin. (2) din Codul de procedură civilă consacră expres că obiectul şi limitele
procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.
307
54. Dacă se invocă, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de apărare, caracterul manifest
excesiv al clauzei penale, instanţa are asigurat cadrul procesual legal pentru a putea diminua
cuantumul penalităţilor.
55. În această situaţie ar fi respectat principiul disponibilităţii, conduita judecătorului
supunându-se dispoziţiilor art. 9 alin. (2) din Codul de procedură civilă, cercetarea
judecătorească şi soluţia procesului încadrându-se în ceea ce părţile au stabilit prin cererile şi
apărările lor.
56. În situaţia în care instanţa se pronunţă asupra unui lucru care nu s-a solicitat,
judecătorul încalcă atât principiul rolului judecătorului în aflarea adevărului consacrat de art. 22
alin. (6) din Codul de procedură civilă, potrivit căruia "judecătorul trebuie să se pronunţe asupra
a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar
dispune altfel", cât şi dispoziţiile imperative ale art. 397 alin. (1) din Codul de procedură civilă,
conform cărora "instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii. Ea
nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel".
57. Reţinând că există o solicitare expresă din partea pârâtei de reducere a cuantumului
clauzei penale, rezultă că soluţionarea pe fond a cauzei nu depinde de chestiunea de drept a cărei
lămurire se cere prin prima întrebare din sesizare.
58. În ceea ce priveşte cea de-a doua întrebare: "În contextul unor penalităţi de întârziere
a unei obligaţii de plată a unei sume de bani, apreciate de instanţa de judecată ca fiind vădit
excesive, se aplică limitarea reglementată de art. 1.541 alin. (2) din Codul civil?", aceasta nu
priveşte o problemă de interpretare a dispoziţiilor legale, ci una de aplicare a legii în situaţia
clauzei penale stabilite în cote procentuale.
59. De altfel, chiar prin încheierea de sesizare, instanţa de trimitere susţine că
"dificultatea de interpretare a art. 1.541 alin. (2) din Codul civil rezidă în împrejurarea că dacă
penalitatea ar fi prevăzută într-un cuantum fix, s-ar putea compara întotdeauna această valoare cu
valoarea obligaţiei principale, astfel încât textul legal s-ar putea aplica în mod facil. În schimb,
atunci când penalitatea este exprimată procentual, comparaţia nu mai este uşor de realizat
întrucât valoarea penalităţii depinde întotdeauna de numărul de zile de întârziere, instituind un
criteriu imprecis şi variabil de determinare a penalităţii totale, anume data la care debitorul îşi va
executa obligaţia principală de plată a sumei de bani".
60. Aşadar, instanţa de trimitere susţine că există dificultatea de a compara valoarea
clauzei penale cu valoarea obligaţiei principale, însă în litigiul pendinte sunt cunoscute atât data
la care a fost executată obligaţia principală, cât şi numărul de zile de întârziere.
61. Pe de altă parte, textul de lege ce se solicită a fi interpretat nu distinge între penalităţi
stabilite în cuantum fix şi cele stabilite în cotă procentuală.
62. Aşa fiind, ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus - unde legea nu
distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă. Cu alte cuvinte, generalitatea formulării unui text
legal conduce la generalitatea aplicării lui, fără a se introduce distincţii pe care textul respectiv
nu le conţine.
63. Instanţa de trimitere dispune de suficiente repere de analiză care să îi permită
aplicarea textului de lege, în soluţionarea cauzei cu judecarea căreia a fost învestită, aplicând în
acest scop mecanismele de interpretare a actelor normative.
308
Soluția: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud -
Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal pentru pronunţarea unei hotărâri
prealabile privind dezlegarea următoarei chestiuni de drept:
Dacă prin sintagma "partea care pierde procesul", respectiv prin noţiunea "procesul", se
înţelege partea care pierde o etapă din fazele care alcătuiesc procesul civil (ciclul procesual),
raportat la art. 13, art. 83 alin. (1) şi art. 87 alin. (1) coroborat cu art. 32 din Codul de
procedură civilă sau dacă prin sintagma "partea care pierde procesul", respectiv prin noţiunea
"procesul", se înţelege partea care pierde ultima fază/etapă din ciclul procesual, reprezentată de
apel şi, eventual, recurs, sau chiar fond, în rejudecare, fără a prezenta relevanţă soluţia
pronunţată în etapa procesuală anterioară.
Considerente:
[...] 88. Se poate observa că elementul central al sesizării este reprezentat de lămurirea
sintagmei "partea care pierde procesul", conţinută în prevederile art. 453 alin. (1) din Codul de
procedură civilă, potrivit cărora "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a
câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată". Incertitudinea instanţei de trimitere,
transpusă într-o întrebare ce nu excelează prin claritate şi rigoare (inclusiv terminologică), are
însă ca punct de plecare situaţia în care, în urma admiterii căii de atac a apelului, anulării
hotărârii atacate şi trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanţă, instanţa de apel este ţinută a
se pronunţa asupra solicitării părţii apelante de a-i fi acordate cheltuieli de judecată în respectivul
apel.
89. În mod analog, eventualele îndoieli cu privire la corecta interpretare a sintagmei
"partea care pierde procesul" pot fi extinse la situaţia în care instanţa de recurs admite această
cale de atac, casează hotărârea atacată şi trimite cauza spre rejudecare la instanţa de apel sau,
după caz, la prima instanţă.
90. În pofida susţinerilor făcute de una dintre părţile procesului, prevederile art. 453 alin.
(1) din Codul de procedură civilă, mai sus evocate, nu reprezintă decât o reiterare într-un limbaj
juridic actualizat a dispoziţiilor care, anterior, erau cuprinse în art. 274 alin. 1 din Codul de
procedură civilă din 1865: "Partea care cade în pretenţiuni va fi obligată, la cerere, să plătească
cheltuielile de judecată".
91. Actualizarea limbajului legal nu a fost însă însoţită de nicio modificare de concepţie
în ceea ce priveşte fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată (respectiv culpa
procesuală a părţii care a pierdut procesul) şi determinarea subiecţilor procesuali ţinuţi să
plătească ori, dimpotrivă, îndreptăţiţi la a li se plăti cheltuielile ocazionate de purtarea procesului.
92. Nu poate fi identificat niciun argument legal în raport cu care, uzând de metodele de
interpretare acceptate de ştiinţa dreptului, să se poată ajunge la concluzia că între prevederile art.
274 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865 şi cele ale art. 453 alin. (1) din actualul Cod
de procedură civilă ar exista diferenţe de esenţă care, sub aspectele evocate, să aibă ca efect
modificarea regimului juridic preexistent în materia cheltuielilor de judecată.
93. Sub acest aspect, este util a observa că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat deja, printr-o altă decizie a sa, anterior
evocată (Decizia nr. 59 din 18 septembrie 2017), cu privire la conţinutul art. 453 alin. (1) din
Codul de procedură civilă, că aceste prevederi "82. (...) într-o terminologie nouă, consacră,
întocmai ca şi art. 274 alin. 1 din vechiul Cod de procedură civilă, drept fundament al plăţii
cheltuielilor de judecată, culpa procesuală dovedită prin faptul pierderii procesului (...)". A fost
astfel relevată identitatea de conţinut juridic esenţial al celor două texte legale, diferenţele
309
existând doar cu privire la limbajul întrebuinţat, iar nu şi cu privire la conţinutul propriu-zis al
reglementării.
94. Or, problematica juridică asociată cheltuielilor de judecată este una în egală măsură
frecventă şi recurentă, iar faţă de multitudinea proceselor în care, atât sub fostul Cod de
procedură civilă, cât şi sub acel actual, s-au solicitat cheltuieli de judecată, instanţele (inclusiv
cele de apel sau recurs în caz de anulare/casare a hotărârilor atacate şi trimitere a cauzelor spre
rejudecare la instanţele inferioare) s-au pronunţat asupra acestor cereri.
95. Existenţa unei jurisprudenţe semnificative, inclusiv din punct de vedere cantitativ, a
fost, de altfel, evocată şi de unele dintre curţile de apel cărora li s-a solicitat exprimarea unui
punct de vedere cu privire la problema de drept care face obiectul prezentei sesizări, fiind
comunicate hotărâri judecătoreşti prin care această problemă de drept a fost dezlegată.
96. Nu este lipsit de relevanţă a menţiona că însăşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a
pronunţat, în timp, decizii de speţă prin care a dat dezlegare acestei chestiuni de drept. Cu titlu de
exemplu, prin Decizia nr. 1.286 din 10 iunie 2021 pronunţată de Secţia I civilă, nepublicată, ca
urmare a admiterii recursurilor declarate de reclamant şi intervenienţi, s-a casat decizia atacată şi
s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel. În considerentele deciziei s-a statuat,
cu privire la cererea recurenţilor de a le fi acordate cheltuieli de judecată în recurs, că "... atâta
vreme cât, ca o consecinţă a admiterii recursurilor, soluţia pronunţată este aceea de casare a
deciziei atacate şi de trimitere a cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, soluţionarea în recurs
a cererilor recurenţilor privitoare la cheltuielile de judecată nu se justifică, acestea urmând a fi
analizate şi soluţionate cu ocazia rejudecării apelului. Este de avut în vedere că doar la acest
moment procesual se va putea cunoaşte pe deplin măsura în care pârâtul (...) a căzut în pretenţii,
putându-se determina în mod riguros întinderea culpei sale procesuale şi, deci, întinderea
obligaţiei sale de a suporta cheltuielile de judecată". Ar rezulta, aşadar, că obligarea la plata
cheltuielilor de judecată este permisă în acele etape procesuale în care are loc o soluţionare a
pricinii pe fondul ei sau chiar în baza unei excepţii procesuale, însă nu şi în etapele intermediare
ale judecăţii în care, prin raportare la specificul soluţiei pronunţate, nu s-ar putea încă determina
nici partea care a pierdut, nici partea care a câştigat procesul, litigiul nefiind încă tranşat.
97. În aceste condiţii, întrucât problema de drept sesizată şi-a găsit dezlegare, chiar dacă
nu întotdeauna unitar, în jurisprudenţa instanţelor, atât sub fostul Cod de procedură civilă, cât şi
sub cel actual, concluzia care se impune este aceea că nu este îndeplinită, în sensul prevederilor
art. 519 din Codul de procedură civilă, cerinţa privind noutatea problemei de drept care face
obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind, eventual, create premisele unui alt
mecanism de unificare a jurisprudenţei. Punctele de vedere exprimate de curţile de apel, dar şi
hotărârile judecătoreşti ataşate acestora evidenţiază însă conturarea unei orientări jurisprudenţiale
majoritare, consonantă cu unele opinii doctrinare dintre cele mai semnificative asupra problemei.
Secţia civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni
de drept:
"În interpretarea dispoziţiilor art. 119 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 76/2002, raportat la
art. XI şi XII din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020, să se stabilească dacă
raportul juridic, având ca obiect obţinerea fondurilor necesare plăţii indemnizaţiei prevăzute de
310
art. XI din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020 de către angajator, intră în
categoria unui conflict de drepturi privind stabilirea şi plata indemnizaţiilor de şomaj, astfel
încât competenţa materială procesuală să aparţină completelor specializate în materia
drepturilor de asigurări sociale şi litigiilor de muncă, potrivit dispoziţiilor art. 153 lit. l) din
Legea nr. 263/2010, respectiv art. 269 din Codul muncii;
În interpretarea dispoziţiilor art. XI şi XII din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
30/2020, să se stabilească dacă, în noţiunea de «angajator», pot fi incluse şi instituţiile, după
caz, serviciile publice finanţate parţial sau integral de la bugetul public sau local."
Considerente:
[...] 58. Rezultă din motivarea sesizării că, plecând de la reglementările legale referitoare
la litigiile privind stabilirea şi plata indemnizaţiei de şomaj, respectiv cele care vizează litigiile
de contencios administrativ, obiectul de interes pentru instanţa de trimitere îl reprezintă stabilirea
(calificarea) naturii raportului supus soluţionării în cauza cu a cărei judecată a fost învestită.
59. În mod necesar însă, această evaluare, în concret, a raportului juridic ce îi este dedus
spre soluţionare revine, în virtutea atribuţiilor sale jurisdicţionale, instanţei învestite cu judecarea
acestuia.
60. Astfel, verificându-şi competenţa (în speţă, având de soluţionat, în apel, o critică sub
acest aspect), instanţa are de stabilit, în funcţie de fundamentul pretenţiilor şi cauza juridică a
acţiunii, dacă este vorba despre valorificarea unui drept de creanţă (referitor la indemnizaţia de
şomaj) ce se circumscrie materiei drepturilor de asigurări sociale/litigiilor de muncă sau,
dimpotrivă, este vorba despre cenzurarea unui act de drept administrativ emis în regim de putere
publică [sau asimilat acestuia, în sensul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004], care să facă
incidentă materia contenciosului-administrativ.
61. Tranşarea asupra competenţei nu se poate face însă altfel decât determinându-se
natura dreptului a cărui sancţionare se urmăreşte prin promovarea acţiunii, iar acest demers nu se
poate realiza la nivel de principiu, pe calea hotărârii prealabile, ci în mod concret, la speţa dedusă
judecăţii, în funcţie de modalitatea de formulare a pretenţiilor şi de fundamentul acestora.
62. Or, potrivit sesizării formulate, instanţa de trimitere solicită să i se răspundă la
întrebarea dacă "în aplicarea art. art. 119 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 76/2002, raportat la art. XI
şi XII din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020, este competent completul specializat
în materia drepturilor de asigurări sociale şi litigiilor de muncă", fără a releva vreo dificultate,
inadecvare sau necorelare a textelor de lege pe care le supune interpretării.
63. În realitate, solicitarea vizează calificarea, în concret, a raportului juridic dedus
judecăţii, operaţiune care îi incumbă însă şi de care nu se poate deroba apelând la mecanismul
reglementat de art. 519 din Codul de procedură civilă, întrucât acesta nu poate fi deturnat de la
raţiunea reglementării lui, care este aceea a asigurării unor dezlegări în drept de principiu, iar nu
a subrogării în atribuţiile jurisdicţionale ale instanţei de judecată; în mod asemănător, în doctrină
s-a arătat că "este exclus ca sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se refere la aspecte de
fapt ale pricinii cu judecata căreia a fost învestită instanţa trimiţătoare sau să i se solicite instanţei
supreme opinia asupra soluţiei ce se va da în cauză" [O. Spineanu-Matei, în Noul Cod de
procedură civilă, Comentariu pe articole (coord. G. Boroi) vol. I, Editura Hamangiu, 2013, p.
1008].
64. Contrar scopului acestei reglementări, autorul sesizării consideră, prin întrebarea
adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, că, dat fiind obiectul cererii de chemare în judecată,
se impun lămurirea şi interpretarea coroborată a tuturor dispoziţiilor arătate în sesizare, în sensul
de a se stabili "care este natura raportului juridic dedus judecăţii".
311
65. Or, cum s-a arătat, stabilirea naturii acestui raport reclamă din partea instanţei care
judecă litigiul demersul de a realiza un raţionament judiciar, prin identificarea obiectului pricinii,
respectiv a pretenţiilor deduse judecăţii şi a fundamentului juridic al acestora, operaţiuni care
sunt în atributul său exclusiv.
66. În procedura pronunţării unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu
se substituie atributului fundamental al instanţelor, de interpretare şi aplicare a legii, ci se
limitează la a-i facilita judecătorului eliminarea ambiguităţilor, impreciziilor ori lacunelor
textelor legale a căror lămurire se solicită, în scopul asigurării unor dezlegări jurisdicţionale
adecvate şi unitare.
67. În speţă, o clarificare, în termenii sesizării, nu poate fi cerută instanţei supreme,
deoarece identificarea actului normativ aplicabil sub aspectul competenţei este necesar legată de
limitele învestirii, fiind rolul exclusiv al judecătorului care soluţionează litigiul, potrivit art. 22
alin. (1) din Codul de procedură civilă, şi, respectiv, de limitele devoluţiunii din apel, conform
art. 477 şi 478 din Codul de procedură civilă.
necesităţii unei interpretări in abstracto a unor dispoziţii legale şi nici nu vizează o chestiune de
drept punctuală, concretă, adecvată speţei, întrucât, faţă de modalitatea formulării sesizării de
către instanţa de trimitere, ceea ce se solicită reprezintă, în realitate, o rezolvare a problemei
competenţei materiale procesuale a instanţei raportat la elementele de fapt ale pricinii, pe baza
cărora să se califice raportul juridic supus judecăţii, deşi exigenţele procedurale ale art. 519 din
Codul de procedură civilă impun ca sesizarea să vizeze exclusiv probleme de interpretare a legii
la nivel de principiu; în sensul că nu este posibil să se apeleze la acest mecanism de
preîntâmpinare a practicii neunitare atunci când nu este vorba despre o chestiune de drept
controversată, ci doar de atributul exclusiv al instanţei de trimitere de a soluţiona cauza cu care a
fost învestită sunt relevante Decizia nr. 5/2018, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 186 din 28 februarie 2018, Decizia nr. 62/2017, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 797 din 9 octombrie 2017, şi Decizia nr. 6/2017, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017, pronunţate de Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
69. Ca atare, prima întrebare nu poate primi o analiză pe fond, ci una constând în
inadmisibilitatea sesizării, pentru toate argumentele expuse anterior, care conduc la concluzia că
se tinde, în fapt, la o "delegare" a funcţiei jurisdicţionale a instanţei de trimitere către instanţa
supremă, abilitată însă legal doar pentru a da dezlegări de principiu asupra unor chestiuni de
drept, iar nu cu privire la calificarea în concret a elementelor deduse judecăţii.
II. În ce priveşte a doua chestiune ce face obiectul prezentei sesizări, instanţa de trimitere
solicită ca, în interpretarea dispoziţiilor art. XI şi XII din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
30/2020, să se stabilească dacă, în noţiunea de "angajator", pot fi incluse şi instituţiile, după caz,
serviciile publice finanţate parţial sau integral de la bugetul public sau local.
70. Sub acest aspect, în motivare, se arată că, în raport cu sursa de finanţare, în cazul
angajatorilor din domeniul public nu s-ar pune problema ca aceştia să intre în incapacitate de
plată a salariilor, această incapacitate fiind specifică persoanelor de drept privat, şi ca atare nu ar
fi îndreptăţiţi a solicita şi a primi sume cu titlu de indemnizaţii pentru salariaţii cărora le-a fost
suspendat temporar contractul individual de muncă din cauza efectelor pandemiei.
71. Se apreciază însă că pentru a se stabili dacă o instituţie sau un serviciu public finanţat
parţial sau integral de la bugetul public sau local poate fi inclus în noţiunea de "angajator care şi-
a redus sau întrerupt temporar activitatea ca urmare a efectelor pandemiei", avută în vedere de
312
dispoziţiile art. XI şi XII din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020, este necesară o
analiză concretă asupra capacităţii financiare efective a instituţiei/serviciului public de a achita
plata tuturor salariilor angajaţilor săi, analiză ce poate fi făcută numai de la caz la caz, în raport
cu datele concrete ale speţei.
72. Aceasta mai ales în contextul în care, raportat la datele pricinii, reclamantul, serviciu
public local cu personalitate juridică, a arătat şi a susţinut constant că nu beneficia de o finanţare
integrală de la bugetul local, ci doar parţială, în condiţiile în care parte din veniturile acestuia
proveneau din surse extrabugetare, legate de activitatea în concret pe care o desfăşura (taxe de
salvamont), activitate ce nu a mai putut avea loc din cauza măsurilor impuse de pandemie, ca
urmare a sistării serviciilor acestuia.
73. Or, astfel cum s-a arătat deja în analiza primei întrebări, procedura sesizării instanţei
supreme cu dezlegarea unei chestiuni de drept se circumscrie unui aspect determinant ivit în
cursul unui proces aflat în desfăşurare, care presupune cu necesitate interpretarea unor norme de
drept îndoielnice, lacunare sau neclare, care sunt esenţiale pentru soluţionarea cauzei, finalitatea
acestui demers constând în împiedicarea apariţiei unei jurisprudenţe neunitare, iar nu în înseşi
interpretarea şi aplicarea în concret a legii asupra raportului de drept ce a învestit instanţa, atribut
ce intră şi trebuie să rămână în sfera de competenţă a acesteia.
74. Astfel, identificarea normelor legale incidente şi interpretarea acestora în vederea
aplicării în cauză, folosind metodele specifice de interpretare a normelor juridice şi ţinând seama
de elementele de fapt ale pricinii (care fac posibilă încadrarea sau nu în textul normei de care se
prevalează partea), sunt în competenţa judecătorului care soluţionează litigiul, căruia îi revine
obligaţia de a judeca direct şi efectiv, în baza rolului constituţional, cu respectarea dispoziţiilor
art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi a prevederilor art. 22 din Codul de procedură
civilă.
75. Pe de altă parte, se constată şi că, în cauză, instanţa de trimitere solicită interpretarea
dispoziţiilor art. XI şi XII din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020, în forma de la
data publicării actului normativ. În acest sens, în încheierea de sesizare este redat conţinutul
articolelor în discuţie, aşa cum a fost reglementat în forma iniţială. Totodată, ipoteza avută în
vedere de instanţa de trimitere - şi despre care apreciază că nu s-ar încadra în textul de lege - este
aceea că o instituţie/un serviciu public nu s-ar putea afla în incapacitate de plată a salariilor, câtă
vreme "aceasta are prevăzute în buget sumele necesare funcţionării şi plăţii cheltuielilor salariale,
încă de la data întocmirii bugetelor anuale".
76. Potrivit celor arătate în încheierea de sesizare, prin cererea de chemare în judecată cu
care a fost învestită instanţa de trimitere, se solicită alocarea sumelor de bani necesare pentru
plata indemnizaţiei prevăzute de art. XI din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020,
aferentă lunilor mai şi iunie 2020, aşadar pentru o perioadă ulterioară datei de 30 martie 2020,
dată de la care textele art. XI şi XII din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020 au fost
modificate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 32/2020.
77. Or, potrivit modificărilor aplicabile din 30 martie 2020, textul alin. (2) al art. XI din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020 este următorul:
"(2) De prevederile alin. (1) beneficiază salariaţii angajatorilor care reduc sau întrerup
temporar activitatea total sau parţial ca urmare a efectelor epidemiei coronavirusului SARS-
CoV-2, pe perioada stării de urgenţă decretate, conform unei declaraţii pe propria răspundere a
angajatorului."
78. De asemenea, alin. (3) al art. XI din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020 -
care îi obliga pe angajatorii ce îşi reduceau activitatea ca efect al pandemiei şi nu aveau
313
capacitatea financiară de plată a tuturor salariilor angajaţilor lor să facă dovezi în legătură cu
această lipsă a capacităţii financiare - a fost abrogat prin art. I pct. 2 din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 32/2020 (începând cu 30 martie 2020).
79. Se constată deci că în conţinutul normei aplicabile în cauza în care a fost formulată
sesizarea pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile nu se mai face referire la condiţia ca
angajatorii să nu aibă "capacitatea financiară de a achita plata tuturor salariilor angajaţilor lor",
astfel că, din această perspectivă, chestiunea adusă în discuţie de instanţa de sesizare nu este
susceptibilă de a duce la soluţionarea pe fond a cauzei decât prin ignorarea noului conţinut al
normei şi a principiilor referitoare la aplicarea legii în timp.
80. În ce priveşte dispoziţiile art. XII din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020,
a căror interpretare se solicită, de asemenea, nu este relevat niciun aspect de neclaritate sau
dificultate în aplicarea normei, mai ales în contextul în care ea nu conţine decât cerinţe formale
pe care trebuie să le îndeplinească angajatorii care solicită acordarea sumelor necesare plăţii
indemnizaţiei prevăzute de art. XI din acelaşi act normativ (respectiv depunerea, prin poştă
electronică, la agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă judeţene a unei cereri semnate şi datate,
conform modelelor din anexă, însoţită de lista persoanelor care urmează să beneficieze de
indemnizaţie, asumată de reprezentantul legal al angajatorului).
81. Se constată că, prin maniera în care deduce dezlegării, pe calea hotărârii prealabile,
chestiunea de drept legată de interpretarea textelor art. XI şi XII din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 30/2020, instanţa de trimitere, pe de o parte, ignoră, din punctul de vedere al
aplicării legii în timp, conţinutul normativ al textului incident faţă de data formulării solicitării,
astfel încât forma pe care o supune interpretării nu poate avea consecinţe în dezlegarea fondului
cauzei, iar, pe de altă parte, dacă se ţine seama de conţinutul adecvat al normei (dat de
modificările aduse prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 32/2020), chestiunea adusă în
discuţie (legată de o eventuală incapacitate de plată a angajatorului) nu îşi mai are suport în noua
reglementare.
82. Instanţa de trimitere, în exercitarea funcţiei sale jurisdicţionale, are de analizat,
raportat la datele concrete ale speţei, ţinând seama de forma actului normativ incidentă (în raport
cu modificările pe care le-a suferit şi cu data sesizării instanţei), dacă reclamantul se încadrează
în sfera angajatorilor la care face trimitere textul din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
30/2020 (prin verificarea, în funcţie de elementele de fapt ale pricinii, a condiţiilor prevăzute de
text).
83. Aşadar, fără a releva vreo dificultate sau neclaritate a normei supuse interpretării,
instanţa de trimitere supune şi sub acest aspect unei analize de fapt, pe calea sesizării prealabile,
chestiunea de a şti dacă şi în ce măsură angajatorii care sunt autorităţi sau instituţii publice
finanţate parţial sau integral de la bugetul public sau local beneficiază de indemnizaţia prevăzută
de art. XI din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020.
84. Or, rezolvarea acestei chestiuni nu presupune o analiză şi o îndrumare de principiu pe
aspecte de drept, ci o verificare punctuală asupra întrunirii condiţiilor prevăzute de un text
normativ care stipulează în concret condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească titularul unei
astfel de cereri.
85. Aspectele învederate, referitoare la o formulare cu caracter general a textului (care nu
distinge între categoriile de angajatori), nu îndreptăţesc demersul instanţei de trimitere, care
trebuie doar să facă apel la regulile de interpretare logico-juridică adecvate, la îndemâna
judecătorului, presupus a cunoaşte dreptul (iura novit curia). [...]
314
Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în vederea pronunţării unei hotărâri
prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:
În interpretarea dispoziţiilor art. 477 - 478 din Codul de procedură civilă, în absenţa
formulării de către reclamant, printr-o cerere proprie de apel, a unor critici în legătură cu
evaluarea imobilului, acesta poate solicita ulterior, printr-o cerere de sine stătătoare, aplicarea
direct în apel a modificărilor aduse Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea
perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare?
Considerente:
[...] 62. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept constată însă că, în cauză, nu este îndeplinită condiţia existenţei unei probleme de drept cu
un grad de dificultate ridicat, care să necesite activarea mecanismului hotărârii prealabile.
63. Deşi legiuitorul nu defineşte noţiunea de "chestiune de drept", în interpretarea
acesteia doctrina afirmă că norma de drept disputată trebuie să fie îndoielnică, imperfectă
(lacunară) sau neclară. Chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată
de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text de lege este
incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale ori pentru că se pune problema că
nu ar mai fi în vigoare.
64. Cu privire la identificarea unei chestiuni de drept reale, veritabile, de un anumit grad
de dificultate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept a statuat în mod constant că, în declanşarea procedurii pronunţării unei hotărâri prealabile,
trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să
prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în
scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar
putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii (Decizia nr. 24 din 29 iunie
2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015, Decizia
nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24
februarie 2017, Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, Decizia nr. 62 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 9 octombrie 2017, Decizia nr. 18 din 5 martie 2018,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 337 din 17 aprilie 2018).
65. Chestiunea de drept semnalată de titularul sesizării sub aspectul interpretării
dispoziţiilor art. 477 şi 478 din Codul de procedură civilă, în lumina circumstanţelor specifice
cauzei cu care a fost învestit, respectiv, în absenţa formulării de către intimatul-reclamant, printr-
o cerere proprie de apel, a unor critici în legătură cu evaluarea imobilului pentru care a solicitat
instanţei judecătoreşti să dispună obligarea apelantului-pârât la emiterea unei deciziei de
compensare prin puncte, în considerarea Legii nr. 165/2013, nu implică o dificultate a aplicării şi
interpretării normelor legale, de natură a crea premisele apariţiei unei practici neunitare la nivel
naţional, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme prin pronunţarea unei hotărâri
prealabile.
66. Din chiar considerentele expuse în încheierea de sesizare a reieşit că nu este vorba
despre deducerea spre interpretare a unor texte de lege lacunare ori controversate care să necesite
dezlegarea printr-o hotărâre prealabilă, pentru că titularul sesizării dispune de suficiente repere
de analiză care să îi permită aplicarea textelor normative referitoare la limitele devolutive ale
315
apelului în soluţionarea cauzei cu judecarea căreia a fost învestit, utilizând în acest scop
mecanismele de interpretare a legii.
67. În această ordine de idei, se observă că soluţionarea apelului şi, implicit, a acţiunii
introductive are în vedere sfera de incidenţă a dispoziţiilor art. 21 alin. (6) din Legea nr.
165/2013, astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 72/2020 pentru
modificarea alin. (6) al art. 21 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea
procedurii de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în
perioada regimului comunist în România şi instituirea unor măsuri tranzitorii, aprobată cu
modificări şi completări prin Legea nr. 193/2021.
68. Or, cu toate că în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a celorlalte
instanţe judecătoreşti nu au fost identificate soluţii care să pună în discuţie îndeplinirea cerinţei
noutăţii problemei de drept sau a condiţiei ca instanţa supremă să nu fi statuat asupra acesteia, în
hotărârile anterioare pronunţate în cadrul mecanismelor de unificare a practicii judiciare se
regăseşte o abordare constantă în ceea ce priveşte efectele legii noi asupra situaţiilor juridice
aflate în curs de constituire, cu referire la aplicarea în timp a formelor succesive ale art. 21 alin.
(6) din Legea nr. 165/2013 în cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti.
69. Astfel, asupra lămuririi modului de evaluare a imobilului care face obiectul unei
decizii de compensare în contextul unei situaţii juridice aflate în curs de constituire, impusă de
imperativul asigurării unui regim unitar de reparaţie pentru imobilele preluate abuziv, indiferent
de stadiul în care se află derularea procedurii de evaluare, instanţa supremă s-a mai pronunţat pe
calea mecanismului de unificare jurisprudenţială reprezentat de pronunţarea hotărârii prealabile
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (Decizia nr. 80 din 12 noiembrie 2018, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1080 din 20 decembrie 2018, cu privire la principiul
aplicării imediate a legii civile noi; Decizia nr. 46 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 752 din 2 august 2021, cu privire la efectele unei decizii prin
care Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea unei prevederi legale).
70. În egală măsură, repere interpretative pot fi identificate în deciziile instanţei de
contencios constituţional în care au fost examinate, sub aspectul conformităţii cu Constituţia
României, modificările legislative intervenite asupra Legii nr. 165/2013 (Decizia nr. 613 din 4
octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 20 ianuarie
2017; Decizia nr. 164 din 27 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 551 din 2 iulie 2018).
71. În acest context, raţionamentul juridic al instanţei de trimitere, aflat în acord cu
deciziile instanţei supreme, nu pune în evidenţă caracterul lacunar, îndoielnic, neclar al normei
de drept disputate, posibila necorelare cu alte dispoziţii neclare sau dificultatea reală a chestiunii
de drept.
72. În considerarea argumentelor expuse, sesizarea de faţă nu este admisibilă, deoarece
mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispoziţiile art. 519 din Codul de
procedură civilă poate fi utilizat doar ca urmare a întrunirii condiţiilor restrictive de
admisibilitate evocate, rolul său unificator putând fi exercitat numai în privinţa chestiunilor de
drept noi, care se impun cu pregnanţă a fi lămurite şi care prezintă o dificultate suficient de mare
în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme. [...]
316
II. Decizii pronunţate în materia contenciosului administrativ şi fiscal
Soluția: Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Iaşi - Secţia contencios
stabileşte că:
În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 24 alin. (4) din Legea contenciosului
administrativ nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 138/2014, după
pronunţarea de către instanţa de executare asupra cererii creditorului de fixare a sumei
datorate cu titlu de penalităţi sau, în lipsa unei astfel de cereri, după împlinirea termenului de
prescripţie a executării silite, nu mai este admisibilă formularea de către creditor, în temeiul
acestei norme speciale, a cererii de stabilire a despăgubirilor pentru neexecutarea în natură a
obligaţiei de a face care implică faptul personal al debitorului.
Considerente:
[...] 52. Cu prioritate, este de observat că atât părţile litigante, cât şi instanţa titulară a
sesizării se raportează în mod greşit, în propriile analize, la art. 24 din Legea nr. 554/2004 prin
coroborare cu prevederile Codului de procedură civilă, astfel cum acestea au fost modificate,
începând cu data de 21 decembrie 2018, prin Legea nr. 310/2018, deşi aceste modificări se aplică
- potrivit art. 24 şi art. 25 alin. (1) din Codul de procedură civilă - doar executărilor silite
începute după intrarea lor în vigoare. Or, în speţă, procedura specială de executare a fost
demarată de creditor anterior acestui moment, respectiv la data de 7 noiembrie 2014 (Dosarul nr.
7.895/118/2014 al Tribunalului Constanţa, înregistrat ulterior ca Dosarul nr. 842/99/2015 pe
rolul Tribunalului Iaşi).
53. În prezenta decizie vor fi avute în vedere dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 554/2004,
în forma în vigoare la data începerii procedurii speciale de executare silită - 7 noiembrie 2014,
precum şi ale art. 891 şi 905 din Codul de procedură civilă, în forma republicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 545 din 3 august 2012 (care au devenit art. 892 şi, respectiv, art.
906 din Codul de procedură civilă, în forma republicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 247 din 10 aprilie 2015), doar în aceste condiţii chestiunea de drept sesizată putând fi
considerată că are legătură cu soluţionarea pe fond a cauzei, respectiv:
- Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004:
"Art. 24. - Obligaţia executării
(1) Dacă în urma admiterii acţiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să
înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze
anumite operaţiuni administrative, executarea hotărârii definitive se face de bunăvoie în termenul
prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în termen de cel mult 30 de zile
de la data rămânerii definitive a hotărârii.
(2) În cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia sa, aceasta se duce la
îndeplinire prin executare silită, parcurgându-se procedura prevăzută de prezenta lege.
(3) La cererea creditorului, în termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea
silită, care curge de la expirarea termenelor prevăzute la alin. (1) şi care nu au fost respectate,
instanţa de executare, prin încheiere definitivă dată cu citarea părţilor, aplică conducătorului
autorităţii publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe
317
economie pe zi de întârziere, care se face venit la bugetul de stat, iar reclamantului îi acordă
penalităţi, în condiţiile art. 905 din Codul de procedură civilă.
(4) Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a amenzii şi de
acordare a penalităţilor debitorul nu execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu, instanţa de
executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce se va datora statului şi suma ce i se
va datora lui cu titlu de penalităţi, prin hotărâre dată cu citarea părţilor. Totodată, prin aceeaşi
hotărâre, instanţa va stabili, în condiţiile art. 891 din Codul de procedură civilă, despăgubirile pe
care debitorul le datorează creditorului pentru neexecutarea în natură a obligaţiei.
(5) În lipsa cererii creditorului, după împlinirea termenului prevăzut la alin. (4),
compartimentul executări civile al instanţei de executare va solicita autorităţii publice relaţii
referitoare la executarea obligaţiei cuprinse în titlul executoriu şi, în cazul în care obligaţia nu a
fost integral executată, instanţa de executare va fixa suma definitivă ce se va datora statului prin
hotărâre dată cu citarea părţilor."
- Codul de procedură civilă:
"Art. 891. - Obligarea debitorului la despăgubiri
(1) Dacă în titlu executoriu nu s-a stabilit ce sumă urmează a fi plătită ca echivalent al
valorii bunului în cazul imposibilităţii predării acestuia sau, după caz, echivalentul
despăgubirilor datorate în cazul neexecutării obligaţiei de a face ce implică faptul personal al
debitorului, instanţa de executare, la cererea creditorului, va stabili această sumă prin hotărâre
dată cu citarea părţilor, în termen scurt. În toate cazurile, la cererea creditorului, instanţa va avea
în vedere şi prejudiciile ocazionate prin neexecutarea de bunăvoie a obligaţiei, înainte ca aceasta
să devină imposibil de executat.
(2) Hotărârea este executorie şi este supusă numai apelului. Suspendarea executării
acestei hotărâri nu se va putea obţine decât cu consemnarea sumei stabilite. Dispoziţiile art. 750
şi 751 sunt aplicabile în mod corespunzător.
(3) Pe baza cererii prevăzute la alin. (1), creditorul va putea înfiinţa măsuri asigurătorii."
"Art. 905. - Aplicarea de penalităţi
(1) Dacă în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviinţare a executării
debitorul nu execută obligaţia de a face sau de a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă
persoană, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unor penalităţi, de către
instanţa de executare.
(2) Când obligaţia nu este evaluabilă în bani, instanţa sesizată de creditor îl poate obliga
pe debitor, prin încheiere definitivă dată cu citarea părţilor, să plătească în favoarea creditorului o
penalitate de la 100 lei la 1.000 lei, stabilită pe zi de întârziere, până la executarea obligaţiei
prevăzute în titlul executoriu.
(3) Atunci când obligaţia are un obiect evaluabil în bani, penalitatea prevăzută la alin. (2)
poate fi stabilită de instanţă între 0,1% şi 1% pe zi de întârziere, procentaj calculat din valoarea
obiectului obligaţiei.
(4) Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităţii
debitorul nu execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu, instanţa de executare, la cererea
creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu, prin încheiere definitivă, dată
cu citarea părţilor.
(5) Penalitatea va putea fi înlăturată ori redusă, pe calea contestaţiei la executare, dacă
debitorul execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu şi dovedeşte existenţa unor motive
temeinice care au justificat întârzierea executării.
(6) Încheierea dată în condiţiile alin. (4) este executorie.
318
(7) Acordarea de penalităţi în condiţiile alin. (1)-(4) nu exclude obligarea debitorului la
plata de despăgubiri, la cererea creditorului, în condiţiile art. 891 sau ale dreptului comun."
54. În ceea ce priveşte teza finală a art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 se constată că
aceasta prevede modalitatea de soluţionare a celor două posibile cereri formulate de creditor (cea
având ca obiect fixarea sumei totale a penalităţilor şi cea privind stabilirea despăgubirilor pentru
neexecutarea în natură a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu), respectiv "prin aceeaşi
hotărâre".
55. Norma în discuţie nu impune în mod expres condiţia ca solicitarea de despăgubiri să
fie formulată simultan cu sau până la finalizarea procedurii judiciare prin care se soluţionează
cererea de fixare a sumei datorate cu titlu de penalităţi pentru întârzierea în executare şi nici nu
prevede vreo sancţiune pentru cazul în care creditorul nu ar formula cererea de despăgubiri cel
mai târziu până la pronunţarea instanţei de executare asupra cererii prevăzute în teza întâi a alin.
(4) al art. 24 din Legea nr. 554/2004.
56. Totodată, potrivit art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, dispoziţiile acestei legi se
completează cu prevederile Codului de procedură civilă în măsura în care nu sunt incompatibile
cu specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi persoanele
vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte, şi cu procedura reglementată
de această lege-cadru.
57. Evident, această normă de trimitere nu poate viza decât acele dispoziţii procedurale
pentru care nu este prevăzută o reglementare specială în Legea contenciosului administrativ, în
caz contrar urmând a se da eficienţă principiului specialia generalibus derogant.
58. Verificarea compatibilităţii normelor Codului de procedură civilă cu raporturile de
drept administrativ este parte a actului de justiţie înfăptuit de judecător, iar în privinţa procedurii
speciale de executare instituite de art. 24 din Legea nr. 554/2004 trebuie avut în vedere faptul că
aceasta se aplică numai dacă, prin dispozitivul hotărârii definitive ce constituie titlu executoriu,
autoritatea publică a fost obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice un act administrativ,
să elibereze un alt înscris sau să se efectueze anumite operaţiuni administrative, fiind vorba deci
de obligaţii de a face care nu pot fi aduse la îndeplinire decât de autoritatea publică, prin
reprezentanţii săi legali.
59. Per a contrario, hotărârile care cuprind alte obligaţii decât cele avute în vedere de art.
24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 vor urma direct procedura de executare silită reglementată de
Codul de procedură civilă.
60. Trimiterile pe care art. 24 le face la art. 905 şi art. 891 din Codul de procedură civilă
(în forma în vigoare la data demarării procedurii speciale de executare) nu modifică deci în vreun
fel regimul executării hotărârilor pronunţate de instanţele de contencios administrativ în ceea ce
priveşte obiectul procedurii speciale de executare.
61. Cele mai importante diferenţe între această procedură specială şi procedura de
executare silită de drept comun reglementată de Codul de procedură civilă sunt date de
modalitatea de cuantificare a penalităţilor, de stabilire definitivă a penalităţilor, precum şi de
stabilire a despăgubirilor pentru neexecutarea în natură a obligaţiei.
62. Astfel, procedura specială de executare reglementată de Legea nr. 554/2004 se
declanşează la cererea creditorului, care poate acţiona în cadrul termenului de prescripţie a
executării silite de 3 ani prevăzut de art. 706 alin. (1) din Codul de procedură civilă, termen care
începe să curgă de la data stabilită în hotărâre pentru executarea acesteia sau, în lipsa unei astfel
de dispoziţii, în 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii.
319
63. În această primă etapă a procedurii se încearcă obţinerea executării în natură a
obligaţiei prevăzute în titlul executoriu, prin mijloace de constrângere specifice, instanţa de
executare putând, conform art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, la solicitarea creditorului, să
aplice conducătorului autorităţii publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din
salariul minim brut pe economie, pe zi de întârziere, care se face venit la bugetul de stat, iar
creditorului să îi acorde penalităţi în condiţiile art. 905 din Codul de procedură civilă.
64. A doua etapă reglementată este una de definitivare/încheiere a procedurii speciale de
executare prevăzute de Legea nr. 554/2004 şi se derulează pentru creditor tot în termenul de
prescripţie a executării silite de 3 ani, care începe să curgă de la data executării obligaţiei sau, în
caz de neexecutare, de la data expirării termenului de 3 luni înăuntrul căruia debitorul avea încă
posibilitatea să execute obligaţia în natură.
65. Procedura se definitivează prin stabilirea de către instanţa de executare, la cererea
creditorului, a sumei datorate statului cu titlu de amendă, a sumei datorate în total creditorului cu
titlu de penalităţi şi, atunci când este cazul, a despăgubirilor pe care debitorul le datorează
creditorului pentru neexecutarea în natură a obligaţiei.
66. În acest sens a statuat instanţa supremă şi prin Decizia nr. 12/2018, interpretare ce a
fost ulterior şi validată constituţional (de exemplu, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 303 din
7 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 664 din 9 august 2019).
67. Divergenţele de opinii care se degajă din sumara jurisprudenţă identificată şi din
punctele de vedere exprimate de colectivele de judecători, prezentate la pct. VI din prezenta
decizie, s-au născut în legătură cu admisibilitatea formulării de către creditor a unei cereri de
despăgubiri, pe cale separată, după epuizarea sau după considerarea ca fiind epuizată a celei de-a
doua etape a procedurii speciale de executare.
68. Pentru rezolvarea acestor divergenţe este esenţial să se lămurească împrejurarea dacă
simplul fapt al nedepunerii, în cadrul procedurii speciale de executare silită reglementate de
Legea nr. 554/2004, a unei cereri în realizarea unui drept (respectiv a dreptului la despăgubiri
pentru prejudiciul suferit prin neexecutarea în natură a unei obligaţii) - cererea având o cauză
juridică distinctă de cererea prin care se solicită validarea ultimei măsuri coercitive împotriva
debitorului prin stabilirea sumei datorate în mod definitiv cu titlu de penalităţi - poate conduce la
considerarea ca inadmisibilă a unei astfel de cereri de despăgubiri formulate ulterior de creditor
sau chiar la stingerea dreptului acestuia la acţiunea în despăgubiri pentru prejudiciul suferit.
69. Pentru a răspunde acestei probleme trebuie avute în vedere mai multe aspecte.
70. Astfel, executarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un aspect important al eficienţei
controlului judiciar. În acest context, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în
Hotărârea din 24 martie 2005 pronunţată în Cauza Şandor contra României, că "executarea unei
sentinţe sau a unei decizii, indiferent de instanţa care o pronunţă, trebuie considerată ca făcând
parte integrantă din proces, în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie. Dreptul de acces la justiţie ar fi
iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă şi
obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părţi".
71. În acelaşi sens s-a pronunţat Curtea de la Strasbourg şi în cauzele Hornsby împotriva
Greciei (Hotărârea din 19 martie 1997), Ruianu împotriva României (Hotărârea din 17 iunie
2003) şi S.C. Ruxandra Trading - S.R.L. împotriva României (Hotărârea din 12 iulie 2007).
72. Art. 24 din Legea nr. 554/2004 face trimitere la art. 905 şi, respectiv, la art. 891 din
Codul de procedură civilă, fără vreo distincţie, însă aceste norme urmează a fi aplicate, aşa cum
s-a arătat anterior, prin prisma dispoziţiilor art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respectiv
doar în măsura în care nu sunt incompatibile cu raporturile de drept administrativ.
320
73. Or, faţă de conţinutul art. 905 din Codul de procedură civilă, în forma în vigoare la
data începerii procedurii speciale de executare, se poate constata compatibilitatea cu specificul
raporturilor juridice administrative doar a prevederilor alin. (2), alin. (3) (privind cuantumul
penalităţilor) şi alin. (5) (referitoare la posibilitatea reducerii sau înlăturării penalităţilor pe calea
contestaţiei la executare, dacă debitorul execută obligaţia din titlul executoriu şi dovedeşte
existenţa unor motive temeinice în justificarea întârzierii în executare).
74. Nu pot fi considerate însă aplicabile prevederile alin. (1) al art. 905 din Codul de
procedură civilă, care sunt incompatibile cu termenele prevăzute special în art. 24 alin. (1) din
Legea nr. 554/2004, iar în privinţa alin. (4) al art. 905 din Codul de procedură civilă, în raport cu
care alin. (4) al art. 24 din Legea nr. 554/2004 are parţial acelaşi domeniu de reglementare,
devine incident principiul specialia generalibus derogant.
75. De asemenea, potrivit art. 891 din Codul de procedură civilă, atunci când prin titlul
executoriu nu s-a stabilit suma ce ar fi plătită ca echivalent al despăgubirilor datorate în cazul
neexecutării obligaţiei de a face care implică faptul personal al debitorului, instanţa de executare,
la cererea creditorului, va stabili această sumă prin hotărâre dată cu citarea părţilor, în termen
scurt, urmând a avea în vedere - dacă creditorul solicită - şi prejudiciile ocazionate prin
neexecutarea de bunăvoie a obligaţiei înainte ca aceasta să devină imposibil de executat.
76. Trebuie însă şi aici să se ţină seama de suprapunerea domeniului de acţiune al acestui
articol cu reglementarea specială cuprinsă în art. 24 din Legea nr. 554/2004.
77. Aceasta întrucât instanţa de executare este chemată, în temeiul art. 24 alin. (4) din
Legea nr. 554/2004, să stabilească şi suma reprezentând echivalentul obligaţiei neexecutate în
natură, dar şi suma de plată datorată creditorului cu titlu de penalităţi calculate până la împlinirea
termenului de 3 luni de la comunicarea hotărârii prevăzute la alin. (3).
78. Or, cu suma stabilită definitiv cu titlu de penalităţi, creditorul urmează să îşi mărească
deja patrimoniul în considerarea efortului depus în vederea obţinerii executării până la momentul
împlinirii termenului de 3 luni înlăuntrul căruia debitorul încă putea să îşi execute în natură
obligaţia.
79. Totodată, aşa cum s-a arătat deja, art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 nu prevede
expres decăderea creditorului din dreptul de a formula cerere de despăgubiri, dacă nu a formulat
o astfel de cerere simultan cu cererea de fixare a penalităţilor sau până la pronunţarea instanţei de
executare asupra acestei cereri.
80. Pentru a stabili momentul până la care creditorul poate formula cererea sa de
despăgubiri întemeiată pe art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, trebuie avut în vedere că,
având de interpretat prevederile art. 24 din lege, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 12/2018, s-a pronunţat asupra
termenului în care poate fi formulată de creditor cererea de fixare a valorii totale a penalităţilor
datorate de debitor, reţinând:
"84. În consecinţă, se constată că nici articolul analizat şi nici alte prevederi cuprinse în
Legea nr. 554/2004 nu prevăd termenul în care o astfel de solicitare poate fi formulată, termenul
de trei luni nereferindu-se, aşa cum s-a arătat mai sus, la acest aspect.
85. Or, dacă legea specială tace, termenul în care poate fi formulată cererea nu poate fi
decât termenul general de prescripţie, în completarea legii speciale aplicându-se norma generală.
Întrucât procedura se situează în faza de executare a unei hotărâri judecătoreşti, sunt incidente
prevederile art. 706 din Codul de procedură civilă referitoare la prescripţia dreptului de a cere
executarea silită. Potrivit alin. (1) teza I din acest articol, «(1) Dreptul de a obţine executarea
silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel».
321
86. Art. 706 alin. (2) teza I din Codul de procedură civilă prevede că «Termenul de
prescripţie începe să curgă de la data când se naşte dreptul de a obţine executarea silită».
Aplicându-se acest principiu la particularităţile procedurii executării silite reglementate de Legea
nr. 554/2004, rezultă că termenul de prescripţie nu poate să curgă decât de la data la care
creditorul este îndreptăţit să formuleze cererea de calculare a penalităţilor.
87. În concret, termenul curge de la data executării obligaţiei sau, în caz de neexecutare,
de la data împlinirii termenului de trei luni înăuntrul căruia debitorul putea executa în natură
obligaţia, acesta fiind momentul de la care creditorul are posibilitatea de a formula cererea în
condiţiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004.
(...)
95. Din analiza alin. (4) al art. 24 rezultă că după expirarea termenului de trei luni se
consideră că mijloacele coercitive utilizate nu au avut eficienţă şi executarea silită nu este
posibilă. Acesta este motivul pentru care, după împlinirea termenului în discuţie, se procedează
la stabilirea unor sume definitive, atât în ceea ce priveşte amenzile aplicate în favoarea statului,
cât şi în ceea ce priveşte penalităţile acordate creditorului. În plus, prin aceeaşi încheiere se
acordă şi despăgubiri pentru neexecutarea obligaţiei, în condiţiile art. 892 din Codul de
procedură civilă. Acordarea acestor despăgubiri pentru neexecutare confirmă, odată în plus,
faptul că în concepţia legiuitorului o executare a sentinţei, după expirarea termenului de 3 luni de
la momentul aplicării amenzilor şi penalităţilor, nu mai este previzibilă."
81. Similar cu termenul în care se poate cere fixarea penalităţilor, şi în privinţa cererii de
despăgubiri la care se referă art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, se reţine că termenul în care
creditorul poate solicita fixarea sumei ce i se datorează de către debitor cu titlu de despăgubiri
pentru neexecutarea în natură a obligaţiei este termenul de prescripţie a executării silite, de 3 ani,
reglementat de art. 706 din Codul de procedură civilă, termen care curge de la data împlinirii
termenului de 3 luni, înăuntrul căruia debitorul avea posibilitatea să execute în natură obligaţia.
82. Se poate deci concluziona că instanţa de executare se va pronunţa prin aceeaşi
hotărâre cu privire la ambele obiecte, în situaţia în care, în termenul de prescripţie a executării
silite, creditorul formulează cerere de stabilire a penalităţilor şi a despăgubirilor.
83. Dacă creditorul formulează, mai înainte de împlinirea termenului de prescripţie a
executării silite, doar cerere de stabilire a penalităţilor, instanţa de executare se va pronunţa prin
hotărâre, potrivit art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, în privinţa sumei totale datorate
acestuia cu titlul de penalităţi, finalizându-se astfel procedura execuţională specială reglementată
de Legea nr. 554/2004.
84. Dacă până la împlinirea termenului de prescripţie creditorul nu formulează nici cerere
de fixare a penalităţilor, nici cerere de despăgubiri, creditorul nu mai poate formula cerere de
despăgubiri pentru prejudiciul suferit pentru neexecutarea în natură a obligaţiei în temeiul art. 24
alin. (4) din Legea nr. 554/2004, pentru că procedura reglementată de art. 24-25 este considerată
încheiată.
85. Această modalitate de interpretare şi aplicare a art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004
nu exclude însă posibilitatea creditorului de a recurge, în condiţiile dreptului comun în materie,
la o acţiune în realizarea dreptului său la daune pentru acoperirea prejudiciului suferit, întrucât
acţiunea în realizarea dreptului la despăgubiri are o cauză juridică distinctă, nefiind legată
indisolubil de stabilirea penalităţilor.
86. În acest sens este, de altfel, şi raţionamentul din Decizia nr. 16/2017 a Completului
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în care, având a se pronunţa cu privire la interpretarea
dispoziţiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, în forma republicată în Monitorul
322
Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015 [fost art. 905 alin. (4) în forma
republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 545 din 3 august 2012], instanţa
supremă a reţinut:
"75. În consecinţă, cât timp penalităţile nu au un caracter reparator, nu au drept scop
acoperirea prejudiciului suferit de creditor, ci constituie un mijloc juridic de constrângere
indirect pentru asigurarea executării în natură a obligaţiilor, ele se pot acorda independent de
despăgubirile la care creditorul este îndreptăţit în temeiul art. 892 din Codul de procedură civilă,
cele două categorii de sume având o natură şi o finalitate juridică diferite. Din acest motiv,
dispoziţiile de drept material şi procesual permit concurenţa daunelor-interese moratorii sau
compensatorii cu sumele de bani acordate cu titlu de penalităţi (art. 1.516 din Codul civil, art.
892 din Codul de procedură civilă şi art. 906 din Codul de procedură civilă)."
87. Este evident că, în materia contenciosului administrativ, legiuitorul a înţeles să pună
la dispoziţia creditorului, prin art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, o cale procedurală
suplimentară, mai facilă, de recunoaştere a dreptului său la despăgubiri direct în procedura
specială de executare, rămânând însă numai la latitudinea creditorului dacă va opta pentru o
astfel de modalitate de realizare a dreptului său ori pentru o acţiune în justiţie de sine stătătoare,
în condiţiile prevăzute de dreptul comun în materie. [...]

Soluția: Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova - Secţia contencios
stabileşte că:
În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 96 alin. (2) din Legea educaţiei naţionale
nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare, reprezentarea consiliului local în consiliul
de administraţie al unităţilor de învăţământ preuniversitar cu personalitate juridică nu se
realizează exclusiv printr-un consilier local, astfel că poate fi împuternicită şi o altă persoană
fizică să îl reprezinte.
Considerente:
[...] 44. Justa soluţionare a prezentei sesizări presupune ca interpretarea normei instituite
prin art. 96 alin. (2) din Legea nr. 1/2011 să scoată în evidenţă finalitatea avută în vedere de
legiuitor la momentul edictării respectivului act normativ.
45. Astfel, potrivit art. 3 din Legea nr. 1/2011, printre principiile care guvernează
învăţământul preuniversitar şi superior, precum şi învăţarea pe tot parcursul vieţii din România
sunt principiul descentralizării - în baza căruia deciziile principale se iau de către actorii implicaţi
direct în proces -, precum şi principiul răspunderii publice - în baza căruia unităţile şi instituţiile
de învăţământ răspund public de performanţele lor -, iar, potrivit art. 20 din lege: "(1)
Autorităţile administraţiei publice locale asigură, în condiţiile legii, buna desfăşurare a
învăţământului preuniversitar în localităţile în care acestea îşi exercită autoritatea. (2)
Neîndeplinirea de către autorităţile administraţiei publice locale a obligaţiilor ce le revin în
organizarea şi funcţionarea învăţământului preuniversitar se sancţionează conform legii."
46. Aşadar, reiese că scopul urmărit de către legiuitor a fost acela al unei bune conlucrări
între unităţile de învăţământ şi autorităţile administraţiei publice locale, care să conducă la
obţinerea de rezultate educaţionale maxime şi performanţe, ţinându-se astfel cont de principiul
centrării educaţiei pe beneficiarii acesteia - elevii.
323
47. De menţionat că dispoziţiile ce formează obiectul sesizării, citate la pct. III din
prezenta decizie, respectiv prevederile art. 96 alin. (2) din Legea nr. 1/2011, fac parte din
capitolul VII al legii, secţiunea a II-a, referitoare la conducerea unităţilor de învăţământ.
48. Este important de reţinut, în analiza de faţă, care sunt rolul şi atribuţiile consiliului de
administraţie al unităţilor de învăţământ, modalitatea de lucru în cadrul acestuia, precum şi
frecvenţa întrunirilor consiliului de administraţie.
49. Potrivit art. 96 alin. (6)-(9) din Legea nr. 1/2011:
"(6) Consiliul de administraţie se întruneşte lunar sau ori de câte ori este necesar, la
solicitarea directorului sau a două treimi dintre membri. Metodologia-cadru de organizare şi de
funcţionare a consiliului de administraţie este stabilită prin ordin al ministrului educaţiei,
cercetării, tineretului şi sportului.
(7) Consiliul de administraţie are următoarele atribuţii principale:
a) adoptă proiectul de buget şi avizează execuţia bugetară la nivelul unităţii de
învăţământ;
b) aprobă planul de dezvoltare instituţională elaborat de directorul unităţii de învăţământ;
c) aprobă curriculumul la decizia şcolii, la propunerea consiliului profesoral;
d) stabileşte poziţia şcolii în relaţiile cu terţi;
e) (text abrogat)
f) aprobă planul de încadrare cu personal didactic şi didactic auxiliar, precum şi schema
de personal nedidactic;
g) aprobă programe de dezvoltare profesională a cadrelor didactice, la propunerea
consiliului profesoral;
h) sancţionează abaterile disciplinare, etice sau profesionale ale cadrelor didactice,
conform legii;
i) aprobă comisiile de concurs şi validează rezultatul concursurilor;
j) aprobă orarul unităţii de învăţământ;
k) îşi asumă răspunderea publică pentru performanţele unităţii de învăţământ, alături de
director;
l) îndeplineşte orice alte atribuţii stabilite prin ordine şi metodologii ale ministrului
educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului, respectiv ale Ministerului Educaţiei, Cercetării,
Tineretului şi Sportului.
(8) Consiliul de administraţie poate emite hotărâri în condiţiile în care sunt prezenţi
minimum jumătate plus unu din totalul membrilor, exceptând situaţiile prevăzute la art. 93 alin.
(1). Hotărârile consiliului de administraţie se adoptă cu votul a 2/3 din membrii prezenţi
exceptând situaţiile prevăzute la art. 93 alin. (1). Hotărârile consiliului de administraţie care
vizează personalul din unitate, cum ar fi procedurile pentru ocuparea posturilor, restrângerea de
activitate, acordarea calificativelor, aplicarea de sancţiuni şi altele asemenea, se iau prin vot
secret. Membrii consiliului de administraţie care se află în conflict de interese nu participă la vot.
(9) Deciziile privind bugetul şi patrimoniul unităţii de învăţământ se iau cu majoritatea
din totalul membrilor consiliului de administraţie."
50. Astfel, analizând conţinutul acestui cadru legal în funcţie de scopul avut în vedere de
legiuitor la adoptarea dispoziţiilor legale, care prevăd reprezentarea consiliului local în consiliile
de administraţie ale unităţilor de învăţământ preuniversitar de stat, reiese că intenţia legiuitorului
a fost aceea ca, în cadrul consiliilor de administraţie ale unităţilor de învăţământ, să nu fie
restrânsă aria de reprezentativitate doar la consilierii locali, ci s-a dat posibilitatea consiliilor
324
locale de a-şi desemna reprezentanţii dintr-o paletă cât mai largă de specialişti în domeniul
unităţilor de învăţământ, în vederea unei bune desfăşurări a învăţământului preuniversitar.
51. Totodată, în raport cu dispoziţiile legale sus-enunţate, se impune ca, în dezlegarea de
drept de faţă, să fie folosită şi interpretarea sistematică, ce constă în lămurirea înţelesului
dispoziţiilor art. 96 alin. (2) din Legea nr. 1/2011, ţinându-se cont de legăturile sale cu
dispoziţiile relevante din Codul administrativ, unde regăsim definiţia consiliului local, respectiv
reglementarea instituţiei reprezentării intereselor unităţilor administrativ-teritoriale.
52. Astfel, potrivit art. 111 din Codul administrativ, "Consiliul local se compune din
consilierii locali aleşi în condiţiile stabilite de legea pentru alegerea autorităţilor administraţiei
publice locale".
53. Art. 131 din Codul administrativ, referitor la mandatarea consilierilor locali pentru
reprezentarea intereselor unităţii administrativ-teritoriale, prevede următoarele: "Consilierii
locali împuterniciţi să reprezinte interesele unităţii administrativ-teritoriale în societăţi, regii
autonome de interes local şi alte organisme de cooperare sau parteneriat sunt desemnaţi, prin
hotărâre a consiliului local, în condiţiile legii, cu respectarea regimului incompatibilităţilor
aplicabil şi a configuraţiei politice de la ultimele alegeri locale."
54. Din coroborarea textelor de lege sus-enunţate, precum şi dintr-o interpretare
gramaticală a sintagmei "reprezentant/reprezentanţi al/ai consiliului local" din cuprinsul
articolului 96 din Legea nr. 1/2011 reiese că legiuitorul a avut în vedere instituţia
"reprezentantului/reprezentanţilor consiliului local", şi nu instituţia "consilierului local", aşa cum
erau menţionate aceste noţiuni în Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, în prezent
abrogată, dar în vigoare la data publicării Legii nr. 1/2011, precum şi în cuprinsul Codului
administrativ, în vigoare începând cu data de 5 iulie 2019.
55. Din cuprinsul prevederilor art. 129 alin. (7) lit. a) din Codul administrativ reiese că
printre atribuţiile consiliului local se regăseşte şi cea a asigurării cadrului necesar pentru
furnizarea serviciilor publice de interes local privind educaţia, însă, atunci când legiuitorul face
referiri exprese la mandatarea consilierilor locali pentru reprezentarea intereselor unităţii
administrativ-teritoriale, dispoziţiile art. 131 din Codul administrativ enumeră, în mod limitativ,
instituţiile în faţa cărora unităţile administrativ-teritoriale sunt reprezentate doar de consilierii
locali, şi anume: "societăţi, regii autonome de interes local şi alte organisme de cooperare sau
parteneriat".
56. Aşadar, Codul administrativ are dispoziţii exprese, care vizează mandatarea
consilierilor locali pentru reprezentarea intereselor unităţii administrativ-teritoriale, doar că
acestea nu cuprind o reglementare exhaustivă a instituţiei reprezentării intereselor autorităţii
administraţiei publice locale, respectiv a consiliului local, astfel că, per a contrario, reiese că, în
celelalte situaţii, în speţă, în cadrul consiliilor de administraţie ale şcolilor, reprezentarea
consiliului local poate fi făcută atât de către consilierul local, cât şi de către orice alt
reprezentant, în condiţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările
ulterioare (Codul civil), referitoare la instituţia reprezentării.
57. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1.295 din Codul civil, cu privire la temeiul
reprezentării, "puterea de a reprezenta poate rezulta fie din lege, fie dintr-un act juridic ori dintr-o
hotărâre judecătorească, după caz".
58. Dispoziţiile art. 1.296 din Codul civil, referitoare la efectele reprezentării, prevăd
următoarele: "contractul încheiat de reprezentant, în limitele împuternicirii, în numele
reprezentatului produce efecte direct între reprezentat şi cealaltă parte".
325
59. Aşadar, reiese că reprezentarea este procedeul tehnicojuridic, prin care o persoană,
reprezentantul, încheie un act juridic în numele şi pe seama altei persoane, reprezentatul, efectele
actului juridic astfel încheiat producându-se direct în persoana celui reprezentat.
60. Indiferent de felul ei, legală, convenţională sau judiciară, reprezentarea este, în
aparenţă, o excepţie de la principiul relativităţii, în sensul că efectele actului juridic se produc
faţă de reprezentant, deşi actul juridic respectiv a fost încheiat de către reprezentant.
61. Cele reţinute anterior conduc la conturarea unui ultim argument în susţinerea
interpretării cadrului legal în sensul că este posibilă reprezentarea consiliului local în consiliile
de administraţie ale unităţilor de învăţământ atât de către consilierii locali, cât şi de către alte
persoane, în baza unei împuterniciri de reprezentare, şi anume faptul că, deşi legiuitorul nu a dat
o definiţie în conţinutul actului normativ a sintagmei "reprezentant/reprezentanţi al/ai consiliului
local", totuşi, pentru lămurirea conţinutului textului de lege este evidentă folosirea cuvântului
"reprezentant", în sensul său de termen juridic specific, propriu dreptului civil.
62. Se constată totodată că, prin încheierea de sesizare, instanţa de trimitere a folosit şi
metoda analogiei, pentru situaţia consilierului local în raport cu situaţia primarului, din
perspectiva art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003, sens în care a fost invocată Decizia
Curţii Constituţionale nr. 225 din 15 februarie 2011.
63. Este de reţinut că importanţa argumentului de interpretare logică - de analogie -
constă în aceea că reprezintă procedeul prin care se face completarea lacunelor legii, caz în care
se pune nu atât problema de a interpreta un text de lege, cât de a găsi un text de lege care să fie
aplicabil la situaţia concretă, dar neprevăzută de lege.
64. În situaţia de faţă, avându-se în vedere dispoziţiile Codului administrativ, reiese că nu
se poate recurge la analogie, ca procedeu de interpretare a legii, întrucât, aşa cum s-a reţinut
anterior, pentru instituţia mandatării consilierilor locali pentru reprezentarea intereselor unităţii
administrativ-teritoriale există reglementare expresă în art. 131 din Codul administrativ, iar o
eventuală completare a acestui text de lege specială poate fi făcută doar cu o normă generală,
respectiv dispoziţiile din Codul civil referitoare la instituţia reprezentării, şi nicidecum nu poate
fi completat cu dispoziţiile din legea specială - Codul administrativ, referitoare la o cu totul altă
instituţie, reglementată în mod distinct, şi anume cea a primarului.
65. De altfel, dispoziţiile referitoare la "mandatarea consilierilor locali" prevăzute de art.
131 din Codul administrativ din titlul V "Autorităţile administraţiei publice locale", capitolul III
"Consiliul local", nu au corespondent în capitolul IV "Primarul" din acelaşi titlu, întrucât
prevederile art. 157 din Codul administrativ se referă la instituţia "delegării atribuţiilor
primarului", nefiind vorba despre instituţia "reprezentării primarului".
66. Mai mult, analogia este făcută din perspectiva incompatibilităţilor şi a excepţiilor de
la acestea, instituite de art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003, însă, totodată, se reţine că,
potrivit dispoziţiilor legii în forma actuală, atât funcţiile de primar, viceprimar, cât şi funcţia de
consilier local nu sunt incompatibile cu cea de membru în consiliile de administraţie ale
unităţilor şi instituţiilor de învăţământ de stat sau confesionale.
67. Astfel, potrivit art. 88 alin. (1) lit. d) teza finală din Legea nr. 161/2003, funcţia de
consilier local nu este incompatibilă cu cea de membru în consiliile de administraţie ale unităţilor
şi instituţiilor de învăţământ de stat sau confesionale.
68. De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 88 alin. (11) din Legea nr. 161/2003,
"activitatea desfăşurată de consilierul local sau consilierul judeţean, în calitate de membru al
consiliilor de administraţie al unei entităţi economice din subordinea sau la care unitatea
administrativ-teritorială pe care o conduce deţine participaţie, la unităţile şi instituţiile de
326
învăţământ de stat sau confesionale şi la spitalele publice din reţeaua autorităţilor administraţiei
publice locale sau a altor reprezentanţi ai instituţiilor publice din subordinea unităţilor
administrativ-teritoriale nu este retribuită".
69. Faptul că Legea nr. 161/2003 menţionează în mod expres că funcţia de consilier local
nu este incompatibilă cu cea de membru în consiliile de administraţie ale unităţilor şi instituţiilor
de învăţământ de stat sau confesionale nu conduce la interpretarea textului art. 96 alin. (2) din
Legea nr. 1/2011, în sensul excluderii posibilităţii reprezentării consiliului local în unităţile de
învăţământ şi de către alte persoane decât consilierii locali.
70. Aşadar, în raport cu toate considerentele anterioare, reiese că, dacă intenţia
legiuitorului era ca, în privinţa reprezentării consiliului local în unităţile de învăţământ, să nu
poată fi realizată decât exclusiv printr-un consilier local - membru al organului colegial, ar fi fost
prevăzută în mod expres această cerinţă.
71. În consecinţă, se reţine că reprezentarea consiliului local în consiliul de administraţie
al unităţilor de învăţământ preuniversitar cu personalitate juridică nu se realizează exclusiv
printr-un consilier local, astfel că poate fi împuternicită şi o altă persoană fizică să îl reprezinte.
[...]

Soluția: Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia contencios
administrativ şi fiscal, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă:
În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1522 alin. (2), (3) şi (7) din Legea nr.
571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, şi, respectiv, a
dispoziţiilor art. 1522 alin. (13) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi
completările ulterioare, şi pct. 64 alin. (7) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.
571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004, cu modificările
şi completările ulterioare, stabileşte că:
1. Regimul fiscal special reglementat pentru operaţiuni secondhand de art. 1522 alin. (4)
din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, se aplică
şi persoanelor fizice care nu au îndeplinit obligaţia prevăzută de art. 6 alin. (1) din Ordonanţa
de urgenţă a Guvernului nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către
persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale şi care au
efectuat activitate economică de revânzare autoturisme secondhand, atunci când înscrierea ca
plătitor de TVA s-a efectuat din oficiu de organul fiscal, dacă se dovedeşte îndeplinirea de către
persoana impozabilă a condiţiilor de fond prevăzute de art. 1522 alin. (2) din Legea nr.
571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare.
2. Aplicarea regimului special prevăzut de art. 1522 alin. (4) din Legea nr. 571/2003
privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, de către organul fiscal care a
dispus înscrierea din oficiu a persoanei ca plătitoare de TVA nu este condiţionată de
îndeplinirea condiţiilor de formă stabilite prin art. 1522 alin. (13) din Legea nr. 571/2003
privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, şi pct. 64 alin. (7) din Normele
metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea
Guvernului nr. 44/2004, cu modificările şi completările ulterioare, dacă se dovedeşte
îndeplinirea de către persoana impozabilă a condiţiilor de fond prevăzute de art. 1522 alin. (4)
din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare.
327
Considerente:
[...] 52. Situaţia de fapt ce constituie premisa chestiunii de drept ce necesită lămuriri se
referă la împrejurarea în care o persoană fizică achiziţionează autoturisme secondhand din spaţiul
comunitar de la alte persoane fizice sau juridice, în baza unor contracte de vânzare-cumpărare,
după care le revinde, fără a declara veniturile obţinute şi fără a se înregistra ca persoană
impozabilă, iar în urma controlului fiscal - în cazul depăşirii plafonului cifrei de afaceri
reglementat de art. 152 din Codul fiscal din 2003 - se dispune înregistrarea, din oficiu şi cu
caracter retroactiv, a persoanei fizice ca plătitoare de TVA.
53. Având în vedere că taxa pe valoarea adăugată (TVA) este prevăzută de Codul fiscal
din 2003 ca un impozit indirect, intrând în sfera de reglementare a dreptului Uniunii Europene, în
speţă fiind guvernat de Directiva 2006/112, interpretarea şi aplicarea de către instanţele şi
autorităţile administrative (fiscale) naţionale a regimul juridic al TVA trebuie să ţină seama de
modul de redactare, contextul şi obiectivele reglementării unionale, cum s-a pronunţat în mod
constant Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE).
54. În acest sens este de reţinut că, în Hotărârea din 19 iulie 2012 pronunţată în Cauza C-
160/11 Bawaria Motors, Curtea a arătat că:
"(28) În această privinţă, trebuie amintit că regimul de impozitare a marjei de profit
realizate de comerciantul persoană impozabilă cu ocazia livrării de bunuri secondhand, precum
cele în discuţie în acţiunea principală, constituie un regim special de TVA, derogatoriu de la
regimul general al Directivei 2006/112 (a se vedea Hotărârea din 8 decembrie 2005, Jyske
Finans, C-280/04, Rec., p. I-10683, punctul 35, şi Hotărârea din 3 martie 2011, Auto Nikolovi,
C-203/10, Rep., p. I-10683, punctul 35, şi Hotărârea din 3 martie 2011, Auto Nikolovi, C-
203/10, Rep., p. I-1083, par. 46).
(29) Prin urmare, articolul 314 din Directiva 2006/112, care stabileşte cazurile de aplicare
a acestui regim special, trebuie să facă obiectul unei interpretări stricte. În consecinţă, aceste
cazuri rezultă dintr-o enumerare exhaustivă, astfel cum a subliniat avocatul general la punctul 29
din concluzii."
55. Această regulă de interpretare a fost inclusă în Codul fiscal în vigoare (Legea nr.
227/2015 privind Codul fiscal), în art. 11 alin. (11), care prevede: "În domeniul taxei pe valoarea
adăugată şi al accizelor, autorităţile fiscale şi alte autorităţi naţionale trebuie să ţină cont de
jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene." În domeniul taxei pe valoarea adăugată şi al
accizelor, autorităţile fiscale şi alte autorităţi naţionale trebuie să ţină cont de jurisprudenţa Curţii
de Justiţie a Uniunii Europene."
56. În doctrina de specialitate privind TVA s-a menţionat, de asemenea, în mod expres că
în interpretarea şi aplicarea regimurilor speciale este necesar să se aibă în vedere modul de
redactare, contextul şi obiectivele urmărite de către legiuitorul european atunci când a adoptat
prevederile respective.
57. În acest caz, Directiva 94/5 de completare a sistemului comun al taxei pe valoarea
adăugată şi de modificare a Directivei 77/388/CE - Regimuri speciale aplicabile bunurilor
secondhand, operelor de artă, obiectelor de colecţie şi antichităţilor este actul normativ ce a
introdus acest regim. Astfel, în al treilea şi al cincilea considerent al Directivei 94/5 se
menţionează că intenţia legiuitorului comunitar la acea dată a fost de "a se evita dubla impunere
în materia TVA şi denaturarea concurenţei în sensul că impozitarea la întregul preţ a livrării unui
autoturism secondhand efectuate de către o întreprindere, care are ca obiect de activitatea
vânzarea, atunci când la momentul achiziţiei nu a existat posibilitatea deducerii TVA care a
328
rămas incorporată în preţul de cumpărare, dă naştere riscului dublei impuneri". Aceste
considerente au fost reluate şi în Directiva 2006/112.
58. Totodată, în Hotărârea CJUE din 3 martie 2011 pronunţată în Cauza C-203/10 Auto
Nikolovi OOD, paragraful 47, s-a menţionat:
"Astfel cum reiese din considerentul (51) al Directivei 2006/112, obiectivul regimului
marjei este evitarea dublei impozitări şi a denaturării concurenţei dintre persoanele impozabile în
domeniul bunurilor secondhand (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 aprilie 2004 din cauza
C-320/02 Förvaltnings AB Stenholmen, Rec., p. I-3509, par. 25, precum şi Hotărârea Jyske
Finans, citată anterior, par. 37 şi 41)."
59. În situaţia în care o persoană impozabilă a realizat astfel de operaţiuni supuse
regimului special atunci se vor aplica, în temeiul principiului tratamentului egal, aceleaşi reguli,
indiferent dacă persoana impozabilă a realizat sau nu formalităţile de înregistrare prevăzute de
dreptul naţional.
60. De altfel, din modalitatea de formulare a prevederilor legale relevante reiese că
regimul special pentru operaţiunile cu bunuri secondhand este un regim obligatoriu dacă
persoana impozabilă se află în acea situaţie.
61. Astfel, potrivit art. 1522 alin. (7) din Codul fiscal din 2003: "Persoana impozabilă
revânzătoare poate aplica regimul normal de taxare pentru orice livrare eligibilă pentru aplicarea
regimului special, inclusiv pentru livrările de bunuri pentru care se poate exercita opţiunea de
aplicare a regimului special prevăzut la alin. (3)."
62. În acest context se cuvine a fi amintită şi hotărârea pronunţată de CJUE la 29 iulie
2019 în Cauza C-388/18 Finanzamt A, în care s-a reţinut existenţa a două regimuri speciale
distincte, respectiv regimul aplicabil întreprinderilor mici şi cel aplicabil comercianţilor care sunt
persoane impozabile, care nu pot fi aplicate simultan:
"37. În ceea ce priveşte economia generală a acestei directive, trebuie amintit că, în speţă,
este în discuţie relaţia între două regimuri speciale prevăzute de directiva menţionată, şi anume
regimul special pentru întreprinderile mici şi cel pentru comercianţi persoane impozabile.
38. Or, astfel cum a invocat în mod întemeiat guvernul german, regimul special pentru
întreprinderile mici şi cel pentru comercianţi persoane impozabile sunt două regimuri speciale
autonome, independente unul de celălalt. În lipsa unei referiri, în unul dintre aceste regimuri
speciale, la elemente şi la noţiuni care figurează în celălalt regim, conţinutul unuia dintre acestea
trebuie, în principiu, să fie apreciat fără a fi nevoie să se ţină seama de conţinutul celuilalt."
63. Unul dintre principiile esenţiale în domeniul TVA reţinut de către Curtea de Justiţie în
numeroase cazuri este principiul neutralităţii TVA care presupune că o persoană impozabilă care
desfăşoară aceleaşi activităţi economice nu poate fi tratată în mod diferit în ceea ce priveşte
obligativitatea colectării TVA.
64. Persoanele impozabile care realizează acest tip de activitate, vânzare de autoturisme
secondhand, aplică regimul special şi, pe cale de consecinţă, principiul neutralităţii fiscale obligă
organele fiscale să aplice acest regim tuturor persoanelor impozabile care se regăsesc în aceeaşi
situaţie.
65. Persoana impozabilă în materie de TVA este definită de art. 9 alin. (1) din Directiva
2006/112 ca fiind "orice persoană care, în mod independent, desfăşoară în orice loc orice
activitate economică, indiferent de scopul sau rezultatele activităţii respective", în conceptul de
activitate economică fiind inclusă şi "exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul
obţinerii de venituri cu caracter de continuitate".
329
66. În alineatul (2) al aceluiaşi articol se prevede: "Pe lângă persoanele prevăzute la
alineatul (1), orice persoană care, în mod ocazional, livrează un mijloc de transport nou, expediat
sau transportat clientului de către vânzător sau client sau în numele vânzătorului sau al clientului
la o destinaţie situată în afara teritoriului unui stat membru, dar pe teritoriul Comunităţii, este
considerată o persoană impozabilă."
67. Interpretând cele două texte legale coroborat, reiese că doar în ipoteza în care o
persoană livrează un mijloc de transport nou transportat sau expediat în afara teritoriului unui stat
membru, dar în interiorul Uniunii Europene, acea persoană este în mod automat "persoană
impozabilă".
68. În toate celelalte situaţii, o persoană este persoană impozabilă în scopuri de TVA dacă
îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:
- desfăşoară o activitate economică, inclusiv exploatarea bunurilor corporale sau
necorporale în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate, activitatea economică este
desfăşurată de o manieră independentă;
- activitatea economică este desfăşurată în mod continuu.
69. Abordarea potrivit căreia aplicarea regulilor privind regimul special pentru bunurile
secondhand este condiţionată de înregistrarea în conformitate cu prevederile art. 6 din Ordonanţa
de urgenţă a Guvernului nr. 44/2008 nu are un fundament legal. Nici Directiva 2006/112, nici
legislaţia naţională nu stabilesc alte condiţii suplimentare faţă de cele menţionate în art. 9 alin.
(1) din Directiva 2006/112.
70. Este lipsit de relevanţă dacă persoana respectivă respectă formalităţile naţionale de
înregistrare sub o anumită formă juridică, o interpretare în sensul că înregistrarea ca PFA ar fi
obligatorie pentru declararea unei persoane ca fiind impozabilă în scopuri de TVA ar lipsi de
conţinut norma europeană.
71. Instanţele naţionale au adoptat sau validat, după caz, soluţia calificării ca persoană
impozabilă a oricărei persoane "care, în mod independent, desfăşoară în orice loc orice activitate
economică, indiferent de scopul sau rezultatele activităţii respective", în situaţiile în care
persoanele vizate au invocat că nu au calitatea de "persoană impozabilă" întrucât nu sunt
înregistrate drept comercianţi în sensul diverselor dispoziţii legale incidente.
72. De asemenea, în jurisprudenţa CJUE s-a susţinut că inclusiv formalităţile de
înregistrare în conformitate cu prevederile Directivei 2006/112 reprezintă doar condiţii de formă.
În acest sens este de menţionat Hotărârea din 9 iulie 2015 pronunţată în Cauza C-183/14 Salomie
şi Oltean, paragraful 60: "Înregistrarea în scopuri de TVA prevăzută la articolul 214 din
Directiva 2006/112, precum şi obligaţia persoanei impozabile de a declara când îşi începe, când
îşi modifică sau când îşi încetează activitatea, prevăzută la articolul 213 din această directivă, nu
constituie decât cerinţe de formă în scopul controlului (...)".
73. În consecinţă, dacă s-a stabilit fără dubiu de către autoritatea fiscală că o persoană
intră în categoria persoanelor impozabile care au obligaţia aplicării regimului juridic al TVA,
trebuie stabilit în continuare dacă i se aplică regimul normal de TVA sau vreunul dintre
regimurile speciale reglementate de legislaţia în vigoare la nivel naţional.
74. Din cuprinsul prevederilor art. 312-325 ale Directivei 2006/112, care reglementează
regimul marjei, dar şi din cuprinsul dispoziţiilor art. 1522 din Codul fiscal din 2003, care
transpun prevederile Directivei 2006/112 în dreptul intern, rezultă că, din punct de vedere
substanţial, cerinţele care se impun a fi îndeplinite în vederea aplicării acestui regim special sunt
cele reglementate de art. 314 din Directiva 2006/112, respectiv art. 1522 alin. (2) din Codul fiscal
din 2003, respectiv:
330
- obiectul livrării să fie reprezentat de bunuri secondhand, astfel cum sunt definite de
Directiva 2006/112;
- livrarea bunurilor secondhand să fie efectuată de o persoană impozabilă (revânzătoare);
- bunurile secondhand livrate să fi fost achiziţionate de persoana impozabilă revânzătoare
de la furnizori stabiliţi în UE şi care se încadrează în una dintre cele patru categorii enumerate în
cuprinsul textelor legale indicate.
75. Condiţiile de fond enumerate sunt conforme obiectivului urmărit prin instituirea
regimului special al marjei (evitarea dublei impozitări), fiind confirmate şi prin jurisprudenţa
CJUE în materie: "Condiţiile care trebuie îndeplinite pentru a permite unei persoane impozabile
să aplice regimul marjei de profit sunt prevăzute la articolul 314 din Directiva TVA. Acest
articol, în afara faptului că precizează tipurile de bunuri pe care un comerciant persoană
impozabilă poate să le livreze sub regimul marjei de profit, indică, la literele (a)-(d), lista
persoanelor de la care acest comerciant persoană impozabilă trebuie să achiziţioneze aceste
bunuri pentru a i se permite astfel să aplice acest regim special. Aceste diferite persoane au în
comun faptul că nu au putut deduce în niciun fel taxa achitată în amonte la achiziţionarea
bunurilor menţionate şi au suportat, aşadar, integral această taxă" (hotărârea pronunţată în Cauza
C-624/15 "Litdana" UAB, paragraful 27).
76. Analizând art. 1522 alin. (2), (3) şi (7) din Codul fiscal din 2003, rezultă că, în materia
bunurilor secondhand, are prioritate regimul special de taxare, în condiţiile în care alin. (7) al
aceluiaşi articol prevede expres că persoana impozabilă revânzătoare poate aplica regimul
normal de taxare. Legiuitorul a făcut distincţie în privinţa regimului aplicabil între bunurile
secondhand, pe de o parte, şi operele de artă, obiecte de colecţie sau antichităţi, pe de altă parte,
deoarece legea prevede expres că persoana impozabilă revânzătoare poate opta pentru aplicarea
regimului special doar pentru livrarea de opere de artă, obiecte de colecţie sau antichităţi pe care
le-a importat, opere de artă achiziţionate de persoana impozabilă revânzătoare de la autorii
acestora sau de la succesorii în drept ai acestora, pentru care există obligaţia colectării taxei. În
plus, legiuitorul nu a condiţionat aplicarea regimului special în discuţie de efectuarea de către
persoana impozabilă a vreunei notificări prealabile adresate autorităţii fiscale.
77. În măsura în care se constată că nu sunt îndeplinite condiţiile de fond pentru a se
aplica regimul special, TVA datorat se stabileşte potrivit regimului comun, la valoarea de
achiziţie a autoturismelor secondhand, cu aplicarea principiului sutei mărite şi a dreptului de
deducere în baza dovezilor efectuate.
78. Totodată, cerinţele reglementate la art. 1522 alin. (13) din Codul fiscal din 2003,
dezvoltate în cuprinsul Normelor metodologice aferente, la pct. 64 alin. (7), nu reprezintă decât
cerinţe de formă instituite de legislaţia secundară din raţiuni ce ţin, în principal, de facilitarea
controlului financiar/fiscal.
79. Asemenea cerinţe nu sunt reglementate de Directiva 2006/112 în cuprinsul secţiunii
dedicate "Regimului special pentru comercianţi persoane impozabile", fiind adoptate de statul
român în temeiul posibilităţii acordate prin Directiva 2006/112 de a asigura colectarea în mod
corect a TVA (art. 273 din Directiva 2006/112).
80. De altfel, natura formală a acestor condiţii rezultă şi din faptul că prevederile art. 1522
alin. (13) din Codul fiscal fac doar trimitere la normele metodologice de aplicare, în cuprinsul
cărora sunt enumerate cerinţele în discuţie. Or, ar fi contrar principiilor legalităţii şi al ierarhiei
actelor normative ca, prin intermediul unui act normativ de rang inferior (cum este o hotărâre de
guvern), să se restrângă sfera de aplicare a unui text legal adoptat printr-o lege, prin impunerea
unor condiţii de fond suplimentare.
331
81. Înregistrarea în scop de TVA "nu constituie decât o cerinţă formală în scop de
control" de natură administrativă (pct. 48 din hotărârea pronunţată în Cauza C-263/11 Ainārs
Rēdlihs şi jurisprudenţa acolo citată) şi, prin urmare, nu are niciun efect asupra calităţii de
persoană impozabilă.
82. În mod similar, neîndeplinirea obligaţiilor de autorizare a activităţii economice nu are
efecte asupra calităţii de persoană impozabilă.
83. În privinţa condiţiilor de formă, CJUE a statuat în mod constant, în materia exercitării
dreptului de deducere a TVA, că: "(a) statele membre pot impune alte obligaţii pe care le
consideră necesare pentru colectarea taxei şi pentru prevenirea evaziunii fiscale, însă asemenea
măsuri nu pot să depăşească ceea ce este necesar pentru atingerea unor astfel de obiective şi nu
trebuie să repună în discuţie neutralitatea TVA şi (b) principiul fundamental al neutralităţii TVA
impune ca deducerea taxei aferente intrărilor să fie acordată dacă cerinţele de fond sunt
îndeplinite, chiar dacă anumite cerinţe de formă au fost omise de persoana impozabilă, dar
situaţia poate fi diferită dacă efectul încălcării unor astfel de cerinţe de formă ar fi să împiedice
probarea cu certitudine a faptului că cerinţele de fond au fost îndeplinite" (e.g., pct. 36-39 din
hotărârea pronunţată în Cauza C-590/13 Idexx Laboratories Italia Srl).
84. Raţionamentul CJUE în privinţa exercitării dreptului de deducere a TVA este
aplicabil şi în situaţia de faţă, Curtea raportându-se la principiile dezvoltate prin jurisprudenţa sa
privind exercitarea dreptului de deducere şi scutirea livrărilor intracomunitare de bunuri atunci
când a analizat compatibilitatea cu prevederile art. 314 din Directiva 2006/112 a legislaţiei
naţionale a Lituaniei prin care se refuza unei persoane impozabile, care a primit o factură pe care
figurau menţiuni referitoare atât la regimul marjei de profit, cât şi la scutirea de TVA, dreptul de
a aplica regimul marjei de profit, dacă dintr-un control ulterior efectuat de autorităţi rezultă că
comerciantul persoană impozabilă care a furnizat bunurile secondhand nu aplicase efectiv acest
regim livrării acestor bunuri (hotărârea din Cauza C-624/15 "Litdana" UAB).
85. De altfel, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit prin mai multe hotărâri că
fiecare stat membru trebuie să respecte principiile generale. În acest sens sunt relevante în speţa
de faţă următoarele paragrafe din Hotărârea din 17 decembrie 2020 în Cauza C-656/19 Bakati
Plus:
"70. În această privinţă, Curtea a statuat deja că, în exercitarea competenţelor care le sunt
conferite de articolele 131 şi 273 menţionate, statele membre trebuie să respecte principiile
generale de drept care fac parte din ordinea juridică a Uniunii, printre care figurează în special
principiul proporţionalităţii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 februarie 2018,
Pieñkowski, C-307/16, EU:C:2018:124, par. 33 şi jurisprudenţa citată, precum şi Hotărârea din
17 octombrie 2019, Unitel, C-653/18, EU:C:2019:876, par. 26).
71. În ceea ce priveşte acest principiu, trebuie amintit că o măsură naţională depăşeşte
ceea ce este necesar pentru a asigura colectarea corectă a taxei în cazul în care condiţionează în
esenţă dreptul la scutirea de TVA de respectarea unor obligaţii de formă fără a lua în considerare
cerinţele de fond şi mai ales fără a se considera necesar să se verifice dacă acestea erau
îndeplinite. Astfel, operaţiunile trebuie să fie impozitate luând în considerare caracteristicile lor
obiective (a se vedea prin analogie Hotărârea din 17 octombrie 2019, Unitel, C-653/18,
EU:C:2019:876, par. 27 şi jurisprudenţa citată).
72. Atunci când condiţiile de fond menţionate sunt îndeplinite, principiul neutralităţii
fiscale impune ca scutirea de TVA să fie acordată chiar dacă anumite cerinţe de formă nu au fost
respectate de persoanele impozabile (Hotărârea din 17 octombrie 2019, Unitel, C-653/18,
EU:C:2019:876, par. 28 şi jurisprudenţa citată).
332
73. Potrivit jurisprudenţei Curţii, există doar două situaţii în care nerespectarea unei
cerinţe de formă poate determina pierderea dreptului la scutirea de TVA (Hotărârea din 17
octombrie 2019, Unitel, C-653/18, EU:C:2019:876, par. 29 şi jurisprudenţa citată).
74. În primul rând, încălcarea unei cerinţe de formă poate conduce la refuzul scutirii de
TVA dacă această încălcare are ca efect împiedicarea probării cu certitudine a îndeplinirii
cerinţelor de fond (Hotărârea din 17 octombrie 2019, Unitel, C-653/18, EU:C:2019:876, par. 30
şi jurisprudenţa citată).
(...)
80. În al doilea rând, principiul neutralităţii fiscale nu poate fi invocat în vederea scutirii
de TVA de o persoană impozabilă care a participat cu intenţie la o fraudă fiscală ce a pus în
pericol funcţionarea sistemului comun al TVA-ului. Potrivit jurisprudenţei Curţii, nu este contrar
dreptului Uniunii să se pretindă unui operator să acţioneze cu bună-credinţă şi să ia orice măsură
care i s-ar putea pretinde în mod rezonabil pentru a se asigura că operaţiunea pe care o
efectuează nu îl determină să participe la o fraudă fiscală. În ipoteza în care persoana impozabilă
în cauză ştia sau ar fi trebuit să ştie că operaţiunea pe care a efectuat-o făcea parte dintr-o fraudă
săvârşită de client şi nu a luat toate măsurile rezonabile care îi stăteau în putere pentru a evita
frauda respectivă, scutirea ar trebui să îi fie refuzată (Hotărârea din 17 octombrie 2019, Unitel,
C-653/18, EU:C:2019:876, par. 33 şi jurisprudenţa citată)."
86. Aceste reguli de interpretare se aplică şi în cazul regimurilor speciale care cuprind
reguli derogatorii de la sistemul clasic al TVA, astfel că, în considerarea celor statuate de CJUE
în cauzele anterior menţionate, în ceea ce priveşte modul de aplicare a principiului neutralităţii
TVA, se poate conchide că, atât timp cât sunt întrunite condiţiile de fond, neîndeplinirea unei
cerinţe de formă [cum ar fi faptul că înregistrarea în scop de TVA s-a făcut din oficiu, iar nu la
cerere, ori probarea îndeplinirii condiţiilor de fond cu alte dovezi decât cele prevăzute de art.
1522 alin. (13) din Codul fiscal din 2003 şi pct. 64 alin. (7) din Normele metodologice] nu ar
trebui să conducă la excluderea persoanei impozabile de la aplicarea regimului special (al marjei
de profit).
87. Spre deosebire de impozitul pe venit, care este un impozit direct, datorat de către
persoana fizică pentru veniturile obţinute din anumite surse de activitate, care includ şi
activitatea economică, şi care presupune diminuarea patrimoniului persoanei prin plata
respectivului impozit, TVA este un impozit indirect, pe consum, datorat de persoana impozabilă
bugetului de stat şi care este stabilit proporţional cu "preţul bunurilor şi serviciilor" pe care
aceasta le tranzacţionează, din care are dreptul să deducă "valoarea TVA suportată direct de
diferitele componente ale preţului", astfel cum rezultă din art. 1 din Directiva 2006/112:
"(2) Principiul sistemului comun privind TVA presupune aplicarea asupra bunurilor şi
serviciilor a unei taxe generale de consum exact proporţională cu preţul bunurilor şi serviciilor,
indiferent de numărul de operaţiuni care au loc în procesul de producţie şi de distribuţie anterior
etapei în care este percepută taxa.
La fiecare operaţiune, TVA, calculată la preţul bunurilor sau serviciilor la o cotă
aplicabilă bunurilor sau serviciilor respective, este exigibilă după deducerea valorii TVA
suportate direct de diferitele componente ale preţului. Sistemul comun privind TVA se aplică
până la etapa de vânzare cu amănuntul, inclusiv."
88. Prin urmare, regimul fiscal special, reglementat pentru operaţiuni cu bunuri
secondhand de art. 1522 alin. (2) şi (4) din Codul fiscal din 2003 se aplică oricărei persoane
impozabile (în sensul prevederilor art. 127 din Codul fiscal din 2003) dacă, pe bază de probe, se
dovedeşte îndeplinirea cumulativă a condiţiilor de fond prevăzute de art. 1522 alin. (2) din acelaşi
333
Cod, nefiind necesară sau obligatorie parcurgerea procedurii de înregistrare ca persoană fizică
autorizată prevăzută de art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 44/2008.
89. De asemenea, neîndeplinirea condiţiilor de formă stabilite prin art. 1522 alin. (13) din
Codul fiscal din 2003 şi pct. 64 alin. (7) din Normele metodologice nu poate constitui temei
pentru neaplicarea regimului special în măsura în care condiţiile de fond prevăzute de art. 1522
alin. (4) din Codul fiscal din 2003 sunt îndeplinite de către persoana impozabilă. [...]
Soluția: Respinge ca inadmisibilă sesizarea formulată de Curtea de Apel Piteşti - Secţia
a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în vederea pronunţării unei hotărâri
"Dispoziţiile art. 52 alin. 4 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu
modificările şi completările ulterioare, introduse prin Legea nr. 101/2019 pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, se interpretează în sensul că,
de la data intrării lor în vigoare, se aplică şi persoanelor prevăzute de art. 36 alin. 1 lit. e) şi h)
din Legea nr. 80/1995, care au trecut în corpul ofiţerilor anterior Legii nr. 101/2019 ?".
Considerente:
[...] 42. Pe de altă parte, condiţia existenţei unei chestiuni de drept şi aceea ca problema
pusă în discuţie să fie una veritabilă, născută dintr-un text incomplet, neclar, susceptibil de
interpretări diferite nu sunt îndeplinite.
43. În practica instanţei supreme s-a reţinut că această cerinţă de admisibilitate a sesizării
este referitoare la caracterul real şi serios al problemei de drept cu care a fost sesizată Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv se impune ca aceasta să prezinte un grad de dificultate
suficient de mare astfel încât să justifice declanşarea procedurii prevăzute de art. 519 din Codul
de procedură civilă.
44. Sub acest aspect, în doctrină s-a arătat că declanşarea mecanismului de
preîntâmpinare a jurisprudenţei neunitare presupune existenţa unei chestiuni de drept reale, iar
nu aparente, care să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei
reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte, nu orice problemă de drept putând
face obiectul unei astfel de sesizări.
45. În jurisprudenţa dezvoltată în legătură cu această condiţie de admisibilitate, Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat în mod constant că în declanşarea procedurii pronunţării unei
hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi
lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia
instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi a înlăturării oricărei
incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii (Decizia
noiembrie 2015; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, Decizia nr. 62 din 18 septembrie 2017,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 9 octombrie 2017).
334
46. Chestiunea de drept trebuie să fie aptă să suscite interpretări diferite care trebuie
arătate în sesizare, cerinţă care rezultă din dispoziţiile art. 520 alin. (1) teza a II-a din Codul de
procedură civilă, conform cărora încheierea de sesizare trebuie să cuprindă şi punctul de vedere
al completului de judecată, care astfel este ţinut, în primul rând, să stabilească dacă există o
problemă de interpretare ce implică riscul unor dezlegări diferite ulterioare în practică.
47. Deşi modalitatea de redactare a încheierii de sesizare respectă din punct de vedere
formal norma mai sus invocată, nu se poate reţine că dispoziţiile art. 52 alin. 4 din Legea nr.
80/1995, introduse prin Legea nr. 101/2019, sunt neclare.
48. Argumentul adus de completul care a efectuat sesizarea, în sensul că textul invocat
este susceptibil de a naşte două interpretări diferite, prin aceea că nu interzice expres sau implicit
vreuna dintre acestea, nu are relevanţă sub aspectul clarităţii normei a cărei interpretare unitară
se solicită, chestiunea invocată reprezentând un aspect de aplicare a legii; cât timp divergenţa de
opinii prezentată prin încheierea de sesizare nu are ca sursă modul de redactare a textului legal
invocat ca fiind neclar, ci aspecte legate de aplicarea în concret a legii, nu se poate reţine
concluzia că problema de drept sesizată prezintă o dificultate sporită.
49. În consecinţă, se constată că problema de drept adusă în dezbatere nu prezintă un grad
de dificultate suficient de mare pentru a reclama o rezolvare de principiu pe calea hotărârii
prealabile. [...]
Soluția: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Pitești - Secția
a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în vederea pronunțării unei hotărâri
În raport cu principiul fiscal al certitudinii impunerii, art. 3 lit. b) din Legea nr. 571/2003
privind Codul fiscal, respectiv art. 3 lit. b) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, anterior
intrării în vigoare a Legii nr. 30/2019 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.
25/2018 privind modificarea și completarea unor acte normative, precum și pentru aprobarea
unor măsuri fiscal-bugetare, veniturile din transferul de monedă virtuală trebuiau considerate
venit impozabil "din alte surse" în accepțiunea art. 78 alin. (2) din Legea nr. 571/2003, respectiv
art. 114 alin. (1) din Legea nr. 227/2015, beneficiarului obligației revenindu-i obligația
declarării acestuia?
Considerente:
[...] 62. Din modul în care instanța de trimitere a formulat punctul de vedere asupra
problemei de drept, expus la pct. 17-45 din prezenta decizie, se constată că judecătorul nu se
confruntă cu o veritabilă dificultate în interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale în
circumstanțele litigiului dedus judecății. Punctul de vedere al instanței de trimitere conține o
analiză complexă și un examen real al cauzei, o argumentație clară, cu indicarea metodelor de
interpretare utilizate, ceea ce reflectă un raționament logico-juridic asumat și solid al
judecătorului, în cadrul căruia nu sunt identificate dificultăți în procesul de interpretare și
aplicare a legii în circumstanțele de fapt ale cauzei deduse judecății.
63. Se observă că jurisprudența sumară transmisă de instanțe, prezentată la pct. 47-49 din
prezenta decizie, chiar dacă nu este reprezentată de hotărâri judecătorești definitive, nu relevă
divergențe de practică judiciară, ci, dimpotrivă, reflectă o interpretare și aplicare unitară a
dispozițiilor în discuție în circumstanțe similare, în timp ce posibila opinie divergentă este
335
împărtășită numai la nivel de punct de vedere de judecători din cadrul tribunalelor Galați și
Vaslui, conform celor menționate la pct. 51 din prezenta decizie.
64. Pe de altă parte, se constată că cele două posibile interpretări divergente ale
dispozițiilor din Codul fiscal incidente în perioada raportului juridic ce formează obiectul cauzei
reprezintă în realitate pozițiile divergente pe care se situează părțile diferendului fiscal, respectiv
contribuabilul și organul fiscal.
65. Or, o asemenea situație este întâlnită în cazul tuturor litigiilor, iar rolul instanței este
de a înclina balanța, pe baza raționamentului logico-juridic, în procesul de interpretare și aplicare
a legii, în favoarea uneia dintre părțile litigante, rolul judecătorului fiind tocmai acela de a aplica
legea, pe baza metodelor de interpretare, în circumstanțele concrete ale cauzei deduse judecății.
66. Totodată, în condițiile prezentei sesizări, se observă că dezlegarea ce urmează a fi
dată de Înalta Curte de Casație și Justiție reprezintă chiar soluția ce urmează a fi pronunțată în
litigiul în care a fost formulată sesizarea. Este adevărat că, de regulă, hotărârea pronunțată de
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept anticipează în mare măsură soluția ce
urmează a fi pronunțată în cauza în care este formulată sesizarea, ca o confirmare a legăturii de
dependență între chestiunea de drept și litigiul de fond însă, în speță, reprezintă o veritabilă
dezlegare a litigiului respectiv, prin prisma apărărilor ridicate de către reclamantul în cauză.
67. Este necontestat faptul că și chestiunea de drept ce formează obiectul prezentei
sesizări este susceptibilă de interpretări diferite, situație specifică însă oricărui litigiu dedus
judecății, și poate genera divergențe de jurisprudență, care "constituie, prin natura lor, consecința
inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având
competență în raza lor teritorială", iar "rolul unei instanțe supreme este tocmai să regleze aceste
contradicții de jurisprudență" (CEDO, Hotărârea din 6 decembrie 2007, Beian împotriva
României, pct. 37; Hotărârea din 27 ianuarie 2009, Ștefan și Ștef împotriva României, pct. 32-
33).
68. În speță, chestiunea de drept se rezumă, în esență, la aplicarea dispozițiilor din Codul
fiscal în vigoare în perioada derulării raportului juridic de drept fiscal ce formează obiectul
litigiului în care a fost formulată sesizarea, din perspectiva principiului certitudinii impunerii
instituit prin art. 3 lit. b) din Codul fiscal din 2003, respectiv prin art. 3 lit. b) din Codul fiscal din
2015.
69. În dezlegarea chestiunii de drept un reper solid îl reprezintă, așa cum rezultă
neechivoc și din punctul de vedere al instanței de trimitere, analogia cu raporturile juridice de
drept fiscal în privința cărora Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în Cauza
Salomie. Din această perspectivă, în condițiile existenței unei analogii jurisprudențiale, se poate
afirma că problema de drept nu prezintă o noutate care să ridice judecătorului probleme de
interpretare și aplicare a dispozițiilor legale.
70. În același sens se apreciază că dificultatea în interpretarea și aplicarea dispozițiilor
legale este mult atenuată de observarea evoluției legislative care relevă rațiunea explicită a
legiuitorului, abordare care, de asemenea, este prezentată în opinia instanței de trimitere. Astfel,
chestiunea de drept ar fi putut să fie privită ca prezentând un grad de dificultate anterior intrării
în vigoare a Legii nr. 30/2019, prin prisma riscului apariției unor divergențe de interpretare. Însă,
la momentul actual, modificările și completările aduse prin Legea nr. 30/2019 au valența de a fi
privite ca o confirmare expresă a rațiunii legii cu privire la raportul juridic în discuție. Mai mult
decât atât, intervenția legiuitorului în anul 2019 nu are menirea de a acoperi un vid de
reglementare, ci de a reglementa expres o categorie de tranzacții a căror frecvență în creștere
impunea adaptarea expresă a cadrului legislativ. Acest argument nu încalcă principiul
336
neretroactivității legii civile ori principiul tempus regit actum, întrucât interpretarea și aplicarea
legii nu reprezintă un proces strict formal și rigid temporal, ci se realizează în dinamica relațiilor
sociale și a sistemului legislativ, ca reflectare normativă a rațiunii legiuitorului cu privire la
evoluția în timp a activităților generatoare de venituri, cum este cazul în speță.
71. Dintr-un alt unghi de vedere, raportat la obiectul sesizării, nu se poate susține că
modificarea Codului fiscal din 2015, prin Legea nr. 30/2019, respectiv prin introducerea lit. m)
în cuprinsul art. 114 alin. (2), care încadrează expres veniturile din transferul de monedă virtuală
în categoria veniturilor din alte surse identificate ca fiind impozabile, este de natură a contribui,
retroactiv, la alterarea normei fiscale în forma anterioară completării, prin raportare la cerința
clarității pe care o impune principiul certitudinii impunerii, dat fiind faptul că, în această formă,
enumerarea veniturilor din această categorie nu era exhaustivă, aria acestora nefiind deci limitată
la cele regăsite în cuprinsul literelor a)-l) din același articol, context care nu lasă loc unor
interpretări arbitrare întrucât, într-o manieră rezonabilă, se poate aprecia că norma juridică de
drept fiscal îndeplinește standardele de claritate și predictibilitate, intenția și scopul legiuitorului
fiind de a supune impozitării toate veniturile, cu excepția celor considerate neimpozabile.
72. Varianta legislativă anterioară apariției Legii nr. 30/2019, astfel cum a fost reținută în
precedent, nu exclude, de plano, încadrarea veniturilor din transferul de monedă virtuală în
categoria celor provenind din alte surse, cât timp acestea nu se regăsesc printre cele
neimpozabile în filosofia legii fiscale, situația fiind similară și prin raportare la prevederile art.
78 din Codul fiscal din 2003 care, deși în cuprinsul alin. (1) nu limitează veniturile din alte surse
la cele identificate în cuprinsul literelor a)-h), distinge totuși veniturile din alte surse ca fiind
orice venituri identificate ca fiind impozabile, care nu se încadrează în categoriile prevăzute la
art. 41 lit. a)-h), altele decât veniturile neimpozabile în conformitate cu titlul respectiv, precum și
cele enumerate prin normele metodologice elaborate în aplicarea articolului, astfel cum rezultă
din cuprinsul alin. (2) al aceleiași norme.
73. Ca atare, nu se poate susține fundamentat că legea fiscală, reprezentată atât de Codul
fiscal din 2003, cât și de Codul fiscal din 2015, forma în vigoare până la modificarea și
completarea acestuia prin Legea nr. 30/2019, era neclară sau aptă a conduce la interpretări
arbitrare ori că nu reglementează suficient de precis sau că pur și simplu nu reglementează, o
asemenea abordare fiind contrară metodelor de interpretare gramaticală, logică și sistematică a
dreptului, reprezentând o veritabilă negare a acestuia, în condițiile existenței unui evident cadru
legislativ suficient de clar pentru a nu lăsa loc unor interpretări arbitrare.
74. Astfel, în cauză, nu există o dificultate sporită de interpretare și aplicare a legii care să
justifice angrenarea mecanismului hotărârii prealabile, ci, mai mult, o nevoie neexprimată expres
de validare a unei anumite interpretări și aplicări a dispozițiilor legale. Or, nu acesta este rolul
mecanismului hotărârii prealabile, întrucât există riscul ca, în numele dezideratului de asigurare a
unei practici judiciare unitare, să fie deturnat scopul acestuia.
75. Totodată, se impune a se preciza că, în jurisprudența Completului pentru dezlegarea
unor chestiuni de drept (Decizia nr. 2 din 22 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 178 din 26 februarie 2018, pct. 38 și 42), s-a statuat că:
"(...) punctul de vedere al instanței trebuie să aibă o anumită complexitate și necesită un
examen real al cauzei, respectiv o interpretare proprie a textului normativ supus dezbaterii, ce
urmează a fi reflectat în punctul de vedere al completului, astfel cum acesta este reglementat în
dispozițiile art. 520 din Codul de procedură civilă. Cerința normei impune, totodată, ca punctul
de vedere al instanței să întrevadă explicit care este pragul de dificultate al întrebării și în ce
măsură acesta depășește obligația ordinară a instanței de a interpreta și aplica legea în cadrul
337
soluționării unui litigiu. De asemenea, trebuie să cuprindă o justificare a modului în care
chestiunea de drept care face obiectul sesizării este susceptibilă de interpretări diferite,
necesitând astfel o dezlegare de principiu. (...)
Rolul completului de judecată care inițiază sesizarea este acela de a arăta, sigur și
categoric, norma a cărei interpretare se solicită, caracterul său determinant în soluționarea pe
fond a cauzei, dar și de a evidenția argumentele care susțin caracterul complex sau, după caz,
precar al reglementării, de natură a conduce, în final, la interpretări diferite, precum și a
dificultății completului în a-și însuși o anumită interpretare, demonstrând, în această manieră,
necesitatea de a apela la mecanismul de unificare".
76. Așadar, se poate conchide în sensul că pretinsa problemă de drept supusă interpretării
de către instanța de trimitere nu implică o reală dificultate, în contextul în care dispozițiile legale
indicate în sesizare nu sunt nici lacunare, nici incomplete sau neclare, neexistând astfel riscul
apariției unei practici neunitare.
77. Distinct de această împrejurare, se impune a se reaminti că, în procedura pronunțării
unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție nu se substituie atributului fundamental
al instanțelor, de interpretare și aplicare a legii, ci se limitează la a facilita judecătorului
eliminarea ambiguităților ori dificultăților unor texte de lege, ceea ce nu este cazul în prezenta
procedură. Interpretarea legii fiscale reprezintă o etapă în procesul aplicării acesteia, conținutul
interpretării fiind tocmai stabilirea sensului voinței legiuitorului, exprimată într-o anumită normă
de drept.
78. În consecință, în contextul particular al întrebării formulate de instanța de trimitere,
situația relevată în cuprinsul încheierii de sesizare are caracteristicile unei probleme curente cu
care se confruntă instanțele judecătorești, fiind în atributul exclusiv al acestei instanțe
operațiunea de identificare, interpretare și aplicare a textelor de lege incidente, în raport cu
diferitele circumstanțe ce caracterizează fiecare litigiu și realizarea unui raționament judiciar de
către judecătorul astfel învestit.
79. Prin acest demers, instanța de trimitere solicită practic a se da dezlegare modului de
aplicare a prevederilor art. 78 alin. (2) din Codul fiscal din 2003 și art. 114 alin. (1) din Codul
fiscal din 2015, forma în vigoare anterior modificărilor și completărilor aduse prin Legea nr.
30/2019, prin raportare la principiul fiscal al certitudinii impunerii, la situația de fapt asupra
căreia a fost învestită să se pronunțe ca instanță de recurs, fără însă a observa că astfel de
dezlegări excedează competențelor Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
80. Or, așa cum anterior s-a arătat, dezlegarea ce poate fi dată prin activarea acestui
mecanism trebuie să fie una de principiu, având valențele unei lămuriri asupra conținutului și
finalității textelor de lege supuse interpretării, adică a identifica voința legiuitorului, iar nu
determinarea unui anumit mod de aplicare a reglementării legale la o situație litigioasă pe care
autorul sesizării o consideră complexă.
81. În egală măsură, trebuie subliniat că funcția și rolul instanțelor judecătorești sunt
acelea de a interpreta și aplica legea la cazul concret dedus judecății, spre a-i da acestuia o
rezolvare în raport de norme legale din fondul legislativ activ, iar nu de a sancționa în vreun fel
anumite politici legislative considerate, eventual, de natură a afecta calitatea legii. [...]
338
Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile
"1. În interpretarea şi aplicarea art. 50 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 39/2005
privind cinematografia, noţiunea de «nerespectarea procedurilor prevăzute de prezenta
ordonanţă privind acordarea creditului direct pentru producţie» trebuie interpretată în sensul în
care Comisia de soluţionare a contestaţiilor constituită în cadrul Ministerului Culturii are
atribuţia de a reevalua scenariile proiectelor cinematografice?
2. Art. 50 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 39/2005 privind cinematografia se
poate interpreta în sensul în care participanţii la Concursul de selecţie a proiectelor
cinematografice organizat de Centrul Naţional al Cinematografiei au deschisă calea contestaţiei
în ceea ce priveşte evaluarea propriu-zisă a proiectelor cinematografice (calitate scenariu,
calitate regizor, calitate producător)?
3. Art. 50 din Ordonanţa Guvernului nr. 39/2005 privind cinematografia poate fi
interpretat în sensul în care Comisia de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Ministerului
Culturii are atribuţia de a reevalua scenariile proiectelor cinematografice înscrise în concurs?"
Considerente:
[...] 38. În primul rând, se constată că încheierea de sesizare nu cuprinde expunerea
succintă a obiectului litigiului şi a faptelor pertinente, nu conţine nicio referire la jurisprudenţa
naţională pertinentă, nu prezintă motivele care au determinat instanţa să formuleze sesizarea şi
nu relevă nici punctele de vedere ale părţilor cu privire la sesizarea Înaltei Curţi. Din această
perspectivă, sesizarea nu răspunde cerinţelor menţionate în Ghidul pentru formularea unei
sesizări prealabile în materie civilă, publicat pe pagina de internet a Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie încă din anul 2016 şi a cărui respectare este asigurată de instanţele de trimitere.
39. În acelaşi timp, se constată că art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă prevede
expres că încheierea de sesizare "va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării
potrivit dispoziţiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor".
40. În raport cu neconformităţile menţionate ale actului de sesizare, sesizarea nu
îndeplineşte cerinţele formale prevăzute de dispoziţiile procedurale citate anterior.
41. În contextul în care instanţa de trimitere nu a arătat motivele care, în opinia sa,
justifică sesizarea Înaltei Curţi şi nu şi-a expus punctul de vedere cu privire la chestiunile de
drept în discuţie, nu se poate aprecia cu privire la caracterul veritabil al problemelor de drept a
căror lămurire se solicită. Astfel, în sensul reperelor jurisprudenţiale menţionate anterior, în speţă
nu se poate aprecia cu privire la motivele care justifică angrenarea mecanismului procedural al
hotărârii prealabile, care vizează "caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de
natură a conduce, în final, la interpretări diferite, precum şi dificultatea completului în a-şi însuşi
o anumită interpretare".
42. Pe de o parte, din practica judiciară singulară transmisă de instanţe - hotărârea
menţionată la pct. 29 din prezenta decizie - se constată că instanţa respectivă nu s-a confruntat cu
o problemă complexă de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor în discuţie.
43. Pe de altă parte, este de observat că cele două posibile interpretări divergente ale
dispoziţiilor art. 50 din Ordonanţa Guvernului nr. 39/2005 reprezintă în realitate poziţiile
divergente pe care se situează părţile litigiului.
44. Or, o asemenea situaţie este întâlnită în cazul tuturor litigiilor, iar rolul instanţei este
de a înclina balanţa, pe baza raţionamentului logico-juridic, în procesul de interpretare şi aplicare
339
a legii, în favoarea uneia dintre părţile litigante, rolul judecătorului fiind tocmai acela de a aplica
legea, pe baza metodelor de interpretare, în circumstanţele concrete ale cauzei deduse judecăţii.
45. În acest context nu se poate reţine o dificultate reală de interpretare şi aplicare a legii
care să justifice angrenarea mecanismului hotărârii prealabile, ci, mai degrabă, o nevoie
neexprimată expres de validare a unei anumite interpretări şi aplicări a dispoziţiilor legale. Or, nu
acesta este rolul mecanismului hotărârii prealabile, întrucât există riscul ca, în numele
dezideratului de asigurare a unei practici judiciare unitare, să fie deturnat scopul acestuia.
46. Distinct de această împrejurare, se impune a se reaminti că, în procedura pronunţării
unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu se substituie atributului fundamental
al instanţelor, de interpretare şi aplicare a legii, ci se limitează la a facilita judecătorului
eliminarea ambiguităţilor ori dificultăţilor unor texte de lege, ceea ce nu este cazul în prezenta
procedură.
47. În contextul particular al întrebării formulate de instanţa de trimitere, situaţia relevată
în cuprinsul încheierii de sesizare are caracteristicile unei probleme curente cu care se confruntă
instanţele judecătoreşti, fiind în atributul exclusiv al acestei instanţe operaţiunea de identificare,
caracterizează fiecare litigiu, şi realizarea unui raţionament judiciar de către judecătorul astfel
învestit. [...]
Soluția: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Cluj - Secţia a
III-a contencios administrativ şi fiscal, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru
dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:
"1. Dacă art. 6 din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes
public, în care este menţionat termenul «persoane», se referă şi la societăţile civile simple
menţionate la art. 1.892 din Codul civil, respectiv societatea civilă de avocaţi, reglementată în
condiţiile legii speciale, care nu are personalitate juridică, nefiind un subiect de drept distinct.
2. În cazul în care răspunsul la prima întrebare este unul afirmativ, solicităm a se statua
dacă prezintă relevanţă principiul specializării capacităţii de folosinţă pentru partea care
solicită comunicarea informaţiilor publice - societate civilă de avocaţi fără personalitate
juridică."
Considerente:
[...] 42. În analiza condiţiilor de admisibilitate a prezentei sesizări se observă că instanţa
de trimitere, în cuprinsul punctului de vedere exprimat cu privire la chestiunea de drept supusă
dezlegării, prezentat la pct. 17-26 din prezenta decizie, nu prezintă interpretările diferite pe care
aceasta le poate suscita şi obstacolele care au împiedicat-o ca, în îndeplinirea obligaţiei
instanţelor judecătoreşti de a interpreta şi aplica legea în cadrul soluţionării unui litigiu, să decidă
asupra interpretării corecte. Altfel spus, încheierea de sesizare nu cuprinde o motivare completă a
îndeplinirii condiţiei de admisibilitate referitoare la existenţa unei chestiuni de drept reale,
nefiind suficientă prezentarea punctului de vedere al completului de judecată asupra acestei
chestiuni, fără o expunere a punctului/punctelor de vedere alternativ/alternative şi a dificultăţii de
a discerne între acestea.
43. Totodată, se constată că instanţa învestită cu soluţionarea litigiului în care a fost
formulată sesizarea a identificat în mod corect dispoziţiile legale incidente - art. 31 alin. (1) din
340
Constituţie, art. 206 alin. (2), art. 1.890 şi art. 1892 din Codul civil, art. 6 alin. (1) din Legea nr.
544/2001, art. 6 alin. (2) lit. b) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000, art. 196 din Statutul
profesiei de avocat -, acesteia revenindu-i, astfel cum s-a arătat mai sus, sarcina de a interpreta şi
aplica legea în circumstanţele cauzei cu care este învestită. Opiniile teoretice exprimate de
anumite instanţe (pct. 32 şi 34 din prezenta decizie) nu fac referire la concluzia ce rezultă din
interpretarea coroborată a prevederilor art. 1.892 din Codul civil şi art. 6 alin. (1) din Legea nr.
544/2001.
44. Cadrul legal expus de instanţa de trimitere nu reflectă existenţa unor norme
îndoielnice, imperfecte, lacunare sau neclare, apte să suscite interpretări diferite, prefigurate sau
deja consacrate, de natură a conferi chestiunii de drept în discuţie caracteristicile unei veritabile
şi serioase probleme de drept care conturează riscul iminent al apariţiei unei practici judiciare
neunitare.
45. Din această perspectivă se observă, pe de o parte, că problema de drept în discuţie s-a
ivit în faţa aceloraşi instanţe de fond şi de recurs (Tribunalul Cluj - Secţia mixtă de contencios
administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale şi Curtea de Apel Cluj - Secţia a
III-a contencios administrativ şi fiscal), toate celelalte curţi de apel comunicând că nu a fost
identificată practică judiciară în privinţa chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării
(conform celor arătate la pct. 28-31 din prezenta decizie).
46. Pe de altă parte, se constată că jurisprudenţa sumară, provenind de la aceeaşi instanţă
de fond (Tribunalul Cluj - Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de
muncă şi asigurări sociale), prezentată la pct. 29-30 din prezenta decizie, reflectă o dezlegare
unitară dată chestiunii de drept care face obiectul sesizării, ceea ce conduce la concluzia că
judecătorul de primă instanţă nu s-a confruntat cu dificultăţi ori obstacole în interpretarea şi
aplicarea dispoziţiilor legale în condiţiile litigiului dedus judecăţii.
47. În condiţiile în care curţile de apel nu au comunicat hotărâri judecătoreşti definitive
prin care să fi fost tranşată în mod explicit problema de drept, rezultă că instanţa de trimitere
(Curtea de Apel Cluj - Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal) este prima învestită cu
soluţionarea definitivă a chestiunii de drept. Însă, o atare situaţie nu poate fundamenta per se
existenţa unei veritabile şi dificile probleme de drept care să justifice angrenarea mecanismului
hotărârii prealabile, caracterizat de elementele expuse în precedent. Din această perspectivă se
cuvine a fi avut în vedere că, întrucât Curtea de Apel Cluj urmează să tranşeze definitiv, pentru
prima dată, problema de drept în discuţie, revine acestei instanţe obligaţia de a asigura o practică
judiciară unitară, în raza sa de competenţă, împrejurare care invalidează, cel puţin ipotetic,
iminenţa riscului apariţiei unei jurisprudenţe neunitare, care să justifice recurgerea la mecanismul
hotărârii prealabile.
48. În acelaşi sens, împrejurarea că la nivelul Tribunalului Cluj hotărârile comunicate
reflectă o practică unitară (aşa cum s-a arătat la pct. 47 din prezenta decizie) coroborată cu faptul
că la nivelul Curţii de Apel Cluj nu a fost pronunţată nicio hotărâre definitivă cu privire la
problema în discuţie nu relevă existenţa unor puncte de vedere divergente la nivelul instanţei de
sesizare, ca premisă a iminenţei ivirii unei practici judiciare neunitare.
49. Totodată, în contextul în care dispoziţiile legale incidente (expuse în motivarea
încheierii de sesizare) sunt clare şi lipsite de echivoc, dezlegarea problemei de drept se rezumă la
îndeplinirea rolului fundamental ce revine judecătorului de a soluţiona cauza prin mecanismele
de interpretare şi aplicare a actelor normative la circumstanţele litigiului dedus judecăţii. [...]
341
Soluția: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Dolj - Secţia
contencios administrativ şi fiscal, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru
"- Legea aplicabilă stabilirii dreptului copilului aflat în situaţia prevăzută de art. 5 alin.
(7) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din
motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor
deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, astfel cum a fost modificat prin Legea nr.
130/2020, este cea în vigoare la momentul formulării cererii de către copil sau cea de la data
soluţionării cererii de către agenţia judeţeană de plăţi şi inspecţie socială, respectiv forma
modificată prin Legea nr. 232/2020?
- Dispoziţiile art. 5 alin. (7) din Decretul-lege nr. 118/1990, în forma modificată prin
Legea nr. 232/2020, se interpretează în sensul că dreptul copilului se va stabili prin reanalizarea
dreptului părintelui la data depunerii cererii de către copil, urmând a se analiza dacă părintele
s-ar afla la data depunerii cererii de către copil în una dintre situaţiile prevăzute de art. 1 alin.
(1) lit. a) -f) din Decretul-lege nr. 118/1990 şi dacă la acel moment ar întruni condiţiile
prevăzute de acest act normativ pentru a beneficia de indemnizaţie sau se va ţine cont de
încadrarea părintelui în una dintre situaţiile prevăzute de art. 1 alin. (1) lit. a) -f) din Decretul-
lege nr. 118/1990, stabilită printr-o hotărâre emisă anterior pe numele său, şi de faptul că
hotărârile emise anterior datei de 31 iulie 1997 sunt acte administrative cu caracter
jurisdicţional, care nu pot fi revocate conform deciziilor Curţii Constituţionale nr. 55/2000 şi nr.
56/2000?".
Considerente:
[...] 30. (...) rezultă neîndoielnic din conţinutul încheierii completului de judecată
caracterul deficitar al sesizării, sesizare care cuprinde o expunere incompletă, extrem de sumară
şi neargumentată a problematicilor puse în discuţie, fiind dificil de identificat raţiunile care l-au
determinat pe titularul sesizării să aprecieze că este necesară intervenţia instanţei supreme prin
intermediul mecanismului hotărârii prealabile.
31. Totodată, în ceea ce priveşte caracterul real şi veritabil al chestiunilor de drept, se
constată că instanţa care a formulat sesizarea nu a prezentat considerente care să susţină
dificultatea problemelor de drept în discuţie. Mai mult decât atât, în punctul de vedere pe care l-a
exprimat (paragrafele 9 şi 10 din prezenta decizie), completul de judecată nu numai că nu a
relevat existenţa unor impedimente în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale, ci a arătat
categoric care este opinia sa în privinţa chestiunilor supuse dezlegării.
32. În acelaşi timp, instanţa de trimitere nu a prezentat interpretările diferite ale cadrului
legal şi nici obstacolele pe care le întâmpină în îndeplinirea obligaţiei ce îi revine de a identifica,
interpreta şi aplica legea în soluţionarea litigiului cu care este învestită. A omis de asemenea să
examineze dacă şi în ce sens există jurisprudenţă relevantă, din conţinutul sesizării rezultând că
opiniile divergente sunt, de fapt, susţinerile formulate de părţile litigiului, situate pe poziţii
procesuale antagonice.
33. Altfel spus, încheierea de sesizare nu cuprinde o motivare a îndeplinirii condiţiei de
admisibilitate referitoare la existenţa unei chestiuni de drept reale şi veritabile, nefiind suficientă
prezentarea punctului de vedere al completului de judecată - şi acesta neargumentat - fără o
expunere a perspectivelor alternative şi a dificultăţii de a discerne între acestea.
342
34. Considerentele de la punctul anterior îşi găsesc suport în jurisprudenţa constantă a
Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, jurisprudenţă necesar a fi cunoscută de
altfel la nivelul instanţelor care se găsesc în situaţia de a formula astfel de sesizări (Decizia nr. 2
din 22 ianuarie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 februarie
2018, paragrafele 38 şi 42) şi în care s-au reţinut următoarele: "(...) punctul de vedere al instanţei
trebuie să aibă o anumită complexitate şi necesită un examen real al cauzei, respectiv o
interpretare proprie a textului normativ supus dezbaterii, ce urmează a fi reflectat în punctul de
vedere al completului, astfel cum acesta este reglementat în dispoziţiile art. 520 din Codul de
procedură civilă. Cerinţa normei impune ca punctul de vedere al instanţei să întrevadă explicit
care este pragul de dificultate al întrebării şi în ce măsură acesta depăşeşte obligaţia ordinară a
instanţei de a interpreta şi aplica legea în cadrul soluţionării unui litigiu. De asemenea, trebuie să
cuprindă o justificare a modului în care chestiunea de drept care face obiectul sesizării este
susceptibilă de interpretări diferite, necesitând astfel o dezlegare de principiu. (...)".
35. Referitor la prima întrebare adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - vizând "legea
aplicabilă stabilirii dreptului copilului aflat în situaţia prevăzută de art. 5 alin. (7) din Decretul-
lege nr. 118/1990 (...), astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 130/2020" - se observă că
sesizarea are ca scop identificarea actului normativ aplicabil în cauză, şi nu lămurirea unei
chestiuni de drept sub aspectul interpretării dispoziţiilor legale incidente.
36. Aşadar, instanţa de trimitere, expunând un context factual pe care îl consideră atipic,
solicită Înaltei Curţi să identifice actul normativ pe care trebuie să îl aplice în soluţionarea cauzei
pe fond: "legea aplicabilă (...) este cea în vigoare la momentul formulării cererii de către copil
sau cea de la data soluţionării cererii de către agenţia judeţeană de plăţi şi inspecţie socială,
respectiv forma modificată prin Legea nr. 232/2020?"
37. Dilema juridică a instanţei de trimitere a fost generată de faptul că Decretul-lege nr.
118/1990 a suferit modificări legislative succesive, ultimele două fiind prin Legea nr. 130/2020
şi, respectiv, prin Legea nr. 232/2020, astfel încât, între data la care reclamantul a formulat
cererea în condiţiile art. 5 alin. (7) din actul normativ şi data soluţionării administrative a acesteia
de către AJPIS Dolj, norma legală a fost modificată. Acest aspect a fost în măsură să suscite
judecătorului învestit cu soluţionarea cauzei dificultăţi în a distinge care este forma legislativă a
dispoziţiilor art. 5 alin. (7) din Decretul-lege nr. 118/1990 aplicabilă în cauză: cea prevăzută de
Legea nr. 130/2020 sau cea introdusă prin Legea nr. 232/2020.
38. Ignorând dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă care reglementează
condiţiile în care poate solicita intervenţia instanţei supreme prin intermediul mecanismului
hotărârii prealabile, instanţa de trimitere constată în mod total eronat că se află în faţa unei
chestiuni de drept reale şi veritabile atunci când, învestită fiind cu soluţionarea unei cauze,
trebuie să stabilească cadrul legal aplicabil. Or, identificarea normei de drept incidente şi
totodată redarea conţinutului acesteia constituie nu doar atributul exclusiv, ci şi obligaţia
instanţei de trimitere atunci când formulează sesizarea.
39. În acest sens se impune a se preciza că în jurisprudenţa Completului pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept s-a statuat că: "Rolul completului de judecată care iniţiază
sesizarea este acela de a arăta, sigur şi categoric, norma a cărei interpretare se solicită, caracterul
său determinant în soluţionarea pe fond a cauzei, dar şi de a evidenţia argumentele care susţin
caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de natură a conduce în final la
interpretări diferite, precum şi a dificultăţii completului în a-şi însuşi o anumită interpretare,
demonstrând în această manieră necesitatea de a apela la mecanismul de unificare" (Decizia nr. 2
343
din 22 ianuarie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 februarie
2018, paragraful 42).
40. În concret, situaţia expusă de titularul sesizării pune în discuţie modalitatea de
aplicare a unui principiu de drept, respectiv a principiului aplicării legii civile în timp, în ipoteza
unor modificări legislative succesive. Este o chestiune de altfel obişnuită cu care se confruntă în
mod permanent instanţele judecătoreşti şi care în niciun caz nu constituie o problematică izvorâtă
dintr-o normă deficitară, imperfectă care să aibă aptitudinea de a genera dificultăţi de
interpretare, întrucât "asemenea operaţiuni de interpretare şi de aplicare a unor dispoziţii legale şi
principii de drept, la diferite circumstanţe care caracterizează fiecare litigiu, nu pot fi atribuite
Completului pentru dezlegarea unor probleme de drept" (Decizia nr. 48 din 14 octombrie 2019 a
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 936 din 21 noiembrie 2019, paragraful
49, ultimul alineat).
41. Dincolo de faptul că modul în care a fost formulată prima întrebare este contradictoriu
şi lipsit de rigoare, se constată că cele enunţate în sesizare reflectă lipsa de dificultate în tranşarea
acestei chestiuni supuse dezbaterii. Instanţa de trimitere indică, în expunerea propriului punct de
vedere, un răspuns neechivoc - "actul normativ aplicabil stabilirii dreptului copilului aflat în
situaţia prevăzută de art. 5 alin. (7) din Decretul-lege nr. 118/1990, astfel cum a fost modificat
prin Legea nr. 130/2020, este cel în vigoare la momentul formulării cererii de către acesta"- fără
să releve alte posibile variante de interpretare, corelativ cu eventualele impedimente întâmpinate
în încercarea de a decela între acestea.
42. Pe de altă parte, astfel cum rezultă din expunerea de la paragraful 13 din prezenta
decizie, practica judiciară transmisă de instanţe este unitară, în sensul că legea aplicabilă este cea
în vigoare la momentul formulării cererii de către copil, interpretare concordantă şi cu punctele
de vedere exprimate de instanţe. Se observă aşadar că, deşi problema supusă dezbaterii nu a
generat o jurisprudenţă foarte bogată, aceasta este constituită din hotărâri definitive care nu
evidenţiază divergenţe, ci, dimpotrivă, reflectă aceeaşi modalitate de identificare a legii
aplicabile, în situaţii similare.
43. Or, cât timp există o jurisprudenţă unitară, iar din sesizarea formulată nu transpare
vreo îndoială reală cu privire la posibilitatea de a aplica această jurisprudenţă, ci doar nevoia
instanţei de trimitere de confirmare sau de infirmare a unei anumite modalităţi de stabilire a
dispoziţiilor legale incidente în cauză, nu subzistă niciun fel de justificare în declanşarea
mecanismului hotărârii prealabile, rolul acestuia fiind de a preîntâmpina apariţia unei practici
judiciare neunitare, şi nu de a tranşa în concret asupra aspectelor litigioase aflate pe rolul
instanţei.
44. Referitor la cea de-a doua întrebare - vizând modul de interpretare a dispoziţiilor art.
5 alin. (7) din Decretul-lege nr. 118/1990, în forma modificată prin Legea nr. 232/2020, în sensul
că stabilirea drepturilor copilului trebuie realizată fie prin reanalizarea dreptului părintelui, fie în
raport cu drepturile părintelui stabilite printr-o hotărâre anterioară - se constată de asemenea că
practica judiciară transmisă de instanţe (prezentată la paragraful 14 din prezenta decizie) este
unitară, statuând că dreptul copilului se va determina în raport cu drepturile părintelui, astfel cum
au fost stabilite prin hotărârea anterioară, act administrativ cu caracter jurisdicţional care nu
poate fi revocat, aşa cum s-a statuat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale (deciziile nr. 55/2000
şi nr. 56/2000).
344
45. Contextul factual al cauzei vizează situaţia în care, în privinţa autorului decedat al
reclamatului, a fost emisă anterior datei de 31 iulie 1997 o hotărâre de încadrare în prevederile
uneia dintre dispoziţiile art. 1 alin. (1) sau (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, devenită definitivă
prin necontestare şi cu privire la care Curtea Constituţională a stabilit că nu mai poate fi revocată
sau revizuită.
46. În concret, se constată că ceea ce consideră instanţa de trimitere că trebuie lămurit
este dacă, în aplicarea dispoziţiilor art. 5 alin. (7) din Decretul-lege nr. 118/1990, în forma
modificată prin Legea nr. 232/2020, dreptul reclamantului se va determina prin raportare la cel al
autorului său, astfel cum a fost stabilit prin hotărâre, sau prin reanalizarea acestuia la data
formulării cererii de către reclamant, titularul sesizării opinând diferit de practica judiciară
unitară pentru cea de-a doua ipoteză.
47. Interpretarea contrară jurisprudenţei consacrate, în sensul că drepturile copilului se
stabilesc prin reanalizarea, în toate cazurile, a dreptului părintelui la data formulării cererii de
către copil, a fost însuşită doar de unele dintre instanţele care au transmis un punct de vedere şi
doar la nivel de opinie juridică, nesusţinută de practică judiciară, aşa cum rezultă din cele expuse
la paragraful 15 din prezenta decizie.
48. Simpla exprimare a unei opinii diferite nu justifică însă în mod necesar concluzia că
problema de drept ar ridica dificultăţi reale de interpretare a dispoziţiilor legale incidente şi ar
reprezenta o veritabilă chestiune de drept.
49. Aşadar, împrejurarea menţionată la paragraful 47 nu este în măsură să ne determine a
considera că este îndeplinită cerinţa de admisibilitate referitoare la gradul ridicat de dificultate a
chestiunii de drept respective. Sub acest aspect, în contextul practicii judiciare menţionate la
paragraful 14 din prezenta decizie, rezultă că instanţele nu au întâmpinat dificultăţi în
interpretarea dispoziţiilor art. 5 alin. (7) din Decretul-lege nr. 118/1990. Faptul că există opinii
(prezentate la paragraful 15 din prezenta decizie), printre care şi cea a instanţei de trimitere,
exprimate în sens contrar nu este suficient pentru a considera că suntem în prezenţa unei
chestiuni de drept cu grad ridicat de dificultate, cu atât mai mult cu cât s-a conturat deja o
jurisprudenţă unitară cu privire la această chestiune de drept.
50. Potrivit celor expuse în precedent, se constată că la momentul prezentei sesizări
chestiunile de drept supuse dezlegării fac obiectul unei practici judiciare unitare (prezentate la
paragrafele 13 şi 14 din prezenta decizie), astfel că nu se poate aprecia că prezintă un grad ridicat
de dificultate care să justifice îndeplinirea cerinţei analizate din perspectiva admisibilităţii
sesizării.
51. Distinct de această împrejurare, se mai impune şi analiza existenţei legăturii de
cauzalitate dintre norma indicată în sesizare şi soluţionarea cauzei pe fond. Un prim aspect ce
trebuie arătat este acela că din punctul II al încheierii de sesizare, dar şi din înscrisurile ataşate
acesteia rezultă neîndoielnic faptul că reclamantul îşi întemeiază cererea pe dispoziţiile art. 5
alin. (6) şi (8) din Decretul-lege nr. 118/1990 şi toată procedura administrativă şi ulterior cea
judiciară s-au desfăşurat în limitele învestirii, deci circumscris acestor dispoziţii legale. Însă
ambele întrebări formulate în cadrul sesizării de către instanţa de trimitere se referă la dispoziţiile
art. 5 alin. (7) din Decretul-lege nr. 118/1990, norme de a căror interpretare nu depinde
52. Pe de altă parte, este de observat că la prima întrebare opinia instanţei de trimitere
(concordantă şi cu practica judiciară unitară) este aceea că în cauză se aplică dispoziţiile art. 5
alin. (7) din Decretul-lege nr. 118/1990 în forma în vigoare la data formulării cererii de către
copil, respectiv cea modificată prin Legea nr. 130/2020. Cea de a doua întrebare vizează
345
interpretarea aceloraşi dispoziţii, însă în forma modificată prin Legea nr. 232/2020, apreciindu-se
în consecinţă că aceasta din urmă ar fi legea incidentă.
53. Or, prin raportare la obiectul cauzei, soluţia pe fond depinde de modul de interpretare
a dispoziţiilor art. 5 alin. (7) din Decretul-lege nr. 118/1990, în forma modificată prin Legea nr.
130/2020, legea în vigoare la data la care reclamantul a formulat cererea privind stabilirea
drepturilor conferite de Decretul-lege nr. 118/1990, şi nu în forma modificată prin Legea nr.
232/2020, a căror interpretare o solicită completul de judecată.
54. În ceea ce priveşte a cincea condiţie de admisibilitate, anume ca problema de drept a
cărei lămurire se solicită să fie nouă, în contextul practicii judiciare prezentate la paragrafele 13
şi 14 din prezenta decizie, se constată că ambele chestiuni de drept în discuţie fac obiectul unei
jurisprudenţe unitare. Prin urmare, nu se poate reţine existenţa elementului de noutate, care să
justifice admisibilitatea sesizării cât timp în practică au fost soluţionate definitiv cauze similare,
iar jurisprudenţa a atins un anumit grad de cristalizare.
55. Este eronată aprecierea instanţei de trimitere în sensul că noutatea derivă exclusiv din
împrejurarea că asupra chestiunilor de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu ar fi statuat
printr-o altă hotărâre şi nici nu fac obiectul unui recurs în interesul legii aflat în curs de
soluţionare.
56. Stabilirea caracterului de noutate a unei problematici presupune în mod necesar
verificarea jurisprudenţei recente a instanţelor judecătoreşti, jurisprudenţă din care să rezulte
modalitatea diferită de interpretare a normei de drept. Altfel spus, noutatea se atenuează pe
măsură ce se conturează o jurisprudenţă coerentă rezultată dintr-o interpretare corespunzătoare a
legii, opiniile juridice diferite neputând reprezenta un argument suficient pentru declanşarea
mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile
57. În altă ordine de idei, în conţinutul întrebării titularul sesizării include, aşa cum s-a
arătat la paragraful 45 din prezenta decizie, repere factuale concrete, neprevăzute în conţinutul
normei şi în raport cu care înţelege să solicite Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept să realizeze interpretarea. Se referă astfel instanţa la existenţa în favoarea părintelui
reclamantului a unei hotărâri privind recunoaşterea drepturilor cuvenite, emisă de pârâtă anterior
datei de 31 iulie 1997, hotărâre care în jurisprudenţa Curţii Constituţionale (indicată la pct. VIII
din prezenta decizie) are caracterul unui act administrativ jurisdicţional care nu mai poate fi
revocat sau revizuit.
58. Conţinând astfel de indicii faptice, întrebarea are ca scop determinarea modului de
aplicare a dispoziţiilor legale indicate la situaţia litigioasă expusă în actul de sesizare, şi nu
lămurirea conţinutului şi finalităţii textelor de lege supuse interpretării. Prin acest demers,
instanţa de trimitere solicită practic a se da o dezlegare modului de aplicare a prevederilor art. 5
alin. (7) din Decretul-lege nr. 118/1990, în forma în vigoare ulterior modificărilor aduse prin
Legea nr. 232/2020, prin raportare la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, la situaţia de fapt
asupra căreia a fost învestită să se pronunţe, fără a observa că astfel de dezlegări excedează
competenţelor Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. [...]
346
Soluția: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Alba Iulia -
Secţia de contencios administrativ şi fiscal, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile
"Cum se interpretează şi se aplică prevederile art. 76 alin. (2) lit. k) şi art. 76 alin. (4) lit.
h) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, care dispun că indemnizaţiile şi orice alte sume
de aceeaşi natură, altele decât cele acordate pentru acoperirea cheltuielilor de transport şi
cazare, primite de salariaţi, potrivit legii, pe perioada detaşării în străinătate în interesul
serviciului, nu constituie venit impozabil în limita plafonului stabilit, în cazul indemnizaţiilor
specifice detaşării care sunt considerate parte a salariului minim, conform prevederilor art. 9
din Legea nr. 344/2006 privind detaşarea salariaţilor în cadrul prestării de servicii
transnaţionale?"
Considerente:
[...] 43. În primul rând, cu referire la caracterul de noutate al chestiunii de drept în
discuţie, se observă, pe de o parte, că dispoziţiile legale supuse interpretării nu reprezintă noutăţi
în fondul legislativ şi nu reglementează inovaţii juridice, ci se referă la instituţii juridice
arhicunoscute, precum delegarea/detaşarea, indemnizaţiile aferente acestora şi regimul fiscal
aplicabil veniturilor din salarii şi asimilate acestora. Sub acest aspect se observă că dispoziţiile
supuse interpretării au făcut obiectul analizei în practica judiciară atât la nivelul Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, cât şi la nivelul curţilor de apel, conform celor arătate la pct. VI din prezenta
decizie.
44. Astfel, rezultă că problema de drept în discuţie nu prezintă un caracter de noutate, iar
instanţele care au pronunţat hotărâri în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor ce formează
obiectul sesizării nu s-au confruntat cu dificultăţi de o manieră care să le determine să recurgă la
mecanismul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri
prealabile.
45. Totodată, în ceea ce priveşte caracterul real şi veritabil al chestiunii de drept, se
constată că instanţa care a formulat sesizarea nu a expus argumente care să susţină gradul ridicat
de dificultate a problemelor de drept în discuţie. Dimpotrivă, se observă că, în punctul de vedere
pe care l-a exprimat, prezentat la pct. V din prezenta decizie, instanţa de trimitere nu numai că nu
a relevat existenţa unor dificultăţi în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor incidente, ci a expus
opinia sa în privinţa chestiunii de drept supuse dezlegării, prezentând o argumentaţie consistentă
fundamentată pe legislaţia naţională şi pe legislaţia şi jurisprudenţa Uniunii Europene.
46. În consecinţă, se reţine că încheierea de sesizare nu reflectă dificultatea chestiunii de
drept prin raportare la existenţa unor interpretări diferite ori la obstacolele pe care instanţa le
întâmpină în interpretarea legii şi aplicarea acesteia la circumstanţele de fapt şi de drept ale
litigiului cu care este învestită, prin prisma unui eventual caracter îndoielnic, imperfect, lacunar
sau neclar al dispoziţiilor incidente raportului juridic dedus judecăţii.
47. Argumentele de la punctul anterior îşi găsesc suport în jurisprudenţa Completului
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (Decizia nr. 2 din 22 ianuarie 2018, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 februarie 2018, paragrafele 38 şi 42), în
care s-a reţinut că dispoziţiile art. 520 din Codul de procedură civilă impun cerinţa ca: "punctul
de vedere al instanţei să întrevadă explicit care este pragul de dificultate al întrebării şi în ce
măsură acesta depăşeşte obligaţia ordinară a instanţei de a interpreta şi aplica legea în cadrul
soluţionării unui litigiu. De asemenea, trebuie să cuprindă o justificare a modului în care
347
chestiunea de drept care face obiectul sesizării este susceptibilă de interpretări diferite,
necesitând astfel o dezlegare de principiu. (...) Rolul completului de judecată care iniţiază
sesizarea este acela (...) de a evidenţia argumentele care susţin caracterul complex sau, după caz,
precar al reglementării, de natură a conduce, în final, la interpretări diferite, precum şi a
dificultăţii completului în a-şi însuşi o anumită interpretare, demonstrând, în această manieră,
necesitatea de a apela la mecanismul de unificare".
48. Din observarea jurisprudenţei comunicate de instanţe se constată că există un punct de
vedere unitar cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor supuse interpretării în cauză, la
calificarea juridică şi fiscală a sumelor acordate pentru transport, cazare şi masă, cu titlu de
indemnizaţie de detaşare sau cu altă destinaţie, precum şi a celor referitoare la regimul fiscal
aplicabil acestor categorii de sume în funcţie de scopul concret al cheltuielilor pe care sunt
destinate să le acopere.
49. În esenţă, interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale ce formează obiectul sesizării
şi a celorlalte prevederi incidente presupun corecta calificare a raportului juridic de muncă şi, în
subsidiar, a naturii juridice a sumelor acordate angajaţilor în scopul determinării regimului fiscal
aplicabil.
50. În acelaşi sens se observă că, în jurisprudenţa comunicată de instanţe, chestiunile
deduse judecăţii nu au vizat interpretări diferite ale textelor de lege incidente, ci împrejurări de
fapt diferite care atrag incidenţa unor texte diferite de lege. În raport cu elementele raporturilor
juridice deduse judecăţii, instanţele au avut de rezolvat chestiuni referitoare la calificarea juridică
a raporturilor juridice sub aspectul corectei încadrări a situaţiei de fapt în ipoteza
delegării/detaşării/desfăşurării activităţii în mod obişnuit în străinătate şi, subsecvent, sub
aspectul calificării sumelor acordate angajaţilor cu titlu de diurnă, cheltuieli de cazare, transport
sau masă ori ca salariu acordat pentru munca prestată.
51. Aşadar, dezlegarea chestiunii de drept nu implică o reală dificultate, ci se rezumă la
calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, ca atribut fundamental ce revine
instanţei în procesul de interpretare şi aplicare a legii în circumstanţele litigiului, operaţiune care
nu poate fi realizată pe calea mecanismului hotărârii prealabile, care se limitează la a facilita
judecătorului eliminarea ambiguităţilor ori dificultăţilor unor texte de lege, ceea ce nu este cazul
în prezenta procedură.
52. În condiţiile expuse se consideră că situaţia relevată în cuprinsul încheierii de sesizare
are caracteristicile unei probleme curente cu care se confruntă instanţele judecătoreşti, fiind în
atributul exclusiv al instanţei operaţiunea de identificare, interpretare şi aplicare a textelor de
lege în circumstanţele specifice litigiului cu care este învestită. [...]
348
III. Decizii pronunţate în materie penală
Soluţia: Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală,
în Dosarul nr. 1.841/740/2017, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru
„1. Infracţiunea de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri prevăzută de art.
275 alin. (1) din Codul penal are ca situaţie premisă existenţa unei proceduri judiciare deja
începute?
2. Poate fi subiect activ al infracţiunii de sustragere sau distrugere de probe ori de
înscrisuri în modalitatea prevăzută de art. 275 alin. (1) din Codul penal autorul faptei prevăzute
de legea penală ce face obiectul procesului penal în care urmau să fie folosite înscrisurile ori
mijloacele materiale de probă presupus a fi sustrase sau distruse?”
Stabileşte că:
1. Infracţiunea de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri, prevăzută de art.
275 alin. (1) din Codul penal, are ca situaţie premisă existenţa unei proceduri judiciare
începute.
2. Autorul faptei prevăzute de legea penală ce face obiectul procesului penal în care sunt
folosite înscrisurile ori mijloacele materiale de probă poate fi subiect activ al infracţiunii de
sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri în modalitatea prevăzută de art. 275 alin.
(1) din Codul penal.
Considerente:
[...] Infracţiunea de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri, prevăzută de art.
275 alin. (1) din Codul penal, face parte din categoria infracţiunilor contra înfăptuirii justiţiei,
fiind reglementată în cuprinsul titlului IV - Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei din partea
specială a Codului penal.
Conţinutul legal al infracţiunii constă în sustragerea, distrugerea, reţinerea, ascunderea ori
alterarea de mijloace materiale de probă sau de înscrisuri, în scopul de a împiedica aflarea
adevărului într-o procedură judiciară.
Din textul art. 275 alin. (1) din Codul penal şi din amplasarea acestuia în sistematizarea
Codului penal reiese că valoarea socială protejată prin intermediul normei penale (obiectul
juridic) constă în relaţiile sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei, care implică respectarea
strictă a măsurilor privind păstrarea şi circulaţia mijloacelor de probă şi a înscrisurilor necesare
aflării adevărului într-o procedură judiciară.
Obiectul juridic al infracţiunii de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri, dar
şi exprimarea legiuitorului „în scopul de a împiedica aflarea adevărului într-o procedură
judiciară” condiţionează latura obiectivă a infracţiunii de situaţia premisă a declanşării anterioare
a unei proceduri judiciare.
Interpretarea dispoziţiilor art. 275 alin. (1) din Codul penal în sens contrar ar conduce la o
dublă încălcare a dispoziţiilor art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale.
O primă încălcare ar consta în înlăturarea previzibilităţii normei de incriminare, întrucât
sancţionarea penală a sustragerii, distrugerii, reţinerii, ascunderii ori alterării unor obiecte sau
349
documente săvârşită înainte ca acestea să aibă calitatea formală de probe (mijloace de probă sau
înscrisuri) într-o procedură judiciară ar institui o ambiguitate incompatibilă cu art. 7 din
Convenţie, în condiţiile în care ar impune autorului să anticipeze declanşarea unei proceduri
judiciare împotriva sa, în care aceste obiecte ori înscrisuri vor fi probe.
Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului privind art. 7 din
Convenţie, reflectată în Hotărârea din 22 iunie 2000 pronunţată în Cauza Coëme şi alţii
împotriva Belgiei, legea trebuie să definească clar infracţiunile şi pedepsele pe care le reprimă.
Această condiţie este îndeplinită atunci când justiţiabilul poate cunoaşte, din formularea
dispoziţiei relevante şi, dacă este necesar, cu ajutorul interpretării instanţelor referitoare la
aceasta, ce acte şi omisiuni îi angajează răspunderea penală. Noţiunea de „lege” utilizată în art. 7
corespunde aceluiaşi concept care figurează în alte articole ale Convenţiei; ea cuprinde dreptul
de origine atât legislativă, cât şi jurisprudenţială şi implică cerinţe calitative, inclusiv cele ale
accesibilităţii şi previzibilităţii.
În acelaşi sens, în paragraful 30 al Deciziei nr. 732 din 16 decembrie 2014, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 27 ianuarie 2015, Curtea Constituţională a
reţinut următoarele: „Cu privire la principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, «nullum crimen
sine lege, nulla poena sine lege», Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în
jurisprudenţa sa, că garanţiile consacrate de art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale reprezintă o componentă esenţială a supremaţiei
legii şi ocupă un loc primordial în cadrul sistemului de protecţie a drepturilor omului, după cum
atestă faptul că art. 15 din Convenţie nu permite nicio derogare de la aceste garanţii în caz de
război sau de alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii. Aşa cum rezultă din obiectul şi scopul
său, art. 7 paragraful 1 trebuie interpretat şi aplicat în aşa fel încât să se asigure o protecţie
efectivă împotriva urmăririlor şi a condamnărilor penale arbitrare. Noţiunea de «drept» utilizată
în art. 7 paragraful 1, ce corespunde celei de «lege» din cuprinsul altor articole din Convenţie,
înglobează atât prevederile legale, cât şi practica judiciară şi presupune cerinţe calitative,
îndeosebi cele cu privire la accesibilitate şi previzibilitate. (...)”
O a doua încălcare ar deriva din caracterul extensiv al interpretării normei de incriminare,
în defavoarea persoanei acuzate, imprimat de lărgirea înţelesului noţiunii de „procedură
judiciară”, prin includerea şi a perioadei anterioare începerii urmăririi penale.
În Hotărârea din 22 iunie 2000 pronunţată în Cauza Coëme şi alţii împotriva Belgiei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reiterat că, potrivit jurisprudenţei sale, art. 7 consacră
principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege). Dacă acesta
interzice în special extinderea câmpului de aplicare a infracţiunilor existente la faptele care,
anterior, nu constituiau infracţiuni, el prevede, de asemenea, principiul că legea penală nu trebuie
să fie aplicată extensiv în defavoarea persoanei acuzate, de exemplu, prin analogie.
În condiţiile în care legiuitorul se referă la o „procedură judiciară”, ea nu poate fi
înţeleasă decât ca o procedură judiciară existentă, iar interpretarea dispoziţiilor art. 275 alin. (1)
din Codul penal în sensul că norma de incriminare ar putea privi şi o procedură judiciară ce se va
declanşa în viitor echivalează cu o interpretare extensivă in malam partem.
În acest sens, în doctrină s-a arătat că infracţiunea se grefează pe o situaţie premisă, care
constă în existenţa unei proceduri judiciare în care să se folosească înscrisuri şi mijloace
materiale de probă. În absenţa unei astfel de proceduri se va putea pune problema unei alte
infracţiuni - de exemplu, furt (art. 228 din Codul penal), distrugere (art. 253 din Codul penal) sau
sustragere sau distrugere de înscrisuri (art. 259 din Codul penal).
350
Folosirea noţiunilor de „mijloace materiale de probă” şi de „înscrisuri” în cuprinsul
normei de incriminare conduce, de asemenea, la concluzia că situaţia premisă a infracţiunii
prevăzute în art. 275 alin. (1) din Codul penal este reprezentată de o procedură judiciară în curs.
Dispoziţia legală în discuţie este una de trimitere la definiţiile date de lege noţiunilor de
„înscrisuri” sau de „mijloace materiale de probă”. În procesul penal, acestea sunt definite de art.
197, respectiv de art. 198 din Codul de procedură penală, în cuprinsul titlului IV - Probele,
mijloacele de probă şi procedeele probatorii, iar în procesul civil, de art. 265, respectiv de art.
341 din Codul de procedură civilă, în cuprinsul subsecţiunii a 3-a (Probele) a secţiunii a 2-a
(Cercetarea procesului) a capitolului II (Judecata). Or, potrivit dispoziţiilor art. 97 alin. (1) din
Codul de procedură penală, „Constituie probă orice element de fapt (...) care contribuie la aflarea
adevărului în procesul penal”. De asemenea, potrivit alin. (2) lit. e) al aceluiaşi articol, „Proba se
obţine în procesul penal prin următoarele mijloace: (...) e) înscrisuri, (...) mijloace materiale de
probă”. Totodată, conform dispoziţiilor art. 249 din Codul de procedură civilă, „cel care face o
susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească”. Potrivit art. 250 din Codul de procedură
civilă, „Dovada unui act juridic sau a unui fapt se poate face prin înscrisuri, (...) prin mijloacele
materiale de probă, (…).”
A admite că dispoziţiile art. 275 alin. (1) din Codul penal se referă la obiectele care pot
servi la aflarea adevărului şi la lucrurile care servesc la stabilirea unui fapt într-o posibilă
procedură judiciară înseamnă a extinde norma de incriminare la o gamă nelimitată de obiecte şi
de lucruri care pot servi la aflarea adevărului ori la stabilirea unui fapt în proceduri penale şi
extrapenale viitoare şi eventuale. Practic, orice obiect sau lucru poate avea aptitudinea de a servi
la aflarea adevărului sau la stabilirea unui fapt în proceduri judiciare viitoare şi eventuale.
Situaţia este aceeaşi în cazul înscrisurilor, în condiţiile în care orice înscris poate avea vocaţia de
a contribui la aflarea adevărului sau la stabilirea unui act ori fapt juridic în proceduri penale ori
extrapenale viitoare şi eventuale.
Or, o astfel de extindere nelimitată a normei de incriminare ar conduce la ruperea
legăturii dintre infracţiunea de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri şi sfera
infracţiunilor contra înfăptuirii justiţiei şi ar permite aplicarea arbitrară a normei de incriminare.
Aptitudinea unui obiect sau lucru de a servi la aflarea adevărului ori la stabilirea unui fapt, ca şi
vocaţia unui înscris de a contribui la aflarea adevărului sau la stabilirea unui act ori fapt juridic se
raportează la o procedură judiciară începută, ca situaţie premisă care exclude extinderea
nelimitată a normei de incriminare.
În ceea ce priveşte subiectul activ al infracţiunii prevăzute de art. 275 alin. (1) din Codul
penal, acesta poate fi orice persoană.
Norma de incriminare nu exclude răspunderea penală pentru săvârşirea infracţiunii de
sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri a autorului faptei în care mijloacele materiale
de probă sau înscrisurile ar avea aptitudinea de a fi folosite ca probe.
Această concluzie se impune ca urmare a interpretării literale a dispoziţiilor art. 275 din
Codul penal, în cuprinsul cărora legiuitorul nu a introdus nicio condiţie cu privire la subiectul
activ al infracţiunii şi nicio excepţie pentru autorul faptei prevăzute de legea penală care
formează obiectul procesului penal început. O interpretare contrară ar conduce la extinderea în
mod nepermis a cazurilor strict prevăzute de legea penală care conduc la înlăturarea răspunderii
penale. Când legiuitorul a considerat necesar să excludă anumite persoane din sfera subiecţilor
activi ai anumitor infracţiuni a precizat în mod expres acest lucru, aşa cum, de exemplu, a
procedat în cazul infracţiunii de obstrucţionare a justiţiei, prevăzută de art. 271 din Codul penal,
precum şi al infracţiunilor reglementate de art. 266, art. 268, art. 269 şi art. 270 din Codul penal.
351
Astfel, dispoziţiile alin. (2) al art. 271 din Codul penal [care prevăd că „Dispoziţiile alin. (1) nu
se aplică în cazul persoanei urmărite sau judecate pentru infracţiunea care formează obiectul
procesului penal.”] şi cele ale art. 266 alin. (2) şi (3), art. 268 alin. (3), art. 269 alin. (3) şi art.
270 alin. (3) nu au corespondent în cazul infracţiunii prevăzute de art. 275 alin. (1) din Codul
penal.
În plus, dispoziţiile art. 99 alin. (2) din Codul de procedură penală, conform cărora
„suspectul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, nefiind obligat să îşi
dovedească nevinovăţia, şi are dreptul de a nu contribui la propria acuzare”, nu pot constitui
temei pentru înlăturarea răspunderii penale a autorului infracţiunii în care mijloacele de probă
sau înscrisurile sustrase, distruse, reţinute, ascunse ori alterate aveau aptitudinea de a fi folosite
ca probe, grefată pe dreptul acestuia de a nu se autoincrimina.
În conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului privind art. 6 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dreptul suspectului
sau inculpatului de a nu se autoincrimina nu se extinde la utilizarea în procedurile penale a
materialelor care pot fi obţinute de la persoana acuzată prin recurgerea la puteri coercitive, dar
care există independent de voinţa suspectului, cum sunt documentele obţinute în baza unui
mandat, mostre de respiraţie, sânge sau urină şi ţesut uman în scopul testului ADN (Saunders c.
Regatului Unit [MC], § 69; O´Halloran şi Francis c. Regatului Unit [MC], § 47).
În acelaşi sens, în paragrafele 18 şi 19 ale Deciziei nr. 571 din 1 octombrie 2019,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 184 din 6 martie 2020, Curtea
Constituţională a reţinut următoarele:
„18. (...) Prin Decizia din 15 iunie 1999, pronunţată în Cauza Tirado Ortiz şi Santiago
Lozano Martin împotriva Spaniei, (...) Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că, deşi
nu sunt explicit menţionate în art. 6 din Convenţie, dreptul de a tăcea şi cel de a nu se
autoincrimina sunt standarde internaţionale general recunoscute care stau la baza noţiunii de
proces echitabil reglementate prin norma convenţională anterior referită. Raţiunea este, între
altele, de a proteja acuzatul împotriva unor obligaţii incorecte impuse de autorităţi şi de a
contribui în acest fel la evitarea unor erori judiciare şi la îndeplinirea scopurilor art. 6 din
Convenţie. S-a constatat, astfel, că dreptul de a nu se autoincrimina, în special, presupune că într-
un proces penal acuzarea trebuie să dovedească şi să formuleze învinuirea fără a recurge la probe
obţinute prin metode coercitive sau opresive, contrare voinţei acuzatului. În acest sens, dreptul în
discuţie este strâns legat de prezumţia de nevinovăţie prevăzută la paragraful 2 al articolului
analizat.
19. Prin aceeaşi decizie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că dreptul de a
nu se autoincrimina se referă, înainte de toate, la respectarea dorinţei de a tăcea a persoanei
acuzate. Conform legislaţiei din statele membre şi din alte ţări, acest drept nu se extinde şi la
folosirea, în procedurile penale, a materialelor obţinute de la acuzat în virtutea exercitării de către
autorităţi a unor puteri obligatorii care există independent de voinţa inculpatului, cum ar fi
documentele obţinute în urma unei percheziţii, testele de respiraţie, sânge ori urină sau testarea
ţesuturilor pentru stabilirea ADN-ului.”
Or, atât din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, cât şi din
perspectiva jurisprudenţei Curţii Constituţionale, în prezent, nu există o bază convenţională
suficientă pentru a exclude din sfera de aplicare a normei de incriminare prevăzute în art. 275
alin. (1) din Codul penal pe autorul faptei prevăzute de legea penală care sustrage, distruge,
reţine, ascunde ori alterează mijloace materiale de probă sau înscrisuri, în scopul de a împiedica
352
aflarea adevărului în procesul penal început cu privire la fapta prevăzută de legea penală şi/sau
cu privire la autorul acesteia. [...]
Soluţia: Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Braşov - Secţia penală în Dosarul
nr. 9.010/197/2019, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea
chestiunii de drept: „Dacă fapta de a deschide şi utiliza un cont pe o reţea de socializare
deschisă publicului (reţea care nu solicită dovezi din care să reiasă folosirea numelui real de
către deţinătorul unui cont), furnizând ca nume de utilizator numele unei alte persoane şi
introducând date reale vizând această persoană (informaţii, fotografii, imagini video etc.)
realizează condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de fals informatic, prevăzută de art. 325 din
Codul penal, cu referire la cerinţele ca acţiunea de introducere a unor date informatice să fie
realizată fără drept şi, respectiv, să aibă ca rezultat date necorespunzătoare adevărului” şi
stabileşte că:
Fapta de a deschide şi utiliza un cont pe o reţea de socializare deschisă publicului,
folosind ca nume de utilizator numele unei alte persoane şi introducând date personale reale
care permit identificarea acesteia, întruneşte două dintre cerinţele esenţiale ale infracţiunii de
fals informatic prevăzute în art. 325 din Codul penal, respectiv cea ca acţiunea de introducere a
datelor informatice să fie realizată fără drept şi cea ca acţiunea de introducere a datelor
informatice să aibă ca rezultat date necorespunzătoare adevărului.
Considerente:
[...] Analiza din prezenta cauză este circumstanţiată situaţiei în care făptuitorul introduce,
prin crearea unui cont într-o reţea de socializare deschisă publicului, numele şi datele personale
reale ale altei persoane (date care permit identificarea - informaţii, fotografii, imagini video) fără
acordul acesteia. Problema de drept vizează întrunirea sau nu a două dintre cerinţele esenţiale
ataşate elementului material al laturii obiective a infracţiunii de fals informatic, acelea ca fapta să
fie săvârşită fără drept şi să aibă ca rezultat date necorespunzătoare adevărului.
Prealabil verificării îndeplinirii acestor condiţii de tipicitate obiectivă, se impun anumite
consideraţii privind instrumentele juridice internaţionale care au condus la incriminarea falsului
informatic, acestea prezentând relevanţă din perspectiva chestiunilor de drept asupra cărora
instanţa supremă este chemată să se pronunţe.
Incriminarea falsului informatic constituie materializarea demersului de transpunere în
dreptul intern a prevederilor art. 7 din Convenţia Consiliului Europei privind criminalitatea
informatică, adoptată la Budapesta la 23 noiembrie 2001, ratificată prin Legea nr. 64/2004.
Potrivit dispoziţiilor art. 7 din Convenţia Consiliului Europei privind criminalitatea
informatică, care se referă la „falsificarea informatică”, fiecare parte va adopta măsurile
legislative şi alte măsuri care se dovedesc necesare pentru a incrimina ca infracţiune, potrivit
dreptului său intern, introducerea, alterarea, ştergerea sau suprimarea intenţionată şi fără drept a
datelor informatice, din care să rezulte date neautentice, cu intenţia ca acestea să fie luate în
considerare sau utilizate în scopuri legale ca şi cum ar fi autentice, chiar dacă sunt sau nu sunt în
mod direct lizibile şi inteligibile. O parte va putea condiţiona răspunderea penală de existenţa
unei intenţii frauduloase sau a unei alte intenţii delictuale.
În Raportul explicativ al Convenţiei Consiliului Europei privind criminalitatea
informatică, cu referire la art. 7, se reţin următoarele:
353
– scopul acestui articol este de a crea o infracţiune paralelă cu falsificarea de documente
tangibile, pentru completarea lacunelor din dreptul penal legate de falsurile tradiţionale, care
necesită lizibilitatea vizuală a declaraţiilor sau declaraţiilor înscrise într-un document şi care nu
se aplică datelor stocate electronic. Falsificarea computerizată presupune crearea sau modificarea
neautorizată a datelor stocate, astfel încât acestea să dobândească o valoare probatorie. Interesul
juridic protejat este securitatea şi fiabilitatea datelor electronice care pot avea consecinţe pentru
relaţiile juridice (paragraful 81);
– conceptele naţionale de falsificare variază foarte mult. Un concept se bazează pe
autenticitatea cu privire la autorul documentului, iar altele se bazează pe veridicitatea declaraţiei
conţinute în document. Cu toate acestea, s-a convenit că neautenticitatea se referă cel puţin la
emitentul datelor, indiferent de corectitudinea sau veridicitatea conţinutului datelor. Părţile pot
merge mai departe şi include sub termenul „autentic” autenticitatea datelor (paragraful 82);
– dispoziţia acoperă datele care echivalează cu un document public sau privat, care are
efecte juridice. Introducerea neautorizată de date corecte sau incorecte despre o situaţie care
corespunde realizării unui document fals. Modificări ulterioare (modificări, variaţii, modificări
parţiale), ştergeri (ştergerea datelor dintr-un mediu de date) şi suprimarea (reţinerea, ascunderea
datelor) corespund în general falsificării unui document autentic (paragraful 83);
– termenul „în scopuri legale” se referă şi la tranzacţiile juridice şi la documentele care
sunt relevante din punct de vedere juridic (paragraful 84);
– teza finală a dispoziţiei permite părţilor să solicite în plus o intenţie de fraudare sau o
intenţie necinstită similară, înainte de ataşarea răspunderii penale (paragraful 85).
Dispoziţiile art. 7 din Convenţia Consiliului Europei privind criminalitatea informatică au
fost transpuse în dreptul intern prin art. 48 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru
asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de
afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei. Ulterior, textul a fost preluat în art. 325 din noul
Cod penal, tipicitatea faptei rămânând neschimbată, singurele modificări vizând sancţiunea ale
cărei limite au fost reduse.
Astfel, potrivit art. 325 din Codul penal, „fapta de a introduce, modifica sau şterge, fără
drept, date informatice ori de a restricţiona, fără drept, accesul la aceste date, rezultând date
necorespunzătoare adevărului, în scopul de a fi utilizate în vederea producerii unei consecinţe
juridice, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.”
Având în vedere că prin incriminare s-a urmărit crearea unei infracţiuni paralele cu
infracţiunile tradiţionale de fals în înscrisuri, legiuitorul a inclus-o în capitolul consacrat
„falsurilor în înscrisuri.”
Plecând tot de la apartenenţa la această categorie de infracţiuni, în ceea ce priveşte
elementul material al laturii obiective, în doctrină s-a susţinut că modalitatea introducerii de date
informatice corespunde, în principiu, contrafacerii unui document, iar modificarea, ştergerea,
restricţionarea accesului la datele informatice corespund conceptului de alterare a unui document
digital 11. La o concluzie similară se ajunge şi în Raportul explicativ al Convenţiei Consiliului
Europei privind criminalitatea informatică (paragraful 83).
11
Sergiu Bogdan, Doris Alina Şerban, George Zlati, Noul Cod penal, Partea specială, Analize, explicaţii,
comentarii, Perspectiva clujeană, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014, pag. 559; Cristina Rotaru, Andra
Roxana Trandafir, Valerian Cioclei, Drept penal, Partea specială II, Curs tematic, ediţia 2, Editura C. H. Beck,
2018, pag. 402-403; George Zlati, Tratat de criminalitate informatică, vol. 1, Editura Solomon, 2020, pag. 513 şi
urm.
354
Examinând comparativ actuala reglementare naţională şi dispoziţiile art. 7 din Convenţia
Consiliului Europei privind criminalitatea informatică, sub aspectul elementelor de tipicitate care
interesează prezenta cauză, respectiv cerinţele ataşate elementului material al laturii obiective,
acelea ca fapta să fie săvârşită fără drept şi să aibă ca rezultat date necorespunzătoare adevărului,
se constată că nu există diferenţe. Sintagma „date neautentice” a fost transpusă în dreptul intern
ca „date necorespunzătoare adevărului”, însă între cele două noţiuni nu există deosebiri,
terminologia folosită de legiuitor fiind corespunzătoare celei utilizate în cazul infracţiunilor de
fals în înscrisuri (art. 321, art. 322 şi art. 326 din Codul penal).
A. Pornind de la aceste consideraţii, în ceea ce priveşte cerinţa ca acţiunea de introducere
a datelor informatice să fie realizată fără drept, se reţin următoarele:
Potrivit art. 181 alin. (2) din Codul penal, prin date informatice se înţelege orice
reprezentare a unor fapte, informaţii sau concepte într-o formă care poate fi prelucrată printr-un
sistem informatic [noţiune definită de alin. (1) al aceluiaşi articol].
Spre deosebire de Legea nr. 161/2003, care, în art. 35 alin. (2), reglementa înţelesul
sintagmei „fără drept”, Codul penal, deşi a preluat toate infracţiunile din titlul III - Prevenirea şi
combaterea criminalităţii informatice al cărţii I - Reglementări generale pentru prevenirea şi
combaterea corupţiei din Legea nr. 161/2003, precum şi o parte din definiţiile date unor noţiuni
(„sistem informatic”, „date informatice”), nu cuprinde o dispoziţie similară.
Având însă în vedere împrejurarea că prevederile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 161/2003
nu au fost abrogate, ele continuă să aibă relevanţă juridică din perspectiva incriminărilor preluate
în noul Cod penal. Aceasta este poziţia unitară a doctrinei, precum şi a practicii judiciare şi
aceeaşi interpretare o regăsim şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Astfel, efectuând
controlul de constituţionalitate cu privire la dispoziţiile art. 360 din Codul penal referitoare la
infracţiunea de acces ilegal la un sistem informatic, Curtea Constituţională precizează că
infracţiunea a fost preluată din Legea nr. 161/2003 şi explică cerinţa ca făptuitorul să acţioneze
fără drept prin referire la art. 35 alin. (2) din acelaşi act normativ, reţinând că, „chiar dacă Codul
penal nu a preluat toate definiţiile din Legea nr. 161/2003, aceasta rămâne în continuare un reper
pentru înţelegerea elementelor de conţinut ale infracţiunii criticate” (Decizia nr. 183 din 29
martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 13 iunie 2018).
Rezultă, aşadar, că cerinţa ca acţiunea de contrafacere sau alterare a datelor informatice
să fie realizată fără drept are semnificaţia atribuită prin dispoziţiile art. 35 alin. (2) din Legea nr.
161/2003, respectiv:
„(...) acţionează fără drept persoana care se află în una dintre următoarele situaţii:
a) nu este autorizată, în temeiul legii sau al unui contract;
b) depăşeşte limitele autorizării;
c) nu are permisiunea, din partea persoanei fizice sau juridice competente, potrivit legii,
să o acorde, de a folosi, administra sau controla un sistem informatic ori de a desfăşura cercetări
ştiinţifice sau de a efectua orice altă operaţiune într-un sistem informatic.”
În mod evident, dispoziţiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 161/2003, comune unor
incriminări distincte, trebuie analizate prin prisma elementului material al laturii obiective a
fiecărei infracţiuni care are ataşată această cerinţă esenţială şi pentru care textul este aplicabil.
În cazul falsului informatic, verificarea existenţei sau nu a dreptului de a introduce,
modifica sau şterge date informatice se impune a fi făcută prin raportare la persoana care are
dreptul de dispoziţie asupra acestor date, respectiv la existenţa sau nu a manifestării de voinţă a
acesteia.
355
Analiza nu poate fi realizată din perspectiva existenţei dreptului de a utiliza sistemul
informatic (sau a condiţiilor în care acesta poate fi utilizat). În cazul infracţiunii prevăzute de art.
325 din Codul penal, elementul material al laturii obiective nu se referă la o intervenţie asupra
unui sistem informatic, ci asupra unor date informatice. Sistemul informatic reprezintă doar
mijlocul prin intermediul căruia se realizează falsul informatic, iar în măsura în care nu există o
autorizare din partea titularului acestuia (în cauză, a titularului reţelei de socializare) eventual se
pot ridica probleme din perspectiva unei alte incriminări, cea a accesului ilegal la un sistem
informatic, prevăzută de art. 360 din Codul penal.
În ipoteza supusă analizei, făptuitorul care creează un cont/profil într-o reţea de
socializare deschisă publicului, introducând numele şi datele cu caracter personal reale ale altei
persoane şi care permit identificarea acesteia (informaţii, fotografii, imagini video etc.), ca fiind
date referitoare la propria persoană, acţionează prin încălcarea manifestării de voinţă a persoanei
a cărei identitate şi-a uzurpat-o. Informaţiile introduse cu ocazia creării contului şi cele conţinute
în diferite postări se circumscriu definiţiei prevăzute de art. 181 alin. (2) din Codul penal, fiind
reprezentări care pot fi prelucrate prin sistemul informatic. Aceste date informatice sunt
introduse fără drept, în accepţiunea dispoziţiilor art. 35 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003,
potrivit cărora acţionează fără drept persoana care nu este autorizată, în temeiul legii sau al unui
contract.
Făptuitorul nu este autorizat în temeiul legii, pentru că nu există nicio dispoziţie legală
care să permită unei persoane să introducă într-o reţea de socializare deschisă publicului date
informatice privind o altă persoană (date de identificare şi alte date cu caracter personal reale), ca
fiind date privind propria persoană. Dimpotrivă, legea protejează dreptul la propria imagine (art.
73 din Codul civil), iar utilizarea, cu rea-credinţă, a numelui, imaginii sau vocii unei persoane
constituie, potrivit art. 74 lit. h) din Codul civil, o atingere adusă vieţii private.
De asemenea, făptuitorul nu este autorizat în temeiul unui contract, întrucât nu a fost
mandatat în acest sens de persoana căreia îi aparţin datele informatice asupra cărora s-a acţionat,
nu există acordul de voinţă al acesteia.
În consecinţă, făptuitorul care, prin contrafacerea manifestării de voinţă a unei persoane,
introduce într-o reţea de socializare deschisă publicului numele şi datele cu caracter personal
reale ale acesteia (şi care permit identificarea sa), ca fiind date privind propria identitate,
acţionează fără drept, în sensul dispoziţiilor art. 35 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003. În fapt,
situaţia reprezintă o ipoteză a „furtului de identitate”, care, similar clonării paginilor web
(phishingul), intră sub incidenţa art. 7 din Convenţia Consiliului Europei privind criminalitatea
informatică [Nota de îndrumare nr. 4 a Comitetului Convenţiei privind criminalitatea informatică
(T-CY) referitoare la Furtul de identitate şi phishingul în legătură cu frauda, adoptată la a noua
sesiune plenară a T-CY, iunie 2013].
B. În ceea ce priveşte cerinţa ca acţiunea de introducere a datelor informatice să aibă ca
rezultat date necorespunzătoare adevărului, problema de drept în discuţie este dacă aceasta poate
fi considerată îndeplinită în situaţia în care datele informatice introduse de făptuitorul care şi-a
uzurpat fraudulos identitatea unei alte persoane sunt reale, în sensul că acestora nu li s-au adus
niciun fel de modificări.
Referitor la falsul în înscrisuri, în doctrină 12 s-a arătat că falsificarea materială include în
sfera sa doar acele acţiuni care provoacă un raport de nonidentitate: în cazul contrafacerii nu va
12
Sergiu Bogdan, Doris Alina Şerban, George Zlati, Noul Cod penal, Partea specială, Analize, explicaţii,
comentarii, Perspectiva clujeană, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014, pag. 539-540.
356
exista identitate între autorul aparent al înscrisului şi cel de facto, în cazul alterării nu va exista
identitate între conţinutul iniţial al manifestării de voinţă, cuprinsă în înscris, şi cel rezultat în
urma alterării. În abordarea clasică, falsul material a primit strict o dimensiune materială,
considerându-se că există fals doar atunci când s-a modificat realitatea materială a unui înscris
(teoria materială a falsului material). Falsul nu decurge însă, în mod automat, din diferenţele în
„materialitatea înscrisului”, ci el presupune constatarea unei inegalităţi între manifestările de
voinţă (teoria intelectuală a falsului material). Astfel, în cazul alterării, trebuie analizat dacă
există inegalitate între manifestarea de voinţă a emitentului la momentul întocmirii înscrisului şi
manifestarea de voinţă consemnată în scris după alterarea sa (de exemplu, nu va exista fals
material în situaţia în care făptuitorul alterează înscrisul pentru a corecta o eroare materială
cuprinsă în acesta, astfel încât el să corespundă cu manifestarea de voinţă reală a emitentului,
cuprinsă iniţial defectuos în înscris). În cazul contrafacerii, trebuie studiat dacă manifestarea de
voinţă conţinută în înscrisul contrafăcut are sau nu un corespondent în realitatea materială.
În ceea ce priveşte falsul informatic, prin includerea condiţiei ca acţiunea de contrafacere
sau alterare a datelor informatice să fie făcută „fără drept”, legiuitorul intern, similar celui
european (care a stabilit, ca minim standard, că neautenticitatea se referă cel puţin la emitentul
datelor, indiferent de corectitudinea sau veridicitatea conţinutului datelor 13), s-a raportat la teoria
intelectuală a falsului material.
Crearea unui cont fără drept, uzurpând identitatea unei persoane, prin introducerea de
date reale şi care permit identificarea respectivei persoane, presupune o falsificare a manifestării
de voinţă a acesteia şi creează o percepţie contrară realităţii în privinţa titularului respectivului
cont.
Aşadar, datele necorespunzătoare adevărului rezultate privesc emitentul acestora şi
constau în lipsa concordanţei între făptuitorul care introduce date ca fiind datele proprii şi
persoana căreia acestea îi aparţin în realitate. Între datele informatice astfel contrafăcute (în
modalitatea introducerii fără drept) şi realitatea obiectivă nu există corespondenţă, manifestarea
de voinţă reflectată de aceste date aparţinând unei alte persoane (făptuitorului) decât celui care
aparent este titular al contului (voinţa de publicare a datelor nu este reală).
În acest fel, introducerea unor date reale are ca rezultat date necorespunzătoare
adevărului.
Concluzionând, condiţia de tipicitate obiectivă analizată include şi caracterul neautentic
ori necorespunzător adevărului cu privire la emitentul datelor, astfel că ea este îndeplinită ori de
câte ori datele obţinute nu sunt în concordanţă cu manifestarea de voinţă a persoanei căreia îi
sunt atribuite.
Ca atare, prin introducerea într-o reţea de socializare deschisă publicului a numelui şi a
altor date personale reale ale unei alte persoane şi care permit identificarea acesteia, ca şi cum ar
fi date privind propria identitate, rezultă date necorespunzătoare adevărului în accepţiunea art.
325 din Codul penal, fiind întrunită această cerinţă ataşată elementului material al laturii
obiective a infracţiunii de fals informatic.
Bineînţeles că pentru reţinerea infracţiunii, pe lângă cele două cerinţe esenţiale ce fac
obiectul analizei în prezenta sesizare, este necesar ca scopul activităţilor desfăşurate fără drept şi
care au ca rezultat date necorespunzătoare adevărului să fie acela de a utiliza datele informatice
în vederea producerii de consecinţe juridice, acesta urmând a fi verificat în funcţie de
circumstanţele concrete ale fiecărei cauze. [...]
13
Raportul explicativ al Convenţiei Consiliului Europei privind criminalitatea informatică, paragraful 82.
357
Soluţia: Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Cluj - Secţia penală, în Dosarul
nr. 9.318/328/2018, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei
chestiuni de drept:
„Dacă poate fi subiect activ al infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal
persoana care, după pronunţarea hotărârii definitive de condamnare pentru săvârşirea
infracţiunii prevăzute de art. 336 alin. (1) din Codul penal şi până la anularea permisului de
conducere dispusă de către şeful poliţiei, conduce un autovehicul pe drumurile publice?”.
Stabileşte că poate fi subiect activ al infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul
penal persoana care, după pronunţarea hotărârii definitive de condamnare pentru săvârşirea
infracţiunii prevăzute de art. 336 alin. (1) din Codul penal şi până la anularea permisului de
conducere dispusă de către şeful poliţiei, conduce un autovehicul pe drumurile publice.
Considerente:
[...] Art. 5 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al
contravenţiilor face menţiunea potrivit căreia sancţiunile contravenţionale sunt principale şi
complementare. Ele sunt enumerate la art. 5 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001
privind regimul juridic al contravenţiilor, completându-se, potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol, cu
cele prevăzute în acte normative speciale, printre care şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
195/2002.
Având ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii altor fapte
interzise de lege, sancţiunile contravenţionale complementare reglementate de Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 corespund unei necesităţi primordiale privind interesele
siguranţei rutiere (Decizia Curţii Constituţionale nr. 427 din 7 aprilie 2011, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 356 din 23 mai 2011).
Art. 96 alin. (2) lit. b) din acelaşi act normativ prevede ca sancţiune complementară -
suspendarea exercitării dreptului de a conduce.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (C.E.D.O.), în Decizia de inadmisibilitate dată la
7 decembrie 1999, în Cauza Michel Pewinski c. Franţei (Cererea nr. 34.604/97), a statuat că
suspendarea dreptului de a conduce reprezintă o măsură care are la bază o prezumţie de vinovăţie
a conducătorului auto, având caracter preventiv, întrucât priveşte protecţia interesului public faţă
de riscul potenţial pe care-l prezintă pentru participanţii la trafic un conducător auto care încalcă
regulile de circulaţie rutieră.
În vederea aplicării sancţiunii complementare a suspendării dreptului de a conduce pe
drumurile publice, agentul constatator procedează la reţinerea permisului de conducere.
În conformitate cu dispoziţiile art. 97 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
195/2002 şi ale art. 210 din regulamentul de aplicare a acestui act normativ, reţinerea permisului
de conducere este o măsură tehnico-administrativă, constând în ridicarea documentului din
posesia unei persoane şi păstrarea lui la sediul poliţiei rutiere. Măsura se dispune de poliţistul
rutier, de regulă, odată cu constatarea faptei, eliberându-se titularului o dovadă înlocuitoare cu
sau fără drept de circulaţie.
Perioada în care titularul permisului de conducere nu are dreptul de a conduce un
autovehicul, tractor agricol sau forestier ori tramvai se consideră perioadă de suspendare a
exercitării dreptului de a conduce [art. 97 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
195/2002].
358
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe calea recursului în interesul legii, prin Decizia nr. 8
din 19 martie 2018 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 501 din 19 iunie
2018, în paragraful 62, a statuat cu claritate că „măsura tehnico-administrativă a reţinerii
permisului de conducere are natura juridică a punerii în executare a sancţiunii complementare a
suspendării exercitării dreptului de a conduce.”
În acelaşi sens, pe calea hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în
materie penală, prin Decizia nr. 18 din 29 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 66 din 30 ianuarie 2020, s-a constatat că „reţinerea permisului de
conducere [fără drept de conducere sau cu drept de conducere (...)] dispusă ca măsură tehnico-
administrativă de către poliţistul rutier este asimilată cu suspendarea exercitării dreptului de a
conduce, în temeiul art. 97 alin. (3) din acelaşi act normativ.
Incidenţa „suspendării exercitării dreptului de a conduce” raportat la chestiunea de drept
supusă dezlegării naşte însă problema perioadei de timp până când durează aceasta.
Textul art. 96 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 alocat sancţiunilor
contravenţionale complementare, ce au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi
preîntâmpinarea săvârşirii altor fapte interzise de lege, prin alin. (2) lit. b), prevede în mod
expres sintagma „suspendarea exercitării dreptului de a conduce, pe timp limitat”.
Un alt argument care vine în sprijinul tezei ce susţine ideea duratei limitate a sancţiunii
complementare este faptul că suspendarea are o perioadă precis determinată în funcţie de
încadrarea juridică a contravenţiei săvârşite şi nu poate depăşi 30/60/90 de zile, după caz.
În cazul suspendării ca urmare a aplicării unei măsuri de siguranţă pentru săvârşirea de
infracţiuni sau de fapte prevăzute de legea penală, măsura suspendării subzistă pe întreaga
perioadă cât durează măsura de siguranţă, potrivit dispoziţiilor art. 110 din Ordonanţa de urgenţă
a Guvernului nr. 195/2002.
În mod explicit, în temeiul prevederilor art. 111 alin. (1), (2) şi (3) şi art. 97 alin. (2) din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, precum
şi ale art. 190 alin. (1) din Regulamentul de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.
1.391/2006, ambele cu modificările şi completările ulterioare, la momentul constatării faptei,
poliţistul rutier sau poliţistul de frontieră reţine permisul de conducere sau dovada înlocuitoare a
acestuia, eliberând totodată o dovadă înlocuitoare fără drept de circulaţie, în cazul în care
titularul permisului a săvârşit una dintre infracţiunile prevăzute de art. 334 alin. (2) şi (4), art.
335 alin. (2), art. 336, 337, art. 338 alin. (1), art. 339 alin. (2), (3) şi (4) din Codul penal. Potrivit
prevederilor art. 111 alin. (6) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, „La cererea
titularului permisului de conducere reţinut în condiţiile alin. (1) lit. b), procurorul care efectuează
urmărirea penală sau exercită supravegherea cercetării penale ori, în faza de judecată, instanţa de
judecată învestită cu soluţionarea cauzei poate dispune prelungirea dreptului de circulaţie, cu
câte cel mult 30 de zile, până la dispunerea clasării, renunţării la urmărirea penală sau, după caz,
până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.”
De asemenea, potrivit prevederilor art. 103 alin. (8) din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, „În situaţia în care autoritatea
emitentă a permisului de conducere a sesizat instanţa de judecată potrivit art. 114 alin. (1) lit. e)
(permisul de conducere a fost obţinut cu încălcarea normelor legale), autoritatea emitentă a
permisului de conducere va dispune prin ordin suspendarea exercitării dreptului de a conduce
autovehicule şi tractoare agricole sau forestiere, suspendare ce operează până la rămânerea
definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti.”
359
Nu în ultimul rând, neîndoielnic, măsura tehnico-administrativă a reţinerii permisului de
conducere, când este aplicată ca urmare a constatării comiterii unei infracţiuni, încetează la
definitivarea dosarului penal, astfel cum prevede în mod expres art. 193 alin. (4) din
regulamentul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.391/2006.
Articolul 193 din Regulamentul de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice prevede: „(1) Conducătorul de autovehicul sau
tramvai trebuie însoţit de poliţistul rutier sau, după caz, de poliţistul de frontieră, imediat, la cea
mai apropiată instituţie medicală autorizată sau instituţie medico-legală pentru a i se recolta
probe biologice în vederea stabilirii alcoolemiei, dacă prin testarea cu un mijloc tehnic certificat
sau cu un mijloc tehnic omologat şi verificat metrologic s-a constatat că valoarea concentraţiei de
alcool este mai mare de 0,40 mg/l alcool pur în aerul expirat. (2) După recoltarea probelor
biologice, poliţistul rutier reţine permisul de conducere şi eliberează dovada înlocuitoare fără
drept de circulaţie. (...) (4) În situaţia în care conducătorul de autovehicul sau tramvai nu are
asupra sa permisul de conducere, poliţistul rutier îi aduce acestuia la cunoştinţă, prin înştiinţare
scrisă pe care i-o înmânează imediat, că nu mai are dreptul să conducă autovehicule sau tramvaie
până la finalizarea dosarului penal (...).”
Aşadar, pentru ipoteza în care se constată săvârşirea infracţiunii de conducere a unui
vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe, legiuitorul prevede expres că suspectul nu
va mai avea dreptul de a conduce autovehicule sau tramvaie până la finalizarea dosarului penal.
Regimul juridic al reţinerii permisului de conducere instituit prin Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 195/2002 trebuie să fie acelaşi pentru toate infracţiunile menţionate în cuprinsul
art. 111. Prin urmare, aceeaşi este şi durata măsurii interdicţiei de a conduce pe care poliţistul o
ia atunci când constată săvârşirea oricăreia dintre aceste infracţiuni - conform principiului ubi
eadem est ratio, eadem solutio esse debet.
Astfel, perioada de suspendare a exercitării dreptului de a conduce nu poate dura decât
până la soluţionarea definitivă a dosarului penal.
Ulterior, dacă dosarul penal se finalizează printr-o soluţie de clasare, renunţare la
urmărire penală, achitare, renunţare la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, titularul
permisului îşi poate exercita din nou dreptul de a conduce, iar dacă permisul de conducere a fost
reţinut, se va restitui acestuia în temeiul prevederilor art. 219 alin. (2) din regulamentul aprobat
prin Hotărârea Guvernului nr. 1.391/2006.
Dacă, însă, procurorul decide trimiterea în judecată a inculpatului cercetat pentru una
dintre aceste infracţiuni, iar instanţa de judecată dispune condamnarea sa prin hotărâre definitivă,
regula este că şeful serviciului poliţiei rutiere pe raza căruia a fost constatată fapta dispune
anularea permisului de conducere al celui condamnat în baza prevederilor art. 203 alin. (1) din
regulamentul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.391/2006, raportate la art. 114 alin. (1) lit.
b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002.
Prin urmare, anularea efectivă a permisului de conducere al celui condamnat este plasată
într-un cadru de implementare a unor măsuri administrative.
Lipsa de diligenţă a persoanelor abilitate în luarea la timp a măsurii anulării unui permis
nu poate avea repercusiuni asupra situaţiei juridice a dreptului de a conduce.
Relevante în materie, raportat la dezlegarea chestiunii de drept supuse dezbaterii, sunt
prevederile art. 116 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, potrivit
cărora persoana al cărei permis de conducere a fost anulat ca urmare a rămânerii definitive a unei
hotărâri judecătoreşti de condamnare se poate prezenta la examen pentru obţinerea unui nou
permis de conducere, pentru toate categoriile avute anterior, după caz, dacă:
360
a) au trecut 6 luni de la data executării pedepsei amenzii sau a pedepsei în regim de
privare de libertate;
b) a trecut un an de la data graţierii pedepsei sau a rămânerii definitive a hotărârii
judecătoreşti prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere;
c) a intervenit amnistia;
d) interzicerea dreptului de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanţă
prevăzută la art. 66 alin. (1) lit. i) din Codul penal a expirat sau a fost revocată.
Din economia acestui text de lege rezultă, în mod cert, că instituţia anulării permisului de
conducere ca urmare a rămânerii definitive a unei hotărâri judecătoreşti de condamnare este
incidentă de la respectivul moment - cel al rămânerii definitive a unei hotărâri judecătoreşti,
neputându-se opune titularului dreptului de a se prezenta la examen pentru obţinerea unui nou
permis de conducere o dispoziţie pur administrativă de anulare a permisului de conducere emisă
ulterior.
Aşadar, efectul juridic al anulării permisului de conducere se produce ope legis, ca
urmare a existenţei unei hotărâri judecătoreşti de condamnare.
În acest context argumentativ, Înalta Curte subliniază faptul că deţinerea efectivă a
permisului de conducere nu conferă titularului acestuia dreptul de a conduce în condiţiile în care
instanţa de judecată a dispus, în mod definitiv, condamnarea sa pentru o infracţiune la regimul
circulaţiei pe drumurile publice. [...]
Soluţia: Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia penală prin
care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a
următoarei chestiuni de drept: „Publicarea de anunţuri fictive online care a avut drept
consecinţă producerea unei pagube, fără ca prin această activitate să se intervină asupra
sistemului informatic sau asupra datelor informatice prelucrate de acesta, realizează condiţiile
de tipicitate ale infracţiunii de fraudă informatică, prevăzute de art. 249 din Codul penal (în
modalitatea alternativă a «introducerii de date informatice»), sau ale infracţiunii de înşelăciune,
prevăzute de art. 244 alin. (2) din Codul penal (în modalitatea alternativă «prin alte mijloace
frauduloase») ?”
Stabileşte că publicarea de anunţuri fictive online care a avut drept consecinţă
producerea unei pagube, fără ca prin această activitate să se intervină asupra sistemului
informatic sau asupra datelor informatice prelucrate de acesta, realizează condiţiile de tipicitate
ale infracţiunii de înşelăciune, prevăzute de art. 244 din Codul penal.
Considerente:
[...] Infracţiunea de fraudă informatică a fost incriminată, începând cu anul 2003, de art.
49 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea
demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea
corupţiei. Textul de lege a fost abrogat odată cu intrarea în vigoare a Codului penal la 1 februarie
2014, iar elementele de tipicitate ale infracţiunii incriminate în anul 2003 au fost preluate în art.
249 din Codul penal. În consecinţă, doctrina şi jurisprudenţa dezvoltate anterior anului 2014 îşi
păstrează, în principiu, actualitatea.
Practica judiciară a evoluat, în special având în vedere distincţiile făcute cu privire la
accesul şi obţinerea de date informatice, respectiv cerinţa ca prin actul de conduită al subiectului
361
să se ajungă ca informaţia să fie integrată în sistemul informatic şi să se acceseze astfel, fără
drept, sistemul informatic în scopul obţinerii de date informatice (Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, Decizia nr. 15 din 14
2013, secţiunea 5.3 şi secţiunea 6).
Diferenţa dintre infracţiunea de înşelăciune şi infracţiunea de fraudă informatică decurge
din faptul că, în timp ce frauda informatică se săvârşeşte asupra unui sistem informatic,
înşelăciunea săvârşită în modalitatea prezentată mai sus, respectiv prin plasarea unor anunţuri
fictive care a avut drept consecinţă producerea unei pagube, are loc prin intermediul unui sistem
informatic în care sunt introduse date informatice (anunţul fictiv), rezultând date
necorespunzătoare adevărului, în scopul de a fi utilizate în vederea producerii unei consecinţe
juridice, respectiv creării unui prejudiciu subiectului care acceptă oferta fictivă. În cazul
infracţiunii de fraudă informatică, prejudiciul se produce ca o consecinţă directă a introducerii
datelor informatice, iar în cazul infracţiunii de înşelăciune, prejudiciul se produce prin
determinarea persoanei vătămate să adopte o conduită păgubitoare.
Infracţiunea de fraudă informatică are la bază o acţiune tehnică în contextul unei
interacţiuni cu un sistem informatic (introducerea datelor informatice). Această conduită este cea
care generează în mod direct prejudiciul patrimonial, astfel că în cazul infracţiunii de fraudă
informatică sistemul informatic este în mod direct cel fraudat. Ca urmare a acestei fraudări
sistemul informatic ajunge să consemneze date nereale care, transpuse în realitatea faptică,
produc în mod direct un prejudiciu pentru o anumită persoană.
Conform jurisprudenţei, infracţiunea de fraudă informatică, în modalitatea de introducere
de date informatice, presupune inserarea, înfăţişarea, în format prelucrabil informatic, de fapte,
informaţii sau concepte inexistente anterior. Acţiunea de introducere de date informatice
presupune ca datele, informaţiile să fie inserate de o manieră improprie sau neautorizată în
sistemul informatic, iar obiectul material al acestei infracţiuni este reprezentat de componentele
sistemului informatic asupra căruia se acţionează (Ioana Vasiu, Lucian Vasiu, Criminalitatea în
cyberspaţiu, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 173-175). Utilizarea sistemului
informatic în conformitate cu destinaţia lui, prin folosirea setărilor originale, disponibile oricărei
persoane, prin postarea de anunţuri de vânzare la licitaţie a unor bunuri nu întruneşte elementele
de tipicitate ale infracţiunii de fraudă informatică.
Atunci când doar conţinutul anunţurilor postate pe un site este nereal, această împrejurare
nu este de natură să califice faptele drept acte de fraudă informatică, deoarece actele de conduită
nu sunt îndreptate împotriva sistemului informatic ori a datelor acestuia, ci reprezintă infracţiuni
de înşelăciune săvârşite uneori prin mijloace frauduloase. Încadrarea juridică în infracţiunea de
înşelăciune este susţinută şi atunci când producerea prejudiciului este determinată de conduita
ulterioară postării anunţurilor, subiecţii continuând manoperele de inducere în eroare prin
contactarea persoanelor vătămate şi îndrumarea acestora în efectuarea plăţii, respectiv ridicarea
bunurilor achiziţionate care, în realitate, nu există.
Astfel, diferenţa dintre aceste două infracţiuni este dată de faptul că, în timp ce frauda
informatică se săvârşeşte asupra unui sistem informatic, a cărui structură este modificată,
înşelăciunea prin plasarea unor anunţuri fictive care a avut drept consecinţă producerea unei
pagube are loc prin intermediul unui sistem informatic, a cărui structură este folosită de subiectul
activ al infracţiunii. Au fost evidenţiate ca ipoteze de comitere a fraudei informatice prin
introducerea de date informatice: furtul (transferul neautorizat) de monede virtuale,
achiziţionarea de telefoane mobile la valoare zero, activarea în sistemul informatic a unor
362
reduceri de preţ, folosirea fără drept a unui tichet pentru reîncărcarea cartelei PrePay, transferul
de credit pe o cartelă telefonică Prepay, mărirea „artificială” a soldului bancar, obţinerea
frauduloasă a unui bilet de transport în comun de la un automat de bilete, introducerea menţiunii
„plătit” cu privire la un anumit debit stocat într-o bază de date (George Zlati, Tratat de
criminalitate informatică, Editura Solomon, Bucureşti, 2020, vol. I, capitolul III, Analiza
conţinutului de fraudă informatică, p. 340-350).
Atunci când însă introducerea de date informatice nu are ca efect manipularea unui sistem
informatic, ci o inducere în eroare a persoanei care recepţionează conţinutul respectivelor date
informatice, ia naştere elementul material al infracţiunii de înşelăciune, ca de exemplu atunci
când sunt publicate anunţuri fictive pe internet ori sunt create conturi fictive sau sunt utilizate
fără drept conturilor altor persoane în vederea publicării de anunţuri.
În cazul fraudei informatice intervine manipularea unui sistem informatic printr-o
intervenţie asupra acestuia sau asupra datelor informatice prelucrate de sistem. Oferirea de
bunuri inexistente pe platforme de licitaţii online, descrierea bunului fără corespondent cu
caracteristicile sale reale, livrarea unui bun cu totul diferit de cel descris în anunţul postat online
reprezintă însă modalităţi de inducere în eroare, prin intermediul unui sistem informatic,
specifice infracţiunii de înşelăciune, incriminată de art. 244 din Codul penal.
Elementul de diferenţiere dintre infracţiunea de înşelăciune şi cea de fraudă informatică
este reprezentat şi de raportul cauzal care trebuie să existe între conduita agentului şi urmarea
imediată. În măsura în care între conduita agentului şi prejudiciu se interpune şi conduita
persoanei induse în eroare, trebuie analizat în ce măsură această conduită este cea care a
contribuit în mod decisiv la producerea pagubei. Răspunsul negativ la această întrebare trebuie să
conducă la eliminarea respectivei contribuţii din antecedenţa cauzală a rezultatului socialmente
periculos (Lavinia Valeria Lefterache în Drept penal. Partea generală. Hamangiu, 2016, pag.
16). Aceasta întrucât, în cazul infracţiunii de fraudă informatică, nu există o conduită a victimei,
prejudiciul fiind generat strict de interacţiunea agentului cu sistemul informatic manipulat ori
influenţat prin intermediul modalităţilor prevăzute de art. 249 din Codul penal (George Zlati,
Tratat de criminalitate informatică, op.cit., p. 357).
„Accesul la sistemul informatic nu este un simplu canal de comunicare cu sistemul
informatic. Accesul la sistemul informatic reprezintă o interacţiune logică cu un sistem
informatic, o interacţiune funcţională (...) de a da comenzi, de a cauza introducerea, obţinerea,
afişarea, stocarea ori diseminarea de date informatice (...) sau folosirea în orice mod a resurselor
unui calculator, sistem, reţea informatică sau comunicarea cu unităţile sale aritmetice, logice sau
de memorie, altfel spus, numai acţiunea care permite făptuitorului să beneficieze de resurse ori/şi
funcţiile sistemului informatic” (Curtea de Apel Suceava, Decizia nr. 463/2015), subiectul activ
dobândind un control, chiar dacă limitat, asupra sistemului informatic (George Zlati, Tratat de
criminalitate informatică, op.cit., p. 179).
Prejudiciul, în cazul infracţiunii de fraudă informatică, survine în urma interacţiunii pe
care subiectul activ o are cu sistemul informatic, independent de conduita subiectului pasiv (de
exemplu, prin avizarea plăţii); în cazul infracţiunii de înşelăciune prin mijloace informatice,
paguba survine ulterior, eventual după o perioadă de timp, ulterior interacţiunii pe care subiectul
activ o are cu subiectul pasiv, cu ajutorul sistemului/mijlocului informatic. În cazul în care
subiectul activ uzează, în cadrul procesului infracţional de inducere în eroare, de sisteme
informatice pentru a comunica mijlocit ori a înşela subiectul pasiv (cu ajutorul poştei electronice,
apelurilor video, SMS-urilor, chatului, postării de anunţuri pe internet), atât timp cât prejudiciul
nu se putea produce în lipsa unei conduite a subiectului pasiv, ca urmare a inducerii sale în
363
eroare, nu se poate reţine infracţiunea de fraudă informatică, ci de înşelăciune. Doar
determinarea conduitei victimei, cum ar fi transferul unei sume de bani, provoacă prejudiciul, şi
nu introducerea de date informatice sub forma postării de anunţuri fictive.
Prejudiciul, în cazul infracţiunii de înşelăciune, nu survine strict ca urmare a introducerii
de date informatice, prin simpla manipulare a mijlocului informatic. În ipoteza postării de
anunţuri fictive pe site-uri de specialitate, nu se pune problema de o manipulare a unui sistem
informatic ori a datelor informatice stocate pe acesta, în sensul art. 249 din Codul penal, ci
despre o formă de inducere în eroare specifică înşelăciunii prevăzute de art. 244 din Codul penal,
efectuată prin intermediul unui sistem informatic. Inserarea de date informatice sub forma
postării unui anunţ cu privire la bunuri inexistente reprezintă modalitatea prin care victima este
indusă în eroare şi prejudiciată, nefiind aptă să aducă atingere obiectului juridic principal al
infracţiunii.
Inducerea în eroare a unei persoane este de esenţa infracţiunii de înşelăciune; în cazul
fraudei informatice, modalităţile prin care acţionează făptuitorul au ca urmare manipularea unui
sistem informatic, o influenţare a modului în care sunt procesate datele informatice de către
acesta ori iniţializarea unei asemenea procesări de date informatice. Discutăm aşadar despre un
criteriu de diferenţiere ce plasează mai degrabă cele două infracţiuni într-o relaţie de
incompatibilitate în plan conceptual (George Zlati în Codul penal, Comentariul pe articole,
ediţia 3, Colecţia Comentarii Beck, Editura CH Beck, Bucureşti 2020, p. 919-920). Infracţiunea
de înşelăciune presupune un raport interuman (chiar şi mediat) între autorul faptei şi
victimă/reprezentantul acesteia, în sensul în care autorul transmite prin orice mijloace, inclusiv
prin mijloace informatice, informaţia nereală, iar victima, crezând acea informaţie, procedează la
avizarea plăţii şi, implicit, la realizarea unei conduite prejudiciabile. În acest caz, prejudiciul este
generat ca urmare a determinării unei conduite din partea victimei, ulterioare postării anunţului,
şi nu în mod automat prin interacţiunea victimei cu sistemul informatic. Faptul nereal este
transmis de către autor victimei/reprezentantului acesteia prin utilizarea unor platforme
informatice de e-commerce, iar prejudiciul se poate produce doar după ce informaţia falsă a
ajuns la victimă/reprezentantul său, oricare dintre aceştia din urmă realizând o conduită
păgubitoare avizând plata aptă să genereze un folos patrimonial în beneficiul autorului
infracţiunii. În cazul infracţiunii de fraudă informatică, urmarea imediată, respectiv rezultatul
infracţiunii, se produce ca urmare a introducerii de date informatice, nefiind necesară avizarea
plăţii de către victimă, iar în cazul infracţiunii de înşelăciune prin folosirea unui sistem
informatic, introducerea unor date informatice, constând în oferte de vânzare, neurmate de
inducerea în eroare, este lipsită de relevanţă penală. Introducerea datelor informatice în mediul
virtual creează situaţia premisă pentru viitoarele manopere dolosive ale infractorilor, săvârşite în
scopul obţinerii foloaselor patrimoniale.
Se va putea reţine frauda informatică acolo unde lipseşte cu totul o determinare a
conduitei prejudiciante a persoanei vătămate. În cazul fraudei informatice, sistemul informatic
sau datele informatice nu sunt folosite ca un instrument ori mijloc de inducere în eroare a unei
persoane, ci devin chiar obiect (ţintă) al conduitei infracţionale; în cazul fraudei informatice
lipseşte o legătură subiectivă între făptuitor şi persoana vătămată ori un reprezentant al acesteia;
în cazul fraudei informatice, făptuitor este cel care realizează actul de dispoziţie prejudiciant,
fără a exista un consimţământ (chiar unul viciat) din partea persoanei vătămate (cum este în
cazul infracţiunii de înşelăciune) (a se vedea Sergiu Bogdan, Doris Alina Şerban, Drept penal.
Partea specială. Infracţiuni contra patrimoniului, contra autorităţii, de corupţie, de serviciu, de
fals, şi contra ordinii şi liniştii publice, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2020, p. 137;
364
George Zlati în Codul penal, Comentariul pe articole, ediţia 3, Colecţia Comentarii Beck,
Editura CH Beck, Bucureşti 2020, p. 919- 920):
Problema suplimentară care se ridică este aceea dacă fapta de înşelăciune reţinută într-o
atare ipoteză va fi întotdeauna o înşelăciune în formă agravată, respectiv comisă prin mijloace
frauduloase. Simpla „transmitere” a informaţiei mincinoase potenţialelor victime printr-o
platformă informatică de tip e-commerce nu poate să atragă de plano reţinerea formei agravate,
pentru că această modalitate de transmitere a mesajului nu prezintă per se o mare aparenţă de
veridicitate (publicarea anunţului pe un astfel de site web nu garantează suplimentar
autenticitatea sa). Aşadar, reţinerea agravantei este posibilă doar dacă autorul utilizează
suplimentar mijloace frauduloase, nume sau calităţi mincinoase, care să întărească aparenţa de
veridicitate cu privire la afirmaţiile sale neadevărate. [...]
Soluţia: Admite sesizarea formulată de către Curtea de Apel Ploieşti - Secţia penală şi
pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul nr. 5.989/315/2020, prin care se solicită
pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei probleme de
drept:
„Folosirea sintagmei «substanţe psihoactive» în conţinutul normei de incriminare
presupune o restrângere a sferei de aplicare a normei de incriminare la categoria de substanţe
la care face referire Legea nr. 194/2011 privind combaterea operaţiunilor cu produse
susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în
vigoare, republicată, sau, după caz, sfera noţiunii de substanţe psihoactive se impune a fi
interpretată în mod extensiv, fiind incluse şi substanţele prevăzute în conţinutul legilor speciale
nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nr. 339/2005 privind regimul juridic al
plantelor, substanţelor şi preparatelor stupefiante şi psihotrope.”
Stabileşte că „Folosirea sintagmei «substanţe psihoactive» din cuprinsul normei de
incriminare a art. 336 alin. (2) din Codul penal include, pe lângă categoria de substanţe la care
face referire Legea nr. 194/2011 privind combaterea operaţiunilor cu produse susceptibile de a
avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare, republicată, şi
substanţele prevăzute în conţinutul Legii nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea
traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,
şi al Legii nr. 339/2005 privind regimul juridic al plantelor, substanţelor şi preparatelor
stupefiante şi psihotrope, cu modificările şi completările ulterioare.”
Considerente:
[...] Problema de drept trebuie abordată prin perspectiva legislaţiei în materie, dar şi a
jurisprudenţei instanţei supreme şi a instanţei de contencios constituţional.
Dispoziţiile art. 336 alin. (2) din Codul penal sancţionează doar persoana, aflată sub
influenţa unor substanţe psihoactive, care conduce un vehicul pentru care legea prevede
obligativitatea deţinerii permisului de conducere.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată, prioritar, că sintagma „substanţe psihoactive”
este definită prin art. 241 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009
privind Codul penal, în cuprinsul căruia se arată că: „Prin substanţe psihoactive se înţelege
substanţele stabilite prin lege, la propunerea Ministerului Sănătăţii.” Aceste substanţe sunt cele
365
prevăzute în anexele la Legea nr. 339/2005, care cuprind, în primul rând, substanţele denumite în
mod „tradiţional” droguri (adică substanţe stupefiante sau psihotrope) prevăzute în convenţiile
internaţionale la care România este parte (art. 3 din Legea nr. 339/2005) şi care se regăsesc şi în
Legea nr. 143/2000 (art. 1) iar, în al doilea rând, plantele şi substanţele aflate sub control naţional
- termen desemnând plantele şi substanţele cu proprietăţi psihoactive, introduse în anexele legii
[art. 2 lit. d1) şi art. 8 din Legea nr. 339/2005]. În această a doua categorie intră şi substanţele la
care se referă Legea nr. 194/2011, dar numai în măsura în care se stabileşte caracterul lor de
substitut, conform procedurii stabilite (în acest caz, conform art. 9 din Legea nr. 194/2011, tot
Ministerul Sănătăţii face demersurile necesare pentru ca substanţa respectivă să fie trecută atât în
anexele de la Legea nr. 339/2005, cât şi în cele de la Legea nr. 143/2000). Regimul juridic al
plantelor, substanţelor şi preparatelor stupefiante şi psihotrope este reglementat prin Legea nr.
339/2005, art. 2 lit. c) şi d) din lege definind aceste substanţe. Art. 1 din Legea nr. 194/2011
privind combaterea operaţiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele
decât cele prevăzute de acte normative în vigoare, prevede că legea stabileşte cadrul legal
aplicabil preparatelor, substanţelor, plantelor, ciupercilor sau combinaţiilor acestora, susceptibile
să aibă efecte psihoactive, asemănătoare celor determinate de substanţele sau preparatele
stupefiante ori psihotrope, plantele sau substanţele aflate sub control naţional, altele decât cele
care au regimul juridic stabilit prin acte normative în vigoare. Printre actele normative la care se
face trimitere se regăseşte şi Legea nr. 339/2005 privind regimul juridic al plantelor, substanţelor
şi preparatelor stupefiante şi psihotrope. De asemenea, Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi
combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri defineşte, la art. 1 lit. b), drogurile ca fiind
plantele şi substanţele stupefiante ori psihotrope sau amestecurile care conţin asemenea plante şi
substanţe, înscrise în tabelele nr. I-III din aceeaşi lege, şi prevede la lit. c) şi d) ale aceluiaşi art. 1
că drogurile de mare risc sunt cele înscrise în tabelele nr. I şi II, iar drogurile de risc sunt cele
înscrise în tabelul nr. III.
Prin urmare, dintr-o primă perspectivă, se observă că folosirea sintagmei „substanţe
psihoactive” în conţinutul infracţiunii prevăzute de art. 336 alin. (2) din Codul penal nu
presupune o restrângere a sferei de aplicare a normei de incriminare la categoria de substanţe la
care face referire Legea nr. 194/2011.
Aceeaşi concluzie se impune şi dintr-o altă abordare a problemei, prin metodele istorică şi
teleologică, care conduc la aceeaşi concluzie. Astfel, Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi
combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri folosea o terminologie şi o clasificare a
substanţelor interzise în acord cu convenţiile internaţionale la care România era parte la vremea
aceea (şi este în continuare).
În considerarea riscurilor pe care consumul de substanţe psihoactive le poate avea asupra
sănătăţii publice, substanţele stupefiante şi psihotrope au făcut obiectul convenţiilor adoptate de
Organizaţia Naţiunilor Unite la care România a aderat, respectiv Convenţia unică asupra
substanţelor stupefiante din 1961, Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite din 1971 asupra
substanţelor psihotrope din 1971 şi, respectiv, Convenţia contra traficului ilicit de stupefiante şi
substanţe psihotrope din 1988, termenii şi expresiile regăsite în aceste instrumente juridice fiind
preluate şi în legislaţia internă.
În mod corelativ, art. 87 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002
privind circulaţia pe drumurile publice, corespondentul art. 336 alin. (2) din Codul penal, se
referea la conducerea unui autovehicul (sau tramvai) „sub influenţa unor substanţe ori produse
stupefiante sau medicamente cu efecte similare acestora”. Conform alin. (3) al aceluiaşi articol
87: „Substanţele sau produsele stupefiante, precum şi medicamentele cu efecte similare acestora
366
se stabilesc de către Ministerul Sănătăţii Publice, iar lista acestora se publică în Monitorul Oficial
al României, Partea I.” Substanţele respective, stabilite la acea vreme de Ministerul Sănătăţii
Publice, erau, fireşte, aceleaşi cu cele din tabelele prevăzute în Legea nr. 143/2000. Cu alte
cuvinte, consumul de droguri (de risc sau de mare risc) atrăgea incidenţa infracţiunii rutiere.
În timp, la nivel internaţional s-a conştientizat faptul că doar interzicerea drogurilor
„clasice” a devenit insuficientă, având în vedere că, periodic, traficanţii introduc în „piaţă” o
mare varietate de substanţe având efecte similare şi care, la rândul lor, afectează sănătatea
populaţiei. În acest sens, la nivelul Consiliului Uniunii Europene a fost adoptată Decizia
2005/387/JAI a Consiliului din 10 mai 2005 privind schimbul de informaţii, evaluarea riscurilor
şi controlul noilor substanţe psihoactive. Scopul declarat al deciziei era în esenţă acela de a
„permite ca măsurile aplicabile în statele membre pentru controlul stupefiantelor şi al
substanţelor psihotrope să fie aplicate şi noilor substanţe psihoactive” (art. 1). Conform art. 3 lit.
a) din decizie: „substanţă psihoactivă nouă înseamnă un nou stupefiant sau un nou drog psihotrop
în formă pură sau în preparat”. Din această definiţie, ca şi din celelalte definiţii de la art. 3,
rezultă foarte clar că în noţiunea de substanţă psihoactivă sunt incluse şi drogurile „clasice”
(stupefiantele şi substanţele psihotrope) 14. Proiectul noului Cod penal, adoptat în anul 2009, a
ţinut cont de dinamica fenomenului şi a adaptat terminologia în acord cu decizia amintită, astfel
încât a folosit denumirea de substanţe psihoactive cu acelaşi sens, care include drogurile clasice,
dar lasă deschisă şi posibilitatea includerii de noi substanţe. Folosirea sintagmei în cauză la art.
336 alin. (2) din Codul penal nu a avut deci intenţia de a restrânge sfera art. 87 alin. (2) din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, pe care îl înlocuia, ci de a lărgi această sferă, în
concordanţă cu normele europene. Alegerea legiuitorului din 2009 a fost una corectă şi
vizionară, deoarece scopul şi definiţiile deciziei menţionate au fost preluate prin Directiva (UE)
2017/2.103 a Parlamentului European şi a Consiliului din 15 noiembrie 2017 de modificare a
Deciziei-cadru 2004/757/JAI a Consiliului pentru a include noi substanţe psihoactive în definiţia
termenului „drog” şi de abrogare a Deciziei 2005/387/JAI a Consiliului 15. Rezumând, în
concordanţă cu reglementările europene, scopul folosirii sintagmei substanţe psihoactive în
Codul penal este acela de a permite ca textele în care este folosită această sintagmă să poată fi
aplicate nu numai în raport cu drogurile clasice, ci şi în raport cu noi substanţe, care au aceleaşi
efecte sau efecte similare. Toate aceste substanţe se stabilesc prin lege, la propunerea
Ministerului Sănătăţii.
În aceeaşi ordine de idei, în jurisprudenţa sa constantă, Curtea Constituţională a statuat
că:
„14. În timp ce Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, avea în
vedere - în norma de incriminare cuprinsă în art. 87 alin. (2) - persoana «care se află sub
influenţa unor substanţe ori produse stupefiante sau medicamente cu efecte similare acestora»,
potrivit dispoziţiilor art. 336 alin. (2) din Codul penal, criticate în cauza de faţă, subiectul activ al
infracţiunii este persoana care se află «sub influenţa unor substanţe psihoactive». (...)
15. Curtea reţine că diferenţa de terminologie faţă de reglementarea cuprinsă în art. 87
alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată - constând în utilizarea
sintagmei «substanţe psihoactive» - se justifică prin necesitatea folosirii unor termeni adecvaţi
pentru delimitarea sferei de aplicare a normei de incriminare prevăzute de art. 336 alin. (2) din
14
https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/ALL/?uri=CELEX%3A32005D0387
15
https://eur-lex.europa.eu/legal-content/ro/TXT/?uri=CELEX%3A32017L2103
367
Codul penal, în concordanţă cu legislaţia specială în materie de droguri, precursori şi de alte
produse susceptibile de a avea efecte psihoactive. (...)
18. Revenind la dispoziţiile art. 336 alin. (2) din Codul penal, Curtea constată că
incriminarea faptei de conducere a unui vehicul sub influenţa substanţelor psihoactive este
determinată de efectul nociv al substanţelor respective, ţinând cont de faptul că, aşa cum se arată
în doctrină, acestea produc tulburări în atitudinea şi comportamentul conducătorului auto,
generând, implicit, o diminuare a capacităţii de a manevra vehiculul pe drumurile publice în
condiţii de siguranţă pentru toţi participanţii la trafic. În acest sens, art. 2 lit. e) din Legea nr.
194/2011, republicată, stabileşte că prin «efecte psihoactive» se înţelege unul dintre următoarele
efecte pe care le poate avea un produs, atunci când este consumat de către o persoană: stimularea
sau inhibarea sistemului nervos central al persoanei, având ca rezultat modificări ale funcţiilor şi
proceselor psihice şi ale comportamentului ori crearea unei stări de dependenţă, fizică sau
psihică. Or, având în vedere natura relaţiilor sociale ocrotite, obiectul juridic special al
infracţiunii prevăzute de dispoziţiile art. 336 alin. (2) din Codul penal este reprezentat de relaţiile
sociale referitoare la protecţia siguranţei circulaţiei pe drumurile publice, relaţii sociale a căror
existenţă normală este condiţionată de interzicerea conducerii vehiculelor sub influenţa
substanţelor psihoactive.
19. Aşadar, situaţia premisă a infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa
substanţelor psihoactive constă în preexistenţa unor stări, situaţii, condiţii în care se află
subiectul activ şi în existenţa unor norme juridice care reglementează poziţia psihică şi fizică a
unei persoane care conduce un vehicul pe drumurile publice. (...)
22. Prin urmare, instanţa de contencios constituţional nu poate reţine criticile formulate
de instanţa de judecată, autoare a excepţiei, care susţine, pe de o parte, că dispoziţiile de lege
criticate sunt lipsite de claritate şi previzibilitate, deoarece nu poate fi determinat cu exactitate
înţelesul sintagmei «sub influenţa unor substanţe psihoactive», astfel că destinatarii legii nu pot
să îşi dea seama dacă acţiunile lor intră sau nu sub incidenţa normei de incriminare, iar, pe de
altă parte, că, în lipsa prevederii în norma de incriminare a unei concentraţii minime de substanţe
psihoactive în sânge sau în urină, concentraţie în funcţie de care să se poată aprecia dacă o
persoană se află sau nu sub influenţa unor astfel de substanţe - similar ipotezei de la alin. (1) al
art. 336 din Codul penal -, instanţa de judecată este pusă în dificultate cu privire la
individualizarea pedepsei şi a executării acesteia.” - Curtea Constituţională a României, Decizia
nr. 138/2017. A se vedea, în acelaşi sens, şi Curtea Constituţională a României, Decizia nr.
101/2019.
În concluzie, noţiunea de substanţe psihoactive, definită clar şi previzibil prin art. 241 din
Legea nr. 187/2012, nu presupune o restrângere a sferei de aplicare a normei de incriminare la
categoria de substanţe la care face referire Legea nr. 194/2011, ci sfera noţiunii de substanţe
psihoactive cuprinde şi substanţele prevăzute în conţinutul legilor speciale nr. 143/2000 şi nr.
339/2005, în această categorie fiind incluse atât substanţele stupefiante, cât şi cele psihotrope.
În practica judiciară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat că prin „substanţe
psihoactive” se înţelege totalitatea substanţelor care pot produce efecte psihoactive, adică
modificări ale funcţiilor şi proceselor psihice şi comportamentale ori crearea unei stări de
dependenţă fizică sau psihică.
Termenul „substanţe psihoactive” desemnează o sferă largă de substanţe susceptibile să
producă astfel de consecinţe, în această categorie fiind incluse atât substanţele stupefiante şi
psihotrope, astfel cum sunt expres definite de art. 2 lit. c), d) din Legea nr. 339/2005 privind
regimul juridic al plantelor, substanţelor şi preparatelor stupefiante şi psihotrope, cât şi celelalte
368
substanţe cu efecte psihoactive, indiferent dacă ele fac parte din categoria celor aflate sub control
naţional, în sensul art. 2 lit. d1) din Legea nr. 339/2005, sau a celor supuse cadrului legal
prevăzut de Legea nr. 194/2011 privind combaterea operaţiunilor cu produse susceptibile de a
avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare.
Proprietăţile substanţelor sau amestecurilor de substanţe din categoriile sus-menţionate şi
efectele nocive ale consumului lor asupra sistemului nervos central, având ca rezultat modificări
ale funcţiilor şi proceselor psihice ori ale comportamentului consumatorului, reprezintă elemente
cu caracter obiectiv, fundamentate din punct de vedere medical şi acceptate unanim la nivel
internaţional şi naţional.
Regimul juridic al substanţelor şi amestecurilor psihotrope şi stupefiante, precum şi al
celorlalte substanţe susceptibile să producă efecte psihoactive este supus astfel, în prezent, unor
reglementări restrictive, operaţiunile cu substanţe din prima categorie fiind în principiu interzise,
cu excepţia cazurilor în care ele prezintă interes în medicină (în condiţiile prevăzute de Legea nr.
339/2005), iar cele cu substanţe din categoria ultimă fiind supuse unor condiţii stricte de
autorizare şi desfăşurare, prevăzute expres de Legea nr. 194/2011.
În contextul normativ astfel configurat, se poate concluziona că legiuitorul a prezumat că,
odată consumată, orice substanţă cu efect psihoactiv afectează sistemul nervos central într-o
măsură incompatibilă cu desfăşurarea în siguranţă a unor activităţi care prezintă un grad ridicat
de risc pentru sănătatea persoanelor, cum este, printre altele, şi cazul conducerii unui vehicul pe
drumurile publice.
Consumul de substanţe stupefiante, psihotrope sau de alte substanţe psihoactive produce
întotdeauna modificări fizice, psihice şi comportamentale de diverse grade, dar semnificative, în
considerarea cărora operaţiunile având ca obiect astfel de substanţe sunt total sau preponderent
restricţionate.
Din această perspectivă s-a reţinut că o persoană se află sub influenţa substanţelor
psihoactive, în sensul dispoziţiilor art. 336 alin. (2) din Codul penal, ori de câte ori în organismul
său au fost introduse - prin ingerare, injectare, inhalare, fumat sau prin orice alt mod - substanţe
susceptibile să producă efecte psihoactive, fiind irelevantă, sub acest aspect, cantitatea de
substanţă consumată sau depistată în probele biologice ale făptuitorului, ulterior săvârşirii
acţiunii ce constituie elementul material al infracţiunii analizate. În mod asemănător, persoana
care a consumat astfel de substanţe se află sub influenţa lor, chiar şi atunci când modificările
aduse funcţiilor sale cognitive sau comportamentului nu sunt vizibile sau uşor identificabile.
Aceasta deoarece raţiunea incriminării este aceea a protejării siguranţei circulaţiei pe
drumurile publice, activitate a cărei normală derulare este condiţionată de interzicerea conducerii
vehiculelor de către persoane aflate sub influenţa unor substanţe interzise de lege, cum sunt cele
din categoria substanţelor psihoactive. - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, Decizia
nr. 365/RC/2020.
De asemenea este firesc ca substanţele la care se face referire în conţinutul art. 336 alin.
(2) din Codul penal să nu fie doar cele avute în vedere de Legea nr. 194/2011, deoarece aceasta,
în denumirea sa, arată că sunt şi alte astfel de substanţe, descrise în alte legi.
Totodată, aşa cum subliniază şi instanţa de contencios constituţional, drogurile, inclusiv
cele de risc, au în mod evident efecte psihoactive.
Prin utilizarea sintagmei legiuitorul a dorit ca în categoria de „substanţe psihoactive” să
poată fi inclusă orice substanţă care produce „stimularea sau inhibarea sistemului nervos central
al persoanei, având ca rezultat modificări ale funcţiilor şi proceselor psihice şi ale
comportamentului ori crearea unei stări de dependenţă, fizică sau psihică.”
369
Un element în plus în sprijinul acestei concluzii reiese inclusiv din faptul că aceeaşi
sintagmă este folosită de legiuitor şi în alte contexte în cuprinsul Codului penal, spre exemplu la
art. 77 lit. f), unde reglementează ca circumstanţă agravantă „săvârşirea infracţiunii în stare de
intoxicaţie voluntară cu alcool sau cu alte substanţe psihoactive, când a fost provocată în vederea
comiterii infracţiunii.” [...]
Soluţia: Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru
cauze cu minori în Dosarul nr. 11.575/271/2019, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri
„Tipicitatea infracţiunii de violare a vieţii private în modalitatea incriminată de art. 226
alin. (2) din Codul penal este condiţionată de deţinerea unor sunete, convorbiri ori imagini
realizate fără drept, prin fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu
mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei persoane aflate într-o locuinţă sau încăpere ori
dependinţă ţinând de acestea sau a unei convorbiri private?”
Stabileşte că tipicitatea infracţiunii de violare a vieţii private în modalitatea incriminată
de art. 226 alin. (2) din Codul penal nu este condiţionată de deţinerea unor sunete, convorbiri
ori imagini realizate fără drept, prin fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini,
ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei persoane aflate într-o locuinţă sau
încăpere ori dependinţă ţinând de acestea sau a unei convorbiri private.
Considerente:
[...] Interpretarea teleologică presupune stabilirea drepturilor şi intereselor pe care legea
tinde să le protejeze, care sunt abuzurile pe care vrea să le împiedice. În cazul infracţiunii
prevăzute de art. 226 din Codul penal, legea urmăreşte să protejeze viaţa privată.
În acest sens, prin Hotărârea din 7 februarie 2012, pronunţată în Cauza Von Hannover
împotriva Germaniei nr. 2 (cererile nr. 40.660/08 şi 60.641/08), în paragraful 95, instanţa de la
Strasbourg a amintit „că noţiunea de viaţă privată include elemente referitoare la identitatea unei
persoane, cum ar fi numele său, fotografia sa, integritatea fizică şi morală; garanţia oferită de
articolul 8 din Convenţie este în primul rând menită să asigure dezvoltarea, fără ingerinţe
externe, a personalităţii fiecărui individ în relaţiile cu semenii săi.” În privinţa fotografiilor,
Curtea „a subliniat că imaginea unui persoane este unul dintre principalele atribute ale
personalităţii sale, pentru faptul că îi exprimă originalitatea şi îi permite să se diferenţieze de
semenii săi. Dreptul persoanei la protejarea imaginii sale constituie astfel una din condiţiile
esenţiale pentru dezvoltarea personală. Aceasta presupune, în principal, controlul persoanei
asupra imaginii sale, care include posibilitatea pentru aceasta de a refuza difuzarea ei.”
În paragraful 31 din Decizia nr. 33 din 19 ianuarie 2017 a Curţii Constituţionale a
României referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 226 alin. (1) din
Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 320 din 4 mai 2017, s-a
arătat că acest articol „oferă o protecţie sporită faptelor antisociale care aduc atingere acestui
drept, atunci când se comit într-o locuinţă sau încăpere ori dependinţă ţinând de aceasta.”
Incriminarea din art. 226 din Codul penal are în vedere protejarea vieţii private a
persoanei, respectiv dreptul acesteia de a-şi desfăşura viaţa privată fără a fi expusă fără voia sa
percepţiei unei alte persoane sau publicului.
370
Art. 226 alin. (2) din Codul penal tinde să protejeze viaţa privată, prin împiedicarea
divulgării, publicării, prezentării sau transmiterii, fără drept, a sunetelor, convorbirilor ori a
imaginilor prevăzute la alin. (1).
Protecţia oferită de legiuitor prin art. 226 alin. (1) din Codul penal priveşte atingerea
adusă, fără drept, vieţii private prin modalităţile alternative prevăzute de lege, în vreme ce
protecţia oferită de legiuitor prin art. 226 alin. (2) din Codul penal vizează, între altele,
modalităţile de divulgare sau difuzare, fără drept, către o anumită persoană sau către un număr
nedeterminat de persoane a sunetelor, a convorbirilor ori a imaginilor obţinute cu sau fără drept,
prin una din modalităţile alternative stipulate de art. 226 alin. (1) din Codul penal, respectiv prin
fotografiere, captare, înregistrare de imagini ori ascultare cu mijloace tehnice ori înregistrare
audio.
Suntem în prezenţa unei norme de trimitere care împrumută elemente din norma
completatoare, însă nu împrumută întreaga dispoziţie din alin. (1), ci face trimitere doar la
sunetele, convorbirile, imaginile prevăzute la alineatul respectiv.
Art. 226 alin. (2) din Codul penal face trimitere la modalităţile de obţinere a sunetelor,
convorbirilor, imaginilor, a căror divulgare, difuzare, prezentare sau transmitere, fără drept, se
pedepseşte.
Din interpretarea gramaticală a textului de lege Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată
că cerinţa esenţială ataşată laturii obiective vizează verbum regens - divulgarea, difuzarea,
prezentarea sau transmiterea, fără drept.
Nici situaţia premisă a infracţiunii, nici elementul material nu sunt condiţionate de
deţinerea unor sunete, convorbiri ori imagini realizate fără drept. Elementul material al
infracţiunii incriminate de art. 226 alin. (2) din Codul penal constă în divulgarea, difuzarea,
prezentarea sau transmiterea, fără drept. Oricare dintre modalităţile alternative reprezintă acţiuni
care pot fi realizate fără ca subiectul activ să deţină sunete, convorbiri ori imagini realizate fără
drept; cu precădere atunci când este vorba despre un act de conduită realizat prin intermediul
internetului, de exemplu, prin indicarea unui protocol necesar pentru accesarea informaţiilor în
internet, care sunt păstrate pe servere World Wide Web (www).
Tipicitatea infracţiunii de violare a vieţii private în modalitatea incriminată de art. 226
alin. (2) din Codul penal nu este condiţionată de deţinerea unor sunete, convorbiri ori imagini
realizate fără drept, prin fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu
mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei persoane aflate într-o locuinţă sau încăpere ori
dependinţă ţinând de aceasta sau a unei convorbiri private. Elementul material este îndeplinit
strict prin divulgare, difuzare, prezentare sau transmitere fără drept, fiind indiferent dacă
subiectul deţine sau nu imaginile, sunetele ori convorbirile, respectiv dacă le are sau nu în
stăpânire sau în păstrare. Orice condiţie suplimentară ataşată pe cale jurisprudenţială (de
exemplu, condiţia deţinerii fără drept) ar aduce atingere separaţiei puterilor în stat, ar conduce la
restrângerea elementului material la acte de conduită care nu au fost avute în vedere de legiuitor.
În consecinţă, pentru realizarea elementelor constitutive, sub aspectul laturii obiective, în
privinţa infracţiunii prevăzute la art. 226 alin. (2) din Codul penal, trebuie să existe elementul
material în una din modalităţile alternative, respectiv „divulgarea, difuzarea, prezentarea sau
transmiterea, fără drept, a sunetelor, convorbirilor ori a imaginilor (...)” obţinute prin
„fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau
înregistrarea audio a unei persoane aflate într-o locuinţă sau încăpere ori dependinţă ţinând de
aceasta sau a unei convorbiri private.” Singura condiţie prevăzută de art. 226 alin. (2) din Codul
penal este aceea ca sunetele, convorbirile, imaginile să fie obţinute prin „fotografierea, captarea
371
sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei
persoane aflate într-o locuinţă sau încăpere ori dependinţă ţinând de aceasta sau a unei convorbiri
private.” [...]
Soluţia: Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru
cauze cu minori, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, stabileşte că:
În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 377 din Codul penal, prin raportare la art.
177 alin. (2) din Codul penal, pentru determinarea subiecţilor infracţiunii de incest, stabilirea
calităţii de rude biologice în linie directă sau între fraţi şi surori, în cazul în care subiect al
infracţiunii este o persoană adoptată, poate avea loc în condiţiile art. 52 alin. (1) şi (2) din
Codul de procedură penală independent de dispoziţiile art. 440 şi art. 470 alin. (2) din Codul
civil.
Pentru determinarea subiecţilor infracţiunii de incest prevăzute de art. 377 din Codul
penal, în cazul în care unul dintre aceştia este adoptat, nu se impune stabilirea în prealabil a
unui raport juridic civil de rude în linie directă sau fraţi şi surori potrivit art. 409 din Codul civil
raportat la art. 416 din Codul civil sau art. 424 din Codul civil, după caz, acest aspect putând fi
stabilit în absenţa actelor de stare civilă şi a unei acţiuni civile cu acest obiect, în cadrul
procesului penal pendinte potrivit mijloacelor de probă prevăzute de art. 97 alin. (1) din Codul
de procedură penală prin raportare la art. 52 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală.
Efectele legăturii de rudenie biologică stabilite într-un proces civil sau chiar în procesul
penal pendinte ulterior comiterii faptei de incest retroactivează până la momentul naşterii
copilului.
Considerente:
[...] 84. Art. 377 din Codul penal, referitor la infracţiunea de incest, statuează că raportul
sexual consimţit, săvârşit între rude în linie directă sau între fraţi şi surori, se pedepseşte cu
închisoarea de la un an la 5 ani.
85. Noţiunea de rudenie (la care face trimitere textul anterior citat) este definită de Codul
civil, la art. 405, potrivit căruia:
(1) Rudenia firească este legătura bazată pe descendenţa unei persoane dintr-o altă
persoană sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun.
(2) Rudenia civilă este legătura rezultată din adopţia încheiată în condiţiile prevăzute de
lege.
86. După cum se poate observa la o analiză sumară a textului art. 377 din Codul penal,
referirea la sintagma rude în linie directă este similară celei de rude în linie dreaptă din art. 406
alin. (1) din Codul civil, adică legătura care se stabileşte în cazul descendenţei unei persoane
dintr-o altă persoană şi poate fi ascendentă sau descendentă. Pe de altă parte, sintagma „fraţi şi
surori” din cuprinsul art. 377 din Codul penal este explicată de art. 406 alin. (2) din Codul civil,
prin prisma faptului că aceste persoane au un ascendent comun.
87. În afară de dispoziţiile anterior menţionate, referirea la cuvântul rude în Codul penal
este făcută de legiuitor în art. 177, care are următorul conţinut:
(1) Prin membru de familie se înţelege:
a) ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele
devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude;
372
b) soţul;
c) persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi
copii, în cazul în care convieţuiesc.
(2) Dispoziţiile din legea penală privitoare la membru de familie, în limitele prevăzute în
alin. (1) lit. a), se aplică, în caz de adopţie, şi persoanei adoptate ori descendenţilor acesteia în
raport cu rudele fireşti.
88. Ca atare, din perspectiva protejării prin mijloace de drept penal a valorilor sociale, art.
177 alin. (2) din Codul penal stabileşte că rudenia civilă (realitatea juridică, decurgând din acte
juridice, iar nu biologice) nu poate „anula” rudenia firească (realitatea biologică, decurgând
evident din realităţi naturale/biologice).
89. Obiectul juridic generic al infracţiunii de incest constă în relaţiile sociale referitoare la
convieţuirea socială, însă, având în vedere conţinutul concret al infracţiunii, se poate afirma că
incestul are ca scop principal protejarea şi ocrotirea stării de sănătate biologică şi perpetuarea
speciei, împotriva raporturilor sexuale primejdioase pentru specia umană. Rezultă astfel, din
chiar elementul material al laturii obiective a infracţiunii de incest, evaluat din perspectiva
obiectului juridic special al infracţiunii, că situaţia premisă, constând în preexistenţa unei relaţii
de rudenie în linie directă între subiecţii activi ai infracţiunii, este îndeplinită în cazul rudeniei
biologice, de sânge.
90. Această concluzie vine, doar aparent, în contradicţie cu dispoziţiile art. 470 din Codul
civil, conform cărora:
(1) Prin adopţie se stabilesc filiaţia dintre adoptat şi cel care adoptă, precum şi legături de
rudenie între adoptat şi rudele adoptatorului.
(2) Raporturile de rudenie încetează între adoptat şi descendenţii săi, pe de o parte, şi
părinţii fireşti şi rudele acestora, pe de altă parte.
(3) Când adoptator este soţul părintelui firesc sau adoptiv, legăturile de rudenie ale
adoptatului încetează numai în raport cu părintele firesc şi rudele părintelui firesc care nu este
căsătorit cu adoptatorul.
91. Este adevărat că, potrivit acestor dispoziţii, în materie civilă, odată ce adopţia a fost
definitiv încuviinţată, în privinţa adoptatului se stabileşte un nou raport de filiaţie, iar rudenia
este rearanjată atât în linie dreaptă, cât şi în linie colaterală, în raport cu noua realitate civilă, dar
argumentele privind protejarea societăţii şi a relaţiilor de familie prin incriminarea infracţiunii de
incest au determinat legiuitorul să deroge în mod expres la art. 177 alin. (2) din Codul penal de la
dispoziţiile legii civile.
92. Aceste norme au stabilit că, în ciuda existenţei unui raport de filiaţie civilă legal
stabilit, în cazul unei persoane adoptate (ori al descendenţilor acesteia), sunt aplicabile
dispoziţiile legii penale cu privire la membrii de familie (respectiv ascendenţii şi descendenţii,
fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel
de rude, n.n.) şi în raport cu rudele fireşti - starea de rudenie biologică urmând a fi stabilită în
concret, raportat la ansamblul probator administrat în cauza penală, fără a se aduce modificări
din punct de vedere juridic stării de filiaţie deja stabilite, rezultată din adopţie, şi fără a se urmări
stabilirea unui raport de filiaţie potrivit legii civile.
93. Nu este contestat faptul că, potrivit legii civile, raportul de filiaţie firesc, legal stabilit,
este dovedit cu actul de naştere întocmit în registrul de stare civilă, precum şi cu certificatul de
naştere eliberat pe baza acestuia, conform art. 409 din Codul civil, şi că, potrivit art. 408 din
Codul civil, filiaţia faţă de mamă rezultă din faptul naşterii şi se poate stabili şi prin recunoaştere
sau prin hotărâre judecătorească, iar filiaţia faţă de tatăl din căsătorie se stabileşte prin efectul
373
prezumţiei de paternitate, pe când cea faţă de tatăl din afara căsătoriei se stabileşte prin
recunoaştere (făcută prin declaraţie la serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor,
prin înscris autentic sau prin testament potrivit art. 416 din Codul civil) sau prin hotărâre
judecătorească, după caz, conform art. 424 din Codul civil.
94. În măsura în care raportul de filiaţie dintre subiecţii infracţiunii de incest (dintre care
unul este o persoană adoptată) nu este stabilit potrivit dispoziţiilor legale anterior enunţate, se
pune problema incidenţei sau nu a dispoziţiilor art. 440 din Codul civil, potrivit cărora, în cazul
infracţiunilor a căror calificare presupune existenţa unui raport de filiaţie care nu este legal
stabilit, hotărârea penală nu poate fi pronunţată înainte de rămânerea definitivă a hotărârii civile
privitoare la raportul de filiaţie.
95. Prin aceste dispoziţii, legiuitorul consacră o ipoteză în care civilul ţine în loc penalul,
pentru a preîntâmpina contrarietatea de hotărâri în ceea ce priveşte legătura de filiaţie în situaţia
în care aceasta nu este legal stabilită, statuând că aceasta este o chestiune prejudicială obligatorie,
de competenţa exclusivă a instanţei civile, îndatorirea instanţei penale, în cazul unui proces
având ca obiect o infracţiune a cărei calificare juridică este în relaţie cu existenţa raportului de
filiaţie, fiind să aştepte rămânerea definitivă a hotărârii civile.
96. Prin definiţie, în procesul penal, o chestiune este prejudicială atunci când ea trebuie să
fie rezolvată, în prealabil, însă de o altă instanţă decât cea la care se află cauza a cărei soluţionare
este subordonată respectivei chestiuni.
97. Art. 440 din Codul civil statuează că în procesul penal chestiunea prejudicială a
stabilirii filiaţiei este obligatorie, întrucât trimiterea la instanţa civilă este imperativă, urmând a fi
suspendată acţiunea penală până la soluţionarea acţiunii civile privitoare la filiaţie.
98. Aceste dispoziţii reflectă caracterul de ordine publică a acestora, ce decurge atât din
natura lor de acţiuni de stare civilă, din principiul respectării interesului superior al copilului,
precum şi din principiul aflării adevărului biologic.
99. Această interpretare apare ca fiind în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului care, de-a lungul timpului, a stabilit unele principii în materia filiaţiei, cum
ar fi acela că stabilirea unui raport juridic între un copil şi presupusul tată biologic intră în sfera
vieţii private (articolul 8 din Convenţie), filiaţia constituind un aspect fundamental al identităţii
personale, dar este necesar să se stabilească un echilibru între interesul copilului de a-şi stabili
paternitatea, interesul presupusului tată şi interesul general. 16
100. Pentru a constata dacă dispoziţiile art. 440 din Codul civil sunt aplicabile situaţiei cu
care instanţa de trimitere a învestit completul pentru dezlegarea unei probleme de drept din
cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, urmează a se observa că este necesar a se constata
întrunite anumite condiţii-premisă: aceea ca acţiunea civilă să fie admisibilă, permisă, în
condiţiile legii civile, şi calificarea infracţiunii să depindă de existenţa unui raport de filiaţie
juridic stabilit, ce face obiectul unui alt proces civil, aflat pe rolul instanţelor judecătoreşti.
101. Or, pe de o parte, o persoană, fiind adoptată, chiar şi de către un singur părinte
adoptator, are deja stabilită o filiaţie [coexistenţa simultană a adopţiei cu filiaţia faţă de un
părinte firesc fiind prevăzută de legiuitor doar în situaţia în care adoptator este soţul părintelui
16
Relevante în această materie sunt următoarele cauze: CEDO, Odievre vs. Franţa [GC], nr. 42.326/98, 13 februarie
2003, CEDO, Gaskin vs. Regatul Unit, nr. 10.454/83, 7 iulie 1989, CEDO, Mennesson vs. Franţa, nr. 65.192/11, 26
iunie 2014, CEDO, Mikuliæ vs. Croaţia, nr. 53.176/99, 7 februarie 2002, CEDO, Mizzi vs. Malta, nr. 26.111/02, 12
ianuarie 2006, CEDO, Kruskoviæ vs. Croaţia, nr. 46.185/08, 21 iunie 2011, CEDO, A.M.M. vs. România, nr.
2.151/10, 14 februarie 2012, CEDO, Mennesson vs. Franţa, nr. 65.192/11, 26 iunie 2014, CEDO, Labassee vs.
Franţa, nr. 65.941/11, 26 iunie 2014, CEDO.
374
firesc sau adoptiv - art. 470 alin. (3) din Codul civil], iar, potrivit art. 435 din Codul civil, atât
timp cât o legătură de filiaţie legal stabilită nu a fost contestată în justiţie, nu se poate stabili, pe
nicio cale, o altă filiaţie.
102. De altfel, pot exista situaţii, cum este cea din speţa aflată pe rolul instanţei de fond,
în care o atare acţiune să nu fie niciodată promovată, persoanele care o pot promova fiind
limitativ stabilite de lege (a se observa dispoziţiile art. 425 din Codul civil), interesul subiecţilor
infracţiunii de incest nefiind de a se stabili pe cale juridică legătura de filiaţie care ar angaja
răspunderea penală a acestora pentru faptele comise, o atare acţiune de stabilire a filiaţiei pentru
o persoană minoră/majoră neputând fi promovată nici de procuror prin raportare la dispoziţiile
art. 92 din Codul de procedură civilă care impun regula apărării drepturilor şi intereselor legitime
ale minorilor.
103. Pe de altă parte, opţiunea legiuitorului penal, exprimată în conţinutul art. 177 alin.
(1) lit. a) şi alin. (2) din Codul penal, de a recunoaşte existenţa calităţii de membru de familie a
adoptatului şi în raport cu rudele sale fireşti, valorificând astfel o relaţie de rudenie biologică, ce
potrivit dreptului civil a încetat să existe odată cu încuviinţarea adopţiei, determină concluzia că
efectele penale ale relaţiei de rudenie sunt determinate de existenţa obiectivă a legăturii de sânge
dintre două sau mai multe persoane şi nu de menţiunile din actele de stare civilă.
104. Or, în acest caz trebuie decelat între caracterul de normă generală a Codului civil ce
reglementează filiaţia rezultată din adopţie şi efectele ei (art. 470 din Codul civil), respectiv
interdicţia pronunţării hotărârii penale în cazul infracţiunilor a căror calificare presupune
existenţa unui raport de filiaţie care nu este legal stabilit înainte de rămânerea definitivă a
hotărârii civile privitoare la raportul de filiaţie (art. 440 din Codul civil) şi caracterul de normă
specială a art. 177 alin. (2) din Codul penal.
105. Legiuitorul a înţeles să deroge prin dispoziţiile art. 177 alin. (2) din Codul penal de
la regulile generale privind efectele adopţiei şi regulile procedurale ale stabilirii filiaţiei fireşti,
statuând că dispoziţiile din legea penală privitoare la membru de familie, referitoare la
ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite prin
adopţie, potrivit legii, astfel de rude, se aplică, în caz de adopţie, şi persoanei adoptate ori
descendenţilor acesteia în raport cu rudele fireşti, deci independent de existenţa în continuare a
filiaţiei prin adopţie şi fără a fi necesară în prealabil stabilirea filiaţiei pe calea unei hotărâri
civile 17.
17
În ceea ce priveşte în marja de apreciere pe care o au statele semnatare de a incrimina infracţiunea de incest şi de a
fixa reguli speciale în această materie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea pronunţată la data de
12 aprilie 2012 în Cauza Stubing vs. Germania, a decis că nu există o încălcare a articolului 8 din Convenţie, în
cazul condamnării unui inculpat (persoană adoptată) pentru relaţia incestuoasă cu sora sa, rudă firească. C.E.D.O.,
fiind sesizată cu o plângere faţă de condamnarea reclamantului pentru incest, a considerat că, deşi hotărârea de
condamnare aduce atingere vieţii sexuale, nu contravine prevederilor art. 8 din Convenţie, întrucât se înscrie în
marja de apreciere pe care o au statele semnatare. Analizând conţinutul dreptului la viaţă privată şi familie, C.E.D.O.
a apreciat că această libertate poate fi îngrădită de state prin incriminarea incestului, întrucât viaţa privată şi de
familie este un domeniu foarte vast şi nu există o legiferare unitară a statelor semnatare în această privinţă, raţiune
pentru care li se permite să intervină mai energic. Fiind un consens general, în ordinea juridică şi în societate, pentru
interzicerea raporturilor sexuale între fraţi şi neexistând suficiente date susceptibile de a susţine teza conform căreia
se manifestă o tendinţă generală în favoarea dezincriminării acestui tip de relaţii, raportat la faptul că plângerea a
ridicat o problemă de morală, aspect cu privire la care statele au o marjă de apreciere mai amplă, Curtea a considerat
că autorităţile germane nu au depăşit limitele de apreciere, fapt ce s-ar fi concretizat într-o violare a art. 8 al
Convenţiei.
375
106. Ca atare, în ipoteza în care pentru calificarea juridică a infracţiunii este necesară
stabilirea relaţiilor de rudenie naturală, biologică, cum este cazul infracţiunii de incest, în situaţia
în care un subiect al infracţiunii este o persoană adoptată, dispoziţiile art. 440 din Codul civil nu
sunt incidente, iar stabilirea în concret a rudeniei fireşti urmează a se face în cadrul procesului
penal, având în vedere că nu se urmăresc şi nu se creează efecte de stare civilă, drepturi şi
obligaţii civile, ci contribuie la aflarea adevărului obiectiv cu privire la fapta săvârşită şi la
circumstanţele acesteia.
107. În ceea ce priveşte procedura şi mijloacele de probă ce urmează a fi folosite în
procesul penal, pentru stabilirea relaţiei de rudenie în linie directă, se constată că sunt incidente
dispoziţiile art. 52 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, potrivit cărora „(1) Instanţa
penală este competentă să judece orice chestiune prealabilă soluţionării cauzei, chiar dacă prin
natura ei acea chestiune este de competenţa altei instanţe, cu excepţia situaţiilor în care
competenţa de soluţionare nu aparţine organelor judiciare. (2) Chestiunea prealabilă se judecă de
către instanţa penală, potrivit regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi
aparţine acea chestiune.”
108. Doctrina şi jurisprudenţa sunt unanime în interpretarea noţiunii de „chestiune
prealabilă”, opiniile exprimate fiind că, în desfăşurarea procesului penal, anumite acte trebuie să
fie neapărat îndeplinite înaintea altora, anumite situaţii trebuie să fie cercetate în mod necesar în
primul rând, iar soluţionarea unor chestiuni trebuie obligatoriu să fie precedată de dezlegarea
altora etc.
109. Pentru ca o chestiune să fie considerată prealabilă trebuie să aibă, prin obiectul său,
caracterul de condiţie de fapt sau de drept pentru soluţionarea cauzei care face obiectul
procesului penal. Chestiunea prealabilă are acest caracter atunci când priveşte existenţa unei
cerinţe esenţiale din structura infracţiunii (situaţia premisă sau elementele esenţiale care
alcătuiesc conţinutul constitutiv al infracţiunii), calitatea sau starea făptuitorului şi poate privi
orice domeniu juridic: drept civil, drept administrativ, dreptul muncii, drept internaţional etc.
110. Conform Codului de procedură penală orice chestiune prealabilă, de orice natură, se
soluţionează de instanţa penală care este competentă să judece cauza a cărei rezolvare depinde de
soluţionarea acesteia, ceea ce atrage, totodată, o amplificare a competenţei după materie a
instanţei penale respective.
111. Instanţa penală judecă chestiunea prealabilă ţinând cont de regulile şi mijloacele de
probă prevăzute de legea care reglementează materia căreia îi aparţine chestiunea prealabilă.
112. Cu privire la mijloacele de probă permise în procesul penal pentru a face dovada
rudeniei în linie directă între subiecţii activi calificaţi ai infracţiunii de incest se constată că
dovada rudeniei în linie directă sau între fraţi şi surori poate fi făcută cu orice mijloc de probă
permis de lege, în înţelesul art. 97 din Codul de procedură penală, întrucât obiectul unui astfel de
demers în procesul penal este stabilirea realităţii biologice, neavând importanţă dacă legătura de
rudenie naturală dintre subiecţii activi ai infracţiunii este dublată de una civilă, ce ar rezulta din
acte de stare civilă, din recunoaştere sau din hotărâre judecătorească. În practica instanţelor
judecătoreşti, pe lângă administrarea altor probatorii, se dispune efectuarea unor expertize
tehnico-ştiinţifice prin care, ca urmare a analizei ADN, se poate verifica dacă există sau nu
legătura de rudenie incriminată de lege în cazul infracţiunii de incest.
113. Faţă de considerentele mai sus arătate urmează a se răspunde întrebării instanţei de
trimitere în sensul că pentru determinarea subiecţilor infracţiunii de incest prevăzute de art. 377
din Codul penal, prin raportare la art. 177 alin. (2) din Codul penal, stabilirea calităţii de rude
biologice în linie directă sau între fraţi şi surori, în cazul în care subiect al infracţiunii este o
376
persoană adoptată, poate avea loc în condiţiile art. 52 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură
penală independent de dispoziţiile art. 440 şi art. 470 alin. (2) din Codul civil.
114. De asemenea, pentru determinarea subiecţilor infracţiunii de incest prevăzută de art.
377 din Codul penal, în cazul în care unul dintre aceştia este adoptat, nu se impune stabilirea în
prealabil a calităţii de rude în linie directă sau fraţi şi surori potrivit art. 409 din Codul civil
raportat la art. 416 din Codul civil sau art. 424 din Codul civil, după caz, acest aspect putând fi
stabilit în absenţa actelor de stare civilă şi a unei acţiuni civile cu acest obiect, în cadrul
procesului penal pendinte potrivit mijloacelor de probă prevăzute de art. 97 alin. (1) din Codul de
procedură penală prin raportare la art. 52 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală.
115. Referitor la ultima întrebare ridicată de instanţa de trimitere se observă că prin
stabilirea în procesul penal a relaţiei de rudenie biologică, ceea ce se constată este o realitate
biologică, ce a existat din chiar momentul naşterii copilului, indiferent de momentul constatării
sale printr-un proces penal sau civil, referirea la faptul naşterii regăsindu-se şi în cadrul
dispoziţiilor art. 408 din Codul civil, referitoare la stabilirea filiaţiei.
116. Cunoaşterea acestei realităţi biologice de către subiecţii activi ai infracţiunii nu poate
rezulta exclusiv din stabilirea ei într-un proces penal sau civil, ci, în funcţie de particularităţile
cauzei, se va stabili în ce măsură aceştia au cunoscut la momentul săvârşirii faptei că au calitatea
de rude în linie directă sau fraţi şi surori, aceasta ţinând însă de verificarea întrunirii elementelor
constitutive ale infracţiunii.
117. Prin urmare, efectele legăturii de rudenie biologică stabilite într-un proces civil ori
într-un proces penal pendinte, ulterior comiterii faptei de incest, retroactivează până la momentul
naşterii copilului, fiind necesar însă să fie dovedit faptul că autorii infracţiunii de incest aveau
cunoştinţă de legătura de rudenie dintre aceştia.
118. Ca atare, cu distincţiile reţinute anterior, urmează a se constata că efectele legăturii
de rudenie biologică stabilite într-un proces civil sau chiar în procesul penal pendinte ulterior
comiterii faptei de incest retroactivează până la momentul naşterii copilului. [...]

Soluţia: Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală în
Dosarul nr. 1.059/98/2018, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru
dezlegarea chestiunii de drept: „Dacă dobânzile şi penalităţile se aplică la prejudiciul produs
prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul sau dobânzile şi penalităţile se
calculează doar la prejudiciul produs prin comiterea faptei” şi stabileşte următoarele:
Dobânzile şi penalităţile la care se referă art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005 pentru
prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale se aplică doar la prejudiciul produs prin comiterea
faptei, fără a se lua în considerare majorarea cu 20% din baza de calcul.
Considerente:
[...] Problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări se referă, în esenţă, la condiţiile
de incidenţă a cauzei de nepedepsire prevăzute de dispoziţiile art. 10 alin. (11) din Legea nr.
241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, dispoziţii introduse prin Legea nr.
55/2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 332 din 1 aprilie 2021. Mai
exact, instanţa de trimitere solicită instanţei supreme să clarifice modul de calcul al accesoriilor
fiscale de a căror achitare, cumulat plăţii prejudiciului infracţional şi majorării cu 20% din
acesta, este condiţionată aplicarea cauzei de impunitate menţionate.
377
Prevederile art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005 reglementează o cauză de
nepedepsire pentru a cărei incidenţă este necesară, sub un prim aspect, asumarea unei conduite
de căinţă activă din partea autorului sau participanţilor secundari la comiterea uneia dintre
infracţiunile prevăzute de art. 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005, conduită concretizată în plata a trei
categorii de sume de bani, respectiv: contravaloarea prejudiciului infracţional direct, un plus
echivalent procentului de 20% din acest prejudiciu şi accesoriile fiscale - dobânzi şi penalităţi.
Incidenţa cauzei de impunitate presupune, în mod cumulativ, şi îndeplinirea unor condiţii
procedurale, referitoare la momentul limită până la care conduita activă a inculpatului care
optează pentru achitarea integrală a sumelor prevăzute de legea specială conduce la obţinerea
beneficiului impunităţii. Această limită normativă corespunde momentului rămânerii definitivă a
hotărârii judecătoreşti, ceea ce înseamnă că, pe întreaga durată a urmăririi penale şi a judecăţii în
fazele ordinare, participantul la comiterea uneia dintre infracţiunile prevăzute de art. 10 alin. (11)
din Legea nr. 241/2005 are posibilitatea să uzeze de facultatea recunoscută de lege şi să
beneficieze astfel de cauza de nepedepsire.
Natura cauzei de nepedepsire reglementate de art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005 ori
cerinţele de ordin procesual a căror îndeplinire este necesară pentru incidenţa sa nu fac obiectul
solicitării instanţei de trimitere, în privinţa acestor aspecte de drept neridicându-se probleme de
interpretare.
Chestiunea de drept supusă analizei vizează numai modalitatea de determinare a sumei
totale ce trebuie achitată de făptuitor în vederea aplicării cauzei speciale de impunitate. Ea se
rezumă, în concret, la a se stabili dacă accesoriile fiscale ce intră în componenţa acestei sume
sunt aferente exclusiv prejudiciului infracţional propriu-zis ori ele trebuie calculate şi prin
raportare la majorarea cu 20% din baza de calcul.
Rezolvarea acestei chestiuni de drept implică, în mod necesar, stabilirea naturii juridice a
cotei procentuale ce trebuie achitată suplimentar în temeiul normei speciale, în sensul de a se
determina dacă această majorare poate fi asimilată unui prejudiciu fiscal propriu-zis (generator
de dobânzi şi penalităţi) sau ea reprezintă o formă de sancţiune juridică şi, în caz afirmativ, care
este natura sa.
Interpretarea teleologică a prevederilor art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005 nu
constituie un demers util în procesul de analiză a chestiunii de drept supuse interpretării. În
forma iniţială a proiectului Legii nr. 55/2021 nu se regăsea o cauză de nepedepsire grefată pe
recuperarea prejudiciului majorat, modificarea survenind pe parcursul procesului legislativ
ulterior. Prin urmare, expunerea de motive la proiectul iniţial de lege nu oferă repere utile pentru
clarificarea naturii juridice a plusului de 20% din baza de calcul, la care face referire norma
juridică analizată.
În domeniul evaziunii fiscale, noţiunea de „prejudiciu” se află însă în strânsă corelaţie cu
aceea de „obligaţie fiscală”, a cărei încălcare de către contribuabil, în condiţiile frauduloase
proprii incriminărilor prevăzute de art. 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005, afectează integritatea
bugetului general consolidat. Aceasta deoarece cele două infracţiuni anterior menţionate au ca
obiect juridic relaţiile sociale referitoare la corecta stabilire şi colectare a veniturilor bugetare,
ambele incriminări presupunând încălcarea obligaţiilor ce revin contribuabilului în materie
financiar-fiscală sub aspectul evidenţierii complete, declarării corecte şi plăţii tuturor
impozitelor, taxelor şi contribuţiilor prevăzute de lege.
Noţiunea de „obligaţie fiscală” este, de altfel, definită în mod expres de legislaţia fiscală,
la care fac trimitere prevederile art. 2 lit. e) din Legea nr. 241/2005.
378
Conform dispoziţiilor art. 1 pct. 27 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură
fiscală, obligaţia fiscală este „obligaţia de plată a oricărei sume care se cuvine bugetului general
consolidat, reprezentând obligaţia fiscală principală şi obligaţia fiscală accesorie.”
Prin obligaţie fiscală principală se înţelege, în sensul legislaţiei fiscale, „obligaţia de plată
a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale, precum şi obligaţia organului fiscal de a restitui
sumele încasate fără a fi datorate şi de a rambursa sumele cuvenite, în situaţiile şi condiţiile
prevăzute de lege” (art. 1 pct. 28 din Legea nr. 207/2015), iar obligaţia fiscală accesorie
reprezintă „obligaţia de plată sau de restituire a dobânzilor, penalităţilor sau a majorărilor,
aferente unor obligaţii fiscale principale” (art. 1 pct. 29 din Legea nr. 207/2015).
Interpretarea coroborată a normelor evocate şi a dispoziţiilor art. 2 lit. e) din Legea nr.
241/2005 conduce la concluzia că, prin comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 8 sau 9 din
Legea nr. 241/2005, inculpatul participant se sustrage de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale
principale prevăzute de legislaţia fiscală, respectiv de la obligaţia de plată integrală a
impozitelor, taxelor şi contribuţiilor datorate bugetului public naţional.
Diferenţa dintre sumele eventual plătite şi cele real datorate de contribuabil - diferenţă
decurgând din stabilirea cu rea-credinţă ori, după caz, din neevidenţierea în documente legale sau
nedeclararea în mod corect şi complet a veniturilor realizate sau cheltuielilor efectuate -
constituie pagubă bugetară în sens fiscal şi, totodată, prejudiciu infracţional în sens penal, de a
cărui acoperire integrală este condiţionată, printre altele, incidenţa cauzei de impunitate
prevăzută de art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005.
Prin urmare, în domeniul evaziunii fiscale, sfera prejudiciului produs prin comiterea
faptei ilicite este limitată la impozitele, taxele şi contribuţiile prevăzute de lege, corespunzătoare
obligaţiilor fiscale principale încălcate fraudulos de către inculpat. Caracteristica acestor
impozite, taxe şi contribuţii sociale este, printre altele, aceea că ele sunt obligatoriu datorate în
baza legii, în situaţii expres reglementate, îndatorirea contribuabililor de a plăti aceste sume
fiind, aşadar, consacrată normativ cu caracter general şi imperativ.
Astfel, dispoziţiile art. 1 pct. 5, 23 şi 36 din Legea nr. 207/2015 definesc în mod expres
cele trei noţiuni circumscrise sferei datoriilor fiscale principale, după cum urmează:
„- contribuţie socială - prelevare obligatorie realizată în baza legii, care are ca scop
protecţia persoanelor fizice obligate a se asigura împotriva anumitor riscuri sociale, în schimbul
căreia aceste persoane beneficiază de drepturile acoperite de respectiva prelevare;
- impozit - prelevare obligatorie, indiferent de denumire, realizată în baza legii, fără
contraprestaţie, în scopul satisfacerii necesităţilor de interes general;
- taxă - prelevarea obligatorie, indiferent de denumire, realizată în baza legii, cu ocazia
prestării unor servicii de către instituţii sau autorităţi publice, fără existenţa unui echivalent între
cuantumul taxei şi valoarea serviciului;”
Majorarea cu 20% din baza de calcul la care face referire art. 10 alin. (11) din Legea nr.
241/2005 nu are natura juridică a unui impozit, taxă sau contribuţie socială, astfel cum rezultă
din definiţiile legale, şi nu poate fi asimilată, pe cale de consecinţă, noţiunii de prejudiciu
infracţional.
Suma echivalentă acestei majorări nu este reglementată de legislaţia fiscală, ea găsindu-şi
consacrarea normativă exclusiv într-o lege penală specială (respectiv, Legea nr. 241/2005), în
capitolul rezervat cauzelor de reducere a pedepselor, interdicţiilor şi decăderilor. Această sumă
procentuală nu serveşte satisfacerii unor necesităţi de interes general, protejării anumitor
categorii de persoane împotriva unor riscuri sociale şi nici nu derivă din eventuale servicii
379
prestate de instituţii sau autorităţi publice, cum este cazul sumelor a căror plată constituie o
obligaţie fiscală principală, în sensul legislaţiei procesual fiscale.
În plus, spre deosebire de impozitele, taxele şi contribuţiile sociale - a căror plată
constituie o îndatorire fiscală general aplicabilă unor categorii de contribuabili (iar nu unor
persoane individual determinate) -, majorarea supusă analizei are trăsături juridice distincte.
Mai exact, plata unui plus de 20% din valoarea prejudiciului infracţional nu are caracter
general, de vreme ce ea nu este datorată de toţi contribuabilii sau de anumite categorii de
contribuabili. Această majorare nu are nici caracter obligatoriu, în condiţiile în care plata sa este
esenţialmente facultativă, fiind lăsată la latitudinea făptuitorului; achitarea contravalorii
prejudiciului infracţional majorat cu o cotă procentuală reflectă, în mod esenţial, opţiunea
inculpatului urmărit penal sau trimis în judecată pentru infracţiunile prevăzute de art. 8 sau 9 din
Legea nr. 241/2005 de a-şi exercita un drept procesual, iar nu de a-şi îndeplini o obligaţie fiscală.
În fine, nefiind prevăzută de legislaţia fiscală, nu se poate considera că plata unui plus
calculat procentual din prejudiciul infracţional, distinct şi suplimentar accesoriilor fiscale legale,
ar servi finalităţii prevăzute de art. 19 alin. (1) şi (5) din Codul de procedură penală, respectiv
reparării prejudiciului penal. Obiectul exercitării acţiunii civile în procesul penal îl reprezintă
repararea, potrivit legii civile, a prejudiciului produs prin comiterea faptei, ceea ce înseamnă că
instanţa penală nu ar putea impune făptuitorului alte modalităţi de reparare a pagubei decât cele
expres şi limitativ prevăzute de legea civilă.
În acest context se poate concluziona că majorarea cu procentul de 20% din baza de
calcul, prevăzută de art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005, nu are natura unei obligaţii fiscale
principale în sensul consacrat de legislaţia fiscală şi, pe cale de consecinţă, nu poate fi asimilată
noţiunii de prejudiciu infracţional, cu toate consecinţele inerente unei atari caracterizări.
În schimb, rezultă din formularea normelor supuse interpretării că exercitarea, de către
făptuitor, a opţiunii de a plăti un plus de 20% din valoarea prejudiciului în scopul obţinerii unui
avantaj procesual este condiţionată, pe de o parte, de un element substanţial, respectiv săvârşirea
uneia dintre infracţiunile limitativ prevăzute de art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005, iar, pe
de altă parte, de o cerinţă procedurală, şi anume aflarea în curs a unui proces penal orientat spre
tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit respectiva infracţiune.
Având la bază voinţa inculpatului de a înlătura efectele prejudiciabile ale faptelor sale şi
fiind orientată spre obţinerea unui beneficiu procesual - adică încetarea procesului penal în
condiţiile art. 16 alin. (1) lit. h) din Codul de procedură penală -, opţiunea de plată a sumei
echivalente majorării procentuale analizate produce efecte atât de ordin substanţial, cât şi
procesual, relevându-se ca o instituţie cu o natură juridică sui-generis.
Astfel, suma echivalentă majorării cu 20% din valoarea prejudiciului infracţional nu ar
putea fi caracterizată ca o sancţiune penală propriu-zisă, de vreme ce sfera de cuprindere a unei
atari sancţiuni este expres delimitată normativ în cuprinsul art. 53-55 din Codul penal şi se
rezumă la pedepsele - principale, complementare sau accesorii - prevăzute de legea penală.
Este adevărat că, implicând plata unei sume de bani, instituţia analizată se aseamănă,
formal, cu cea a pedepsei amenzii, însă o analiză aprofundată exclude orice risc de confuzie sub
acest aspect.
Amenda penală reprezintă o pedeapsă, adică o consecinţă a stabilirii răspunderii penale a
făptuitorului, în urma exercitării depline a acţiunii penale. Ea presupune, prin ipoteză, epuizarea
acţiunii penale exercitate, prin stabilirea condiţiilor de existenţă a infracţiunii, a celor de tragere
la răspundere penală a făptuitorului şi prin formularea unor concluzii judiciare definitive cu
380
privire la vinovăţia acestuia şi imperativul sancţionării sale penale în vederea restabilirii ordinii
de drept.
În schimb, plata majorării procentuale prevăzute de art. 10 alin. (11) din Legea nr.
241/2005 nu reprezintă efectul stabilirii răspunderii penale a inculpatului. Ea intervine pe
parcursul procesului, anterior, aşadar, pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive şi,
implicit, premergător stabilirii răspunderii penale a făptuitorului; în plus, plata acestei sume nu
are rolul de constrângere specific pedepselor, de vreme ce ea urmăreşte tocmai stingerea acţiunii
penale, adică lipsirea sa de obiect, şi prin aceasta împiedică o statuare definitivă a instanţei
asupra vinovăţiei ori a celorlalte condiţii de tragere la răspundere penală a făptuitorului.
În acest context se poate aprecia că plata unei sume superioare valorii prejudiciului
infracţional de către persoana suspectată de comiterea faptelor cauzatoare ale respectivului
prejudiciu, anterior finalizării procesului penal şi în vederea încetării acestuia prin stingerea
acţiunii penale, concretizează o formă de răspundere juridică prin care făptuitorul este sancţionat
pecuniar pentru încălcarea normelor de drept, evitând, în acelaşi timp, antrenarea răspunderii sale
penale.
Rolul central al aspectului pecuniar imprimă cotei procentuale de 20% trăsăturile unei
veritabile sancţiuni civile, menite a penaliza nesocotirea obligaţiilor fiscale ce revin autorului
faptei. În acest sens, prin Decizia nr. 101 din 17 februarie 2021 a Curţii Constituţionale s-a
reţinut, printre altele, că norma criticată „(...) cuprinde în sine o formă de sancţiune civilă, astfel
că cel care a afectat integritatea bugetului public va trebui să plătească paguba efectiv suferită de
bugetul de stat, majorată cu 20%, la care se vor plăti dobânzi şi penalităţi. Această majorare
reprezintă o formă de sancţiune civilă care pedepseşte abaterea de la normele de drept”
(paragraful 107).
Majorarea procentuală prevăzută de art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005 nu poate fi
însă caracterizată juridic ca o simplă sancţiune civilă. Intervenind în cursul unui proces penal,
fiind lăsată la latitudinea făptuitorului şi având ca scop obţinerea beneficiului încetării procedurii
prin activarea unei cauze legale de nepedepsire, plata acestei majorări legale produce, în
principal, efecte de natură penală, atât sub aspectul dreptului substanţial (conducând la
nepedepsirea făptuitorului), cât şi al dreptului procesual penal (determinând incidenţa unei cauze
care împiedică exercitarea acţiunii penale şi, prin aceasta, conduce la încetarea procesului).
Prin urmare, cota procentuală de a cărei plată prealabilă este condiţionată incidenţa cauzei
de impunitate se relevă ca o instituţie de drept cu o configuraţie juridică proprie şi o natură sui-
generis, care îmbină trăsăturile unei sancţiuni cu cele ale unei cauze de impunitate grefate pe
căinţa activă a făptuitorului, generând efecte juridice mixte, atât de drept penal substanţial, cât şi
procesual penal.
Implicând o componentă accentuat sancţionatorie, plusul procentual de 20% din baza de
calcul ce trebuie achitat pentru a deveni incidentă cauza de nepedepsire prevăzută de art. 10 alin.
(11) din Legea nr. 241/2005 nu este generator de dobânzi şi penalităţi.
Prin voinţa legiuitorului, accesoriile fiscale sunt aferente exclusiv obligaţiei fiscale
principale, adică prejudiciului direct cauzat prin comiterea faptelor prevăzute de norma supusă
interpretării.
Aşa cum rezultă din definiţia legală a noţiunii de „obligaţie fiscală accesorie”, consacrată
de art. 1 pct. 29 din Legea nr. 207/2015, accesoriile fiscale sunt întotdeauna corespunzătoare
obligaţiilor fiscale principale, respectiv celor care se referă la plata impozitelor, taxelor sau
contribuţiilor sociale datorate de făptuitor. Similar restului creanţelor fiscale, obligaţiile accesorii
381
sunt şi ele supuse principiului legalităţii consacrat de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 207/2015,
putând lua naştere numai în baza şi în limitele strict prevăzute de legislaţia fiscală.
Aceasta înseamnă, inter alia, că dobânzile şi penalităţile fiscale nu pot fi percepute pentru
alte sume decât cele circumscrise categoriilor de obligaţii expres şi limitativ prevăzute de legea
fiscală şi, cu atât mai puţin, pentru sume exceptate în mod expres de legiuitor, cum este cazul
celor plătite cu titlu de sancţiune.
În acest sens este relevant că dispoziţiile art. 173 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 exclud
din sfera de cuprindere a dobânzilor şi penalităţilor de întârziere sume cum ar fi, exemplificativ,
amenzile de orice fel, obligaţiile fiscale accesorii ori sumele confiscate. Or, dacă legiuitorul a
considerat că nu se impune perceperea de accesorii fiscale pentru obligaţiile bugetare echivalente
sumelor datorate cu titlu de sancţiune, raţiuni identice şi recurgerea la argumentul de interpretare
logică ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet justifică o interpretare asemănătoare a dreptului
şi în privinţa unei instituţii juridice cu o componentă sancţionatorie, cum este cazul majorării cu
20% din valoarea prejudiciului infracţional, prevăzută de art. 10 alin. (11) din Legea nr.
241/2005. [...]
Soluţia: Admite sesizarea formulată de către Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi
pentru cauze cu minori, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru
dezlegarea de principiu a următoarei probleme de drept:
„Dacă, în cazul infracţiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 (forma
anterioară datei de 1 februarie 2014), termenul de prescripţie a răspunderii penale se stabileşte
în raport cu limita maximă a pedepsei prevăzute de acest text de lege, respectiv 20 de ani, sau în
funcţie de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea cea mai gravă care intră în scopul
grupului infracţional, în considerarea, relativ la sintagma «pedeapsă prevăzută de lege», a
dispoziţiilor alin. (2) al art. 7 din Legea nr. 39/2003 (forma anterioară).”
Stabileşte că, în cazul infracţiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003
(forma anterioară datei de 1 februarie 2014), termenul de prescripţie a răspunderii penale se
calculează în raport cu limita maximă a pedepsei prevăzute de acest text de lege, respectiv 20 de
ani, indiferent de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea cea mai gravă care intră în
scopul grupului infracţional.
Considerente:
[...] Problema de drept ce face obiectul dezbaterii se referă la modalitatea de calcul al
termenului de prescripţie în situaţia infracţiunilor care prevăd o limitare a pedepsei aplicate, în
funcţie de maximul prevăzut de lege pentru o altă infracţiune cu care se află în corelare, în speţă
fiind vorba despre fapta incriminată de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 39/2003 - formularea
anterioară datei de 1 februarie 2014 (infracţiune-scop a grupului infracţional organizat).
Prealabil analizării chestiunii de drept supuse dezlegării se impune a se preciza că, în
speţă, Decizia nr. 7 din 9 februarie 2009 pronunţată în recurs în interesul legii, în Dosarul nr.
36/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 694 din 15 octombrie 2009,
anterior apariţiei noului Cod penal, nu îşi găseşte aplicarea.
Astfel, prin decizia pronunţată în recurs în interesul legii, anterior menţionată, Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în aplicarea dispoziţiilor art. 1602 alin. 1
teza ultimă şi ale art. 1604 alin. 1 teza ultimă din Codul de procedură penală din 1968, a stabilit:
382
„cererile de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune sunt admisibile în ipoteza
săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, dacă pedeapsa prevăzută
de lege pentru infracţiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracţional organizat nu
depăşeşte 18 ani.”
Această decizie vizează interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor referitoare la
liberarea sub control judiciar sau pe cauţiune din cuprinsul Codului de procedură penală anterior,
în cazul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 privind
prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, prevederi care au fost modificate prin Legea
nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală
şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual
penale.
Potrivit art. 4771 din Codul de procedură penală, „efectele deciziei încetează în cazul
abrogării, constatării neconstituţionalităţii ori modificării dispoziţiei legale care a generat
problema de drept dezlegată (...).”
Aşadar, decizia pronunţată în recurs în interesul legii nu are aplicabilitate în dezlegarea
problemei de drept în cauza de faţă în contextul abrogării instituţiei liberării provizorii sub
control judiciar sau pe cauţiune prin Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte
normative care cuprind dispoziţii procesual penale. În aceste condiţii, în mod cert, nu este vorba
de un reviriment jurisprudenţial al instanţei supreme.
În abordarea problematicii cu care a fost învestit, Completul pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept în materie penală are în vedere faptul că noul Cod penal a abandonat tehnica
normativă a vechii reglementări, cel puţin relativ la infracţiunea prevăzută de art. 7 alin. (2) din
Legea nr. 39/2003, formularea anterioară datei de 1 februarie 2014, sancţionând infracţiunea
prevăzută de art. 367 din Codul penal (constituirea unui grup infracţional) fără raportare la
regimul sancţionator al infracţiunii-scop.
Aşadar, aspectul supus dezlegării apare discutabil numai în ipoteza şi din perspectiva
retroactivării legii penale mai favorabile, însă trebuie arătat că şi în raport cu legislaţia actuală
pot fi identificate dispoziţii normative similare, unele fiind cuprinse chiar în partea specială a
Codului penal. Spre exemplu: prevederile cuprinse în art. 206 alin. (1) teza ultimă din Codul
penal în raport cu sancţionarea persoanei care a comis infracţiunea de ameninţare, prevederile
cuprinse în art. 269 alin. (2) din Codul penal în raport cu sancţionarea persoanei care a comis
infracţiunea de favorizare a făptuitorului ori prevederile cuprinse în art. 270 alin. (2) din Codul
penal raportat la sancţionarea persoanei care a comis infracţiunea de tăinuire.
Este unanim acceptat în doctrină şi în practica judiciară că infracţiunea prevăzută de art. 7
din Legea nr. 39/2003 este o infracţiune de pericol, formă a pluralităţii constituite de infractori a
cărei existenţă nu este condiţionată de săvârşirea infracţiunii-scop a asocierii infracţionale. Prin
urmare, pericolul său abstract a fost evaluat de legislator, fără raportare la scopul grupării
criminale.
Interpretarea gramaticală a prevederilor art. 7 din Legea nr. 39/2003 prin comparaţie cu
textele de lege aferente altor infracţiuni relevă faptul că alin. (2) al acestui text de lege, chiar
dacă nu mai este în vigoare, se referă la „pedeapsa maximă legală, potenţial de aplicat în
procesul de individualizare ce este atributul exclusiv al judecătorului”, şi nu la „pedeapsa
prevăzută de lege.”
Este de observat că legiuitorul consacră în ambele coduri o normă de incriminare
autonomă, prevăzând o anumită conduită drept infracţiune, stabilindu-i propria pedeapsă
383
prevăzută de lege în condiţiile art. 1411 din Codul penal anterior sau art. 187 din Codul penal
actual separat de dispoziţia sancţionatoare a oricărei alte infracţiuni care ar avea sau nu vreo
conexiune, de orice fel, cu infracţiunea astfel reglementată în mod de sine stătător, iar
determinarea pedepsei prevăzute de lege pentru o infracţiune este o operaţiune care se efectuează
în abstract, raportat la dispoziţia sancţionatoare a normei de incriminare în cadrul căreia se
realizează încadrarea juridică a unei fapte săvârşite şi, implicit, modalitatea de calcul al
termenului de prescripţie.
Atât conform vechii, cât şi actualei legislaţii penale, prin pedeapsa prevăzută de lege
pentru o infracţiune, din perspectiva calculului termenului de prescripţie a răspunderii penale, se
înţelege pedeapsa principală prevăzută de lege care este una şi aceeaşi, indiferent de variabile
faptice ale diverselor speţe în care se reţine încadrarea sa juridică. Minimul şi maximul special al
unei pedepse prevăzute de lege raportat la termenul de prescripţie a răspunderii penale nu sunt
influenţate de aspecte de fapt conjuncturale, precum alte infracţiuni pe care şi-a propus sau nu
infractorul să le comită, în situaţii de fapt distincte, ori infracţiuni la care s-a raportat acesta în
vreun alt fel sau infracţiuni conexe celei comise de către subiectul activ în cauză.
Din perspectiva art. 122 şi art. 1411 din Codul penal anterior şi art. 187 din Codul penal
actual, în cuprinsul acestei operaţiuni sunt lipsite de relevanţă juridică diverse aspecte de natură
conjuncturală, decurgând din manifestări concrete ale situaţiei de fapt reţinute în cadrul anumitor
speţe determinate, spre deosebire de ipoteze faptice reţinute în alte speţe determinate.
Infracţiunea de iniţiere sau constituire a unui grup infracţional organizat ori aderare sau
sprijinire sub orice formă a unui astfel de grup, reglementată de art. 7 alin. (1) din Legea nr.
39/2003 (forma anterioară datei de 1 februarie 2014), avea şi are, în situaţia incidenţei art. 5 din
Codul penal actual, o pedeapsă principală prevăzută de lege de la 5 la 20 de ani închisoare în
raport cu care implicit trebuie calculat termenul de prescripţie a răspunderii penale.
Legiuitorul, din raţiuni de echitate, respectiv pentru a preîntâmpina situaţii în care autorul
infracţiunii de asociere riscă să fie condamnat la o pedeapsă mai ridicată decât maximul prevăzut
pentru infracţiunea-scop, fie că aceasta este săvârşită sau nu, având în vedere maximul special
ridicat al pedepsei prevăzute de vechea dispoziţie pentru infracţiunea de iniţiere sau constituire a
unui grup infracţional organizat ori aderare sau sprijinire sub orice formă a unui astfel de grup,
reglementată de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 (de la 5 la 20 de ani închisoare), a instituit o
normă de limitare în procesul de individualizare a cuantumului pedepsei.
Astfel, deşi maximul prevăzut de lege ar fi permis o pedeapsă superioară acelui cuantum,
în situaţia concretă judecătorul va fi ţinut de maximul prevăzut pentru infracţiunea-scop care ar
avea tratamentul sancţionator cel mai sever.
Dispoziţiile legale ce decurg din prevederi precum cele analizate, cuprinse în art. 7 alin.
(2) din Legea nr. 39/2003, în art. 206 alin. (1) teza ultimă ori art. 269 alin. (2) şi art. 270 alin. (2)
din Codul penal actual etc., reprezintă texte menite a impune o sublimită sancţionatoare maximă
care nu poate fi depăşită în stabilirea pedepsei concrete individualizate judiciar de către instanţă,
ca efect al reţinerii comiterii respectivei infracţiuni în sarcina unei anumite persoane.
Aceste sublimite sunt influenţate de situaţia de fapt reţinută şi de aspecte conexe, fiind
uneori posibil a se aplica, iar alteori nu, însă în concret nu pot modifica pedeapsa prevăzută de
lege pentru infracţiunea comisă din perspectiva termenului de prescripţie a răspunderii penale.
O altă abordare ar relativiza, în mod nepermis şi cu majore consecinţe, ipoteze care nu
pot şi nu trebuie să fie influenţate de particularităţi ale unor situaţii de fapt.
Un argument în plus este dat de ipoteza în care infracţiunea aflată în scopul grupării
infracţionale ar fi fost una pentru care legea ar fi prevăzut pedeapsa închisorii de peste 20 de ani
384
ori detenţiunea pe viaţă, infracţiuni nesăvârşite, care nu ar conduce la activarea limitei de
pedeapsă în vederea calculului termenului de prescripţie a răspunderii penale, în antiteză cu
situaţia în care s-ar avea în vedere comiterea unor infracţiuni de o gravitate mai redusă.
Cum subliniam în precedent, împrejurarea că asocierea infracţională are ca obiectiv
comiterea unor infracţiuni de un pericol generic mai redus sau mai grav decât cel al constituirii
înseşi a grupului organizat nu are efecte asupra reducerii maximului special al „pedepsei
prevăzute de lege” pentru această infracţiune, în configurarea şi stabilirea termenelor de
prescripţie a răspunderii penale atât anterior, cât şi ulterior intrării în vigoare a noului Cod penal.
În consecinţă, a accepta contrariul ar presupune negarea autorităţii legislatorului penal de
a stabili limitele de pedeapsă pentru faptele antisociale definite ca fiind infracţiuni de legea
penală.
Rezultă că dispoziţiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 39/2003 au instituit o normă specială
de limitare a maximului pedepsei ce urmează a fi stabilit, mai exact o limitare a posibilităţii de
individualizare judiciară a cuantumului sancţiunii aplicate, rezervată în mod exclusiv instanţei de
judecată.
Altfel spus, deşi din punctul de vedere al legalităţii pedeapsa aplicată nu poate depăşi acel
maxim, considerăm că aceasta nu are efecte asupra înţelesului sintagmei „pedeapsă prevăzută de
lege.”
În mod evident, conform filosofiei codurilor penale (actual şi anterior), termenele de
prescripţie a răspunderii penale sunt stabilite de legiuitor având în vedere pericolul social generic
al unor infracţiuni prin raportare la limitele de pedeapsă prevăzute de norma prohibită în funcţie
de politica penală a statului la un anumit moment. Or, Legea nr. 39/2003 a înţeles să permită
instanţei de judecată să sancţioneze săvârşirea infracţiunii prevăzute la art. 7 în limite aspre de
pedeapsă, evaluând la data intrării în vigoare o serie de criterii obiective.
În concluzie, atât art. 122 din Codul penal anterior, cât şi art. 154 din Codul penal actual,
care reglementează termenele de prescripţie a răspunderii penale, fac referire la „pedeapsa
prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită”, iar art. 7 alin. (2) din Legea nr. 39/2003 este o
dispoziţie cu caracter special faţă de art. 7 alin. (1) din acelaşi act normativ. Aceasta din urmă
priveşte doar pedeapsa aplicată, care nu poate fi mai mare decât sancţiunea prevăzută de lege
pentru infracţiunea cea mai gravă care constituie scopul infracţional organizat, şi nu pedeapsa
„prevăzută de lege”, în sensul art. 122 şi art. 1411 din Codul penal anterior, care, potrivit art. 7
alin. (1) din Legea nr. 39/2003, este închisoarea de la 5 la 20 de ani, limite faţă de care se
calculează termenul de prescripţie a răspunderii penale. [...]
Soluţia: Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru
cauze cu minori, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea
chestiunii de drept: „Dacă aplicarea beneficiului dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002
faţă de inculpatul care are calitatea de denunţător într-o cauză penală este condiţionată de
continuarea urmăririi penale in personam, de punerea în mişcare a acţiunii penale sau dacă este
suficientă începerea urmăririi penale in rem în cauza în care acesta are calitatea de martor
denunţător”, şi stabileşte următoarele:
Aplicarea beneficiului dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 faţă de inculpatul care
are calitatea de denunţător într-o cauză penală este condiţionată de continuarea urmăririi
385
penale in personam în cauza în care acesta are calitatea de martor denunţător, condiţie
necesară, dar nu suficientă, instanţa urmând a evalua întrunirea cumulativă a condiţiilor de
aplicare a textului.
Considerente:
[...] Conform expunerii de motive, Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor
reprezintă un instrument eficient pentru combaterea infracţiunilor grave, prin determinarea
persoanelor care deţin informaţii sau date cu caracter determinant referitoare la săvârşirea unor
infracţiuni să le furnizeze organelor judiciare, contribuind astfel la aflarea adevărului în acest tip
de cauze, iar dispoziţiile art. 19 se constituie într-un mecanism eficient scopului urmărit.
În considerentele Deciziei nr. 3/2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 327 din 13 aprilie 2018, s-a arătat că „(...) Instituţia
reglementată de norma supusă interpretării (art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia
martorilor, republicată) are natura juridică a unei cauze legale speciale de reducere a pedepsei, cu
caracter personal, a cărei aplicabilitate este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a unor
cerinţe referitoare la: calitatea persoanei care o invocă, conduita procesuală pe care trebuie să o
adopte aceasta şi stadiul cauzei în care se urmăreşte producerea efectelor atenuante de pedeapsă.
(...) Categoria cerinţelor ce ţin de conduita beneficiarului efectelor cauzei legale de reducere a
pedepsei subsumează, pe de o parte, formularea, de către martorul participant la o infracţiune, a
unui denunţ împotriva altor persoane care au săvârşit infracţiuni grave şi, pe de altă parte,
facilitarea, de către acelaşi martor denunţător, a identificării şi tragerii la răspundere penală a
persoanelor denunţate. Ambele cerinţe au caracter cumulativ, simplul denunţ formulat de
persoana prevăzută la art. 2 lit. a) pct. 1 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor,
republicată, neurmat de o atitudine activă de facilitare a identificării persoanelor denunţate şi
tragerii lor la răspundere penală, fiind insuficient pentru valorificarea beneficiului consacrat de
art. 19 din Legea privind protecţia martorilor, republicată. (...)”
Considerentele avute în vedere de instanţa de sesizare reflectă o abordare de principiu a
problematicii în discuţie, solicitându-se exclusiv evaluarea condiţiei referitoare la conduita
beneficiarului efectelor cauzei legale de reducere a pedepsei sub aspectul facilitării, de către
acelaşi martor denunţător, a identificării şi tragerii la răspundere penală a persoanelor denunţate.
Sintagma „facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane”, din
cuprinsul normei evaluate are sensul de înlesneşte, favorizează, uşurează demersul organului
judiciar, fără însă a translata sarcina probei acţiunii penale de la acesta la denunţător.
Potrivit art. 290 alin. (1) şi (2) şi art. 289 alin. (2) din Codul de procedură penală,
denunţul este încunoştinţarea despre săvârşirea unei infracţiuni, ce trebuie să cuprindă descrierea
faptei care formează obiectul sesizării, precum şi indicarea făptuitorului şi a mijloacelor de
probă, dacă sunt cunoscute.
Legiuitorul nu stabileşte o obligaţie de rezultat în sarcina denunţătorului, aceea de a
indica probe relevante ori suficiente, părţile au dreptul de a propune organelor judiciare
administrarea de probe, însă sarcina probei aparţine, în ceea ce priveşte acţiunea penală, în
principal, procurorului.
Independent de definiţia legală a denunţului sau de sarcina probei în exercitarea acţiunii
penale, pentru incidenţa cauzei legale de reducere a pedepsei, denunţătorul trebuie să justifice,
suplimentar, o anumită conduită caracterizată prin cooperare judiciară. Faza procesuală necesară
pentru a valida conduita beneficiarului denunţului şi a genera incidenţa cauzei de reducere a
386
pedepsei este începerea urmăririi penale in personam. După acest moment al identificării
făptuitorului şi atragerii sale în procedura judiciară:
– revine organului judiciar obligaţia legală de a strânge şi administra suficiente probe, din
perspectivă cantitativă şi calitativă (art. 5 şi 306 din Codul de procedură penală), pentru a
translata cauza în următoarele faze procesuale, punerea în mişcare a acţiunii penale, emiterea
actului de sesizare [art. 309 şi art. 327 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală];
– se pot exercita drepturile procesuale de către făptuitor cu posibilitatea dovedirii unui
caz de stopare ori stingere a acţiunii penale în persoana sa (de exemplu, lipsa vinovăţiei, lipsa
autorizaţiei, intervenţia prescripţiei ori a unui caz de nepedepsire), ori poate interveni un astfel de
caz independent de voinţa acestuia (de exemplu, cauza de deces, act de clemenţă).
Translatarea momentului către începerea urmăririi penale in rem ar presupune că orice
denunţ ce a generat începerea urmăririi penale faţă de faptă este apt a atrage aplicarea cauzei
legale de reducere a pedepsei. Această interpretare neagă condiţia subsecventă referitoare la
conduita beneficiarului cauzei legale referitoare la facilitarea identificării şi tragerii la răspundere
penală a altor persoane.
Tragerea la răspundere penală este un concept ce nu poate fi definit ori înţeles decât în
condiţiile existenţei făptuitorului şi participării sale în procesul penal. Ca urmare, sintagma
„facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală” implică o procedură desfăşurată faţă
de făptuitor.
Sintagma analizată leagă particulele componente prin conjuncţia copulativă „şi”, astfel că
interpretarea gramaticală conduce la aceeaşi concluzie a necesităţii unei proceduri desfăşurate
faţă de făptuitor, nefiind suficientă doar identificarea sa.
Începerea urmării penale in personam este momentul procesual ce atestă identificarea
făptuitorului şi atragerea în procesul penal în scopul stabilirii răspunderii penale. Stabilirea unui
unic şi cert moment procesual al urmăririi penale (în cercetarea declanşată prin denunţ) asigură
egalitatea în faţa legii şi predictibilitatea actului de justiţie în situaţia aplicării normei evaluate,
lăsând judecătorului analiza condiţiilor de fond. Existenţa stadiului procesual necesar în cauza
declanşată prin denunţ nu exclude sarcina probei cu privire la conduita denunţătorului.
Interpretarea restrictivă, ce presupune deplasarea reperului către momente procesuale
ulterioare, echivalează cu o excludere sau restrângere a incidenţei aplicării textului, iar
interpretarea extensivă, ce presupune deplasarea reperului către momentul procesual anterior,
începerea urmăririi penale in rem, echivalează cu modificarea textului prin înlăturarea condiţiei
facilitează tragerea la răspundere penală a altor persoane.
Determinarea sferei de aplicabilitate a normei analizate presupune decelarea voinţei
legiuitorului cu ajutorul interpretării, fără a se putea genera un mecanism pentru evaluarea
activităţii procurorului de caz sub aspectul intervalului util începerii urmăririi penale in
personam.
Ca urmare, pentru incidenţa cauzei legale de reducere a pedepsei prevăzute de art. 19 din
Legea nr. 682/2002 este suficientă începerea urmăririi penale in personam, nefiind necesară
tragerea la răspundere penală a persoanei denunţate, respectiv pronunţarea unei soluţii de
condamnare, dar nici emiterea actului de sesizare ori a ordonanţei de punere în mişcare a acţiunii
penale. [...]
387
Soluţia: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti -
Secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 8.066/3/2020, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri
prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Dacă retragerea de numerar cu
carduri falsificate, folosind datele cardurilor copiate, întruneşte elementele constitutive ale
infracţiunii de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos prevăzută de art. 250 alin. (1)
şi (2) din Codul penal în concurs ideal cu infracţiunea de acces ilegal la un sistem informatic
prevăzută de art. 360 din Codul penal sau doar infracţiunea de efectuare de operaţiuni
financiare în mod fraudulos prevăzută de art. 250 alin. (1) şi (2) din Codul penal.”
Considerente:
[...] Cu referire la condiţia negativă impusă de art. 475 din Codul de procedură penală,
respectiv asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării să nu se fi statuat anterior
printr-o hotărâre prealabilă şi să nu formeze obiectul unui recurs în interesul legii în curs de
soluţionare, se constată că această condiţie de admisibilitate nu este îndeplinită.
Potrivit jurisprudenţei Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie
penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sintetizată în considerentele Deciziei nr. 22 din 27
noiembrie 2019 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 7 februarie
2020), condiţia ca „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra chestiunii de drept
printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii” presupune ca instanţa supremă
să nu fi statuat prin dispozitivul şi considerentele ori prin considerentele unei hotărâri prealabile
anterioare sau ale unei decizii în interesul legii anterioare asupra chestiunii de drept. În ipoteza în
care considerentele unei hotărâri prealabile anterioare sau ale unei decizii în interesul legii
anterioare conţin elemente suficiente care să conducă la dezlegarea chestiunii de drept, sesizarea
devine inadmisibilă.
Anterior, în considerentele Deciziei nr. 18 din 5 decembrie 2018 (publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 73 din 30 ianuarie 2019), Completul pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a reţinut că îndeplinirea
acestei condiţii se analizează nu numai prin raportare la hotărâri prin care să se fi statuat în mod
explicit asupra problemei de drept ridicate de instanţa de trimitere, ci şi pe baza considerentelor
unei asemenea decizii, dacă aceasta oferă elemente suficiente care să conducă la dezlegarea
problemei de drept invocate.
De asemenea, prin Decizia nr. 12 din 25 aprilie 2017, pronunţată de Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 412 din 31 mai 2017, s-a arătat că a
statua printr-o nouă hotărâre prealabilă asupra problematicii de tipul celei incidente în cauză
înseamnă, practic, a relua, în termeni substanţial similari, dezlegarea deja dată problemei de
drept printr-o decizie anterioară a instanţei supreme, ceea ce contravine unei cerinţe de
admisibilitate expres prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală. Asigurarea
caracterului obligatoriu al dezlegării date chestiunilor de drept asupra cărora instanţa supremă a
statuat în cadrul mecanismului hotărârii prealabile, expres consacrat de art. 477 alin. (3) din
Codul de procedură penală, presupune nu doar conformarea, pe viitor, la exigenţele
dispozitivului deciziei, ci şi aplicarea corespunzătoare a întregului raţionament juridic ce a
precedat, în mod necesar, pronunţarea acesteia.
388
Evidenţiem, tot din perspectiva admisibilităţii sesizării, ceea ce a statuat Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală în cuprinsul Deciziei nr. 20 din 14
iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 10 iulie 2017,
respectiv că „intervenţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în procedura reglementată de art. 475
din Codul de procedură penală este legitimă doar atunci când se tinde la clarificarea înţelesului
uneia sau mai multor norme juridice ambigue sau complexe, al căror conţinut ori succesiune în
timp pot da naştere la dificultăţi rezonabile de interpretare pe cale judecătorească, afectând, în
final, unicitatea aplicării lor de către instanţele naţionale.”
În concret, cu referire la cauza de faţă, se constată că prin Decizia nr. 15 din 14 octombrie
2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 760 din 6 decembrie 2013, Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, pronunţându-se într-un recurs în interesul legii, a statuat asupra
chestiunii de drept ridicate pe calea sesizării prealabile în Dosarul nr. 2.882/1/2020, în sensul că:
„1. Montarea la bancomat a dispozitivelor autonome de citire a benzii magnetice a
cardului autentic şi a codului PIN aferent acestuia (skimmere, minivideocamere sau dispozitive
tip tastatură falsă) constituie infracţiunea prevăzută de art. 46 alin. (2) din Legea nr. 161/2003.
2. Folosirea la bancomat a unui card bancar autentic, fără acordul titularului său, în
scopul efectuării unor retrageri de numerar, constituie infracţiunea de efectuare de operaţiuni
financiare în mod fraudulos prin utilizarea unui instrument de plată electronică, inclusiv a datelor
de identificare care permit utilizarea acestuia, prevăzută de art. 27 alin. (1) din Legea nr.
365/2002, în concurs ideal cu infracţiunea de acces, fără drept, la un sistem informatic comisă în
scopul obţinerii de date informatice prin încălcarea măsurilor de securitate, prevăzută de art. 42
alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 161/2003.
3. Folosirea la bancomat a unui card bancar falsificat, pentru retrageri de numerar
constituie infracţiunea de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos prin utilizarea unui
instrument de plată electronică, inclusiv a datelor de identificare care permit utilizarea acestuia,
prevăzută de art. 27 alin. (1) din Legea nr. 365/2002, în concurs ideal cu infracţiunea de acces,
fără drept, la un sistem informatic comisă în scopul obţinerii de date informatice prin încălcarea
măsurilor de securitate prevăzută de art. 42 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 161/2003 şi cu
infracţiunea de falsificare a instrumentelor de plată electronică, prevăzută de art. 24 alin. (2) din
Legea nr. 365/2002.”
Comparând textele legale în vigoare, şi care fac obiectul prezentei sesizări în procedura
prevăzută de art. 475 din Codul de procedură penală, cu cele asupra interpretării cărora Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii s-a
pronunţat prin Decizia nr. 15 din 14 octombrie 2013 în Dosarul nr. 12/2013, rezultă că art. 360
din Codul penal în vigoare a preluat dispoziţiile art. 42 din Legea nr. 161/2003 privind unele
măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi
în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, iar art. 250 alin. (1) şi (2) din actualul
Cod penal a preluat textul art. 27 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 365/2002 privind comerţul
electronic, în prezent abrogat, completat cu cel al art. 1 pct. 11 din acelaşi act normativ, la care
făcea trimitere art. 27.
Totodată, se poate observa că art. 181 alin. (1) din Codul penal este similar cu art. 35 alin.
(1) din Legea nr. 161/2003 şi cu toate că în Codul penal nu s-au preluat toate definiţiile din
Legea nr. 161/2003 referitoare la înţelesul termenilor de sistem informatic, prelucrare automată a
datelor, program informatic, date informatice, furnizor de servicii, date referitoare la traficul
informaţional, date referitoare la utilizatori, măsuri de securitate, definiţia din art. 181 din Codul
penal este identică cu cea din Convenţia Consiliului Europei privind criminalitatea informatică,
389
adoptată la Budapesta la 23 noiembrie 2001 şi ratificată prin Legea nr. 64/2004, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 343 din 20 aprilie 2004.
De asemenea se constată că obiectul sesizării îl constituie interpretarea, din aceeaşi
perspectivă, a dispoziţiilor legale în vigoare care au preluat reglementările anterioare, astfel încât
se impune concluzia că intervenţia instanţei supreme nu se impune întrucât dezlegarea ce se
solicită a se da problemelor de drept se regăseşte într-o decizie anterioară dată în interesul legii,
ale cărei considerente se aplică, mutatis mutandis, şi în cauza aflată pe rolul Curţii de Apel
Bucureşti - Secţia a II-a penală.
Reţinem şi faptul că dispoziţiile legale cu incidenţă în prezenta cauză nu cuprind norme
juridice ambigue sau complexe, al căror conţinut ori succesiune în timp să dea naştere la
dificultăţi rezonabile de interpretare.
În consecinţă, în raport cu argumentele prezentate anterior, se constată că nu sunt
îndeplinite cumulativ condiţiile impuse de dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală,
pentru admisibilitatea sesizării ce face obiectul prezentei cauze, motiv pentru care, în temeiul
dispoziţiilor art. 477 din Codul de procedură penală, aceasta va fi respinsă, ca inadmisibilă. [...]
Soluţia: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Braşov -
Secţia penală, în Dosarul nr. 19.055/197/2019, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri
prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Dacă instanţa penală poate
analiza elementele răspunderii civile delictuale a inculpatului în ipoteza în care persoana
vătămată se constituie parte civilă cu respectarea termenului prevăzut de art. 20 alin. (1) din
Codul de procedură penală, dar după finalizarea procedurii de cameră preliminară, iar
asigurătorul de răspundere civilă auto refuză să participe în procesul penal ca parte
responsabilă civilmente.”
Considerente:
[...] Reglementând condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept,
legiuitorul a stabilit în art. 475 din Codul de procedură penală posibilitatea curţilor de apel sau a
tribunalelor, învestite cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, care constată, în cursul judecăţii,
existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei şi
asupra căreia instanţa supremă nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în
interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, să
sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dea
o rezolvare de principiu respectivei probleme de drept.
Faţă de cele arătate rezultă că pentru a fi admisibilă sesizarea în baza dispoziţiilor art. 475
din Codul de procedură penală trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerinţe, respectiv
existenţa unei cauze aflate în curs de judecată în ultimul grad de jurisdicţie pe rolul uneia dintre
instanţele prevăzute expres de articolul anterior menţionat, soluţionarea pe fond a acelei cauze să
depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, iar problema de drept să
nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin mecanismele legale ce asigură
interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti sau să nu facă în prezent
obiectul unui recurs în interesul legii.
390
Potrivit jurisprudenţei constante a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, sesizarea trebuie să conducă la interpretarea
in abstracto a unor dispoziţii legale determinate, iar nu la rezolvarea unor chestiuni ce ţin de
particularităţile cauzei (Decizia nr. 14 din 12 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 454 din 24 iunie 2015; Decizia nr. 5 din 10 februarie 2016, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016; Decizia nr. 14 din 18 mai
2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 460 din 21 iunie 2016; Decizia nr.
4 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 12
aprilie 2017; Decizia nr. 27 din 12 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 65 din 22 ianuarie 2018; Decizia nr. 19 din 29 octombrie 2019, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 108 din 12 februarie 2020).
De asemenea, jurisprudenţa recentă a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept în materie penală a stabilit că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării în
situaţia în care, deşi nu există o hotărâre prealabilă sau o decizie pronunţată într-un recurs în
interesul legii prin care să se fi statuat explicit asupra chestiunii de drept ridicate de instanţa de
trimitere, dezlegarea acesteia rezultă în mod implicit dintr-o astfel de decizie, pronunţată anterior
de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (Decizia nr. 17 din 10 mai 2017, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 29 iunie 2017; Decizia nr. 13 din 12
septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 939 din 7 noiembrie
2018).
În acelaşi sens, prin Decizia nr. 18 din 5 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 73 din 30 ianuarie 2019, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept în materie penală a statuat, referitor la condiţia privind existenţa unei chestiuni de drept
care să nu fi fost încă dezlegată de instanţa supremă prin mecanismele legale ce asigură
interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti, că aceasta se analizează
nu numai prin raportare la hotărâri prin care să se fi statuat în mod explicit asupra problemei de
drept ridicate de instanţa de trimitere, ci şi pe baza considerentelor unei asemenea decizii, dacă
aceasta oferă elemente suficiente care să conducă la dezlegarea problemei de drept invocate. Or,
în speţă, deşi chestiunea de drept ridicată prin intermediul sesizării în cauză nu a mai fost
examinată, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat în mod explicit asupra ei printr-o
hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în
interesul legii în curs de soluţionare, s-a apreciat că nu este necesară intervenţia instanţei
supreme, fiind deja pronunţată o decizie anterioară în aceeaşi procedură, care indică/prezintă
criteriile pe baza cărora instanţa de trimitere poate stabili încadrarea juridică ce se impune a fi
dată faptelor cu judecarea cărora a fost învestită.
Nu în ultimul rând, prin Decizia nr. 24 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 869 din 20 noiembrie 2015, Completul pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept în materie penală a reţinut că sesizarea instanţei supreme în procedura
reglementată de art. 475 din Codul de procedură penală, în vederea clarificării unei dispoziţii
constatate neconstituţionale, pe motivul inexistenţei unei modificări legislative corespunzătoare
în termenul de 45 de zile, echivalează cu ignorarea limitelor prerogativelor instanţei supreme,
consacrate de art. 126 alin. (3) din Legea fundamentală. În exercitarea competenţei sale
constituţionale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate asigura doar interpretarea şi aplicarea
unitară a unei norme juridice de către instanţele judecătoreşti, nicidecum modificarea sau
completarea acelei norme juridice, cele din urmă constituind atribute exclusive ale legiuitorului -
primar ori delegat.
391
Analizând în aceste coordonate teoretice şi jurisprudenţiale sesizarea Curţii de Apel
Braşov, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de
admisibilitate prevăzute în art. 475 din Codul de procedură penală.
În speţă, se constată că este îndeplinită condiţia privind existenţa unei cauze pendinte
aflată în curs de judecată în ultimă instanţă, Curtea de Apel Braşov - Secţia penală fiind învestită,
în Dosarul nr. 19.055/197/2019, cu soluţionarea apelurilor formulate de părţile civile S.J. Braşov
şi D. (fostă M.) E.F. împotriva Sentinţei penale nr. 802 din 25 iunie 2020, pronunţată de
Judecătoria Braşov, iar în prezent chestiunea de drept nu face obiectul unui recurs în interesul
legii în curs de soluţionare.
În ceea ce priveşte condiţiile privind, pe de o parte, existenţa unei veritabile chestiuni de
drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei şi, pe de altă parte, ca aceasta să
nu mai fi fost dezlegată prin mecanismele ce asigură unificarea practicii judiciare, nu sunt
îndeplinite în speţă.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că prezenta sesizare nu implică interpretarea in
abstracto a dispoziţiilor legale aplicabile în speţă, nefiind astfel îndeplinită condiţia ca sesizarea
să vizeze o chestiune de drept, cu un anumit nivel de dificultate apt să declanşeze mecanismul
reglementat de legiuitor în art. 475 din Codul de procedură penală.
Deopotrivă, chestiunea de drept care face obiectul sesizării se rezumă la aplicabilitatea în
speţa dedusă judecăţii a Deciziei nr. 1 din 15 februarie 2016, pronunţată de Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii (publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 6 aprilie 2016).
Prin decizia pronunţată în interesul legii s-a statuat că, „în cazul asigurării obligatorii de
răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are
calitate de parte responsabilă civilmente şi are obligaţia de a repara singură prejudiciul cauzat
prin infracţiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare şi prin dispoziţiile legale privind
asigurarea obligatorie de răspundere civilă.” În considerentele deciziei menţionate, Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie a arătat că „dispoziţiile art. 49 şi ale art. 55 din Legea nr. 136/1995 instituie
răspunderea exclusivă a asigurătorului pentru prejudiciile cauzate de asigurat”, iar „asigurătorul
răspunde pentru asigurat în temeiul legii şi al contractului, asumându-şi o obligaţie proprie şi
nefiind ţinut la reparaţie în condiţiile art. 1.382 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil”,
menţionând că, pentru diferenţa de despăgubire nesuportată de asigurător, se poate angaja
răspunderea civilă delictuală a asiguratului, în temeiul principiului reparaţiei integrale a
prejudiciului.
Problema de drept care a generat sesizarea instanţei supreme rezidă în necorelarea
prevederilor art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală cu cele ale art. 21 alin. (1) din Codul
de procedură penală (astfel cum a fost interpretat ca având caracter constituţional prin Decizia
Curţii Constituţionale nr. 257 din 26 aprilie 2017), sub aspectul termenului până la care se poate
face constituirea de parte civilă şi introducerea în proces a părţii responsabile civilmente.
Prin Decizia nr. 257 din 26 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 472 din 22 iunie 2017, Curtea Constituţională a admis excepţia de
neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma „în termenul prevăzut la art. 20 alin. (1)” din
cuprinsul art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală este neconstituţională. În considerentele
deciziei menţionate, Curtea a constatat, pe de o parte, „că posibilitatea persoanei vătămate, care
s-a constituit parte civilă, de a solicita introducerea în procesul penal a părţii responsabile
civilmente «până la începerea cercetării judecătoreşti», în orice fază procesuală, inclusiv după
închiderea procedurii de cameră preliminară, este de natură a aduce atingere dreptului de acces
392
liber la justiţie al părţii responsabile civilmente, consacrat de art. 21 din Legea fundamentală”
(paragraful 30), şi, pe de altă parte, „că este necesar ca, prin normele procesual penale în materie,
să se asigure dreptul părţii responsabile civilmente de a formula cereri şi excepţii cu privire la
legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către
organele de urmărire penală, în procedura camerei preliminare, tocmai în vederea realizării unui
echilibru între drepturi fundamentale relative aflate în concurs, şi anume dreptul de acces liber la
justiţie şi dreptul la apărare ale persoanei vătămate ce se constituie parte civilă, pe de o parte, şi
dreptul de acces liber la justiţie şi dreptul la apărare ale părţii responsabile civilmente, pe de altă
parte” (paragraful 33).
Ulterior publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 257 din 26 aprilie 2017 obligatorie
în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie, în lipsa intervenţiei legiuitorului,
s-a produs o necorelare între termenul în care persoana vătămată se poate constitui partea civilă,
respectiv până la începerea cercetării judecătoreşti [conform art. 20 alin. (1) din Codul de
procedură penală], şi termenul în care se poate solicita introducerea în proces a părţii
responsabile civilmente, respectiv în cursul procedurii de cameră preliminară [conform art. 21
alin. (1) din Codul de procedură penală, astfel cum a fost interpretat ca având caracter
constituţional prin Decizia nr. 257/2017].
Însă omisiunea legiuitorului de a corela dispoziţiile Codului de procedură penală, în urma
pronunţării unor decizii de către Curtea Constituţională, nu poate fi suplinită de Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie prin mecanismul juridic de unificare a practicii judiciare reglementat de art.
475 din Codul de procedură penală care are ca obiectiv preîntâmpinarea unei practici neunitare în
aplicarea şi interpretarea legii de către instanţele judecătoreşti întrucât excedează nu numai
obiectului unei sesizări de dezlegare a unei probleme de drept, ci şi prerogativelor instanţei
supreme, consacrate de art. 126 alin. (3) din Constituţia României, republicată.
Nu în ultimul rând, aplicabilitatea, în speţa dedusă judecăţii, a unei decizii obligatorii a
instanţei supreme, în conformitate cu prevederile art. 477 alin. (3) din Codul de procedură
penală, sau aplicarea unei decizii a instanţei de contencios constituţional, obligatorie conform art.
147 alin. (4) din Constituţia României, republicată, constituie atributul exclusiv al instanţei
învestite cu soluţionarea cauzei, iar nu a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în cadrul
mecanismului de unificare a practicii judiciare.
Deopotrivă, corelarea unor dispoziţii legale procesual penale revine legiuitorului, singurul
abilitat să stabilească termenele şi forma în care se poate exercita acţiunea civilă în cadrul
procesului penal, cu asigurarea unui just echilibru între drepturile părţilor, respectiv ale părţii
civile, ale inculpatului şi ale părţii responsabile civilmente.
Inclusiv instanţa de trimitere a achiesat implicit la această concluzie, constatând existenţa
unor chestiuni de neconstituţionalitate a textului art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală,
motiv pentru care a dispus, prin încheierea din data de 26 octombrie 2020, sesizarea Curţii
Constituţionale.
Pentru motivele arătate, având în vedere că problema de drept supusă dezlegării nu
presupune interpretarea unor dispoziţii legale în abstract, ci aplicarea unei decizii pronunţate
anterior de instanţa supremă la o situaţie particulară, revine instanţei de învestite cu soluţionarea
cauzei să o lămurească şi să o sancţioneze, dacă este cazul. [...]
393
Soluţia: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti -
Secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 6.396/740/2019 (1.993/2020), prin care se solicită
pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de
drept: dacă formularea cuprinsă în art. 335 alin. (3) din Codul penal, respectiv, „cu aceeaşi
pedeapsă”, face trimitere la pedeapsa prevăzută de art. 335 alin. (2) din Codul penal sau face
trimitere la pedeapsa prevăzută de art. 335 alin. (1) din Codul penal, art. 335 alin. (2) din Codul
penal sau art. 336 din Codul penal, în funcţie de elementul material alternativ al faptei comise.
Considerente:
[...] Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri
prealabile este inadmisibilă, întrucât nu este întrunită condiţia privind existenţa unei veritabile
chestiuni de drept, analizată atât din perspectiva tehnicii legislative, a evoluţiei legislative, cât şi
prin raportare la jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie
penală referitoare la dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală.
Astfel, din perspectiva tehnicii legislative, în cuprinsul Codului penal, legiuitorul
utilizează sintagma „cu aceeaşi pedeapsă”, făcând trimitere la pedeapsa prevăzută în alineatul
precedent.
Spre exemplu, în cazul infracţiunii de şantaj prevăzute de art. 207 din Codul penal, în
alin. (2) se prevede: „cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează ameninţarea cu darea în vileag a unei
fapte reale sau imaginare, compromiţătoare pentru persoana ameninţată ori pentru un membru de
familie al acesteia, în scopul prevăzut în alin. (1).”
În cazul infracţiunii de viol prevăzute de art. 218 din Codul penal, în alin. (2) se prevede:
„cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează orice alte acte de penetrare vaginală sau anală comise în
condiţiile alin. (1).”
În cazul infracţiunii de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor prevăzute de art. 239
din Codul penal, în alin. (2) se prevede: „cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează fapta persoanei
care, ştiind că nu va putea plăti, achiziţionează bunuri ori servicii producând o pagubă
creditorului.”
În cazul infracţiunii de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorilor prevăzute
de art. 379 din Codul penal, în alin. (2) se prevede: „cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează fapta
persoanei căreia i s-a încredinţat minorul prin hotărâre judecătorească spre creştere şi educare de
a împiedica, în mod repetat, pe oricare dintre părinţi să aibă legături personale cu minorul, în
condiţiile stabilite de părţi sau de către organul competent.”
Sintagma „cu aceeaşi pedeapsă” se regăseşte şi în cazul altor infracţiuni, respectiv: art.
234 alin. (3) din Codul penal (tâlhăria calificată), art. 243 alin. (2) din Codul penal (însuşirea
bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor), art. 250 alin. (2) din Codul penal (efectuarea de
operaţiuni financiare în mod fraudulos), art. 258 alin. (2) din Codul penal (uzurparea de calităţi
oficiale), art. 251 alin. (2) din Codul penal (acceptarea operaţiunilor financiare efectuate în mod
fraudulos), art. 275 alin. (2) din Codul penal (sustragerea sau distrugerea de probe ori de
înscrisuri), art. 280 alin. (2) din Codul penal (cercetarea abuzivă), art. 284 alin. (2) din Codul
penal (asistenţa şi reprezentarea neloială), art. 297 alin. (2) din Codul penal (abuzul în serviciu),
art. 305 alin. (2) din Codul penal (neglijenţa în păstrarea informaţiilor), art. 307 alin. (2) din
Codul penal (deturnarea de fonduri), art. 310 alin. (2) din Codul penal (falsificarea de monede),
art. 315 alin. (2) din Codul penal (emiterea frauduloasă de monedă), art. 324 alin. (2) din Codul
penal (falsificarea unei înregistrări tehnice), art. 331 alin. (2) din Codul penal (părăsirea postului
şi prezenţa la serviciu sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe), art. 332 alin. (2) din Codul
394
penal (distrugerea sau semnalizarea falsă), art. 336 alin. (2) din Codul penal (conducerea unui
vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe), art. 338 alin. (2) din Codul penal
(părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ştergerea urmelor acestuia), art. 339 alin. (3)
din Codul penal (împiedicarea sau îngreunarea circulaţiei pe drumurile publice), art. 350 alin. (2)
din Codul penal (nerespectarea măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă), art. 361 alin.
(2) din Codul penal (interceptarea ilegală a unei transmisii de date informatice), art. 378 alin. (2)
din Codul penal (abandonul de familie), art. 379 alin. (2) din Codul penal (nerespectarea
măsurilor privind încredinţarea minorului), art. 381 alin. (3) din Codul penal (împiedicarea
exercitării libertăţii religioase), art. 387 alin. (2) din Codul penal (frauda la vot), art. 391 alin. (2)
şi (4) din Codul penal (falsificarea documentelor şi evidenţelor electorale), art. 405 alin. (2) din
Codul penal (propaganda pentru război), art. 420 alin. (2) din Codul penal (lovirea superiorului
sau a inferiorului), art. 435 alin. (2) din Codul penal (neprezentarea la încorporare sau
concentrare), art. 436 alin. (2) din Codul penal (jefuirea celor căzuţi pe câmpul de luptă), art. 439
alin. (2) din Codul penal (infracţiuni contra umanităţii) şi art. 440 alin. (2) din Codul penal
(infracţiuni de război contra persoanelor).
Se observă, astfel, că legiuitorul a utilizat sintagma „cu aceeaşi pedeapsă” în mod
constant, atunci când a făcut trimitere la pedeapsa prevăzută de lege în alineatul precedent.
Din perspectiva evoluţiei legislative, dispoziţiile art. 335 alin. (3) din Codul penal preiau,
în linii generale, dispoziţiile art. 86 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002
privind circulaţia pe drumurile publice, republicată.
În fine, din perspectiva jurisprudenţei Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept în materie penală referitoare la condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul
de procedură penală se reţine, în esenţă, că sesizarea în procedura întrebării prealabile trebuie
efectuată doar în situaţia în care, în cursul soluţionării unei cauze penale, se pune problema
interpretării şi aplicării unor dispoziţii legale neclare, evazive şi care ar putea da naştere mai
multor soluţii.
Per a contrario, procedura nu poate fi folosită în cazul în care aplicarea corectă a
dreptului se impune într-un mod atât de evident încât nu lasă loc de îndoială. 18
În consecinţă, în raport cu argumentele prezentate anterior, se constată că nu sunt
îndeplinite cumulativ condiţiile impuse de dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală,
pentru admisibilitatea sesizării ce face obiectul prezentei cauze, motiv pentru care, în temeiul
dispoziţiilor art. 477 din Codul de procedură penală, aceasta va fi respinsă, ca inadmisibilă. [...]
Soluţia: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Argeş - Secţia
penală, în Dosarul nr. 12.831/280/2019/a1, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri
„1. Dacă infracţiunea de abuz în serviciu, în situaţia în care funcţionarul public a obţinut
pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000
raportat la art. 297 din Codul penal sau la art. 248 din Codul penal din 1969, la descrierea
18
Decizia nr. 15 din 24 septembrie 2019 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală
al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 918 din 14 noiembrie
2019.
395
căreia s-a reţinut, indiferent de calitatea persoanelor care sunt acuzate, obţinerea pentru altul a
unui folos necuvenit echivalent cu sumele stabilite drept prejudiciu, în cuantum superior sumei
de 10.000 de euro, este de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, prin raportare la
prevederile art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002.
2. Dacă noţiunea de «folos necuvenit» prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 se
circumscrie sintagmei «valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de
corupţie este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 de euro», prevăzută de art. 13 alin. (1)
lit. a) teza a II-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, cu consecinţa atragerii
competenţei materiale a Direcţiei Naţionale Anticorupţie în temeiul art. 13 alin. (1) din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002.”
Considerente:
[...] În ceea ce priveşte condiţia ca soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea
chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, se reţine că, pentru a putea fi declarată admisibilă şi
a crea obligaţia de analiză a chestiunii de drept, între problema a cărei lămurire se solicită şi
soluţia ce urmează a fi pronunţată trebuie să existe o relaţie de dependenţă, în sensul că
rezolvarea dată chestiunii de drept prin hotărâre prealabilă să producă un efect concret asupra
soluţiei în dosarul judecat de instanţa de trimitere, fără a constitui soluţia însăşi.
Obiectul cauzei deduse judecăţii instanţei de trimitere îl constituie soluţionarea
contestaţiei formulate de inculpaţii T.I. şi S.G. cu privire la cererile şi excepţiile invocate în
procedura de cameră preliminară, printre care şi aspecte referitoare la competenţa după materie,
inculpaţii fiind trimişi în judecată pentru infracţiuni de abuz în serviciu.
Înţelesul sintagmei „soluţionarea pe fond a cauzei” a fost desluşit prin Decizia nr. 22 din
25 octombrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, astfel: în primul rând, „(...) între problema
de drept a cărei lămurire se solicită (indiferent dacă ea vizează o normă de drept material sau o
dispoziţie de drept procesual) şi soluţia ce urmează a fi dată de către instanţă trebuie să existe o
relaţie de dependenţă, în sensul ca decizia instanţei supreme să fie de natură a produce un efect
concret asupra conţinutului hotărârii (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 11 din 2 iunie 2014, pronunţată
în Dosarul nr. 11/1/2014, şi Decizia nr. 19 din 15 septembrie 2014, pronunţată în Dosarul nr.
20/1/2014).
În al doilea rând, este necesar ca sesizarea să tindă la interpretarea in abstracto a unor
dispoziţii legale determinate, iar nu la rezolvarea implicită a unor chestiuni ce ţin de
particularităţile fondului speţei, cum ar fi analiza întrunirii elementelor constitutive ale unei
infracţiuni ori stabilirea încadrării juridice în cauza dedusă judecăţii (Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr.
14/2015).”
În raport cu maniera formulării întrebării, răspunsul ar constitui soluţia, transferând
Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală atributul funcţional al
instanţei de control în procedura de cameră preliminară.
În plus, textul supus analizei este extrem de clar şi predictibil. Potrivit art. 13 alin. (3) din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie, sunt de
competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie infracţiunile de abuz în serviciu din Codul penal
dacă s-a cauzat o pagubă mai mare decât echivalentul în lei a 1.000.000 euro. Textul a fost
introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie şi
396
modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 63/2013, înaintea stabilirii competenţei
organului de urmărire penală, în prezenta cauză, în favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria
Piteşti, prin Ordonanţa nr. 870/II/6/2018, emisă de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie.
În cazul infracţiunii de abuz în serviciu, relevantă este şi Decizia Curţii Constituţionale
noiembrie 2017, care a elucidat, expressis verbis, chestiunea evocată în sesizare ce ţine de cele
două elemente distincte, cu existenţă de sine stătătoare, elementul „pagubă” şi elementul „folos
necuvenit.”
Interpretarea considerentelor obligatorii ale unei decizii a Curţii Constituţionale nu poate
fi realizată pe calea hotărârii prealabile (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 5 din 21 martie 2019,
pronunţată în Dosarul nr. 41/1/2019, Decizia nr. 7 din 10 martie 2020, pronunţată în Dosarul nr.
3.323/1/2019, şi Decizia nr. 11 din 28 aprilie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 347/1/2020). [...]
Soluţia: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Braşov –
Secţia penală, în Dosarul nr. 19.809/197/2018*, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri
prealabile în vederea dezlegării de principiu a următoarei chestiuni de drept: „În interpretarea
art. 40 alin. (1) din Codul penal, instanţa învestită cu judecarea unei cauze este obligată să
realizeze şi contopirea pedepsei aplicate pentru infracţiunea dedusă judecăţii cu pedepsele
aplicate anterior inculpatului pentru infracţiuni concurente, în situaţia particulară în care, în
urma aplicării dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 187/2012, s-ar ajunge ca inculpatul să execute
o pedeapsă având o durată mai mare decât cea care ar rezulta în cazul executării succesive a
tuturor mandatelor de executare emise pe numele acestuia?”
Considerente:
[...] În ceea ce priveşte cerinţa referitoare la natura chestiunii ce poate face obiectul
sesizării şi la aptitudinea dezlegării date de a avea consecinţe juridice directe asupra modului de
rezolvare a fondului cauzei, se constată că aceasta nu este îndeplinită în cauză.
Din acest ultim punct de vedere, Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept în
materie penală a statuat asupra înţelesului care trebuie atribuit sintagmei „chestiune de drept, de
a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei”, regăsită în cuprinsul art. 475 din Codul
de procedură penală.
S-a arătat, în primul rând, că între problema de drept a cărei lămurire se solicită
(indiferent dacă ea vizează o normă de drept material sau o dispoziţie de drept procesual) şi
soluţia ce urmează a fi dată de către instanţă trebuie să existe o relaţie de dependenţă, în sensul
ca decizia instanţei supreme să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului
hotărârii (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept
în materie penală, deciziile nr. 11 din 2 iunie 2014 şi nr. 19 din 15 septembrie 2014).
În al doilea rând, este necesar ca sesizarea să tindă la interpretarea in abstracto a unor
dispoziţii legale determinate, iar nu la rezolvarea implicită a unor chestiuni ce ţin de
particularităţile fondului speţei (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea
unor chestiuni de drept în materie penală, deciziile nr. 14 din 12 mai 2015, nr. 26 şi 28 din 29
397
octombrie 2015, nr. 7 din 2 martie 2016, nr. 10 din 12 aprilie 2016, nr. 14 din 18 mai 2016 şi nr.
27 din 12 decembrie 2017).
În ipoteza aprecierii ca admisibile a unor sesizări prin care se tinde, dimpotrivă, la
dezlegarea unor probleme pur teoretice ori la rezolvarea directă a unor chestiuni ce ţin de situaţia
în cauză, există riscul transformării mecanismului hotărârii prealabile fie într-o „procedură
dilatorie pentru litigii caracterizate, prin natura lor, ca fiind urgente, fie într-o procedură care va
substitui mecanismul recursului în interesul legii.”
De asemenea se observă că scopul reglementării art. 475 din Codul de procedură penală
este preîntâmpinarea apariţiei practicii neunitare, titulari ai cererii de sesizare fiind doar
instanţele, acestea având un drept suveran de a aprecia asupra sesizării, atunci când completul
sesizat constată că, la procesul deliberării, interpretarea normelor de drept constituie o dificultate.
Or, din lecturarea încheierii prin care a fost sesizată Înalta Curte cu întrebarea supusă
dezbaterii se observă că aceasta nu ridică probleme de interpretare a textului legal, dispoziţiile
art. 40 alin. (1) din Codul penal instituie, în mod clar şi neechivoc, obligativitatea contopirii
pedepselor pentru infracţiuni concurente, iar conţinutul normei juridice nu generează dificultăţi
rezonabile de interpretare pe cale judecătorească.
În acest context, se constată că, de fapt, instanţa de trimitere solicită o confirmare a
soluţiei care se prefigurează în cauză. Or, aşa cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală în considerentele Deciziei
nr. 26 din 23 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 13
aprilie 2018, „procedura pronunţării unei asemenea hotărâri este condiţionată (...) de existenţa
unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea cauzei în care s-a dispus
sesizarea, nefiind permis a se apela la acest mijloc legal în scopul de a primi de la instanţa
supremă rezolvarea în concret a speţei.”
Prin urmare, cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală poate fi făcută numai în ipoteza în care, în
cursul soluţionării unei cauze, se pune problema interpretării unor dispoziţii legale neclare,
echivoce, care ar putea conduce la adoptarea unor soluţii diferite în rezolvarea aceleiaşi speţe.
Aşadar, nu se poate folosi procedura hotărârii prealabile dacă aplicarea corectă a
dreptului se impune într-un mod atât de evident, încât să nu lase loc niciunei îndoieli rezonabile
cu privire la modul de soluţionare a întrebării adresate în cauză.
Pentru argumentele ce precedă se apreciază că simpla lectură a celor două articole este
lămuritoare, neimpunându-se intervenţia instanţei supreme prin mecanismul întrebării prealabile.
[...]
Soluţia: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Cluj - Secţia
penală, în Dosarul nr. 1.494/219/2020*, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri
prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept:
„Dacă în procedura contestaţiei la executare, în interpretarea art. 598 alin. (1) lit. c)
teza finală din Codul de procedură penală (împiedicare la executare), atunci când pentru o
parte dintre pedepsele indicate în mandatul european de arestare emis de autoritatea judiciară
solicitantă română, autoritatea judiciară de executare străină refuză predarea, iar pentru o altă
parte dintre pedepse admite predarea:
398
- impedimentul la executarea pedepselor cu privire la care s-a refuzat predarea pentru
motivul că persoana condamnată nu are posibilitatea să conteste condamnarea pronunţată în
lipsă este temporar, aceste pedepse putând fi executate ulterior, în condiţiile art. 117 alin. (4) lit.
c) din Legea nr. 302/2004, republicată (text aplicabil prin analogie şi în ipoteza refuzului de
predare), sau
- impedimentul la executarea pedepselor cu privire care s-a refuzat predarea pentru
motivul că persoana condamnată nu are posibilitatea să conteste condamnarea pronunţată în
lipsă este definitiv, aceste pedepse aplicate de instanţele române neputând fi executate pe
teritoriul României ulterior executării pedepselor pentru care s-a admis predarea.”
Considerente:
[...] Analizând cea de-a doua condiţie de admisibilitate, respectiv chestiunea de drept
supusă analizei să nu fi primit o rezolvare anterioară printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un
recurs în interesul legii şi să nu facă obiectul unui asemenea recurs în curs de soluţionare, Înalta
Curte constată că nu este îndeplinită în cauză.
În acest sens se impune a se preciza că în mod constant s-a statuat în jurisprudenţa
Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie că în
analiza condiţiei referitoare la existenţa unei chestiuni de drept care să nu fi fost încă dezlegată
de instanţa supremă prin mecanismele legale ce asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii
de către instanţele judecătoreşti este obligatoriu a ne raporta atât la hotărâri prin care să se fi
statuat în mod explicit asupra problemei de drept ridicate de instanţa de trimitere, cât şi la
considerentele unei asemenea decizii, dacă aceasta oferă elemente suficiente care să conducă la
dezlegarea problemei de drept invocate.
Or, în speţă, deşi chestiunea de drept ridicată prin intermediul sesizării în cauză nu a mai
fost examinată în modalitatea în care a fost formulată, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a
statuat în mod explicit asupra ei printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii
şi nici nu face obiectul unei recurs în interesul legii în curs de soluţionare, în concret se apreciază
că nu este necesară intervenţia instanţei supreme, fiind deja pronunţată o decizie anterioară în
aceeaşi procedură, care oferă criteriile în baza cărora instanţa de trimitere poate stabili sfera de
aplicare a regulii specialităţii şi a excepţiilor de la această regulă, ambele reglementate de art.
117 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală,
republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 411 din 27 mai 2019, şi implicit,
soluţia problemei de drept ce face obiectul sesizării.
În concret, din considerentele Deciziei nr. 15 din 28 mai 2020, pronunţată de Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în
Dosarul nr. 699/1/2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 690 din data de
3 august 2020, rezultă că „regula specialităţii este aplicabilă aspectelor ce nu au fost supuse
evaluării autorităţii judiciare solicitate. Regula specialităţii se analizează în raport cu fapta
anterioară predării sau pedeapsa anterioară predării, exterioare solicitărilor transmise prin
mandatul european de arestare. Ce a fost evaluat şi respins de autoritatea solicitată nu intră sub
incidenţa principiului specialităţii.
Aspectele invocate de instanţa de sesizare nu se circumscriu regulii specialităţii întrucât
fapta la care se face referire (infracţiunea de conducere a unui vehicul fără permis de conducere)
a fost avută în vedere la emiterea mandatului european de arestare de către autorităţile judiciare
române, solicitarea de predare fiind respinsă de statul austriac.
Astfel, nu se poate reţine incidenţa dispoziţiei legale invocate de instanţa de trimitere, art.
117 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, norma legală pusă în discuţie fiind suficient de
399
clară pentru a decela voinţa legiuitorului, respectiv faptul că se au în vedere alte fapte decât cele
care au constituit temeiul emiterii mandatului european de arestare.”
Aşadar, examinând comparativ cele două sesizări, Înalta Curte constată că, deşi textele de
lege ce se solicită a fi interpretate par a fi diferite, totuşi situaţia premisă pe care se grefează
prezenta sesizare este aceeaşi cu cea examinată prin Decizia nr. 15 din data de 28 mai 2020,
pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept în materie penală, în Dosarul nr. 699/1/2020, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 690 din data de 3 august 2020, respectiv refuzul autorităţii judiciare străine de
predare a persoanei condamnate pentru o parte dintre pedepsele ce fac obiectul mandatului
european de arestare emis de autoritatea judiciară română, decizie prin care, de asemenea, a fost
respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea.
Situaţia premisă de la care porneşte întrebarea adresată de către instanţa de trimitere nu
presupune aplicarea regulii specialităţii, întrucât vizează însăşi situaţia de fapt pentru care
autoritatea solicitată, respectiv statul solicitat, a emis o decizie de respingere. Or, astfel cum
rezultă din decizia anterior menţionată, ceea ce a fost evaluat şi respins de autoritatea solicitată
nu intră sub incidenţa principiului specialităţii, neputând fi aplicate nici excepţiile de la acest
principiu.
În acest sens se reţine că în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-au pronunţat soluţii de respingere,
ca inadmisibile, a sesizărilor pentru neîndeplinirea celei de-a doua condiţii de admisibilitate
prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală.
Înalta Curte consideră astfel că în speţă nu este îndeplinită nici condiţia referitoare la
legătura problemei de drept ce se solicită a fi dezlegată cu soluţionarea pe fond a cauzei din
perspectiva existenţei unei veritabile chestiuni de drept care să necesite o dezlegare din partea
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în accepţiunea conferită acestui criteriu de jurisprudenţa
Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.
În analiza condiţiei de admisibilitate pentru a putea face obiectul sesizării instanţei
supreme, problema de drept trebuie să fie determinantă în ce priveşte soluţionarea pe fond a
cauzei în care a fost ridicată şi incumbată în sintagma „chestiune de drept de a cărei lămurire
depinde soluţionarea pe fond a cauzei” folosită de legiuitor în cuprinsul art. 475 din Codul de
procedură penală, Înalta Curte va face referire la considerentele Deciziei emise de Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
nr. 17 din data de 24 septembrie 2019 în Dosarul nr. 1.816/1/2019, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 875 din 30 octombrie 2019, cu consecinţe asupra cauzei de faţă,
remarcabilă atât în conţinut, cât şi sub aspectul faptului că aserţiunile făcute în cuprinsul acesteia
sunt aplicabile şi în speţă:
În jurisprudenţa anterioară în materie s-a statuat, în mod progresiv, asupra înţelesului ce
trebuie atribuit sintagmei „chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a
cauzei”, regăsită în cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală.
S-a subliniat, sub un prim aspect, că sesizarea în procedura întrebării prealabile trebuie
efectuată doar în situaţia în care, în cursul soluţionării unei cauze penale, se pune problema
interpretării şi aplicării unor dispoziţii legale neclare, echivoce şi care ar putea da naştere mai
multor soluţii. Per a contrario, procedura nu poate fi folosită în cazul în care aplicarea corectă a
dreptului se impune într-un mod atât de evident încât nu lasă loc de îndoială (Decizia Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 19 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 494 din 29 iunie 2017, Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 5 din 10
400
februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016,
Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 6 din 2 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 287 din 15 aprilie 2016, Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr.
20 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 10 iulie
2017, şi Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2 din 8 februarie 2018, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2018).
Totodată, Înalta Curte reţine şi considerentele Deciziei nr. 3 din 19 ianuarie 2015,
pronunţate de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 229 din 3 aprilie 2015, din care reiese că „deşi nu este
menţionată expressis verbis ca o condiţie de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri
prealabile, este necesar ca sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să aibă ca obiect o
problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită şi care prezintă o dificultate suficient
de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme, în scopul înlăturării oricărei
incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii.”
Or, argumentele expuse anterior în materie civilă sunt perfect valabile şi în materie
penală, având în vedere scopul şi finalitatea similară a hotărârii prealabile, ca mecanism de
unificare a practicii judiciare în ambele materii.
Astfel, numai o problemă de drept de o dificultate rezonabilă şi de natură a da naştere, în
mod previzibil, unor interpretări judiciare diferite legitimează intervenţia instanţei supreme într-o
cauză pendinte.
Intervenţia Înaltei Curţi în procedura reglementată de art. 475 din Codul de procedură
penală este legitimă atunci când tinde la clarificarea înţelesului uneia sau mai multor norme
juridice ambigue sau complexe, al căror conţinut ori succesiune în timp pot da naştere la
dificultăţi rezonabile de interpretare pe cale judecătorească, afectând, în final, unitatea aplicării
lor de către instanţele naţionale.
Se constată, aşadar, că problema cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
nu reprezintă o veritabilă chestiune de drept şi nu este necesară o dezlegare din partea instanţei
supreme, în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile.
În acest context, Înalta Curte constată că instanţa de trimitere a urmărit de la Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie o confirmare a soluţiei ce se prefigurează în cauza cu care a fost învestită, şi
nu o dezlegare a unei probleme de drept ce impune apelarea la mecanismul de asigurare a unei
practici judiciare unitare, prin pronunţarea unei hotărâri prealabile obligatorii, de la momentul
publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, pentru toate instanţele (Decizia nr. 26 din
23 noiembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 328 din 13 aprilie 2018).
Or, procedura pronunţării unei asemenea hotărâri este condiţionată de existenţa unei
chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea cauzei în care s-a dispus sesizarea,
nefiind permis a se apela la acest mijloc legal în scopul de a primi de la instanţa supremă
rezolvarea în concret a speţei în formula confirmării sau infirmării soluţiei ce se prefigurează în
cauză.
Intervenţia Înaltei Curţi în procedura reglementată de art. 475 din Codul de procedură
penală este legitimă atunci când tinde la clarificarea înţelesului uneia sau mai multor norme
juridice ambigue sau complexe, al căror conţinut ori succesiune în timp pot da naştere la
dificultăţi rezonabile de interpretare pe cale judecătorească, afectând, în final, unitatea aplicării
lor de către instanţele naţionale. [...]
401
Soluţia: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Bihor - Secţia
Penală în Dosarul nr. 8.288/272/2020/a1 prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri
prealabile pentru dezlegarea de principiu a chestiunii de drept referitoare la interpretarea şi
aplicarea dispoziţiilor art. 65 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură
penală şi art. 114 alin. (4) din Codul de procedură penală, în sensul de a se stabili dacă organul
de urmărire penală care a întocmit procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante poate
efectua în continuare acte de urmărire, fiind ulterior audiat în calitate de martor în aceeaşi
cauză; în caz negativ, care este sancţiunea procesuală aferentă, respectiv nulitatea absolută a
actelor de urmărire penală efectuate, ca urmare a încălcării normelor de competenţă, în acord
cu dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală şi Decizia Curţii
Constituţionale a României nr. 302/2017, sau nulitatea relativă în baza dispoziţiilor art. 282 din
Codul de procedură penală, ca urmare a constatării unui caz de incompatibilitate având în
vedere calitatea sa de martor la săvârşirea infracţiunii.
Considerente:
[...] Legiuitorul român a prevăzut în Codul de procedură penală în vigoare un nou
instrument de unificare a practicii judiciare neunitare, respectiv sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept.
În conţinutul dispoziţiilor art. 475 din cod sunt statuate condiţiile de sesizare a instanţei
supreme, pe care trebuie să le îndeplinească instanţa care uzează de această instituţie procesual
penală.
Astfel sunt reglementate mai multe condiţii cumulative, şi anume acelea referitoare la
faza procesuală a cauzei în care se iveşte chestiunea de drept, felul instanţei care poate sesiza şi
stadiul procesual al cauzei, natura juridică a chestiunii de drept, precum şi aceea prin care să nu
fi făcut obiectul vreunuia din instrumentele juridice de rezolvare a problemei respective.
Altfel spus, este necesar ca acea cauză în care există o chestiune de drept ce urmează să
fie supusă dezlegării să se afle „în cursul judecăţii”, respectiv instanţa să fi fost sesizată, iar
procesul să se afle în curs de desfăşurare; instanţele pe rolul cărora se află o asemenea cauză să
fie dintre cele expres şi limitativ prevăzute de legiuitor, iar cauza respectivă să se găsească în
ultima cale de atac la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curte de apel sau tribunal, învestite cu
soluţionarea cauzei în ultimă instanţă; chestiunea de drept supusă dezlegării să conducă la
soluţionarea pe fond a cauzei respective; condiţia negativă, în sensul că instanţa supremă nu s-a
pronunţat asupra problemei de drept printr-o hotărâre prealabilă sau prin recurs în interesul legii.
În conţinutul art. 476 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală este reglementată
procedura de judecată referitoare la sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de către
completul competent din cadrul instanţelor expres şi limitativ menţionate, învestite cu
soluţionarea cauzei, ca ultimă instanţă, care se concretizează în desfăşurarea unor dezbateri
contradictorii asupra îndeplinirii condiţiilor prevăzute la art. 475, cauza putând fi suspendată
până la pronunţarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept, şi atunci când în
cazul în care nu s-a dispus suspendarea odată cu sesizarea, iar cercetarea judecătorească este
finalizată înainte ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra sesizării, instanţa
suspendă dezbaterile până la pronunţarea deciziei prevăzute la art. 477 alin. (1).
În contextul prezentei sesizări, constată că aceasta nu întruneşte condiţiile de
admisibilitate prevăzute în art. 475 şi art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală.
402
Astfel, examinând sesizarea formulată este îndeplinită condiţia referitoare la titularul
sesizării, respectiv completul de judecători de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Bihor
ce a fost învestit cu soluţionarea contestaţiei formulate de Parchetul de pe lângă Judecătoria
Oradea, cauză în ultimă instanţă, reprezintă un organ judiciar competent să judece, în limitele
conferite de art. 3 alin. (1) lit. c) şi alin. (6) cu referire la art. 342 şi 347 din Codul de procedură
penală.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în
materie penală, în jurisprudenţa sa a considerat că a fost legal sesizat de judecători de cameră
preliminară din cadrul tribunalului sau a curţii de apel, în ultimă instanţă şi evidenţiem cu titlu
exemplificativ Decizia nr. 19 din 27 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 874 din 1 noiembrie 2016, Decizia nr. 17 din 10 mai 2017, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 29 iunie 2017, Decizia nr. 19 din 14 iunie
2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 29 iunie 2017, prin care
au fost respinse ca inadmisibile sesizările, însă pe alte motive decât pe condiţia titularului, care a
fost considerată ca fiind îndeplinită în fiecare dintre cele trei hotărâri menţionate, respectiv
judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală (prima
decizie), judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Timiş - Secţia penală (a doua
decizie) şi judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Constanţa - Secţia penală
şi pentru cauze penale cu minori şi de familie investit cu soluţionarea contestaţiei formulate de
inculpata A, din oficiu a pus în discuţie sesizarea în conformitate cu art. 475 şi următoarele din
Codul de procedură penală (a treia decizie).
De asemenea sunt îndeplinite şi condiţiile negative din conţinutul art. 475 din Codul de
procedură penală, în sensul că asupra chestiunii de drept supuse dezlegării Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi
nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.
Se consideră însă că nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative referitoare la sesizarea
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prevăzute la art. 475 şi art. 476 alin. (2) din Codul de
procedură penală, ce rezultă pe calea interpretării sistematice, atât cu privire la constatarea
existenţei unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei
respective, cât şi a sesizării până la închiderea dezbaterilor.
Altfel spus, legiuitorul a reglementat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în
vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca un
instrument judiciar alternativ la acela al recursului în interesul legii, din cadrul mecanismului
privind asigurarea unei practici unitare, statuând o obligaţie cu caracter imperativ instanţei de
trimitere, în sensul exercitării acestuia anterior soluţionării definitive a cauzei, ceea ce reprezintă
o condiţie intrinsecă esenţială.
Totodată, în conţinutul art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală a fost reglementat
un caz de suspendare obligatorie a cauzei, în ipoteza în care nu s-a dispus această măsură odată
cu sesizarea, iar cercetarea judecătorească este finalizată înainte ca Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie să se pronunţe asupra sesizării, în sensul că instanţa suspendă dezbaterile până la
pronunţarea deciziei prevăzute la art. 477 alin. (1) din acelaşi cod.
Obiectul cauzei în care a fost exercitată sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie îl
constituie o contestaţie exercitată de parchet, în procedura de cameră preliminară, căreia îi sunt
aplicabile normele procedurale referitoare la judecata acesteia, în condiţiile art. 347 alin. (3) ce
conţin şi o normă de trimitere la dispoziţiile art. 345 şi 346, care se aplică corespunzător, din
Codul de procedură penală.
403
În conţinutul art. 345 alin. (1) din acelaşi cod se face referire expresă la ascultarea
concluziilor părţilor şi ale persoanei vătămate, dacă sunt prezente, precum şi ale procurorului,
ceea ce echivalează cu faza dezbaterilor din judecata în primă instanţă.
Pe calea interpretării sistematice a dispoziţiilor art. 347 alin. (3) cu referire la art. 345
alin. (1) şi art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală, această din urmă normă este
incidentă şi în procedura de cameră preliminară, ceea ce atrăgea obligaţia instanţei de trimitere să
suspende dezbaterile până la pronunţarea hotărârii prealabile de către Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie.
Scopul reglementării acestui instrument judiciar este de a asigura o practică unitară, pe
calea hotărârii prealabile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ce realizează
dezlegarea de principiu a chestiunii de drept cu care a fost sesizată, aceasta urmând ulterior să fie
valorificată în mod efectiv, pertinent şi util, de către instanţa de trimitere, în judecarea cauzei cu
care a fost investită, fiind de esenţă condiţia de interdependenţă între hotărârea de interpretare şi
cea de soluţionare a cauzei.
Or, în contextul concret al cauzei, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu
dezlegarea chestiunii de drept referitoare la „interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 65 alin.
(1) raportat la art. 64 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală şi art. 114 alin. (1) din Codul
de procedură penală, în sensul de a se stabili dacă organul de urmărire penală care a întocmit
procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante poate efectua în continuare acte de urmărire,
fiind ulterior audiat în calitate de martor în aceeaşi cauză; în caz negativ, care este sancţiunea
procesuală aferentă, respectiv nulitatea absolută a actelor de urmărire penală efectuate, ca urmare
a încălcării normelor de competenţă, în acord cu dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de
procedură penală şi Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 302/2017 sau nulitatea relativă
în baza dispoziţiilor art. 282 din Codul de procedură penală, ca urmare a constatării unui caz de
incompatibilitate având în vedere calitatea sa de martor la săvârşirea infracţiunii”, a fost dispusă
prin Încheierea penală nr. 20/CCPF din şedinţa de cameră de consiliu din data de 27 ianuarie
2021 de către Tribunalul Bihor - Secţia penală prin care a soluţionat definitiv cauza.
Astfel, prin încheierea menţionată, completul de judecători de cameră preliminară din
cadrul Tribunalului Bihor - Secţia penală, în baza art. 4251 alin. (7) pct. 2 lit. a) din Codul de
procedură penală raportat la art. 347 din Codul de procedură penală a admis contestaţia
formulată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea împotriva Încheierii penale nr.
1.672/CP/2020 pronunţată la data de 15 octombrie 2020 de judecătorul de cameră preliminară
din cadrul Judecătoriei Oradea, pe care a desfiinţat-o şi, rejudecând: în baza art. 345 alin. (1) şi
(2) raportat la art. 346 alin. (2) din Codul de procedură penală a respins, ca nefondate, cererile şi
excepţiile formulate de A. şi a constatat legalitatea sesizării instanţei prin Rechizitoriul nr.
1.989/P/2019 emis la data de 22 iunie 2020 de Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea, a
administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală. S-a dispus începerea judecăţii
cauzei privind pe inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de refuz sau sustragere de la
prelevarea de mostre biologice, prevăzută de art. 337 din Codul penal, iar în baza art. 275 alin.
(3) din Codul de procedură penală, cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
Instanţa de trimitere în mod subsecvent a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru
pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept asupra căreia trebuia să
se pronunţe, făcând inoperant instrumentul judiciar din cadrul mecanismului de asigurare a unei
practici unitare.
404
Aşadar, nu a fost respectată condiţia referitoare la sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, în cursul judecăţii, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept.
În acelaşi sens, cu privire la nerespectarea condiţiei de admisibilitate a sesizării, în cursul
judecăţii, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept este şi Decizia nr. 69 din 3 noiembrie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 42 din 14 ianuarie 2021, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă,
sesizarea formulată în acea cauză.
De asemenea, asupra chestiunilor de drept cu care a fost investită, respectiv întrebările
formulate supuse dezlegării pe calea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să fie dată o
rezolvare de principiu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept în materie penală nu se mai poate pronunţa, întrucât cauza a fost judecată de
către instanţa de trimitere care a motivat asupra chestiunilor supuse dezlegării, pe calea propriei
interpretări date referitoare la acestea, cauza fiind judecată cu caracter definitiv.
Aşadar, instrumentul judiciar al sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile nu
permite Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie rezolvarea de principiu a unei chestiuni de drept deja
soluţionate printr-o hotărâre penală definitivă, acesta având ca finalitate asigurarea unei practici
judiciare unitare, şi nu un control asupra modului în care aceasta fost rezolvată, ceea ce atrage
inadmisibilitatea sesizării.
De altfel, în acelaşi sens este şi Decizia nr. 14 din 18 mai 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 460 din 21 iunie 2016, prin care a fost respinsă, ca
inadmisibilă, sesizarea formulată în acea cauză. [...]
Soluţia: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Târgu Mureş -
Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 3.835/308/2019, prin care se
solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarelor
chestiuni de drept:
„1. Aplicarea art. 37 din Codul penal are ca efect desfiinţarea sentinţei penale
anterioare de condamnare pentru o parte din actele materiale ce intră în cuprinsul infracţiunii
continuate, iar în caz afirmativ această desfiinţare se impune a fi făcută în integralitatea sa, atât
pe latură penală, cât şi pe latură civilă?
2. În aplicarea art. 37 din Codul penal, termenul de supraveghere stabilit potrivit art. 92
din Codul penal se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii anterioare care este
desfiinţată sau de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care se pronunţă o soluţie cu
privire la infracţiunea în întregul său?
3. Obligaţia referitoare la munca în folosul comunităţii stabilită potrivit art. 93 alin. (3)
din Codul penal prin hotărârea anterioară care se desfiinţează se deduce dintr-o eventuală
obligaţie de aceeaşi natură stabilită în cauza în care se judecă infracţiunea în integralitatea
sa?”
405
Considerente:
[...] Prin această ultimă condiţie de admisibilitate (asupra chestiunii de drept Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în
interesul legii şi aceasta să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare)
s-a consfinţit caracterul subsidiar al hotărârii prealabile faţă de mecanismul recursului în
interesul legii, întrucât recursul în interesul legii are un domeniu de aplicabilitate mai extins,
legiuitorul statuând că, în cazul în care există aceeaşi chestiune de drept invocată, concomitent,
prin intermediul ambelor mecanisme de unificare, interpretarea este atribuită completului învestit
cu soluţionarea recursului în interesul legii.
Analizându-se astfel condiţiile de admisibilitate a sesizării, se constată că nu este
îndeplinită cea din urmă condiţie menţionată, dat fiind faptul că, prin Adresa nr. 436/III-5/2021
din 16 aprilie 2021, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea unui recurs în interesul legii,
având ca obiect „Dacă aplicarea art. 37 din Codul penal poate fi dispusă de instanţa învestită cu
judecarea altor acţiuni sau inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni continuate pentru
care anterior s-a pronunţat o condamnare definitivă ori doar instanţa de executare învestită în
temeiul art. 585 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, după rămânerea definitivă a
hotărârilor de condamnare.”
În atare situaţie se constată că, deşi dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală nu
disting cu privire la momentul la care intervin cele două mecanisme, cu toate acestea, caracterul
subsidiar al procedurii privind soluţionarea sesizării instanţei supreme cu pronunţarea unei
hotărâri prealabile rezultă din textul de lege prevăzut de art. 475 din Codul de procedură penală,
iar în acest context Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a se pronunţa în procedura privind
soluţionarea recursului în interesul legii. [...]

Soluţia: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti,
Secţia I penală în Dosarul nr. 1.629/2/2021, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri
prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: Art. 426 alin. (1) lit. d) din Codul de
procedură penală trebuie interpretat în sensul că instanţa de apel nu a fost compusă potrivit
legii, raportat la calea de atac cu care a fost sesizată sau/şi raportat la soluţia pronunţată prin
decizia penală.
Considerente:
[...] Potrivit jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, admisibilitatea sesizării în vederea
pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată de existenţa unei veritabile chestiuni de
drept, de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei.
Referitor la sintagma „chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond
a cauzei”, în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie
penală s-a stabilit că sesizarea trebuie să ducă la interpretarea in abstracto a unor dispoziţii legale
determinate, iar nu la rezolvarea unor chestiuni ce ţin de particularităţile cauzei (Decizia nr. 14
din 12 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 24 iunie 2015;
21 iunie 2016; Decizia nr. 4 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României,
406
Partea I, nr. 255 din 12 aprilie 2017; Decizia nr. 27 din 12 decembrie 2017, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 22 ianuarie 2018).
În egală măsură, sesizarea trebuie să vizeze exclusiv probleme de interpretare a legii, şi
nu elemente particulare ale cauzei deduse judecăţii (Decizia nr. 5 din 10 februarie 2016,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016), iar pentru a
constitui o problemă de drept, premisa de la care se porneşte în întrebarea ce formează obiectul
sesizării trebuie să îşi găsească izvorul în dispoziţiile legale, şi nu într-o stare de fapt, aplicarea
legii la situaţia de fapt, astfel cum aceasta a fost stabilită prin probatoriul administrat, fiind
atributul exclusiv al instanţei învestite cu soluţionarea cauzei (Decizia nr. 23 din 16 septembrie
2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 824 din 4 noiembrie 2015).
Hotărârile prealabile trebuie pronunţate numai în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale,
constituind o dezlegare de principiu a unei probleme de drept.
Totodată, sesizarea în procedura întrebării prealabile trebuie efectuată doar în situaţia în
care, în cursul soluţionării unei cauze penale, se pune problema interpretării şi aplicării unor
dispoziţii legale neclare, echivoce şi care ar putea da naştere mai multor soluţii. Per a contrario,
procedura nu poate fi folosită în cazul în care aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod
atât de evident încât nu lasă loc de îndoială (Decizia nr. 19 din 14 iunie 2017, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 29 iunie 2017, Decizia nr. 5 din 10 februarie
2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016, Decizia
nr. 6 din 2 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 287 din 15
aprilie 2016, Decizia nr. 20 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 542 din 10 iulie 2017, şi Decizia nr. 2 din 8 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2018).
Raportat la considerentele anterior expuse se constată că, în speţă, de lămurirea chestiunii
de drept ce face obiectul sesizării nu depinde soluţionarea pe fond a cauzei. Într-adevăr, în cadrul
acestui instrument de asigurare a unei practici unitare, se poate solicita clarificarea unor norme
de procedură penală, însă dispoziţia legală invocată şi interpretarea acesteia nu influenţează
soluţionarea pe fond a cauzei în cadrul căreia a fost identificată pretinsa problemă de drept
deoarece nu au fost analizate nici măcar condiţiile de admisibilitate în principiu a contestaţiei în
anulare formulate (aspect ce rezultă din fila 2 paragraful 2 din încheierea Curţii de Apel
Bucureşti, Secţia I penală, prin care a fost sesizat completul pentru soluţionarea unor chestiuni de
drept).
În cauza care a generat prezenta sesizare, instanţa de trimitere a fost învestită cu
soluţionarea căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare formulate împotriva deciziei
pronunţate în apel de aceeaşi instanţă.
Calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare vizează verificarea conformităţii cu
normele de procedură penală a hotărârilor penale cu caracter definitiv pronunţate de instanţele de
apel. Datorită obiectului căii de atac - hotărâre definitivă - ce imprimă caracter extraordinar
demersului judiciar, legea de procedură penală a impus o procedură care să salvgardeze
autoritatea de lucru judecat a hotărârii atacate.
Simpla cerere de contestaţie în anulare depusă la instanţa care a pronunţat hotărârea a
cărei anulare se cere nu are aptitudinea, prin ea însăşi, să provoace o dezbatere juridică,
dezbatere care se produce doar după admiterea în principiu a contestaţiei în anulare.
Etapa admisibilităţii în principiu nu vizează însăşi soluţionarea contestaţiei în anulare, ci
doar verificarea dacă sunt întrunite condiţiile de exercitare a acesteia, ocazie cu care se
analizează dacă sunt invocate motive de contestaţie în anulare dintre cele prevăzute de art. 426
407
din Codul de procedură penală, dacă sunt depuse probe pentru dovedirea cazului de contestaţie,
dacă hotărârea atacată este o hotărâre definitivă, dacă cererea a fost introdusă în termenul
prevăzut de art. 428 din Codul de procedură penală şi de către o persoană prevăzută de art. 427
din Codul de procedură penală şi dacă motivele şi probele în baza cărora este formulată cererea
nu au mai făcut obiectul unei contestaţii în anulare anterioare.
Cu privire la condiţia existenţei unei veritabile chestiuni de drept se constată că sesizarea
este inadmisibilă deoarece dispoziţiile legale a căror interpretare este solicitată sunt clare,
neechivoce, iar aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident încât nu lasă
loc de îndoială cu privire la modul de soluţionare a întrebării adresate.
Sesizarea este admisibilă numai în cazul unei dificultăţi reale de interpretare a textului de
lege, care să fie de natură a naşte o îndoială rezonabilă asupra conţinutului acestuia şi care ar
putea da naştere la mai multe soluţii.
În speţă este cert că dispoziţiile art. 426 lit. d) din Codul de procedură penală se referă
strict la nelegala compunere a completului de judecată ce a judecat apelul, prezumându-se
plenitudinea de competenţă a instanţei de apel.
În acest context se constată că, de fapt, instanţa de trimitere a urmărit de la Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie obţinerea unui remediu împotriva deciziei din apel ce a desfiinţat o încheiere
definitivă de cameră preliminară şi nu o dezlegare a unei probleme de drept ce impune apelarea
la mecanismul de asigurare a unei practici judiciare unitare, prin pronunţarea unei hotărâri
prealabile obligatorii, de la momentul publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I,
pentru toate instanţele (Decizia nr. 26 din 23 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 328 din 13 aprilie 2018; Decizia nr. 5 din 13 februarie 2020, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 30 martie 2020).
În concluzie, problema a cărei dezlegare se solicită nu constituie o veritabilă şi dificilă
chestiune de drept, aplicarea corectă a dreptului impunându-se în mod clar şi evident, practic
nefiind îndeplinite condiţiile de admisibilitate (mai sus expuse) a sesizării. [...]
Soluţia: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău, Secţia
penală, cauze cu minori şi familie, în Dosarul nr. 473/321/2020, prin care se solicită
pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: Instanţa
de apel învestită cu apelul declarat de procuror exclusiv pentru motive de nelegalitate a sentinţei
pronunţate în prima instanţă, dintre care unul/unele este/sunt în favoarea inculpatului,
altul/altele este/sunt în defavoarea aceluiaşi inculpat, aceste din urmă motive vizând alte
chestiuni decât pedeapsa aplicată de prima instanţă, poate să examineze în privinţa acestui
inculpat sentinţa apelată şi sub aspectul temeiniciei pedepsei aplicate, ce ar avea drept
consecinţă majorarea cuantumului acesteia sau înlăturarea dispoziţiilor privind suspendarea
sub supraveghere a executării acestei pedepse dispuse prin sentinţa apelată, fără a încălca
prevederile art. 418 alin. (2) din Codul de procedură penală.
Considerente:
[...] Referitor (...) la condiţia de admisibilitate privind natura chestiunii ce poate face
obiectul sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile şi cerinţa ca de lămurirea acesteia să
depindă soluţionarea pe fond a cauzei, se constată că nu este îndeplinită în cauză.
408
Din cuprinsul încheierii instanţei de trimitere rezultă că obiectul sesizării îl vizează
chestiunea de drept: „Instanţa de apel învestită cu apelul declarat de procuror exclusiv pentru
motive de nelegalitate a sentinţei pronunţate în prima instanţă, dintre care unul/unele este/sunt în
favoarea inculpatului, altul/altele este/sunt în defavoarea aceluiaşi inculpat, aceste din urmă
motive vizând alte chestiuni decât pedeapsa aplicată de prima instanţă, poate să examineze în
privinţa acestui inculpat sentinţa apelată şi sub aspectul temeiniciei pedepsei aplicate, ce ar avea
drept consecinţă majorarea cuantumului acesteia sau înlăturarea dispoziţiilor privind suspendarea
sub supraveghere a executării acestei pedepse dispuse prin sentinţa apelată, fără a încălca
prevederile art. 418 alin. (2) din Codul de procedură penală.”
Potrivit jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea
unor chestiuni de drept în materie penală, admisibilitatea sesizării în vederea pronunţării unei
hotărâri prealabile este condiţionată de existenţa unei veritabile chestiuni de drept, de a cărei
lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei.
Referitor la sintagma „chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond
a cauzei”, în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie
penală s-a stabilit că sesizarea trebuie să ducă la interpretarea in abstracto a unor dispoziţii legale
determinate, iar nu la rezolvarea unor chestiuni ce ţin de particularităţile cauzei (Decizia nr. 14
din 12 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 24 iunie 2015;
21 iunie 2016; Decizia nr. 4 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 255 din 12 aprilie 2017; Decizia nr. 27 din 12 decembrie 2017, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 22 ianuarie 2018).
În egală măsură, sesizarea trebuie să vizeze exclusiv probleme de interpretare a legii, şi
nu elemente particulare ale cauzei deduse judecăţii (Decizia nr. 5 din 10 februarie 2016,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016), iar pentru a
constitui o problemă de drept, premisa de la care se porneşte în întrebarea ce formează obiectul
sesizării trebuie să îşi găsească izvorul în dispoziţiile legale, şi nu într-o stare de fapt; aplicarea
legii la situaţia de fapt, astfel cum aceasta a fost stabilită prin probatoriul administrat, fiind
atributul exclusiv al instanţei învestite cu soluţionarea cauzei (Decizia nr. 23 din 16 septembrie
2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 824 din 4 noiembrie 2015).
Hotărârile prealabile trebuie pronunţate numai în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale,
constituind o dezlegare de principiu a unei probleme de drept.
Totodată, sesizarea în procedura întrebării prealabile trebuie efectuată doar în situaţia în
care, în cursul soluţionării unei cauze penale, se pune problema interpretării şi aplicării unor
dispoziţii legale neclare, echivoce şi care ar putea da naştere mai multor soluţii. Per a contrario,
procedura nu poate fi folosită în cazul în care aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod
atât de evident încât nu lasă loc de îndoială. (Decizia nr. 19 din 14 iunie 2017, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 29 iunie 2017, Decizia nr. 5 din 10 februarie
2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016, Decizia
aprilie 2016, Decizia nr. 20 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 542 din 10 iulie 2017, şi Decizia nr. 2 din 8 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2018).
În contextul mecanismelor de unificare a practicii judiciare, rolul Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nu este acela
de a interveni în procesul de aplicare a legii la cazurile deduse judecăţii, ci de a oferi o
409
interpretare a normelor legale, acolo unde acest lucru se impune ca urmare a modului lor de
redactare şi a existenţei unor interpretări diferite a acestora.
În cauza care a generat prezenta sesizare, instanţa de trimitere a fost învestită cu
soluţionarea apelurilor declarate, astfel încât acesteia îi revine sarcina de a contura silogismul
juridic care va conduce la soluţionarea acţiunii penale, ceea ce presupune aplicarea premisei
majore (norma legală) la premisa minoră (cazul particular dedus judecăţii), urmată de consecinţa
constatării corespondenţei dintre acestea.
Or, în acest context, se impune observaţia că instanţa de trimitere nu semnalează
dificultăţi de interpretare a dispoziţiilor art. 417 şi respectiv ale art. 418 din Codul de procedură
penală, ci relevă o îndoială asupra modului de aplicare a premisei majore, prin raportare la
consecinţa pe care aceasta ar putea să o producă asupra premisei minore. Acest procedeu, însă,
nu reprezintă o solicitare de interpretare a unor dispoziţii legale cu un conţinut neclar, susceptibil
de a genera interpretări diferite, ci are semnificaţia unei cereri de validare sau confirmare a
silogismului juridic care stă la baza aplicării normei la cazul dedus judecăţii, chestiune care, în
mod evident, excedează mecanismului de unificare a practicii judiciare.
Mai mult, textele legale la care face referire instanţa de trimitere, şi în special art. 418
alin. (2) din Codul de procedură penală, sunt formulate într-o manieră clară, lipsită de echivoc,
limitele efectului devolutiv al apelului în materie penală şi sfera de cuprindere a principiului non
reformatio in pejus fiind pe deplin determinabile atât prin raportare la conţinutul legal, cât şi prin
recurgerea la surse doctrinare sau jurisprudenţiale, nefiind necesară intervenţia Înaltei Curţi prin
intermediul mecanismului de unificare a practicii judiciare.
Pe de altă parte, se reţine că pronunţarea unei hotărâri prealabile în cadrul prevăzut de art.
475 din Codul de procedură penală se impune atunci când, din cauza modului de redactare a
textului legal şi a faptului că acesta este susceptibil să genereze interpretări diferite, iar în absenţa
unei dezlegări cu forţă obligatorie pentru toate instanţele de judecată, acţiuni penale care vizează
fapte similare riscă să fie soluţionate în mod diferit, generând astfel practică judiciară neunitară.
Implicit, se desprinde concluzia că dezlegarea problemei de drept în cadrul mecanismului
reglementat de art. 475 din Codul de procedură penală trebuie să vizeze o dispoziţie legală in
abstracto care să fie susceptibilă de a fi aplicată uniform în toate cazurile în care aceasta ar putea
fi incidentă.
Or, din conţinutul prezentei sesizări rezultă că instanţa de trimitere nu relevă o dificultate
de interpretare a unui text legal în genere, ci, prin raportare la un caz particular cu care a fost
învestită şi care este marcat de un complex de variabile, solicită determinarea cadrului legal
circumscris controlului judiciar pe care trebuie să îl exercite.
În aceste condiţii, de vreme ce problema de drept care formează obiectul sesizării este
una circumstanţiată de particularităţile cazului dedus judecăţii, se constată că nici nu ar fi
posibilă o interpretare de principiu a normelor legale la care se face referire, în forma în care s-a
solicitat acest lucru.
În consecinţă, în raport cu aspectele expuse se reţine că nu sunt îndeplinite condiţiile de
admisibilitate a sesizării, întrucât problema semnalată de instanţa de trimitere nu constituie o
chestiune de drept în sensul art. 475 din Codul de procedură penală, care să determine activarea
mecanismului de unificare a practicii judiciare. [...]
410
Soluţia: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Ploieşti,
Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin care solicită pronunţarea unei
hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept: „În
interpretarea dispoziţiilor art. 360 alin. (1) din Codul penal privind accesul ilegal la un sistem
informatic, în cazul persoanelor care pot interoga oricând o bază de date conţinând informaţii
nepublice, o asemenea interogare neurmată de efectuarea ulterioară a unor acte specifice
exercitării atribuţiilor de serviciu în legătură cu interogarea efectuată poate reprezenta o
depăşire a limitelor pentru care a fost acordată autorizarea.”
Considerente:
[...] Reglementând condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept,
legiuitorul a stabilit în art. 475 din Codul de procedură penală posibilitatea anumitor instanţe,
inclusiv a curţii de apel, învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, care constată, în
cursul judecăţii, existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe
fond a cauzei şi asupra căreia instanţa supremă nu a statuat încă printr-o hotărâre prealabilă sau
printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs, să sesizeze Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de
principiu respectivei probleme de drept.
Ca atare, pentru a fi admisibilă o asemenea sesizare trebuie îndeplinite cumulativ mai
multe cerinţe, respectiv existenţa unei cauze aflate în curs de judecată în ultimul grad de
jurisdicţie pe rolul uneia dintre instanţele prevăzute expres de articolul anterior menţionat,
soluţionarea pe fond a acelei cauze să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează
obiectul sesizării, iar problema de drept să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie prin mecanismele legale ce asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către
instanţele judecătoreşti sau să nu facă în prezent obiectul unui recurs în interesul legii.
Totodată, din economia dispoziţiilor legale invocate reiese că admisibilitatea sesizării este
condiţionată, în mod esenţial, de existenţa unei veritabile probleme de drept, care să facă
necesară o rezolvare de principiu prin pronunţarea unei hotărâri prealabile de către Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie, aceasta constituind, de fapt, premisa fundamentală ce justifică intervenţia
instanţei supreme prin mecanismul de unificare a practicii judiciare instituit de art. 475 şi
următoarele din Codul de procedură penală.
În speţă, se constată că este îndeplinită condiţia privind existenţa unei cauze pendinte
aflate în curs de judecată în ultimă instanţă, Curtea de Apel Ploieşti, Secţia penală şi pentru cauze
cu minori şi de familie, fiind învestită în Dosarul nr. 4.710/105/2018 cu apelul declarat de
inculpatul I.L. împotriva Sentinţei penale nr. 247 din 28 septembrie 2020 a Tribunalului Prahova,
Secţia penală, prin care s-a dispus condamnarea celui din urmă pentru săvârşirea infracţiunii de
acces ilegal la un sistem informatic, în formă continuată, prevăzută de art. 360 alin. (1), (2) şi (3)
din Codul penal, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal, la pedeapsa de 2 ani închisoare, în
condiţiile art. 91 şi următoarele din Codul penal.
De asemenea, chestiunea ce formează obiectul întrebării cu care a fost sesizată instanţa
supremă nu a primit o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii
şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs, aşa cum rezultă din cuprinsul Adresei nr.
1.134/C/1.544/III-5/2021 din 2 august 2021 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie.
411
Celelalte cerinţe impuse de art. 475 din Codul de procedură penală nu sunt însă
îndeplinite în cauză, întrucât nu există o veritabilă problemă de drept care să necesite o dezlegare
cu valoare de principiu din partea instanţei supreme, iar soluţionarea pe fond a apelului cu care a
fost învestită Curtea de Apel Ploieşti nu depinde de lămurirea chestiunii ce face obiectul
prezentei sesizări.
Astfel, sub acest din urmă aspect, este de menţionat că, în jurisprudenţa sa, Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat asupra înţelesului ce trebuie
atribuit sintagmei „problemă de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei”,
arătând că „admisibilitatea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este
condiţionată atât în cazul în care vizează o normă de drept material, cât şi atunci când priveşte o
dispoziţie de drept procesual de împrejurarea ca interpretarea dată de instanţa supremă să aibă
consecinţe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei. Cu alte cuvinte, între
problema de drept a cărei lămurire se solicită şi soluţia dată asupra acţiunii penale şi/sau civile de
către instanţa pe rolul căreia se află cauza în ultimul grad de jurisdicţie, trebuie să existe o relaţie
de dependenţă, în sensul ca decizia Înaltei Curţi pronunţată în procedura prevăzută de art. 476-
477 din Codul de procedură penală să fie de natură a produce un efect concret asupra
conţinutului hotărârii din procesul principal, cerinţa pertinenţei fiind expresia utilităţii pe care
rezolvarea de principiu a chestiunii de drept invocate o are în cadrul soluţionării pe fond a
litigiului.” (Decizia nr. 11 din 2 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 503 din 7 iulie 2014).
Ulterior, considerentele Deciziei nr. 11 din 2 iunie 2014 au fost preluate de Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie şi în cuprinsul altor hotărâri date în procedura reglementată de dispoziţiile
art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală, prin care au fost respinse, ca inadmisibile,
sesizările cu care instanţa supremă a fost învestită, relevante fiind deciziile nr. 17 din 1
septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie
2014; nr. 19 din 15 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
769 din 23 octombrie 2014; nr. 24 din 6 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 823 din 11 noiembrie 2014; nr. 7 din 17 aprilie 2015, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 359 din 25 mai 2015; nr. 26 din 29 octombrie 2015,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 2 februarie 2016; nr. 28 din 29
2015; nr. 1 din 25 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din
28 februarie 2017; nr. 20 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 542 din 10 iulie 2017; nr. 9 din 19 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 696 din 9 august 2018; nr. 11 din 12 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 907 din 29 octombrie 2018; nr. 14 din 26 septembrie 2018, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 988 din 22 noiembrie 2018; nr. 7 din 21 martie 2019,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 10 mai 2019; nr. 21 din 29
2019; nr. 21 din 7 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 118 din 4
februarie 2021; nr. 12 din 18 februarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 355 din 7 aprilie 2021; nr. 17 din 17 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 514 din 18 mai 2021.
Rezultă, aşadar, din modul de definire/caracterizare a acestei condiţii de admisibilitate a
sesizării consacrat în jurisprudenţa constantă a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept în materie penală că relaţia de dependenţă dintre interpretarea dată de Înalta Curte de
412
Casaţie şi Justiţie, prin intermediul mecanismului de unificare a practicii judiciare reglementat de
art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală, şi rezolvarea pe fond a cauzei se verifică
prin aptitudinea respectivei interpretări de a produce un efect concret asupra conţinutului
hotărârii din procesul în care a fost formulată întrebarea prealabilă, un asemenea raport de
conexitate neexistând în acele situaţii în care oricare ar fi dezlegarea dată problemei de drept de
către instanţa supremă, aceasta nu va avea nicio influenţă asupra soluţiei pe fond a litigiului.
Or, în cauză, pornind de la tiparul normei de incriminare a faptei de acces ilegal la un
sistem informatic, astfel cum este configurat în cuprinsul art. 360 din Codul penal, se constată că
lămurirea aspectului ce formează obiectul sesizării cu care a fost învestit Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nu poate avea nicio înrâurire asupra deciziei
ce va fi luată pe fondul apelului înregistrat pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, ce presupune
examinarea învinuirii aduse apelantului inculpat prin rechizitoriu şi dezlegarea definitivă a
raportului juridic penal dedus judecăţii, neexistând legătura de dependenţă necesară dintre
chestiunea de drept supusă interpretării şi modul de rezolvare a procesului penal în curs, cerută
cu caracter obligatoriu de dispoziţiile procesual penale incidente în această procedură (art. 475).
Astfel, preluând fără modificări semnificative conţinutul normativ al infracţiunii
prevăzute de art. 42 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei
în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi
sancţionarea corupţiei, art. 360 din Codul penal reglementează infracţiunea de acces ilegal la un
sistem informatic, într-o variantă de bază, ce interzice accesul, fără drept, la un sistem informatic
[alin. (1)], şi două variante agravate, care constau în comiterea faptei descrise în alineatul (1) în
scopul obţinerii de date informatice [alin. (2)] ori cu privire la un sistem informatic la care, prin
intermediul unor proceduri, dispozitive sau programe specializate, accesul este restricţionat sau
interzis pentru anumite categorii de utilizatori, respectiv prin încălcarea unor măsuri de securitate
[alin. (3)].
Fiind o infracţiune de pericol, obiectul juridic special al acesteia este constituit din
relaţiile sociale ale căror naştere şi dezvoltare sunt condiţionate de siguranţa/securitatea
sistemelor şi datelor informatice constând în asigurarea confidenţialităţii, integrităţii şi
accesibilităţii acestora, fără ca textul de incriminare să protejeze patrimoniul persoanei sau alte
valori sociale ce ar putea fi lezate printr-o acţiune distinctă înlesnită ca urmare a consumării
accesului, caz în care fapta incriminată de dispoziţiile art. 360 din Codul penal va avea natura
unei infracţiuni mijloc ce urmează a fi reţinută în concurs cu o altă infracţiune.
De altfel, în ceea ce priveşte sfera relaţiilor sociale ocrotite prin norma de incriminare, în
acelaşi sens s-au pronunţat şi Curtea Constituţională în cuprinsul Deciziei nr. 353 din 22 mai
2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 650 din 26 iulie 2018, paragraful
31, dar şi literatura de specialitate (George Antoniu, Tudorel Toader şi colaboratorii, Explicaţiile
noului Cod penal, vol. IV, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2016, pag. 855; George Zlati,
Tratat de criminalitate informatică, Editura Solomon, 2020, pag. 147-148; Georgina
Bodoroncea, Valerian Cioclei şi colaboratorii, Codul penal, Comentariu pe articole, art. 1-446,
Ediţia a 3-a revizuită şi adăugită, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2020, pag. 1670-1671), precum
şi practica judiciară, inclusiv cea a instanţei supreme (Decizia penală nr. 1.739 din 3 mai 2010 a
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 761/64/2009).
Elementul material al laturii obiective a variantei normative de bază a infracţiunii
prevăzute de art. 360 din Codul penal (la care se raportează, de altfel, şi cele două variante
agravate) constă în acţiunea de acces la un sistem informatic, ce presupune o interacţiune la nivel
logic cu respectivul sistem, direct şi nemijlocit ori de la distanţă, care să permită făptuitorului să
413
beneficieze de resursele ori/şi de funcţiile lui, iar cerinţa esenţială ataşată acestuia presupune ca
activitatea incriminată să se desfăşoare fără drept, adică, cu alte cuvinte, ilegal sau neautorizat.
Deşi Codul penal a preluat, în capitolul VI - Infracţiuni contra siguranţei şi integrităţii
sistemelor informatice din titlul VII al Părţii speciale, toate infracţiunile din titlul III - Prevenirea
şi combaterea criminalităţii informatice al cărţii I - Reglementări generale pentru prevenirea şi
combaterea corupţiei din Legea nr. 161/2003, precum şi o parte din definiţiile date unor noţiuni
(„sistem informatic”, „date informatice”), nu a explicat şi conţinutul sintagmei „fără drept”,
precizarea semnificaţiei acesteia regăsindu-se doar în cuprinsul art. 35 alin. (2) din cel din urmă
act normativ menţionat, care stabileşte că o persoană acţionează într-o atare modalitate (fără
drept) atunci când se află în una dintre următoarele situaţii: a) nu este autorizată, în temeiul legii
sau al unui contract; b) depăşeşte limitele autorizării; c) nu are permisiunea, din partea persoanei
fizice sau juridice competente, potrivit legii, să o acorde, de a folosi, administra sau controla un
sistem informatic ori de a desfăşura cercetări ştiinţifice sau de a efectua orice altă operaţiune într-
un sistem informatic.
Cu privire la aplicabilitatea, în actualul cadru normativ, a prevederilor art. 35 alin. (2) din
Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea
demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea
corupţiei, prin Decizia nr. 4 din 25 ianuarie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 171 din 19 februarie 2021, s-a stabilit, prin raportate la împrejurarea că
acestea nu au fost abrogate, că „ele continuă să aibă relevanţă juridică din perspectiva
incriminărilor preluate în noul Cod penal. Aceasta este poziţia unitară a doctrinei, precum şi a
practicii judiciare şi aceeaşi interpretare o regăsim şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale.
Astfel, efectuând controlul de constituţionalitate cu privire la dispoziţiile art. 360 din Codul
penal referitoare la infracţiunea de acces ilegal la un sistem informatic, Curtea Constituţională
precizează că infracţiunea a fost preluată din Legea nr. 161/2003 şi explică cerinţa ca făptuitorul
să acţioneze fără drept prin referire la art. 35 alin. (2) din acelaşi act normativ, reţinând că «chiar
dacă Codul penal nu a preluat toate definiţiile din Legea nr. 161/2003, aceasta rămâne în
continuare un reper pentru înţelegerea elementelor de conţinut ale infracţiunii criticate» (Decizia
iunie 2018). Rezultă, aşadar, că cerinţa ca acţiunea de contrafacere sau alterare a datelor
informatice să fie realizată fără drept are semnificaţia atribuită prin dispoziţiile art. 35 alin. (2)
din Legea nr. 161/2003 (...). În mod evident, dispoziţiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 161/2003,
comune unor incriminări distincte, trebuie analizate prin prisma elementului material al laturii
obiective a fiecărei infracţiuni care are ataşată această cerinţă esenţială şi pentru care textul este
aplicabil.”
Ca atare, având în vedere aspectele statuate, cu caracter obligatoriu, de Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie prin intermediul mecanismului de unificare a practicii judiciare reglementat de
art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală, cerinţa esenţială ataşată elementului
material al laturii obiective a variantei normative de bază a infracţiunii prevăzute de art. 360 din
Codul penal nu poate fi interpretată decât prin prisma dispoziţiilor art. 35 alin. (2) din Legea nr.
161/2003, accesul fără drept la un sistem informatic vizând inclusiv situaţia în care făptuitorul
acţionează cu depăşirea limitelor autorizării.
Această ipoteză în care accesul se realizează fără drept presupune, prin definiţie,
preexistenţa unei autorizări legale sau contractuale care, în special în situaţia persoanelor ce pot
interoga oricând o bază de date conţinând informaţii nepublice, vizată de întrebarea prealabilă,
414
stabileşte întotdeauna şi limitele impuse cu privire la interacţiunea agentului cu sistemul
informatic. Astfel, autorul este autorizat să interacţioneze la nivel logic cu respectivul sistem
informatic, însă conţinutul acestei interferenţe depăşeşte cadrul stabilit prin lege/ordonanţă sau
actele de reglementare secundară ori prin convenţia care a permis-o, aspect de natură să
translateze fapta comisă în sfera ilicitului penal.
Rezultă, aşadar, că analiza depăşirii limitelor autorizării implică, pe de o parte, stabilirea
existenţei autorizării legale sau contractuale, iar, pe de altă parte, determinarea conţinutului
acesteia, singurul în măsură să furnizeze criteriile obiective în raport cu care se poate
concluziona asupra caracterului legal sau ilegal al accesului la sistemul informatic.
În acest sens, în cadrul examinării realizate, organul judiciar verifică, în baza actelor
normative care reglementează competenţele şi atribuţiile de serviciu într-un anumit domeniu de
activitate, a regulamentelor de ordin intern sau a clauzelor specifice din contractele de muncă şi a
prevederilor din fişele postului, limitele autorizării - ce pot privi, printre altele, în cazul
persoanelor ce pot interoga oricând o bază de date conţinând informaţii nepublice, la care se
referă sesizarea instanţei supreme, obiectul, durata, natura şi scopul accesului, tipul de date ce
pot fi prelucrate şi categoriile de persoane vizate -, dar şi conduita materială a agentului pe durata
accesului la sistemul informatic, căci depăşirea limitelor autorizării trebuie să aibă loc în acest
interval de timp.
Aşa cum s-a arătat, fiind o infracţiune de pericol, accesul fără drept la un sistem
informatic, prevăzută de art. 360 alin. (1) din Codul penal, se consumă în momentul realizării
elementului material al laturii obiective, respectiv al accesului, când autorul, interacţionând la
nivel logic cu sistemul informatic, beneficiază de resursele ori/şi de funcţiile lui şi când se
produce urmarea imediată constând în lezarea relaţiilor sociale privind siguranţa/securitatea
sistemelor şi datelor informatice prin asigurarea confidenţialităţii, integrităţii şi accesibilităţii
acestora, fără să prezinte vreo relevanţă în ceea ce priveşte caracterizarea faptei ca infracţiune
conduita ulterioară a agentului în raport cu informaţiile obţinute prin accesarea sistemului
informatic, sub aspectul folosirii sau nefolosirii lor ori al scopului în care au fost efectiv utilizate
(în cadrul activităţii de serviciu sau fără legătură cu aceasta), deoarece aceasta intervine după
momentul consumării infracţiunii.
Lipsa autorizării sau depăşirea limitelor acesteia trebuie să vizeze accesul, şi nu folosirea
datelor informatice, fiind fără importanţă modul sau scopul în care informaţiile obţinute prin
această acţiune au fost utilizate ulterior consumării accesului sau dacă nu au fost folosite în
cadrul unei anumite activităţi, motiv pentru care orice analiză sub acest aspect excedează
operaţiunii de stabilire a tipicităţii infracţiunii reglementate de art. 360 alin. (1) din Codul penal
(în acest sens a se vedea George Zlati, Tratat de criminalitate informatică, Editura Solomon,
2020, pag. 236, 240-241).
Ca atare, atitudinea ulterioară a autorului, care nu se integrează în conţinutul constitutiv al
infracţiunii de acces ilegal la un sistem informatic, poate cel mult întruni elementele de tipicitate
ale unei/unor alte infracţiuni, cum ar fi divulgarea informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice,
prevăzută de art. 304 din Codul penal, abuz în serviciu, prevăzut de art. 297 alin. (1) din Codul
penal, folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii
ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii, prevăzută de art. 12 alin.
(1) lit. b) din Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de
corupţie, frauda informatică, prevăzute de art. 249 din Codul penal, pentru care, astfel cum s-a
argumentat în dezvoltările anterioare, fapta incriminată de dispoziţiile art. 360 din Codul penal
va avea natura unei infracţiuni mijloc, singura problemă care se ridică în legătură cu conduita
415
manifestată de agent după consumarea acestei din urmă infracţiuni fiind aceea a îndeplinirii
condiţiilor prevăzute de lege pentru existenţa pluralităţii sub forma concursului, fără nicio
consecinţă cu privire la realizarea cerinţei esenţiale ataşate elementului material al laturii
obiective a infracţiunii de acces fără drept la un sistem informatic.
Având în vedere toate aceste consideraţii teoretice, se apreciază că lămurirea chestiunii ce
formează obiectul întrebării prealabile nu se repercutează în niciun fel şi nu poate avea vreo
înrâurire asupra deciziei ce va fi luată pe fondul apelului înregistrat pe rolul Curţii de Apel
Ploieşti, ce presupune verificarea temeiniciei acuzaţiei aduse apelantului inculpat prin
rechizitoriu şi dezlegarea definitivă a raportului juridic de drept penal dedus judecăţii, prin
stabilirea întrunirii sau, după caz, a neîntrunirii condiţiilor de tipicitate obiectivă ale infracţiunii
de acces fără drept (prin depăşirea limitelor autorizării) la un sistem informatic, prevăzută de art.
360 din Codul penal, pentru care acesta a fost trimis în judecată, neexistând legătura de
dependenţă necesară dintre problema de drept supusă interpretării şi modul de rezolvare a
procesului penal aflat pe rolul instanţei în ultimul grad de jurisdicţie, aspect ce determină
inadmisibilitatea sesizării pentru neîndeplinirea uneia dintre condiţiile cumulative prevăzute de
art. 475 din Codul de procedură penală.
Deopotrivă, în cauză nu este întrunită nici cerinţa referitoare la existenţa unei veritabile
probleme de drept care să necesite o dezlegare cu valoare de principiu din partea Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, căci, faţă de modul în care a fost formulată întrebarea prealabilă, sesizarea
tinde la rezolvarea propriu-zisă de către instanţa supremă a cauzei cu care curtea de apel a fost
învestită, depăşind astfel cadrul unei interpretări in abstracto a dispoziţiilor legale.
Or, în această privinţă se constată că, prin Decizia nr. 5 din 10 februarie 2016, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016 (ale cărei considerente au
fost reluate apoi în deciziile nr. 6 din 2 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 287 din 15 aprilie 2016; nr. 19 din 27 septembrie 2016, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 874 din 1 noiembrie 2016; nr. 20 din 14 iunie 2017, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 10 iulie 2017; nr. 27 din 12 decembrie 2017,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 22 ianuarie 2018; nr. 5 din 21
martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 15 mai 2019; nr. 19
din 29 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 108 din 12
februarie 2020), Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit
că „scopul unei asemenea proceduri este de a da dezlegări asupra unor probleme veritabile şi
dificile de drept. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie conform art. 475 din Codul de
procedură penală trebuie efectuată doar în situaţia în care, în cursul soluţionării unei cauze
penale, se pune problema interpretării şi aplicării unor dispoziţii legale neclare, echivoce, care ar
putea da naştere mai multor soluţii. Interpretarea urmăreşte cunoaşterea înţelesului exact al
normei, clarificarea sensului şi scopului acesteia (...). Hotărârile prealabile trebuie pronunţate
numai în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale, constituind o dezlegare de principiu a unei
probleme de drept. În egală măsură, sesizarea trebuie să vizeze exclusiv probleme de interpretare
a legii, şi nu elemente particulare ale cauzei deduse judecăţii.”
Ca atare, instanţa supremă a statuat că, pentru a fi admisibilă, sesizarea trebuie să vizeze
interpretarea in abstracto a unor prevederi legale determinate, iar nu rezolvarea unor chestiuni ce
ţin de particularităţile cauzei, dar şi că, pentru a exista o veritabilă problemă de drept, premisa de
la care se porneşte în formularea întrebării adresate Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în
procedura reglementată de art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală, trebuie să îşi
găsească izvorul în dispoziţiile legale, şi nu într-o stare de fapt, aplicarea legii la o anumită
416
situaţie factuală, astfel cum aceasta a fost stabilită în urma interpretării probatoriului administrat,
fiind atributul exclusiv al instanţei învestite cu soluţionarea cauzei (deciziile nr. 16 din 22 mai
2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 490 din 3 iulie 2015; nr. 23 din 16
2015; nr. 28 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912
din 9 decembrie 2015; nr. 10 din 12 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 348 din 6 mai 2016; nr. 14 din 18 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 460 din 21 iunie 2016; nr. 27 din 12 decembrie 2017, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 22 ianuarie 2018; nr. 9 din 19 iunie 2018,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 696 din 9 august 2018).
Mai mult, s-a subliniat că raţiunea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile
pentru dezlegarea unei chestiuni de drept nu este aceea ca judecata Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie să se substituie celei a instanţelor de trimitere (Decizia nr. 26 din 29 octombrie 2015,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 2 februarie 2016), rolul practicii
şi literaturii de specialitate fiind doar acela de a oferi repere acestora în ceea ce priveşte modul de
aplicare a legii, cu precizarea expresă că adoptarea soluţiilor reprezintă atributul exclusiv al
judecătorului (Decizia nr. 1 din 25 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 152 din 28 februarie 2017).
În cauză, însă, din modalitatea de formulare a întrebării adresate Completului pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, dar şi din menţiunile inserate de instanţa de
trimitere în cuprinsul Încheierii de sesizare din 14 iunie 2021 rezultă că problema ce se solicită a
fi lămurită nu este susceptibilă de a primi o rezolvare de principiu printr-o hotărâre pronunţată în
condiţiile art. 477 din Codul de procedură penală, atât timp cât nu vizează interpretarea in
abstracto a dispoziţiilor art. 360 alin. (1) din Codul penal, prin stabilirea, în general, a înţelesului
sau conţinutului normei de incriminare, ci doar aplicarea acesteia la cazul concret dedus
judecăţii, în funcţie de particularităţile speţei rezultate din propria analiză a materialului probator
administrat, cu scopul de a se identifica soluţia ce trebuie adoptată în dosarul aflat pe rolul Curţii
de Apel Ploieşti.
Astfel, ceea ce se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este de a stabili dacă, „în
cazul persoanelor care pot interoga oricând o bază de date conţinând informaţii nepublice, o
asemenea interogare neurmată de efectuarea ulterioară a unor acte specifice exercitării
atribuţiilor de serviciu în legătură cu interogarea efectuată poate reprezenta o depăşire a limitelor
pentru care a fost acordată autorizarea”, respectiv dacă, în această situaţie particulară ce
formează obiectul cauzei cu care a fost învestită instanţa de trimitere, faptele imputate
inculpatului întrunesc sau nu elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii prevăzute de art.
360 alin. (1) din Codul penal privind accesul ilegal la un sistem informatic.
Or, aşa cum s-a arătat anterior, analiza depăşirii limitelor autorizării implică, pe de o
parte, stabilirea existenţei autorizării legale sau contractuale, iar, pe de altă parte, determinarea
conţinutului acesteia, singurul în măsură să furnizeze criteriile obiective în raport cu care se
poate concluziona asupra caracterului legal sau ilegal al accesului la sistemul informatic.
În acest sens, în cadrul examenului realizat, organul judiciar verifică, în temeiul actelor
normative care reglementează competenţele şi atribuţiile de serviciu într-un anumit domeniu de
activitate, al regulamentelor de ordin intern sau al clauzelor specifice din contractele de muncă şi
al prevederilor din fişele postului, limitele autorizării, dar şi conduita materială efectivă a
agentului pe durata accesului la sistemul informatic, toate acestea constituind aspecte de natură
strict factuală, ce diferă de la caz la caz, în funcţie de particularităţile speţei deduse judecăţii, şi
417
care urmează a fi stabilite de instanţa învestită pe baza materialului probator administrat în
cauză, care va fundamenta concluzia depăşirii sau a nedepăşirii respectivelor limite şi, implicit, a
caracterului legal ori ilegal al accesului, neputând fi determinate prin mecanismul prevăzut de
art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală repere şi criterii general valabile în funcţie
de care curtea de apel să decidă asupra îndeplinirii cerinţei esenţiale ataşate elementului material
al laturii obiective a infracţiunii prevăzute de art. 360 alin. (1) din Codul penal.
O asemenea analiză se impune a fi efectuată şi de instanţa de trimitere pentru a stabili
existenţa autorizării legale sau contractuale a inculpatului de a accesa sistemele informatice ce
stochează bazele de date interogate, precum şi limitele unei atari autorizări şi atitudinea materială
a acestuia pe timpul interogărilor realizate, o astfel de evaluare concretă a datelor ce
particularizează accesul, în contextul verificării tipicităţii obiective a infracţiunii, neputând fi
făcută de Înalta Curte în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei
chestiuni de drept întrucât s-ar ajunge la o deturnare a scopului pentru care aceasta a fost
reglementată, respectiv acela de a asigura o practică unitară la nivelul instanţelor judecătoreşti
prin interpretarea in abstracto a unor veritabile probleme de drept.
În realitate, răspunsul la problematica pe care o ridică curtea de apel este diferit în funcţie
de circumstanţele particulare ale fiecărei speţe, situaţie în care dezlegarea acesteia îşi pierde
caracterul pur teoretic, fiind condiţionată de analiza datelor concrete ale cauzei şi tinzând, de
fapt, la o rezolvare a fondului litigiului aflat în ultimul grad de jurisdicţie.
De altfel, împrejurarea că sesizarea Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept în materie penală nu a vizat interpretarea cu valoare de principiu a unei dispoziţii legale, ci
stabilirea incidenţei acesteia la o situaţie de fapt concretă (diferită de cea expusă de tribunal),
stabilită în urma propriei interpretări a materialului probator administrat, reiese şi din
„indicaţiile” date de instanţa de trimitere, după reformularea întrebării într-o variantă diferită de
cea menţionată de către inculpat, precizându-se, prin extinderea, în fapt, a conţinutului acesteia,
că „Se impune a fi stabilit (n.n. de instanţa supremă) dacă în cazul acestei categorii de funcţionari
(n.n. persoanele care pot interoga oricând o bază de date conţinând informaţii nepublice), va fi
reţinută o depăşire a limitelor legale a autorizării în cazul unei situaţii de fapt în care interogarea
bazei de date să fie considerată necesară, însă informaţiile obţinute în urma interogării să nu
prezinte relevanţă pentru exercitarea ulterioară a atribuţiilor de serviciu şi nici să nu fie
valorificate în scop extraprofesional de titularul parolei de acces la baza de date.”
Mai mult, cu prilejul dezbaterii (la termenul de judecată din 8 iunie 2021) cererii
apelantului inculpat de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, curtea de apel a pus în
discuţie, din oficiu, împrejurarea că aspectele care trebuie lămurite de Înalta Curte „ar trebui să
aibă în vedere fişa postului pe care o avea inculpatul, faptul că se recunoaşte un acces
nerestricţionat în baza de date, acces efectuat pe baza unei parole distribuite, precum şi faptul că,
în absenţa unor îndrumări specifice din fişa postului, verificarea periodică a acestei baze de date,
neînsoţită de efectuarea altor lucrări ulterioare de specialitate, poate întruni condiţiile de tipicitate
a infracţiunii cu care instanţa a fost sesizată.”
Aşadar, se constată că ceea ce se cere în realitate în procedura prevăzută de art. 475 şi
următoarele din Codul de procedură penală nu este interpretarea in abstracto a normei de
incriminare a faptei de acces fără drept la un sistem informatic, ci, transformând propria opinie
cu privire la circumstanţele faptice concrete ale cauzei în ipoteză a întrebării, Curtea de Apel
Ploieşti solicită stabilirea întrunirii sau, după caz, a neîndeplinirii în speţa particulară dedusă
judecăţii a condiţiilor de tipicitate obiectivă ale infracţiunii prevăzute de art. 360 alin. (1) din
Codul penal, sub aspectul cerinţei esenţiale ataşate elementului material, lucru inadmisibil din
418
perspectiva normelor procesual penale indicate, astfel cum înţelesul acestora a fost configurat în
jurisprudenţa constantă a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie
penală.
În plus, din menţiunile inserate în Încheierea de sesizare din 14 iunie 2021, care, deşi nu
cuprinde opinia completului cu privire la aspectul ce formează obiectul întrebării, face referire la
„problemele de drept care se ridică în legătură” cu art. 360 din Codul penal, rezultă că instanţa de
trimitere, în baza unei situaţii de fapt diferite de cea expusă de tribunal, şi-a format deja o părere
cu privire la modul de dezlegare a chestiunii cu care a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
urmărind, în realitate, prin declanşarea mecanismului de unificare a practicii judiciare, o
confirmare sau, dimpotrivă, o infirmare a soluţiei ce se prefigurează în cauza cu care a fost
învestită, şi nu o rezolvare de principiu a unei veritabile probleme de drept, prin pronunţarea unei
hotărâri prealabile obligatorii, de la momentul publicării sale în Monitorul Oficial al României,
Partea I, pentru toate instanţele. Or, aşa cum a stabilit Înalta Curte, Completul pentru dezlegarea
unor chestiuni de drept în materie penală, în cuprinsul Deciziei nr. 26 din 23 noiembrie 2017,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 13 aprilie 2018, “procedura
pronunţării unei asemenea hotărâri este condiţionată (...) de existenţa unei chestiuni de drept de a
cărei lămurire depinde soluţionarea cauzei în care s-a dispus sesizarea, nefiind permis a se apela
la acest mijloc legal în scopul de a primi de la instanţa supremă rezolvarea în concret a speţei”, în
acelaşi sens fiind şi considerentele deciziilor nr. 5 din 13 februarie 2020, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 30 martie 2020, şi nr. 17 din 17 martie 2021, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 18 mai 2021, ale aceluiaşi complet.
În consecinţă, raportat la toate argumentele expuse anterior se apreciază că nu sunt
îndeplinite condiţiile de admisibilitate reglementate de art. 475 din Codul de procedură penală
constând în existenţa unei veritabile probleme de drept care să necesite o dezlegare cu valoare de
principiu din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a unei relaţii de dependenţă între
lămurirea chestiunii supuse interpretării şi soluţionarea pe fond a cauzei cu care a fost învestită
instanţa de trimitere, motiv pentru care, în temeiul art. 477 din Codul de procedură penală,
sesizarea formulată de Curtea de Apel Ploieşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de
familie va fi respinsă, ca inadmisibilă. [...]
Soluţia: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Satu Mare, prin
care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de
drept: Interpretarea dispoziţiilor art. 65 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) lit. c) şi art. 114
alin. (4) din Codul de procedură penală, în sensul de a se stabili dacă organul de urmărire
penală care a întocmit procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante poate efectua în
continuare acte de urmărire penală; care este sancţiunea procesuală aplicabilă în cazul în care
ulterior este audiat în calitate de martor în aceeaşi cauză, respectiv nulitatea absolută a actelor
de urmărire penală efectuate, ca urmare a încălcării normelor de competenţă, în acord cu
dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală şi Decizia Curţii
Constituţionale a României nr. 302/2017, sau nulitatea relativă conform art. 282 din Codul de
procedură penală, prin constatarea existenţei unui caz de incompatibilitate ce decurge din
calitatea de martor la săvârşirea infracţiunii a organului de constatare.
419
Considerente:
[...] Potrivit jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, admisibilitatea sesizării în vederea
pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată de existenţa unei veritabile chestiuni de
drept, de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei.
Se constată că, doar aparent, soluţionarea pe fond a cauzei depinde de lămurirea
chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării. În realitate, această condiţie nu este îndeplinită
întrucât, astfel cum rezultă din încheierea de sesizare a instanţei supreme, întrebarea adresată de
către instanţa de trimitere porneşte de la premisa greşită că organele de constatare enumerate în
art. 61 şi 62 din Codul de procedură penală sunt organe de cercetare penală şi vizează, în fapt,
rezolvarea problemei teoretice a incompatibilităţii organului de urmărire penală care a întocmit
procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante, respectiv a sancţiunii procesuale aplicabile
în cazul în care ulterior organul de urmărire penală care a întocmit procesul-verbal de constatare
a infracţiunii flagrante este audiat în calitate de martor în cauză.
În mod constant în jurisprudenţa sa, Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept
în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a statuat că scopul procedurii pendinte este
de a da dezlegări unor veritabile şi dificile probleme de drept.
Din această perspectivă se reţine că în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept în materie penală s-a statuat, prin Decizia nr. 5 din 10 februarie 2016
(publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016), că „(...)
interpretarea urmăreşte cunoaşterea înţelesului exact al normei, clarificarea sensului şi scopului
acesteia, aşa încât procedura prealabilă nu poate fi folosită în cazul în care aplicarea corectă a
dreptului se impune într-un mod atât de evident, încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul
de soluţionare a întrebării adresate.”
În egală măsură, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a
reţinut, prin Decizia nr. 6 din 2 martie 2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 287 din 15 aprilie 2016), că „(...) sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform art.
475 din Codul de procedură penală, poate fi admisibilă doar în situaţia în care, în cursul
soluţionării unei cauze penale, se pune problema interpretării şi aplicării unor dispoziţii legale
neclare, echivoce, care ar putea da naştere mai multor soluţii. Pe cale de consecinţă, este
admisibilă întrebarea, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, doar în cazul unei
dificultăţi reale de interpretare a textelor de lege, care este de natură a naşte o îndoială rezonabilă
asupra conţinutului acestora (...).”
De asemenea, reiterând propria jurisprudenţă, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni
de drept în materie penală a reţinut, prin Decizia nr. 19 din 14 iunie 2017 (publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 29 iunie 2017), că „(...) în situaţia în care o simplă
lectură a textelor legale a căror interpretare se solicită este suficientă pentru a înţelege voinţa
legiuitorului, o intervenţie din partea instanţei supreme nu este necesară (Decizia nr. 19 din 27
2016).”
În contextul mecanismelor de unificare a practicii judiciare, rolul Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nu este acela
de a interveni în procesul de aplicare a legii la cazurile deduse judecăţii, ci de a oferi o
interpretare a normelor legale, acolo unde acest lucru se impune ca urmare a modului lor de
redactare şi a existenţei unor interpretări diferite a acestora.
420
Interpretarea urmăreşte cunoaşterea înţelesului exact al normei, clarificarea sensului şi
scopului acesteia, aşa încât procedura prealabilă nu poate fi folosită în cazul în care aplicarea
corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident, încât nu lasă loc de îndoială cu privire
la modul de soluţionare a întrebării adresate.
Raportând aceste principii jurisprudenţiale la circumstanţele prezentei cauze, se constată
că aparenta problemă de drept ce face obiectul prezentei sesizări nu comportă nicio dificultate de
interpretare, aspect ce rezultă din lecturarea încheierii de sesizare a instanţei supreme, instanţa de
trimitere nesemnalând dificultăţi de interpretare a dispoziţiilor art. 61, art. 62 şi, respectiv, art.
114 din Codul de procedură penală, respectiv de stabilire şi delimitare a calităţii de organ de
constatare, organ de urmărire penală şi, respectiv, a celei de martor.
Din modul de formulare a întrebării, precum şi din argumentele prezentate în susţinerea
propriului punct de vedere rezultă că instanţa de trimitere are o dezlegare neîndoielnică a
problemei de drept.
În acest context se constată că instanţa de trimitere a urmărit de la Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie o confirmare a soluţiei ce se prefigurează în cauza cu care a fost învestită, şi nu o
dezlegare a unei probleme de drept ce impune apelarea la mecanismul de asigurare a unei
practici judiciare unitare, prin pronunţarea unei hotărâri prealabile.
Or, procedura pronunţării unei asemenea hotărâri este condiţionată de existenţa unei
chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea cauzei în care s-a dispus sesizarea,
nefiind permis a se apela la acest mijloc legal în scopul de a primi de la instanţa supremă
rezolvarea în concret a speţei în formula confirmării sau neconfirmării soluţiei ce se prefigurează
în cauză.
Se constată aşadar că problema de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie nu reprezintă o veritabilă chestiune de drept, deoarece nu există o reală neclaritate,
lecturarea normelor juridice incidente fiind suficientă pentru a înţelege voinţa legiuitorului, fără a
fi necesară o dezlegare din partea instanţei supreme în procedura pronunţării unei hotărâri
prealabile.
Pe de altă parte, este de menţionat că, prin Decizia nr. 28 din 29 octombrie 2015,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 9 decembrie 2015, Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală -
recunoscând dreptul suveran al instanţelor de a aprecia asupra sesizării cu o întrebare prealabilă,
întrucât aceasta se impune atunci când se constată că la procesul deliberativ există o greutate în
interpretarea normelor de drept - a respins, ca inadmisibilă, sesizarea, având în vedere că din
lectura încheierii prin care a fost învestită Înalta Curte cu întrebarea supusă dezbaterii s-a
observat că nu există probleme de interpretare a textului legal din partea completului curţii de
apel, în condiţiile în care a explicat problema de drept, apreciind, totodată, că este competent şi
în măsură să acorde o interpretare. [...]
421

Buletinul Jurisprudentei 2027

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Buletinul Jurisprudentei 2027

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Editor-coordonator în materie civilă

Judecător Laura Mihaela Ivanovici, preşedintele Secţiei I civile

PARTEA A II-A – DECIZII PRONUNŢATE DE COMPLETUL PENTRU

DECIZII PRONUNŢATE DE COMPLETUL PENTRU SOLUŢIONAREA

I. Decizii pronunţate în materie civilă

I. Decizii pronunţate în materie civilă

2) Decizia nr. 80/2021, publicată în M. Of. nr. 11 din 5 ianuarie 2022

3) Decizia nr. 84/2021, publicată în M. Of. nr. 70 din 12 ianuarie 2022

8) Decizia nr. 66/2021, publicată în M. Of. nr. 87 din 28 ianuarie 2022

9) Decizia nr. 65/2021, publicată în M. Of. nr. 81 din 27 ianuarie 2022

S-ar putea să vă placă și