P age |1

LIMBA ROMÂNĂ
PENTRU TOŢI

VOL.1

MANEA ADRIAN
 P age |2

Copyright © 2021 by Manea Adrian

KOBO eBook
Vol.1 – eISBN – 1230005241576 – Oct. 2021
Smashwords eBook
Romana – Book I - ISBN-13: 9781005050054 – Oct. 2021

All rights reserved. This book or any portion thereof may not be reproduced or used in any
manner whatsoever without the express written permission of the publisher except for the use
of brief quotations in a book review or scholarly journal.

First Printing: 2021

=(seria – Nivelele limbii
Nivelul morfologic)
ISBN
 P age |3

Contents

Cap. 1. - INTRODUCERE - În analiza nivelurilor structurale ale limbii române ................................ 5

1.1. - Sistemul ṣi structura limbii. ................................................................................................... 6

1.1.1.- Nivelul fonetic ................................................................................................................. 7
1.1.2. - Nivelul lexical ................................................................................................................. 8
1.1.3. - Nivelul morfologic .......................................................................................................... 9
1.1.4. - Nivelul sintactic ............................................................................................................ 10
1.1.5. - Nivelul comunicării logico-gramaticale ......................................................................... 11
1.1.6. – Nivelul stilistic ............................................................................................................. 12
1.2. – Modul de operare multinivel .............................................................................................. 13
1.2.1. - De la formanṭii vorbirii la formanṭii comunicării ........................................................... 14
1.2.2. - Formanṭii vorbirii ṣi analiza formanṭilor vorbirii ............................................................ 17
1.2.3. - Analiza în constituenṭi imediaṭi .................................................................................... 22
1.2.4. - Relaṭiile sintagmatice ale constituenṭilor imediaṭi ........................................................ 24
1.3.- Segmentarea lanṭului vorbirii ............................................................................................... 31
1.3.1. - Lanṭul vorbirii ca o succesiune de secvenṭe fonice. ....................................................... 32
1.3.2. - Segmentarea lanṭului vorbirii ca o succesiune de semnificaṭii ....................................... 43
1.3.3. - Lanṭul vorbirii ca proces reversibil între vorbitor ṣi ascultător ....................................... 53
1.4. - Competenṭa lingvistică........................................................................................................ 70
1.4.1. - Competenṭa lingvistică ṣi paradigmaticul...................................................................... 74
1.4.2. - Competenṭa lingvistică ṣi sintagmaticul ........................................................................ 79
1.5. – Competenṭa comunicativă ................................................................................................. 82
1.5.1. - Constituenṭii imediaṭi ai discursului .............................................................................. 87
1.5.2. – Factorii constitutivi ai procesului de comunicare: Agenṭii comunicării.......................... 88
1.5.3. - Organizarea enunṭului în procesul de comunicare ........................................................ 99
1.5.4. - Vorbitorul ṣi funcṭiile limbajului.................................................................................. 113
Cap. 2. - NIVELUL FONETIC ...................................................................................................... 123

2.1. - Sistemul categoriilor fonetice............................................................................................ 124

2.1.1. - SISTEMUL VOCALIC al limbii romăne .......................................................................... 125
2.1.2. – Semivocalele ............................................................................................................. 129
2.1.2.1 – Inventarul de diftongi .............................................................................. 130
2.1.2.2. – Inventarul de triftongi............................................................................. 131
2.1.3. - SISTEMUL CONSONANTIC al limbii romăne................................................................. 132
2.2. - SISTEMUL SILABIC al limbii romane ................................................................................... 140
 P age |4

2.2.1. - Tipuri de structuri silabice .......................................................................................... 141

2.2.2. – Indicele de ordine ierarhică a fonemelor ................................................................... 144
2.2.3. - Tipuri de silabe finale ṣi de FLEXEME .......................................................................... 145
2.2.4. – Inventarul Flexemelor cu care se realizează flexiunea sintetică .................................. 147
2.3. - Sistemul semnelor diacritice ............................................................................................. 150
2.4. – Sistemul semnelor de punctuaṭie ..................................................................................... 152
2.5. – Sistemul binar de analiză.................................................................................................. 155
2.5.1. – Coerenṭa actului de comunicare ................................................................................ 156
2.5.2. – Relaṭia Dialog-Monolog-Discurs ................................................................................. 158
2.5.3. - Dialogul...................................................................................................................... 161
2.5.4. – Relaṭii lingvistice binare ............................................................................................. 162
2.5.4.1. – Elementul lingvistic de tip ZERO [Ø]..................................................... 163
2.5.4.2. – Relaṭii lingvistice binare la nivelul comunicării ...................................... 166
2.5.4.3. - Relaṭii lingvistice binare la subnivelele unui comunicatem...................... 167
2.5.4.4. - Relaṭiile între vorbire ṣi scriere. .............................................................. 169
2.6. – Cîteva date statistice ........................................................................................................ 170
2.7. – Tipuri de flexiune sintetică primară .................................................................................. 189
2.7.1. Tipuri de flexeme. ........................................................................................................ 204
2.7.1.1. – Tip 1 – ................................................................................................... 205
2.7.1.2. – Tip 2 – ................................................................................................... 207
2.7.1.3. – Tip 3 – ................................................................................................... 208
2.7.1.4. – Tip 4 – ................................................................................................... 209
2.7.1.5. – Tip 5 – ................................................................................................... 210
2.7.1.6. – Tip 6 – ................................................................................................... 211
2.7.1.7. – Tip 7 – ................................................................................................... 212
2.7.1.8. – Tip 8 – ................................................................................................... 214
2.7.1.9 – Tip 9 – .................................................................................................... 215
2.7.2. - Concluzii .................................................................................................................... 216
 P age |5

Cap. 1. - INTRODUCERE - În analiza nivelurilor structurale ale

limbii române
În forma iniṭială a cuvîntului, ‘gramatica’ desemna ṣtiinṭa (= cunoaṣterea) despre limbă. Ca
orice ṣtiinṭă, ea poate avea o abordare ‘reducṭionistă’ în care fenomenul este descompus în
părṭi componente simple. Omul de ṣtiinṭă încearcă apoi să creeze modele simple, care să
explice cum ṣi de ce aceste componente elementare se comport în anumite situaṭii.
Teoria lingvistică ‘va trebui să înceapă prin a determina categoriile de reguli gramaticale
permise, ṣi prin a înfăṭiṣa exact forma lor ṣi maniera în care ele impun descripṭii structurale
unui element oarecare al unui ansamblu finit de fraze gramaticale”. N. Chomsky defineṣte
„regulile” în contextul înṭelegerii „competenṭei gramaticale”. Chomsky introduce distincṭia
dintre „structura de suprafaṭă” (surface structure) ṣi „structura de adâncime” (deep structure)
într-o „gramatică creatoare ṣi transformatoare” ce constă, de fapt, într-un sistem de reguli
(„de creare” ṣi de „transformare”), gramaticale în care componenta sintactică este unica parte
creativă.
 P age |6

1.1. - Sistemul ṣi structura limbii.

Considerăm astfel limba ca un system de reguli care generează componente ṣi structure
similar la diferite nivele de analiză. Fiecare nivel al limbii are un număr de FORMANṬI
caracteristici. Specific fiecărui nivel avem:
- un tip de unitate minimală (u.m.)
- ṣi un tip de unitate maximală. (U.M.)
UNITĂṬILE MINIMALE sunt elemente centrale (obligatorii), cărora li se pot adăuga
elemente minimale periferice (secundare, opṭionale).
UNITĂṬILE MAXIMALE au o structură analizabilă, care poate fi descompusă în unităṭi
minimale. Lungimea unităṭilor maximale variază între un număr minim ṣi un număr maxim
de u.m. Inventarul structurilor U.M. poate fi definit.
Nivelele de analiză ale limbii pot fi reprezentate prin straturi concentrice (model atomic),
fiecare nivel superior putînd fi analizabil în elementele nivelului inferior. [ṣi invers, se poate
spune că un nivel inferior GENEREAZĂ un nivel superior.]
Notă– o analiză mai puṭin simplificată ar putea include următoarele date într-un tabel general.
 P age |7

1.1.1.- Nivelul fonetic

A. Formanṭii vorbirii
=
a) Unitatea minimală [u.m.] = FONEM [cea mai mica unitate sonoră a limbii, care nu
mai poate fi divizată în unităṭi successive mai mici decît ea.
Inventarul de foneme al limbii romăne cuprinde:
- 7 foneme vocalice,
- 4 foneme – semivocale,
- 22 de foneme consonantice,
- ṣi sunetul ‘I’ postconsonantic, nesilabic (ị zero) ї ᴉ ᶖ ḭ
 Unitatea minimală distinctivă în scriere (ca symbol al fonemelor) este GRAFEMUL.
‘Din punct de vedere funcṭional secvenṭa scrisă se articulează în grafeme, corespunzător cu
articularea în foneme a secvenṭei sonore reprezentate’
- (G. Beldescu, Ortografia actuală a limbii romăne’, Editura Ṣtiinṭifică ṣi Enciclopedică,
Bucureṣti, 1985, p. 52) Vorbirea, reprezentată printr-un lanṭ de sunete, este redată graphic
printr-un ṣir de litere. Orice scriere alfabetică normată ortografic prezintă o inadecvare
parṭială între fonie ṣi grafie. În afară de această lipsă relativă de corespondenṭă constant
biunivocă între foneme (= SUNETE) ṣi grafeme (=LITERE), transpunerea unui mesaj oral
într-un mesaj scris se realizează (de obicei) cu pierderi de informaṭie fonetic-fonologică.
Scrierea nu poate reprezenta multe elemente caracteristice nivelului suprasegmental al
comunicării orale, de exemplu variaṭiile intonaṭiei, accentul sintactic, durata pauzelor,
tempoul vorbirii, ṣi alte elemente ṣi unităṭi suprasegmentale. De aceea, inventarul de foneme
nu corespunde cu inventarul de grafeme.
Inventarul de grafeme a limbii romăne cuprinde:
- 31 de litere (= alfabetul de grafeme simple)
- ṣi 10 grafeme complexe [ CE, CI, GE, GI, CH, CHE, CHI, GH, GHE, GHI).
Grafemele complexe sunt folosite în ortografie pentru a nota foneme care nu există în alfabet.
- ɨ - Grafemele complexe sunt analizabile în elemente (formanṭi) care, în anumite
context sunt grafeme simple. Spre deosebire de grafemul simplu, care notează un fonem
(fonem = literă), grafemul complex reprezintă un fonem printr-un grup de 2-3 litere. Primul
element al grupului este specific ṣi definitoriu, iar următoarele elemente funcṭionează ca niṣte
litere mute (‘litere ajutătoare’ – cf. DOOM). Dintre acestea ne interesează în mod deosebit
litera ‘-I’ cu funcṭie diacritică. [-ɨ ]
Deoarece în flexiune are rol mai ales ULTIMUL SUNET din silaba finală, menṭionăm
notarea cu litera ‘I’ (grafem) a următoarelor foneme:
1) fonemul vocalic ‘I’. Vocala ‘I’ =centru de silabă este notată la final de cuvînt,
reprezentînd a doua vocală în hiat.
2) ‘-ĭ’ = semivocala ‘i’ la finală de cuvînt, în diftongi descendenṭi, ṣi în finala unor
triftongi. (-oai-)
3) ‘-ị zero’ postconsonantic, în rădăcina cuvîntului (ex. Nimeni, ori,cîṭi-va). Acest ‘ị zero
’ nesilabic postconsonantic apare ṣi în formele neaccentuate ale pronumelui personal (cuvinte
zero-silabice). Are o mare importanṭă în flexiune, ca desinenṭă sau ca final al unei desinenṭe.
4) ‘[-ɨ ]‘ZERO FONETIC. Litera ‘I’ cu funcṭie diacritică în grafemele complexe: arici
[Č ]éč, fragi [Ğğ ], unchi [Ḱḱ ], unghi [ Ꞡ]. Acest ‘I’ diacritic la finala unor forme flexionare
poate fi interpretat cu o funcṭie de referinṭă morfologică ‘de a marca în scris, (prin analogie
cu ‘I’ fonetic după teme terminate în alte consoane) o desinenṭă latentă, grafică, nerealizată în
vorbire (unde prezintă deci un zero fonetic). ‘ (Beldescu, op. cit., p.62.)
b) Unitatea maximală [U.M.] = SILABA
 P age |8

1.1.2. - Nivelul lexical

A. Formanṭii lexicali
=
a) Unitatea minimală [u.m.] = LEXEM (=Semantem) = unitate minimală de expresie
dotată cu sens lexical. Se identifică cu rădăcina, cu radicalul cuvîntului,sau cu orice cuvînt
autonom. Lexemul este un MONEM cu înṭeles, al cărui loc este în dicṭionar. Cuvintele
compuse ṣi sintagmele legate aparṭin tot acestui nivel de analiză. Lista cuvintelor din
dicṭionar este o listă deschisă, dar lista sufixelor lexicale ṣi a prefixelor limbii reprezintă un
inventar stabil.
=
b) Unitatea maximală [U.M.] – Tema lexicală (alcătuită din ‘rădăcina’ unui cuvînt
flexibil ṣi afixele lexicale adăugate acesteia) este înregistrată în dicṭionar ṣi este comună
tuturor formelor flexionare ale aceluiaṣi cuvînt. (vezi ṣi ‘Structura morfologică a
cuvintelor’)= părṭi de vorbire
 P age |9

1.1.3. - Nivelul morfologic

A. Formanṭii morfologici
=
a) Unitatea minimală [u.m.] = MORFEM. = unitate e expresie minimă, de ordin
morphologic, rezultată din descompunerea fluxului sonor al cuvintelor, prin analiză, ṣi
alcătuită dintr-unul sau mai multe foneme perfect delimitate ṣi associate cu o semnificaṭie de
ordin grammatical care-I dă character de semn lingvistic. În concepṭia lui A. Martinet,
MORFEMUL este un monem (=Unitate semnificativă elementară, u.m. cu sens lexical) cu
sens gramatical, al cărui loc este în gramatică, ṣi nu în dicṭionar. Morfemele gramaticale ajută
la evidenṭierea unei categorii gramaticale. În afară de morfemele analitice, care nu fac corp
comun cu termenul la care se ataṣează, (pentru a putea forma împreună o unitate gramaticala
determinate) sunt ṣi morfemele sintetice. Ele sunt morpheme dependente ṣi se prezintă sub
forma unor sufixe gramaticale sau desinenṭe care fac corp comun cu unitatea lexico-
gramaticală la care se ataṣează pentru a exprima o anumită semnificaṭie gramaticală.
=
b) Unitatea maximală [U.M.]- părṭile de vorbire flexibile îṣi modifică forma [gr.
‘morphe’ =’formă’] în timpul vorbirii pentru a exprima diferite CATEGORII
GRAMATICALE. Tema flexionară acoperă parṭial sau integral paradigma flexionară a unui
cuvînt. Declinarea reprezintă totalitatea modificărilor suferite de o formă nominală pentru
exprimarea tuturor categoriilor gramaticale specifice. Conjugarea se referă la modificarea
formei verbelor pentru a exprima categoriile gramaticale specific. Gramaticile menṭionează
separate două tipuri de morpheme gramaticale:
 = morfeme nominale (care ajută la evidenṭierea categoriilor gramaticale de gen,
număr ṣi caz la substantive, pronume ṣi adjective)
 = morfeme verbal (care ajută la evidenṭierea categoriilor de persoană ṣi de număr, de
mod ṣi de timp la verbe.
Am încercat să unific, în conceptul de FLEXEM, toate morfemele sintetice exprimate prin
ultimul fonem din ultima silabă (uneori ṣi ultima silabă) a oricărui cuvînt flexibil (indiferent
de ce fel de parte de vorbire este).
 P a g e | 10

1.1.4. - Nivelul sintactic

A. Formanṭii sintactici – sintaxa propoziṭiei
=
a) Unitatea minimală [u.m.] – SINTAXEM = părṭile de propoziṭie principale ṣi părṭile de
propoziṭie secundare. Sintaxa propoziṭiei studiază funcṭiile părṭilor de vorbire în cadrul
propoziṭiilor, stabilind regulile de îmbinare a cuvintelor în diferite tipuri de propoziṭii.
Totalitatea părṭilor de propoziṭie este determinate de tipurile de relaṭii dintre părṭile de
vorbire. Părṭile de propoziṭie sunt:
 = principale - subiect, predicat,
 = secundare, subordinate - atribut, complement,
 = părṭi secundare de propoziṭie cu dublă subordonare: atributul (izolat) circumstanṭial
[care exprimă o caracteristică suplimentară a elementului determinat, care este în acelaṣi timp
legat ṣi de idea exprimată de predicat], ṣi elementul predicative suplimentar.
= pentru comentarii privind flexiunea unificată vom face referire ṣi la predicatul nominal,
alcătuit dintr-un verb copulative la un mod personal ṣi unul sau mai multe NUME
PREDICATIVE. Prin conṭinutul său, numele predicative, ca ṣi atributul, califică sau
identifică subiectul. Numele predicativ exprimat printr-un adjectiv (inclusiv participiu sau
printr-o parte de vorbire cu valoare de adjectiv) se acordă cu subiectul în număr, în gen ṣi în
caz.
=
b) Unitatea maximală [U.M.] – Propoziṭia. Enunṭ de tip propoziṭional.
=
B. Formanṭii sintactici – sintaxa frazei
=
a) Unitatea minimală [u.m.] – Sistemul sintactic cuprinde nu numai cele 6 tipuri de părṭi
de propoziṭie, ci ṣi totalitatea tipurilor de propoziṭii ṣi de fraze, a criteriilor de clasificare a
acestora, a caracteristicilor ṣi relaṭiilor dintre ele, a tuturor tipurilor de relaṭii sintactice ṣi a
ijloacelor de realizare a lor.
=
b) Unitatea maximală [U.M.] – Fraza – Enunṭ de tip frază.
 P a g e | 11

1.1.5. - Nivelul comunicării logico-gramaticale

A. Formanṭii comunicării
=
a) Unitatea minimală [u.m.] – prin definiṭie comunicarea presupune un schimb reciproc
de informaṭii, transmiterea unui mesaj prin intermediul unui limbaj articulat. Vorbirea
(comunicarea orală) concretizează organizarea limbii. Folosirea limbii în procesul de
comunicare între membrii unei anumite colectivităṭi presupune CON-VORBIREA. Orice act
de comunicare se poate realiza în prezenṭa unui locutor ṣi a unui collocutor, fiecare din cei
doi vorbitori participînd active la un DIALOG. Unitatea sintactico-logică nu este propoziṭia
sau fraza. DIALOGUL este unitatea logico-gramaticală minimală, relaṭia de comunicare
tipică fiind schimbul de informaṭii în formula: Întrebare – Răspuns. În afară de dialogul
marcat de această dublă paricipare la actul de comunicare apare în comunicarea scrisă ṣi un
alt tip de u.m. – PARAGRAFUL; - acesta fiind de obicei marcat cu un alineat ṣi exprimînd în
general o singură idee.
Formal, o pereche de 2 linii de dialog, sau un alineat nou marchează o unitate minimală la
nivelul comunicării.
=
b) Unitatea maximală [U.M.] – DISCURS - Formanṭii comunicării funcṭionează
simultan pe trei nivele paralele:
i. – nivelul segmental (morfemele segmentale sunt semne lingvistice = cuvinte)
ii. – nivelul suprasegmental (morfemele suprasegmentale, care însoṭesc comunicarea
orală: intonaṭie, accent, pauze în vorbire, ritmul vorbirii, )
iii. Nivelul non-verbal, al comunicării fără cuvinte într-o situaṭie de comunicare ‘faṭă-n-
faṭă’(body-language)
Cele 3 nivele de comunicare funcṭionează simultan, dar nu întotdeauna în concordanṭă.
Uneori limbajul non-verbal (care nu prea poate fi controlat cum vrem noi) comunică ceva, iar
limbajul verbal (oral) comunică altceva (ex. O minciună). Se consider că atracṭia fizică
(trupească) este instinctuală ṣi nu poate fi controlată, cum nu poate fi controlată nici atracṭia
sentimentală.(ne putem controla cu greu emoṭiile ṣi sentimentele). Atracṭia intelectuală e cea
mai slabă formă de comunicare. Pe de altă parte cele 3 nivele de comunicare sunt
interconectate:
i. = Nivelul intelectual (gîndirea logică exteriorizată prin limbaj) – anumite cuvinte =
semnele lingvistice cu semnificaṭii denotative sau cognitive, dar ṣi cu semnificaṭii conotative
(afective)
ii. = declanṣează anumite stări emoṭionale ṣi anumite sentimente, exprimate prin
modulaṭii ale vocii ṣi alte morpheme suprasegmentale care însoṭesc comunicarea orală
iii. = emoṭii ṣi sentimente care se manifestă ṣi non-verbal, prin anumite gesturi
necontrolate ṣi miṣcări ale corpului.
 P a g e | 12

1.1.6. – Nivelul stilistic

A. Formanṭii stilistici
=
a) Unitatea minimală [u.m.] – STILEM = o figură de stil
(v. figure of speech – Inventarul acestora este cuprins într-un ‘Dicṭionar al figurilor de stil’ ṣi
este reprezentat la toate nivelele menṭionate anterior.
=
b) Unitatea maximală [U.M.]
 P a g e | 13

1.2. – Modul de operare multinivel

Limbajul este împărțit pe mai multe niveluri.
Proprietatea de multinivel a limbajului se bazează pe sisteme de operare diferite, la diferite
niveluri.
Informaṭiile lingvistice au caracterul unor fenomene naturale. Ele nu pot fi supuse
arbitrariului indivizilor umani ṣi sunt informaṭii obiective care pot fi descrise ṣi analizate.
Fenomenele lingvistice sunt analizabile la toate nivelurile limbajului.
‘’ O altă proprietate a limbajului, pe lângă cea multinivel, este productivitatea. Toate limbile
folosesc un număr limitat de sunete. Dar regulile lor de combinare fac posibilă producerea și
înțelegerea a mii de cuvinte. Similar, regulile de combinare a cuvintelor fac posibilă crearea
și înțelegerea a milioane de propoziții.’’ [https://psihoteca.ro/limbajul-si-gandirea/ Diana
Tihan, analizînd relația dintre limbajul uman și gândire, evidenṭiază 2 teorii. Concepția
comunicativă asupra limbajului (Carruthers și Boucher, 1998) postulează un raport
independent între limbă și minte, conform căruia limba este un simplu instrument utilizat de
oameni pentru a-și comunica propriile gânduri. În contrast, abordarea cognitivă afirmă că
limba (nativă) are capacitatea de a modela mintea umană în proporții variabile, de aici
rezultând interdependența dintre limbaj și gândire. (limbajul și gândirea sunt relative sau
determinante unul față de celălalt).
 P a g e | 14

1.2.1. - De la formanṭii vorbirii la formanṭii comunicării

F. Saussure defineṣte limba ca un system de semne lingvistice, ale cărui elemente stabilesc
între ele 2 tipuri de relaṭii:
- relaṭii de selectare (paradigmatice)
- ṣi relaṭii de combinare (sintagmatice)
Totalitatea posibilităṭilor de combinare (= totalitatea relaṭiilor sintagmatice) ale unităṭilor din
cadrul limbii formează structura limbii. Combinarea unităṭilor se face conform unui principiu
fundamental – stratificarea. O unitate de un anumit rang este formată dintr-o combinare de
unităṭi de rang imediat inferior. De aici rezultă structura limbii sub formă de etaje (=niveluri),
organizate în mod ierarhic. Nivelurile limbii au o formă de paralelism de organizare
structural. Unităṭile se comport în mod similar: fiecare unitate de pe un nivel inferior este
unitate minimală în cadrul unităṭii superioare. O mai bună reprezentare a funcṭiilor sistemelor
limbii poate fi redată prin cercuri concentrice, fiecare din cele 6 niveluri de analiză fiind
reprezentat printr-un cerc în interiorul unui cerc mai mare.
Mecanismul vorbirii este complex. Vorbirea pornește din creierul nostru care dă ocomandă.
Participarea creierului în vorbire o numim segmentul reglator. Comanda se transmite de la
creier la diferite organe, care vor pune în miṣcare diferite mecanisme. Unul dintre acestea este
respiraţia. Aerul va pătrunde în organism, prin inspiraţie și va ieși, prin expiraţie. Acesta este
segmentul respirator.
În drumul său, aerul expirat va întâlni laringele, aici se găsesc coardele vocale. Impulsurile
nervoase date prin comanda creierului și presiunea aerului expirat le vor face să se miște.
Mișcarea este oscilatorie, coardele vibrează. În felul acesta se produce un sunet incipient, pe
care îl numim sunetul iniţial. Acest mecanism se numește fonaţie – segmentul fonator.
Sunetul primar părăsește, în același timp cu aerul, laringele și înaintează prin faringe către
gură și nas. Atât sunetul cât și aerul vor suferi modificări. Sunetul se va îmbogăţi, în funcţie
de lungimile, formele și mărimile cavităţilor pe care le va străbate. Prin acest mecasim
sunetul va fi prelungit și intensificat; se va îmbogăţi. Acesta este segmentul rezonator.
Următoarele modificări pe care le vor suferi aerul și sunetul se vor realiza aproape de ieșirea
acestora din organism. Fie vor ieși libere și se vor transforma doar prin modificarea mărimii
și formei cavităţilor prin care ies, fie vor ieși după ce aerul este oprit sau calea de ieșire este
mult îngustată. Fiecare dintre aceste sunete vor putea fi diferenţiate unele de altele de către
vorbitori. Ele sunt sunetele articulate. Acesta este segmetul articulator.
https://www.dictie.ro/sunetul-si-mecanismul-vorbirii/
 P a g e | 15

Sunetul vorbirii se referă la fluctuațiile aerului cauzate de organele vorbirii.

Sunetele vorbirii variază în înălțime, rezistență și durată.
Înălțimea sunetului: numărul de oscilații pe secundă (hertz).
 P a g e | 16

Frecvențele principale de comunicare ale persoanelor sunt de obicei între 500-4000 Hz.
Corzile vocale produc sunete de la 40 la 1700 Hz. Intervalul de oscilație al sunetelor de
vorbire masculină este de 100 – 200 Hz, spre deosebire de femeile care vorbesc cu o
frecvență de 150 – 300 Hz (deoarece bărbații au corzi vocale în medie 23 mm, iar femeile de
18 mm, iar cu cât ligamentele sunt mai lungi, cu atât tonul este mai mic). Puterea sunetului
(volumul) depinde de lungimea de undă, adică din amplitudinea oscilațiilor (amploarea
abaterii de la poziția inițială). Amplitudinea vibrațiilor este creată de presiunea fluxului de aer
și de suprafața corpului care sună. Puterea sunetului se măsoară în decibeli:
Șoapta este definită în 20 – 30 dB;
vorbire obișnuită – de la 40 la 60 dB;
volumul țipătului ajunge la 80 – 90 dB.
Sunete de vorbire diferite au puncte forte. Puterea sunetului depinde de rezonator (cavitate)
Durata sunetului(timpul de oscilare) se măsoară în milisecunde.
Timbru – colorare deosebită a sunetului creat de capete. Depinde de raportul dintre ton și
tonurile fundamentale. Timbrul vă permite să distingi un sunet de altul, să distingi sunetele
diferitelor persoane, vorbirea masculină sau feminină. Timbrul fiecărei persoane este strict
individual și unic, ca o amprentă.
 P a g e | 17

1.2.2. - Formanṭii vorbirii ṣi analiza formanṭilor vorbirii

Calitatea sunetelor vorbite se dezvăluie prin cîteva caracteristici care ne permit să le
identificăm ṣi să le diferenṭiem. Aceste proprietăṭi sunt: intensitatea, amplitudinea vibraṭiei,
frecvenṭa, durata, timbrul.

(apud. Al. Rosetti, Aurelian Lăzăroiu, Introducere în fonetică, Editura ṣtiinṭifică ṣi

Enciclopedică, Bucureṣti, 1982, p.54)
 P a g e | 18

Analizînd modul de producere a vorbirii nu numai din punct de vedere articulatoriu, ci ṣi din
punct de vedere acustic, unii cercetători au demonstrate însemnătatea unor parametri
caracteristici ai semnalului vorbirii: ‘’ cu rol deosebit pentru inteligibilitatea vorbirii sunt
zonele maximelor spectrale, adică formanṭii vorbirii.’’(Eugeniu Oancea, Analiza ṣi sinteza
vorbirii, Editura Militară, Bucureṣti, 1976, p.185.)
 P a g e | 19

Dintre formanṭii vorbirii, E. Oancea consideră că sunt suficienṭi primii trei formanṭi. Fiecare
formant se caracterizează prin 3 parametri principali: lăṭime, amplitudine ṣi frecvenṭă.
Frecvenṭa primului formant este notată cu F1, frecvenṭa formantului al doilea cu F2, ṣi
frecvenṭa formantuluil treilea cu F3.

(vezi V. Ṣuteu, Observaṭii asupra structurii acustice a vocalelor romăneṣti E, I,a, O, U., Studii
ṣi cercetări lingvistice, 1963, nr.2.)
Cu aceste date E. Oancea a construit un graphic din care se poate vedea faptul că pentru
aceste sunete apar suprapuneri evidente ale domeniilor formantice (E. Oancea, op. cit.,
p.188)

Am analizat mai jos, la punctul 3. înălţimii tonurilor vocalice: vocalele sunt aranjate în
ordinea de la tonul cel mai de jos la cel mai de sus: U – O – A – Ă – Î - E – I.
 P a g e | 20

Caracterizarea formantă a consoanelor este foarte complexă și dificil de determinat, însă

vocalele cu o anumită fiabilitate pot fi caracterizate folosind primele două formante, care
corespund aproximativ semnelor articulatorii (primul formant este gradul de ridicare a limbii,
iar al doilea este gradul de avansare a limbii). Caracteristicile de frecvență ale sunetelor sunt
mobile, deoarece formantele sunt legate de tonul cel mai scăzut principal și este, de
asemenea, modificabil. În plus, în vorbirea live, fiecare sunet poate avea mai multe
caracteristici formante, deoarece începutul sunetului poate diferi de la sfârșit. Este foarte
dificil pentru ascultător să identifice sunete izolate de fluxul vorbirii.
https://www.dictie.ro/sunetul-si-mecanismul-vorbirii/
Apropierea între vocale dă naştere la variante: - GOGOAŞĂ –GogoaşE
Există numeroase variante fonetice, multe învechite şi dialectale, care diferenţiază
pronunţarea aceluiaşi cuvînt: ex. Casă – casî; şapte – şepte – şăpti – etc.
Nu am urmărit să dăm un caracter normativ acestei lucrări. Asemenea norme sunt însă
necesare: ex. “Dintre variantele în –E şi –I ale formei de plural a unor substantive feminine,
se recomandă folosirea formelor în –E – “[ex. cîrjE – nu cîrjI]
Pentru toate cele 7 vocale ale limbii romăne distribuṭia primilor trei formanṭi este indicate ṣi
de Al. Rosetti (op.cit., p.148)

Armonicele amplificated prin fenomenul de rezonanṭă, de către cavităṭi, (CAVITATEA

BUCALĂ, CAVITĂṬILE NAZALE, CAVITATEA FARINGALĂ (=FARINGE) se numesc
formanṭi. “Formantul este definit ca domeniu de frecvenṭă în care este concentrate
majoritatea energiei acustice a unei vocale”’(Al. Rosetti, op. cit.,p.148) ‘’ Din interacṭiunea a
două vocale alăturate rezultă un diftong, caracterizat prinr-o modificare continua a
formanṭilor celor două vocale. În mod similar, din combinare unor consoane occlusive cu
fricativele imediaturmătoare, rezultă o categorie consonantică nouă, ṣi anume africatele:
([t] + [ṣ] = Č=ci ; [d] + [j] = Ĝ= gi ; [t] + [s] = [Ṭ].
Formanṭii vorbirii (descriṣi în https://www.dictie.ro/sunetul-si-mecanismul-vorbirii/
Formant – o suponă amplificată de un rezonator care caracterizează un sunet dat. Spre
deosebire de tonul vocal, formantul nu se formează în laringe, ci în cavitatea rezonantă. Prin
urmare, persistă chiar și în șoaptă. Cu alte cuvinte, aceasta este banda de frecvență a sunetului
care primește cel mai mare câștig datorită influenței rezonatorilor. Folosind formanți, putem
distinge cantitativ un sunet de altul. Acest rol este jucat de formanții de vorbire – primii doi
formanți cei mai importanți în spectrul sunetului vocal, cel mai apropiat în frecvență de tonul
fundamental.
 P a g e | 21

Mai mult decât atât, vocea fiecăruia este caracterizată de propriile sale formante vocale. Ele
sunt întotdeauna deasupra primelor două formante.
Caracterizarea formantă a consoanelor este foarte complexă și dificil de determinat, însă
vocalele cu o anumită fiabilitate pot fi caracterizate folosind primele două formante, care
corespund aproximativ semnelor articulatorii (primul formant este gradul de ridicare a limbii,
iar al doilea este gradul de avansare a limbii). Trebuie avut în vedere doar faptul că datele
cantitative prezentate sunt aproximative, chiar condiționate, din moment ce cercetătorii oferă
date diferite, dar raporturile vocale pentru discrepanța numerelor rămân aproximativ aceleași
pentru toți.
Caracteristicile de frecvență ale sunetelor sunt mobile, deoarece formantele sunt legate de
tonul cel mai scăzut principal și este, de asemenea, modificabil. În plus, în vorbirea live,
fiecare sunet poate avea mai multe caracteristici formante, deoarece începutul sunetului poate
diferi de la sfârșit. Este foarte dificil pentru ascultător să identifice sunete izolate de fluxul
vorbirii.
Vorbitorii percep ca diferite numai sunetele ce diferențiază sensuri lexicale și gramaticale.
‘’Vorbirea este, deci, o succesiune de fenomene sonore tranzitorii, ansamblate într-un tot
după anumite reguli.” (Al. Rosetti, op. cit., p.150) Pornind de la această concluzie, putem
analiza succesiunea unităṭilor lingvistice pe diferitele niveluri ale limbii.
 P a g e | 22

1.2.3. - Analiza în constituenṭi imediaṭi

Unităṭile lingvistice aparṭinînd unui nivel inferior (cu cercuri concentrice acesta va fi descris
ca un nivel interior) devin unităti minimale ale nivelului imediat superior (respectiv nivel
exterior). Aceată ierarhizare a nivelurilor limbii este evidenṭiată ṣi prin analiza în constituenṭi
imediaṭi. Această operaṭie de segmentare a lanṭului vorbirii în unităṭi elementare de un anumit
rang permite descompunerea enunṭurilor lingvistice în factori elementari care la rîndul lor
sunt divizibili în unităṭi analizabile. Pe baza unui set de trăsături caracteristice sunt definite
unităṭile minimale
Numărul unităṭilor minimale creṣte de la un nivel inferior la un nivel superior. Pe baza
principiului stratificării se consideră următoarele unităṭi minimale ale limbii, (u.m. care
generează un număr nelimitat de enunṭuri posibile).
Segmentarea este o operaṭie de DESCOMPUNERE a enunṭurilor în elemente (constituenṭi
imediaṭi) din ce în ce mai reduce, pînă cînd acest lucru nu mai este posibil, ṣi unităṭile
minimale analizabile nu mai pot fi descompuse în alte elemente analizabile.
{notă – Menṭionez că ṣi u.m. pot fi analizate în elemente indivizibile, care reprezintă
trăsăturile distinctive prin care se diferenṭiază între ele unităṭile minimale cu acelaṣi rang, dar
trăsăturile distinctive NU sunt unităṭi minimale ale limbii, în sensul că ele nu aparṭin unui
nivel. Analiza în constituenṭi imediaṭi nu ar trebui să includă ṣi nivelul trăsăturilor distinctive
ale fonemelor ṣi ale semantemelor.}
Se consider că trăsătura distinctivă este elementul minim indivizibil care poate fi identificat ṣi
substituit, atît în planul expresiei, cît ṣi în planul conṭinutului. Termenii folosiṭi în clasificarea
ṣi identificarea trăsăturilor distinctive nu fac parte din structura enunṭului analizat.
a. Diferenṭa minima admisă între 2 foneme constituie o trăsătură distinctivă sau un
character diferenṭial. Fonemul devine astfel un mănunchi de caractere diferenṭiale. În planul
expresiei, trăsăturile distinctive ale unui fonem produc o selecṭie binară; cele 12 tipuri de
opoziṭii între sunete (vezi mai sus) pot descrie ṣi individualiza orice fonem ca un lanṭ de + ṣi
– trăsaturi caracteristice. Aceasta este o altă modalitate de a analiza diferite proprietăṭi ale
sunetelor vorbite (vezi mai sus calitatea sunetelor), care deosebesc un sunet vorbit de un alt
sunet vorbit..
b. În planul conṭinutului, trăsăturile distinctive semantice sunt definite printr-un fascicul
de seme. Numărul de opoziṭii binare nu este însă bine definit. (ex.:băiat = +animat, + uman,
+ masculine, - feminine, + tînăr). ‘ The analysis of meaning into semes leads therefore to a
relatively small number o semantic features which are to be encountered in a large number o
meanings. The similarity with phonological analysis at the expression level of language is
selfevident. Te same ierarchy of units and the same principle of structuring lower level units
into higher level ones is to be encountered. […] The semes are arrived at by comparing
various lexical items in the language.’’ (Dumitru Chiṭoran, Elements of English Structural
Semantics, Editura didactică ṣi pedagogică, Bucureṣti, 1973, p. 52).
Cuvîntul din dicṭionar reprezintă unitatea semnificativă distinctivă rezultată dintr-un
mănunchi de trăsături semantice lexicale (ṣi care, în planul expresiei, reprezintă o înṣiruire
succesivă de foneme). Problema sensurilor lexicale a cuvintelor la starea lor de dicṭionar este
mai complicate. Trebuie analizate ṣi relaṭiile dintre cuvinte în dicṭionar (sinonome, omonime,
etc) ṣi problema cuvintelor poli-semantice ṣi a sensurilor contextuale.
c. Putem analiza separate ṣi trăsăturile distinctive morfologice, dar discutarea sensurilor
gramaticale face obiectul morfologiei, iar problema relaṭiei dintre cuvinte în vorbire face
obiectul sintaxei.
 P a g e | 23

Analiza în constituenṭi imediaṭi evidenṭiază modul în care unităṭile limbii se organizează pe

diferite niveluri. În principiu este o descompunere BINARĂ. Nivelurile de organizare a
structurii limbii, sunt, pe baza principiului stratificării, următoarele:
5 – NIVELUL COMUNICĂRII logico-gramaticale. Textul-discurs este descompus în unităṭi
minimale de tip DIALOG sau Paragraf. (fiecare linie de dialog delimitează vorbirea
neîntreruptă a unui singur vorbitor. Intervenṭia colocutorului, participant la CON-VORBIRE,
este marcată cu o altă linie de dialog). O serie de dialoguri poate conṭine ṣi forme simple, dar
ṣi enunṭuri complexe, de diferite lungimi, care pot fi divizate în paragrafe (fiecare paragraph
conṭinînd o singură idee).
4 – NIVELUL SINTACTIC. Dialogul, compus din întrebare ṣi răspuns, este analizat la
nivelul frazei. (Finalul fiecărei fraze este marcat de un semn de punctuaṭie final). Prin
procedee clasice de analiză sintactică a frazei (U.M.) se obṭin diferitele tipuri de propoziṭii.
Unitatea minimală sintactică la acest nivel este enunṭul de tip propoziṭional. Analiza
constituenṭilor imediaṭi la nivelul propoziṭiei delimitează Grupul Nominal de Grupul Verbal,
ṣi, în interiorul GN ṣi GV, evidenṭiază funtiile părṭilor de propoziṭie. Unitatea minimală
sintactică este partea de propoziṭie.
3 – NIVELUL MORFOLOGIC. Părṭile de propoziṭie din enunṭul (ex. Elevul cîntă un cîntec’)
sunt analizate în constituenṭi morfologici. Unitatea minimală este morfemul. În structura
gramaticală a cuvintelor, morfemul sintetic cu rol flexionar este un FLEXEM.
2 – NIVELUL LEXICAL. Unitatea minimală este un lexem (=un cuvînt cu sens lexical
propriu). Chiar ṣi părṭile de vorbire neflexibile au un sens lexical minim.
1 – NIVELUL FONETIC. Orice cuvînt reprezintă un lanṭ de foneme. Un cuvînt monosilabic
poate fi format chiar ṣi dintr-o singură vocală, care a căpătat sens grammatical ṣi lexical.
Unitatea minimală a acestui nivel este un fonem.
 P a g e | 24

1.2.4. - Relaṭiile sintagmatice ale constituenṭilor imediaṭi

Unităṭile minimale ṣi unităṭile maximale care formează structura limbii au aceleaṣi tipuri de
relaṭii de combinare prin care se pot genera / compune enunṭuri. Gramaticile generative
realizează un model al limbii similar celui evidenṭiat de analiza constituenṭilor imediaṭi.
Scema dispune de un ansamblu finit de simboluri ale cuvintelor limbii descrise ṣi de reguli
gramaticale de funcṭionare a acesteia, pentru a putea genera toate propoziṭiile corecte din
limbă. În viziunea lui Noam Chomsky, ‘Structuri sintactice’, u.m. (unităṭile minimale)
generează structure maximale (U.M.). La rîndul lor, U.M. de la un nivel inferior devin u.m.
ale nivelului imediat superior. Astfel limba funcṭionează ca un mechanism de sine-stătător, un
system autonom capabil să se auto-genereze. Sistemul nivelurilor limbii este o structură
concentrică (o serie de cercuri concentrice). Fiecare nivel inferior (interior) generează
unităṭile din care este format nivelul superior (cerc exterior). O posibilă CONCLUZIE ar
putea fi aceea că fiecare unitate maximală (U.M.) poate fi descrisă ṣi descompusă în unităṭi
minimale (u.m.), ṣi că fiecare unitate minimală poate fi descrisă (identificată ṣi diferenṭiată de
alte unităṭi similare) ca un fascicol de trăsături definitorii. Numărul de trăsături distinctive ṣi
inventarul tuturor unităṭilor minimale ṣi maximale nu este însă precizat. Încercăm o
simplificare a tipurilor de unităṭi.
1) La nivel fonetic;
2) La nivel lexical;
3) La nivel morfologic;
4) La nivel sintactic;
5) La nivelul comunicării (nivelul logico-gramatical);
=
1) La nivel fonetic
- u.m. este un FONEM (fiecare fonem vocalic [= centrul silabic, nucleu silabic] ṣi
fiecare fonem consonantic sunt caracterizate de un fascicol de trăsături distinctive)
- U.M. – un fonem vocală (obligatoriu) generează, împreună cu grupuri de afixe
fonematice (periferice ṣi opṭionale) următoarele tipuri de structuri silabice:
• V [ silabă mono-vocalică];
• VC [ silabă de tip ascendent];
• CV [ silabă de tip descendent];
• CVC [ silabă mixtă].
Atît lista unităṭilor minimale cît ṣi lista unităṭilor maximale ale nivelului fonetic
reprezintă un inventar închis.
2) La nivelul următor (nivelul lexical) orice structură silabică (sau grup de silabe) poate
genera un cuvînt, adică o unitate lexicală alcătuită dintr-un complex sonor ṣi un sens lexical
(mono-semantic, sau un complex de sensuri, pentru cuvintele polisemantice). Acest tip de
unitate (mono-silabică sau pluri-silabică) face parte din inventarul (=dicṭionarul) unei limbi ṣi
este susceptibilă de o întrebuinṭare gramaticală.
Ca ṣi fonemul, fiecare cuvînt (+semantem) poate fi descris (definit) ca un fascicul de seme.
- u.m. – LEXEM-ul, ca unitate minimă de expresie cu sens lexical, se identifică cu
orice cuvînt autonomy sau cu radicalul (=rădăcină; = nucleul ) = centrul care serveṣte ca
suport minimal al semnificaṭiei. Nici un cuvînt nu conṭine mai mult de un sens denominative.
Sensul lexical central poate fi însoṭit de sensuri connotative (affective). [există ṣi sensuri
connotative care nu însoṭesc obligatoriu sensul denotative – exemplu – interjecṭia] Pentru
prepoziṭii ṣi conjuncṭii – considerate unelte gramaticale – un sens lexical minimal este însoṭit
de sensuri relaṭionale.
 P a g e | 25

În unele dicṭionare se foloseṣte metoda ‘cuiburilor’ de cuvinte, toate cuvintele provenind din
aceeaṣi rădăcină fiind înregistrate sub acelaṣi titlu.
- U.M. – Unitatea maximală lexicală este reprezentată de diferite tipuri de structuri care
pot rezulta din procesul de formare a cuvintelor; nu este important lungimea cuvintelor-titlu
ṣi nici etimologia acestora. Sistemul lexical cuprinde totalitatea cuvintelor unei limbi,
(inventarul cuvintelor limbii romăne cuprinde peste 150.000 de cuvinte înregistrate în
dicṭionarul limbii), a criteriilor de clasificare a acestora, a modalităṭilor de formare a
cuvintelor. Unitatea minima lexicală = R – este un cuvînt autonomy care se identifică cu
radicalul. În terminologia lingvistului Andre Martinet, un MONEM este o unitate lingvistică
minimală înzestrată cu conṭinut semantic ṣi cu expresie fonică, unitate care nu mai poate fi
analizată (=descompusă) într-o succesiune de semen lingvistice. Lista monemelor unei limbi
este o listă deschisă ṣi reprezintă dicṭionarul limbii.
=Dicṭionarul este un inventor de structure lexicale, fiecare U.M. (unitate maximală) lexicală
reprezentînd TEMA LEXICALĂ a unui cuvînt-titlu (=articol de dicṭionar)
Orice tip de structură silabică cu sens lexical poate deveni un lexem mono-silabic.
un monem (u.m. obligatoriu) generează, împreună cu grupuri de afixe lexicale (periferice ṣi
opṭionale) următoarele tipuri de structuri lexicale:
• R [monem = cuvînt-bază; cuvînt autonom, mono-silabic]
• R + S [ cuvînt derivate cu suffix lexical];
• P + R [ cuvînt format cu prefixe];
• P + R + S [ uvînt format prin derivare parasintetică, ataṣînd un prefix ṣi un sufix la
acelaṣi cuvînt-bază].
Structurile lexicale sunt similare tipurilor de structure silabice. Derivarea este doar unul din
procedeele de formare a cuvintelor – cu ajutorul FORMATIVELOR (formanṭilor), al afixelor
lexicale (prefixes au sufixe) care se asociază cu cuvintele-bază (derivare progresivă) sau care
sunt suprimate de la cuvintele-bază (derivare regresivă) în vederea opṭinerii unor unităṭi
lexicale noi.
{notă = Formativ (=formant) este un element care intră ca parte într-un întreg, care reprezintă
o parte dintr-un cuvînt compus, dintr-o locuṭiune, dintr-o expresie sau dintr-o construcṭie
perifrastică; morfem care ajută la formarea cuvintelor noi, în calitate de suffix, prefix,
sufixoid sau prefixoid lexical. Definiṭia formanṭilor lexicali seamănă cu definiṭia gruprilor
vocalice ṣi grupurilor consonantice care sunt elemente periferice opṭionale în structura
silabică.]}
În afară de cuvintele obṭinute prin derivare cu formanṭi lexicali (=afixe lexicale) mai sunt ṣi
alte procedee de formare a cuvintelor noi: prin compunere, prin conversiune, prin abreviere,
prin prescurtare. Descrierea formală (structurală) a relaṭiilor dintre unităṭile diferitelor
niveluri ale limbii nu este deci completă.
Inventarul formanṭilor lexicali este un inventor închis. Numărul afixelor lexicale (al
prefixelor, al sufixelor ṣi al infixelor) este specific fiecărei limbi. Ele mai pot fi definite ṣi ca
elemnte topice:
 Affix proclitic (prepus), prefixal, affix aṣezat înaintea radicalului, element care
precede nucleul obligatoriu.
 Afix enclitic (postpus), sufixal, affix aṣezat după radical; element care succeed nucleu
obligatoriu.
 P a g e | 26

3) Nivelul morphologic.
Părṭile de vorbire definite astfel la forma lor de bază (=forma de dicṭionar) îṣi modifică forma
în vorbire.
TEMA LEXICALĂ din dicṭionar, reprezentînd unitatea maximală (U.M.) cu sens lexical,
devine TEMĂ FLEXIONARĂ (=u.m. = unitate minimală cu sens grammatical-morfologic)
pentru părṭile de vorbire flexibile.
- u.m. – MORFEM = unitate de expresie minima, de ordin morphologic, rezultată din
descompunerea fluxului sonor al cuvintelor, prin analiză morfo-gramaticală, ṣi alcătuită dintr-
unul sau mai multe foneme clar delimitate ṣi asociate cu o semnificaṭie de ordin grammatical
care-i dă caracter de semn lingvistic. Cuvintele flexible sunt analizabile în morpheme, iar
elementul de bază (centrul morphologic obligatoriu) este TEMA FLEXIONARĂ.
{notă – La cuvintele neflexibile, deṣi există variante formale de scriere ṣi pronunṭare pentru
unele adverbe, prepoziṭii, conjuncṭii ṣi interjecṭii, există o singură temă, care exprimă un sens
lexical minimal ṣi care nu reprezintă nici o categorie gramaticală. Cuvintele neflexibile nu îṣi
modifică forma de dicṭionar pentru că nu pot exprima diferite raporturi gramaticale, dar pot
avea variante ale formei de bază (variante regionale, dialectale, sau variante veci, arhaice).
Forma de dicṭionar a cuvintelor flexible (U.M.= Tema lexicală) conṭine ṣi informaṭii
gramaticale minime pentru fiecare parte de vorbire. De aceea ea reprezintă unitatea
minimama morfologică (u.m.) ṣi devine TEMĂ FLEXIONARĂ.
= Tema lexicală este comună întregii flexiuni a unui cuvînt, este comună tuturor formelor
flexionare ale aceluiaṣi cuvînt. O team lexicală din dicṭionar poate genera una sau mai multe
teme flexionare.
= Temele flexionare [PRIMARE sau SECUNDARE] sunt specific unei singure forme sau
unui grup de forme al unei părṭi de vorbire.
Forma de dicṭionar (tema lexicală a cuvintelor) cuprinde ṣi indicii gramaticali de bază:
- La verbe (la temele lexicale verbale) – modul indicativ cuprinde ṣi informaṭii despre
tipul de conjugare (conj. I, II, III, IV). Forma scurtă a infinitivului prezent se formează prin
adăugarea la tema lexicală a sufixului modal characteristic fiecărei conjugări.
- La substantive (la temele lexicale nominale) – indicii gramaticali specifici se referă la
cazul nominative, numărul singular.
- La adjective – tema lexicală din dicṭionar este la forma de masculine, singular.
De la tema lexicală a verbului [din dicṭionar] se formează tema indicativului prezent (la
care se adaugă sufixul prezentului ṣi desinenṭele personale) Tema prezentului este deci o
TEMĂ FLEXIONARĂ PRIMARĂ.
Tema perfectului simplu este formată din tema lexicală a verbului la care se adaugă sufixele
temporale ale perfectului simplu. Aceasta este o TEMĂ FLEXIONARĂ SECUNDARĂ
deoarece de la tema perfectului se formează timpul mai mult ca perfectul (prin adăugarea
sufixului -se- ṣi a desinenṭelor personale.
Tema lexicală a substantivului [din dicṭionar] este tema de masculin singular, nominative (ex.
Profesor, elev; = care este o TEMĂ FLEXIONARĂ PRIMARĂ. De la această tema se
formează tema de feminine singular, nominativ (ex. Profesoară, elevă = aceasta este deci o
TEMĂ FLEXIONARĂ SECUNDARĂ. Sufixele lexicale care ajută la diferenṭierea categoriei
gramaticale de gen (ex. Leu – leOAICĂ) au un statut apropiat de cel al sufixelor gramaticale
verbale. Sufixele gramaticale verbale (sufixe FLEXIONARE) sunt sufixe de mod ṣi sufixe de
timp.
 P a g e | 27

Sufixele lexicale care ajută la:

- Formarea unor substantive feminine din substantive masculine (ex. Leu – leoaică,
elev – elevă)
- Sau la formarea unor substantive masculine din substantive feminine (ex. Raṭă – răṭoi;
vulpe – vulpoi)
Au o funcṭie asemănătoare sufixelor gramaticale, pentru că diferenṭiază o categorie
gramaticală (categoria de gen). Ele ar trebui considerate sufixe flexionare nominale. În
opoziṭia elev – elevĂ, ‘-Ă’ poate fi considerat un suffix flexionar nominal, un suffix
grammatical pentru a exprima genul feminine, în opoziṭie cu genul grammatical masculin.
- U.M. – unitatea maximal morfologică este paradigma flexionară a unui cuvînt,
totalitatea formelor flexionare ale unui cuvînt.
Orice tip de structură cu sens lexical (din dicṭionarul limbii) poate deveni un semn lingvistic
cu cel puṭin un sens grammatical. [mono-semantic ṣi cu o singură formă gramaticală].
Un morfem (u.m. obligatoriu) generează, împreună cu grupuri de afixe flexionare (periferice
ṣi opṭionale) următoarele tipuri de structuri morfologice (U.M.):
C [cuvînt - pentru care tema flexionară este identică cu tema lexicală
(ex. Cuvinte flexible, invariabile – gri; FLEXIUNE INVARIABILĂ.
C + S [ afixe enclitice = suffix grammatical/ articol hotărît / desinenṭe,
ṣi alṭi formanṭi specifici pentru FLEXIUNEA SINTETICĂ.
P + C [ afixe gramaticale proclitice = articole proclitice, auxiliare, instrumente
gramaticale invariabile, ṣi alṭi formanṭi specifici pentru FLEXIUNEA ANALITICĂ.
P + C + S [ Forme flexionare obṭinute cu ambele tipuri de afixe gramaticale. Este o
structură morfologică specifică pentru FLEXIUNEA MIXTĂ ṣi FLEXIUNEA DUBLĂ.
Tipurile de flexiune sunt modele flexionare comparabile cu tipurile de structure de la
nivelurile inferioare. Afixele gramaticale reprezintă orice instrument grammatical cu rol de
prefix, suffix sau infix.
{notă – un infix la nivel lexical este reprezentat de o consoană cu valoare morfologică
inserată în rădăcina unui cuvînt: ex. Latină ‘rumpo – ‘m’ se păstrează în textul lui Eminescu ‘
să rumpă’ / cf să irumpă / = a rupe, să rupă.
Considerăm ‘infixe morfologice’ alternanṭele fonetice interne care însoṭesc flexiunea părṭilor
de vorbire flexible (ex. ..stru - ṣtri, s/ṣ)
Paradigma flexionară a unui cuvînt exprimă relaṭiile dintre cuvinte aparṭinînd aceleiaṣi clase
de cuvinte:
o Din temele lexicale nominale derivă declinarea. Aceasta cuprinde paradigma
substantivului, paradigma adjectivului ṣi paradigma pronumelui, fiecare din aceste părṭi de
vorbire exprimînd, prin modificări ale formei, categorii gramaticale specific.
o Din temele lexicale verbal derive conjugarea. Aceasta cuprinde paradigma verbului,
adică toate formele flexionare prin care un verb exprimă categoriile gramaticale specific (ex.
Diateza, mod, timp, persoană, număr)
Consider că unitatea maximală morfologică este unică ṣi că declinarea ṣi conjugarea ar trebui
studiate împreună, deoarece nu există flexeme specific doar substantivelor sau doar verbelor.
Acelaṣi flexem poate exprima anumite categorii morfologice nominale sau anumite categorii
morfologice verbale. [de exemplu, vocala ‘-U’’ are valoare de
- Flexem pentru a exprima categoriile de genul masculine, numărul singular, cazul
nominative nearticulat pentru substantive ṣi pentru adjective (ministrU, albastrU)
- ṣi are valoare de flexem pentru a exprima modul indicativ, timpul prezent, persoana I
 P a g e | 28

singular al unor verbe de conjugarea I la diateza active (a afla – eu aflU; eu umflU; eu

umblU).
- În corelaṭie cu flexemul ‘’ Ú’’ (vocalic) din silaba finală ascendentă ‘-strU’’ apare ṣi
un infix = o alternanṭă fonetică internă. Aṣa cum există cuvinte corelative (la nivelul sintaxei
frazei) cînd un cuvînt din propoziṭia regentă exprimă o reciprocitate luat în raport cu
elementul introductiv al unei subordonate, corelativele fonetice (alternanṭele fonetice)
întăresc o relaṭie de reciprocitate între forme flexionare ale aceluiaṣi cuvînt: mini-strU / mini-
ṢtrI, alba-ṣtrU / alba-ṢtrI, eu mu-StrU / tu mu-ṢtrI. Alternanṭa consonantică internă [ S/Ṣ ]
(vezi ṣi muScă/ muṢte) marchează diferenṭa între singular ṣi plural (la verbe între pers.I ṣi
pers. II) în corelaṭie cu alternanṭa flexemelor finale vocalice [ - U / - I].
Ultimul fonem (sunet) din ultima silabă (uneori chiar ultima silabă în întregime, rareori un
segment din silaba finală) a tuturor formelor flexionare de tip sintetic (inclusiv din flexiunea
auxiliarelor ṣi a articolelor proclitice ṣi enclitice) este un FLEXEM.
Sistemul FLEXEMELOR limbii romăne funcṭionează unitar, pentru toate părṭile de vorbire
flexible, pentru a exprima categoriile gramaticale specifice. Sistemul flexemelor este generat
de sistemul fonemelor limbii romăne (ṣi de cîteva structure silabice) ṣi are drept rezultat
realizarea paradigmelor flexionare a tuturor cuvintelor flexible din dicṭionarul limbii romăne.
4) Nivelul sintactic
Orice unitate morfologică din paradigma flexionară a unui cuvînt poate fi selectată pentru a
forma, împreună cu alte cuvinte, un enunṭ de tip propoziṭional. Sintagmaticul defineṣte axa
combinărilor de sunete, de silabe, de morpheme, de cuvinte în propoziṭie.
- u.m. – unitatea minimală sintactică este o parte de propoziṭie, o unitate semantico-
sintactică stabile, formată dintr-un grup de 2 sau mai multe cuvinte între care există raporturi
de subordonare. Formele flexionare ale părṭilor de prpoziṭie sunt selectate în aṣa fel încît să
fie în ACORD unele cu altele, ṣi cu topica corespunzătoare. Din paradigmele flexionare ale
cuvintelor sunt alese acele forme care pot intra într-o co-relaṭie, într-o selectare bazată pe
raporturi sintagmatice. Formele de acord reprezintă SINTAXA, adică regulile de îmbinare a
părṭilor de propoziṭie într-o propoziṭie (sintaxa propoziṭiei) ṣi a propoziṭiilor în frază (sintaxa
frazei).
SINTAXA PROPOZIṬIEI studiază funcṭiile părṭilor de vorbire (u.m. = părṭi de propoziṭie =
unitatea minimală sintactică) în cadrul propoziṭie (=U.M. = enunṭ propoziṭional). Relaṭiile
care se stabilesc între 2 termeni (formanṭi) propoziṭionali pot fi:
- relaṭia de inerenṭă sau predicativă – între un element (formant iniṭial) care reprezintă
punctul de plecare în comunicare = subiectul, ṣi un alt termen care reprezintă punctul de
sosire = predicatul. [O relaṭie de interdependenṭă avem ṣi la nivel morphologic în cazul
relaṭiei dintre categoriile gramaticale de număr ṣi gen la substantive, adjective ṣi pronume. La
nivel lexical avem o relaṭie de interdependenṭă între tranṣa sonoră (expresie) ṣi semnificaṭie
(conṭinut) la fiecare cuvînt din dicṭionar.]
- relaṭia de coordonare, între doi termini egali;
- relaṭia de subordonare. Relaṭia dintre un atribut ṣi regentul său, relaṭia dintre un
complement ṣi predicat, sunt relaṭii sintactice de subordonare. [ asemănătoare cu relaṭia dintre
consoane ṣi vocale în cadrul silabei – consoanele sunt elemente periferice care depend de
vocala reprezentînd centrul silabic.]
- relaṭia de dublă subordonare, care apare la elemental predicative suplimentar, etc.
U.M. – unitatea maximal sintactică este enunṭul propoziṭional, structură formată din unităṭi
minimale reprezentînd funcṭiile părṭilor de propoziṭie, relaṭiile dintre părṭile de propoziṭie.
Considerînd u.m. un SINTAXEM (o formă flexionară, un morfem, cu sens de relaṭie) centrul
propoziṭiei este predicatul,(= element obligatoriu, de obicei un predicat verbal exprimat
 P a g e | 29

printr-un verb conjugat la un mod personal). Împreună cu diferite grupuri de ‘afixe’ sintactice
(părṭi de propoziṭie opṭionale, periferice, care nu sunt elemente obligatorii) acesta generează
diferite tipuri de structuri sintactice, reprezentînd modele de enunṭuri propoziṭionale.
Exemplu – enunṭul ‘Aleargă’, cu intonaṭie imperativă, poate fi o comandă, sau, cu o intonaṭie
interogativă poate fi o întrebare; fără această intonaṭie, propoziṭia enunṭiativă comunică faptul
că cineva (o fiinṭă) face această acṭiune în prezent.
Un sintaxem (u.m. obligatoriu) generează, împreună cu grupuri de afixe relaṭionale
(periferice ṣi opṭionale) următoarele tipuri de structuri sintactice (U.M. propoziṭionale):
P [predicat – sintaxem predicative] Propoziṭii verbale simple monomembre.
P + determinanṭi [ cu o relaṭie de subordonare a complementelor = propoziṭii verbale
dezvoltate monomembre]
S + P [ propoziṭii verbale simple bimembre]
GN + GV [ propoziṭii verbale dezvoltate bimembre];
Clasificarea propoziṭiilor (analizabile) după structură cuprinde încă un set asemănător,
descriind propoziṭiile nominale. GLR menṭionează 8 tipuri de structuri (Gramatica limbii
romăne, editura Academiei R.S.R., Bucureṣti, 1966, ediṭia a II-a, vol. II, p. 73)
- Propoziṭii nominale simple monomembre;
- Propoziṭii nominale simple bimembre;
- Propoziṭii nominale dezvoltate monomembre;
- Propoziṭii nominale dezvoltate bimembre; (ex.: ‘vorbă multă, sărăcia omului’)
Relaṭia de acord (= raporturi sintagmatice) între un subiect (substantiv) ṣi un atribut
(adjectival), însoṭit ṣi de un determinant proclitic (articol nehotărît). În limba romănă
adjectival ṣi numeralul (ṣi articolele) ṣunt de obicei determinanṭi ai substantivului, iar
adverbul este un determinant al verbului. Ṣi alte părṭi de vorbire pot deveni determinanṭi într-
o relaṭie binară (cu sau fără elemente relaṭionale). Acordul în interiorul grupului nominal
(GN) se face în gen, număr ṣi caz:
- Un băiat frumos / unor băieṭi frumoṣi;
- O fată frumoasă / unei fete frumoase / unor fete frumoase;
Acordul nu se face în exteriorul grupului: un băiat frumos cîntă frumos / o fată frumoasă cîntă
frumos; Acordul se face între subiect ṣi predicat, dar ṣi între părṭile de propoziṭie cu dublă
subordonare ṣi subiect ṣi predicat:
- Un elev înalt ṣi brunet uneori aleargă singur (ṣi trist) prin curtea ṣcolii. (alteori cu un
cîine negru).
- O elevă înaltă ṣi brunetă uneori aleargă singură prin curtea ṣcolii.
SINTAXA FRAZEI studiază funcṭiile propoziṭiilor.
Fraza este o unitate sintactică superioară propoziṭiei, alcătuită dintr-o îmbinare de 2 sau mai
multe propoziṭii, dintre care cel puṭin una este o propoziṭie principală. Îmbinarea propoziṭiilor
într-o frază se poate realiza prin raporturi de coordonare ṣi de subordonare, dar spre deosebire
de celelalte niveluri de analiză a limbii aici putem să avem mai multe elemente centrale (mai
multe propoziṭii principale coordonate asemeni unui subiect multiplu). Propoziṭiile
subordinate sunt elemente periferice, opṭionale, pe lîngă propoziṭia sau propoziṭiile principale
dintr-o frază. ‘’ Propoziṭia subordonată este o propoziṭie care depinde din punct de vedere
grammatical de altă propoziṭie, îndeplinind, în formă de propoziṭie, funcṭiunea unei părṭi de
propoziṭie a regentei. Propoziṭiile subordonate corespund deci, în planul frazei, părṭilor de
propoziṭie, ṣi această corespondenṭă se oglindeṣte în înseṣi denumirile lor:
- Propoziṭia subordonată subiectivă corespunde subiectului;
- Propoziṭia atributivă corespunde atributului;
- Completiva direct corespunde complementului direct;
- Propoziṭiile circumstanṭiale de diferite feluri corespund complementelor
circumstanṭiale;
 P a g e | 30

- Propoziṭia predicativă nu corespunde chiar predicatului, ci numai numelui predicative

din cadrul unui predicat nominal.’ (GLR, op. cit., p.255)
5) Nivelul comunicării.
Limba ca un sistem cu o structură concentrică este un ansamblu de unităṭi limgvistice
organizat pe diferite niveluri:
- Sistemul fonetic, reprezentînd totalitatea Fonemelor (sunetelor articulate ale limbii), ṣi
totalitatea relaṭiilor dintre ele; [Sistemul fonetic este un system binar, clasificînd sunetele în
foneme vocalice / ṣi foneme consonantice].
- Sistemul lexical, reprezentînd totalitatea Lexemelor (cuvintelor din dicṭionarul limbii)
ṣi a modalităṭilor de formare a acestora. De asemenea cuprinde ṣi descrierea relaṭiilor dintre
cuvinte la starea lor de dicṭionar; [ după criteriul structurii morfematice părṭile de vorbire pot
fi simple sau compuse, formînd deci un system binar de clasificare]. Cuvîntul, ca unitate
lexicală alcătuită dintr-un segment sonor ṣi un sens, poate fi clasificat tot într-un system binar
în: - cuvinte cu conṭinut noṭional [= cuvînt care are la bază o noṭiune în jurul căreia s-a format
un sens] ṣi – cuvinte fără conṭinut noṭional [= cuvînt lipsit de noṭiune, deoarece aceasta s-a
diluat prin abstractizarea ṣi gramaticalizarea cuvîntului. Semnificaṭia lexicală foarte abstractă
ṣi foarte slabă a prepoziṭiilor ṣi conjuncṭiilor (ṣi articolelor) este însoṭită de o semnificaṭie
gramaticală, respectivele părṭi de vorbire devenind unelte gramaticale].
- Sistemul morphologic, reprezentînd totalitata părṭilor de vorbire, a criteriilor de
clasificare a acestora, a caracteristicilor ṣi relaṭiilor dintre ele; [ După criteriul morphologic,
părṭile de vorbire se clasifică într-un system binary, în părṭi de vorbire flexible ṣi părṭi de
vorbire neflexibile}.
- Sistemul sintactic reprezintă totalitatea părṭilor de propoziṭie, a tipurilor de propoziṭii
ṣi de fraze, a criteriilor de clasificare acestora, a caracteristicilor ṣi relaṭiilor dintre ele, a
tuuror tiprilor de relaṭii sintactice. [un system binar de clasificare este ṣi clasificarea părṭilor
de propoziṭie în principale ṣi secundare, sau în propoziṭii simple ṣi dezvoltate].
- La nivelul comunicării, după scopul comunicării, propoziṭiile sunt împărṭite în
propoziṭii enunṭiative ṣi propoziṭii interrogative, reprezentînd un system binar de clasificare.
Din acest punct de vedere comunicarea este o unitate logico-gramaticală reprezetînd un
schimb de mesaje/informaṭii, o cerere (o întrebare) ṣi un răspuns. Acest schimb de replici
formează un DIALOG, o unitate binară care reprezintă unitatea minimală de comunicare.
Dialogul este unitatea minimală (u.m.) la nivelul comunicării verbale. Un dialog cuprinde
intervenṭiile successive ale unui locutor ṣi ale unui collocutor, care participă împreună la
realizarea unui act de comunicare, o CON-VORBIRE.
Gramatica este considerate ramură a lingvisticii care studiază regulile privitoare la
modificarea formei cuvintelor (MORFOLOGIE) ṣi la îmbinarea acestora în propoziṭii ṣi în
fraze (SINTAXA). Acest tip de abordare care se ocupă doar cu studiul părṭilor de vorbire ṣi al
părṭilor de propoziṭie pierde din vedere faptul că limba este un mijloc de COMUNICARE
între membrii unei colectivităṭi umane ṣi este alcătuită din:
- Sistemul fonetic;
- Sistemul lexical;
- Sistemul grammatical.
Orice comunicare înseamnă o CON-VORBIRE între un locutor ṣi un collocutor. Pentru
comunicare, nu propoziṭia ṣi fraza, ci unitatea logico-gramaticală minimală este esenṭială,
adică realizarea unui schimb de informaṭii. DIALOGUL bazat pe modelul binary întrebare –
răspuns este deci unitatea principal de la care trebuie să înceapă analiza limbii. Discursul
poate fi fragment în paragrafe, fiecare paragraph poate fi împărṭit în fraze, frazele împărṭite în
propoziṭii, propoziṭiile în cuvinte, etc.
 P a g e | 31

1.3.- Segmentarea lanṭului vorbirii

Pentru a înṭelege comunicarea verbală orală trebuie să înṭelegem ce constrînge forma de
vorbire ṣi folosirea vorbirii – adică modul în care aparatul vocal uman generează sunete
articulate, ṣi modul cum aceste sunete dau naṣtere unor senzaṭii auditive. Alte informaṭii
despre comunicarea umană vin din domeniul psihologiei (studiul memoriei ṣi al cunoaṣterii).
Înṭelegerea lanṭului vorbirii depăṣeṣte domeniul lingvisticii, pentru că ne interesează ṣi modul
în care limba este folosită în comnicarea iterumană, adică pragmatica. Ṣtiinṭa comunicării
verbal orale implică:
1. Producerea lanṭului vorbirii;
2. Percepṭia lanṭului vorbirii;
3. ṣi analiza, interpretarea/prelucrarea semnalului vocal.
Lingvistica se ocupă de comunicarea vorbită, în care limba ia o formă fizică de transfer de
informaṭii.
Producerea lanṭului vorbirii

Bryan Gick, Ian Wilson, Donald Derrick, “Articulatory Phonetics”’, 2013

 P a g e | 32

1.3.1. - Lanṭul vorbirii ca o succesiune de secvenṭe fonice.

Sunetele articulate - =sunetele vorbirii =- sunt elemente ale codului lingvistic folosite pentru
a comunica sensuri lexicale ṣi gramaticale. Fonetica explică caracteristicile sunetelor vorbirii
ṣi efectele sunetelor vorbirii asupra unui ascultător. Comunicarea verbal orală presupune:
a) Recunoaṣterea sunetelor vorbirii ṣi sistemul de conversie a sunetelor articulate în părṭi
de vorbire (= cuvinte cu înṭeles). Caracterul vocal determină producerea semnelor lingvistice
într-o succesiune. Axa de succesiune reprezintă lanṭul linear al vorbirii, succesiunea de
cuvinte pe axa sintagmaticului.
b) Succesiunea lineară a semnelor lingvistice reprezintă nivelul segmental al comunicării
verbal. Pe lîngă ‘informaṭia lexicală’ mesajele recepṭionate conṭin ṣi elemente de para-limbaj.
Informaṭiile despre anumite nuanṭe ale vocii aparṭin nivelului suprasegmental al comunicării
verbal, nivel care însoṭeṣte lanṭul vorbirii ṣi care permite receptarea pauzelor din vorbire.
Recunoaṣterea pauzelor în lanṭul linear al vorbirii arată organizarea ierahică pe niveluri a
sistemului limbii. Segmentarea lanṭului lingvistic pe niveluri de analiză evidenṭiază axa
paradigmatică a comunicării verbale. Identificarea (sensului lexical al) cuvintelor este însoṭită
ṣi de identificarea simultană a sensurilor morfologice ṣi sintactice ale semnelor lingvistice
identificate. Astfel, lanṭul vorbirii apare stratificat ṣi organizat într-o structură pe niveluri.
c) Recunoaṣterea diferiṭilor co-locutori reprezintă sistemul de identificare a persoanelor
care iau parte la actul de comunicare. Fiecare verigă intermediară în lanṭul de enunṭuri
reprezintă intervenṭia unui vorbitor care are o amprentă vocală distinctă. Lanṭul vorbirii este
reprezentat de un lanṭ de dialoguri care au o continuitate atît pe axa sintagmatică (lanṭul
vorbirii linear) cît ṣi pe axa paradigmaticului (lanṭul vorbirii ca o continuitate logică). Astfel
lanṭul vorbirii este definit ca o sumă de procese între vorbitor ṣi ascultător (cf. Multimodal
speech chain with feedback loops’)
Lanṭul (LINEAR) al vorbirii reprezintă succesiunea de sunete (articulate) pe care destinarul
unei comunicări verbal orale o primeṣte. Receptorul recunoaṣte că este o comunicare umană
ṣi dacă recunoaṣte sunetele vorbirii înseamnă că acestea aparṭin codului limbii sale.
Traditionally, scientists have described the process of producing and perceiving speech in
terms of a mostly feed-forward system, represented by a linear speech chain (Denes and
Pinson, 1993). A feed-forward system is one in which a plan (in this case a speech plan) is
constructed and carried out, without paying attention to the results. If you were to draw a map
of a feed-forward system, all the arrows would go in one direction (see Figure 1.1).

Figure 1.1 Feed-forward, auditory-only speech chain (image by W. Murphey and A. Yeung
Bryan Gick, Ian Wilson, Donald Derrick, “Articulatory Phonetics”’, 2013, p.18)
 P a g e | 33

Thus, in a feed-forward speech chain model, a speaker’s thoughts are converted into
linguistic representations, which are organized into vocal tract movements – articulations –
that produce acoustic output. A listener can then pick up this acoustic signal through hearing,
or audition, after which it is perceived by the brain, converted into abstract linguistic
representations and, finally, meaning
Recunoaṣterea sunetelor vorbirii nu este suficientă pentru decodificarea mesajului.
De exemplu, auzind un enunṭ în araba sau în chineză, receptorul înṭelege doar că este o
comunicare umană într-o limbă pe care nu o cunoaṣte ṣi al cărei alfabet fonetic nu îl
stăpîneṣte.
Dacă însă, de exemplu, aude un enunṭ în limba rusă, recunoaṣte sunetele vorbirii ṣi le poate
reda graphic. Lanṭul vorbirii poate fi transcris în forma: ‘desdemonadavaimeniaplatocica’.
Receptorul poate să facă segmentarea lanṭului vorbirii în funcṭie de pauzele pe care le
detectează. Ajuns în faṭa enunṭului: ‘desdemona davai menia platocica’ – segmentare a
lanṭului vorbirii care reprezintă succesiunea corectă a cuvintelor pe axa sintagmaticului –
receptorul însă nu recunoaṣte mesajul pentru că, deṣi cunoaṣte sunetele vorbirii, nu cunoaṣte
codul limbii (chiar dacă eventual recunoaṣte că este o limbă străină pentru el ṣi identifică
limba rusă).
Percepṭia lanṭului vorbirii presupune ṣi interpretarea secvenṭelor fonice ca semne lingvistice,
presupune nu doar perceperea segmentelor acustice, ci ṣi sistemul de conversie a sunetelor
articulate în părṭi de vorbire (= cuvinte cu înṭeles). După recunoaṣterea codului limbii
receptorul segmentează lanṭul vorbirii în secvenṭe fonice echivalente cuvintelor pe care le
recunoaṣte (virtual), dar segmentează lanṭul linear al vorbirii ṣi în funcṭie de pauzele pe care
le percepe între aceste cuvinte. Decodificarea lanṭului vorbirii se face în mod similar ṣi la
înṭelegerea comunicării verbal orale ṣi la citirea unei comunicări scrise, segmentele
semnificative (=verigi ale lanṭului linear al vorbirii) fiind considerate ‘cuvinte’.

Unităṭile minimale pentru emiterea ṣi pentru receptarea comunicării verbale sunt semne
lingvistice purtătoare ale unui sens.
 P a g e | 34

Comunicarea scrisă poate fi ‘codificată’ prin folosirea unor grafeme care nu sunt tradiṭionale,
sau prin folosirea unui alt sistem de transcriere (vezi scrierea în limba romănă cu alfabet
chirilic).

Foto – Textul original scris cu alfabetul chirilic

https://ro.wikisource.org/wiki/Scrisoarea_lui_Neacṣu_din_Cîmpulung
Descoperită în arhivele din Brașov, scrisoarea pare să fi fost redactată în data de 29 - 30 iunie
1521 la Dlăgopole (numele slav al orașului Câmpulung-Muscel)
P a g e | 35
 P a g e | 36

=Transcripție după normele ortografice actuale

Mudromu I plemenitomu I čistitomu I bogom darovannomu jupan Haniș Begner ot Brașov
mnogo zdraviie ot Neacșul ot Dlăgopole.[1]
I pak[2] dau știre domniie tale za[3] lucrul turcilor, cum am auzit eu că împăratul au eșit den
Sofiia, și aimintrea nu e, și se-au dus în sus pre Dunăre.
I pak să știi domniia ta că au venit un om de la Nicopoe de miie me-au spus că au văzut cu
ochii loi că au trecut ceale corabii ce știi și domniia-ta pre Dunăre în sus.
I pak să știi că bagă den toate orașele câte 50 de omini să fie în ajutor în corabii.
I pak să știi cumu se-au prins nește meșter den Țarigrad cum vor treace aceale corabii la locul
cela strimtul ce știi și domniia ta.
I pak spui domniie tale de lucrul lu Mahamet beg, cum am auzit de boiari ce sânt megiiaș și
de genere-miiu Negre, cumu i-au dat împăratul sloboziie lui Mahamet beg, pre io[4]-i va fi
voia, pren Țeara Rumânească, iară el să treacă.
I pak să știi domniiata că are frică mare și Băsărab de acel lotru de Mahamet beg, mai vârtos
de domniiele voastre.
I pak spui domniietale ca mai marele miu de ce am înțeles și eu. Eu spui domniietale iară
domniiata ești înțelept și aceste cuvinte să ții domniiata la tine, să nu știe umini mulți, și
domniiele vostre să vă păziți cum știți mai bine.
I bog te veselit. Amin.[5]
=
Consecinṭa legării cuvintelor în fluxul vorbirii nu conduce, uneori, doar la imposibilitatea
identificării cuvintelor, mai ales la cei care nu cunosc limba (sau care nu dispun de
competenṭe lingvistice elementare), dar nu permite nici sesizarea imediată a părṭilor de
vorbire ṣi diferenṭierea necesară de eventualele omonime (ca omofone) cu distribuṭie lexicală
identică în context. Deosebirea dintre grafie ṣi realizare orală, privind acelaṣi enunṭ, se
observă mult mai uṣor la o limbă straină.
 P a g e | 37

Mai ales în acest caz există diferenṭe între posibilitatea de a distinge ṣi delimita prin pauze
inter-lexicale cuvintele dintr-un text scris ṣi posibilitatea de a le recunoaṣte într-o comunicare
orală. Imaginea vizuală susṭine fundamental recunoaṣterea cuvintelor care, în orice limbă, nu
se pronunṭă ca unităṭi izolate, ci ca un flux continuu de sunete articulate, în care pauzele nu se
suprapun cu cele interlexicale în totalitatea lor.
Lanṭul vorbirii ca o succesiune [lineară] de cuvinte scrise este mai uṣor de observat în textele
scrise pentru că aici funcṭionează convenṭia spaṭiul alb = blanc, care delimitează fiecare
unitate. Blancul face separarea vorbelor unui emiṭător, permiṭînd delimitarea ṣi deci
identificarea ṣi recunoaṣterea semnelor lingvistice. În comunicarea verbală orală trebuie să
identificăm:
1 - Cuvinte (aparṭinînd nivelului segmental al limbii)
2 - ṣi pauze în vorbire. Pauzele în vorbire, intenṭionate sau involuntare, împreună cu alte
caracteristici ale vocii umane, reprezintă trăsături prosodice de identificare ṣi diferenṭiere.
(Recunoaṣterea vocii vorbitorului se face în acelaṣi timp cu recunoaṣterea cuvintelor sale -
recunoaṣtem, doar după voce, persoana cu care vorbim la telefon)
3 toate elementele legate de tonul, ritmul, accentul, intonaṭia ṣi volumul vocii, aparṭin
nivelului suprasegmental al limbajului. Deṣi considerăm lanṭul vorbirii ca pe o succesiune
LINEARĂ de cuvinte, de fapt comunicarea verbală orală are loc simultan pe mai multe
niveluri. Nivelul segmental ṣi nivelul suprasegmental al comunicării verbal orale este însoṭit
în diferite contexte de nivelul comunicării non-verbale. Astfel, segmentarea lanṭului vorbirii
are un întreg sistem de separatori.
Andre Martinet a introdus conceptul de ‘dubla articulare’ a limbajului:
1 – Prima articulare – constă în SEGMENTAREA enunṭului în morpheme (purtătoare de
sens)
2 – A doua articulare – constă în segmentarea enunṭului în foneme fără semnificaṭie (sunt
unităṭi monoplanare, nesemnificative).
Aṣa cum o linie se compune din puncta (la geometrie), lanṭul vorbirii se compune din u.m.
Unităṭi minimale successive.
Într-un referat despre sistemul ṣi structura limbii [vezi
http://www.qreferat.com/referate/romana/Sistemul-si-structura-limbii559.php
cuvîntul este definit ca o combinaṭie de morpheme într-o succesiune liniară. Morfemul este
definit ca o unitate bi-plană:
1. în planul expresiei: morfemele = sunt un ansamblu de foneme
2. în planul conṭinutului: morfemele preiau semantemele [fascicule de seme], deci vor
exista:
- morfeme lexicale (alcătuite din semanteme lexicale) ṣi
- morfeme gramaticale (alcătuite din semanteme gramaticale).
Aici exista o asimetrie între cele doua planuri:
- în planul expresiei, morfemul are o realizare liniara (înṣiruire de foneme succesive);
- în planul conṭinutului, morfemul presupune realitarea simultana a tututor trăsăturilor
distinctive. Morfemul preia atît trăsăturile semantice lexicale (inclusiv categoria de gen) cît ṣi
trăsăturile semantice gramaticale (exemplu: categoria cazurilor).
Analiza constituenṭilor imediaṭi se reda printr-un arbore. Structural, nivelurile limbii au o
organizare ierarhică piramidală:
 P a g e | 38

unde:
S = secvenṭă, enunṭ
c = cuvînt
m = morfem
f = fonem
s = semantem
ts = trăsături distinctive
Exemplu:
 P a g e | 39

Unităṭile limbii se organizează pe diferite niveluri. Nivelurile de organizare a limbii pe baza

principiului stratificării sînt următoarele:
- nivelul fonetic – (u.m. = fonem) este nivelul semnificantului fonetic;
- nivelul lexical – (u.m. = cuvînt) este nivelul semnificatului (cea mai mică unitate prin
care limba semnifică ṣi denumeṣte totodată); spre deosebire de unităṭile fonetice, care se
înscriu numai în planul expresiei, cuvîntul se înscrie atît în planul expresiei, cît ṣi în planul
conṭinutului, reprezentînd ‚dubla articulare’ a limbajului. Nivelul lexical este nivelul
semnelor lingvistice complexe finite, rezultînd din intrarea în relaṭii sintagmatice încheiate
(închise) a morfemelor lexicale si gramaticale. Locuṭiunile ṣi expresiile fac parte din nivelul
lexical, ṣi locul lor este în dicṭionarul limbii, care este un inventar static al tuturor unităṭilor,
inclusiv al semnelor lingvistice ieṣite din uz..
- nivelul morfologic – (u.m. = morfem – cea mai mică unitate semnificativă a limbii,
purtătoare a unui sens lexico-gramatical). Nivelul morfologic este nivelul semnelor
lingvistice elementare, primare sub aspect structural. În planul expresiei, este manifestarea
semnificantului morfemului, iar în plan semantic, desfăṣoară sensuri (lexicale ṣi gramaticale),
care se pot realiza (deveni reale) la nivelul imediat superior, cuvîntul, ca parte de vorbire,
devenind parte de propoziṭie.
- nivelul sintactic – (u.m. = sintagmem; Unii cercetători consideră ‚enunṭul’ drept
unitatea minimală a nivelului sintactic; alṭii admit ‚sintagma’). Nivelul sintactic este nivelul
înscrierii semnelor lingvistice complexe autonome (cuvintele), prin relaṭii sintagmatice
externe, în enunṭuri de diferite dezvoltări, care realizează în interpretarea lingvistică a
realităṭii semnificaṭii încheiate, univoce ṣi lipsite de ambiguitatea elementelor considerate
izolat.
- nivelul paradigmatic (al comunicării logico-gramaticale) ṣi
- nivelul stilistic – (u.m. = stilem) În ierarhia nivelurilor limbii, nivelul stilistic include
elemente din toate celelalte niveluri. Dubla determinare a limbajului poetic (vezi I. Funeriu,
‚Versificaṭia romănească – Perspectivă lingvistică’, Editura Facla, Timiṣoara, 1980, p.122) se
referă la tiparul prozodic anterior creaṭiei. Fuziunea dintre intenṭia artistică [inclusă în
semnificaṭia cuvintelor alese] ṣi constrîngerea prozodică [formală] tinde spre o comunicare
verbală complexă. Formal, orice enunṭ este o unitate prozodică, dar sistemele metrice nu sunt,
prin ele însele, purtătoare ale unor valori poetice/estetice.
 P a g e | 40

Fiecare din nivelurile limbii este studiat de o disciplină specială a lingvisticii:

- Fonetica ṣi fonologia studiază nivelul fonetic (studiul proprietăṭilor acustice ṣi
articulatorii ale sistemului de sunete articulate al limbii)
- Lexicologia – care studiază sistemul vocabularului, la starea lui de dicṭionar, ṣi
semantica, care se ocupă de studiul semnificaṭiei, atît la nivelul cuvîntului, cît ṣi la nivelul
enunṭului;
- Morfologia, care studiază structura cuvintelor ṣi sistemul lor flexionar’
- Sintaxa, al cărei obiect este studiul structurii enunṭului ṣi a relaṭiilor dintre elementele
unui enunṭ, dar ṣi relaṭiile dintre enunṭuri.
- Nivelul pragmatic nu este inclus printre nivelurile limbii identificate de structuraliṣti,
totuṣi pragmatica este o ramură a lingvisticii. Formatul comunicării reale nu este vorbirea, ci
con-vorbirea, schimbul de informaṭii între 2 co-locutori. Competenṭa de a purta o conversaṭie
nu ṭine de literature; arta conversaṭiei nu este decît o funcṭie a limbii care îi pune în contact
lingvistic pe cei doi comunicatori. SINTACTICA DIALOGULUI cuprinde regulile
sintactico-logice de combinare a întrebărilor ṣi răspunsurilor, dincolo de relaṭiile dintre
enunṭuri la nivelul frazei. Relaṭiile dintre întrebări ṣi răspunsuri nu sunt doar legături
gramaticale, sintactice ṣi logice, ci corespund ṣi inter-relaṭiilor umane dintre un locutor ṣi un
collocutor.
Limba este deci un sistem analizabil la diferite niveluri. Ierarhizarea nivelurilor limbii pe
baza analizei în constituenṭi imediaṭi presupune un model de comunicare formalizat, deoarece
în lanṭul vorbirii unităṭile/sgmentale apar într-o succesiune lineară, nu într-o structură
ierarhizată pe nivele. Identificarea unităṭilor lingvistice de la fiecare nivel al limbii, dar ṣi
definirea relaṭiilor dintre unităṭile sistemului, atît pe axa sintagmatică cît ṣi pe axa
paradigmatică, depăṣeṣte limitele analizei în constituenṭi imediaṭi.
Analiza lingvistică cuprinde atît separarea ṣi des-compunerea acestor niveluri în sub-sisteme,
cît ṣi compararea funcṭiilor elementelor lingvistice ṣi analiza relaṭiilor dintre elementele
sistemului.
Identificarea formativilor comunicării ṣi descrierea lor din perspectiva unor relaṭii funcṭionale
este un model de analiză lingvistică complexă. Deoarece formatul comunicării este variabil,
ṣi factorii formative ai comunicării sunt dinamici, nu statici.
‘’Communication refers to the transmission and reception of information (=message)
between a source and a receiver, using a signalling system; in linguistic contexts, source and
receiver are interpreted in human terms, the system involved is a language, and the notion of
response to the message becomes of crucial importance’’(David Crystal, A Dictionary of
Linguistics and Phonetics, p.89)
Enunṭul este interpretabil numai într-o anumită situaṭie de comunicare ṣi într-un anumit
context. Analiza ṣi înṭelegerea mesajului se face prin segmentarea succesivă a lanṭului
vorbirii, comunicarea verbal orală avînd mai multe aspect ṣi trăsături distinctive. În concepṭia
lui Ferdinand de Saussure,
- propoziṭia ṣi fraza aparṭin limbii;
- iar enunṭul aparṭine vorbirii.
Segmentarea lanṭului vorbirii depinde de contextul comunicării.
Lanṭul vorbirii este un ṣir continuu de sunete articulate, emise de un locutor. Receptarea
corectă a conṭinutului comunicării presupune de-codarea mesajului verbal (oral) folosind
acelaṣi cod lingvistic [aceeaṣi limbă, comună atît emiṭătorului cît ṣi receptorului] ṣi acelaṣi
nivel de competenṭă lingvistică. Lanṭul linear al vorbirii reprezentat de ṣirul de sunete:
‘’ceapăṭitamicultău’’ nu trebuie segmentat în =’’ceapă ṭita micul tău’’, pentru că enunṭul nu
se referă la ‘’ceapă’.
 P a g e | 41

Grupurile sintactice care sunt parte a enunṭului trebuie să funcṭioneze ṣi la nivelul unui accord
semantic, nu doar acord flexionar. În plus, enunṭurile sunt structurate sintactic, adică logico-
sintactic. Enunṭul este astfel definit ca unitate comunicativă ṣi ca unitate sintactică, iar
segmentele enunṭului trebuie să fie co-relate, să menṭină o relaṭie de coeziune a întregului
enunṭ. Astfel destinatarul mesajului (=co-locutorul) receptează lanṭul continuu al vorbirii ṣi,
concomitent cu recepṭia, îl segmentează în unităṭi lingvistice cu sens lexical, grammatical ṣi
relaṭional, adică primim/receptăm un lanṭ de cuvinte (fiecare cuvînt bine delimitat de cel
anterior ṣi de cel următor), NU un lanṭ de sunete sau un lanṭ de silabe. În concluzie, lanṭul
vorbirii este reprezentat de un lanṭ de cuvinte=secvenṭe fonice.
1 – Segmentarea enunṭului în foneme (=a doua articulare) este ne-semnificativă. Segmentarea
lanṭului vorbirii la nivel fonetic nu evidenṭiază structura logică a comunicării verbal, nici
conṭinutul ei. Este o segmentare mecanică (evidenṭiată în ultimă instanṭă de analiza în
constituenṭi imediaṭi.). Formal, enunṭul este o unitate prozodică, o secvenṭă fonică limitată
prin pauze. Sistemele metrice de versificaṭie valorifică aceste tipare prozodice, dar
constrîngerea prozodică în sine nu este purtătoare a unor sensuri poetice.
‘Vorbirea în rime’ nu comunică mai mult decît lanṭul vorbirii uzuale.
În funcṭie de intenṭiile vorbitorului, lanṭul vorbirii poate fi segmentat în secvenṭe fonice de
diferite lungimi. Ca lungime, un enunṭ (delimitat prin pauze) poate fi:
- de la foarte scurt (ex. – un singur cuvînt = Pst!, reprezentînd o singură propoziṭie –
‘Toamnă!’.
- Pînă la foarte lung (ex. – un enunṭ polemic, explicative, un discurs, o predică, etc.
Lingvistica matematică propune nu numai
- o analiză a lungimii segmentelor [ex. – lungimea silabelor, de la silabele cele mai
scurte pînă la silabele cele mai lungi, ṣi lungimea medie a silabelor; lungimea cuvintelor, de
la cuvintele cele mai scurte, monosilabice, pînă la cuvintele cele ai lungi, poli-silabice, ṣi
lungimea medie a cuvintelor din dicṭionarul limbii romăne]
- ci ṣi o analiză a frecvenṭei apariṭiei lor [ex. frecvenṭa silabelor în funcṭie de lungimea
lor; frecvenṭa cuvintelor în funcṭie de lungimea lor; lista cu cele mai frecvente cuvinte
folosite în limba romănă – (vezi Edith Iarovici…. ].
În consecinṭă există deci diferite tipuri de segmente (la nivelul segmental al limbii) ṣi diferite
tipuri de pauze (la nivelul suprasegmental al limbii) care însoṭesc aceste segmente ṣi le
delimitează. Segmentarea lanṭului linear al vorbirii nu foloseṣte acelaṣi tip de separatori între
unităṭile lingvistice de la diferite niveluri ale limbii. Tot la nivel suprasegmental, unele
segmente sunt identificate nu prin separare [prin pauze], ci sunt evidenṭiate, marcate cu
intonaṭie ṣi accent = accentuate, pentru a sublinia diferite intenṭii ale vorbitorului.
Cele mai mici segmente sunt fonemice ṣi nu se încadrează în categoria enunṭurilor, neavînd
nici o semnificaṭie. Exemple de segmentarea lanṭului linear al vorbirii la nivel fonetic:
- dictarea pe litere, cu pauze după fiecare literă. Această vorbire ‘ín slow-motion’’, care
nu respect ritmul normal al vorbirii, este folosită uneori pentru a sublinia ceva important (sau
pentru a munica correct un cuvînt dificil).
- În afară de segmentele mono-fonetice avem ṣi segmente fonematice care redau
realitatea lingvistică a grupurilor vocalice, grupurilor consonantice ṣi a grafemelor complexe.
- Tot la nivelul fonetic întîlnim ṣi procedeul segmentării silabice a lanṭului vorbirii =
dictarea pe silabe, cu pauze după fiecare silabă. Silabaṭia înseamnă segmentarea /
descompunerea cuvintelor în silabe. Pentru a evidenṭia aceleaṣi intenṭii ale vorbitorului acest
procedeu al segmentării a fost extins ṣi la grupuri de cuvinte legate.
Toate tipurile de pauze fonemice sunt marcate în scris prin liniuṭă de unire.
 P a g e | 42

Pauzele între foneme sunt intenṭionate, exceptînd situaṭia fonemelor vocalice care în anumite
context formează singure silabe.
Pauzele silabice de obicei nu sunt intenṭionate ṣi nu sunt marcate cu un accent deosebit, silaba
fiind tranṣa fonică minimală = un cuvînt sau o parte de cuvînt care se rosteṣte cu o singură
emisiune a vocii, cu o singură deschidere a gurii.
“Cuvintele inspectorului finanṭiar produc asupra camarazilor o aṣa de puternică zguduitură,
încît unul, fără să vrea ṣi fără să ṣtie pentru ce, zice: ‘’An-ghe-la-che…”
[…. ] Ei! Dacă ar fi toṭi mînuitorii de bani publici ca Anghelache…
- An-ghe-la-che..
- … n-ar mai trebui inspector finanṭiari! […] Ei! Ca Anghelache, mai rar, aṣa correct ṣi
serios!
- An-ghe-la-che!... ṣopteṣte aiurit impiegatul, pe cînd ceilalṭi tac zdrobiṭi.’’ (Caragiale –
Inspecṭiune)
“…. ‘’ – Niciodată, domnul meu!... sunt scrupuluri de conṣtiinṭă peste care nu se calcă!
Im-po-si-bil!’’(Caragiale – Greu de azi pe mîine… sau unchiul ṣi nepotul) Tot I.L.Caragiale,
scrie în schiṭa ‘Jurnalul nostru – Ce lipseṣte ‘Moftului” : ‘’Ṣi aplecîndu-se la urechea
numitului, bunul nostrum amic ṣopti aṣa de încet încît să putem auzi ṣi noi:
- Sub-ven-ṭi-e!
- În adevăr, ziserăm noi mîhniṭi. Subvenṭie… asta ne lipseṣte’’
Uneori delimitarea cuvintelor se face în mod intenṭionat prin pauze de evidenṭiere. Aceste
pauze lexicale intenṭionate sunt marcate în scris prin liniuṭă de unire.
‘ Farfuridi: (rar ca ṣi cum ar începe o poveste): La anul una-mie-opt-sute-două-zeci-ṣi-
unu…fix..(Vezi Caragiale – O scrisoare pierdută)
‘’- Mă rog – zice d. Lefter cu vorbă răspicată – avem o data: zero-ṣapte-zeci-ṣi-ṣase-de-mii-
trei-sute-op-zeci-ṣi-patru – Universitate-Constanṭa.
- Nu, răspunde bancherul: una-sută-ṣi-nouă-mii-cinci-sute-două-zeci. (Caragiale –
Două loturi)
Caracterul intenṭionat al unor pauze fonemice, pauze inter-silabice, pauze inter-lexicale, etc.
face ca în lanṭul vorbirii să fie incluse ṣi intenṭiile vorbitorului, intenṭii pe care destinatarul
mesajului trebuie să le decodifice. Deci lanṭul vorbirii nu este doar o succesiune lineară de
cuvinte pe axa sintagmatică, ci ṣi o succesiune de intenṭii ale unui emiṭător.
 P a g e | 43

1.3.2. - Segmentarea lanṭului vorbirii ca o succesiune de semnificaṭii

Segmentarea lanṭului vorbirii ca o succesiune de semnificaṭii organizate pe diferite niveluri

ierarhice ne prezintă enunṭul ca pe un cumul de sensuri: sensului lexical al cuvîntului din
dicṭionar I se adaugă, în vorbire, ṣi un sens grammatical, flexionar. Orice cuvînt intră în
relaṭie contextuală cu alte cuvinte din acelaṣi enunṭ ṣi adaugă deci un sens de relaṭie. La
nivelul dialogului, cuvîntul sau grupurile de cuvinte capătă ṣi un sens dia-logic.
În timp ce la reprezentarea lineară a lanṭului vorbirii toate săgeṭile se îndreptau în aceeaṣi
direcṭie, o reprezentare contextuală a actului de comunicare ṭine cont ṣi de feedback ṣi de
limbajul non-verbal.
 P a g e | 44

Modelul emiterii ṣi perceperii mesajului nu este un process strict linear ṣi unidirecṭional.

Funcṭia fatică a limbajului verifică stabilirea comunicării, prelungirea sau întreruperea ei. De
asemenea, receptorul are posibilitatea unui feedback prin care, de obicei folosind
comunicarea non-verbală, să îṣi exprime neînṭelegerea parṭială sau totală a conṭinutului
comunicării, sau să ceară repetarea lui. (CE? Poftim? Ce-ai zis?)
Unităṭile elementare ale lanṭului linear al vorbirii sunt cuvintele. Ascultătorul percepe pauzele
dintre cuvinte ṣi delimitează aceste segmente ca pe niṣte verigi ale lanṭului vorbirii. Lipsa
semnalului acustic (=pauza în vorbire) este elemental esenṭial de separare a cuvintelor. Tipic
pentru segmentarea lanṭului vorbirii este segmentarea pe cuvinte (=semne ingvistice), cu
pauze după fiecare cuvînt. Dar segmentarea lanṭului vorbirii trebuie să ṭină cont ṣi de
INTENṬIILE vorbitorului care apar la nivelul suprasegmental al comunicării verbal orale.
Conform conceptului de ‘dublă articulare a limbajului’ segmentarea unui enunṭ în cuvinte
(=semne lingvistice) reprezintă prima articulare. Lanṭul normal al vorbirii este redat în scris
prin cuvinte separate între ele prin pauze = spaṭii tipografice albe. BLANCUL, (#) ca semn de
demarcaṭie ṣi separator de cuvinte nu este considerat semn de punctuaṭie. Blancul este un
separator de cuvinte minimal care separă în acelaṣi mod segmente lexicale (=cuvinte):
- ṣi cel mai scurt segment lexical, reprezentat printr-un cuvînt mono-silabic [cel mai
scurt mono-silab fiind alcătuit dintr-o singură vocală];
- ṣi cel mai lung segment lexical, un cuvînt polisilabic cu lungime maximă. (sunt unele
cuvinte compuse ṣi din 8-9 silabe, exemplu ‘anatomo-patologică’.)
Segmentarea în continuare a enunṭului în foneme ṣi în silabe fără semnificaṭie (pauze inter-
silabice) reprezintă, conform lui Andre Martinet, cea de-a doua articulare a limbajului.
1 - Din lanṭul de sunete articulate (cea de-a doua articulare a limbajului ) ascultătorul percepe
ṣi momentele de întrerupere a fluxului vorbirii. Aceste scurte PAUZE sunt repere în funcṭie
de care el segmentează lanṭul vorbirii în secvenṭe fonice (reprezentînd prima articulare)
semnificative ṣi atribuie acestor segmente unei singure voci sau mai multor emiṭători
alternative (=dialog).
Fluxul continuu a vorbirii, perceput ca un lanṭ de sunete:
’carteaapecareṭiamdatopoṭsămiodainapoiṭiaṣdaodanomaiamacasăṭamtextataṣacumneamînṭeles
’
 P a g e | 45

Este segmentat în funcṭie de mărcile suprasegmentale pe care le identifică:

- voci diferite (un locutor ṣi un collocutor), cu o pauză care marchează trecerea de la
unul la altul;
- ritmul vorbirii diferit, cu diferite lungimi de pauze;
- intenṭii diferite, cu tipuri de intonaṭie diferită.
- Pentru pauzele inter-silabice contextual lingvistic este reprezentat de un semn
lingvistic (un singur cuvînt), ṣi ele sunt percepute ṣi considerate irelevante, receptorul
mesajului fiind interesat de identificarea pauzelor inter-lexicale, pauze care delimitează
cuvintele din lanṭul vorbirii. În funcṭie de competenṭa lingvistică, ascultătorul sesizează ṣi
situaṭiile în care o pauză inter-silabică reprezintă în acelaṣi timp ṣi o pauză inter-lexicală ṣi
identifică astfel cuvintele mono-silabice.
Pe baza interpretării mărcilor suprasegmentale, ascultătorul segmentează [în mod corect sau
incorect] fluxul vorbirii:
‘’ #cartea#ape#care#ṭam#dato#poṭ#să#mio#dai#napoi#?
- #ṭaṣ#dao#da#nomai#am#acas#că#ṭiam#textat#aṣa#cum#neam#înṭeles#.’’
2 - După receptarea corectă a pauzelor separatoare de cuvinte receptorul face o operaṭie de
GHICIRE a semnificaṭiilor segmentelor auzite /scrise. De obicei ghicirea (înṭelesului)
cuvintelor noi se face din context. (vezi – ‘a texta’). Segmentarea lanṭului linear al vorbirii se
face pornind de la ambele criterii ale articulării limbajului aṣa cum au fost ele definite de
Martinet. Emiterea mesajului verbal oral, indiferent de viteza rostirii, se face pe silabe, silaba
fiind cea mai mica tranṣă fonică (susceptibilă de a fi caracterizată printr-un singur accent).
Această parte dintr-un cuvînt, care se rosteṣte ca o singură emisiune a vocii (o singură
deschidere a gurii) permite receptorilor să sesizeze micile pauze dintre silabe. Pauzele
silabice (fonemice) NU sunt considerate semnificative pentru înṭelegerea mesajului.
Astfel, pe baza pauzelor lexicale, segmentarea lanṭului vorbirii la nivel lexical poate fi
prezentă în mintea receptorului în felul următor:
‘’ – Cartea ade ṭam dato poṭ să mio dai napoi?
- Ṭaṣ dao da no mai am acas Ṭam textat aṣa cum neam ṭeles
- Ceai crezut cai scăpat?
Este evident că sensul lexical al cuvintelor din dicṭionar nu corespunde integral cu toate
segmentele identificate pe baza pauzelor lexicale. Ascultătorul percepe pauzele fonemice de
rostire, dar el nu trebuie să le confunde cu pauzele lexicale. Pe de altă parte, ascultătorul nu
trebuie să confunde pauzele inter-silabice (din interiorul unui cuvînt) cu pauzele care
delimitează cuvinte scurte, monosilabice (în exemplul dat sunt cuvinte: să / mai / am / aṣa /
cum / ).
Unele definiṭii consider că un enunṭ are autonomie comunicativă, adică poate fi înṭeles de
sine stătător, este independent în fluxul vorbirii ṣi este delimitat de un anumit tip de pauze.
Un cuvînt autonom poate funcṭiona cu sens de enunṭ propoziṭional, dar de obicei lanṭul
vorbirii, segmentat în secvenṭe lexicale (=semne lingvistice) reprezintă formativii
comunicării, unităṭile minimale ale vorbirii.
3 - Observăm însă că segmentarea lanṭului vorbirii într-o succesiune de cuvinte cu
semnificaṭii lexicale nu se aplică la exemplul anterior. Receptorul trebuie să-ṣi folosească
competenṭa lingvistică ṣi să aplice criterii de delimitare a elementelor proprii altor niveluri
ierarhice. La nivelul grammatical, vorbitorul nativ înṭelege segmentele mono-silabice
complexe ṣi învaṭă scrierea corectă a silabelor omofone:
- Ortogramele – în care cratima marchează rostirea împreună, într-o singură silabă, a
două părṭi de vorbire diferite (ceai/ce-ai; de-s / des; cai / c-ai; ).
 P a g e | 46

O silabă omofonă se pronunṭă la fel ca altă silabă, de care este diferenṭiată prin scriere [ex.
Nea Ion, nea-ua, nea-muri, ne-a dat; etc]
- Cuvintele conjuncte, care sunt forme prescurtate ale verbului ‘a fi’ ṣi forme
neaccentuate ale pronumelui personal. Cuvintele conjuncte, în context cu alte cuvinte, pot fi
cuvinte ZERO-silabice (în general sunt forme ne-accentuate ale unor părṭi de vorbire ṣi sunt
descrise de fonetica sintactică).
- Apostroful este un semn ortografic care marchează apocope sau sincopa unui sunet
sau a unei silabe. (ex. în prima silabă,’’ Un’te duci?’’ = Unde te duci)
- Cratima (liniuṭa de unire ṣi de despărṭire) este un semn ortografic folosit în scrierea
limbii romăne pentru a marca rostirea împreună a două cuvinte diferite (dar ṣi scrierea unui
cuvînt compus ale cărui elemente alcătuitoare îṣi mai păstrează independenṭa lor). Liniuṭa de
unire se foloseṣte uneori ṣi în locul apostrofului, acolo unde există o cădere accidentală de
sunete, cu condiṭia ca prin această cădere să se formeze o silabă între sunetele ajunse
întîmplător alăturate.
(vezi ṣi I.L.Caragiale – Două loturi –‘…op-zeci-ṣi-patru’) Tot Ion Luca Caragiale în
‘Repausul dominical’ foloseṣte apostroful cu valoare stilistică, pentru a marca lanṭul vorbirii
unor beṭivi ‘Costică, după o sforṭare eroică, întreabă:
- Un’e me’gem?
- …Bi’jar!
ṣi Costică mă sărută ṣi zice:
-Eṣ’du’ce, ’ne Iancule!
- Sîn’ tu’tă, Co’tică!
- Tu’tă du’ce, ’ne Iancule!’ [….] – N’ne Iancule, schembea, ca’va s’zică?...’’
….. =..
Segmentarea corectă a enunṭului este astfel relevantă la nivel sintactico-morfologic:
‘’– Cartea a (=aia) de ṭi-am dat-o, poṭi să mi-o dai ’napoi?
- Ṭi-aṣ da-o da’ n-o mai am acas’. Ṭi-am textat, aṣa cum ne-am ‘ṭeles.
- Ce-ai crezut c-ai scăpat? Spune-mi de ce m-ai chemat?’’
În situaṭia cuvintelor ZERO-silabice blancul lexical (=pauza dintre cuvinte) este înlocuit de
cratimă (liniuṭă de unire), care este un semn ortografic, nu un semn de punctuaṭie, ṣi
marchează lipsa unei pauze între două cuvinte diferite. Cratima aparṭine însă de nivelul
lexical prin faptul că separă
- elementele unui cuvînt compus (care îsi păstrează o oarecare independenṭă semantică:
[floarea-soarelui; Gura-Humorului; roṣu-portocaliu; ])
- marchează repetarea unor cuvinte în expresii [ gol-goluṭ; gata-gata; încet-încet];
- separă cuvintele rimate dintr-un grup sau locuṭiune [nitam-nisam; talmeṣ-balmeṣ];
- uneori redă aproximaṭia prin numerale alăturate [două-trei zile];
La nivelul structurilor morfologice, mecanismul comunicării funcṭionează în termenii unui
accord între sensul lexical ṣi sensul grammatical al cuvîntului. Dacă în privinṭa relaṭiilor între
vocale ṣi consoane putem vorbi de o dependenṭă ṣi de o sintactică silabică, în privinṭa
relaṭiilor dintre radicalul thematic ṣi afixele lexicale se poate folosi termenul de sintactică
semantică. [nu orice se poate combina oricum cu oricine, aṣa cum mega-cuvintele
supercalifragilistice nu îsi au loc în dicṭionarul limbii]. Pentru descrierea cuvintelor
conjuncte, a zero-silabicelor ṣi a locuṭiunilor, ne folosim de fonetica sintactică, iar pentru a
descrie relaṭiile dintre sensul lexical ṣi sensul grammatical al cuvintelor flexibile s-ar putea
folosi termenul de sintactică morfologică (vezi sintactica părṭilor de vorbire).
 P a g e | 47

4- Segmentarea lanṭului vorbirii la nivel sintactic presupune determinarea funcṭiei predicative

ṣi a subiectului comunicării. Enunṭul ‘ Poṭi să-mi înapoiezi cartea pe care ṭi-am dat-o?’
determină substantivul ‘cartea’ drept subiect al unui enunṭ propoziṭional dezvoltat. Care
carte? – Aia, =a , aceea pe care ṭi-am dat-o. Descrierea raporturilor sintactice, a legăturilor
gramaticale între părṭile unei propoziṭii (sau între propoziṭiile unei fraze) este posibilă doar la
nivelul sintactic. Nivelul sintaxei permite atribuirea ṣi înṭelegerea sensurilor de relaṭie între
cuvinte care aparṭin aceleiaṣi structuri. Sistemul sintactic descrie atît funcṭiile sintactice
(funcṭia sintactică de subiect, funcṭia sintactică de predicat, funcṭia sintactică de element
predicative suplimentar, etc), cît ṣi raporturile de coordonare sau raporturile de subordonare
dintre părṭile de propoziṭie. Ca ṣi în situaṭia ZERO-silabicelor ṣi a cuvintelor ZERO-
flexionare sau a cuvintelor flexibile cu Zero-desinenṭă, putem întîlni cuvinte- părṭi de
propoziṭie fără funcṭiune sintactică (ZERO-sintactice).
Pauzele inter-lexicale, dar ṣi absenṭa unor pauze inter-lexicale obligatorii (înlocuite cu o
cratimă), sunt semnificative în contextul lingvistic doar dacă ascultătorul percepe lanṭul
vorbirii nu ca pe o succesiune lineară de cuvinte, ci ca o succesiune de semnificaṭii pe diferite
niveluri ierarhice. Segmentarea lanṭului vorbirii se face în funcṭie de:
- semnificaṭiile lexicale (semantice, propria cuvîntului la forma lui de dicṭionar);
- semnificaṭii morfologice (flexionare, propria oricărui cuvînt care îṣi modifică forma în
vorbire, pentru a exprima diferite sensuri gramaticale);
- relaṭii binare de coordonare sau de subordonare [funcṭiile sintactice ale cuvintelor =
părṭi de propoziṭie în interiorul unei propoziṭii; sau funcṭiile unor enunṭuri propoziṭiionale în
interiorul unei fraze];
- sensuri binare dia-logice [ între enunṭuri grupate în perechi adiacente, reprezentînd
relaṭia între cei doi participanṭi la actul de comunicare].
Sintaxa este studiul enunṭului ṣi al relaṭiilor dintre elementele unui enunṭ, ṣi dintre enunṭuri.
Relaṭiile sunt de ordin sintagmatic, dar ṣi de ordin paradigmatic. Limba este definite ca un
sistem de semne lingvistice ale cărui elemente stabilesc între ele anumite raporturi. Regulile
care ordoneaza sistemul au la baza doua tipuri de relaṭii: de selectare, (numite paradigmatice),
ṣi relaṭii de combinare (numite sintagmatice).
Planul expresiei este latura sonoră a limbii (latura materială, lanṭul vorbirii perceput prin auz
= semnificantul), în timp ce planul conṭinutului este latura conceptuală a limbii
(=semnificatul).
Cele doua planuri sînt alcătuite din substanṭe total opuse, dar au la bază aceleaṣi principii de
organizare, care totuṣi nu sunt identice.
Pe de o parte, unitaṭile de expresie sunt discrete ṣi se caracterizează prin linearitate, adică se
succed în lanṭul vorbirii, în timp ce, în planul conṭinutului, unităṭile se caracterizeaza prin
simultaneitate. Deci nu putem separa un cuvînt de înṭelesul acelui cuvînt, cele două laturi sunt
indisolubil legate.
Structura sistemului lingvistic funcṭionează atît după legile sintagmaticului, cît ṣi după legile
paradigmaticului. Sistemul limbii este reprezentat de totalitatea invariantelor (a unităṭilor
obṭinute prin reducerea variantelor unei limbi ṣi inventariate la starea lor de dicṭionar),
identificate la fiecare nivel al limbii ṣi care contracteaza între ele relaṭii de un tip special, de
domeniul generalului, numite relaṭii paradigmatice. Aceste relaṭii izvorăsc din însuṣirile,
atributele, laturile unităṭilor, dar în acelaṣi timp valoarea fiecarei unităṭi depinde de toate
celelalte elemente din sistem. Există o ierarhie strictă a unităṭilor pe axa de selecṭie. Sistemul
este ansamblul nivelurilor limbii, ṣi ansamblul unităṭilor cu relaṭiile lor.
 P a g e | 48

Descrierea unui sistem se face prin elementele sale în raport cu relaṭiile specifice pe care le
contractează. Relevant în definirea elementelor sistemului este locul pe care aceste elemente
îl ocupa în ansamblul sistemului. O unitate de un anumit rang este formată dintr-o combinare
de unitaṭi de rang imediat inferior.
= Există deci o ierarhie de selecṭie pe diferitele niveluri ale limbii, ṣi deci ṣi o ierarhie
de decodificare ṣi de segmentare a enuṭurilor. Ierarhia paradigmaticului, structurată pe
niveluri (nivelurile limbii) organizate ierahic, constă în faptul că fiecare unitate superioară
este diferită din punct de vedere funcṭional de o unitate inferioară, iar trecerea de la un nivel
la altul se face prin cumulare de sensuri.
= Există ṣi o ierarhie a unităṭilor sintagmatice, pe axa de combinare.
În procesul de comunicare, elementele sistemului sunt selectate, scoase din relaṭiile lor
paradigmatice ṣi obligate să apară simultan, în acelaṣi enunt, în calitate de constituenṭi ai
acestuia. De data aceasta, relaṭiile în cauza se numesc sintagmatice ṣi depind de posibilităṭile
de combinare a unităṭilor limbii. Totalitatea posibilităṭilor de combinare, respectiv totalitatea
relaṭiilor sintagmatice ale unităṭilor în cadrul unei limbi formează structura limbii. Relaṭiile
sintagmatice ṭin de domeniul particularului.
Segmentarea lanṭului vorbirii presupune deci diferite tipuri de segmente ṣi de lungimi de
segmente, dar ṣi diferite tipuri de pauze.
- Segmentarea lanṭului vorbirii în cuvinte de diferite lungimi, ṣi evidenṭierea cuvintelor
zero-silabice ṣi a prescurtărilor.
- Separarea formelor flexionare [analitice] a acestor cuvinte, pentru receptarea corectă
atît a sensului lexical, cît ṣi al sensului grammatical (am dat = timpul trecut; să dai = modul
conjunctiv; aṣ da = exprimînd dorinṭa la modul condiṭional-optativ, timpul present).
După segmentarea lanṭului vorbirii se poate observa că numărul de pauze între cuvinte (pauze
inter-lexicale) este întotdeauna mai mare cu o unitate decît numărul de cuvinte, pauzele avînd
funcṭie de delimitare atît la stînga cît ṣi la dreapta fiecărui cuvînt : [#1#2#...]. În funcṭie de
limitatorii de stînga ṣi de dreapta se identifică (=se inventariază) fiecare cuvînt, indiferent de
lungimea lui silabică.
Avînd în vedere numărul ṣi durata pauzelor, putem considera ṣi invers:
- Fluxul continuu al tăcerii (ca o pauză infinită) este întrerupt de segmente sonore
aparṭinînd unei comunicării verbal orale. Tăcerea este deci întreruptă de cuvinte ṣi
ascultătorul percepe aceste fragmente ca
- Fluxul continuu al vorbirii, lanṭul vorbirii. Numărul ṣi durata (lungimea) cuvintelor
este întotdeauna mai mic decît numărul ṣi durata pauzelor în vorbire.
Noi analizăm fluxul continuu al vorbirii ca pe un lanṭ de cuvinte, între verigile lanṭului
existînd cîte o pauză care delimitează la dreapta ṣi la stînga semnele lingvistice. Pauza separă
(delimitează) fiecare cuvînt, fiecare cuvînt compus cu cratimă ṣi fiecare ortogramă compusă
cu cratimă din două cuvinte diferite. Astfel, în textul scris, separatorii de cuvinte sunt
evidenṭiaṭi. În comunicarea verbală orală, ascultătorul percepe nu numai sunetele articulate
care formează cuvinte, ci ṣi, în acelaṣi timp, anumite calităṭi variabile ale vocii emiṭătotului.
Constituirea sensului transmis prin lanṭul vorbirii presupune o îmbinare între sunete (=unităṭi
segmentale) ṣi unităṭi supra-segmentale. Cuvîntul este deci o unitate segmentală însoṭită ṣi de
caracteristici suprasegmentale variabile. Evidenṭierea elementelor constitutive ale sintagmati
-cului, prin segmentarea lanṭului vorbirii, trebuie să ṭină cont de întreg contextual lingvistic,
nu numai de relaṭiile sintagmatice particular, ci ṣi de particularităṭile suprasegmentale (ale
vocii care emite un anumit enunṭ). În subcapitolul anterior am discutat despre unităti
suprasegmentale de tip intensive, ṣi anume despre accentual pe o silabă sau pe un cuvînt
exprimat în scris prin pauze de evidenṭiere cu cratimă (= pauze fonemice ṣi inter-silabice).
 P a g e | 49

Intonematica este reprezentată de unităṭi suprasegmentale de tip extensive, care

caracterizează un ansamblu de cuvinte. Pauzele fac parte din unităṭile suprasegmentale ṣi sunt
representative pentru contextul verbal. Comunicarea verbal orală fără pauze este ó ‘’scripta
continua’ fără înṭeles. Intonaṭia reprezintă variaṭii ale vocii care au un rol semnificativ la
nivelul enunṭului ṣi care defines contextual lingvistic particular în care are loc comunicarea
verbală. Separatorii de segmente lingvistice sunt de diferite tipuri ṣi de diferite durate
(lungimi), fără ca să existe o legătură directă între tipul ṣi lungimea segmentelor ṣi tipul ṣi
lungimea separatorilor.
1 – Blancul este un separator minimal de cuvinte. Această unitate minimală suprasegmentală
este reprezentată în scris printr-un spaṭiu tipografic alb (=blanc) care are lungimea unei
unităṭi (=un grafem). Fără a constitui propriu-zis un semn de punctuaṭie, blancul dintre
cuvinte, care, în primul rînd, le delimitează pe acestea unele de altele, este ṣi un indiciu de
pauză minimală. [#...#] Pauza inter-lexicală apare ca un operator singular, nefiind însoṭită în
scris de nici un alt separator.
2 – Aṣa cum s-a vorbit despre lungimea variabilă a cuvintelor (ca semne lingvistice) putem să
vorbim ṣi despre lungimea variabilă a pauzelor (ca semne de punctuaṭie). ‘’’Semnele de
punctuaṭie corespund intonaṭiei ṣi pauzei în vorbire; totuṣi între ele nu există o corespondenṭă
perfectă. Prin rolul ei, punctuaṭia este un auxiliar grafic al sintaxei’’ (GLR, vol.II, p.483 ).
Din mulṭimea semnelor de punctuaṭie, fiecare separator (graphic) are o altă semnificaṭie,
marcînd pauze de diferite lungimi. Pauzele în interiorul unui enunṭ propoziṭional sunt pauze
intermediare, reprezentabile, în ordinea duratei, de următoarele semne de punctuaṭie: virgula;
punctul ṣi virgula, două puncte, semnele citării (ghilimele); parantezele ṣi linia de pauză.
Separatorii de cuvinte de tip blanc sunt precedaṭi în aceste situaṭii de unul din semnele de
punctuaṭie menṭionate, pentru a arăta anumite tipuri de întreruperi momentane ale fluxului
vorbirii. O pauză interioră poate avea o durată mai scurtă sau mai lungă, fiind determinată de
o varietate de factori, cu funcṭii dintre cele mai diverse: semantice, stilistice, afective ṣi, nu în
ultimul rînd, lingvistice (de ordin morfo-sintactic).
3 – Pauzele de la finalul unui enunṭ sunt reprezentate graphic prin semnele de punctuaṭie
finale. Faṭă de pauzele din interiorul unui enunṭ propoziṭional, care au o durată medie,
pauzele finale sunt mai lungi. Pauza finală care, după cum indică denumirea, marchează
încheierea unui enunṭ, ceea ce fiziologic inseamna practic încetarea temporară a miṣcărilor
articulatorii. Pe de altă parte, există ṣi alte „semne“ ale pauzei finale care urmează să se
producă: modificarea tonului, respectiv a intonaṭiei, dependenṭa de tipul enunṭului etc.; astfel,
după o serie enunṭiativă înainte de pauză se observă o coborîre a tonului, iar în finalul unor
enunṭuri exclamative sau interogative se identifică o intonaṭie de tip ascendant. În funcṭie de
intonaṭie, pauzele de la finalul unui enunṭ de tip propoziṭional sunt marcate cu semne de
punctuaṭie finale specific: punct, semnul întrebării sau semnul exclamării. O situaṭie aparte
este cea a punctelor de suspensie, care pot marca atît o pauză interioară cît ṣi o pauză finală,
în funcṭie de contextual în care sugerează o întrerupere temporară sau definitivă a
comunicării orale. Orice semn de punctuaṭie final este urmat de o pauză finală. În scris, acest
separator de cuvinte ar trebui marcat printr-un dublu-blanc. (Un blanc e un separator de
cuvinte, un dublu-blanc e un separator de enunṭuri propoziṭionale încheiate cu un semn de
punctuaṭie final).
4 – Pauzele de la finalul unui enunṭ mai lung (o frază sau un paragraph) sunt ṣi ele precedate
de aceleaṣi semne de punctuaṭie finale. Fluxul sonor al vorbirii (ca transmitere a unui mesaj)
include un număr mai mare sau mai mic de enunṭuri, ceea ce presupune segmente continue de
sunete, dar ṣi pauze, întreruperi temporare ale lanṭului vorbirii.
 P a g e | 50

Uneori, pauza de la sfîrṣitul unui paragraph este continuată ca un ÁLINEAT’ la începutul

paragrafului următor. Alineatul marchează cu un blanc iniṭial extins o unitate de conṭinut.
5 – Tot o unitate de conṭinut este delimitată ṣi de pauza de la finalul comunicării unui
vorbitor. Specifice momentului în care vorbitorul a încheiat mesajul, astfel de pauze se
întîlnesc ṣi în timpul comunicării, numărul ṣi lungimea lor fiind dependente direct de ceea ce
se transmite si de felul în care se transmite un anumit conṭinut, pentru a corespunde
intenṭiilor celui care comunică ṣi pentru a fi receptate cu aceleaṣi sensuri de către un receptor.
Spre deosebire de:
- Pauzele inter-cuvinte (reprezentate graphic prin cîte un blanc minimal care
delimitează fiecare cuvînt la stînga ṣi la dreapta),
- Pauzele intermediare sunt reprezentate de semne de punctuaṭie în interiorul unui enunṭ
propoziṭional, urmate fiecare de cîte un blanc, împreună cu care delimitează anumite
segmente care au o oarecare unitate intonaṭională în interiorul unei propoziṭii.
- Ṣi pauzele finale sunt precedate de semne de punctuaṭie, numite semne de punctuaṭie
finale, care delimitează enunṭuri propoziṭionale independente. Aceleaṣi semne de punctuaṭie
finale preced un tip de pauze finale maximale care delimitează unităṭi lexicale de tip frază ṣi
paragraf.
- *Nu există o corelare între mesajul transmis ṣi modalităṭile prin care se realizează
această transmisie, incluzînd aici ṣi pauzele de diferite tipuri care s-ar impune. Un tip de
pauză deosebită ar trebui să marcheze încheierea comunicării unui emiṭător, ṣi deci la sfîrṣitul
mesajului ar trebui folosit un marcăr deosebit.
6 – Pentru a delimita finalul comunicării unui vorbitor se foloseṣte un semn de punctuaṭie
final ṣi un spaṭiu blanc (eventual extins) pentru a marca în scris acest tip de pauză finală.
Urmează însă, la început de rînd, cu aspectul unui alineat, o linie de dialog. Linia de dialog
marchează începutul vorbirii unui locutor. Următoarea linie de dialog marchează pauza de la
finalul comunicării unui vorbitor ṣi începutul comunicării altui vorbitor. Acest tip de pauză
segmentează lanṭul vorbirii în două părṭi, fiecare atribuită unui alt participant la actul de
comunicare. Este o pauză care marchează alternanṭa dintre replicile vorbitorilor. Dialogul,
marcat cu o pereche de linii de dialog, reprezintă unitatea minimală de comunicare. Linia de
dialog face separarea vorbitorilor, delimitarea ṣi identificarea lor ca două entităṭi diferite
(Ascultătorul recunoaṣte vocile diferite, dar în scris trebuie folosit acest semn de punctuaṭie,
urmat de o pauză = un spaṭiu blanc). Recunoaṣterea părṭilor ṣi rolurilor celor doi participanṭi
la actul de comunicare presupune o analiză a lanṭului vorbirii ca process desfăṣurat între doi
actanṭi.
7 – există ṣi un tip de pauză finală după care comunicarea între cei doi colocutori nu mai
continua. Uneori, această pauză de final de comunicare este precedată de o formula care
anunṭă întreruperea permanentă a fluxului vorbirii.
Corelativul grafic al tuturor acestor tipuri de pauze, asemenea problemelor ridicate la nivelul
suprasegmental de intonaṭie, nu poate acoperi practic toate nuanṭele realizate în ṣi prin lanṭul
vorbirii. Fără a putea face delimitării definitorii între o pauză de durată mai scurtă ṣi o pauză
mai lungă, toate pauzele sunt redate graphic prin semne de punctuaṭie. În vorbire, pauzele
sunt realizate de un vorbitor în măsura în care acestea îi sunt de folos în transmiterea unui
anume mesaj, conform cu intenṭiile sale, în timp ce grafic, blancurile sunt toate la fel ṣi sunt
obligatorii pentru delimitarea/„descifrarea“ corecta a unităṭilor lexicale componente ale
lanṭului vorbirii.
 P a g e | 51

Segmentarea lanṭului vorbirii în enunṭuri de tip propoziṭional corespunde definirii propoziṭiei

drept comunicare cu un singur predicat, comunicare emisă de un singur vorbitor. În acest
context lingvistic, segmentarea se face simultan în conformitate cu trăsăturile specifice ale
diferitelor niveluri ale limbii. Modul cum se leagă semnele lingvistice între ele ṣi ansamblul
regulilor care descriu modul de alcătuire al enunṭului formează obiectul de studiu al sintaxei.
Sintaxa studiază funcṭiile cuvintelor ṣi ale părṭilor de propoziṭie ṣi stabileṣte regulile
privitoare la modul de combinare al cuvintelor în propoziṭii (sintaxa propoziṭiei) ṣi modul de
combinare a propoziṭiilor într-o frază. Sintaxa frazei studiază raporturile sintactice de
coordonare ṣi de subordonare dintre diferitele tipuri de propoziṭii. Analiza sintactică
presupune deci un anumit tip de segmentare a lanṭului vorbirii, segmentare care presupune o
competenṭă lingvistică ridicată din partea receptorului. Segmentarea enunṭului la nivelul
sintactic nu poate fi făcută de oricine.
Un enunṭ este o formula prin care se exprimă ceva, de obicei o judecată logică, sau expunerea
unei idei. În opoziṭie cu noṭiunea de ‘’propoziṭie’’, care este definite din punct de vedere
grammatical, termenul ‘’enunṭ’’ este legat de ‘’enunṭare’ – care denumeṣte actul individual
de producere a enunṭului. Enunṭul este o secvenṭă a vorbirii, o serie de sunete (sau grafeme)
pe care le produce un utilizator al limbii într-o anumită situaṭie de comunicare, între două
pauze. Unii califică aceste două pauze care delimitează un enunṭ drept ‘pauze durabile’ în loc
de pauze finale. Unii adaugă la aceste limite ṣi schimbarea de vorbitor, care reprezintă un alt
tip de pauză funcṭională.
‘’One commonly used definition of ‘utterance’ refers to a stretch of speech preceded and
followed by silence, or a change of speaker. […] The definition applies equally to a one-word
response and a sermon’’ (David Crystal, A Dictionary of Linguistics and Phonetics, - sixth
edition, 2008, pp. 505-506)
În analiza limbii vorbite, un enunṭ este cea mai mica unitate de vorbire. Lanṭul vorbirii este
segmentat în enunṭuri ṣi fiecare enunṭ începe ṣi se termină cu o pauză clară. În scris, un enunṭ
poate fi reprezentat diferit, diferitele tipurde propoziṭii putînd avea un character de expunere a
unei judecăṭi logice, a unei idei, sau putînd avea un character afectiv sauun carater voliṭional.
De obicei există o corespondenṭă relativă între judecata logică ṣi propoziṭie. În comunicarea
verbal orală, enunṭurile, reprezentînd segmente ale lanṭului vorbirii, au ṣi trăsături care
include elemente paralingvistice (elemente de comunicare non-verbală ṣi de limbaj corporal).
De asemenea, pauzele care delimitează un enunṭ (emis de un vorbitor) ṣi pauzele care
delimitează inserṭia unui enunṭ emis de un alt vorbitor (pauze marcînd ‘change of speaker’),
sunt elemente aparṭinînd nivelului suprasegmental al limbii. Trăsăturile prozodice
caracteristice (prin care un anumit vorbitor exprimă anumite intenṭii într-un anumit context
lingvistic) includ ṣi: intensitatea vocii, accentul, ritmul vorbirii, tonul vocii, diferite elipse (=
cuvinte subînṭelese, presupuse, pe care ascultătorul le re-introduce în mesaj), diferite
paranteze (explicative), pauze ‘vocale’ (= cu voce, adică sunete interjecṭionale de umplutură,
‘î’, ‘ă’..), expresii deictice, întrebări disjunctive (=’nu-i aṣa?) ṣi mai ales modulaṭii care
reprezintă conturul intonaṭional al enunṭului. Intonaṭia ṣi sistemul de pauze determină
segmentarea lanṭului vorbirii la toate nivelurile limbii. Fluxul continuu al vorbirii este
perceput de ascultător ca o succesiune de cuvinte (unele fiind chiar cuvinte noi, necunoscute
receptorului) ṣi o succesiune de pauze. Sistemul de pauze face parte din contextual lingvistic,
deṣi pauzele nu sunt semne lingvistice. Pauzele aparṭin totuṣi de comunicarea verbal orală, nu
de comunicarea non-verbală, deoarece sunt unităṭi suprasegmentale care însoṭesc vocea (care
articulează lanṭul vorbirii).
 P a g e | 52

Aṣa cum semnele lingvistice au semnificaṭii specific diferenṭiate la diferite niveluri ale limbii
(semnificaṭii lexicale, semnificaṭii morfologice-flexionare, semnificaṭii sintactice -de relaṭie),
ṣi pauzele
- (reprezentate printr-un simplu blanc
- sau printr-un blanc precedat de un semn de punctuaṭie intermediar [în interiorul unui
enunṭ],
- sau un blanc precedat de semne de punctuaṭie finale [la sfîrṣitul unui enunṭ],
au funcṭia de delimitare a unor segmente lingvistice de diferite lungimi, segmente aparṭinînd
unor niveluri diferite ale limbii.
În concluzie, segmentarea lanṭului vorbirii se face la toate nivelurile limbii prin pauze de
diferite durate, care încearcă să ‘’exprime’ diferitele intenṭii ale unui vorbitor. Contextul
lingvistic care aparṭine emiṭătorului mesajului este însă mai larg, orice act de comunicare
presupunînd un schimb de informaṭii, deci lanṭul vorbirii unui locutor se împleteṣte cu lanṭul
vorbirii unui co-locutor. Relaṭiile dintre cei doi participanṭi la procesul de comunicare nu sunt
de obicei analizate cu mijloace lingvistice.
 P a g e | 53

1.3.3. - Lanṭul vorbirii ca proces reversibil între vorbitor ṣi ascultător

Lanṭul vorbirii ca proces reversibil între un vorbitor ṣi un ascultător reprezintă în esenṭă actul
de comunicare ca un proces (social) de schimb.
Relaṭia de interdependenṭă (a <=> b) dintre tranṣa sonoră (expresie) ṣi semnificaṭie (conṭinut)
este asemănătoare cu raportul de co-existenṭă în spaṭiu ṣi în timp dintre un vorbitor ṣi un
ascultător. Orice vorbitor se adresează unui ascultător ṣi comunicare are loc face-to-face.
Procesul de schimb de informaṭii prin intermediul lanṭului vorbirii prezintă sintagmaticul ca
pe o succesiune de secvenṭe (segmente) fonice cu semnificaṭii semantice (de dicṭionar),
semnificaṭii connotative, semnificaṭii contextuale, semnificaṭii morfo-gramaticale ṣi
semnificaṭii de relaṭie -sintactice. Trebuie însă să menṭionăm ṣi relaṭiile de tip pragmatic care
se stabilesc între participanṭii la un act de comunicare. Pragmatica, definite ca un domeniu de
studio al lingvisticii, ia în considerare modul în care este folosit limbajul pentru a comunica ṣi
ceea ce vorbitorul ṣi ascultătorul îṣi asumă unul despre celălalt. Segmentarea lanṭului vorbirii
prin separarea fluxului sonor emis de un locutor de fluxul sonor emis de un collocutor rupe
relaṭia logică dintre o întrebare ṣi răspunsul la aceea întrebare.
Producerea fluxului vorbirii nu este un proces linear ṣi unidirecṭional. De fapt, în timpul
vorbirii, orice vorbitor are posibilitatea să vadă efectele cuvintelor sale ṣi, în funcṭie de
situaṭie, să reformuleze, să explice, să clarifice enunṭul pentru a corespunde cu intenṭiile sale.
Uneori emiṭătorul chiar îṣi modifică intenṭiile în funcṭie de reacṭiile receptorului.
…, when we speak, we are also constantly monitoring and adjusting what we’re doing as we
move along the chain. We do this by using our senses to perceive what we are doing. This is
called feedback. In a feedback system, control is based on observed results, rather than on a
predetermined plan. The relationship between feedforward and feedback control in speech is
complex. Also, speech perception feedback is multimodal. That is, we use not just our sense
of hearing when we perceive and produce speech, but all of our sense modalities – even some
you may not have heard of before. Thus, while the speech chain as a whole is generally
linear, each link in the chain – and each step in the process of speech communication – is a
loop. We can think of each link of the chain as a feedback loop.
Segmentarea lanṭului lingvistic se face deci nu numai de organizarea comunicării pe diferitele
niveluri ale limbii, ṭinînd cont ṣi de contextual lingvistic suprasegmental, dar, atunci cînd
vrem să luăm în consideraṭie lanṭul lingvistic ca o relaṭie între doi participanṭi, linearitatea
fluxului vorbirii devine o relaṭie bidirecṭională.
<<=============
Segmentarea lanṭului vorbirii trebuie să ia în considerare ṣi contextual extra-lingvistic,
relaṭiile socio-culturale dintre participanṭii la actul de comunicare. Lanṭul vorbirii este un
model simplificat al comunicării verbal orale. Modelul prezintă o analiză a sintagmaticului
dar ṣi o analiză extra-lingvistică pentru forma limbii vorbite, prin tipologii explicative ale
proceselor de vorbire ṣi de ascultare. Astfel lanṭul vorbirii reprezintă o serie de procese între
vorbitor ṣi ascultător. Analiza actului de comunicare scoate în evidenṭă transformarea unei
intenṭii din mintea unui vorbitor în înṭelegerea corectă a acelei intenṭii în mintea unui
ascultător – printr-o serie de procese care implică sunetul, articularea, codul, auzul,
descifrarea codului grammatical. Dar imaginea lanṭului vorbirii ca model de comunicare
lingvistică trebuie completată de contextual situaṭional, extra-lingvistic, în care are loc
schimbul de informaṭii.
 P a g e | 54

‘’A convenient way of examining what happens during speech is to take the simple situation
of two people talking to each other. For example, you as the speaker, want to transmit
information to another person, the listener.
1 – Emisia lanṭului vorbirii presupune o succesiune de procese de codificare:
- The first thing you have to do is arrange your thoughts, decide what you want to say
and then put what you want to say into linguistic form. The message is put into linguistic
form by selecting the right words and phrases to express its meaning, and by placing these
words in the order required by the grammatical rules of the language. This process is
associated with activity in the speaker’s brain, and it is from the brain that appropriate
instructions, in the form of impulses along the motor nerves, are sent to the muscles that
activate the vocal organs- the lungs, the vocal cords, the tongue, and the lips.
- The nerve impulses set the vocal muscles into movement which, in turn, produce
minute pressure changes in the surrounding air. We call these pressure changes a sound wave.
- Sound waves are often called acoustic waves, because acoustics is the branch of
physics concerned with sound. The movements of the vocal organs generate a speech sound
wave that travels through the air between speaker and listener.
Pauzele, care sunt delimitatorii secvenṭelor fonice de diferite durate, marchează conturul
intonaṭional al oricărui enunṭ. Intonaṭia contribuie,
- pe de o parte, la constituirea propriu-zisă a enunṭurilor (considerată ca funcṭie
primară)
- ṣi, pe de altă parte, la o actualizare a intenṭiilor de comunicare ale emiṭatorului, ca
funcṭie modala ṣi/sau expresivă, (ca funcṭie secundară).
Rolul intonaṭiei poate fi surprins la toate nivelurile limbii (fonetic, lexico-semantic, morfo-
sintactic), adesea în corelaṭie. Reflexul varietăṭilor intonaṭionale în plan grafic presupune un
cumul de funcṭii (ca valori semantice, gramaticale ṣi prozodice), care nu au un corespondent
în semnele de punctuaṭie specifice limbii. Pauzele reprezentate graphic de un blanc, [precedat
uneori de un semn de punctuaṭie intermediar sau de un semn de punctuaṭie final] nu pot
satisface toate cerinṭele comunicării verbale, ceea ce ṣi explică polisemantismul acestora.
‘’The form of spoken language must be contingent on the accidental form of our vocal
apparatus, our hearing, our cognition and our social structures.’’
Segmentarea lanṭului vorbirii trebuie să respecte nu numai predicativitatea enunṭului, ci ṣi:
- contextul lingvistic în care sunt inserate pauze semnificative, prin care sunt
‘’enunṭate’ intenṭiile unui vorbitor;
- contextul extra-lingvistic, în care sunt receptate intenṭiile acestui vorbitor, ṣi este
enunṭat răspunsul cuprinzînd intenṭiile celuilalt participant la actul de comunicare.
Vorbirea este condiṭionată nu numai de natura aparatului vocal uman ṣi a auzului, ci ṣi de
forma cunoaṣterii umane. De asemenea, prin vorbire, se creează un sistem de comunicare în
interiorul unor structuri sociale.
Recepṭia lanṭului vorbirii nu se reduce numai la auz, ci ṣi la procesele de decodificare a
mesajului recepṭionat. Receptarea ṣi decodificarea sunt procese mai complicate atunci cînd
vorbitorul poartă un dialog într-o limbă străină.
‘’ recognition of the speaker’s message. We see, therefore, that speech communication
consists of a chain of events linking the speaker’s brain with the listener’s brain. We shall call
this chain of events the speech chain (see Figure 1.1). It might be worthwhile to mention at
this point that the speech chain has an important side link. In the simple speaker-listener
situation just described, there are really two listeners, not one, because speakers not only
speak, but also listen to their own voice.
 P a g e | 55

In listening, they continuously compare the quality of the sounds they produce with the sound
qualities they intended to produce and make the adjustments necessary to match the results
with their intentions. There are many ways to show that speakers are their own listeners.
Perhaps the most amusing is to delay the sound “fed back” to the speaker. This can be done
quite simply by recording the speaker’s voice on a tape recorder and playing it back a fraction
of a second later. The speaker listens to the delayed version over earphones. Under such
circumstances, the unexpected delay in the fedback sound makes the speaker stammer and
slur. This is the so-called delayed speech feedback efict. Another example of the importance
of “feedback” is the general deterioration of the speech of people who have suffered
prolonged deafness. Deafness, of course, deprives people of the speech chain’s feedback link.
To a limited extent, we can tell the kind of deafness from the type of speech deterioration it
produces. Let us go back now to the main speech chain, the links that connect speaker with
listener. We have seen that the transmission of a message begins with the selection and
ordering of suitable words and sentences. This can be called the linguistic level of the speech
chain. The speech event continues on the physiological level, with neural and muscular
activity, and ends, on the speaker’s side, with the generation and transmission of a sound
wave, the physical (acoustic) level of the speech chain. At the listener’s end of the chain, the
process is reversed. Events start on the physical level, when the incoming sound wave
activates the hearing mechanism. They continue on the physiological level with neural
activity in the hearing and perceptual mechanisms. The speech chain is completed on the
linguistic level when the listener recognizes the words and sentences transmitted by the
speaker.
Modelele de segmentare a lanṭului vorbirii ṣi modelele de analiză secvenṭială acceptate de
limba romănă nu permit toate posibilităṭile de combinare pe axa sintagmatică.
1 – La nivel fonetic, limba romănă acceptă cuvinte ZERO-silabice (în diferite context legate
de fonetica sintactică), dar nu acceptă silabe ZERO-vocalice. Prezenṭa în scris a unor
interjecṭionale consonantice de tipul ‘CR, BRR, ZBRR, PRR;’’ este tolerate. Vorbitorii pot
însă să preia din alte limbi silabe fără centru vocalic (ex. Brno – nume propriu format din 2
silabe).
2 - La nivel lexical, dicṭionarul limbii nu cuprinde cuvinte ṣi silabe de umplutură, nici unele
refrene fără înṭeles din jocurile copiilor. De asemenea, formarea cuvintelor compuse nu poate
rezulta în orice condiṭii de asociere; nu orice parte de vorbire se combină cu orice parte de
vorbire, ṣi nu în orice ordine de succesiune.
3 - La nivelul morphologic, limba romănă nu are categoria determinării (pentru diferitele
tipuri de articole flexibile, considerate părṭi de vorbire dependente), ṣi nici categoria
aspectului ori a formei perfecte. Deṣi genul apare ca o categorie morfologică, clasificarea este
preluată de la nivelul lexical.
4 – La nivelul sintactic, limba romănă are categorii sintactice subordonate, dar funcṭia de
atribut subordonat unui substantiv este o clasificare preluată de la nivelul morphologic (iar
categoriile sintactice cu dublă subordonare nu sunt separate). De asemenea GLR nu acceptă
categoria de predicat compus, nici categoria de predicat modal verbal (ex. ‘El poate să
meargă. Ea trebuie să citească.) Părṭile de propoziṭie sunt cuvinte sau grupuri de cuvinte (ex.
subiectul multiplu) care îndeplinesc în propoziṭii anumite funcṭii sintactice:
- principale – subiectul ṣi predicatul. Între cei doi termeni se stabileṣte o relaṭie binară
de inerenṭă. Această relaṭie predicativă stabileṣte o conexiune între un termen care reprezintă
punctul de plecare în comunicare (subiectul comunicării) ṣi un alt termen care reprezintă
punctul de sosire (predicatul).
 P a g e | 56

- sau secundare – atributul ṣi complementul. Relaṭia de subordonare este tot o relaṭie

binară, stabilită între un termen regent (principal) ṣi un termen subordonat (secundar).
- Sunt ṣi părṭi de propoziṭie cu dublă subordonare – de exemplu elementul predicativ
suplimentar. [La nivelul frazei, îi corespunde propoziṭia predicativă suplimentară].
Regulile de construcṭie ale enunṭului propoziṭional (grammatical) sunt diferite de cele din
logică, unde un enunṭ este o judecată de valoare. Construcṭia enunṭului ca unitate sintactică ṣi
de comunicare este legată de judecată ca formă a gîndirii. ‘’Propoziṭia este cea mai mică
unitate a sintaxei care poate apărea de sine stătătoare, ṣi care comunică prin cuvinte cu indici
de predicaṭie o judecată logică sau o idee cu character afectiv ori voliṭional’’(GLR, vol.II,
p.17). Din punctul de vedere al conṭinutului logic, afectiv sau voliṭional, există o deosebire
între diversele tipuri de propoziṭii, deosebire marcată prin unităṭi suprasegmentale de tipul
pauzelor intonaṭionale. (în scris este marcată prin diferite semne de punctuaṭie, de obicei
finale).
5 – Enunṭul delimitat de pauza care marchează schimbarea de vorbitor face parte dintr-un
dialog, adică o relaṭie binară stabilită între doi colocutori.
SINTACTICA COMUNICĂRII (orale) se bazează pe un model lingvistic în care
comunicarea este prezentată ca un dialog continuu, o formă de CON-VORBIRE.
Segmentarea lanṭului vorbirii sugerează un ṣir de secvenṭe fonice emise de un singur emiṭător
(=vorbitor). De fapt comunicarea este un schimb reciproc de informaṭii, deci are o structură
binară. În primul rînd trebuie identificate vocile / persoanele care participă la actul de
comunicare ṣi trebuie delimitate ṣi diferenṭiate una de alta. Din punct de vedere al
comunicării, segmentarea lanṭului vorbirii trebuie privită dintr-o perspectivă obiectivă, – un
lanṭ de sunete articulate emis de diferiṭi vorbitori care participă împreună la un act de
comunicare verbal orală, la o CON-VORBIRE. O conversaṭie reprezintă lanṭul vorbirii
ascultat / analizat dintr-un punct de vedere exterior, detaṣat, adică include în acelaṣi system:
- ṣi lanṭul vorbirii perceput de receptor,
- ṣi lanṭul vorbirii emis ca răspuns de receptor atunci cînd se schimbă rolurile ṣi el
participă la actul de comunicare în calitate de emiṭător.
Deci ambele roluri pe care le au cei doi participanṭi la orice act de comunicare verbală orală
trebuie reunite, cei doi actanṭi participînd succesiv la comunicare. Unitatea de bază a
comunicării nu este deci nici propoziṭia ṣi nici fraza. Propoziṭia ṣi fraza sunt totodată ṣi
enunṭuri sau părṭi ale unui enunṭ mai mare (=con-vorbirea). În calitate de enunṭuri, ele pot fi
studiate în cadrul discursului, în contextual ṣi în situaṭia de comunicare a acestuia, ceea ce
este de domeniul pragmaticii. Lingvistica a extins sfera noṭiunii de discurs la orice mesaj oral
(sau scris) produs de un singur vorbitor. Un discurs este un text care formează o unitate
caracterizată printr-o puternică coeziune. El se limitează la enunṭurile successive ale unui
singur vorbitor, care reprezintă un mesaj. Toate tipurile tradiṭionale de discurs (narativ,
descriptive, explicative, argumentative, etc) au o macro-structură tipică ṣi factori situaṭionali
tipici. Nici unul nu poate însă să fie considerat un discurs monologat total pentru că se
presupune existenṭa unui dialog între un locutor ṣi un collocutor, deci, în esenṭă, orice discurs
este dialogat. Discursul lui Caṭavencu din piesa lui Ion Luca Caragiale, este un asemenea
exemplu:
‘’Caṭavencu (ia poză. […] Tăcere completă. Cu glas tremurat):
- Domnilor!... Onorabili concetăṭeni!... Fraṭilor!...(plînsul îl îneacă). […] mă gîndesc…
la ṭăriṣoara mea…(Plînsul l-a biruit de tot)…. la Romănia (plînge. Aplauze în grup)… la
fericirea ei!... (acelaṣi joc de amîndouă părṭile) la progresul ei!...(asemenea crescendo) la
viitorul ei! (plîns cu hohot. Aplauze zguduitoare)
 P a g e | 57

- Ionescu, Popescu, Toṭi (foarte miṣcaṭi): Bravo!

- Caṭavencu: [….] voi progresul ṣi nimic alt decît progresul: pe cale politică…
(îngroaṣă vorbele)
- Popescu: Bravo!
- Caṭavencu: Socială…
- Ionescu: Bravo!
- Caṭavencu: Economică…
- Popescu: Bravo!
- Caṭavencu: Administrativă…
- Ionescu: Bravo!
- Caṭavencu: Ṣi .. ṣi…
- Ionescu, Popescu, Grupul: Bravo! Bravo!’’ (Caragiale, ‘O scrisoare pierdută’)
Nu întîmplător, în discursul lui Farfuridi apare formula: ‘’Rog, nu mă-ntrerupeṭi, daṭi-mi
voie…’’, iar încercarea de discurs a cetăṭeanului turmentat se întrepătrunde cu discursul lui
Caṭavencu - @Domnule preṣedinte, rog să nu fiu întrerupt..’’(idem)
Aceste ‘’întreruperi’’nu fac decît să evidenṭieze segmentarea lanṭului vorbirii între
participanṭii la ‘discurs’.Segmentarea lanṭului vorbirii înseamnă în primul rînd separarea
textului emis de un locutor de textul complementar emis de un collocutor. Abia apoi fiecare
rol este segmentat în fraze ṣi fiecare frază este segmentată în propoziṭii. Sintactica
comunicării ne obigă la această primă fază a analizei secvenṭiale pentru a marca faptul că
legătura dintre un vorbitor ṣi un ascultător (legătura dintre cei doi participanṭi la actul de
comunicare) nu este doar o relaṭie lingvistică, ci face parte dintr-un context extra-lingvistic
care implică relaṭiile sociale inter-umane.
Pragmatica este un sub-domeniu al lingvisticii care studiază modurile în care contextual
contribuie la înṭelegerea mesajului. Pragmatica cuprinde teoria actului de vorbire, implicarea
conversaṭională, vorbirea în interacṭiune. Spre deosebire de semantică (care studiază nivelul
lexical static, sensul convenṭional al cuvintelor), pragmatica studiază modul în care
transmiterea sensului depinde nu numai de cunoaṣterea structurală ṣi lingvistică atît ale
vorbitorului cît ṣi ale ascultătorului, dar ṣi de contextual enunṭării, orice cunoṣtiinṭe pre-
existente despre cei implicaṭi, intenṭia dedusă a vorbitorului ṣi interpretarea corectă a acestei
intenṭii de către receptor, relaṭiile (sociale) dintre co-locutori, etc. Abilitatea de a înṭelege
semnificaṭia dorită a altui vorbitor se numeṣte competenṭă pragmatică (=pragmatic
competence). Să nu uităm că funcṭia conative a limbajului orientează mesajul spre destinatar,
în vederea descifrării lui de către acesta. Nu întotdeauna însă funcṭia se îndeplineṣte în
concordanṭă cu intenṭiile emiṭătorului mesajului.
Pragmatica este un termen folosit în lingvistică, care include ṣi diferite aspect ale structurii
discursului. Dacă definim enunṭul ca unitatea de bază a discursului,analiza sintactică a
elementelor componente ale discursului va evidenṭia nu numai relaṭiile sintactice, ci ṣi
relaṭiile logice. Structura sintactico-logică a nivelului comunicării verbal orale poate fi
evidenṭiată doar la nivelul comunicării dialogite. Părṭile discursului sunt legate prin diferiṭi
conectori logici. Aceṣtia leagă între ele propoziṭiile în fraze ṣi frazele ṣi părṭile de discurs mai
mari decît paragrafele, dînd unitate unui text characteristic actului de comunicare.
În sintaxă, propoziṭia enunṭiativă comunică o informaṭie, este o propoziṭie care cuprinde
relatarea obiectivă (ne-afectivă, fără intenṭia de implicare a emoṭiilor) a unei constatări.
Propoziṭiile enunṭiative sunt specifice descrierilor ṣi naraṭiunilor, dar ele pot reprezenta doar
VORBIREA, nu ṣi CON-VORBIREA. (dialogul)
 P a g e | 58

În sintactica comunicării, discursul poate fi segmentat în secvenṭe cu o anume coerenṭă.

a) PARAGRAFUL este o unitate semantică, logică ṣi funcṭională de comunicare
caracterizat printr-o temă. La nivelul discursului / textului, un paragraph este similar unui
cuvînt care conṭine tema lexicală (la forma lui de dicṭionar) ṣi urmează a fi folosit în
comunicare, modificîndu-i tema flexionară. Relaṭiile dintre paragrafe în co-relaṭia lor textuală
sunt similar relaṭiilor sintactico-logice dintre propoziṭii în cadrul unei fraze. În scris,
paragraful este delimitat graphic prin pauza de alineat. Observăm că paragraful are o unitate
tematică ṣi reprezintă vorbirea unui singur communicator (emiṭător), deci în discursul unui
vorbitor pot fi incluse mai multe paragrafe. Fiecare segment tip paragraph poate fi segmentat
în fraze, ṣi frazele în propoziṭii asupra cărora să se facă analiza sintactică. Segmentarea
propoziṭiilor în părṭi de propoziṭie ar putea fi considerat nivelul de bază al segmentării
lanṭului vorbirii. Subliniez ideea că paragraful reprezintă discursul unui singur vorbitor ṣi că
în interiorul unui paragraf NU poate apărea un dialog.
Formal, în schiṭa ‘Bubico@, I.L.Caragiale prezintă un pseudo-dialog:
‘’… cocoana scoate din săculeṭul de mînă o bucăṭică de zahăr:
- Cui i place zăhărelul?...
- Bubico (făcînd sluj […]) : Ham!
- Să-I dea mamiṭica băiatului zăhărel?
- Bubico: Ham! Ham!’’
Dialogul imaginar, cu participanṭi virtuali, în situaṭii închipuite sau dorite, este tot un pseudo-
dialog.
Dialogul interior, în care sunt prezentate replici pe care le schimbă cu sine însuṣi un personaj
literar este un procedeu literar fictiv. Evident, convorbirea în care un personaj vorbeṣte cu
sine însuṣi este un pseudo-dialog.
Uneori, paragraful ca unitate tematică poate apărea sub forma unui monolog interior, prin
care personajul vorbitor supune introspecṭiei propriile sale sentimente. La nivelul textului,
monologul este similar unui paragraf, deoarece exprimă vorbirea unui singur emiṭător.
MONOLOGUL este un text cu un singur personaj, în care vorbeṣte un singur personaj
(deseori vorbitorul fiind ṣi subiectul comunicării, vorbind despre sine.) Această conversaṭie
interioară are o nuanṭă reflexivă, monologul interior fiind un discurs ‘tăcut’. Reprezentînd
discursul (mai lung sau mai scurt) al unei singure personae, monologul nu permite intervenṭia
interlocutorilor. Monologul unui personaj poate constitui o pereche adiacentă cu monologul
altui personaj dacă cele două au aceeaṣi unitate tematică, dar conversaṭia uzuală nu foloseṣte
de regulă acest tip de con-vorbire.
b) DIALOGUL este o unitate minimală de comunicare. Spre deosebire de enunṭ, care
reprezintă VORBIREA unei singure persoane, dialogul redă CON-VORBIREA direct (face-
to-face) dintre 2 sau mai multe persoane implicate într-un act de comunicare real. “Dialogue
is a spoken (or written) conversational exchange between two or more speakers”. [pentru un
discurs emis de mai multe personae ṣi pentru o discuṭie care implică mai mult de două
personae nu este necesar termenul de ‘’polilog’’ deoarece termenul de ‘’dialog’’ se referă la
vorbirea direct cu două sau mai multe personae implicate în actul de comunicare.] Spre
deosebire de un paragraph, care aparṭine unui singur vorbitor, dialogul redă relaṭia dintre doi
(sau mai mulṭi) participanṭi la actul de comunicare. Diferă nu numai numărul de vorbitori, ci
ṣi faptul că fiecare are propriile lui intenṭii de comunicare. Raporturile dintre actanṭi (locutor
ṣi collocutor) pot fi de coordonare (egalitate în dialog) sau de subordonare, ṣi deseori reflectă
relaṭiile lor sociale, contextul extra-lingvistic. Actul de comunicare orală înseamnă un schimb
reciproc de informaṭii, de mesaje, prin intermediul limbajului articulat (=lanṭul vorbirii).
 P a g e | 59

Comunicarea interesează din diferite puncte de vedere:

- al informaṭiei transmise;
- al structurii mesajului;
- al mijloacelor ṣi căilor de transmitere a ei;
- al intenṭiilor locutorului ṣi ale colocutorului;
- al psihologiei comportamentului ṣi reacṭiilor emiṭătorului relaṭiilor sociale în cadrul
cărora se realizează comunicarea; etc.
Dialogica este comunicarea prezentată în forma unui dialog continuu. Conversaṭia ṭine de
oralitatea schimbului de informaṭii, adică discursul dialogat este formatul comunicării reale,
iar vorbirea este totdeauna integrată într-o CON-VORBIRE. Orice formă de comunicare
verbal este o comunicare dialogică, deci dialogica este ṣtiinṭa comunicării orale. Dialogule
este o unitate tematică ṣi logică minimală care reprezintă con-vorbirea, adică un act de
comunicare complet. Lanṭul vorbirii unei singure persoane nu se bucură de autonomie, fiind
dependent de contextul lingvistic la care participă ṣi ceilalṭi actanṭi. În limba vorbită,
structura discursului arată în ce tipuri de perechi adiacente este organizată conversaṭia.
Dialogul minimal constă într-o pereche de replici successive (=pereche adiacentă),
caracterizată de o coerenṭă tematică. În esenṭă, orice act de comunicare verbală este încadrat
într-un sistem binar, cu două roluri bine definite. Recunoaṣterea vorbitorilor ṣi diferenṭierea
lor este o competenṭă lingvistică minimală. Numai ascultînd înregistrările unei con-vorbiri
putem să identificăm ṣi să diferenṭiem persoanele individuale după anumite calităṭi ale vocii.
Sistemul de recunoaṣtere a emiṭătorului mesajului ne permite să diferenṭiem ṣi grupul
lingvistic al vorbitorului după felul în care vorbeṣte. Schimbul de replici este marcat ṣi în
scris cu pauze delimitatoare clare; linia de dialog este un semn ortografic de punctuaṭie care
indică începutul vorbirii fiecărui participant la o convorbire. Două linii de dialog successive
formează o pereche adiacentă.
Exemplu: ‘’….. Atunci m-am uitat lung la el ṣi i-am răspuns în ṣoaptă:
- [locutor] Eu nu cred tot ce se spune. Ṣi n-am nici un motiv să mă îndoiesc de cinstea
lui, atîta timp cît nu l-am prins chiar eu cu minciuna. În legătură cu ce mi-aipus că se vorbeṣte
la birou despre el, tu ce crezi?
- [co-locutorul, devenind ‘eu’ – persoana care vorbeṣte] Nici eu nu aṣ crede asta dacă
nu s-ar repeat în fiecare săptămînă. Ṣi dacă nu el fură, atunci cine?....’’
Arta conversaṭiei, arta dialogului, arta interogatoriului, etc., toate aparṭin de ṣtiinṭa
comunicării orale, de aceea competenṭă lingvistică care ne permite să recunoṣtem că
(aproape) orice text este o secvenṭă dintr-un text mai mare, un segment sonor care reprezintă
doar o parte din lanṭul vorbirii, un fragment dintr-un dialog continuu.
‘O noapte furtunoasă’ începe cu dialogul dintre Jupîn Dumitrache ṣi Nae Ipingescu:
- Jupîn Dumitrache (urmînd o vorbă începută): iaca, niṣte papugii,… niṣte scîrṭa-scîrṭa
pe hîrtie! ‘I ṣtim noi!’’
‘Conul Leonida faṭă cu reacṭiunea’ începe cu dialogul dintre Leonida ṣi Efimiṭa:
- Leonida: Aṣa, cum îṭi spusei, mă scol într-dimineaṭă, ṣi, ṣtii obiceiul meu, pui mina
întîi ṣi-ntîi pe ‘Aurora democratică’, să văz cum mai merge ṭara.’’
‘O scrisoare pierdută’ începe cu dialogul dintre Tipătescu ṣi Pristanda:
- Tipătescu (terminînd de citit o frază din jurnal): ….. Ruṣine pentru oraṣul nostru să
tremure în faṭa unui om!...’
Tot Ion Luca Caragiale, în piesa ‘Năpasta’ începe dialogul dintre învăṭător ṣi cîrciumar
continuînd să comenteze un text din ziar:
- Gheorghe (ṭine o gazetă în mînă):….. E greu să scape, fireṣte … dar se-ntîmplă … aṣa
 P a g e | 60

fac mai toṭi cîṭi scapă: dintru-ntîi s-arată pocăiṭi, se prefac proṣti, se dau tot cu biniṣorul, ṣi
odată, cînd le vine bine, p-aici ṭi-e drumul…
- Dragomir: Adică ṣi ăsta era ṣiret… se prefăcea… (zîmbind) Am înṭeles!’’
Dar deṣi textul face parte, evident, dintr-un context mai larg, fragmentul de dialog cu care
autorul îṣi începe piesele este declanṣat de vorbitorul cu statut social cel mai mare în grad.
Dialogul minimal constă dintr-o pereche adiacentă, adică din două replici successive, aflate
într-o relaṭie de dependenṭă:
1) Prima replică, cu rol de iniṭiator al comunicării. (în exemplele din Caragiale, prima
replica nu are rol de declanṣator al dialogului, ci rol de exprima continuarea unui dialog
început anterior).
2) A doua replică, cu rol de răspuns ṣi de continuator al actului de comunicare prezent.
Schimbul de replici într-o serie de dialoguri legate pot fi de tip enunṭiativ, interogativ sau
disjunctive (întrebările disjunctive nu reprezintă o cerere de informaṭie, ci se aṣteaptă
confirmarea unei informaṭii deja cunoscute = ‘nu-i aṣa?’) Perechea adiacentă tip dialog este:
- Întrebare – răspuns;
- Sau cerere – răspuns;
În termeni umani comunicarea este un schimb reciproc de informaṭii, o relaṭie bidirecṭională.
(rareori, ca în cazul unui interogatoriu, informaṭia circulă într-o singură direcṭie).
Structura binară a dialogului poate fi reprezentată ca relaṭie bidirecṭională între doi vorbitori:
Vorbitor 1 <===============> Vorbitor 2
Segmentarea lanṭului vorbirii presupune evidenṭierea structurii discursului oral, ṣi anume
modul în care conversaṭia este organizată într-o succesiune de asemenea perechi adiacente
(=adjacency pairs). În lingvistică, o pereche de adiacente este alcătuită din două enunṭuri
emise de către doi vorbitori diferiṭi, una după alta. (de exemplu o succesiune de întrebări ṣi
răspunsuri). ‘’an adjacency pair is an example of conversational turn-taking (=a type of
organization in conversation and discourse where participants speak one at a time in
alternating turns.’ Prima parte (first-turn) provoacă un enunṭ de răspuns (second-turn), astfel
că într-o pereche adiacentă, cele două verigi ale lanṭului vorbirii se leagă astfel:
#Vorbitor 1 =====> Vorbitor 2#
#Vorbitor 1 <<<======== Vorbitor 2#
#Vorbitor 1 =======> Vorbitor 2#
#Vorbitor 1 <======== Vorbitor 2#
În lanṭul vorbirii fiecare pereche adiacentă formează un segment dialogat:
#Vorbitor 1 ===== Vorbitor 2 ===== Vorbitor 1#
La acest nivel de segmentare a lanṭului vorbirii se poate face o diferenṭiere între conceptul de
enunṭ ṣi conceptul de propoziṭie (folosit în analiza nivelului sintactic).
‘’ Principala trăsătură constitutivă a enunṭului ca unitate a comunicării dialogice este legătura
indisolubilă cu subiectul vorbirii – autorul enunṭului. Trăsătura constitutive ṣi definitorie a
propoziṭiei nu este subiectul vorbitor, nici subiectul grammatical, nici cel logic, ci
predicativitatea (ca ṣi în propoziṭia logică); (Anatol Gavrilov, Teoria literaturii, p.11).
Atît propoziṭia cît ṣi enunṭul sunt unităṭi delimitate fiecare de un început ṣi un final. Pauza de
la sfîrṣitul unei propoziṭii este marcată graphic de un semn de punctuaṭie final. Pauza de la
sfîrṣitul enunṭului, deṣi este marcată graphic la fel, este de alt tip. Legătura enunṭului cu
subiectul vorbirii permite delimitarea graniṭelor enunṭului = schimbarea subiecṭilor vorbirii.
Dialogul reprezintă unitatea dintre două enunṭuri (de obicei de tip diferit) adiacente, emise de
doi vorbitori diferiṭi. Dialogul (oral) între 2 interlocutori este format dintr-o pereche adiacentă
de enunṭuri:
 P a g e | 61

- Un enunṭ care începe un discurs (informativ sau interogativ) al unui locutor (subiect al
vorbirii)
- ṣi se termină după ce se sfîrṣeṣte enunṭul de răspuns al celuilalt subiect vorbitor (co-
locutor)
Dialogul are deci o structură bipolară prin schimbarea (alternarea) subiecṭilor vorbirii.
În scris intervenṭia fiecărui vorbitor este marcată cu o linie de dialog, urmată de un blanc
(spaṭiu alb tipografic) ṣi de o majuscule care marchează începutul intervenṭiei unui vorbitor.
Linia de dialog marchează în scris începutul vorbirii fiecărei persoane care ia parte la o
convorbire:
- Vorbitor 1 ===== Vorbitor 2#
- Vorbitor 2 ===== Vorbitor 1#
Dialogul, format dintr-un număr variabil de asemenea perechi adiacente, este de obicei o
verigă intermediară într-un lanṭ de enunṭuri cu structura ‘întrebare – răspuns – întrebare –
răspuns -…’ Lanṭul vorbirii este, prin simplificare, un lanṭ de ….Î – R -
Segmentarea lanṭului vorbirii în secvenṭe caracterizate drept ‘perechi adiacente = DIALOG,
(ṣi în secvenṭe de dialoguri) presupune ṣi evidenṭierea rolului specific pe care îl are LINIA
DE DIALOG (în scris), sdică pauza care marchează alternarea rolului de locutor cu cel de
collocutor ṣi invers. Relaṭia de adiacenṭă între cei doi participanṭi alternative la actul de
comunicare se manifestă prin dialogul minimal redus la două replici.
Lungimea discursului dialogat este variabilă, iar cele două părṭi alternative ale discursului
sunt rareori egale ca dimensiune. Din acest punct de vedere putem considera că:
- Replica mai lungă reprezintă parte principal a unui dialog, iar replica mai scurtă
partea secundară;
- Sau că partea cu rol de iniṭiere a dialogului este partea principal, iar răspunsul este
partea secundară a comunicării.
Fără a stabili o relaṭie între dimensiunea părṭilor unei perechi adiacente, este evident că cel
mai mic segment al unui dialog poate fi o replica foarte scurtă. O replica, reprezentînd fluxul
vorbirii unui singur vorbitor, poate fi reprezentată prin enunṭuri propoziṭionale de diferite
lungimi:
- printr-un paragraph (sau un grup de paragrafe),
- printr-o frază (sau un grup de fraze),
- printr-o propoziṭie (sau un grup de propoziṭii).
În esenṭă, orice replică din lanṭul vorbirii poate fi redusă, prin segmentare, la un ṣir de
enunṭuri propoziṭionale.
‘’ La majoritatea propoziṭiilor se pot distinge părṭile componente din punctul de vedere al
funcṭiunii lor sintactice. Aceste propoziṭii au o structură analizabilă. [ Prin structura unei
propoziṭii se înṭelege modul ei de organizare după funcṭiunea sintactică a părṭilor care o
alcătuiesc ṣi după felul predicaṭiei] (GLR, vol. II, p.64) Propoziṭiile care nu pot fi analizate
din punctul de vedere al organizării lor sintactice (=nu poate fi recunoscută funcṭiunea
sintactică a părṭilor componente) sunt propoziṭii cu o structură neanalizabilă. Propoziṭiile
neanalizabile formate doar dintr-un adverb (de afirmaṭie sau de negaṭie) apar de obicei în
dialog, ca răspuns scurt la propoziṭiile interrogative. Cea mai scurtă replica poate fi alcătuită
ṣi dintr-o propoziṭie neanalizabilă, o interjecṭională exprimînd comenzi, stări sufleteṣti sau
atitudini volitive.
Sintactica comunicării permite deci segmentarea lanṭului vorbirii pînă la nivelul unor
enunṭuri propoziṭionale neanalizabile sau al unor enunṭuri propoziṭionale monomembre
simple, eventual cu elemente subînṭelese din contextual anterior:
‘ – Cînd a plecat?
- Ieri.’’
 P a g e | 62

Pot fi omise:
- Diferite părṭi de propoziṭie (ex. – propoziṭie eliptică de predicat, sau cu subiect eliptic,
complement eliptic, atribut eliptic)
- Elipsele pot fi reprezentate prin grupuri de cuvinte
- Poate să lipsească chiar ṣi o propoziṭie întreagă. (ex. ‘’ – Da’ nu mă minṭi! / - Nu te
mint. / - - - - Să moară [cine minte]? / - Să. ‘’
GLR consider secundare eliptice de regentă propoziṭiile independente care încep cu o
conjuncṭie. (GLR, vol. II, p.401)
Conversaṭia spontană dintre două sau mai multe persoane capătă un ritm natural, alert, atunci
cînd perechile adiacente care formează dialogul sunt mai scurte:
‘’- … Dar ṣtii ce-am aflat eu?.... Acu am vorbit cu ministrul X…
- Cu ministrul X !?
- Da.
- Ei?
- E ṣi mai lată decît toate!
- Ce?
- Podul de pe Dunăre…
- Ei? podul de pe Dunăre…
- Podul de la Cernavodă…
- Ei? podul de la Cernavodă…
- Nu-nṭelegi?
- A sărit în aer?!!
- Da, zic eu; cum ai ghicit?’’ (Caragiale – Ultima oră!;..)
În textul ‘Boris Sarafoff!...’, I.L.Caragiale redă o conversaṭie între un grup de tineri:
‘’Cine sunt aceṣti tineri? Asta puṭin importă. Să zicem că-I cheamă A, B, C ṣi D. […..]
- Atît mai rău pentru ei! ṣi atît mai bine pentru noi!
- Ce-i de făcut?
- Ce-i de făcut?
- Ce-i de făcut? ‘’
Chiar dialogul în sine se poate baza pe repetiṭie, dar nu ca metodă mnemotehnică, ci pentru a
exprima acordul sau dezacordul între vorbitori:
‘’ – Fac prinsoare – zice rîzînd doamna pe ce poftiṭi, că nu se mai găseṣte.
- Ba eu fac prinsoare că se găseṣte! Zice Stasache.
- Pe ce?
- Pe ce pofteṣti.
- Pe alt inel la fel…
- Pe alt inel la fel! @ (Caragiale – Cadou)
Uneori, conversaṭia este reprezentată dintr-o replica verbal cu rol de iniṭiere a comunicării,
urmată de o replica non-verbală din partea colocutorului. Acest ‘’răspuns’’ fără cuvinte este
redat în scris printr-o pauză marcată cu semne de punctuaṭie care exprimă nedumerirea,
mirarea, neînṭelegerea mesajului, etc. Cînd punctele de suspensie înlocuiesc în scris un
răspuns non-verbal (de tip body-language, care este exprimat prn mimică ṣi alte gesturi),
atuci ele sunt însoṭite de semne de punctuaṭie finale. (de semnul întrebării, sau de semnul
exclamării, sau de abele semne cu rol afectiv). Prezenṭa punctelor de suspensie la începutul
unui dialog, imediat după linia de dialog, semnifică întîrzierea răspunsului sau ezitarea, ṣi
marchează o scurtă pauză înainte de începerea dialogului.
‘’ – Sărut mina, madam Georgescu, zic eu, apropiindu-mă.
- La dumneata veneam! Răspunde cucona emoṭionată.
 P a g e | 63

- …. La mine?
- Da… Te rog să nu mă laṣi!
- ?!
- Să nu mă laṣi! Trebuie să-mi faci un mare serviciu amical….@
[…] – Am venit să te rog să dai lui Ovidiu Georgescu – pe care l-ai examinat ieri la Morală ṣi
i-ai dat nota 3 – să-I dai nota 6…
- !
- Să nu zici că nu poṭi! .. (Caragiale, - Bacalaureat)
‘’ – Amice – zic - ṣtii d-ta cu ce mă duc eu de la Iaṣi la Bucureṣti?
- … Cu trenul.
- Da, cu trenul, fireṣte; dar nu numai cu trenul, merg ṣi cu o idee…
- ? ….
- …O idee de reformă!
- !?...
- Trebuie de înfiinṭat numaidecît un monopol al ac’cololului…’’(Caragiale – Monopol)
Sub aparenṭa unui monolog, autorul ne prezintă un dialog pe care îl receptăm uṣor în scris.
Doar ascultînd înregistrarea audio a acestei secvenṭe vom percepe un singur vorbitor ṣi
diferite pauze între segmente de vorbire care îi aparṭin doar acestui emiṭător al mesajului. De
obicei ascultătorul recunoaṣte amprenta vocală a unui vorbitor cunoscut (= îl recunoaṣte după
voce) ṣi îl poate identifica dintr-un grup de vorbitori. Spre deosebire de pauzele ‘’enunṭate’’
în cursul dialogului anterior, există ṣi pauze în vorbire care sunt caracteristice (semnificative)
numai pentru discursul aceluiaṣi vorbitor. Fragmentarea discursului prin elipse (marcate
graphic prin semne de suspensie) marchează o suspendare temporară a fluxului vorbirii, prin
eliminarea unor părṭi ale enunṭului pentru a întîrzia exprimarea unei stări sufleteṣti. Astfel,
prin elipsă, o întreagă situaṭie este exprimată printr-o serie de cuvinte neînchegate în
propoziṭie, cuvinte care nu sunt într-o înlănṭuire gramaticală, dar care sunt fragmente ale unui
lanṭ logic. Situaṭia este asemănătoare cu cea a vorbitorilor care elimină din vorbire cuvintele
socotite de ei că nu ar fi esenṭiale comunicării. Uneori sunt eliminate ṣi cuvinte de legătură
sau auxiliare, alteori ṣunt păstrate doar cuvintele de legătură sau doar auxiliarele iar restul
enunṭului este eliptic. ‘’O elipsă cu elemente affective este uneori ṣi suspensia (notată graphic
cu semnul de punctuaṭie numit ‘puncte de suspensie’’), adică întreruperea controlată ṣi
temporară a fluxului vorbirii atunci cînd restul actului de comunicare (=conṭinutul mesajului)
poate ṣi este considerat preferabil să fie subînṭeles. Deci ṣi pauzele în vorbire (=tăcerile
temporare) pot fi semnificative. Alteori aceste pauze momentane apar involuntary, atunci
cînd vorbitorul caută anumite cuvinte cu care să substituie cuvintele pe care le are deja în
minte.
Segmentarea ṣirului neîntrerupt de sunete articulate emise de un [singur] vorbitor se face la
nivel propoziṭional ṣi apoi la nivel lexical. Elemente mono sau plurisilabice sunt delimitate de
alte elemente asemănătoare, fiecărei verigi din lanṭul vorbirii atribuindu-i-se , de către toṭi
participanṭii la actul de comunicare, aceeaṣi semnificaṭie semantică ṣi morfologică. Acest tip
de segmentare evidenṭiază endo-scheletul comunicării, cuvîntul fiind unitatea lexicală de
bază a vocabularului oricărei limbi. Endo-scheletul comunicării este format dintr-o
succesiune de de segmente (sonore) reprezentînd semne lingvistice cu sensuri lexicale ṣi
gramaticale propria.
- Cuvintele sunt unităṭile elementare, minimale (u.m.) ale lanṭului vorbirii. Forma
lanṭului vorbirii este condiṭionată în primul rînd de fonetica articulatorie, de natura aparatului
nostru vocal, a auzului, a cunoașterii noastre și a structurilor noastre sociale.
 P a g e | 64

Lingvistica caută deci explicaṭii pentru forma limbajului oral ṣi a comunicării orale prin
studiul unor procese diferite: procesul de emitere a lanṭului vorbirii, procesul de receptare
(=ascultare) a lanṭului vorbirii, procesul de dobîndire a competenṭelor lingvistice ṣi a
competenṭelor de comunicare, etc.
- Atît în procesul de codificare ṣi emitere a mesajului, cît ṣi în procesul de receptare ṣi
decodificare a mesajului, unităṭile elementare folosite atît de emiṭător cît ṣi de receptor fac
parte din inventarul de semne lingvistice inclus în dicṭionarul de cuvinte al limbii. Aceste
unităṭi ale nivelului segmental al limbii intră într-o relaṭie de con-catenare (=înlănṭuire) cu
alte unităṭi de acelaṣi tip, împreună cu care realizează ‘’LANṬUL vorbirii’’.
Cuvintele, aceste unităṭi minimale (u.m.) care pot fi delimitate ca ‘verigi’/segmente ale
fluxului sonor, intră în diferite relaṭii sintagmatice pentru a crea sintagme, locuṭiuni, enunṭuri
propoziṭionale, etc. ṣi, la un nivel segmental superior, formează exo-scheletul comunicării.
Unităṭile minimale (u.m.) segmentale ale acestui nivel sunt reprezentate de grupuri de perechi
adiacene = (=perechi de replici), adică de DIALOGURI, fiecare verigă din lanṭul comunicării
fiind un schimb de roluri (ṣi un schimb de informaṭii) între un locutor ṣi un co-locutor.
Alternanṭa dintre cei 2 vorbitori este o unitate minimală de comunicare, un segment dintr-o
con-vorbire. Orice act de comunicare este în esenṭă o con-vorbire, un schimb de informaṭii ṣi
de mesaje. Informaṭiile sunt segmente din comunicarea verbală orală, dar în afară de nivelul
segmental ṣi deivelul suprasegmental al comunicării cu ‘’voce’’, multe informaṭii se transmit
ṣi prin comunicarea non-verbală.
Segmentarea lanṭului vorbirii în elemente mono sau pluri-enunṭiative, delimitate de alte
asemenea grupri binare care formează cite o verigă în lanṭul vorbirii (=con-vorbirii),
evidenṭiază exo-scheletul comunicării. Comunicarea este un grup binar ṣi o relaṭie binară
pentru că la fiecare verigă din lanṭul (con)-vorbirii contribuie activ fiecare din cei doi
participanṭi la actul de comunicare, realizînd un schimb de informaṭii. Cele 2 linii de dialog
marchează în scris începutul vorbirii fiecărui actant, deṣi uneori avem impresia că există ṣi
participanṭi ‘’pasivi’’ la un dialog.
Regulile segmentării lanṭului vorbirii ṭin cont:
- Atît de nivelul segmental al comunicării verbal (orale);
- Cît ṣi de nivelul suprasegmental al comunicării verbale.
- În cazul unui participant ‘pasiv’’ la dialog, anumite pauze semnifică un răspuns /
feedback non-verbal.
De asemenea, regulile segmentării lanṭului comunicării orale delimitează:
- Atît endo-scheletul comunicării (elementele interioare de construcṭie a lanṭului
vorbirii;
- Cît ṣi exo-scheletul comunicării (elementele exterioare de construcṭie, care dau forma
unui act de comunicare complet).
Etapele comunicării verbale (orale) sunt identificate în cadrul lanṭului vorbirii ca procese
distincte între vorbitori ṣi ascultători.
Peste 85% din relaṭiile individului cu mediul înconjurător sunt bazate pe percepṭii vizuale.
Auzul ṣi percepṭia lanṭului vorbirii este deci un element secundar al acestei relaṭii.
Informaṭiile obṭinute prin comunicarea verbală orală sunt completate (în aceeaṣi proporṭie) de
informaṭii percepute visual, care fac parte din comunicarea non-verbală (body-language).
 P a g e | 65

Multimodal speech chain with feedback loops (image by W. Murphey and A. Yeung)
Multimodality and Feedback
Speech production uses many different sensory mechanisms for feedback. The most
commonly known feedback in speech is auditory feedback, though many senses are
important in providing feedback in speech.
Speech is often thought of largely in terms of sound. Sound is indeed an efficient medium for
sharing information: it can be disconnected from its source, can travel a long distance through
and around objects, and so on. As such, sound is a powerful modality for communication.
Likewise, auditory feedback from sound provides a speaker with a constant flow of feedback
about his or her speech.
Speech can also be perceived visually, by watching movements of the face and body.
However, because one cannot normally see oneself speaking, vision is of little use for
providing speech feedback from one’s own articulators.
The tactile, or touch, senses can also be used to perceive speech. For example, perceivers are
able to pick up vibrotactile and aero-tactile information from others’ vibrations and airflow,
respectively. Tactile information from one’s own body can also be used as feedback. A
related sense is the sense of proprioception (also known as kinesthetic sense), or the sense of
body position and movement. The senses of touch and proprioception are often combined
under the single term haptic (Greek, “grasp”).
(Bryan Gick, Ian Wilson, Donald Derrick, - Articulatory Phonetics, 2013)
În funcṭie de numărul de vorbitori ṣi de implicarea lor, avem mai multe situaṭii posibile în
care se pot desfăṣura diferite tipuri de acte de comunicare.
 P a g e | 66

ZERO 1 2
ZERO 0-0
1 1-0 1-1
2 2-0 2-1 2-2

I. Situaṭia 0 – 0 reprezintă o tăcere permanentă, într-un spaṭiu în care nu există nici un

vorbitor.
II. În situaṭia 1 – 0 există o singură fiinṭă umană, care tace.
III. În ambele situaṭii menṭionate există o comunicare ZERO permanentă. Deṣi, conform
definiṭiei, nu este un act de comunicare propriu-zisă, situaṭia 1 – 1 reprezintă ‘’vorbirea cu
sine’’, monologul interior, care uneori este exteriorizat. În anumite situaṭii, cînd sunt singuri,
oamenii vorbesc cu voce tare, uneori purtînd un dialog imaginar. ‘’Vorbirea’’ cu sine este o
formă prin care se manifestă nevoia de dialog, aceea formă de ‘talking cure’ care ne ‘vindecă’
de probleme. Uneori, prin vorbire, suntem siliṭi să ne organizăm mai bine lanṭul gîndurilor, ṣi
eventual să descoperim singuri soluṭia unei probleme (dacă ‘gîndim cu voce tare’). Alteori, ca
în legenda regelui Midas căruia îi crescuseră urechi de măgar, suntem asemeni bărbierului
care, prin rostire, se eliberează de taina care îl măcina interior ṣi de care nu se putea elibera
prin cuvinte. Ṣi poate că acesta este ṣi rostul spovedaniei. Prin situaṭia 1 – 1 am reprezentat ṣi
fluxul [exteriorizat al] gîndirii, al conṣtiinṭei. Procesele de gîndire din mintea
VORBITORULUI sunt prezentate ca o formă de adresare către sine, sau descrise ca fiind
‚auzite’ în mintea sa. Metoda ‚fluxului gîndirii’ (‚Stream of consciousness’) este o metodă
narativă care încearcă să reprezinte multitudinea de gînduri (fragmentate) ṣi de sentimente
care trec prin mintea personajului. Este o încercare de a reda în scris echivalentul proceselor
de gîndire care au loc în mintea naratorului/personajului. Spre deosebire de basmele cu
Neghiniṭă care intră ‚pe ureche’ ca să ‚’citească’ gîndurile oamenilor, metoda redării ‚fluxului
gîndirii’ este o formă specială de monolog interior, caracterizat prin legături asociative slabe
ṣi la distanṭă, ṣi prin lipsa semnelor de punctuaṭie. Asemănător metodei de redare în scris a
‚fluxului gîndirii’ este ṣi redarea’fluxului vorbirii’ marcînd un ritm lent, o ‚căutare’ a
cuvintelor. Acest tip de întrerupere a ṣirului vorbirii este redat prin frecvenṭa punctelor de
suspensie. De asemenea, folosirea în exces a punctelor de suspensie marchează ṣi o vorbire
incoerentă, fără o structurare logico-gramaticală a enunṭului. Uneori, fluxul gîndirii (‚stream
of consciousness’) ṣi fluxul vorbirii sunt combinate în texte ne-analizabile din punct de
vedere gramatical. (vezi Ion Luca Caragiale – ‚’Moṣii’)
IV. O condiṭie esenṭială a oricărui act de comunicare este prezenṭa (simultană,/ faṭă-în-
faṭă) celor doi participanṭi la schimbul reciproc de informaṭii. În orice act de comunicare este
nevoie de un emiṭător (expeditor), o persoană care se adresează cuiva, care transmite un
mesaj, o informaṭie, către un destinatar. Situaṭia 2 – 0 este interesantă prin faptul că
îndeplineṣte condiṭiile unui act de comunicare (ca activitate social într-un grup uman), dar
nici unul dintre cei doi posibili vorbitori nu se implică într-un act de comunicare propriu-zisă.
Între cele două persoane care nu se cunosc (de exemplu relaṭia dintre un scriitor ṣi cititorii
săi) sau care se cunosc există o tăcere temporară într-un anumit context situaṭional. Nu poate
exista o tăcere de durată, chiar ṣi atunci cînd cei doi locutori sunt duṣmani.
 P a g e | 67

V. Situaṭia 2 – 1 nu este un monolog. În condiṭiile prezenṭei ‘face-to-face’ a celor doi

locutori, doar unul participă active la actul de comunicare, celălalt este ‘pasiv’/ascultător.
Este situaṭia cînd vorbeṣti cu cineva ṣi acesta nu te ascultă (din diferite motive) ṣi nu înṭelege
codul limbii (cînd e o limbă necunoscută). Sau participarea lui la actul de comunicare este
pasivă, în sensul că nu vorbeṣte, nu răspunde, dar poate să aibe un ffedback printr-o formă de
comunicare non-verbală. Monologul este un fel de dialog cu un ZERO-răspuns. Răspunsul
însă, ca formă de feedback, poate fi ṣi un răspuns non-verbal, din clasa ‘body-language’.
Acest tip de dialog are o continuitate logică, care păstrează legătura psihologică între
expeditorul mesajului ṣi receptorul mesajului, fapt care le permite celor doi să menṭină
comunicarea. Există însă context în care, deṣi aparent se realizează situaṭia 2 – 2, este un
pseudo-dialog, un ‘dialog al surzilor’, în care fiecare îsi susṭine, pe rînd sau chiar simultan
(vorbind amîndoi deodată), propriul monolog. Nu este respectat principiul cooperii eficiente
ṣi al acordului logic: un răspuns conversaṭional irrelevant este asemănător ca valoare
informaṭională unui NON-răspuns, deci este ZERO-dialog. Într-un dialog absurd nu se
realizează comunicarea conversaṭională efectivă, vorbitorul ṣi ascultătorul (amîndoi sau doar
unul din ei) nu cooperează, nu participă la schimbul reciproc de informaṭii.
VI. Situaṭia 2 – 2 este dialogul propriu-zis, actul de comunicare la care participă alternativ
cei doi comunicatori. Dialogul se realizează indiferent de valoarea de adevăr a informaṭiilor ṣi
indiferent de lungimea rolurilor colocutorilor (ṣi de poziṭia lorocială). Faṭă de tăcerea
continuă 0 – 0, dialogul (ca succesiune de perechi adiacente) se poate realiza ca o ‘vorbire
continuă’ = de unde perceperea denumită ‘Lanṭul vorbirii – chain of speech.
@Lanṭul vorbirii’ este un termen care poate fi inerprtat din mai multe puncta de vedere. În
privinṭmodului în care este folosit limbajul pentru a comunica informaṭii putem observa că, în
afară de comunicarea activă (dialog = comunicare verbal orală) ṣi de comunicarea pasivă
(=fără cuvinte), limbajul poate comunica ṣi informaṭii despre INTENṬIA de comunicare, deci
poate avea ṣi funcṭie reflexivă. (nu mă refer aici la metalimbaj ṣi lafuncṭia metalinguală, care
orienează limbajul asupra lui însuṣi). Din acste perspective diferite, actul de comunicare
verbal orală poate fi analizabil ca reprezentat prin:
1) – lanṭul linear al vorbirii, perceput ca un flux de secvenṭe fonice audibile (cuvinte
semnificative) care se succeed pe axa sintagmaticului. Aceste secvenṭe au fost enunṭate de un
vorbitor în acord cu intenṭiile sale de participant activ la actul de comunicare.
2) – ascultătorul percepe acest ‘linear speech chain’’ de pe axa sintagmaticului, dar
analizează lanṭul vorbirii pe diferitele niveluri de organizare ale limbii. Analizînd organizarea
paradigmaticului în fluxul vorbirii, receptorul de-codifică nu numai semnificaṭiile
segmentale (lexicale), ci pe cele suprasegmentale. Comunicarea se face nu numai prin
cuvinte, ci ṣi prin tăceri semnificative, prin modulaṭii ale vocii ṣi prin alte elemente aparṭinînd
nivelului suprasegmental al limbajului.
3) În final, atît receptorul cît ṣi emiṭătorul mesajului se raportează ṣi în funcṭie de inenṭiil
lor: atît propriile lor intenṭii de comunicare, cît ṣi descifrarea intenṭiilor co-locutorului. Prin
limbaj se comunică diferite tipuri de informaṭii, inclusive informaṭii despre intenṭiile de
comunicare ale colocutorului. Dialogul este deci un grup de procese la care participă simultan
toṭi cei implicaṭi în actule comunicare. Comunicarea este un lanṭ de asemenea procese
(‘Multimodal speed chain with feedback loops’), procese în care uneori anumite segmente ale
comunicării sunt reluate, întărite, nuanṭate, explicate, repetate, etc., în funcṭie de intenṭiile
vorbitorilor ṣi de relaṭiile de comunicare stabilite între ei (indiferent de durata comunicării).
Orice act de comunicare verbală interesează din punctul de vedere al informaṭiei transmise ṣi
din punctul de vedere al structurii mesajului transmis. Mijloacele ṣi căile de transmitere a
informaṭiilor verbale (ṣi non-verbale) fac parte din lanṭul vorbirii.
 P a g e | 68

Există însă ṣi un alt set de informaṭii care însoṭesc actul de comunicare verbală. Lanṭul
vorbirii este integrat într-o serie de procese care se derulează între vorbitori ṣi ascultători, ṣi
deci comunicarea interesează ṣi din punctul de vedere al psihologiei comportamentului ṣi al
reacṭiilor (spontane) emiṭătorului ṣi destinatarului mesajului. Prin actul de comunicare se
comunică nu numai conṭinutul unui mesaj, ci ṣi intenṭiile vorbitorilor. De asemenea prin
dialog se evidenṭiază relaṭiile sociale în contextul cărora are loc actul de comunicare. În
modelul ‘extins’ al lanṭului vorbirii pot fi identifice principalele procese care se desfăṣoară ca
interacṭiuni între vorbitori ṣi ascultători:
1. Primul process este cel mental, cel prin care vorbitorul se decide să obṭină un anumit
effect asupra unui anumit ascultător. Motivul comunicării între oameni este faptul că
vorbitorul doreṣte să schimbe starea mentală a ascultătorului. Deci actul de comunicare
începe întotdeauna cu intenṭiile unui vorbitor. Nimeni nu vorbeṣte degeaba, orice vorbitor
vrea ceva, are un scop.
2. Pentru a-ṣi atinge un anumit scop de comunicare prin limbă, vorbitorul trebuie să-ṣi
traducă această intenṭie printr-o exprimare verbală orală, într-un enunṭ care să aibe un sens
bine definit. Enunṭarea poate fi simplificată sau mai complicate, în ACORD cu intenṭia
vorbitorului. Semnificaṭia exprimării verbale alese ar trebui să aibe efectul dorit asupra
ascultătorului (receptorul mesajului). Uneori exprimarea (=enunṭul) nu trebuie să fie o
codificare direct a intenṭiilor vorbitorului. Strategia de comunicare pe care o alege vorbitorul
poate avea nu numai o formă enunṭiativa ci poate fi reuṣită ṣi printr-o formă interogativă, sau
printr-un mix de forme.
3. Atunci cînd alege să comunice, emiṭătorul mesajului trebuie să ia în considerare ṣi
posibila reacṭie a destinatarului. Ascultătorul nu va analiza numai sensul rostirii (numai
nivelul segmental al comunicării verbal orale), ci se va întreba ṣi de ce a spus vorbitorul cee
ace a spus, care au fost intenṭiile reale ale vorbitorului înainte să formuleze mesajul verbal.
Deseori aceste intenṭii sunt vizibile ṣi ‘çitibile’ la nivelul suprasegmental al comunicării
verbal orale (prin voce), ṣi la nivelul comunicării non-verbale. Se consider că în acest mod
ascultătorul re-descoperă intenṭiile vorbitorului.
4. Funcṭia persuasive a limbajului este mai clară în enunṭurile imperative, unde intenṭia
vorbitorului este accentuate prin tonul ṣi intensitatea vocii. Deci între vorbitor ṣi ascultător se
stabilesc următoarele forme de contact lingvistic ṣi extra-lingvistic:
- Vorbitorul decide ce efect să obṭină din partea ascultătorului, ṣi cum să-l influenṭeze
în sensul dorit;
- Gradul de adecvare (ACORD) între intenṭiile vorbitorului ṣi receptarea acestor intenṭii
de către ascultător este un element al comunicării analizabil la un nivel extra-lingvistic.
- Gradul de adecvare între fluxul gîndirii ṣi transpunerea lui în fluxul vorbirii (=în
cuvinte). Fluxul vorbirii nu este identic cu fluxul gîndirii. Fluxul gîndurilor, al sentimentelor
ṣi al emoṭiilor este ‘tradus’’ în fluxul rostirii, dar această transpunere nu este nici perfecta,
nici fixă. Pentru unii, verbalizarea nici nu trebuie să fie în ACORD, considerîndu-se că
‘’cuvintele ne-au fost date pentru a ne ascunde gîndurile”’. Sintactica comunicării nu obligă
vorbitorul să facă un acord între intenṭiile sale, între gîndurile ṣi sentimentele sale reale, ṣi
lanṭul vorbirii (=mesajul verbal oral).
- Tot din acest punct de vedere se poate vorbi despre gradul de adecvare (ACORD
LOGIC) între conṭinutul întrebării (mesaj emis de un locutor) ṣi conṭinutul răspunsului la
acea întrebare (mesaj emis de un co-locutor), cele două mesaje formînd o pereche adiacentă.
- Acordul dintre cei doi participanṭi la actul de comunicare poate fi reformulat. După
enunṭare, orice mesaj poate fi reglat.
 P a g e | 69

- De asemenea, în funcṭie de destinatarul mesajului, vorbitorul modifică lanṭul vorbirii,

transmiṭind acelaṣi mesaj într-o altă formă. Astfel emiṭătorul adaptează mesajul la nivelul de
înṭelegere al destinatarului.
Toate aceste forme de acord în sintactica pragmatică exprimă diferitele grade de adecvare ale
actului de comunicare, ṣi, în esenṭă, reprezintă o parte din competenṭa lingvistică a
participanṭilor la un act de comunicare verbală orală.
 P a g e | 70

1.4. - Competenṭa lingvistică

În gramaticile generative competenṭa lingvistică reprezintă capacitatea unui vorbitor de a
formula un număr infinit de enunțuri variate concrete; cunoaștere lingvistică implicită
înmagazinată în memorie. Ea reprezintă un sistem abstract care nu poate fi studiat direct, la el
ajungându-se doar prin datele furnizate de performanța lingvistică. Competenṭa lingvistică
fundamentează și condiționează performanța lingvistică.
Se pune accentul pe codul lingvistic ṣi pe operaṭia de transformare a unui mesaj într-un ṣir de
semnale susceptibile de a fi transmise printr-un mijloc de comunicare. Schema transmiterii
informaṭiei este: individual emiṭător – codaj – transmiṭător – receptor – decodaj – individual
receptor. Orice act de comunicare presupune un DIALOG, un schimb de informaṭii între un
expeditor (care codifică ṣi transmite o informaṭie =mesaj) ṣi un destinatar (care decodează
mesajul primit ṣi care răspunde). Între cei doi participanṭi la actul de comunicare trebuie să o
legătură psihologică (care să le permit să stabilească comunicarea) ṣi, o condiṭie esenṭială, cei
doi colocutori trebuie să folosească un cod comun, adică aceeaṣi cod lingvistic, =aceeaṣi
limbă.
E. Coşeriu, propune următoarea definiṭiea limbajului: „limbajul este o activitate umană
universală care se realizează în mod individual, dar totdeauna conform unor tehnici istoric
determinate («limbi»)”. În ceea ce priveşte competenţa lingvistică, se constată că există la
nivel universal o competenţă elocuţională („a şti să vorbeşti în general”), care include şi
cunoaşterea regulilor generale ale gândirii, precum şi cunoaşterea „lucrurilor”, a contextelor
extralingvistice ş.a.m.d., la nivel istoric, o competenţă idiomatică („limba în calitate de
cunoaştere tradiţională a unei comunităţi”), adică tocmai cunoaşterea unei limbi concrete ca
româna, engleza etc., iar la nivel individual, o competenţă expresivă („cunoaştere cu privire
la elaborarea discursurilor»”=cunoaştere (sau tehnică) ce se referă la „a vorbi în situaţii
determinate şi cu privire la anumite lucruri, cu anumiţi interlocutori”) (Coşeriu2000)
Schema comunicării (emiṭător ->mesaj -> [CODIFICARE] - >canal de comunicare
[DECODIFICARE] ->receptor [ {ṣi posibilitatea de răspuns ṣi de feedback = de repetare a
mesajului (într-o altă formă)] trebuie să cuprindă ṣi alte context informaṭionale, referitoare la
comportamentul ṣi reacṭiile psihologice ale participanṭilor la dialog, ṣi la relaṭiile sociale în
cadrul cărora se realizează dialogul. Competenṭa expresivă ar însemna adaptarea comunicarii
la nivelul de întelegere al colocutorului.
Competenṭa lingvistică se manifestă simultan la toate nivelurile limbii: DIALOGUL se
realizează la nivelul comunicării logico-gramaticale datorită competenṭelor lingvistice de la
nivelul fonetic, nivelul lexical, nivelul morphologic ṣi nivelul sintactic. Limba, ca system de
comunicare, se realizează printr-o succesiune de unităṭi de comunicare dialogite. Unitatea
minimă (u.m.) de comunicare este un COMUNICATEM. (adică un dialog minimal
reprezentat printr-o cerere de informaṭii (=o întrebare) ṣi o transmitere de informaṭii (=o
enunṭiativă). Acest segment din lanṭul vorbirii reprezintă o unitate de sine stătătoare, care are
înṭeles de sine stătător. Un Comunicatem este mai mult decît o propoziṭie independent, dar
poate fi definit după criterii asemănătoare. [Propozițiile independente sunt propoziții care au
un sens complet, de sine stătător, fără ca să depindă de alte propoziții. De studierea
propozițiilor independente se ocupă sintaxa propoziției. După funcția lor în vorbire (După
scopul comunicării), propozițiile independente (neintegrate în frază) pot fi individualizate în
următoarele tipuri de propoziții: propoziṭie interogativă, propoziṭie enunṭiativă, ṣi propoziṭie
imperativă. În mod similar pot fi definite ṣi părṭile constitutive ale unui dialog, drept o
succesiune de interrogative ṣi enunṭiative].
 P a g e | 71

Un semn lingvistic nu poate dobîndi semnificaṭie decît dacă este inclus într-un lanṭ de semne.
Semnificaṭia se dezvăluie numai atunci cînd dispunem de cel puṭin două lanṭuri-structuri
diferite ṣi de posibilitatea de a transforma unul din aceste sisteme de codificare în alt system
(un system reprezintă planul expresiei, iar celălalt planul conṭinutului.) În concepṭia lui
Ferdinand de Saussure codul lingvistic este un system binar: semnificantul (complexul sonor,
aspectul fonic al semnului lingvistic), ṣi semnificatul (sensul, înṭelesul semnului lingvistic)
sunt într-un raport de interdependenṭă. Semnul lingvistic are un character arbitrar, [(în
concepția saussuriană = lipsa de legătură dintre conținutul exprimat de semnul lingvistic și
forma sa (forma semnului este întâmplătoare în raport cu conținutul acestuia, nu depinde de
el)] iar semnificantul un character linear (sunetele vorbirii există numai în succesiune,
realizînd lanṭul vorbirii).
Lanṭul vorbirii, ca lanṭ de semne lingvistice, este ṣi el un system binary, format dintr-o
succesiune de unităṭi segmentale (cuvinte) ṣi unităṭi suprasegmentale cu care intră într-un
raport de interdependenṭă.
Fonologia limbii române stabilește inventarul de unități segmentale (vocale și consoane) și
unități suprasegmentale (accent, intonație) cu valoare funcțională, caracteristic limbii române.
Limbajul paraverbal reprezinta 38% din întregul proces de comunicare ṣi se referă la
caracteristicile ṣi calităṭile vocii. https://ecology.md/md/page/cum-limbajul-paraverbal-
influenteaza-comunicarea
În lingvistică, termenul prozodie (cf. fr prosodie < la prosodia < greaca veche prosōidía
„cântec pentru a acompania lira; variație de înălțime a vocii” denumește, în limba franceză și
în cele care au preluat sensul care i s-a dat în aceasta (de exemplu româna), ramura foneticii
și a fonologiei care studiază așa-numitele unități suprasegmentale sau prozodice ale limbii,
care sunt în principal accentul, tonul, intonația, jonctura, pauza, ritmul, tempoul și debitul.
Unitatea suprasegmentală sau prozodică este definită în mai multe feluri. Conform uneia din
definiții, spre deosebire de unitățile segmentale ale lanțului vorbirii, adică fonemul și cele
care sunt formate din foneme (morfemul, lexemul etc.), unitățile suprasegmentale sunt entități
de altă natură fonică, asociate unităților segmentale. Ele nu constituie segmentele fonice, dar
le caracterizează. https://ro.wikipedia.org/wiki/Prozodie
În gramatică, propoziția interogativă este un tip de propoziție stabilit după scopul comunicării
ca una care cere o informație, în contrast cu alte două tipuri de propoziție după acest criteriu,
propoziția enunțiativă (asertivă sau declarativă), care dă o informație, și propoziția
imperativă, care cere sau interzice să se facă ceva. Întrebările scrise în spaniolă marchează
intenṭia vorbitorului ṣi intonaṭia interogativă cu un semn de punctuație - acestea încep
întotdeauna cu un semn de întrebare inversat (¿).
Linia de dialog marchează pauza dintre cei doi participanṭi la actul de comunicare. Prin linia
de dialog se delimitează, în scris, intervenṭia fiecărui vorbitor, diferenṭiind ṣi segmentînd
astfel fluxul vorbirii. Linia de dialog este întotdeauna un semn de punctuaṭie pereche, ṣi
corespunde celor două unităṭi suprasegmentale din care este alcătuit un COMUNICATEM.
Lanṭul vorbirii este format dintr-o succesiune de unităṭi cu intonaṭie interogativă, care
alternează cu unităṭi enunṭiative. Comunicarea este o buclă verbală care repetă, formal,
această succesiune ca un joc de ping-pong. Pe de altă parte, ne putem imagina lanṭul vorbirii
ca o bandă a lui Mobius cu un număr de răsuciri egal cu numărul de dialoguri. Pe această
bandă apare un raport de corespondenṭă între limbajul verbal ṣi limbajul paraverbal care se
desfăṣoară în paralel. În comunicarea care trans-scrie comunicarea verbală orală nu sunt
reprezentate toate PROSODEMELE (unități suprasegmentale sau prozodice), iar sistemul
ortografic, ortoepic ṣi de punctuaṭie al limbii romăne este specific.
 P a g e | 72

Punctuația este o parte componentă a scrierii și totodată o ramură a gramaticii, formată dintr-
un sistem de semne grafice convenționale care au rolul de a marca în scris anumite
caracteristici de organizare SINTAGMATICĂ a enunṭurilor. Cu ajutorul punctuației un text
este structurat grafic încât să corespundă cu conținutul, dar și cu intențiile vorbitorului,
precum și să permită o citire (decodificare) corectă. De modul în care sunt plasate semnele de
punctuaṭie depinde înṭelegerea mesajului. Funcția de bază a punctuației este cea delimitativă.
Poate delimita enunțurile din care este format un text, iar în cuprinsul unui enunț, unități
sintactice interioare, aflate în diferite raporturi de coordonare, subordonare sau unități
interioare independente.
Dintre unităṭile suprasegmentale, în scris sunt reprezentate mai ales diferitele tipuri de
PAUZE în vorbire. Rolul fundamental al punctuației este acela de a oferi orientare în
organizarea sintactică a textului. Competenṭa lingvistică se manifestă deci nu numai la
nivelurile limbajului verbal (oral ṣi scris) ci ṣi la nivelul limbajului paraverbal (în scrierea ṣi
citirea semnelor de punctuaṭie. Vezi ‘’Moṣii (Tablă de Materii’’, de Ion Luca Caragiale -‘
Imediat după apariția alfabetului textele scrise nu conțineau spații între cuvinte, cel mai
probabil datorită influenței scrierilor hieroglifice, unde nu exista această necesitate (fiecare
glifă reprezenta un concept, practic "cuvîntul" era o propoziție). De aceea, este firesc faptul
că, la început, semnele de punctuație au fost folosite pentru a marca limitele dintre cuvinte.
Le întîlnim cu această valoare în documente epigrafice foarte vechi. Pe tablele eugubine
(table de bronz, datînd aproximativ din secolul al VIII-lea î.e.n., găsite în localitatea Eugubio
din Italia), în partea scrisă cu caractere etrusce fiecare cuvînt este urmat de două puncte (:). În
partea, scrisă cu caractere latine, cuvintele sînt despărțite prin punct (.)’’
’https://dexonline.ro/articol/Istoria_punctuaṭiei.
Orice act de comunicare implică succesiunea în lanṭul vorbirii a tuturor elementelor legate de
voce; atît a elementelor segmentale (semne lingvistice =cuvinte), cît ṣi a elementelor
suprasegmentale (PROSODEME). Pe de altă parte, orice act de comunicare presupune 2
modalităṭi de aranjament a materialului lexical:
1 – SELECȚIA unităṭilor lingvistice pe axa paradigmatică, selecṭie realizată pe baza unor
principii semantice (categorii lexicale analogice, substituibile). Relaṭiile dintre paradigmele
grupate în sistemul limbii reprezintă axa paradigmatică. Sunt considerate că aparṭin aceleiaṣi
paradigme două (sau mai multe) unităṭi lingvistice care se pot înlocui în cadrul aceleiaṣi
sintagme. Vorbind despre aceste unităṭi co-existente, permutabile în enunṭ, Saussure se referă
doar la alegerea cuvintelor ṣi la paradigma lexicală.
2 – COMBINAREA unităṭilor lingvistice succesive în lanṭul vorbirii, pe axa sintagmatică.
Sintagmaticul defineṣte axa combinărilor de unităṭi lingvistice minimale (u.m. = combinări de
sunete, de silabe, de morpheme, de cuvinte în propoziṭii ṣi combinări de propoziṭii în frază.
Tot pe baza vecinătăṭii este ṣi combinarea în lanṭul vorbirii a secvenṭelor verbale
intergogative cu secvenṭe verbale enunṭiative. Unităṭile lingvistice maximale (U.M.) pe axa
sintagmatică pot fi cu greu definite într-un mod asemănător cu sintagma (Sintagma = unitate
semantico-sintactică stabilă, formată dintr-un grup de două (sau mai multe) cuvinte, între care
există raporturi de subordonare (sintagmatice). Influenṭa cuvintelor înconjurătoare din cadrul
enunṭului reprezintă valorile contextuale. Contextul diagnostic precizează sau evidenṭiază o
anumită clasă lexico-gramaticală (pe baza lui se determină ṣi prezenṭa clasei lexico-
gramaticale cu funcṭie de regent). Prezenṭa unor elemente ale unei clase lexico-gramaticale
dependente implică prezenṭa altei clase ca elemente regente.
În măsura în care omul vorbeṣte, el ṣi gîndeṣte, ṣi foloseṣte simultan acelaṣi system de
organizare ierarhică ṣi aceleaṣi ierarhii.
 P a g e | 73

Legile gîndirii sunt ṣi legile limbajului.

Lanṭul vorbirii este format din segmente logice caracterizate de un sens [excepṭie face nivelul
fonetic - FONÉM s. n. (< fr. phonème, cf. gr. phonema < phone „sunet”): cea mai mică
unitate sonoră distinctivă a limbii, care nu poate fi divizată în unități succesive mai mici decât
ea și care are rolul de a diferenția între ele cuvintele și formele gramaticale ale aceluiași
cuvânt. F. este reprezentat totdeauna printr-un sunet (o consoană – fonem consonantic, sau o
vocală – fonem vocalic)]. Prin segmentarea lanṭului vorbirii de la nivelul ierarhic superior
(U.M. -> u.m. – unitatea minimală de comunicare este un COMUNICATEM adică un dia-
log) la cel inferior (nivelul fonetic, u.m. = fonem) putem studia cum poate fi împărṭit lanṭul
comunicării în constituenṭi imediaṭi.
COMBINAREA cuvintelor în lanṭul vorbirii pe baza vecinătăṭii (succesiunii pe axa
sintagmatică), reprezintă contextul. Contextul verbal este reprezentat de totalitatea
elementelor care preced ṣi/sau succed o unitate lingvistică în lanṭul vorbirii (în planul
sintagmatic). Contextul explicit este ansamblul secvenṭial (syntagmatic) în care este integrate
fiecare component a unui enunṭ verbal, împreună cu toate corelatele paraverbale ṣi non-
verbale. În sens larg, un context reprezintă un text mai cuprinzător dintr-o scriere, în care se
încadrează o unitate lingvistică (un cuvînt, o propoziṭie, o frază, fie un pasaj alcătuit din mai
multe fraze, un dialog sau un fragment de paragraph), analizabilă dintr-unul sau din mai
multe puncte de vedere (fonetic, lexical, semantic, morphologic, grammatical, ortografic,
stylistic – dar ṣi din punct de vedere ne-lingvistic: situaṭional, istoric, sau contextual social al
actului de comunicare).
Din punct de vedere al contextului stylistic, ‘’Moṣii (Tablă de Materii); de Ion Luca
Caragiale este o enumerare, un stilem. Spre deosebire de textul unui dicṭionar unde intrările
cuvintelor-titlu se fac de obicei în ordine alfabetică (iniṭială, sau finală, în cazul unui
Dicṭionar Invers), în textul lui Caragiale se intersectează mai multe cîmpuri semantice, creind
impresia unui haos ṣi în acelaṣi timp imaginea fotografică a unei realităṭi în continua miṣcare.
Textul ‘’Moṣii’’ nu este un dicṭionar static, un insectar, ci o dinamică născută din dialogul
omului-scriitor cu spaṭiul caragialumii. Caragiale a murit, dar spaṭiul a rămas. Iar acest stil de
a scrie literatură este unic. Este probabil singurul text literar (de această dimensiune) care,
prin unitatea lui, reprezintă un singur stilem.
Unităṭile analizabile din punct de vedere stylistic pot fi încadrate separate în nivelul stylistic
al limbii. Prezenṭa figurilor de stil se manifestă însă la toate nivelurile limbii (la nivel fonetic,
lexical, grammatical ṣi logic) iar analiza lor nu reprezintă întotdeauna stilul individual al unui
anumit scriitor. Unităṭile stilistice pot fi atît la nivelul sintagmelor uzuale (exemplu – la
poalele muntelui, la gura rîului), cît ṣi a tiparelor care generează figuri de stil specifice
(inventariate în Enciclopedia figurilor de stil). De asemenea, numeroase expresii, proverbe ṣi
ghicitori sunt la origine niṣte stileme. Analiza mijloacelor stilistice prezente într-o limbă
reprezintă mijloace de exprimare ale unei colectivităṭi lingvistice ṣi deci, în principiu,
elementele stilistice ṭin de competenṭa lingvistică a vorbitorilor.
 P a g e | 74

1.4.1. - Competenṭa lingvistică ṣi paradigmaticul

Comunicarea reprezintă un schimb de mesaje verbal (orale) între 2 participanṭi la actul de
comunicare. Amîndoi actanṭii trebuie să aibe compentenṭe lingvistice în cadrul aceleiaṣi
limbi, deoarece trebuie folosit acelaṣi cod.
1. – La nivelul fonetic, funcṭia ludică a limbajului permite folosirea unor forme silabice
fără sens, mai ales în jocurile copiilor ṣi în unele incantaṭii.
Aceste formule nu îndeplinesc o funcṭie de comunicare ṣi de cunoaṣtere. Pentru situaṭiile în
care cei doi colocutori sunt ‘’poligloṭi’’ se pot construi ṣi texte hibride, cu un pseudo-caracter
‘’bilingv’: “’Meine liebe Katze / Suferă de maṭe…’’, Ăsta-i se-la-vi-ul, vorba neamṭului’.
‘’Davai ceas, davai palton’’ – de obicei asemenea enunṭuri au o funcṭie ludică sau ironică,
atunci cînd, apparent printr-un joc de cuvinte, este criticat un jargon plin de străinisme ṣi
barbarisme (inclusiv jargonul franṭuzit tip ‘furculision’, sau englezismele din epoca actuală.)
În plus, tot o dovadă a competenṭei lingvistice este, [pe lîngă folosirea aceluiaṣi cod comun],
ṣi adaptarea mesajului la nivelul de înṭelegere al colocutorului. (exemplu – de obicei
reprezintă o adaptare a limbajului tehnico-ṣtiinṭific ṣi a limbajului cult, academic, la nivelul
de înṭelegere al ne-specialiṣtilor; altfel îi comunică un medic unui pacient (copil), despre
boala pacientului cu studenṭii ṣi cu ceilalṭi colegi medici).
2. – Alegerea cuvintelor se face pe axa paradigmatică. Competenṭa lingvistică la nivelul
lexical este evidentă ṣi în concepṭia lui Ferdinant de Saussure privind grupurile associative.
Sunt considerate ca aparṭinînd aceleiaṣi paradigme toate unităṭile lingvistice care se pot
înlocui în cadrul aceleiaṣi sintagme. Dintre multiplele posibilităṭi de a exprima o idee
locutorul alege un anume cuvînt dintr-un grup de cuvinte cu sensuri apropiate sau chiar
sinonime. Un ‘’ Dicṭionar ANALOGIC ṣi de sinonime al limbii romăne’’ (vezi M. Bucă et
al., Editura ṣtiinṭifică ṣi enciclopedică, Bucureṣti, 1978) prezintă peste 600 de grupuri
analogice care reunesc diferite categorii de cuvinte:
- Cuvinte cu sens identic (sinonime absolute);
- Cuvinte cu sensuri apropiate (sinonime ideografice);
- Cuvinte cu sensuri identice dar cu valori stilistice diferite;
- Cuvinte legate prin relaṭii de gen ṣi specie (hiponime);
- Cuvinte legate prin relaṭii etimologice ṣi semantice (formate din aceeasi rădăcină =
cuvinte din aceeaṣi familie de cuvinte);
- Cuvinte legate prin alte tipuri de relaṭii ontico-semantice dintre: autor ṣi acṭiune;
acṭiune ṣi obiect; acṭiune ṣi instrument; acṭiune ṣi locul acṭiunii;
În interiorul grupurilor analogice cuvintele sunt grupate pe clase de cuvinte. Fiecare articol
din ‘’Dicṭionarul analogic…’ cuprinde cuvintele repartizate pe părṭi de vorbire ṣi include
formele derivate (diminutivele ṣi augmentativele) ṣi formele arhaice ṣi regionale. De
asemenea sunt introduce ṣi mijloacele analitice de exprimare (locuṭiuni, expresii idiomatice,
termeni compuṣi). Majoritatea grupurilor sunt înlănṭuiri de serii sinonimice ṣi antonimice
legate de conceptul de bază precizat de cuvîntul-titlu, dar ‘Dicṭionarul analogic’ nu foloseṣte
propriu-zis metoda ‘’cuiburilor de cuvinte’’practicată în unele dicṭionare publicate în
perioada interbelică. Orientarea spre grupurile cu un număr bogat de cuvinte ṣi resurse
sinonimice nu este numai un criteriu lingvistic, pentru aprecierea competenṭei lingvistice, ci
ṣi un criteriu social, căci numărul de mijloace de care dispune limba pentru a reda un anumit
concept sau un anumit tragment din realitate este nemijlocit legat de importanṭa pe care o au
sau au avut-o denotatele respective în viaṭa ṣi spiritualitatea poporului. Cuvintele cuprinse în
grupurile conceptuale din dicṭionarul menṭionat ‘’ au PARADIGME DERIVAṬIONALE
largi, fiind uṣor transpozabile dintr-o parte de vorbire în alta prin procedeele derivării
morfematice (cf. muncă – a munci – muncitor – muncitoresc – muncitoreṣte), prin
schimbarea clasei morfologice (conversiune) sau prin derivarea semantico-supleativă (cf.
sfîrṣit – a se termina). (M. Bucă, op. cit., Prefaṭă, p.6).
 P a g e | 75

Deci competenṭa lingvistică a vorbitorului se manifestă în selecṭia unui singur element lexical
(=un cuvînt) dintr-o întreagă paradigmă lexicală. După Roman Jakobson, interpretarea
oricărei nităṭi lingvistice presupune în fiecare moment comparaṭia cu elementele
asemănătoare, existente în cadrul aceleiaṣi paradigme lexicale, care ar putea să o substituie (=
toate cuvintele care i-ar putea lua locul în enunṭ), precum ṣi raportarea la unităṭile coexistente
(pe axa sintagmatică), care aparn aceleiaṣi sintagme. După selectarea primului cuvînt,
vorbitorul trece la selectarea, în acelaṣi mod, a celui de-al doilea cuvînt (care ṣi el, la rîndul
lui, are o întreagă paradigmă). Deci procesul de selecṭie se repetă, fiecare cuvînt pe care îl
rosteṣte vorbitorul reprezentînd un act de selecṭie dintr-un grup asociativ, fiecare cuvînt fiind
ales dintr-o serie = dintr-o paradigmă lexicală proprie.
În plus, sensul fiecărui cuvînt este determinat de influenṭa civintelor înconjurătoare din cadrul
enunṭului. Rolul contextului este astfel evidenṭiat pe axa sintagmatică, sintagmaticul definind
axa combinărilor de cuvinte (morpheme) în enunṭuri propoziṭionale.
Eugen Coşeriu ne vorbeşte despre cele trei planuri ale limbajului şi anume despre planul
universal al vorbirii în general, planul istoric al limbilor, planul individual al discursului.’’
‘’’’În cadrul „competenţei”, E. Coşeriu distinge şi trei tipuri de norme corespunzătoare celor
trei niveluri:
- la nivel universal – congruenţa, dată de regulile generale ale gândirii, precum şi de cele
legate de vorbirea în general şi cunoaşterea lumii,
- la nivel istoric – corectitudinea, dată de sistemul de tradiţii ale vorbirii dintr-o comunitate (a
şti să vorbeşti o limbă),
- la nivel individual – adecvarea , dată de cunoaşterea care se referă la comunicarea în
anumite situaţii sau privind elaborarea discursurilor / textelor. Norma adecvării le poate
suspenda pe celelalte două, iar cea a corectitudinii pe cea a congruenţei.

Competenṭa lingvistică la nivel lexical se manifestă nu numai în selectarea semnelor

lingvistice separate, fiecare din paradigma lui proprie, ci ṣi prin modul în care cuvintele
selectate pe axa paradigmatică sunt combinate pe axa sintagmatică. Competenṭa lingvistică
presupne ca selecṭia cuvîtului ‘cîine’ să fie urmată de selecṭia unei acṭiuni compatibile, între
cele două cuvinte urmînd să se stabilească, pe axa sintagmatică, o relaṭie de asociere a
semnificaṭiilor lexicale; trebuie să existe un ACORD SEMANTIC.
 P a g e | 76

- ‘cîinele orăcăie’ nu este un enunṭ valid, pentru că nu corespunde unei realităṭi. Ṣi nici
‘cîinele fîlfîe din aripi’ nu poate fi un enunṭ acceptat.
La nivelul lexical, competenṭa lingvistică se manifestă prin exprimarea unui ACORD
SEMANTIC între elementele successive ale unui context; cel de-al doilea element al
enunṭului este limitat la o selecṭie dintre verbele care sunt premise de sensurile denominative.
Unul dintre verbele posibile a fi actualizat în acest context este verbul ‘’ a lătra’.
1. – La nivelul morphologic, competenṭa lingvistică a vorbitorului se manifestă în plan
grammatical; locutorul selectează din paradigma flexionară a cuvîntului ‘’cîine’’ o formă
flexionară care să fie compatibilă, să intre într-un ACORD GRAMATICAL cu un element
selectat din paradigma flexionară a verbului ‘’a lătra’.
Astfel, succesiunea pe axa sintagmatică a celor două elemente lexicale trebuie să realizeze un
ACORD MORFOLOGIC;
- Enunṭul ‘’ cîinii latru’’ este incorrect, nu este valid din din punct de vedere
grammatical pentru că primul cuvînt exprimcategoria gramaticală de persoana a III-a numărul
plural, iar forma verbal exprimă persoana I-a singular.
Specialiṣtii fac distincṭie între competenṭa lingvistică ṣi performanṭa lingvistică.
“”În termenii gramaticii generativ-transformaţionale competenţa lingvistică se referă la o
singură dimensiune a limbii, gramaticalitatea, adică evaluarea oricărui act lingvistic drept
corect sau incorrect din punct de vedere grammatical în funcţie de modul în care au fost
respectate legile sintactice care l-au generat. Toate celelalte aspect ale limbii aparţin
performanţei, iar evaluările actelor de vorbire din punctual de vedere al performanţei ţin de
acceptabilitatea lor.
[ Liliana Ionescu-Ruxandoiu, Dumitru Chiţoran, Sociolingvistica, Editura Didactica si
Pedagogică, Bucureşti ,1975, p.37.]
Prin performanţă se înţelege comportamentul lingvistic efectiv, care se supune multor condiţii
marginale contigue. Numai un astfel de comportament lingvistic se poate observa, se poate
dobîndi şi înţelege
Condiţiile marginale ale comportamentului lingvistic (memorie, atenţie, interes momentan,
motivare) sunt analizate mai cu seamă în cadrul psiholingvisticii.
În schimb competenţa este întotdeauna capacitatea care stă la baza comportamentului efectiv.
Un acces empiric la competenţă se obţine în primul rând, prin judecăţi ale vorbitorului, care
se situează astfel în afara comunicării pe care o judecă. Competenţa se poate dovedi totuşi
chiar şi atunci când observaţiile şi experienţele sunt prelucrate teoretic în mod corespunzător.
[ Liliana Ionescu-Ruxandoiu, Dumitru Chiţoran, Sociolingvistica, Editura Didactica si
Pedagogică, Bucureşti ,1975, p.181.]”””
2. – La nivel sintactic se realizează acordul dintre subiect ṣi predicat. Competenṭa
lingvistică acceptă un singur enunṭ correct din punct de vedere grammatical, ṣi anume
propoziṭia ‘’Cîinii latră’ (sau o echivantă – un cîine latră / niṣte cîini latră / etc.
Un ‘’Dicṭionar analogic’ dezvăluie bogăṭia limbii romîne nu numai la nivelul sferei lexicului
neutru (cuvinte cu sensuri denotative) din punct de vedere STILISTIC, ci ṣi în existenṭa unui
număr mare de mijloace de expresie echivalente (sau apropiate ca sens pe axa paradigmatică).
Alături de cuvintele neutre (fără conotaṭii affective) din vocabularul activ al limbii, în
articolele de dicṭionar sunt incluse pe axa simultaneităṭii ṣi sinonime arhaice (sau neologice),
populare ṣi regionale, sau sinonime livreṣti sau poetice. Indicaṭiile funcṭionale stilistice ale
cuvintelor sunt deseori menṭionate într-o formă abreviată.
Competenṭa lingvistică presupune înṭelegerea ṣi folosirea corectă a expresiilor, locuṭiunilor,
proverbelor ṣi zicătorilor specific limbii.
 P a g e | 77

‘’Cîinii latră, ursul trece ‘ (sau varianta ’caravana trece’) este o formă stilistică de parallelism
sintactic prin care cele două enunṭuri cu structura propoziṭională identică (= Subiect +
predicat) sunt legate prin coordonare (copulativă sau adversativă) într-o frază. Evident ṣi aici
se manifestă competenṭa lingvistică a autorului construcṭiei, fiind aleasă în continuarea
propoziṭiei ‘’cîinii latră’ o construcṭie sintactică similar, dintr-o paradigm lexico-gramaticală
cu aceeaṣi esenṭă tematică.
Acordul dintre cele două propoziṭii este la un nivel superior nivelurilor lexicale, morfologice
ṣi sintactice, pentru că cele două enunṭuri se completează într-o formulă filozofică, general
umană, sugerînd o concluzie înṭeleaptă, o învăṭătură memorabilă. Competenṭa lingvistică
presupune forme simultane de acord:
- acordul lexical; [acordul sematic este denumit de Eugen Coṣeriu –‘’congruenṭă’ - ṣi este dat
de regulile generale ale gîndirii umane ṣi ale raportării limbajului (=ca realitate de gradul II)
la realitate];
- acordul grammatical; [acordul morphologic/ flexionar ṣi acordul sintactic sunt incluse de E.
Coṣeriu în conceptul de ‘corectitudine’ a vorbirii = ‘competenṭă idiomatică’. Acestă
competenṭă ese spcifică fiecărei limbi.]
- acordul logic/tematic între un locutor ṣi un collocutor reprezintă unitatea unui dialog.
Această formă de ‘’competenṭă expresivă’ la nivel individual este definite de E. Coṣeriu prin
termenul de ‘adecvare’. Această competenṭă este data de cunoaṣterea momentană a
contextului comunicării ṣi de situaṭia concretă în care are loc comunicarea.
3. – La nivelul comunicării, reprezentate printr-un schimb reciproc de informaṭii,
competenṭa lingvistică capătă un accent deosebit în zona co-locutorului, [care nu este un
participant pasiv în actul de comunicare, ci un actant], ṣi reprezintă adecvarea răspunsului la
conṭinutul întrebării. Această formă de ACORD LOGIC între cei doi participanṭi la un dialog
este tot o formă de selecṭie.
Orice act de comunicare presupune 2 modalităṭi principale de aranjare a materialului lexical:
- Selecṭia cuvintelor pe axa de succesiune (paradigmaticul), realizată pe baza unor
principii de echivalenṭă, asemănare sau deosebire, sinonimie sau antinomie;
- ṣi combinarea cuvintelor în lanṭul vorbirii, pe baza vecinătăṭii lor pe axa
simultaneităṭii (sintagmaticul).
Existenṭa raporturilor de subordonare (sintagmatice) se manifestă ṣi între cele 2 unităṭi
lingvistice conectate într-un dialog.
Dintre toate posibilităṭile de răspuns, grupate toate pe aceeaṣi axă paradigmatică, co-locutorul
selectează numai acele enunṭuri virtuale care pot fi integrate pe o axă de succesiune
sintagmatică unui enunṭ (eventual interogativ) precedent. Competenṭa lingvistică asigură
această continuitate a lanṭului vorbirii, unitatea logică a actului de comunicare.
Exemplu: - Unde ai fost plecat?
(răspuns) – Ieri seară. – [ Nu este un răspuns valid pentru că nu realizează un ACORD logic
cu enunṭul precedent ṣi nu asigură continuitatea dialogului.]
Ca ṣi la nivelul fonetic, unde avem jocuri de silabe fără sens ṣi formule de pseudo-cuvinte
‘supercalifragilistice’’ , sau la nivelul enunṭurilor cu caracter ludic ‘poliglot’, ṣi la nivelul
DIALOGULUI avem o formă de jocuri de cuvinte prin care se exprimă absurdul. Această
formă de pseudo-dialog o întîlnim ṣi la Ion Luca Caragiale:
‘- De ce trag clopotele, Mitică?
- (răspuns) – De frînghie, moncher!.’’
Sintactica dialogului poate să genereze în anumite contexte comentarii aluzive sau răspunsuri
abracadabrante.
 P a g e | 78

De exemplu schiṭa “Cum se înṭeleg ṭăranii’’, de Ion Luca Caragiale. [‘’adevărată ‘fotografie’a
graiului vorbit’]. Competenṭa lingvistică permite celor doi locutori să menṭină un ‘’çontact’’,
o legătură psiho-logică între expeditorul ṣi destinatarul mesajului. În nele cotexte cu
semnificaṭii cootative/affective cmpetenṭa lingvistică a participanṭilor la dialog le permite
sănunṭe formule dialogite apparent false (ca judecăṭi logice) dar cu vaori stilistice:
‘- exemplu - Cîinele tău latră toată noaptea la lună.
- Pseudo-răspuns – Dar ṣi soacră-ta toată ziua.’’
Cele două enunṭuri fiind complementare într-o logică a unui dialog aluziv. Sintactica
dialogului permite închegarea unui dialog chiar ṣi atunci cînd participarea colocutorului la
actule comunicre este o participare non-verbală.
“Mitică zice despre un prieten destituit:
- L-a-naintat….
- - ?......
- L-a făcut inginer de poduri….
- ....... ?
Ṣi cînd e în culmea vervei adaogă:
- ….detaṣat cu serviciul în Ciṣmegiu: dă muṣtele afară!’ (Caragiale)
 P a g e | 79

1.4.2. - Competenṭa lingvistică ṣi sintagmaticul

Combinările pe axa sintagmatică pot fi identificate în reguli de îmbinare ṣi în raporturi de
subordonare similar. La toate nivelurile limbii competenṭa lingvistică se manifestă în limitele
aceloraṣi formule. Formal, modul de funcṭionare al mecanismelor limbii poate fi descries ca o
combinaṭie/relaṭie între două tipuri de unităṭi minimale:
- P = unitatea minimală principală, central, obligatorie;
- p = diferite unităṭi secundare, periferice, opṭionale.
Combinaṭiile pe axa sintagmatică pot fi simple:
- de tip ascendent, [pP], cu elemente periferice antepuse;
- sau de tip descendent [ Pp], cu elemente periferice post-puse.
Sau pot fi combinaṭii complexe de tip [pPp].
La toate nivelurile limbii trebuie luate în consideraṭie ṣi prezenṭa unităṭilor marginale de tip
ZERO,dar ṣi absenṭa posibilă a acestor unităṭi opṭionale.
1) La nivel fonetic avem u.m. P = foneme vocală ṣi p = foneme consoană. Elementele
fonetice periferice pot să lipsească în cazul unei silabe formată dintr-o singură vocală. ‘’Í’
final asilabic este í ZERO’. = [ị ]
Sintagmaticul (= axa combinărilor de sunete) este limitat la cele trei tipuri de silabe
menṭionate: silabe ascendente [pP], silabe de tip descendent [ Pp], ṣi silabe mixte [pPp],
obṭinute prin reuniunea celor două. În afară de silaba mono-vocalică [ - P - ] putem avea ṣi
silaba ZERO-vocalică (ex. ‘PST!”).
2) La nivel lexical avem u.m. P = rădăcina lexicală ṣi tema lexicală din dicṭionar (=parte
a unui cuvînt comună tuturor formelor flexionare ale acelui cuvînt) ṣi p = afixe lexicale.
Cuvintele fără elemente periferice sunt reprezentate în dicṭionar doar prin radical ṣi pot servi
da element de bază în formarea altor cuvinte. Cuvintele ZERO-silabice nu fac singure silaba
ṣi apar în unele situaṭii contextuale. Ele sunt cuvinte conjuncte în context cu alte cuvinte,
împreună cu care fac o silabă. Sensul lexical este strîns legat de conṭinutul noṭional (logic) al
cuvîntului. Cuvintele fără conṭinut noṭional pot fi descrise ca instrumente gramaticale incluse
în dicṭionar. Ele sunt cuvinte ZERO-denotative/ ZERO-noṭionale, deṣi prin definiṭie orice
cuvînt este o unitate lexicală alcătuită dintr-o formă sonoră ṣi un sens (orice cuvînt are o
formă ṣi un conṭinut).
Formarea cuvintelor derivate presupune următoarele tipuri de structuri:
- Cu elemente periferice antepuse, proclitice [ pP ] Termenul subordonat este de tip
prefixal;
- Cu elemente periferice postpose, enclitice [Pp ] Termenul subordonat este de tip
sufixal, derivat cu sufixe lexicale;
- Sau combinaṭii complexe, cu determinare mixtă, ṣi cu prefixe ṣi cu sufixe [pPp] În
afara derivatelor parasintetice, elemental lexical principal poate fi reprezentat ṣi de un cuvînt
compus, a cărui structură ṣi flexiune poate fi analizabilă.
3) La nivel morphologic elemental principal P este reprezentat de tema flexionară a
cuvîntului flexibil, team flexionară (u.m.) pe care o deduce din tema lexicală din dicṭionar.
Tema flexionară este specific unei singure forme sau grup de forme ale unui cuvînt flexibil.
u.m. [p]= elementele periferice sunt diferitele forme de afixe gramaticale (cu sens
morphologic), care se combină cu tema flexionară pentru a realiza întreaga paradigm
flexionară a unui cuvînt flexibil. Cuvintele ZERO-flexibile sunt cuvintele părṭi de vorbire
neflexibile (ṣi instrumente gramaticale) care nu îṣi modifică forma în vorbire pentru că nu
exprimă nici o categorie gramaticală proprie. Ele se deosebesc astfel de părṭile de vorbire
flexible care sunt invariabile sau defective.
 P a g e | 80

În paradigma flexionară, atunci cînd nu apare nici un element periferic enclitic, se consider
prezenṭa unei desinenṭe-ZERO. Cuvintele fără conṭinut noṭional pot avea o semnificaṭie
gramaticală. Gramaticalizarea unor cuvinte, prepoziṭii ṣi conjuncṭii devenite unelte
gramaticale în context determinate, poate transforma sensul lor grammatical în sens
relaṭional.
Combinaṭiile structurale tipice pentru paradigma flexionară sunt:
- Cu elemente periferice antepuse [pP] = tip de flexiune analitică;
- Cu elemente periferice postpuse [Pp] = tip de flexiune sintetică;
- Cu determinare mixtă, cu determinative ṣi înainte ṣi după tema flexionară [pPp] = tip
de flexiune mixtă sau dublă: ex. să cînt; să cîntăm; să cîntaṭi; să cînte; / un copil; unor copii.
4) La nivel sintactic elemental principal u.m. este P = reprezentînd predicatul
/predicativitatea. [exemplu - Propoziṭia ‘’Mîncăm.’’ are subiectul inclus în desinenṭa verbală,
pe cînd propoziṭia ‘Ninge.’’ este reprezentată doar printr-un verb impersonal. Cuvintele
ZERO-sintactice (=fără funcṭie sintactică) sunt auxiliare ṣi unelte gramaticale dependente. Un
cuvînt fără funcṭie sintactică nu poate avea rolul unei părṭi de propoziṭie, dar în afară de
articole, prepoziṭii ṣi conjuncṭii ṣi cazul adresării directe (vocativul nu îndeplineṣte funcṭii
sintactice.) reprezintă o non-funcṭie sintactică. Sintagmaticul include vocativele nu pe axa
relaṭiilor sintactice între părṭile de propoziṭie, ci pe axa relaṭiilor de comunicare verbală orală,
sensul relaṭional fiind acela de conexiune între locutory, (asigură contactul între expeditorul
ṣi destinatarul mesajului]. Propoziṭiile ZERO-sintactice sunt propoziṭii neanalizabile,
exprimate de obicei prin interjecṭii ṣi adverbe, folosite ca răspuns la o construcṭie
interogativă.
Conform clasificării propoziṭiilor analizabile după structura lor, unităṭile semantico-sintactice
de tip propoziṭional pot fi:
- [[pP ] = propoziṭii nominale monomembre (simple ṣi dezvoltate dintr-un Grup
Nominal)
- [Pp ] = propoziṭii verbal monomembre (simple ṣi dezvoltate dintr-un Grup Verbal);
- [pPp ] = propoziṭii verbale bimembre (simple ṣi dezvoltate.) Într-o propoziṭie
bimembră există atît subiect cît ṣi predicat. Propoziṭia dezvoltată cuprinde, pe lîngă părṭi de
propoziṭie principale, ṣi unul sau mai multe părṭi de propoziṭie secundare, cu care formează
GN + GV.
5) La nivelul comunicării verbale orale [ P] reprezintă elementul logic principal.
Combinarea cuvintelor în lanṭul vorbirii, pe baza vecinătăṭii, creează un raport sintagmatic de
co-relaṭie între participanṭii la un act de comunicare (=schimb de informaṭii).
Structurile simple ale comunicării verbal orale sunt:
- De tip ascendant [pP ] sens interogativ; întrebări adresate de locutor;
- De tip descendent [Pp] , reprezentînd răspunsul colocutorului.
Ambele tipuri de structure sunt incomplete, reprezentînd cei doi termini ai unei relaṭii binare.
Ambii participanṭi la actul de comunicare au în comun un element esenṭial [ ] , reprezentînd
conṭinutul informativ central, care asigură unitatea ṣi continuitatea unui dialog. Dialogul este
reprezentat de alternanṭa celor două tipuri de enunṭuri [ pP - Pp ] iar schimbul continuu de
replici legate în lanṭul vorbirii reprezintă CON-VORBIREA, actul de comunicare emis de cel
puṭin doi vorbitori.
Uneori, replica colocutorului, rămasă nexprimată la nivelul segmental al comunicării
lingvistice orale, este redată în scris prin propoziṭii ZERO-verbale (= răspunsuri fără cuvinte).
Acest răspuns non-verbal face parte din dialog, asigurînd continuitatea comunicării. Î
 P a g e | 81

n această situaṭie de dialog punctele de suspensie înlocuiesc în scris pauza semnificativă un

răspuns tăcut, de nedumerire sau de neîncredere, răspuns care redă un limbaj afectiv non-
verbal. In aceste replici ZERO-verbale punctele de suspensie pot fi însoṭite ṣi de semne de
punctuaṭie finale. Doar semnul întrebării (sau semnul exclamării, sau amîndouă) ṭine loc unei
propoziṭii interogative care asigură continuitatea dialogului. ZERO-propoziṭia interogativă
este marcată doar prin semne de punctuaṭie finale.
‘’ A doua zi, la dejun….
- S-a deschis casa …
- Îi lipseṣte mult?
- Nimic nu lipseṣte!
- !?
- S-a găsit în plus un pol de aur romănesc din ’70, învăluit într-o foiṭă de ṭigară.
- ! ? - (I.L.Caragiale, - Inspecṭiune’) – [……] !! /??
 P a g e | 82

1.5. – Competenṭa comunicativă

Limba este o realitate de gradul II prin care oamenii încearcă să copieze realitatea, în credinṭa
că, deṣi insufficient, limbajul reflectă realitatea.
Una din cele 3 aspecte ale existenṭei materiale este, pe lîngă substanṭă ṣi energie, informaṭia.
În general, informaṭia implică o interacṭiune de tip comunicaṭional ce apare între o sursă
emiṭătoare ṣi un destinatar receptor. Deṣi orice obiect sau fenomen sau fiinṭă umană poate fi
emiṭător de informaṭie, nu oricine poate fi ṣi receptor, ci numai cei care au însuṣiri care fac
posibilă extragerea informaṭiei codificate. De aceea interlocutorii trebuie să folosească acelaṣi
cod lingvistic, ṣi să aibe deschise canalele de comunicare (ex. – să audă ṣi să vorbească
aceeaṣi limbă.)
Jonathan Swift - Călătoriile lui Gulliver a subliniat rolul oboiectelor devenite unelte. În timp
ce unealta este o relaṭie între om ṣi natură, limbajul este o relaṭie între om ṣi om.
‘’ Ne-am dus apoi la şcoala de limbi, unde trei profesori se consultau cu privire la
perfecţionarea limbii vorbite în ţara lor. Primul proiect propunea să se scurteze vorbirea,
reducând polisilabele la una singură şi renunţând la verbe şi la participii, căci, de fapt, toate
lucrurile care 'se pot imagina nu sunt decât substantive.
Celălalt proiect propunea, pur şi simplu, desfiinţarea tuturor cuvintelor, ceea ce, după cum se
arăta, ar fi foarte prielnic sănătăţii şi ar însemna o mare economie de timp. Se ştie că fiecare
cuvânt pe care-l rostim micşorează într-o oarecare măsură plămânii prin roadere, şi în felul
acesta ne grăbeşte sfârşitul. Ori cum cuvintele nu sunt decât „nume ale lucrurilor", "ar fi mult
mai potrivit ca toţi oamenii să poarte la ei lucrurile de care au nevoie pentru a se face
înţeleşi". Această născocire ar fi fost cu siguranţă aplicată, spre a uşura viaţa şi a ocroti
sănătatea supuşilor, dacă femeile, în înţelegere cu oamenii de rând şi cu cei neînvăţaţi, nu ar
fi ameninţat că se vor răscula în cazul când nu li se va mai da voie să vorbească prelimba lor,
aşa cum au pomenit din moşi strămoşi; ceea ce arată cât de înverşunaţi duşmani ai învăţăturii
sunt oamenii de rând. Cu toate acestea, mulţi învăţaţi şi înţelepţi se folosesc de noua metodă
de a se exprima cu ajutorul lucrurilor, metodă care are un singur neajuns, şi anume acela că
atunci când cineva trebuie să rezolve o chestiune foarte importantă şi variată în aspectele ei, e
nevoit să poarte în spate o legătură mult prea mare, afară doar dacă îşi poate îngădui să umble
cu câţiva servitori după el. Nu o dată mi-a fost dat să văd doi din aceşti înţelepţi aproape
striviţi sub greutatea poverilor lor, de ziceai că sunt nişte boccegii de-ai noştri. Când se
întâlneau pe stradă, îşi puneau jos povara, deschideau sacii şi discutau ceasuri în şir; apoi îşi
vârau lucruşoarele la loc, se ajutau unul pe altul să-şi ia sacul la spinare şi-şi vedeau de drum.
Când e vorba însă de conversaţii mai scurte, un om îşi poate duce lucrurile de care ar nevoie
în buzunare sau sub braţ; acestea îi sunt de ajuns, iar atunci când e la el acasă, se descurcă de
minune. De aceea, încăperea unde îşi dau întâlnire cei ce se îndeletnicesc cu această artă e
ticsită cu fel de fel de lucruri aşezate la îndemâna oricui spre a înlesni Atari convorbiri
iscusite. Născocirea mai are şi un alt mare avantaj şi anume acela că ea poate sluji ca limbă
universală, înţeleasă de toate popoarele civilizate, ale căror bunuri şi unelte sunt îndeobşte
aceleaşi sau îndeajuns de asemănătoare, astfel că întrebuinţarea lor poate fi înţeleasă cu
uşurinţă. În felul acesta, ambasadorii ar putea duce tratative cu monarhi sau cu miniştri
străini, ale căror limbi nu le cunosc.’’În schimb abacele sunt cunoscute ṣi folosite din anul
3.000 î.Hr., par să fi fost indispensabile în civilizațiile antice precum cea chineză,
babiloniană, greacă, romană ș.a. din cauza unui sistem de numerotare adecvată pentru calcul.
 P a g e | 83

În 1726, în descrierea lui Swift, acest tip de procesorul este piesa cea mai importantă a unui
calculator (cea care face "calculele") ‘’Aşezat în mijlocul camerei, cadrul avea douăzeci de
picioare pătrate. Suprafaţa lui era alcătuită din mai multe bucăţele de lemn semănând cu nişte
zaruri, dintre care unele mai mari, altele mai mici. Fire subţiri de sârmă le legau între ele. Pe
suprafaţa fiecărei bucăţele de lemn se afla lipită o hârtie, iar pe aceste hârtii erau scrise toate
cuvintele din limba lor, la diferite moduri, timpuri şi declinări, însă fără a urmări o ordine
anumită. Profesorul m-a rugat să fiu atent, deoarece avea de gând să-şi pună în funcţie
maşina. La comanda lui, fiecare elev puse mâna pe unul din cele patruzeci de mânere de fier
fixate de jur împrejurul cadrului şi, învârtindu-le toţi odată, ordinea cuvintelor se schimbă cu
desăvîrşire. Apoi el spuse la treizeci şi şase de elevi să citească încet diferitele rânduri care
apăreau pe cadru. Când găseau trei sau patru cuvinte alăturate ce ar fi putut face parte dintr-o
propoziţie, ei le dictau celorlalţi patru băieţi care îndeplineau rolul de scribi. Operaţia aceasta
fu repetată de vreo trei, patru ori. Şi de fiecare dată, mulţumită construcţiei cadrului, cuvintele
îşi schimbau locul pe măsură ce cuburile de lemn se răsturnau.’’Swift în 2014 ‘’ is a general-
purpose, multi-paradigm, compiled programming language developed by Apple Inc. and the
open-source community’’
Norbert Wiener, întemeietorul ciberneticii, care a avut ṣi preocupări lingvistice, a considerat
că ‘’Orice relaṭie informaṭională este mijlocită prin purtători materiali ṣi modificări
energetice’’, dar conṭinutul informaṭiei nu depinde de natura suportului substanṭial-energetic.
(Cybernetics or Control and Communication in the Animal and the Machine, MIT Press,
1948).
Relaṭiile informaṭionale la nivelul grupurilor umane, se realizează ṣi prin comunicarea
verbală în diferite limbi, conversaṭia reprezentînd un ṣir de evenimente successive cauză-
efect. În cadrul circuitului emiṭător-receptor, informaṭia depinde probabilistic de ce poate
emite stimulul, ṣi de ce poate selecṭiona ṣi prelucra sistemul de recepṭie. Ambele pot fi
încadrate în descrierea competenṭei lingvistice.
Claude Shannon, criptograf considerat ‘’tatăl teoriei informaṭiei’’, (tot în 1948) consider
informaṭia ca o cantitate măsurabilă, făcînd abstracṭie de semnificaṭia ei. În ‘’ A
Mathematical Theory of Communication’’ s-a concentrat pe problema celei mai bune
codificări posibile a informației pe care vrea să o transmită cineva. El a folosit unelte ale
teoriei probabilității, dezvoltate de Norbert Wiener, ṣi a dezvoltat noțiunea de entropie
informațională ca măsură a incertitudinii dintr-un mesaj, inventând prin aceasta domeniul
teoriei informației. Mihai Golu reformulează cu alte cuvinte: ‘’cantitatea de informaṭie se ia
ca termen ethnic, ca indicator statistic pentru a descrie o gamă largă de sisteme de
comunicaṭie, începînd de la cele mai simple – telegraful - ṣi terminînd cu cele mai complexe
– dialogul direct dintre doi subiecṭi umani’’.
Astfel, în teoria comunicațiilor apare idea că în ordinea umană contează, în primul rind,
informaṭia ca spor de cunoaṣtere (cunoṣtinṭe) ṣi ca putere de organizare. De asemenea apare
ṣi conceptul de segment informaṭional, care implică corelarea unei serii de unităṭi
informaṭionale. Logica dezvoltării teoriei informaṭiei duce, după Lev Markovich Vekker, de
la conceptul de cantitate de informaṭii ca măsură a coordonării celor 2 termeni-mulṭimi, la
conceptul despre caracteristicile calitativ-structurale ale informaṭiei ca formă a ordonării. El
defineṣte informaṭia ca relaṭia dintre două mulṭimi (subiect ṣi obiect), iar măsura informaṭiei
ca măsură a ordonării mulṭimii stărilor purtătorului (agentului detector) adecvat mulṭimii
stărilor izvorului (stimulului). Vekker tratează ‘’forma ordonării’’ ca latură de conṭinut a
informaṭiei, care se situează la diferite nivele între o scară a izomorfismelor.
 P a g e | 84

Deci aspectul calitativ, semantic, al informaṭiei, caracterizează corespondenṭa biunivocă

dintre cele două mulṭimi.
În matematică, o corespondență biunivocă, bijecție, sau funcție bijectivă, este o funcție între
elementele a două mulțimi, unde fiecare element al celei dintâi se regăsește într-o relație de
corespondență cu un singur element din cea de-a doua
În lingvistică BIUNIVÓC, -Ă adj. Care are corespondență unică în ambele sensuri, fiind lipsit
de echivoc, de univocitate. Dacă definim dialogul drept convorbire între două (sau mai
multe) persoane, conversaṭia este un schimb de informaṭii între 2 părṭi. Latura semantică a
informaṭiei nu trebuie să punrioritate informaṭia de comandă, deoarece imperativele ṣi
vocativele sunt ordine care alcătuiesc programul acṭiunii. Este definită astfel informaṭia ca
relaṭie pragmatică fără de care organismele nu ar putea fi concepute ca sisteme cu autoreglaj,
datorită conexiunilor inverse. La om, definit ca fiinṭă informaṭională, este necesar să se ṭină
seama de corelaṭia dintre nivelele semantice (de pătrundere în real) cu nivelele pragmatic (de
luare în stăpînire a realităṭii), dialogul fiind o formă de feed-back ṣi de autoreglaj
informaṭional. Comunicarea este un schimb reciproc de informaṭii ṣi, teoretic tinde spre zero
atunci cînd cei doi interlocutori deṭin aceeaṣi cantitate de informaṭii... ‘’Limba rezultă din, ṣi
este supusă unui process continuu de evoluṭie conform legilor sociale, înauntrul căruia
factorii individuali ṭin de întîmplare. Comunicarea lingvistică este o constituantă fundamental
a vieṭii sociale, a existenṭei omului ca fiinṭă psihică. Nu este însă posibil ca necesitatea unui
sisatem lingvistic obiectiv să subziste prin detaṣarea de masa indivizilor care dau viaṭă
limbii.’’(Paul Popescu-Neveanu, Dicṭionar de psihologie, Bucuesṭi, 1978) Comunicarea, ca
formă de circulaṭie a informaṭiei, interesează din mai multe puncta de vedere:
- 1 din punctul de vedere al calităṭii sunetelor articulate emise (ṣi din punct de vedere al
grafiei mai mult sau mai puṭin ‘’lizibile’);
- 2 din punctul de vedere al informaṭiei transmise (conṭinutul lexical = nivelul lexical);
- 3 din punctul de vedere al structurii mesajului ṣi al corectitudinii legăturilor dintre
cuvinte (nivelul grammatical = morphologic ṣi sintactic).
Limba, ca system complex de comunicare social, este alcătuită din mai multe niveluri
(sisteme componente): fonetic, lexical, grammatical, sintactic, ṣi semantic. Lingvistica este o
ṣtiinṭă care studiază limba ca sistem comunicaṭional. Stilistica este o ramură a lingvisticii care
studiază stilul exprimării verbale (mai ales din opera literare scrise). Este un domeniu de
legătură între lingvistică ṣi critica literară. Stilistica literară s-a ocupat cu analiza figurilor de
stil, cu analiza stilului individual al unui scriitor ṣi cu analiza mijloacelor lingvistice ale unui
scriitor din punct de vedere al expresivităṭii lor. Stilistica computaṭională încearcă stabilirea
autorului unui text prin analizarea unor elemente cheie în scrierile posibililor autori ai unui
text. Alături de lingvistica matematică încearcă să stabilească frecvenṭa folosirii anumitor
elemente lingvistice ṣi alte metode formale si de clasificare în lingvistica matematică ṣi
computaṭională.
Limba este principalul mijloc de comunicare între membrii unei colectivităṭi umane, ṣi este
alcătuită din mai multe sisteme lingvistice (integrate) organizate pe mai multe niveluri:
nivelul fonetic, nivelul lexical, nivelul gramatical.
În Gramatica limbii române din 1966, pornindu-se de la ideea conform căreia „morfologia
serveşte sintaxa în sensul că sintaxa foloseşte modificările formei cuvintelor pentru a le
îmbina între ele, pentru a exprima raporturile dintre cuvintele unei propoziţii”, sintaxa este
definită ca fiind „partea gramaticii care cuprinde regulile privitoare la îmbinarea cuvintelor în
propoziţii şi fraze”. Gramatica tradiţională admite următoarele unităţi sintactice: partea de
propoziţie, îmbinarea de cuvinte (grup de cuvinte, sintagmă), propoziţia şi fraza.
 P a g e | 85

Dintre acestea propoziţia este considerată unitatea fundamentală. Prin urmare, în această
accepţiune unitatea de bază a sintaxei este propoziţia privită fiind ca cea mai mică unitate a
sintaxei care poate apărea de sine stătătoare şi a cărei esenţă este predicaţia, iar fraza este
unitatea sintactică superioară propoziţiei, aceasta fiind constituită din două sau mai multe
propoziţii.
„În definiţia sintaxei se vorbeşte de două unităţi ale ei – deosebite ierarhic – prin care se
poate realiza comunicarea sau, mai exact, care pot constitui comunicări de sine stătătoare,
exprimând judecăţi logice sau idei cu caracter afectiv sau voliţional: propoziţia, ca unitate de
grad mai mic, şi fraza, ca unitate de grad mai mare (rezultată dintr-o îmbinare de cel puţin
două propoziţii). Uneori se foloseşte termenul enunţ ca termen supraordonat şi nedistinct
pentru propoziţie (independentă) şi pentru frază.
Cercetarea sintactică are ca punct de plecare textul de diverse dimensiuni, textul care
reprezintă o comunicare lingvistică unică, se poate concluziona că obiectivul principal al
acesteia îl constituie descoperirea modurilor posibile de organizare a enunţurilor într-o limbă,
precum şi descrierea structurii acestor enunţuri. Ramura gramaticii numită sintaxă se ocupă
de enunţuri. Analiza sintactică descompune succesiv enunţul în părţi din ce în ce mai simple,
până se ajunge la unităţile sintactice cele mai mici care sunt cuvintele. Întregul iniţial este
enunţul, fragmentul minimal este cuvântul, iar în cursul operaţiilor de analiză se cercetează
relaţiile dintre părţile care formează un întreg. Enunţul acoperă cele două unităţi de
comunicare amintite – propoziţia şi fraza – neidentificându-se cu niciuna dintre ele, în
totalitate. Un enunţ poate fi propoziţie sau frază, dar sunt şi enunţuri în a căror structură se
află un singur cuvânt şi toate intră în categoria unităţilor maximale ale limbii. Prin urmare,
problema centrală a sintaxei o constituie enunţul, dar nu enunţul ca unitate de comunicare, ci
enunţul ca structură sintagmatică analizabilă în părţi componente, precum şi stabilirea
unităţilor funcţionale minimale, care sunt părţi componente ale enunţului.
Enunţul este prezentat şi este definit ca unitate comunicativă şi ca unitate sintactică.
Primul parametru care se ia în discuţie este autonomia comunicativă prin care se înţelege că
enunţul este sau poate fi din punct de vedere comunicativ de sine stătător, terminat, finit,
adică poate fi înţeles fără alte completări Al doilea parametru, integritatea structurală a unui
enunţ se referă la caracterul complet al enunţului Cel de-al treilea parametru este conturul
intonaţional. Un enunţ are un singur contur intonaţional care este în linii mari în
corespondenţă cu finalitatea comunicativă a enunţului. Astfel, se disting trei tipologii:
conturul intonaţional enunţiativ, conturul intonaţional interogativ şi conturul intonaţional
exclamativ.
Enunţul este o secvenţă fonică limitată prin pauze. Precizarea care se impune are în vedere
pauzele la care se face referire. Acestea sunt de două tipuri: pauza din stânga unui enunţ şi
aici ne referim la pauza iniţială sau absolută care în absenţa unui context lingvistic mai înalt
este marcată prin iniţiala majusculă componentă a enunţului; şi cealaltă este pauza din
dreapta care este marcată printr-un semn de punctuaţie principal. / ENUNŢUL – O
UNITATE COMUNICATIVĂ, SINTACTICĂ ŞI/SAU RELAŢIONALĂ? Cipriana_Elena
Peica
Orice act de comunicare se desfăṣoară ca un schimb de informaṭii între 2 vorbitori.
O formă de conversaṭie specială este o cuvîntare, prin care se reduce schimbul de informaṭii
ca formă de corespondenṭă biunivocă [care are corespondență unică în ambele sensuri.
Cei 2 colocutori se află într-un raport de reciprocitate, participînd cu intervenṭii verbale
alternative la un dialog.
 P a g e | 86

Consider că unitatea minima de comunicare este un COMUNICATEM. Acesta este un

segment unitar din lanṭul vorbirii, la care participă cei 2 vorbitori angajaṭi într-un schimb de
informaṭii ṣi realizînd un act minimal de comunicare, adică un DIA-LOG. Din punct de
vedere al descrierii actului de comunicare, lanṭul vorbirii este o scuccesiune de secvenṭe
dialogice de diferite lungimi. La nivelul pragmatic al comunicării prezenṭa celor 2 vorbitori
nu mai este concatenată într-un singur segment
Analizînd situaṭiile de comunicare, s-a introdus conceptul de pragmatică, alături de sintaxă
(relația dintre semne) ṣi semantică (relația între semne și obiecte).
Scopul pragmaticii ar fi studiul abilității vorbitorilor de a lega / a împerechea propozițiile cu
contextele în care se potrivesc, ceea ce se numește competență comunicativă.
Despre Émile Benveniste se spune că a făcut posibilă pragmatica lingvistică prin introducerea
conceptului de enunțare. Acesta definește enunțarea ca fiind punerea în funcțiune a limbii
printr-un act individual de utilizare, iar condiția enunțării ar fi aceea că aceasta este chiar
actul de producere a unui enunț și nu textul enunțului. Benveniste consideră că acest act al
enunțării implică un locutor și un alocutor, însă pentru el actul rămâne individual și nu
interindividual, interesul în cadrul teoriei sale fiind cu totul aparat de locutor.
https://ro.wikipedia.org/wiki/Pragmatică
Conform teoriei enunțării discursul înseamnă un eveniment verbal, utilizarea limbii de către
un locutor care are în fața sa un receptor real sau virtual; discursul e rezultatul unor operații
enunțiative de ordin subiectiv, de unde considerarea lui ca activitate discursivă. Discursul are
poate cea mai largă accepțiune deoarece orice enunț presupune un locutor și un alocutor, la
primul funcționând intenția de a-l influența pe celălalt.
Unii autori includ în teoria DISCURSULUI și dialogul, și polilogu, ceea ce este greṣit.
Unitatea minimală de comunicare este în formatul unui Dia-log. Pe o scară ierarhică, analiza
în constituenṭi a unei unităṭi minimale de comunicare duce la un nivel imediat inferior,
reprezentînd o secvenṭă de comunicare emisă de un singur vorbitor. Orice COMUNICATEM
este divizibil (obligatoriu) în 2 segmente:
- Segmentul 1 – emis de vorbitorul care a iniṭiat actul de comunicare ṣi a trimis un
mesaj verbal;
- - segmentul 2 = de răspuns, emis de destinatarul iniṭial.
Fiecare din aceste segmente sunt analizabile ca enunṭuri-text la nivelul sintaxei. Atît sintaxa
propoziṭiei, cît ṣi sintaxa frazei, se ocupă cu o secvenṭă fonică continuisă de un singur
vorbitor. La nivelul analizei sintactice a enunṭurilor, lanṭul vorbirii poate fi descompus
conform regulilor din sintaxa frazei, ṣi, la un nivel ierahic inferior, conform regulilor din
sintaxa propoziṭiei. Orice frază ṣi orice propoziṭie este un fragment de monolog sau un
monolog (dacă enunṭul este închis ca unitate comunicativă, ṣi are un înṭeles de sine stătător).
În afară de ‘’multi-word expressions’’ putem vorbi despre fragmente (mai lungi) de text
aparṭinînd aceluiaṣi vorbitor. Lingvistica nu se mai ocupă de analiza unităṭilor supra-frasice,
segmente formate din mai multe fraze succesive (alineat, paragraph, discurs, etc). Acestea
sunt toate unităṭi multi-fraze emise succesiv de acelaṣi vorbitor. Aceste texte multi-fraze au
formatul unui MONOLOG, reprezentînd un context în care fluxul vorbirii aparṭine aceluiaṣi
vorbitor.
Contextele în care se potrivesc aceste fragmente mai lungi ṣi îṣi menṭin coerenṭa tot prin ceea
ce se numește competență comunicativă. (sunt prezente ṣi elemente de tehnică narativă ca în
înlănṭuirea celor 1001 de nopṭi, deoarece un singur vorbitor trebuie să menṭină atenṭia ṣi
interesul destinatarul/ destinatarilor comunicării).
 P a g e | 87

1.5.1. - Constituenṭii imediaṭi ai discursului

În cadrul pragmaticii, analiza discursului este un obiect relativ recent de studiu.
Lingvistica a extins sfera noțiunii de discurs la orice mesaj oral sau scris produs de un singur
vorbitor.
Termenul „discurs” își are originea în retorică, dar a fost adoptat și de lingvistică. După unii
lingviști, prin discurs se înțelege mai ales o producție orală. După alții este un termen generic
pentru diverse tipuri de texte, prin care înțeleg atât producții scrise, cât și orale.
Constantinescu-Dobridor 1998 chiar folosește termenul „text” ca gen proxim în definiția
discursului [https://ro.wikipedia.org/wiki/Discurs_(lingvistică)
Discursul este definit ca ‘’Enunț superior ca întindere a frazei’’, ṣi este o realizare concretă,
scrisă sau orală, a limbii considerată ca sistem abstract. {DISCÚRS, discursuri, s. n. Specie a
genului oratoric, constând dintr-o expunere făcută în fața unui auditoriu pe o temă politică,
morală, [sau Tratare în scris a unui subiect de natură științifică sau literară.}
Discursul, ca expresie verbală a gândirii; (cuvântare care reprezintă un mesaj), este text care
formează o unitate destul de completă, caracterizat printr-o puternică coeziune; dar care se
limitează la enunțurile succesive ale unui singur vorbitor,
Structura discursivă reprezintă o unitate enunṭiativă de tip monolog, pe care o emite un singur
vorbitor în anumite situaṭii de comunicare. În privința acestei componente a discursului,
există oarecare diferențe între monolog pe de o parte, dialog și polilog pe de alta. Monologul
implică lipsa de contact direct cu receptorul, deseori cu o anumită distanță în timp și în spațiu
între emițător și receptor, de aceea trebuie să fie mai explicit, să numească cu mijloace
lingvistice multe elemente care nu trebuie numite în dialog și în polilog.
DISCURS (< fr. discours; lat. discursus, de la discurere, a alerga încoace și încolo) este o
expunere orală sau în scris a unei teme în fața unui auditoriu, cu scopul de a-l convinge, a-l
emoționa, a obține adeziunea acestuia în sprijinul tezei dezvoltate de orator. Discursul
implică un auditor neunitar, ceea ce impune oratorului o adaptare simultană la diferitele
categorii de indivizi cărora el se adresează, pentru ca discursul să fie intr-adevăr persuasiv,
convingător. După specificul lor și împrejurările în care sînt rostite, după scopul urmărit,
discursurile care, după vechile retorici și poetice, erau înglobate într-un gen literar aparte –
genul retoric – se încadrează în elocința politică, academică, juridică, militară, etc.
https://dexonline.ro/definitie/discurs
Retorica aristotelică și vechile retorici grupau discursurile în trei genuri: genul demonstrativ,
genul deliberativ și genul juridic, clasificare perimată însă astăzi. Supus unor canoane
referitoare la părțile-i componente – exordiu, propoziție, narațiune, argumentare sau
confirmare, respingere, perorație, (canoane ce astăzi nu mai au rigiditatea și caracterul de lege
din trecut), discursul totuși impune anumite cerințe de fond și de formă.
Constituenṭii imediaṭi ai discursului sunt paragraful ṣi alineatul, ṣi alte forme de organizare a
textului superioare ierarhic nivelului analizat de sintaxa frazei.
 P a g e | 88

1.5.2. – Factorii constitutivi ai procesului de comunicare: Agenṭii comunicării.

Comunicarea este un ansamblu de acṭiuni care au în comun transmiterea de informaṭii între 2
persoane.
Limba este un system de comunicare multinivel. Sunetele articulate ale vorbirii, în
succesiunea lor (pe axa sintagmatică), alcătuiesc fluxul vorbirii prin care se transmit mesaje
verbale orale.
Sunt 6 niveluri ale limbii, lanṭul vorbirii putînd fi segmentat în funcṭie de constituenṭii
imediaṭi ai fiecărui nivel. PROCESUL DE COMUNICARE NU TREBUIE ÎNSĂ
SEGMENTAT PRIN SEPARAREA CELOR DOI AGENȚI AI COMUNICĂRII. Prin
separarea vorbitorilor se pierde esenṭialul actului de comunicare, ṣi anume contextul
schimbului de informaṭii, DIA_LOGUL (în interiorul căruia prezenṭa celor 2 vorbitori este
obligatorie).
Fiecare nivel al limbii este analizabil ca un system lingvistic separate, deoarece este un
ansamblu de elemente lingvistice (unităṭi, clase, categorii, criterii, principii, reguli, etc.)
dependente între ele ṣi formînd un tot organizat. Toate aceste sisteme sunt integrate în
sistemul limbii ṣi sunt prezente simultan în lanṭul vorbirii.
1) La nivelul fonetic.
Sistemul fonetic reprezintă totalitatea sunetelor articulate ale unei limbii, criteriile de
clasificare a acestora, ṣi a relaṭiiloor dintre ele. Totalitatea fonemelor unei limbi este
clasificată ṣi analizată în sistemul vocalic ṣi în sistemul consonantic specific acelei limbi.
2) La nivel lexical.
Sistemul lexical reprezintă totalitatea cuvintelor unei limbi, a criteriilor de clasificare a
tuturor semnelor lingvistice, dar ṣi a modalităṭilor de formare a cuvintelor din aceea limbă.
3) La nivel grammatical.
La nivel grammatical, sistemul grammatical este compus dintr-un nivel morphologic ṣi un
nivel sintactic. Sistemul morphologic reprezintă totalitatea părṭilor de vorbire, a criteriilor de
clasificare a acestora, a caracteristicilor ṣi relaṭiilor dintre ele.
4) La nivel sintactic.
Nivelul sintactic este compus din 2 sub-nivele: Sintaxa propoziṭiei ṣi sintaxa frazei. Sistemul
sintactic propoziṭional este compus din totalitatea părṭilor de propoziṭie, a criteriilor de
clasificare a acestora, a caracteristicilor ṣi relaṭiilor dintre ele, a tuturor tipurilor de relaṭii
sintactice ṣi a mijloacelor de realizare a acestora. De notat că, pe lîngă părṭile principale de
propoziṭie (subiectul ṣi predicatul), părṭile secundare de propoziṭie pot fi într-o relaṭie de
subordonare de gradul I sau de gradul II. (caracteristică unei părṭi de propoziṭie secundare ce
depinde de o altă parte de propoziṭie secundară). Subordonarea unică este caracteristică
atributelor ṣi complementelor, iar subordonarea dublă este caracteristică atributelor
circumstanṭiale ṣi elementelor predicative suplimentare.
La nivelul sintaxei frazei, sistemul este reprezentat de totalitatea tipurilor de propoziṭii (din
care se compune o frază), ṣi de fraze, a modului de îmbinare al propozițiilor în fraze, a
criteriilor de clasificare a acestora, a caracteristicilor ṣi relaṭiilor dintre ele.
Aceste raporturi sintactice dintre propoziṭii pot fi de coordonare și de subordonare. În cadrul
unei fraze, propoziția secundară îndeplinește rolul unei părți de propoziție a regentei. Chiar și
denumirile tipurilor de propoziții secundare sugerează aceasta.
Sintaxa nu este independentă nici de prozodie, în sensul că ia în seamă și mijloace
semnificative care influențează sensul propozițiilor și frazelor, cum sunt intonația,
accentuarea și pauza.
Sintaxa are legătură și cu pragmatica, de pildă prin scoaterea în evidență a uneia sau alteia
dintre părțile unui enunț prin procedee sintactice, cum este schimbarea topicii obișnuite.
 P a g e | 89

=Din punct de vedere ierarhic, deasupra nivelului sintaxei frazei ar trebui un nivel al sintaxei
discursului, în care să se analizeze din punct de vedere nivelurilor limbii, lanṭul vorbirii
compus din segmente unitare multi-frazale. Textul este astfel alcătuit dintr-un asamblu de
enunţuri orale sau scrise. Organizarea acestor enunţuri într-un text se numeste discurs.
Enunţurile trebuie să fie înlănţuite într-un mod coerent respectând: o ordine logică; o ordine
spaţială; ṣi o ordine temporară. Tema textului este reprezentată de semnificaţia lui ṣi este de
obicei o unitate discursive. Textul discursiv narativ este format din: monolog, paragrafe,
alineate, fraze, propozitii, cuvinte, sunete.
Toate aceste niveluri ale fluxului vorbirii analizează o secvenṭă de comunicare emisă de un
singur vorbitor.
5) La nivelul comunicării.
La nivelul actului de comunicare avem un system compus din cele două părṭi ale unui dialog,
criteriile de clasificare a textelor supra-frasice, ṣi relaṭiile dintre părṭile unui dialog.
Doar la acest nivel este obligatorie prezenṭa celor 2 vorbitori, participanṭi la orice act de
comunicare.
6) La nivel stylistic.
La nivel stilistic, sistemul nu este delimitat ca nivel separate al limbii, elementele sistemului
stilistic fiind prezente (ca o prezenṭă facultative, nu ca o prezenṭă obligatorie) la toate
celelalte niveluri ale limbii.
Fiecare nivel este deci caracterizat de mai multe sisteme, prezente concomitent:
- Categorii lingvistice specifice;
- Unităṭi lingvistice specifice (sistemul avînd un inventar fix sau aproximativ al
acestora);
- Unităṭile minimale (u.m.) ṣi unităṭile maximale (U.M.) sunt clasificate după criterii de
clasificare specific fiecărui nivel;
- Relaṭiile dintre aceste unităṭi lingvistice generează structure lingvistice (U.M.)
specific fiecărui nivel al limbii.
Doar la nivelul comunicării logico-gramaticale cei doi vorbitori (emiṭătorul ṣi receptorul care
sunt agenṭii comunicării) sunt prezenṭe obligatorii. Dialogul ‘’faṭă-n faṭă’’este cea mai
reprezentativă formă a comunicării orale, în care mesajele se schimbă între participanţii la
actul de comunicare, fiecare fiind pe rând emiţător şi receptor.
Putem considera că toate secvenṭele lingvistice analizabile la nivel fonetic, la nivel lexical, la
nivel morfologic ṣi la nivel sintactic aparṭin unor forme diverse de MONOLOG (de diferite
lungimi, inclusiv segmente lingvistice multi-fraze de tip narativ), fiind emise de un singur
vorbitor. Doar la nivelul comunicării participă succesiv ambii vorbitori, ṣi lanṭul vorbirii
poate fi segmentat logic.
Există numeroasele forme ale comunicării orale contemporane. Clasificarea formelor de
comunicare orală. După numărul de emiţători se cunosc două forme – DIALOGUL ṣi
monologul.
a) Monologul - formă a comunicării în care emiţătorul nu implică receptorul; Forme de
monolog: Conferinţa clasică (presupune o adresare directă, unde conferenţiarul prezintă
judecăţi de valoare a autorilor despre care conferenţiază-nu propriile), Expunerea (este forma
de discurs care prezintă în mod explicit personalitatea, opiniile, sistemul de valori ale celui
care vorbeşte, care îşi transmitesmite opiniile cu privire la un subiect.), Prelegerea (este
situaţia comunicativă în care publicul asistent a avut posibilitatea să sistematizeze informaţii,
fapte, evenimente anterioare); Relatarea (o formă de comunicare în care se face o
decodificare, o dezvăluire, o prezentare, apelând la un tip de limbaj, a unei realităţi obiective,
 P a g e | 90

a unor stări de fapt, a unor acţiuni fără implicarea celui care participă.) {vezi ṣi Seminarul,
Interviul, Colocviul, Dezbaterea, etc.}

Discursul — forma cea mai evoluată şi cea mai pretenţioasă a monologului, care presupune
emiterea, argumentarea şi susţinerea unor puncte de vedere; • Toastul - o rostire angajată cu
prilejul unor evenimente deosebite; nu trebuie să depăşească 3-4 minute; • Alocuţiunea -
reprezintă o intervenţie din partea unui vorbitor într-un context comunicational, nu trebuie sa
depăşească 10 minute; • Povestirea - este cea mai amplă forma a comunicării, în care se
folosesc cele mai variate modalităţi,de exprimare, face apel la imaginaţie şi sentimente,
emotii, la cunoştinţe anterioare. Se caracterizează prin subiectivism; • Pledoaria - este
asemănătoare cu alocuţiunea, diferenţa este că se prezintă punct de vedere; • Predica- tip de
adresare în care posibilitatea de contraargumentare şi manifestare critică sunt.reduse sau chiar
anulate; • Intervenţia - situaţia în care emiţătorul vine în sprijinul unor idei ale unui alt
participant la discuţie; • Interpelarea- situaţia în care cineva, aflat în postura de distribuitor de
informaţie, cere unor anumite surse o mai bună precizare în anumite probleme, pe anumite
domenii.’’ https://www.slideshare.net/rodyca/comunicarea-orala
Gîndirea umană este un process conṣtient, generat pe cele 2 nivele ale cunoaṣterii: nivelul
sensorial ṣi nivelul logic. Categoriile gîndirii nu sunt, în acelaṣi timp, ṣi categorii ale limbii.
Termenul ‘’categorie’’ defineṣte o noṭiune logică fundamental, care reflect realitatea
obiectivă în modul cel mai general. “Categorie’’ corespunde în lingvistică noṭiunii de
‘’unitate’’. Se poate vorbi astfel despre categoriile (=unităṭile) lingvistice de: sunet, cuvînt,
substantive, subiect, propoziṭie, frază, etc. Sistemul categoriilor lingvistice este specific
fiecărui nivel al limbii.
1- Sistemul categoriilor fonetice.
Categoriile fonetice sunt clase de foneme (vocale, semivocale, consoane). În fonologie,
fonemul este cel mai mic segment sonor care distinge sensuri lexicale sau gramaticale în
fluxul vorbirii, adică are funcție lingvistică. Natura fonemului este determinată de un
ansamblu de trăsături distinctive care îl deosebesc de toate celelalte foneme dintr-o anumită
limbă. Un fonem dintr-o limbă poate avea aceleași trăsături dinstinctive ca un fonem din altă
limbă, dar definițiile lor nu sunt identice, pentru că în fiecare limbă fonemul intră în relații
specifice cu celelalte foneme din acea limbă, iar sistemele fonemice sunt diferite de la o
limbă la alta. Numărul de foneme ale unei limbi este limitat, dar poate fi foarte diferit în
diverse limbi Sunetele vorbirii se caracterizează printr-o mare diversitate a realizării lor, ceea
ce face să fie mult mai numeroase decât fonemele. Trăsăturile sunetelor depind de contextul
fonetic, de condițiile generale de emitere și de vorbitor; chiar și același le pronunță diferit de
la o dată la alta. [exemplu – alofonele sunetelor vocale]. În anumite cuvinte, sunetele
alcătuiesc o paradigmă, adică sunt comutabile în același context fonetic, prin urmare sunt în
opoziție fonologică, și de aceea trebuie considerate foneme. Dacă se pot comuta în aceeași
poziție două sunete, este vorba de o așa-numită pereche minimală.
Fonemele vocalice ṣi fonemele consonantice sunt reprezentate în scris prin grafemele din
alfabetul limbii. Grafemul este cea mai mică unitate semantică distinctivă a unei limbi scrise,
analogă fonemului în limba vorbită. În scrierea alfabetică corespunde literei. Un grafem poate
avea sau nu înțeles în sine. Grafemele includ litere, logotipuri, ideograme, cifre, semne de
punctuație și așa mai departe. Grafemele complexe sunt digrafe (CI, GI) ṣi trigrafe (CHI,
GHI).
Inventarul sistemul fonetic este fix, ṣi este reprezentat în limba romănă de: 7 vocale, 4
semivocale, 22 de consoane ṣi ‘’ị’’ zero final consonantic.
 P a g e | 91

2- Sistemul categoriilor lexicale se bazează pe relaṭiile dintre cuvinte la satrea lor de

dicṭionar. Dicṭionarul limbii reprezintă inventarul de lexeme din aceea limbă, ṣi este un
inventar deschis. Dicṭionarul limbii romăna cuprinde aprox. 200.000 de cuvinte-titlu.
Un LEXEM este un cuvânt sau parte de cuvânt care serveşte ca suport minimal al
semnificaţiei. Lexemul (= MORFEM LEXICAL =SEMANTEM) este unitate de bază a
vocabularului care reprezintă asocierea unuia sau a mai multor sensuri; cuvânt; unitate
lexicală. În lingvistică, un lexem este unitatea fundamentală a lexiconului (sau inventarului de
cuvinte) al unei limbi. Lexemul este cunoscut și ca unitate lexicală, articol lexical sau cuvânt
lexical. În lingvistica corpusului, lexemele sunt denumite în mod obișnuit drept leme Un
lexem este (de obicei, dar nu întotdeauna), un cuvânt individual (un lexem simplu sau un
cuvânt de dicționar, așa cum se numește uneori). Un singur cuvânt din dicționar (de exemplu,
vorbi) poate avea în cursul vorbirii o serie de forme flexive sau variante gramaticale (în acest
exemplu, vorbește, vorbește, vorbește). Un multiword (sau compozit) lexem este un lexem
format din mai mult de un singur cuvânt ortografic, [cum ar fi un idiomatic verb, un compus
deschis, sau un idiom]. Modul în care un lexem poate fi folosit într-o propoziție este
determinat de clasa sa de cuvinte sau de categoria gramaticală. Un lexem este o unitate de
sens lexical, care există indiferent de flexiune ṣi finaluri pe care le poate avea sau numărul de
cuvinte pe care le-ar putea conține. Cuvintele dintr-un dicționar sunt toate lexeme. Un lexem
variabil este un element lexical de dimensiunea cuvântului considerat în abstracție de la
proprietățile gramaticale care variază în funcție de construcția sintactică în care apare.
Faṭă de categoriile lexicale principale {(exprimînd relaṭii între cuvinte la forma lor din
dicṭionar), =clase de sinonime, antonime, omonime, paronime} categoriile lexicale secundare
reprezintă inventarul de afixe al limbii (categoria prefixelor ṣi categoria sufixelor). Inventarul
sistemului de afixe lexicale este un inventar închis (vezi dicṭionare/liste speciale de prefixe ṣi
dicṭionare de sufixe), iar prezenṭa lor în dicṭionarul limbii este uneori facultativă. După
modelul dicṭionarelor de sinonime, dicṭionare de antonime, dicṭionare de omonime,
dicṭionare de paronime, dicṭionare analogice, etc. sunt necesare ṣi dicṭionare cu cuvinte care
sunt formate cu acelaṣi prefix. Tot în ordine alfabetică, (dar în ordine alfabetică INVERSĂ)
ar putea fi ṣi dicṭionare cu toate cuvintele formate cu acelaṣi sufix.
3- Sistemul categoriilor gramaticale este format din GRAMEME de 2 tipuri: morfeme ṣi
sintaxeme.
Morfemul (gr. ‘’morphe = formă) are mai multe definiṭii (vezi Gheorghe Constantinescu-
Dobridor, Mic dicṭionar de terminologie lingvistică, Bucureṣti, 1980, p.289-292). 1)
MORFEMul este cea mai mică unitate cu sens determinat din structura morfologică a
cuvântului. Din punct de vedere gramatical, un morfem este un element morfologic (afix,
accent, desinență, alternanță fonetică, cuvânt auxiliar etc.) cu ajutorul căruia se formează, de
la o rădăcină, cuvinte și forme flexionare noi; cea mai mică unitate din structura morfologică
a cuvântului cu un sens determinat (lexical sau gramatical).
Morfemul este unitate indivizibilă din structura morfologică a unui cuvânt, inclusiv rădăcina,
având un sens determinat, lexical sau gramatical. În lingvistică, morfemul este cel mai mic
element purtător de sens din limbă. Din acest punct de vedere se opune fonemului, care este
cel mai mic element al limbii, însă nepurtător de sens ca atare. Morfemul nu se confundă nici
cu alte elemente ale limbii. Astfel, un cuvânt poate constitui un morfem (de exemplu șal,
copil, cânt, face), dar poate fi format și din mai multe morfeme (ex. șaluri, copilaș, cântă,
reface). De asemenea, un morfem poate fi constituit dintr-o silabă (ex. re- în reface) sau din
mai multe (ex. copil), dar o silabă poate fi și numai o succesiune de foneme, deci să nu aibă
sens (ex. co- în copil). Morfemele nu sunt totdeauna identificabile ca segmente separate.
 P a g e | 92

De exemplu, în limba franceză, sintagma le livre de la fille „cartea fetei” conține morfemul
prepoziție de pentru exprimarea posesiei și morfemul articol hotărât la, dar în sintagma le
livre du garçon „cartea băiatului”, morfemul de și cel articol hotărât le sunt combinate într-un
singur cuvânt monosilabic ca urmare a unui proces petrecut în istoria limbii. În general,
morfemele intră în mai multe combinații cu alte morfeme, dar sunt și morfeme unice, care
intră într-o singură sintagmă, fiind cuvinte autonome într-un stadiu mai vechi al limbii, și care
nu mai sunt autonome, ci folosite numai în unități frazeologice. Se consideră că există și
morfem zero, atunci când, de exemplu, lipsa de desinență exprimă o categorie gramaticală
într-o paradigmă în care categoria respectivă este exprimată de desinențe efective. Astfel,
desinența zero exprimă singularul în forma ‘’arici’’ ṣi pluralul în forma ‘’arici’’.
Tipuri de MORFEME
Morfemele pot fi clasificate din mai multe puncte de vedere: după cum constituie cuvinte
autonome sau nu (independente sau dependente), după sensul lor (lexical sau gramatical),
după cum sunt constituite dintr-un singur segment sau din mai mult de unul (continue sau
discontinue), după cum fac sau nu parte dintr-un cuvânt (segmentale și suprasegmentale),
după cum fac sau nu corp comun cu termenul la care se atașează (sintactice sau analitice).
=Un morfem independent, numit și liber, este unul care poate constitui un cuvânt de sine
stătător, fiind totdată o rădăcină, de exemplu ro șal, copil, cânt, face, en book „carte”, red
„roșu/roșie”, fast „rapid/repede”].
=Un morfem dependent, numit și legat, nu există în calitate de cuvânt autonom. De cele mai
multe ori este un afix, ca segmentele cu caractere aldine din cuvintele șaluri, copilaș, cântă și
reface, dar poate fi și o rădăcină, ex. en typ- (în type „tip”, typical „tipic”).
==Sensul pe care îl are un morfem este unul lexical sau unul gramatical, unele morfeme fiind
purtătoare de sensuri de ambele tipuri. Un morfem lexical poate fi o rădăcină independentă
(copil, face) sau dependentă (hu gugg-), ori un element care participă la formarea de cuvinte,
adică un afix, de exemplu în copilaș, copiliță, copilandru, copilărie, reface, preface, sau un
element de cuvânt compus, ex. cele două componente ale cuvântului en blackbird „mierlă” (<
black „neagră” + bird „pasăre”). Morfemele lexicale fac parte dintr-o clasă deschisă.
==Un morfem gramatical poate un afix care exprimă o categorie gramaticală, eventual și un
raport sintactic. Cele nominale sunt sufixe care exprimă, în funcție de limbă, numărul, cazul
și genul la substantive, adjective și pronume, ex. case, acestei(a). Cele verbale sunt afixe care
exprimă, în funcție de limbă, modul, timpul, persoana, numărul, aspectul: cânta (sufixul
timpului imperfect), cântam (desinența de persoana I singular la imperfect), cântând (sufixul
modului gerunziu). Tot morfeme gramaticale sunt și așa-numitele cuvinte gramaticale sau
funcționale, de exemplu prepozițiile și conjuncțiile. Morfemele gramaticale constituie o clasă
închisă.
==Unele morfeme sunt în același timp gramaticale și lexicale, de exemplu unele prefixe care
exprimă aspectul și totodată schimbă sensul lexical al verbului.
===Un morfem continuu se constituie dintr-o succesiune neîntreruptă de foneme, pe când un
morfem discontinuu este format dintr-o succesiune întreruptă de foneme, de pildă, în română,
cel al modului infinitiv, alcătuit din elementul formant al infinitivului, ‘’a’’, și sufixul
infinitivului (ex. a admira), sau în limba germană, morfemul participiului, format dintr-un
prefix și un sufix, ex. geliebt. ===Un morfem segmental este un segment fonic, deci este un
cuvânt sau face parte dintr-un cuvânt ca rădăcină sau ca afix, iar unul suprasegmental este un
element prozodic care însoțește un morfem segmental. În română, un asemenea morfem este
accentul pe desinența de persoana a III-a singular la perfectul simplu al verbelor de
conjugarea I, în opoziție cu lipsa accentului pe desinența de aceeași persoană la indicativ
prezent (cântă [kɨn'tǝ] vs. cântă ['kɨntǝ]), sau intonația și intensitatea accentului, care
 P a g e | 93

diferențiază cazul vocativ de cel nominativ chiar la substantive care sunt alcătuite din aceeași
secvență fonică la ambele cazuri.

=Un morfem sintactic face corp comun cu unitatea lexico-gramaticală la care se atașează.
Astfel sunt afixele. Dimpotrivă, un morfem analitic nu face corp comun cu termenul la care
se atașează, precum, în română, prepoziția de din structura modului supin, conjuncția să din
structura modului conjunctiv, prepoziția pe a complementului direct nume de persoană,
verbele auxiliare morfologice din structura formelor modale și temporale etc.].
Sistemul categoriilor morfologice este reprezentat de categorii morfologice principale ṣi
categorii morfologice secundare. Categoriile morfologice principale include 8 categorii
gramaticale, iar categoriile secundare include categoriile flexemice (FLEXEME). Inventarul
sistemului de afixe morfologice este fix ṣi este închis. În prezenta lucrare am încercat să
prezint inventarul complet al FLEXEMELOR din limba romănă.
Notă – Prezenṭa cuvintelor compuse în dicṭionarul limbii este normală. Un dicṭionar al
expresiilor idiomatice existente în limba romănă {Gabriela Duda, Aglaia Gugui, Marie
Jeanne Wojcicki, Dicṭionar de expresii ṣi locuṭiuni ale limbii romăne, Bucureṣti, 1985, 815
pagini] permite o analiză mai atentă a acestor unităṭi lingvistice. Ele reprezintă un ansamblu
liniar de elemente ale limbii, aparținând unor clase diferite, care, în actul vorbirii, se îmbină
unul cu altul.
SINTÁGMĂ = unitate semantico-sintactică stabilă, formată dintr-un grup de două sau de mai
multe cuvinte între care există raporturi de subordonare (= locutiuni, expresii). Sintagma este,
în lingvistică, o îmbinare de cel puțin două cuvinte ce reprezintă cea mai mică unitate în
interiorul căreia se poate stabili un raport sintactic. Este ierarhic inferioară propoziției, fiind
un constituent al acesteia. După unii lingviști, o sintagmă trebuie să conțină cel puțin două
cuvinte cu sens lexical deplin. După alții este suficient și un singur asemenea cuvânt, celălalt
sau celelalte putând fi cuvinte gramaticale (articol, prepoziție etc.). În funcție de partea de
vorbire din care face parte cuvântul care dă caracterul sintagmei, există sintagmă nominală,
sintagmă verbală, sintagmă adjectivală etc., numite și grup nominal, grup verbal, grup
adjectival etc. Sintagma care conține numai două cuvinte este una minimală, ea putând fi
constituentul unei sintagme mai mari.
4- Sistemul categoriilor sintactice, atît la nivelul propoziṭiei, cît ṣi la nivelul frazei,
descrie un număr redus de relaṭii (de coordonare ṣi de subordonare). Un subnivel al sintaxei
poate fi considerat ṣi analiza sintagmei = Unitate sintactică stabilă alcătuită din două sau mai
multe cuvinte, între care există un raport de subordonare și care constituie o parte a unei
propoziții sau a unei fraze. Studiul modern al gramaticii oferă următoarea definiție a sintaxei:
partea gramaticii care studiază cuvintele (în funcție de rolul lor în comunicare), enunțurile,
fragmentele de enunțuri, sintagmele, grupurile coordonative, propozițiile, frazele și relațiile
dintre toate acestea în cadrul unei comunicări. Nu există o sintaxă specială a segmentelor de
text multi-fraze, deci structurile narative de dimensiuni mari (paragraph, discurs, monolog,
etc.) trebuie separate din fluxul vorbirii pînă la nivelul de analiză al frazei. Relaṭiile dintre
fraze în cadrul fluxului verbal al unui singur vorbitor nu fac obiectul de studio al sintaxei.
Sintaxa (=cuvânt cu origine în limbile latină și greacă (syntaxis = syn – care înseamnă
“împreună” + taxis – care înseamnă “așezare”, “ordine”, “aranjament”) este ramura
gramaticii care studiază propoziția, fraza, unitățile de propoziție, regulile de îmbinare a
cuvintelor în propoziții și a propozițiilor în frază, precum și raporturile dintre părțile de
propoziție și raporturile în frază.
 P a g e | 94

Prin urmare, atunci când vorbim de sintaxă avem în vedere 2 aspecte:

==1. Unitățile sintaxei. Materializarea enunțurilor și fragmentele de enunțuri în unități
gramaticale distincte. Sunt 2 clase de SINTAXEME principale (subiectul ṣi predicatul), ṣi
două clase de sintaxeme secundare alcătuite din categoriile de atribut ṣi complement. De
asemenea există ṣi două sintaxeme cu subordonare dublă; atributul circumstanṭial ṣi
elementul predicative suplimentar. La nivelul părṭilor de propoziṭie unii lingviṣti includ ṣi
apoziṭia. {În urma identificării propoziției apozitive de către Mioara Avram, unii cercetători
au pus în discuție natura relației acestei categorii de propoziții cu termenul (cuvînt, grup de
cuvinte sau propoziție) corelat. Unii dintre aceștia susțin că propoziția apozitivă nu constituie
o specie de propoziții. ci un tip special de relații sintactice, deosebit de coordonare ṣi de
subordonare.}
Din combinaṭiile acestor unităṭi sintactice minimale rezultă unităṭi sintactice maximale de
tipul enunṭului propoziṭional (la nivelul sintaxei propoziṭiei). Din combinarea părṭilor de
propoziṭie rezultă propoziṭia (ca unitate sintactică), iar din combinarea propoziṭiilor rezultă
fraza. Analiza lingvistică se opreṣte la acest nivel, omiṭînd textele multi-fraze. Nu avem un
nivel ierarhic superior sintaxei frazei, nici un nivel de analiză ierahic inferior sintaxei
propoziṭiei. Ținînd cont de faptul că lanṭul vorbirii reprezintă o succesiune de unităṭi
lingvistice pe axa sintagmatică, ar trebui o sintaxă cu o terminologie mai cuprinzătoare.
Un alt aspect al sintaxei, pe lîngă analiza unităṭilor sintactice în constituenṭi imediaṭi (fraza ->
propoziṭie - > părṭi de propoziṭie) este ṣi analiza sintagmelor, a expresiilor ṣi a locuṭiunilor
limbii. De asemenea, la diferite niveluri ale limbii, sunt situate construcṭiile sintactice cu
valoare stilistică (elipsa, repetiția, anacolutul și tautologia) ṣi structurile stilistice ṣi retorice
bazate pe paralelism sintactic.
==2. Raporturile dintre unitățile sintactice din cadrul propozițiilor și al frazelor.
Fraza este o unitate sintactică de sine stătătoare, formată din două sau mai multe propoziții
aflate, la rândul lor, fie în raport de coordonare, fie în raport de subordonare. Spre deosebire
de propoziṭie, care are un singur predicat, fraza este o comunicare cu predicaṭie multiplă.
Numărul de propoziții existente într-o frază este același cu numărul de predicate. Sintaxa
frazei este componenta gramaticii care se ocupă cu studiul modului de îmbinare al
propozițiilor în fraze, al tipurilor de propoziții și al raporturilor sintactice dintre acestea.
Aceste raporturi pot fi de coordonare și de subordonare. Cele două tipuri de relații sintactice
din cadrul frazei sunt coordonative și subordonative, în functie de tipurile de sintaxeme.
Raportul de coordonare leagă propoziții situate pe același plan, adică fie principale, fie
subordonate. Propozițiile subordonate coordonate între ele determină același termen regent.
Raportul de subordonare se realizează între propoziții dintre care una determină pe cealaltă.
Componența frazei. Frază se compune din:
1-==propoziția principală (întâlnită și sub numele de „regentă”). Aceasta este propoziția de
bază, singura care are înțeles de sine stătător. Fraza se poate constitui și din mai multe
propoziții principale, aflate în raport de coordonare. Propozițiile principale pot fi legate între
ele prin cuvinte de legătură sau prin semne de punctuaṭie (virgule, punct și virgule).
2== Propoziția (una sau mai multe) secundară. Acest tip de propoziție depinde de una sau
mai multe propoziții pe care le determină. Ea se mai numește și „propoziție subordonată”,
fiind dependentă de un cuvânt de legătură (conjuncție) din propoziția determinată. Toate
tipurile de propoziṭii subordonate descrise de sintaxa frazei corespund claselor de
SINTAXEME (=părṭi de propoziṭie) descrise de sintaxa propoziṭiei. Corespondenṭa dintre
propoziṭiile subordonate ṣi părṭile de propoziṭie este evidenṭiată în orice gramatică. Propoziṭia
subordonată este o propoziṭie care depinde din punct de vedere grammatical de altă
propoziṭie, îndeplinind, în forma de propoziṭie, funcṭiunea unei părṭi de propoziṭie a regentei.
 P a g e | 95

Propoziṭiile subordonate corespund deci, în planul frazei, părṭilor de propoziṭie. Această

corespondenṭă se oglindeṣte în denumirea tipurilor de propoziṭii subordinate. Având în vedere
corespondenţa dintre părţile de propoziţie și propoziţiile subordonate, primele pot fi
transformate în subordinate, ṣi invers.
După tipul relaṭiilor sintactice care se stabilesc între propoziṭii frazele pot fi: fraze prin
coordonare, fraze prin subordonare, fraze formate prin coordonare ṣi subordonare, ṣi fraze
incidente. (în descrierea sistemului de relaṭii dintre propoziṭii, Trandafir Gheorghe,
RELAȚIILE SINTACTICE ÎN CADRUL FRAZEI Introduce conceptul de relaṭie sintactică
ZERO. ‘’Din punct de vedere relaṭional, propoziṭia incidentă se opune tuturor celorlalte
categorii de propoziṭii tocmai prin absenṭa oricărui raport sintactic în fraza în care apare. Am
identificat patru tipuri de relații sintactice simple între propoziții: coordonative,
subordonațive, apozitive și zero.’’}
Indiferent de lungimea frazei, sintaxa structurală analizează comunicarea în termeni de
‘’constituenṭi imediaṭi’’. Enunṭurile multi-propoziṭionale de acest tip sunt delimitate printr-un
semn de punctuaṭie final. (comunicare lingvistică care poate fi precedată şi urmată de pauză
este un enunṭ”). Părţile în care se poate diviza enunţul se numesc constituenţi. De obicei,
enunţul se împarte mai întâi în două, fiecare din cele două segmente se impart la rindul lor,
etc. pînă cînd se ajunge la segmente care nu mai pot fi divizate – nivelul minim al expresiilor
cu înṭeles, care se numesc MONEME sau morpheme. Ar fi destul de simplu ca sintaxa
structurală să analizeze 3 nivele ierarhice:
-sintaxa propoziṭiei (ca enunṭ cu un singur predicat) ṣi împărṭirea ei în constituenṭi imediaṭi
(=părṭi de propoziṭie). {Propoziția este, în gramatică, cea mai mică unitate sintactică ce poate
apărea de sine stătătoare în anumite condiții, adică poate constitui singură o comunicare. Se
identifică practic prin prezența unui singur predicat. Acesta este exprimat de obicei printr-un
verb la un mod personal, dar în mod excepțional, printr-un verb la un mod nepersonal, un
nume predicativ, o interjecție predicativă sau o intonație predicativă (într-o propoziție
nominală redusă la subiect). Din punct de vedere semantic și logic, o propoziție este
enunțarea unei judecăți. Se caracterizează prin conținut de cunoaștere (rezultatul constatărilor
vorbitorului în legătură cu realitatea), sau prin conținut afectiv-volițional (atitudinea
vorbitorului față de realitate).
-sintaxa frazei (ca enunṭ cu predicaṭie multiplă) ṣi împărṭirea ei în constituenṭi imediaṭi
(diferite tipuri de propoziṭii). Fraza minima este alcătuită din 2 propoziṭii. Frazele formate
dintr-un număr mare de propoziṭii, legate între ele prin combinarea tipurilor de relaṭii
sintactice specific, tind să devină proloxe. (cuvîntul este folosit atît despre acte de vorbire ṣi
despre stil care conṭin prea multe cuvinte de prisos, într-o exprimare prea stufoasă, prea
detaliată sau prea complicată. Pe de altă parte, cuvîntul se foloseṣte despre o persoană care se
exprimă confuz, lipsit de concizie.
-sintaxa monologului (ca enunṭ format din mai multe fraze) ṣi împărṭirea lui în constituenṭi
imediaṭi (în fraze). Monologul, în sensul larg de DISCURS, reprezintă elementele unui text
multi-frază emis ca un act de comunicare continua de către un singur vorbitor. La analiza
structurală, elementele care rezultă din prima diviziune a unui enunṭ sau părṭi de enunṭ se
numesc constituenṭi imediaṭiaṭi ai enunṭului (respective ai fragmentului de enunṭ).
Sorin Stati în SINTAXA STRUCTURALĂ constată trei diferenţe vizibile faţă de analiza
gramaticală tradiţională:
– se operează cu diviziuni (dichotomii) succesive;
– rezultatul analizei, în toate etapele ei, sunt nişte segmente numite în acelaşi fel
(‘’constituenţi imediaţi”); constituenţii ultimi sunt, de fapt, tot constituenţi imediaţi,
 P a g e | 96

aşadar problema numărului de niveluri şi a definiţiei unităţilor fiecărui nivel nu interesează

deocamdată (avem a face numai cu enunţuri şi constituenţi imediaţi);
– graniţele dintre sintaxa frazei, a propoziţiei şi morfologiei dispar.
Mergând mai departe, analiza îşi propune să dea o reprezentare schematică a structurii
enunţului divizat, descoperind m o d e l u l său.’’(Sorin Stati)
Dacă considerăm enunṭul drept o comunicare lingvistică delimitată de cîte o pauză, în scris,
propoziṭia sau fraza sunt marcate de un semn de punctuaṭie final (punct sau semnul întrebării
ori semnul exclamării).
5- La nivelul comunicării, avem categoria de COMUNICATEM. Cea mai mica unitate
de comunicare este DIA-LOGUL. Analiza în constituenṭi imediaṭi ai unui dialog evidenṭiază,
prin segmente distincte ṣi successive din lanṭul vorbirii, participarea la actul vorbirii a celor 2
vorbitori care sunt agenṭii comunicării. Spre deosebire de enunṭul-Monolog, precedat ṣi urmat
de o pauză (marcată în scris printr-un semn de punctuaṭie final), enunṭul COMUNICATEM
este marcat de un semn de punctuaṭie special. Dialogul este precedat de o linie de dialog
repetată. ◊ Linie de dialog este un semn ortografic de punctuație care indică începutul vorbirii
fiecărui participant la o convorbire.
6- La nivelul stilistic al limbii, cea mai mica unitate este STILEMUL. Un stilem este
orice figură de stil, de la orice nivel al limbii. (ex. ‘’gura rîului, poalele muntelui, floarea
florilor, veeezi!, etc sunt stileme din structura limbii vorbite. Alături de sintaxa poetică, la
acest nivel de analiză se discută ṣi calităṭile stilului unui anume scriitor, limbajul poetic,
oralitatea stilului, etc.
Dintre factorii comunicării, agenṭii comunicării sunt cei care definesc nivelul stilistic ṣi
funcṭia emotive (ṣi funcṭia poetică a limbajului, în viziunea lui Roman Jakobson. Dintre cei
ṣase factori constitutive (elemente) ai comunicării, cei 2 vorbitori între care se desfăṣoară
schimbul de informaṭii sunt primii luaṭi în discuṭie:
‘’ - emiţătorul (locutor) este persoana care transmite mesajul (El reprezintă sursa de
informaṭie prezenta într-o situatie de comunicare). Emiţătorul îndeplineşte funcţia emotivă,
însemnând că adresarea către un receptor se naşte dintr-o pornire interioară, din dorinţa de a
comunica un sentiment, o idee, o opinie etc; Dintre funcṭiile comunicării, în afară de funcṭia
referenṭială, prin care se transmit informaṭii despre realitate, aici este ṣi Functia expresiva sau
emotiva (centrată pe emiṭător) – sunt exprimate sentimentele, starile sau valorile locutorului
(cel care vorbeste), adica subiectivitatea lui
- receptor (destinatar sau conlocutor/alocutor) este persoana care primeşte mesajul transmis
de emiţător (Este cel căruia I se adreseaza comunicarea; beneficiarul informatiei într-o
situaṭie de comunicare). El reprezintă funcţia conativă/persuasivă a comunicării, întrucât
reacţionează afectiv la receptarea mesajului; Functia de apel sau conativa (centrată pe
receptor) – prin care se exprima o incercare de a-l influenta, de a-l incita la actiune pe
interlocutor printr-un ordin, rugaminte, etc.; aceasta functie este pregnanta in comunicarea
cotidiana si in stilul ofcial – administrative.
*Notă: Emiţătorul şi receptorul se numesc actanţii comunicării: locutor (termen folosit adesea
ca sinonim al unui emiţător. In sens restrâns, sinonimia funcţionează numai în cazul
comunicării orale: locutorul este aşa-numitul subiect vorbitor) şi alocutor. (unul dintre
participanţii la comunicare, cel căruia i se adresează mesajul; sinonim cu destinatar,
interlocutor; se opune locutorului sau emiţătorului, cel care emite mesajul). Orice situatie de
comunicare presupune, inainte de toate, doi actori (agenti sau protagonisti) care emit si
recepteaza mesaje. Pentru a simplifica datele problemei, vom considera ca realizatorii
comunicarii (indivizi sau grupuri de indivizi) emit si recepteaza mesajele in mod alternativ,
trecand cu vederea, astfel, situatiile in care mesajele sunt emise si receptate simultan.
 P a g e | 97

Apeland la aceasta asumptie metodologica, suntem indreptatiti sa reprezentam comunicarea

ca rezultat al juxtapunerii unor secvente comunicative elementare (SCE), in care doi agenti
joaca alternativ rolurile de emitent (E) si de receptor (R). Dintre agenṭii comunicării,
emitentul este iniṭiatorul comunicării, deseori stimulul comunicării fiind o cerere de
informaṭie, o interogaṭie. Cei 2 vorbitori = Comunicatorii sunt "produse schimbatoare ale
situatiilor prin care trec", altfel spus, creatii sui generis ale imprejurarilor in care se
desfasoara procesul de comunicare; comunicatorii sunt persoane care au un set de trasaturi
constante si care, tocmai datorita acestui fapt, se comporta de-o maniera consistenta si
predictibila in orice situatie. FACTORII CONSTITUTIVI AI PROCESULUI DE
COMUNICARE ‘’Rezumînd, putem spune ca locutorul si alocutorul se angajeaza in procesul
de comunicare ca "purtatori" ai unei personalitati distincte, ce rezulta din imbinarea unei stari
interne cu un concept de sine, altfel spus, din unirea a ceea ce un comunicator este cu ceea ce
el stie ca este. Personalitatea fiecarui comunicator este o unitate dinamica, care se manifesta
in mod necesar doar in interactiunile acestuia cu lumea si cu semenii lui, dar care nu poate fi
reconstituita complet din reactiile date la aceste manifestari.’’
P a g e | 98
 P a g e | 99

1.5.3. - Organizarea enunṭului în procesul de comunicare

SITUAȚIA DE COMUNICARE
Comunicarea este procesul de transmitere a unui mesaj (informaţii, idei, opinii, păreri,
sentimente) de la emiţător (individ sau grup), cu ajutorul unui cod (limbaj verbal sau
nonverbal) şi utilizând un canal (comunicare orală sau scrisă). Actul comunicării se
realizează în prezenţa a şase factori: emiţător, receptor, mesaj, cod, canal, context Elementele
de comunicare interpersonală sunt: - comunicarea verbală (cuvântul sau limba cunoscutăde
participanţii la actul de comunicare); - nonverbală (gesturi, mimică, priviri, atitudine); -
paraverbală (intonaţie, ton, timbru, intensitate, accent, pauze, tăcere). Scopul comunicării
interpersonale este de transmitere sau schimb de informaţii, persuadare, descoperire a lumii
exterioare, autocunoaştere, stabilirea şi menţinerea de relaţii sociale, jocul. Esenţială este
funcţia sa de comunicare. Comunicarea organizează enunţul în forme diferite, ceea ce duce la
existenţa unor diferite tipuri de mesaj, care presupun mai multe funcţii ale limbajului.
Fiecărei funcţii îi corespund, în procesul comunicării, forme lingvistice specifice; chiar dacă
un mesaj nu are o singură funcţie, una dintre ele predomină şi impune un anumit uz al
unităţilor lingvistice în enunţ. Funcţiile comunicării sunt: funcţia emotivă, conativă, fatică,
metalingvistică şi referenţială.
Funcṭia Referenţială (numită şi denotativă, informativă) este axată pe: - referentul mesajului
(obiectul comunicării: despre ce element al realităţii se vorbeşte) - contextul (situaţia) în care
are loc transmiterea mesajului – Funcṭia informativă este funcţia primordială într-o mare
parte a enunţurilor, coexistând uneori cu alte funcţii; îi aparţin enunţuri neutru-informative.
Funcṭia Metalingvistică se manifestă când apare necesitatea de a se atrage atenţia asupra
codului utilizat în cadrul comunicării. Utilizarea explicaţiilor a gesturilor sau a tonului indică
receptorului sensul în care trebuie decodificat mesajul. În esenṭă, funcṭia denotativă descrie
realitatea, iar funcṭia metalingvistică descrie limba cu care este descrisă realitatea.
‘’Fara indoiala, atunci cand formuleaza un mesaj, emitentul are o intentie de comunicare si
coreleaza semnele din alcatuirea mesajului cu semnificatiile aferente. Insa, intentia de
comunicare si semnificatiile in cauza nu intra in alcatuirea mesajului, pentru a-i forma
continutul. Daca ar fi asa, atunci receptorul ar fi "condamnat" sa-l inteleaga perfect pe
emitent, devreme ce, intrand in posesia mesajului, a preluat atat intentia de comunicare, cat si
semnificatiile emitentului. Or, nu sunt rare situatiile in care receptorul sau nu intelege, sau
intelege partial, sau intelege gresit mesajele primite
https://www.rasfoiesc.com/business/marketing/comunicare/FACTORII-CONSTITUTIVI-AI-
PROCE77.php
Organizarea enunṭului în procesul de comunicare are loc la toate nivelurile limbii. În afară de
procesul propriu-zis de codificare ṣi decodificare, actul de comunicare se organizează în
diferite tipuri de mesaj în funcṭiie de anumite caracteristici ale fiecărei limbi.
- Toate nivelurile limbii au un inventar de categorii principale ṣi de categorii secundare
(cu elemente periferice, ne-obligatorii, ne-esenṭiale);
- La toate nivelurile limbii, clasele de unităṭi lingvistice pot fi clasificate în:
u.m. = unităṭi minimale
U.M. = unităṭi maximale.
Putem defini prin prezenṭa unor caracteristici (sau prin absenṭa altor caracteristici) ṣi un tip de
unităṭi-ZERO.
1) -La nivelul fonetic avem un ị-zero final asilabic (acest ị-zero consonantic este
reprezentat în scris tot prin grafemul (litera) i. Într-o structură silabică de tipul CCC (nespeci
fică limbii romăne, dar prezentă în unele interjecṭionale) putem considera o structură o silabă
ZERO vocalică, unde prezenṭa consoanei lichide ‘’R’’ este asimilată cu un vîrf vocalic.
 P a g e | 100

O literă ajutătoare este o literă fără valoare fonetică. În anumite context, litera ‘’h’’ este semn
diacritic, adică GRAFEM-ZERO (cu valoare fonetică zero).
2) -La nivel lexical putem avea cuvinte ZERO-silabice (ex. ṭi-am, formele neaccentuate
ale pronumelui personal, etc). Denotaṭia (denotarea, denumirea) este actul repetabil prin care
unui obiect i se atribuie un nume. Sensul denotativ este sensul fundamental al cuvintelor,
relativ stabil, pentru toţi vorbitorii. Sensul denotativ reuneşte elementele semantice non-
subiective, identificabile în afară de context. Denotaţia reprezintă clasa tuturor referenţilor
posibili.
Cuvintele ZERO-denotative pot fi invenṭii verbale personale, care nu figurează în dicṭionare.
Un cuvînt fără conṭinut noṭional poate avea doar o semnificaṭie gramaticală (ex. articolul), fie
o semnificaṭie lexicală foarte abstractă (prepoziṭia ṣi conjuncṭia), fie o putere semantică de
sugerare (interjecṭia).
Asemantismul este caracterizat de absenţa sensului sau grad semantic zero. Lipsa de sens
poate fi parţială sau totală. Asemantismul total şi obiectiv nu reprezintă o dificultate, cu atât
mai puţin, o problemă de traducere (v. cazul numelor proprii asemantice).
Pseudoasemantismul sau asemantismul parţial afectează unităţi de traducere sau lexii a căror
motivaţie diacronică, socio-culturală, geopolitică este inaccesibilă utilizatorului. De exemplu:
în cazul culturemelor istorice, al expresiilor palimpsest, ale mitonimelor, al folcloremelor.
https://www.researchgate.net/publication/284187775_Mic_dictionar_de_termeni_utilizati_in
_teoria_practica_si_didactica_traducerii [
Rădăcina cuvîntului sau radicalul reprezintă elementul central de expresie al unui cuvânt,
ireductibil din punct de vedere morfologic (cel mai mic morfem), care rămâne de obicei
neschimbat și este comun cuvintelor din aceeași familie lexicală. Rădăcina conține sensul
lexical de bază pentru cuvintele familiei, chiar dacă acestea sunt părți de vorbire diferite.
Rădăcina cuvântului rămâne stabilă în timpul flexiunii și păstrează sensul lexical. Deși
rădăcina este purtătoarea sensului lexical, aceasta nu constituie, de obicei, singură un cuvânt,
ci împreună cu sufixe sau prefixe, formând ceea ce se numește temă lexicală. Deosebirea
dintre temă și rădăcină este următoarea: rădăcina este neanalizabilă și constituie elementul
comun pentru întreaga familie de cuvinte. tema este analizabilă și constituie elementul comun
numai pentru formele unuia și aceluiași cuvânt.
Unii radicali sunt morfeme libere, adică pot constitui singure un cuvânt și să-și îndeplinească
astfel rolul în propoziție. Alți radicali, neputând constitui cuvinte de sine stătătoare, sunt
morfeme legate, la fel ca afixele Este considerat relativ liber radicalul celor mai multe verbe,
substantive și adjective. Un astfel de radical poate funcționa numai cu cel puțin un afix, dar
acesta poate fi ∅.
3) -La nivel morfologic avem categoria cuvintelor ZERO-flexibile (=neflexibile). În
categoria flexemelor sintetice avem desinenṭa-ZERO. Morfologia studiază paradigmele
cuvintelor și organizarea categoriilor gramaticale, iar sintaxa – succesiunea cuvintelor,
relațiile sintagmatice.
4) -La nivel sintactic, multe cuvinte neflexibile sunt cuvinte ZERO-sintactice (fără
funcṭie sintactică, doar cu sensuri relaṭionale – prepoziṭia, conjuncṭia) Articolele sunt ṣi ele
ZERO-sintactice, deoarece nu pot avea rolul unei părṭi de propoziṭie. Substantivele la cazul
vocativ nu au funcție sintactică. Propoziṭiile ZERO-sintactice sunt propoziṭii neanalizabile. În
afară de apoziṭie ṣi de propoziṭia apozitivă, se discută de relaṭie sintactică ZERO. Din punct
de vedere relaṭional, propoziṭia incidentă se opune tuturor celorlalte categorii de propoziṭii
tocmai prin absenṭa oricărui raport sintactic în fraza în care apare.
5)-La nivelul comunicării, propoziṭiile ZERO-verbale exprimă un răspuns non-verbal ca parte
a unui dialog. (Elementul paraverbal este notat de obicei în scris printr-un semn de punctuaṭie
interogativ, marcînd intonaṭia ‘’vorbitorului’’.)
 P a g e | 101

Atunci cînd nivelul suprasegmental nu mai însoṭeṣte în mod obligatoriu nivelul segmental se
poate considera că discursul este marcat de ZERO [Ø] prosodeme. Discursul ṣi monologul
sunt forme de comunicare cu ZERO-răspuns. Absenṭa dialogului real este marcată de un
ZERO-colocutor (în orice act de comunicare fiind obligatorie prezenṭa celor 2 vorbitori
participanṭi la comunicarea verbal orală.
6)-La nivel stilistic, un ZERO stilistic poate fi considerat limbajul textelor ṣtiinṭifice, sau
stilul administrative. Acest tip de texte sunt neutre din punct de vedere stilistic.
Toate aceste unităṭi de tip ZERO se încadrează, la fiecare nivel, în sistemul de unităṭi al
fiecărei limbi. La fiecare nivel al limbii există două tipuri de unităṭi lingvistice minimale:
- O unitate minimală (u.m.) principală, care este un element obligatoriu în orice
structură a fiecărui nivel, este centrul în jurul căruia gravitează sistemul claselor de unităṭi
formative;
- ṣi unul sau mai multe u.m. secundare, opṭionale, care sunt elemente periferice ale
oricărui tip de structură a acelui nivel. Unităṭile minimale secundare sunt de tip afixal faṭă de
unitatea principală centrală.
- Orice u.m. principală poate funcṭiona ṣi independent, structura rezultată putînd fi
considerată compusă cu un element secundar ZERO [Ø].
- Orice combinaṭie între o u.m. principală ṣi una sau mai multe unităṭi minimale
secundare generează o structură de tip U.M. = unitate maximală a acelui nivel. Sistemul
structurilor maximale (U.M.) este de 4 tipuri, indiferent de nivel:
1. Structura mono, formată doar din unitatea minimală principal (cu un element secundar
ZERO [Ø].
2. Structuri bimembre (sau structuri trimembre) ascendente [ ↗]
3. Structure bimembre (sau structuri trimembre) descendente [ ↘];
4. Structuri mixte [ ↗↘ ].
Cele 4 tipuri de structuri lingvistice U.M. sunt la fiecare nivel al limbii.
Unitatea fonemică este un fonem (în scris este un grafem). Fonemul este cel mai mic segment
sonor (cea mai mică unitate fonică a limbii), care distinge sensuri lexicale sau gramaticale în
fluxul vorbirii, adică are funcție lingvistică.
În fonetică, un sunet este un fenomen acustic articulat, adică pronunțat deslușit prin mișcarea
organelor care îl emit în limbajul uman, și este receptat în procesul de comunicare ca cel mai
mic segment discret perceptibil al fluxului vorbirii. Vorbitorii percep ca diferite numai
sunetele ce diferențiază sensuri lexicale și gramaticale. Sunetul e material sau concret, pe
când fonemul e general și abstract. Din perspectiva sunetului, fonemul reprezintă o clasă de
sunete, adică sunete care diferențiază sensuri. Caracterul de fonem al unui sunet se stabilește
căutând cuvinte al căror sens este diferențiat de un singur sunet. În aceste cuvinte, sunetele
alcătuiesc o paradigmă, adică sunt comutabile în același context fonetic, prin urmare sunt în
opoziție fonologică și de aceea trebuie considerate foneme.
Într-o limbă pot exista sunete numeroase și variante, în timp ce fonemele sunt limitate ca
număr, având funcția de a alcătui și a deosebi între ele cuvinte sau forme gramaticale ale
unuia și aceluiași cuvânt, dar ṣi funcțiunea generală de a diferenția învelișul sonor al
cuvintelor și al morfemelor.
Unitățile minimale ale limbii (vorbirii) sunt prezentate, în majoritatea lucrărilor de referință,
în două forme: sunetele, articulate în momentul vorbirii și fonemele, unități minimale ale
sistemului limbii. Sunetele realizează și reprezintă în mod material unitățile minimale ale
unei scheme fonologice purtătoare de informație. Fonemele sunt unitățile minimale ale
sistemului limbii. Acestea se caracterizează prin trăsături distinctive a căror alterare sau
modificare ar determina alterarea sau modificarea sistemului limbii.
 P a g e | 102

Pornind de la ipoteza că literele nu notează sunetele, cu toate calitățile lor concrete, ci clasa
de sunete, s-au prezentat diferite soluții: https://www.literparc.ro/sunete-si-foneme/
=Fonemele vocalice sunt u.m. principale.
=Unităṭile minimale (u.m.) secundare sunt foneme semi-vocale ṣi foneme consoane. Dintre
categoriile fonetice secundare, accidental, consoana ‘’R’’ lichidă poate forma centru silabic
într-un grup consonantic (exprimînd un interjecṭional), iar ‘’ị’’ final zero are un statut aparte
(nu este nici vocală, nici semivocală, nici consoană propriu-zisă).
O semivocală este un sunet intermediar între vocală și consoană, cu însușiri comune
amândurora; = semiconsoană. Termenul de ‘’semiconsoană ‘’ pare interesant. Pe de altă
parte, cu termenul de ‘’semivocală’’ ‘’se zice de consoanele numite obișnuit lichide’’.
Oricum, aceste elemente sunt unităṭi fonetice minimale secundare.
Cele două tipuri de unităṭi minimale (u.m.) se combină între ele ṣi formează cele 4 tipuri de
structuri silabice specific limbii romăne:
1-U.M. formată dintr-o singură u.m. principală [compusă cu un element secundar ZERO [Ø].
Modelul silabic este o silabă formată dintr-o singură vocală [-V-]. Structura U.M. este [-P-],
unde elementul secundar este [Ø].
Pe lîngă o vocală (care este u.m. obligatorie, ṣi care poate fi singură o silabă de sine
stătătoare), se pot adăuga unităṭi minimale secundare (u.m. care nu pot forma singure o
silabă) cu rol de afixe. O vocală se poate combina cu unul sau mai multe u.m. elemente
secundare (semivocale sau consoane) rezultînd o silabă de tip ascendant, descendent sau
mixt, în funcṭie de poziṭia elementului periferic (afixal) faṭă de elementul central. Am
considerat grupurile vocalice ṣi grupurile consonantice maximale formate din cel mult 3
elemente. Sistemul structurilor silabice al limbii romăne cuprinde [64 de structure silabice
diferite], deci 4 tipuri de U.M: [-V-] ṣi tipul (vocală + afixe):
model ascendent [CV], {11 tipuri de silabe deschise;~ deschisă silabă care se termină într-o
vocală.
model descendent [VC], {11 tipuri de silabe închise. ~ închisă silabă care se termină într-o
consoană.
ṣi model mixt [CVC}, {28 tipuri + 13 tipuri cu I final zero}.
Tipurile de structure silabice pot fi luate ca modele pentru structurile lingvistice ale fiecărui
nivel al limbii. Formanṭii vorbirii, (adică sistemul claselor de unităṭi formative ale fiecărui
nivel) combină unităṭile minimale în unităṭi maximale în acelaṣi mod. Orice elemental poate
fi încadrat doar în 2 clase. Unităṭile u.m. sunt:
- P - elementul principal, obligatoriu, centrul structurii lingvistice.
- s. – elementul sau elementele secundare, periferice, opṭionale.
Relaṭia binară dintre elemental principal ṣi elementul secundar (afixal) poate genera doar 4
tipuri de structuri lingvistice (U.M.): [-P-] ṣi tipul (Principal + afixe secundare):
model ascendent [s.P.];
model descendent [P.s.];
ṣi model mixt [s.P.s.].
În scris, pe lîngă grafemele simple (un grafem simplu este echivalentul unui fonem), putem
considera sistemul semnelor diacritice ca avînd funcṭia unor afixe pe lîngă anumite litere.
Grafemele complexe pot fi, prin analogie, comparate cu grupurile vocalice: un digraph – un
diftong, un trigraf – un triftong. (în grupul ‘’ci’’ urmat de o vocală, litera ‘’I’’ este diacritică
(are funcṭia unui semn diacritic). La fel în trigraful ‘’chi’’. În notarea lui ‘I’ zero final,
punctul sub litera ‘’ị’’ este un semn diacritic. În structura silabică, acest ‘’- ị’ zero
consonantic care apare la finalul unor cuvinte este notat [-Vо].
 P a g e | 103

O silabă este un segment fonetic alcătuit dintr-unul sau din mai multe foneme pronunțate
printr-un singur efort respirator. Silaba mai este definită ṣi ca parte dintr-un cuvânt alcătuită
dintr-unul sau din mai multe sunete, care se rostește într-o singură emisiune a vocii. La
următorul nivel, una sau mai multe silabe formează un cuvînt.
Teoria semnului lingvistic, ca asociere prin gândire a unui semnificant (imaginea mintală,
vizuală sau auditivă a unui cuvânt) și a unui semnificat (concept, adică reprezentarea mentală
a unui lucru). (vezi Saussure) consider că limbajul selectează simultan un semnificant – dintr-
o masă informă de sunete – și un concept – dintr-o masă informă de percepte. ‘’Masa de
sunete’’ este de fapt reprezentată de una sau mai multe silabe. Un cuvînt monosilabic este de
tipul [#P#] ṣi, spre deosebire de analiza la nivel silabic, cuvîntul monosilabic are valoare
lexicală (=are un înṭeles) ca ṣi orice cuvînt pluri-silabic. Criteriul lungimii cuvintelor nu este
relevant. Una sau mai multe silabe (=secvenṭe fonice) formează un lexem dotat cu
semnificaṭie (lexem care este rădăcina unui cuvînt de sine stătător, inventariat în dicṭionarul
limbii).
-Rădăcina (etymon) este unitatea minimală (u.m.) principală, obligatorie în structura oricărui
cuvînt. Cuvîntul (unitate U.M.) cu structura mono este format doar din rădăcină (etymon) cu
un element afixal zero [Ø]. Opṭional, faṭă de elementul principal (rădăcina) se pot adăuga una
sau mai multe silabe cu rol de afixe. Acestea sunt unităṭi lexicale minimale (u.m.) secundare,
periferice, care nu pot forma singure un cuvînt de sine stătător.
-Sistemul afixelor lexicale care ajută la formarea cuvintelor (la starea lor de dicṭionar)
cuprinde categoria prefixelor ṣi categoria sufixelor lexicale. Prefixele ṣi sufixele sunt unităṭi
minimale secundare (u.m.), elemente periferice opṭionale în structura lexicală. Structura
cuvintelor reprezintă aceleaṣi 4 tipuri de structuri lingvistice:
-structura mono (cu afix zero [Ø]. pe lîngă rădăcină);
-structura bimembră; Model ascendent [Prefix + rădăcină] = [s.P.];
, sau model descendent [Rădăcină + sufix] = [P.s.];
-ṣi structura trimembră, după modelul mixt: Prefix + Rădăcină + suffix = [s.P.s.]. (derivarea
parasintetică).
Cuvintele compuse sunt într-o situaṭie asemănătoare diftongilor ṣi triftongilor. O rădăcină
lexicală este elemental principal, central, celelalte sunt partea secundară, formată din
elemente periferice, care se adaugă, ṣi se obṭine un cuvînt nou, inclus în dicṭionarul limbii
(ex. traista ciobanului, cîine lup, etc.) {În anumite context, o vocală devine semivocală.
Semivocala este o vocală scurtă care nu se poate rosti decît însoțită de altă vocală, formînd
împreună un diftong; semiconsoană. Semivocalele constituie elementul mai scurt, mai puțin
sonor, elementul consonantic al diftongilor urcători și coborîtori. La fel, la nivel lexical,
cuvîntul ‘’cîine’’ funcṭionează de sine stătător. Tot de sine stătător funcṭionează ṣi cuvîntul
‘’lup’’. În anumite context, precedat de cîine, cuvîntul lup nu mai desemnează un ‘’ Mamifer
carnivor din familia canidelor, cu corpul de circa 150 cm lungime, acoperit cu blană sură, cu
gâtul gros, cu capul mare, cu botul și urechile ascuțite și cu coada stufoasă’’, ci desemnează
un anumit fel de cîine (=Câine ciobănesc german).
Inventarul de cuvinte-rădăcină, cuvinte derivate ṣi cuvinte compuse formează familia de
cuvinte (care apare separată în dicṭionar, deṣi există metoda cuiburilor de cuvinte) [ex. ṭară -
ṭăran - ṭărînă - ṭărănime - buruiană-de-țară, etc]. Familia de cuvinte include toate formele
lexicale plecînd de la aceeaṣi rădăcină (etymon). Baza lexicală este criteriul etimologic.
Cuvîntul, la forma lui de inventar (din dicṭionar) este luat ṣi folosit în vorbire. În timpul
vorbirii se manifestă caracteristicile morfologice ale cuvîntului.
 P a g e | 104

Morfologia este ‘’studiul formei’’[cf. cuvintele grecești morphé „formă” + lógos „studiu”) ṣi
denumește în mod tradițional acea ramură a gramaticii care studiază forma cuvintelor, în
opoziție cu sintaxa, care se ocupă cu funcțiile cuvintelor și ale unor entități mai mari decât
acestea. Morfologia este aceea parte a gramaticii unei limbi care se ocupă cu studiul părṭilor
de vorbire sub aspect formal, semantic ṣi funcṭional. (priveṣte cuvintele organizate în clase
lexico-gramaticale cu trăsături distincte).
Dintre GRAMEME, cel mai complicat de definit este Morfemul.
Morfemele care nu îṣi pot modifica forma în comunicare sunt cuvinte neflexibile. La nivelul
morphologic, sistemul claselor morfologice de cuvinte cuprinde ṣi 7 părṭi de vorbire flexibile.
-Un morfem principal reprezintă forma de dicṭionar a unui cuvînt. Este o u.m. unitate
morfologică minimală principală, obligatorie în structura morfologică a tuturor cuvintelor.
Morfemul independent poate apărea ṣi singur, sub aspectul unui cuvînt de sine stătător. (sau
cu morfel dependent ZERO [Ø].)
-Pe lîngă un morfem principal se pot adăuga, opṭional, diferite morpheme secundare (u.m. –
unităṭi morfologice minimale secundare). Una din noṭiunile lingvistice cu care operează
gramatica este categoria gramaticală. Sistemul categoriilor gramaticale cuprinde atît categorii
gramaticale flexionare (gen, număr, persoană, diateză, mod, timp), cît ṣi categorii gramaticale
de relaṭie (care se manifestă în relaṭiile sintactice dintre cuvinte, în cadrul comunicării) –
cazul, determinarea ṣi comparaṭia.
Categoriile morfologice minimale u.m. secundare sunt categoriile flexemice (=clase de
FLEXEME) care participă la flexiunea sintetică primară ṣi secundară (+ articolul hotărît), ṣi
la flexiunea analitică (articole proclitice + auxiliare + prepoziṭii de caz, unele adverbe, etc).
Inventarul flexemelor este fix. Flexemul sintetic este un sufix gramatical. Pentru flexiunea
sintetică, la sfîrṣitul morfemului principal se adaugă un FLEXEM (=u.m. secundară) care îi
modifică forma de dicṭionar (după modelul structurilor silabice descendente) pentru a
exprima diferite categorii gramaticale flexionare. (?cazul?). Prin analogie cu situaṭia
diftongilor ṣi a cuvintelor compuse, putem considera că se realizează ṣi flexiunea analitică.
Unui morfem principal i se adaugă, în poziṭie prefixală, anumite morpheme secundare (verbe
auxiliare, prepoziṭii, adverbe, articole proclitice, etc.) care nu mai funcṭionează (ca
morpheme) de sine stătătoare, ci ca elemente periferice (=flexeme) în structura flexionară a
cuvîntului de bază. Flexemul analitic este un auxiliar, o unitate morfologică minimală (u.m.)
secundară.
Structura morfologică a cuvintelor reprezintă aceleaṣi 4 tipuri de structuri lingvistice:
-structura mono (cu afix zero [Ø]. Cu desinenṭă Zero pe lîngă morfemul principal, din
dicṭionar). FLEXEMUL ZERO [Ø]. face parte din seria flexemelor finale;
-structura bimembră, o combinaṭie între un morfem independent (u.m. principal.) ṣi un
morfem dependent (u.m. secundară = flexem).
model descendent [Morfem independent + FLEXEM (sufix morphologic)] = [P.s.];
Model ascendent [flexem Prefixal + Morfem independent] = [s.P.];
-ṣi structura trimembră, după modelul mixt: Prefix + morfem independent + suffix = [s.P.s.].
(derivarea parasintetică). Se consideră că flexemul prefixal (morfem dependent) poate fi
variabil sau invariabil.
Flexiunea mixtă conṭine atît forme analitice cît ṣi forme sintetice aplicate aceleiaṣi forme a
unui cuvînt. Forma flexionară care conṭine atît flexeme analitice cît ṣi flexeme sintetice poate
fi comparată, prin analogie, cu derivarea parasintetică. Poate fi identificată ṣi o flexiune
internă la unele cuvinte compuse, dar ṣi o formă de flexiune dublă, în care atît flexemul
prefixal, cît ṣi flexemul sufixal îṣi modifică forma.
 P a g e | 105

Toate formele flexionare ale unui cuvînt (luat din dicṭionar ṣi folosit în vorbire) formează
flexiunea complete a acelui cuvînt (declinarea sau conjugarea). Declinarea sau conjugarea
unui cuvînt flexibil are ṣi forme care aparṭin de flexiunea sintetică, dar ṣi forme care aparṭin
de flexiunea analitică.
Oricare dintre formele flexionare ale unui cuvînt poate intra, în timpul actului de comunicare
(=în fluxul vorbirii), în relaṭie cu alte forme flexionare ale altor cuvinte (sau cu sine însuṣi).
Cu alte cuvinte, morfologia studiază paradigmele cuvintelor și organizarea categoriilor
gramaticale, iar sintaxa – succesiunea cuvintelor, relațiile sintagmatice. La nivelul sintactic,
unitatea minimală (u.m.) este un SINTAXEM.
Sintaxa (=aṣezare împreună, ordine) este acea parte a gramaticii care studiază funcṭiile
părṭilor de vorbire în cadrul propoziṭiilor (ca părṭi de propoziṭie), ṣi a propoziṭiilor în cadrul
frazelor, stabilind reguli de îmbinare a cuvintelor în propoziṭii ṣi a propoziṭiilor în fraze.
Avem deci SINTAXEME propoziṭionale la nivelul propoziṭiei (cuvinte =părṭi de propoziṭie
studiate de sintaxa propoziṭiei) ṣi SINTAXEME la nivelul frazei (studiate de sintaxa frazei).
=={NOTĂ
La nivelul unităṭilor lingvistice multi-fraze nu avem o sintaxă specială. SINTAXA
DISCURSULUI ar reprezenta o unitate ierahic superioară.
Un text este o succesiune de caractere organizate conform unei limbi și care are drept scop
transmiterea de informații. Toate cele 3 tipuri de organizare a textului (sintaxa propoziṭiei,
sintaxa frazei, ṣi sintaxa discursului), fac parte din fluxul vorbirii, reprezentînd o secvenṭă
vocală continuă, adică o U.M. unitate Maximală a nivelului sintactic.
Coerenṭa textului pe axa sintagmatică este dată de succesiunea elementelor deja cunoscute ṣi
de cantitatea de informaṭii noi introdusă în actul de comunicare. Putem face o analogie cu
situaṭia articolului. Forma articolului depinde de faptul dacă substantivul la care se referă este
menṭionat în context pentru prima sau a doua oară (The first / second –mention rule) vezi
https://advice.writing.utoronto.ca/english-language/definite-article/
Coerenṭa lanṭului vorbirii este menṭinută nu numai în funcṭie de calitatea ṣi cantitatea
informaṭiei transmise, ci ṣi în funcṭie de modul cum este păstrat deschis canalul de
comunicare ṣi relaṭia dintre participanṭii la actul comunicării. Funcţia fatică / relaţională sau
empatică legată oarecum de cea conativă, este expresia relaţiei dintre mesaj şi contactul
lingvistic, dintre destinator şi un mijloc
Funcţia fatică, legată oarecum de cea conativă, este expresia relaţiei dintre mesaj şi contactul
lingvistic, dintre destinatar şi un mijloc de stabilire a relaţiei de comunicare, de control,
prelungire, restabilire şi întrerupere a acestui contact. Elementele specifice acestei funcţii sunt
nu numai formulele protocolare de salut, (…) cu care colocutorul intervine în timpul
transmiterii mesajului fie pentru a confirma că se află pe recepţie, fie pentru a-şi manifesta
atitudinea faţă de conţinutul anumitor secvenţe ale mesajului. Pentru ca fluxul vorbirii să aibă
continuitate, fiecare vorbitor trebuie să-I asigure ṣi o progresie tematică, logică, inteligibilă ṣi
suportabilă de către destinarul mesajului. Determinarea cantităṭii de ‘’informaṭie nouă’’ nu
ṭine de gramatica relaṭiilor contextuale. Pentru a face distincṭie între determinarea de la
nivelul sintactic ṣi determinarea de la nivelul morfologic, Iorgu Iordan ṣii Vladimir Robu
propun o rafinare terminologic, vorbind despre o determinare libeă ṣi despre o determinare
minimală. Prin determinarea liberă, se refer la determinarea în accepṭia clasică a termenului,
în timp ce prin determinarea minimal se înṭelege funcṭia caracteristic relaṭiei dintre un lexem
determinat (adică regent) ṣi un morfem determinant minimal care are ca mijloc de expresie
articolul (Iordan, Robu, 1978: 344).
 P a g e | 106

Dintre categoriile gramaticale pe care le au părţile de vorbire din clasa numelui în limba
română, categoria determinării este caracteristică doar substantivului. Aceasta exprimă
„gradul de individualizare a referentului din perspectiva locutorului în sensul extensiunii sau
al limitării domeniului de referinţă la o clasă de obiecte, la un obiect sau la mai multe obiecte
dintr-o clasă” şi include trei sensuri gramaticale: 1. determinare zero – forma nearticulată,
care este şi forma-tip a substantivului, adică forma lui iniţială, 2. determinare indefinită –
forma nehotărâtă a unui substantiv, numită şi determinare minimă, 3. determinare definită –
forma hotărâtă a substantivului, numită şi determinare maximă.
Opoziţia semantică dintre formele acestei categorii marchează gradul de cunoaştere a
obiectului denumit de substantiv şi cuprinde valorile cunoscut – necunoscut: individualizat în
grad mare (articulat hotărât), individualizat în grad mic (articulat nehotărât), neindividualizat
(nearticulat).
-Forma nearticulată, cu determinare zero (forma-tip), numeşte doar un reprezentant al clasei,
fără a-l individualiza
-Forma nehotărâtă (determinare nedefinită) detaşează obiectul din clasa de obiecte omogene,
fără a-l distinge însă, numind astfel un obiect oarecare, necunoscut
-Forma hotărâtă, determinare definită, detaşează şi individualizează obiectul, acesta fiind
cunoscut atât pentru vorbitor, cât şi pentru interlocutor.
Astfel, prin articulare, se marchează cantitatea de informaṭii noi introdusă în actul de
comunicare (vezi funcṭiile de temă ṣi remă în menṭinrea coerenṭei textului discursive).
Articolul este singura parte de vorbire flexibilă care nu are un înțeles de sine stătător și nu
poate îndeplini funcție de parte de propoziție (nu are funcție sintactică).
Articolul are un rol de instrument gramatical (unealtă gramaticală, morfem sau cuvânt
ajutător) pentru declinarea substantivului El însoțește substantivul și alte părți de vorbire care
se declină, avâd rolul de instrument gramatical sau de cuvânt ajutător pentru exprimarea
cazurilor și arată în ce măsură elementul denumit de substantiv este cunoscut vorbitorilor.
În gramatică, articolul hotărât (sau definit) este un articol care însoțește un substantiv,
adjectiv sau mai rar alte părți de vorbire și a cărui funcție este de a arăta că acel cuvânt
denumește un obiect, concept etc. cunoscut de vorbitor sau individualizat dintr-o mulțime de
obiecte similare.
Articolul nehotărât exprimă despre substantivul cu care este asociat, faptul că ceea ce
denumește nu este cunoscut, în sensul că nu a fost încă vorba despre aceasta în cursul
comunicării. Mai indică și faptul că ceea ce denumește este neindividualizat în raport cu clasa
din care face parte, și articolul doar orientează atenția asupra acelui lucru sau acelei ființe,
fără a le determina precis.
Prin functia anaforica a unei parti de vorbire se întelege referirea acelei parti de vorbire la
ceva ce a mai fost mentionat în cursul comunicarii lingvistice (o idee, un personaj, un
sentiment etc., sau, în termeni gramaticali, o fraza, o propozitie, un substantiv etc.); de
asemenea, la ceva cunoscut în cadrul acestei comunicări de catre interlocutor, spectator,
cititor etc., chiar daca nu a mai fost mentionat de vorbitor, autor etc.
În opozitie cu functia specifica a articolului hotarât (functia anaforica), functia specifica
articolului nehotarât este cea epiforică, adica aceea de a introduce în discutie, text etc. o
notiune noua, care nu a fost mentionata înainte.
Guțu-Romalo 2005 definește articolul ca „modalitate (gramaticală) afixală de integrare
enunțiativă”, punând accent pe statutul său de afix. Așadar, nu mai interpretează articolul ca
o parte de vorbire, ci ca un affix funcṭional, relaṭional. (menṭine o relaṭie comunicativă între
cei doi participanṭi la actul de comunicare, o relaṭie participativă de egalizare a nivelului
 P a g e | 107

comun de informaṭii. În acest dialog de tip dialectic, cei doi interlocutori înceacă să-ṣi apropie
poziṭiile în ceea ce priveṣte cunoaṣterea, în sensul că ‘’ceea ce pînă acum tu nu ṣtiai’’, ‘’eu te
ajut să afli’’. (folosind această funcṭie epiforică, de introducere în comunicare a unor
informaṭii noi, care nu au mai fost menṭionate anterior.)
La nivelul unităṭilor lingvistice multi-fraze putem vorbi despre funcṭia epiforică a unor
elemente ale textului, elemente care menṭin coerenṭa fluxului vorbirii.
===
‘’ Între elementele discursului, fie lingvistice, fie extralingvistice, există diverse relații care îi
asigură coerența. Aceasta este un fenomen pe de o parte structural, care constă în relațiile
dintre diferitele niveluri ale discursului, pe de altă parte procesual, dat fiind că se manifestă în
crearea și în înțelegerea discursului. În structura discursului se pot distinge trei niveluri:
microstructura, mezostructura și macrostructura sa.’’
https://ro.wikipedia.org/wiki/Discurs_(lingvistică)
Unul din tipurile de relații la nivelul inferior al structurii discursului se creează între
propoziții/fraze învecinate sau apropiate, cu ajutorul unor elemente lingvistice (vezi
microstructura discursului)
Alt tip de relații microstructurale este cel dintre conținutul discursului și situația de
comunicare (contextul situațional), care este exterioară discursului. Se realizează prin
elemente lingvistice numite deictice, referitoare la persoane (cea a vorbitorului, a
receptorului/receptorilor mesajului, o terță persoană/terțe persoane), loc, timp, modalitatea
acțiunilor, o calitate
În discurs există și conexiuni care marchează nu relația simplă dintre două entități
elementare, ci relația mai complexă dintre unități discursive mai mari. La nivel
mezostructural, sfera de influență a elementului discursiv se extinde la un domeniu de
dimensiune medie: câteva fraze, un paragraf (în scris), câteva replici (în dialog).
Un tip de conexiune mezostructurală este realizată de repetarea unui membru al structurii
temă-remă a propoziției. În lingvistică, termenii temă și remă se referă la împărțirea
propoziției în două segmente, după unii autori considerate din punct de vedere logic, după
alții din punct de vedere comunicativ sau pragmatic. Unii precizează că această împărțire este
valabilă pentru propoziția văzută ca enunț, adică funcțiile de temă și remă se manifestă numai
în contextul în care este folosită propoziția.
Conform unei definiții mai vechi, tema conține o informație deja cunoscută de participanții la
comunicare, deci veche, iar rema o informație nouă interconectându-se în diverse moduri,
temele și remele realizează o progresie tematică.
Alt tip de relație mezostructurală între propoziții independente și/sau între fraze învecinate
este cea de coordonare, analogă cu cea care poate exista între propozițiile unei fraze, cu
aceleași tipuri. Coordonarea copulativă se poate realiza prin simpla alăturare (juxtapunere) a
unor propoziții/fraze, când se exprimă o succesiune de evenimente
La nivel mezostructural iau naștere părți coerente ale unui discurs, precum paragrafele unui
text scris. Paragraful este o unitate semantică și funcțională, caracterizată printr-o temă sau o
structură semantică de prim-plan. Paragraful are o structură internă, în care există adesea un
punct culminant ca unitate centrală. Punctul culminant denumește tema paragrafului și se află
la începutul sau la sfârșitul acestuia.}
====
 P a g e | 108

La nivel sintactic, o unitate sintactică minimală principală (u.m. = SINTAXEM) poate forma
singur o unitate propoziṭională. De obicei este un verb predicative, de aceea propoziṭia este
definită prin relaṭia de predicativitate. (Mai poate fi ṣi o interjecṭie predicativă). Tot sintaxem
principal al acestui nivel este ṣi subiectul, care poate să formeze singur o propoziṭie nominală
simplă monomembră. O unitate minimală principală este un element obligatoriu în structura
propoziṭiei. De obicei, subiectul ṣi predicatul reprezintă centrul propoziṭional în jurul căruia
gravirează sistemul unităṭilor minimale secundare (opṭionale – atributul ṣi complementul, ṣi
sintaxemele secundare cu dublă subordonare: elemental predicative suplimentar ṣi atributul
circumstanṭial). Structura sintactică a propoziṭiei, ṣi, prin analogie, structura sintactică a
frazei, este tot de tipul sistemelor sintactice bimembre:
-o propoziṭie bimembră dezvoltată este compusă din 2 grupuri: GN + GV. (grup nominal ṣi
grup verbal);
-o frază este compusă dintr-o propoziṭie principal (sau mai multe) ṣi una sau mai multe
secundare.
După structură, propoziṭiile pot fi analizabile ṣi neanalizabile. Propozițiile analizabile au o
structură internă în care se identifică funcțiile sintactice ale componentelor lor. Ele pot fi
clasificate după mai multe criterii. După natura părților de propoziție pe care le au, sunt
propoziții simple și dezvoltate. După numărul părților principale de propoziție există
propoziții bimembre și monomembre. După cum conțin sau nu toate componentele unei
construcții gramaticale explicite, există propoziții complete și incomplete. Propozițiile mai
pot fi clasificate și în verbale și nominale.
== Structura sintactică a propoziṭiei reprezintă aceleaṣi 4 tipuri de structuri lingvistice:
1-structura mono (cu afix zero [Ø]. pe lîngă rădăcină);
Propoziṭii simple (monomembre – verbale
Propoziṭii simple (monomembre – nominale.
2, sau model descendent [Element principal + element periferic de tip sufixal] = [P.s.];
Propoziṭii simple bimembre (verbale, nominale [ex. subiect cu adj.]
3-structura bimembră; Model ascendent [Prefix + rădăcină] = [s.P.];
Prop. Dezvoltate monomembre (verbale, nominale
4-ṣi structura trimembră, după modelul mixt: Prefix + Rădăcină + suffix = [s.P.s.]. (derivarea
parasintetică).
Prop dezvoltate bimembre (verbale, nominale
={În legătură cu situaṭia propoziṭiilor simple monomembre, deoarece în aceste structuri nu
există decît un singur element lingvistic (=u.m. sintactică principal, care poate funcṭiona ṣi ca
element lingvistic de sine stătător), relaṭia sintactică este ZERO [Ø]. Enunṭul funcṭionează ca
unitate propoziṭională între două pauze, este delimitat ca segment separat în lanṭul vorbirii
{#propoziṭie simplă monomembră#}. Tot două pauze delimitative (de stînga ṣi de dreapta)
sunt marcate prin paranteze sau linii de pauză. Propozițiile incidente sunt marcate în vorbire
prin pauze și schimbarea intonației, iar în scris prin linii de pauză, virgule sau paranteze. D.
D. Draşoveanu consideră că =„(…) nimic din ce intră în zona paranteticului – nici
segmentele incidentale, nici cele explicative – nu este funcţie, pentru că, prin însuşi faptul de
a se situa între paranteze, nu actualizează valenţe.” Cu alte cuvinte, toate elementele incidente
din propoziṭie ṣi din frază se comportă sintactic ca niṣte structuri mono. Pe de o parte
segmentele incidentale nu sunt ‘’părṭi de propoziṭie’’ (sau de frază), dar fac parte din
propoziṭie (sau din frază) – comportîndu-se ca niṣte ‘’vocative’’. Pe de altă parte,
incidentalele pot fi ‘’citate’’ ca niṣte fragmente de vorbire directă integrate în vorbirea
indirectă.
 P a g e | 109

Discursul direct și cel indirect sunt două procedee fundamentale de redare a spuselor cuiva,
acesta fiind vorbitorul însuși sau altă persoană. Cele două procedee au în comun faptul că
sursa spuselor apare ca subiect al unei propoziții, fiind exprimat printr-un substantiv sau un
pronume, și în această propoziție există un cuvânt (de cele mai multe ori predicatul) cu sens
de transmiterea sau solicitarea unei informații, ori de cererea ca ceva să fie făcut sau nu. De
asemenea, spusele redate apar într-o propoziție aparte, care semnalizează trecerea la un alt
flux al vorbirii. Diferențele dintre cele două procedee sunt în primul rând gramaticale. În timp
ce în vorbirea directă spusele redate apar într-o propoziție independentă, în cea indirectă ele
sunt cuprinse într-o propoziție sau, în unele limbi, o sintagmă subordonată. Nu este vorba de
unităṭi legate între ele din punct de vedere gramatical (în fraze fragmentate) creind aparenṭa
independenṭei unor propoziṭii (coordinate sau subordinate), ci este vorba de unităṭi ne-legate.
Propozitia apozitivă din limba româna se înscrie în rândul atributivelor isolate. „Valoarea
fundamentală a propozitiei apozitive este explicarea, precizarea regentului, care din punct de
vedere logic stă pe același plan” La nivelul unei fraze, propozitia apozitiva corespunde
apozitiei.
În noua ediţie a Gramaticii limbii române din 2005, cuvintele şi construcţiile incidente sunt
luate în discuţie în capitolul intitulat „ Structuri sintactice deviante”, din partea a II-a,
„Organizarea discursivă”, parte consacrată diferitelor aspecte ale discursului. Între aceste
fenomene, alături de elipsă, anacolut, repetiţie, sunt integrate şi construcţiile incidente, în
subcapitolul „Construcţii incidente”, precum şi parţial, în „Tipuri de discurs” în interpretarea
vorbirii directe. Relaṭiile sintactice (relaṭii structurale) care organizează enunṭul sunt de 3
tipuri: de dependenṭă (de dependenṭă bilaterală ṣi de dependenṭă unilaterală), de
nondependenṭă sau de coordonare (copulativă, disjunctivă, adversative ṣi conclusive), ṣi de
echivalenṭă sau apozitivă. Apoziṭia (relaṭii de apoziṭionare) ṣi elementele incidente intră în
categoria faptelor parantetice de limbă. Iorgu Iordan şi Vladimir Robu, în lucrarea comună
intitulată ‘’Limba română contemporană’’, fac referire la relaţia de nondependenţă apozitivă
ca fiind acea relaţie care are valoarea echivalenţei relative a două unităţi prin aceeaşi
referinţă. Relaţia apozitivă se consideră a fi o relaţie mediată care provine dintr-o propoziţie
metalingvistică subadiacentă, în care una dintre cele două unităţi este definită prin cealaltă
considerată termen definitoriu. Relaţia apozitivă nu poate fi asimilată nici cu coordonarea, de
care o distinge trimiterea la aceeaşi referinţă şi aspectul metalingvistic al valorii semantico-
gramaticale, nici cu subordonarea, de care o distinge caracterul bilateral al nondependenţei
În ceea ce priveşte „raportul sintactic” apozitiv şi „relaţia” de incidenţă putem afirma că
aceste relaţii nu există. După cum am arătat, apoziţia este în nonraport cu termenul
antecedent, nu este în relaţie cu acesta, nu este un contractant al acestuia.
Referitor la „relaţia” de incidenţă, concluzia este că şi aceasta este în nonraport cu termenul
antecedent, nu este în relaţie cu acesta, nu este un contractant al acestuia. În consecinţă.
pornind de la principiul conform căruia unde nu este relaţie nu este nici funcţie sintactică,
concluzionăm prin a spune că nu există un raport sintactic de incidenţă, relaţia de incidenţă
fiind şi ea de natură parantetică, exclusiv semantică.
[https://limbaromana.org/revista/apozitia-si-incidenta-doua-nonraporturi-sintactice/]}
Structura sintactică a frazei reprezintă aceleaṣi 4 tipuri de structuri lingvistice. Îmbinarea
propoziṭiilor într-o frază se poate realiza cu ajutorul raporturilor de coordonare ṣi de
subordonare.
1 -O frază alcătuită numai prin coordonare este alcătuită exclusive din propoziṭii principale
(care nu depind grammatical de alte propoziṭii).
2 -Fraza alcătuită numai prin subordonare are o singură propoziṭie principală ṣi una sau mai
multe propoziṭii secundare, subordinate faṭă de propoziṭia principală.
 P a g e | 110

Subordonarea poate fi uniformă sau paralelă. Subordonare uniformă = Dacă propozițiile

subordonate sunt propoziții de același tip și se referă la același membru al propoziției
principale sau la întreaga propoziție principală ca întreg, atunci se formează o subordonare
omogenă. Cu o subordonare omogenă, propoziṭiilesunt de acelaṣi tip, răspund la aceeași
întrebare. Subordonare paralelă = Dacă propoziṭiile de diferite tipuri aparțin unei propoziṭii
principale, atunci se formează subordonare paralelă. În acest tip de subordonare, ambele
propoziții subordonate se referă la una principală Este important ca aceste propoziții
subordonate să fie de diferite tipuri și să răspundă la diferite întrebări.
3 -Cînd în frază sunt mai multe subordinate, unele dintre ele pot fi subordinate ale unei
propoziṭii care la rîndul ei este subordonată faṭă de propoziṭia principală. = Subordonare
succesivă. În frazele formate prin subordonare (o propoziṭie principal ṣi mai multe
subordinate) propoziṭiile subordinate pot fi omogene, neomogene ṣi consecutive.
4 -Sunt ṣi fraze realizate prin împletirea raposturilor de coordonare ṣi de subordonare, fie în
sensul că fraza are mai multe propoziṭii principale coordinate între ele, dintre care unele au ṣi
subordinate, == fie în sensul că subordonatele aceleiaṣi propoziṭii sunt coordinate între ele ==
fie există coordonare ṣi între principale ṣi între subordinate. În frazele mixte apar raporturi și
de coordonare, și de subordonare. În funcție de numărul de părți de propoziție regente cărora
li se subordonează o parte secundară, subordonarea poate fi unică, dublă sau multiplă.
Subordonare există la mai multe niveluri cu extinderi diferite: sintagmă nominală sau verbală,
propoziție (între părți de propoziție) și frază (între propoziții). Ar trebui adăugată ṣi
subordonarea logică dintre părṭile unui discurs. Unii gramaticieni consideră subordonator și
raportul apozitiv, precum și cel dintre predicat și subiect, dar alții văd în apoziție, predicat și
subiect termeni autonomi. După unii autori, sintagma cu apoziție poate fi concepută ca una
intermediară între cele cu subordonare și cele cu coordonare.
=Relaṭia de dependenṭă nu este suficient de bine definită.
Relaṭia de dependenṭă reprezinta relatia fundamentala in functie de care se organizeaza
informatia care se comunica.
Se caracterizeaza prin existenta unui termen obligatoriu exprimat si neomisibil (denumit
regent, a carui absenta determina dezorganizarea enuntului) si a unui termen dependent, care,
de regula, poate fi omis. Absenta termenului dependent anuleaza relatia de dependenta, dar
nu dezorganizeaza enuntul privit ca unitate sintactica. Relatia de dependenta unilaterala
asociaza doi termeni: unul care nu poate fi omis (regentul) si unul care poate fi omis fara sa
se dezorganizeze comunicarea (adjunctul). În general sunt luate în seamă ca raporturi de
subordonare cel atributiv și cel completive.
. Relatia de dependenta bilaterala sau de interdependenta reprezinta o forma speciala de
dependenta intre doi termeni care se presupun reciproc. Acest tip de relatie se stabileste intre
subiectul si predicatul unei propozitii si formeaza nucleul unui enunt structurat. Fiecare dintre
termeni impune celuilalt anumite restrictii referitoare la categoriile gramaticale, in sensul ca
predicatul impune subiectului nominativul, iar subiectul impune predicatului numarul si
persoana. Enuntul minim presupune de obicei un subiect si un predicat.
Nivelurile de manifestare a subordonării sunt de 4 tipuri, nu doar cele două menṭionate.
Se manifestă subordonare în primul rând la nivelul sintagmei nominale sau verbale. Aceasta
poate fi constituită din doi termeni, dintre care unul subordonat celuilalt, dar poate fi vorba și
de un grup de sintagme, în care un termen este regent absolut, iar unul sau altul din termeni
poate fi regent relativ în raport cu un termen subordonat lui.
. În propoziție sunt părți principale predicatul și subiectul, interdependente, celelalte părți de
propoziție fiind secundare în calitate de cuvinte sau de sintagme subordonate părților
 P a g e | 111

principale, și eventual în raport de subordonare sau de coordonare între ele. Fraza cu

propoziții subordonate este structurată în mod analog în jurul propoziției principale.
=În general, un termen subordonat dintr-o propoziție determină o singură parte a acesteia. O
excepție este elementul predicativ suplimentar, care se subordonează în același timp și
predicatului, și altei părți de propoziție (subiectul, etc). Elementul predicativ suplimentar este
o parte secundară de propoziṭie cu dublă subordonare. Propoziṭia predicativă suplimentară
corespunde elementului predicative suplimentar.
=Raporturi de subordonare de tip atributiv și de tip completive pot apărea ṣi pe nivele
succesive. Cu subordonare una sub alta, se formează un lanț de propoziții: prima propoziție
subordonată se supune propoziției principale, a doua propoziție subordonată se supune primei
propoziții subordonate etc. Cu acest tip de subordonare, fiecare propoziție subordonată este
cea principală pentru propoziția subordonată ulterioară. Cu subordonare succesivă, propoziția
subordonată aferentă celei principale se numește propoziția subordonată de gradul I, iar
următoarea propoziție subordonată se numește propoziția subordonată de gradul II.
====
Cele 4 tipuri de structuri lingvistice sunt prezente la nivel fonetic, la nivel lexical, la nivel
morphologic ṣi la nivel sintactic. Cele 4 tipuri de structuri lingvistice sunt evidenṭiate atît în
structura sintactică a propoziṭiei cît ṣi în structura sintactică a frazei. La nivelul unui
COMUNICATEM, relaṭia dintre cei doi participanṭi la actul de comunicare se realizează prin
4 tipuri de structure dialogice.
{Cele patru tipuri de dialoguri antice sunt: – dialectic, sofistic, eristic și maieutic.
Dialogul de tip dialectic (nici eu nu cunosc adevărul, nici tu nu cunoști adevărul, el se află
între noi). Acesta presupune dialogul contradictoriu dintre doi interlocutori, ce se află pe
poziții similare în ceea ce privește cunoașterea sau deținerea unui adevăr
-Dialogul de tip sofistic (tu nu cunoști nimic, eu cunosc tot, adevărul e la mine). Acesta
presupune ca unul dintre interlocutori să dețină (să susțină că deține, pentru că în filozofie
nimeni nu deține Adevărul) un adevăr. Astfel nu se mai discută în contradictoriu, iar sofistul
încearcă prin mijloace și tehnici de persuasiune să își impună propriul adevăr. Dialogul de tip
sofistic este practic o anulare a ideei de dialog, pentru că în acest caz se trece de la dialog la
monolog
-Dialogul de tip eristic (și eu zic că cunosc, și tu zici că cunoști, dar eu nu cred că tu cunoști,
și nici tu nu crezi că eu cunosc – fiecare cu adevărul lui).
-Dialogul de tip maieutic (amândoi cunoaștem adevărul, dar nu ne dăm seama). Acest tip de
dialog este dialogul maestru – ucenic, prin excelență.}.
Atît propoziṭia (analizată de sintaxa propoziṭiei) cît ṣi fraza (analizată de sintaxa frazei) {de
adăugat ṣi enunṭul multi-frază} reprezintă U.M. Unităṭi sintactice Maximale. Totalitatea
cuvintelor cu funcṭie sintactică (=cu sens gramatical relaṭional) legate în lanṭul vorbirii, ṣi
emise în mod continuu de un singur vorbitor.
Putem face o analogie între U.M. ale nivelului fonetic ṣi U.M. ale nivelului sintactic.
-SILÁBĂ s. f. (cf. fr. syllabe, lat. syllaba, gr. syllabe): parte dintr-un cuvânt care se rostește
cu o singură emisiune a vocii; cea mai mică tranșă fonică susceptibilă de a fi caracterizată
printr-un singur accent. Între silabă, pe de o parte, și accent și intonație, pe de altă parte,
există un raport de dependență: silaba poate fi accentuată sau intonată (sau și accentuată, și
intonată); silaba reprezintă elementul constant iar accentul și intonația – elementul variabil;
silaba constituie elementul independent, accentul și intonația – elementele dependente. Silaba
este unitate a nivelului segmental, ‘’segment fonetic alcătuit dintr-unul sau din mai multe
sunete-foneme pronunțate printr-un singur efort expirator. dintr’o singură emisiune de voce’’.
 P a g e | 112

Tot prin voce se realizează comunicarea ṣi la nivel suprasegmental (comunicarea paraverbală

însoṭeṣte comunicarea verbal, dar nu se face prin cuvinte). Silabă, unitate rostită într-o
singură emisiune a voci, intră în structura tuturor semnelor lingvistice. Fiecare dintre unitățile
sonore ale cuvîntului, formată dintr-unul sau mai multe foneme cu o culme de sonoritate și de
expirație și despărțită de celelalte prin depresiuni de sonoritate și de expirație.
Pe axa sintagmatică, o unitate silabică, rostită ‘’dintr-o singură emisiune de voce’’, poate fi
asimilată, în lanṭul vorbirii, cu un enunṭ ‘’rostit de un singur vorbitor’’.
 P a g e | 113

1.5.4. - Vorbitorul ṣi funcṭiile limbajului.

La nivelul comunicării, unitatea minimală principală este o secvenṭă fonică emisă de un

singur vorbitor. Segmentul vocal este obligatoriu, reprezentînd o verigă din lanṭul vorbirii.
Acesta este centrul în jurul căruia gravitează sistemul claselor de unităṭi formative;
În afară de u.m. principală, în actul de comunicare apar ṣi unul sau mai multe u.m. secundare,
opṭionale, care sunt elemente periferice ale oricărui tip de structură a acelui nivel. Unităṭile
minimale secundare sunt de tip afixal faṭă de unitatea principală centrală.
Orice u.m. principală poate funcṭiona ṣi independent, structura rezultată putînd fi considerată
compusă cu un element secundar ZERO [Ø]. Discursul ṣi monologul sunt forme de
comunicare cu ZERO-răspuns. Absenṭa dialogului real este marcată de un ZERO-colocutor.
1 - Structura mono, formată doar din unitatea minimală principală (cu un element secundar
ZERO [Ø].
2. Structuri bimembre ascendente [ ↗] DIALOG format din întrebare – răspuns)
3. Structuri bimembre descendente [ ↘]; DIALOG format dintr-un text enunṭiativ
(informativ) urmat de intervenṭia interogativă a unui alt vorbitor.
4. Structuri mixte [ ↗↘ ]. Dialog în care are loc ṣi un feedback
Cele 4 tipuri de structuri lingvistice U.M. sunt la fiecare nivel al limbii. Fluxul vorbirii poate
fi segmentat (pe axa sintagmatică) în unităṭi de diferite dimensiuni, cele mai mici unităṭi fiind
sunetele articulate. Este foarte dificil pentru ascultător să identifice sunete izolate în fluxul
vorbirii. În fonologie, fonemul este cel mai mic segment sonor care distinge sensuri lexicale
sau gramaticale în fluxul vorbirii, adică are funcție lingvistică. În lingvistică, termenul
‘’distribuṭie’’ se referă la totalitate a pozițiilor unui element în cadrul unor contexte variate,
ansamblul pozițiilor pe care un element (sunet, morfem) îl poate ocupa într-un cuvânt sau
într-o frază.
Cuvintele enunţului se ordonează pe o axă orizontală: axa sintagmatică sau axa combinării, a
ordonării care corespunde succesiunii semnelor în lanţul vorbirii. Axa sintagmaticǎ este axa
imaginară fixă pe care se plasează real aceste unităţi. Raporturile ce se realizează între
elemente sunt raporturi sintagmatice sau combinatorii. Ele unesc elementele enunţului într-o
relaţie de succesivitate şi sunt date de ordinea lineară a lanţului lingvistic. Elementele fluxului
vorbirii se propagă într-o singură direcṭie, deci fluxul vorbirii are un caracter unidirecṭional;
mesajul circulă de la emiṭător (expeditor) la receptor (destinatar). Distribuṭie unidirecționálă
este bazată pe posibilitatea unor părți de vorbire de a se combina, pe rând, cu câte un termen,
în cadrul aceleiași propoziții. Presupune totdeauna o structură sau o relație binară (cu sau
între doi termeni): A←B; B→A. În limba română, dispun de o distribuṭie unidirecțională:
substantivele, marea majoritate a adjectivelor, numeralele, marea majoritate a pronumelor,
marea majoritate a verbelor și o parte din interjecții. Orice act de comunicare are o distribuṭie
unidirecṭională. Orice tip de enunṭ transmite un mesaj. Orice mesaj poate fi de tip
propoziṭional, de tip frază sau de tip multi-frază (tipul suprafrasic reprezentat de un alineat,
un paragraph sau alte forme de discurs). Structura actului de comunicare presupune existenṭa
a cel puṭin 2 vorbitori. Un COMUNICATEM este definit ca o structură bimembră, în care cei
doi termeni= cei doi vorbitori comunică pe rînd [ A -> B B - > A // A < = > B] Un mesaj
reprezintă un fragment din lanṭul vorbirii emis (continuu) de un singur vorbitor. Un
Comunicatem reprezintă o succesiune de 2 mesaje, două segmente successive care sunt
diferenṭiate la nivelul suprasegmental de 2 tipuri diferite de intonaṭie.
 P a g e | 114

Conturul intonaṭional (ascendent, descendent) al fiecărui comunicatem poate fi încadrat în

cele 4 tipuri de structuri lingvistice U.M. de la fiecare nivel al limbii. Tipurile de mesaj
depinde ṣi de funcṭiile limbajului.
Funcţia limbajului - relaţie între o anumită formă lingvistică şi situaţia/ contextul/ poziţia
socială ori interpersonală în care această formă lingvistică este utilizată; însumează
comunicarea ideilor, exprimarea atitudinilor etc.
Pentru Roman Jakobson, funcție referențială sau reprezentativă este caracteristică atunci când
emitentul se concentrează pe detalierea evenimentelor care apar în lume, (dar nu își poate
exprima convingerile sau opiniile, deoarece ar altera adevărul evenimentelor). Din acest
motiv, scopul funcției reprezentative este de a înfățișa realitatea externă.
= Emiṭătorul este obiectiv, este însărcinat cu elaborarea discursurilor obiective pentru a
expune informații exacte și verificabile despre realitatea obiectivă.
Scopul limbajului este acela de a transmite informaţii, esenţială este funcţia sa de
comunicare. Funcṭia Referenţială este orientată spre referentul mesajului, este funcţia
primordială într-o mare parte a enunţurilor, ṣi reprezintă relaṭia dintre enunṭ ṣi universul
exterior.
Denotaṭia (denotarea, denumire a sensului de dicṭionar al unui cuvînt) este actul repetabil prin
care unui obiect (lucru, eveniment, fiinṭă, fenomen, idee, acṭiune, sentiment, etc) i se atribuie
un nume. Limba în care se dau numele trebuie să fie comună tuturor utilizatorilor acelui
cuvînt. Sensul denotativ este sensul fundamental al cuvintelor, relativ stabil, pentru toţi
vorbitorii. Rezultatul denotaṭiei nu este întotdeauna un singur nume (=un singur cuvînt)
pentru un singur obiect.
Funcṭia referenţială (numită şi denotativă, informativă) este axată pe: - referentul mesajului
(obiectul comunicării: despre ce element al realităţii se vorbeşte. Denotaṭia este determinată
de relaṭiile dintre oameni, dar mai ales de relaṭiile dintre ei ṣi acṭiunea lor asupra realităṭii
obiective. Denotaṭia este un proces care are o logică proprie, apariṭia cuvintelor nefiind
întîmplătoare, ci numai în măsura în care obiectele din realitate îi oblige pe oameni să le
numească. Cuvintele apar ca o necesitate (ex. în jungle amazoniană, băṣtinaṣii au în limbaj 10
cuvinte care denumesc nuanṭe de verde, dat nici un cuvînt pentru ‘’zăpadă’’. În schimb
eschimoṣii din Alaska denumesc prin cuvintele din limba lor 10 feluri de zăpadă, ṣi nu au nici
un cuvînt pentru culoarea ‘’verde’’). Funcţia limbajului corespunzătoare contextului este cea
REFERENŢIALĂ. Aceasta ilustrează modul de folosire a limbajului pentru a exprima o
realitate, o interpretare personală, o imagine, o părere sau o idée, aşa cum o percepe
emiţătorul. Funcţia referenţială transmite informatii despre lumea reală sau imaginară, trimite
la context şi stabileşte referentul. Ea poate fi denotativă sau cognitivă, având în vedere
informarea, contextul lingvistic şi extralingvistic (social, cultural,) al comunicării.
Această funcṭie informativă este funcţia primordială într-o mare parte a enunţurilor care apar
într-un act de comunicare. Această funcție este utilizată în special de cercetători ṣi de oamenii
de știință.
Deseori, în multe texte (scrise) prezenṭa celor doi vorbitori care participă la actul de
comunicare este semnalată prin denumire (ca în piesele de teatru). Astfel, pe lîngă denotaṭia
generală, caracteristică apariṭiei fiecărui cuvînt, mai apare un proces de denotaṭie specială,
prin care se atribuie un nume (de obicei un nume propriu) fiecărui vorbitor inclus în actul de
comunicare verbală orală cu fluxul vorbirii sale.
 P a g e | 115

Putem spune că la nivelul unui COMUNICATEM funcṭia denotativă a limbajului este

dublată. Putem vorbi despre o denotaṭie de gradul I (denotaṭie prin denominaṭie – prin care
este numit autorul actului vorbirii) ṣi o denotaṭie de gradul II, care desemnează rezultatul
actului vorbirii. Aṣa cum vorbitorul este întotdeauna definit, ṣi denotarea (prin care se
atribuie un nume este un process definit (cuvintele apar ca o necesitate de a numi, se dau
nume (=cuvinte) numai acelor ‘’obiecte’’ ale realităṭii pe care vorbitorii vor să le precizeze.
Numirea (inventarea cuvintelor) nu este un act gratuit, ci este un act necesar.
Această funcṭie referenṭială nu mai reprezintă relaṭia dintre enunṭ ṣi Realitatea obiectivă, ci
această funcṭie informativă prezintă relaṭia dintre emiṭător (vorbitor) ṣi enunṭul lui. Deṣi este
centrată pe emiṭător, nu are ca scop exprimarea atitudinii vorbitorului faţă de conţinutul
enunţului său (nu e funcṭie emotivă).
Pentru Roman Jakobson, funcție expresivă sau emoțională este cea mai subiectivă funcṭie a
limbajului, deoarece principalele sale argumente sunt stările de spirit ale emitentului. Adică,
este capacitatea unei persoane de a vorbi sau scrie despre gândurile, emoțiile, preferințele,
dorințele, prejudecățile și sentimentele sale. Acesta este motivul pentru care este o funcție
total personal, exprimată prin mesaje care accentuează rolul persoanei I.
= Emiṭătorul este subiectiv, vorbeṣte despre emiṭător.
{Functia corespunzătoare centrării mesajului pe emiţător este funcţia EMOTIVA, care
trădează starea afectivă, sentimentele, valorile morale, capacităţile cognitive şi cultura
emiţătorului. Funcţia emotivă a comunicării constă în evidenţierea stării interne a
emiţătorului. Aceasta se referă, cum bine se ştie, la capacitatea pe care o avem, ca emiţători,
să marcăm poziţia noastră faţă de informaţia pe care o conţine enunţul nostru.
Ea se se realizează la nivelul emotiv al limbajului prin interjecţii, exclamaţii, prin lungirea
emfatica a sunetelor. Este semnificativ că intonaţia are un rol deosebit de important în
exprimarea poziţiei Emiţătorului. Alte procedee: folosirea diminutivelor şi augmentativelor,
preferinţa pentru un anumit termen din seria de sinonime aflată la dispoziţia vorbitorului. [
http://invatamromana.blogspot.com/2010/01/functiile-comunicarii.html
Posibilităţile de co-ocurenţă în acelaşi mesaj a unor segmente de construcţie cu funcţii
diferite nu sunt nelimitate, ci constituie o anumită ierarhie.
Relaṭia dintre Vorbitor (=autor de mesaj) ṣi mesajul care i se atribuie este o relaṭie de
dependenṭă. Este o funcṭie informativă orientate spre identificarea emiṭătorului, ṣi abia apoi
spre conṭinutul comunicării. Dar probabil, în ordine strict cronologică, identificarea
destinatarului mesajului este prima funcṭie a limbajului.
= Emiṭătorul îṣi propune un destinatar (obiectiv) al mesajului, ṣi în funcṭie de acesta îṣi
configurează mesajul. Ca ṣi funcṭia denotativă, ṣi funcṭia conativă poate fi precedată de o
funcṭie referenṭială de nominalizare, cei doi participanṭi la actul de comunicare fiind mai întîi
denumiṭi, ṣi apoi puṣi în relaṭie cu mesajul specific pe care îl emite fiecare. În funcṭie de
intenṭia de comunicare, emiṭătorul alege ṣi o strategie de comunicare adecvată. Pentru Roman
Jakobson, funcție fatică sau relațională este una care este destinată să înceapă o conversație,
sau să termine conversaṭia. În afară de a marca limitele conversaṭiei, funcția fatică urmărește
ca mijloacele de comunicare să fie adecvate pentru a transmite informații într-un mod coerent
ṣi continuu, pentru ca destinatarul să rămînă un participant active, pentru a răspunde la
apeluri, pentru a anunța că suntem atenți, pentru a ști dacă receptorul primește corect mesajul.
Această funcṭie nu este atribuită direct destinatarului, ci drumului spre destinatar, în sensul că
emiṭătorul se asigură din cînd în cînd că are desachis canalul de comunicare. Funcţia
limbajului corespunzătoare canalului de comunicare este cea FATICĂ, interacţională.
 P a g e | 116

Ea serveşte la stabilirea contactului, a relaţiei de comunicare şi la cultivarea interesului pentru

aceasta până la încheierea mesajului, prin verificarea funcţionării optime a circuitului. La
nivelul contactului social funcţia fatică asigură comunicarea de succes prin amprenta
lingvistică degajată.
=Emiṭătorul are intenṭia de a influenṭa (prin cuvinte) destinatarul ales. Astfel, prin tot ceea ce
comunică emiṭătorul este subiectiv, iar cantitatea de informaṭii transmisă este manipulate cu
scop persuasiv.
Funcţia orientată spre receptorul mesajului este cea CONATIVĂ, ce serveşte la incitarea
acestuia la acţiune/respectiv la încetarea acţiunii prin ordine, îndemnuri, rugăminţi, interdicţii,
etc. Prin acesta functie se urmareste un anumit raspuns de la receptor. Funcţia conativă se
concentreaza pe strategia lingvistică a contactării receptorului, bazată pe mărci ale
vocativului (la substantive, pronume, numerale şi adjective) şi imperativului (mod verbal
personal), de propoziţii imperative, exclamative, afirmative şi negative. Constructia mesajului
este la modul imperativ prin excelenţă.
Pentru Roman Jakobson, funcție apelativă sau conative este o funcție care se concentrează pe
receptor, deoarece este de așteptat ca aceasta să reacționeze într-un fel în timp ce citește sau
ascultă mesajul transmis. Prin urmare, frazele apelative se remarcă ca cereri de ajutor, ordine
sau avertismente. Este o funcție utilizată pe scară largă în domeniul publicității, unde se caută
să atragă sau să alerteze privitorul. Din punct de vedere gramatical, mesajele atrăgătoare se
caracterizează prin includerea semnelor de întrebare sau a semnelor de exclamare și adresarea
anumitor persoane. Unele propoziții care utilizează funcția apelativă a limbajului au în mod
explicit calitatea de a ‘’vrăji prin cuvinte’’, exprimînd funcṭia persuasivă a limbajului
(încercarea de a-l influenṭa, de a-l determina să facă / sau să nu facă o anumită acṭiune).
=== [
În relaṭia dintre enunṭ ṣi realitatea obiectivă, emiṭătorul este obiectiv sau subiectiv cu
informaṭia. (funcṭia referenṭială/cognitivă/denotativă sau funcṭia expresivă/emotivă)
În relaṭia dintre mesaj ṣi destinatar, emiṭătorul este obiectiv sau subiectiv (Funcṭia
fatică/relaṭională sau funcṭia conativă/persuasive).
În relaṭia dintre emiṭător ṣi mesaj, emiṭătorul este obiectiv sau subiectiv. (funcṭia
metalingvistică sau funcṭia poetică, ambele fiind funcṭii prin care se realizează mesajul.
= Cel mai important aspect al funcției metalingvistice este conținutul mesajului. Această
funcție se referă la capacitatea vorbitorului de a vorbi sau scrie despre limba însăși. Prin
urmare, este folosit pentru a explica sensul cuvintelor și pentru a întreba despre utilizarea
corectă a regulilor gramaticale. Funcţia metalingvistică este predominantă în frazele care
aparţin metalimbajului, deci care transmit informaţii despre un anumit cod*, devenit el însuşi
obiect de descriere în enunţ; distincţia care stă la baza identificării acestei funcţii se face între
lim­bajul obiectual (care spune ceva despre obiect, referent) şi metalimbaj (care spune ceva
despre limbaj);
--[ Funcţia metalingvistică (centrată pe cod) când în text există formulări care verifică
înţelegerea informaţiei. (ex. Ai înţeles despre ce vorbim? ° Funcţia metalingvistică este
ilustrată de mesajul care trimite la cod; spre deosebire de limbajul concret, obiectual,
referenţial, metalimbajul transmite cunoştinţe despre limbaj, adică contextul referenţial al
mesajului este chiar codul limbii. Expresia cea mai clară a funcţiei metalingvistice este însăşi
metalingvistica, limbajul gramaticii, propoziţiile acestei discipline ştiinţifice. Dar funcţia
metalingvistică este prezentă în mod curent în conversaţia obişnuită ca un mijloc de control
privitor la folosirea aceluiaşi cod lingvistic din partea colocutorilor. Însuşirea limbii materne,
a unei limbi străine sunt procese în care se stabileşte, pentru cei aflaţi în situaţie, dicţionarul şi
gramatica codului limbii, regulile de codificare şi de decodificare.
 P a g e | 117

Enunţurile de definiţie a unor cuvinte, propoziţiile cu nume predicativ realizat prin nume în
nominativ, numeroasele reluări apozitive sînt construcţii ecuaţionale de repertoriu cu referinţă
la cod, încît o distincţie clară între funcţia referenţială şi cea meta­lingvistica nu este
totdeauna concludentă. [https://meditatiilaromana.wordpress.com/tag/metalingvistica/]
Limba este un system se semne lingvistice care îndeplineṣte o funcṭie de cunoaṣtere a
realităṭii ṣi de comunicare a informaṭiilor despre realitate între membrii unei comunităṭi.
Limba, ca încercare de copie a realităṭii obiective poate fi considerate o realitate de gradul II.
Din acest punct de vedere limba poate fi analizată ca un system multinivel (system fonetic,
lexical, grammatical.) Codul lingvistic este un system binar (semnificantul ṣi semnificatul).
Un semn lingvistic nu poate dobîndi semnificaṭie decît dacă este inclus într-un lanṭ de semne:
semnificaṭia se dezvăluie numai cînd dispunem de cel puṭin două lanṭuri-structuri diferite ṣi
de posibilitatea de a transforma unul din aceste sisteme de codificare în alt system. Un system
reprezintă planul expresiei, iar celul conṭinutului. Cu alte cuvinte lanṭul vorbirii este un
system de succesiune a unor unităṭi sonore în acelaṣi timp cu succesiunea unor unităṭi de
înṭeles. Funcţia corespunzătoare codului este cea METALINGVISTICĂ, ce are în vedere
înţelegerea corectă şi completă a mesajului. Ea presupune intervenţii prin care se verifică
folosirea şi înţelegerea cuvintelor, a sensului lor, a implicaţiilor colaterale ale semnelor din
cod. Este necesar să se atragă atenţia asupra codului utilizat, fie prin gesturi, fie în perifraze
explicative (explicaţii de genul glumesc, desigur). Funcţia metalingvistică are în vedere codul
in care se exprima interlocutorii, modul în care funcţionarea nivelurilor limbii (morfologic,
sintactic, lexico-semantic etc.) favorizează şi facilitează comunicarea. În timp ce prin limbaj
este descrisă realitatea, prin metalimbaj (=limbaj de rangul al II-lea) este descrisă realitatea
limbajului. Analiza termenilor metalingvistici ar trebui să se facă pe un nivel ierahic superior,
cu funcṭie de meta-meta- limbaj. Funcția metalingvistică este una dintre bazele principale pe
care se bazează un limbaj. Datorită acesteia, sunt eliminate îndoielile cu privire la conceptele
și semnificațiile cuvintelor sau propozițiilor unei limbi, sunt clarificate normele care
guvernează utilizarea cuvintelor și condițiile gramaticale într-un limbaj specific, prin
corectarea și explicarea funcționării elementelor care alcătuiesc metalimbajul.
Nu orice vorbitor poate apela la toate funcṭiile limbajului, ṣi nu orice collocutor poate
înṭelege reacṭiona la toate funcṭiile limbajului.
Definiṭia comunicării verbale înseamnă transmiterea unui mesaj prin intermediul unui limbaj
articulat. Comunicarea reprezintă un schimb reciproc de informaṭii între 2 colocutori. Orice
act de comunicare reprezintă deci o relaṭie binară care se stabileṣte între 2 termeni. În orice
act de comunicare sunt necesare 2 elemente obligatorii:
1.=un emiṭător (expeditor), o persoană care se adresează cuiva, care codifică o informaṭie,
care transmite /care emite un mesaj destinat unei alte persoane. Persoana care vorbeṣte se
numeṣte locator.
2.=ṣi un receptor (destinatar), o persoană care decodează mesajul primit ṣi care răspunde la
acel mesaj.
Un act de comunicare complet se realizează în ambele sensuri, într-o relaṭie bi-univocă (unde
fiecare element al celei dintâi mulṭimi se regăsește într-o relație de corespondență cu un
singur element din cea de-a doua mulṭime.). Nivelul comunicării logico-gramaticale duce la
divizarea lanṭului vorbirii în unităṭi segmentale specific. Unitatea de bază a comunicării nu
este nici alineatul, nici fraza, nici propoziṭia. Ținînd cont de faptul că mesajul circulă de la un
emiṭător la un destinatar (ṣi invers), consider că unitatea de bază a comunicării este un
COMUNICATEM, adică o unitate de dialog minimal.
 P a g e | 118

Aṣa cum propoziṭia este formată din 2 părṭi de propoziṭie principale (Gn ṣi GV) aflate într-un
raport de inerență, de interdependență, la nivelul comunicării dialogul este format din 2
unităṭi minimale obigatorii:
-O întrebare (o cerere de informaṭie, reprezentînd un stimul, un declanṣator al actului de
comunicare); {ṣi invers, starter poate să fi o afirmaṭie, urmată de o întrebare prin care se cer
lămuriri ṣi informaṭii în plus}
-ṣi un răspuns (o afirmativă sau negative care enunṭă informaṭia cerută).
Corelaṭia de inerenṭă reprezintă o relaṭie sintactică si logică aparte. În aceeaṣi măsură în care
întrebarea depinde de răspuns, ṣi răspunsul depinde de întrebare. Este o subordonare
reciprocă a celor două elemente principale ale unui dialog. Cea mai mică unitate de
comunicare este în forma unui dialog. O unitate u.m. de comunicare care cuprinde o întrebare
ṣi un răspuns se numeṣte COMUNICATEM. Contextul dialogic permite segmentarea lanṭului
vorbirii în: propoziṭie interogativă (sau imperativă) - ṣi propoziṭie enunṭiativă. La nivel
suprasegmental diferenṭierea între cele două tipuri este dată de intonaṭie, iar în scris este
marcată prin semne de punctuaṭie specifice (semnul întrebării sau punct). Linia de dialog (—)
este un semn de punctuație care care precedă și semnalează începutul vorbirii directe a
fiecărei persoane care ia parte la un dialog. În scris, linia de dialog delimitează ṣi marchează
cele 2 segmente sonore successive care sunt emise de 2 vorbitori diferiṭi, participanṭi la un act
de comunicare.
Structura unui COMUNICATEM poate fi simplă sau dezvoltată. Aceste tipuri de structure au
un uz diferit în diferite contexte. Comunicarea cuprinde atît vorbirea directă (comunicarea
verbal orală, faṭă-în-faṭă), cît ṣi comunicarea verbal scrisă (transmiterea de informaṭii prin
intermediul grafemelor). Evident că lungimea formanṭilor unui comunicatem depinde ṣi de
aceste situaṭii. O cerere de informaṭie sau un răspuns poate să aibă o lungime variabilă,
începînd de la o interogativă monomembră sau o enunṭiativă formată doar dintr-un singur
cuvînt. În textele lungi, deseori ṣtiinṭifice, dialogul nu este evidenṭiat, autorul enunṭînd pe mai
multe pagini texte adresate unui interlocutor (cititor) virtual. Cei doi vorbitori (vorbitor 1 ṣi
vorbitor 2) care alternează rolurile de Eu (persoana I care vorbeṣte) ṣi Tu (persoana a II-a
căreia i se vorbeṣte), fac parte din categoriile principale ale actului de comunicare, sunt
actanṭii (autorii mesajului) comunicării. Celelalte persoane prezente, atîta timp cît nu
participă în mod direct la DIA-LOG (=vorbire direct) sunt categorii secundare, periferice
(persoana a III-a despre care se vorbeṣte în actul de comunicare) ṣi fac parte din mesaj.
(Atunci cind sunt prezente, intervenṭia lor în comunicare poate transforma dialogul (dintre 2
vorbitori) în polilog (cu mai mulṭi vorbitori).
Pentru a marca în scris pauza care separă intervenṭiile verbale (ṣi intonaṭionale) ale fiecărui
vorbitor prezent activ în dialog, se foloseṣte cîte o linie de dialog. Un comunicatem cuprinde
2 linii de dialog. Linia de dialog este un semn graphic de punctuaṭie care indică începutul
vorbirii fiecărui participant la o con-vorbire. Este singurul semn de punctuaṭie precedat de un
spaṭiu blanc ṣi urmat de un blanc.
Atunci cînd textul are formă de povestire (discurs narativ), povestitorul foloseṣte diferite
formule de adresare pentru a menṭine trează atenṭia ascultătorului. Un alt semn graphic cu
care se poate segmenta un text mai lung este folosirea spaṭiului de alineat. = un spaṭiu blanc
mai mare, după care se începe cu majuscule comunicarea unei alte idei emisă de acelaṣi
vorbitor. În afară de convorbirea între cei doi participanṭi la un dialog (a dialoga = a vorbi cu
cineva, a întreṭine o con-vorbire, conversaṭie), comunicarea interesează ṣi din alte puncta de
vedere. În afară de identitatea celor 2 autori ai actului de comunicare, ṣi în afară de mijloacele
ṣi căile de transmitere a comunicării, comunicarea interesează ṣi din punctul de vedere al
 P a g e | 119

psihologiei comportamentului ṣi reacṭiilor transmiṭătorului ṣi ale receptorului, dar ṣi din

punctul de vedere al relaṭiilor sociale în cadrul cărora se realizează comunicarea. În piesele de
teatru, forma de con-VORBIRE dintre cel puṭin 2 personaje este dialogul (atunci cînd în faṭa
spectatorilor este un singur personaj, este un monolog, iar dacă la dialogul de pe scenă
participă simultan mai multe persoane, este un polilog). Dar în acest dialog (scris) autorul ṣi
regizorul au anumite fragmente parantetice cu indicaṭii regizorale ṣi comentarii despre jocul/
interpretarea actorilor. În alte opera literare dialogul reprezintă cite un pasaj în care redă
convorbirea (direct) dintre 2 personaje. Atunci cînd este vorbire indirectă pot apea în
paranteză diferite comentarii ale personajelor sau ale autorului. Vorbirea directă și vorbirea
indirectă sau discursul direct și cel indirect sunt două procedee fundamentale de redare a
spuselor cuiva, acesta fiind vorbitorul însuși sau altă persoană. Cele două procedee au în
comun faptul că sursa spuselor apare ca subiect al unei propoziții, fiind exprimat printr-un
substantiv sau un pronume, și în această propoziție există un cuvânt (de cele mai multe ori
predicatul) cu sens de transmiterea sau solicitarea unei informații, ori de cererea ca ceva să fie
făcut sau nu. De asemenea, spusele redate apar într-o propoziție aparte.
În afară de Funcția metalingvistică, prin care se clarifică în mod obiectiv codul lingvistic se
vorbeṣte ṣi despre o atitudine subiectivă prin care vorbitorul atribuie limbajului o funcția
poetică sau estetică. Funcţia poetică este definită de Roman Jakobson ca ,,atitudinea faţă de
mesaj în sine, centrarea asupra mesajului ca atare. Ceea ce este esențial în funcția poetică este
modul în care informațiile sunt transmise, deoarece scopul expeditorului este de a împodobi
vorbirea pentru a motiva sau cuceri receptorul. Este vorba de exprimarea printr-un limbaj
‘’personal’’ (subiectiv) a unor relaṭii interpersonale. Relațiile interpersonale pot fi definite
drept acele raporturi sociale dintre doi sau mai mulți oameni caracterizate, în general, de
„utilizarea minimă a etichetelor stereotipe, de existența unor reguli [...] unice și idiosincretice
și de un grad înalt de schimb informațional”. În general, relațiile interpersonale se realizează
între două sau mai multe persoane, care se află în poziții de proximitate în care
interactionează sau se influențează reciproc. (relaṭii de cunoaṣtere, de prietenie, de dragoste, )
 P a g e | 120

Din sud,
Din cel mai sudic sud,
Tot te mai văd,
Te mai aud,
Te mai sunt…
Cineva,
cîndva,
Undeva
Între cele două emisfere goale
A făcut un experiment
Cu noi amîndoi:
Ne-a pus unul în faṭa altuia
ṣi ne-a spus:
Iată-vă!
Minunaṭi-vă-ṭi!
Vreau să văd primul act de comunicare!
Prima minune atît de muritoare încît.
Abia-abia ne-am întrevăzut
Pe noi înṣine
Prin noi amîndoi.
Oare în ce limbă se va fi rostit
Acel prim cuvînt?
Si cum o fi sunat prim-Cuvîntul
Care s-a auzit după Facerea lumii?
Se spune
(dar de spus se pot spune multe spuse nespuse)
Că cică primul cuvînt ar fi fost un dialog
Rostit împreună de cei doi primi-vorbitori
ṣi prea-singuri locuitori ai emisferei de susă.
Eu am spus că DIA,
Tu ai spus Log,
Sau poate tu ai spus Dia
ṣi eu ṭi-am răspuns Log…(prin logare)
Cine mai ṣtie?
Cine-ar fi putut ṣti?
Oricum, mesajul ar fi
Fost acelaṣi,
Un mesaj de înṭelegere ṣi
Iu-bi-re
Între semeni.
Si de asemeni
Un mesaj într-un cod al păcii universal
Pe care îl vorbeam amîndoi
Niciunul din noi doi
n-ar mai fi închis apoi
canalul de comunicare.
(nu era o limbă moartă?)
Iată-mă! Iată-te! Iată-ne!
 P a g e | 121

Ne suntem împreună într-o totdeaună

ṣi într-o ună.
Noi suntem într-o singură IATĂ!
Iată-vă iata!
Dinspre înlăuntru înspre înafară.
Iată-ne! ṣi iar iartă-ne!
Se spune că Universul prin care s-a auzit primul cuvînt se compune din două emisfere, goale
în interior, din care se scoate tot aerul. După golirea aerului, ele sunt atât de strâns unite unul
cu altul, că separarea lor nu s-a mai putut face. Patru perechi de cai de fiecare parte au tras în
cele 4 puncte cardinal, ṣi nu au fost în stare să dezlipească emisferele.
Iată-ne! ṣi iar iartă-ne!
De neiertat dinlăuntrul înspre înafara
„Unii oameni consideră drept cauză a presiunii atmosferice, razele emanate de stele, care
ajung la noi din toate direcţiile”
====
În Lumina de steauă polară prin care treci
Se face seară
Iară ṣi iară,
Acolo de unde,
De dincolo de nord
Din cel mai Nordic nord, din nordul nordului,
Te mai aud
Te mai văd,
Cu toată auzenia de dinainte de
Prin care încă pot să te aud
Umbra unui pod de cuvinte
Tot a mai rămas
Fără glas
De acolo de un
De (mulṭimi care nu au nici un element comun)
Locul unor mulṭimi disjuncte
Din cel mai Nordic punct e
Din nord,
P a g e | 122
 P a g e | 123

Cap. 2. - NIVELUL FONETIC

Nivelul fonetic al limbii romăne cuprinde sistemul vocalic şi sistemul consonantic. Studierea
sunetelor şi a legilor de combinare ale sunetelor este nivelul de bază care determină specificul
limbii romăne.
Caracteristicile fizice ale sunetelor sunt înălṭimea, intensitatea, durata ṣi timbrul. Unele dintre
aceste calităṭi ale sunetelor vorbirii reprezintă PROSODEME specifice nivelului
suprasegmental, care însoṭesc cuvintele 9de la nivelul segmental).
Vorbirea este o înlănţuire de sunete care poate fi segmentată în diferite unităţi fonice.
Prin definiție, 1 fon este egal cu 1 dBSPL la frecvența de 1 kHz.
Fonul este unitatea de măsură fiziologică de percepție de către urechea umană a celei mai
slabe excitații sonore. S-a admis că cifra 80 pe scara de decibeli, sau pe scara de foni,
reprezintă pragul la care intensitatea sunetului devine nocivă.
Sunetul este format dintr-o diferență subtilă a presiunii aerului. Când cineva vorbește lângă
noi, el face ca presiunea aerului să crească, apoi să scadă cu aproximativ 0,01 % din normal.
Simțim aceeași presiune punând o foaie de hârtie pe palmă. Aerul oscilează, făcând să
vibreze membrana subțire din ureche numită timpan. De aceea, percepem vibrațiile aerului ca
un sunet. Dar auzul nostru nu percepe toate vibrațiile.Prin vibrare, subiectul vorbitor
comprimă sau diluează alternativ aerul din jur. Prin urmare, presiunea aerului din jurul său
este fie în creștere, fie în scădere. Aceste vibrații ușoare ale aerului creează unde sonore.
Ajung la timpanele noastre și auzim un sunet. Urechea umană este sensibilă la vibrații ale
aerului cu frecvențe între 20 Hz și 20 kHz, cu un maxim de sensibilitate auditivă în jur de
3500 Hz.
Frecvenţa este exprimată în cicli pe secundă sau Hertz. Cu cât mai mare este frecvenţa, cu
atât mai ascuţit este sunetul.
Una din trăsăturile fizice ale sunetelor este înălțimea, determinată de frecvența vibrațiilor,
dependentă de gradul de contracție a coardelor vocale. Sunetele cu frecvență ridicată sunt
acute (numite și „înalte”), de exemplu [i], cele cu frecvență scăzută – grave (numite și
„joase”), de pildă [u].
Altă caracteristică a sunetelor este intensitatea, dată de amplitudinea vibrațiilor, dependentă
de volumul rezonatorului bucal (al gurii), modificat prin mișcările mandibulei și ale limbii.
Intensitatea sunetului este măsurată în unităţi numite decibeli. Zero decibeli (0 dB) nu
înseamnă „absenţa sunetului”. Este însă un sunet foarte slab. Nivelul vocii de conversaţie este
în jurul a 65 dB,
https://www.dictie.ro/sunetul-si-mecanismul-vorbirii/
O a treia trăsătură a sunetelor este durata sau cantitatea lor, determinată de timpul de vibrație
a coardelor vocale, ceea ce permite distincția între sunete lungi și scurte.
Sunetele se caracterizează prin timbru, determinat de forma vibrațiilor. Aceasta depinde de
natura rezonatorului (cavitatea bucală sau nazală) și, în cazul cavității bucale, de forma
acesteia. Se disting sunete cu timbru oral și cu timbru nazal, precum și vocale cu timbru
deschis și timbru închis.
Unitatea minimală a nivelului fonetic este FONEMUL.
Unitatea maximală a nivelului fonetic este silaba. Silaba este o unitate fonică compusă dintr-
un sunet vocalic sau dintr-un grup de sunete care se rostesc împreună cu o vocală.
Consoanele nu pot constitui singure o silabă.
Sistemul fonetic al limbii romăne cuprinde un inventar fix de foneme. Din combinarea
acestora pe axa sintagmatică rezultă un inventar fix de structuri silabice (posibilităṭi de
combinare specific limbii romăne). În fluxul vorbirii, numărul de silabe virtuale (posibile să
apară în limba romănă) este foarte mare, dar este calculabil.
 P a g e | 124

2.1. - Sistemul categoriilor fonetice

În fonetică, un sunet este un fenomen acustic (vezi articolul Sunet) articulat, adică pronunțat
deslușit prin mișcarea organelor care îl emit în limbajul uman, și este receptat în procesul de
comunicare ca cel mai mic segment discret perceptibil al fluxului vorbirii.
Sunetele se deosebesc prin sensul aerului respirat (expirat sau inspirat) și prin diversele
mișcări ale organelor vorbirii.
Vibrațiile periodice produc sunete numite „vocale”.
Vibrațiile aperiodice sunt proprii sunetelor numite „consoane”. În cazul acestora, între
frecvența undei fundamentale și a celor secundare nu există niciun raport. Din punct de
vedere fizic, consoanele sunt zgomote. (consoane glotale, explosive, implosive,)
Categoriile fonetice din limba romănă grupează clase de foneme care au caracteristici
comune:
- Categoria (fonetică a ) vocalelor;
- Categoria (fonetică a ) semivocalelor (= contextual, vocale cu funcṭie consonantică);
- Categoria (fonetică a ) consoanelor;
- Categoria (fonetică a ) consoanelor vocalice (= contextual, consoane cu funcṭie de
centru silabic; Br, zbr, pst, st – oraṣul Brno);
- Categoria (fonetică a) a vocalelor anterioare, care, contextual, în poziṭie finală,
provoacă palatalizarea consoanelor pe care le însoṭesc [‘i’ final = ị ZERO – postconsonantic,
nesilabic, este CONSOANĂ] (ex. -t + ị = ṭ);
- categoria segmentelor bifonematice, adică variante poziţionale ale consoanelor [G, K]
urmate de un ‘-e’ sau de ‘-i’ asilabic.[- ị ]
/ t / + / ş / = / tş / = CI - / č /
sau / d / + / j / = /dj/ = GI - / Ğ /. Deoarece inventarul de foneme al limbii romăne nu
corespunde cu inventarul de grafeme, avem situaṭia grafemelor complexe (Ce, Ci, =[č ]; Ge,
Gi, =[Ğ ]; Che, Chi, =[k']; Ghe, Ghi, =[ g']), context în care litera ‘-i ‘’ are funcṭie diacritică
(=este un semn diacritic); Acesta este un ‘[-ɨ ]‘ZERO FONETIC pe care îl
includem într-o categorie fonetică distinctă.
 P a g e | 125

2.1.1. - SISTEMUL VOCALIC al limbii romăne

Sistemul vocalic al limbii romăne poate fi aranjat ca un triunghi. Vocalele se clasifică:
1. După APERTURĂ - = după gradul lor de deschidere sau închidere. I. Popovici a
măsurat gradul de deschidere al vocalelor romăneşti: a=15 mm, e=12 mm, ă=11 mm,
i=10mm, î=6 mm. Elevaţia (închiderea căilor nazale) este progresivă: A – O – E – U – I. /// a
– este vocala cea mai deschisă / I – vocala cea mai închisă. Vocalele sunt deschise, medii
sau închise, după gradul de deschidere sau de strîmtare a canalului dintre muşchiul lingual şi
palat:
< deschise [compacte] - A
<< medii [ semi-deschise şi semi-închise] – O, Ă, E.
<<< închise [difuze] – U, Î, I.
2. După LOCUL DE ARTICULARE (după poziţia muşchiului lingual). Vîrful limbii e
dus > înainte, în cazul articulaţiei vocalelor ANTERIOARE sau PRE-PALATALE = ( E, I)
>> rădăcina limbii este trasă înapoi în timpul articulaţiei vocalelor POSTERIOARE sau
POST-PALATALE = (Ă, O , U, Î ) sau MEDIALE (Î, Ă). >>>
{A} este o vocală neutră.
Avem deci: o serie anterioară (nerotunjite) – I – E, [sunt ACUTE]
o serie (centrale) medială – Î, Ă, A,
şi o serie posterioară – O, U. Vocalele posterioare sunt rotunjite (=
Labializate) =(-velare) [sunt GRAVE]
3. În privinţa înălţimii tonurilor, vocalele sunt aranjate în ordinea de la tonul cel mai de
jos la cel mai de sus: U – O – A – Ă – Î - E – I.
4. Distanţa – între incisivii superiori şi inferiori: (închis) – u – î, ă – i – e (deschis)
distanţa - între partea posterioară a limbii şi palat: (închis) – i – î – e – u – ă – (deschis)
îndepărtarea progresivă a părţii anterioare a limbii în raport cu incisivii inferiori: (zero) –
i – e – î – ă – u – (îndepărtare)
5. Cu cît creşte durata vocalei, cu atît scade forţa curentului fonator. Forţa curentului
fonator pentru diverse vocale articulate pe acelaşi ton: I – 26,3; / u – 22,6; / ă – 13,1;
6. Consoanele SURDE cer mai mult aer decît cele sonore.
7. SEMIVOCALELE (sau semiconsoanele), care sunt vocale cu funcţie consonantică,
sunt, din punct de vedere fonologic, consoane şi se vor studia împreună cu consoanele.
8. = ‘i’ final = ị ZERO – postconsonantic, nesilabic, este CONSOANĂ.
P a g e | 126
P a g e | 127
P a g e | 128
 P a g e | 129

2.1.2. – Semivocalele
În limba romănă există şi 4 semivocale: [ŏ], [ĕ], [ŭ], [ĭ]. În unele lucrări semivocala [ĭ] este
notată cu [j], iar semivocala [ŭ] este notată cu [w]. În altele, semnul diacritic este notat sub
semnul vocalic.

A 1
O 2
ŏ 3

Ă 4
E 5
ě 6

Î 7
U 8
ŭ 9
I 10
ĭ 11

ị 12
12 11 10 9 8 7 6 5 4 3 2 1

Semivocalele, din punct de vedere funcţional, se comportă ca nişte consoane, şi stau într-o
silabă pe lîngă o vocală cu care formează un grup vocalic de tip diftong sau triftong.
La formarea diftongilor, semivocală precede vocala (cu care formează un diftong ascendent)
sau succede vocala (împreună cu care formează un diftong descendent). Vocalele centrale /A,
Ă. Î/ nu au variante semivocalice.
Din tabel se văd posibilităţile de combinare pentru diftongii ascendenţi:
A – vocală care se combină cu toate cele 4 semivocale = rezultînd 4 diftongi ascendenţi;
O – 3 diftongi ascendenţi; (teoretic şi / ŏ O/
Ă – 3 diftongi ascendenţi posibili, dar ‘/ ěĂ/ nu apare.
E – 2 diftongi ascendenţi;
Î – 2 diftongi ascendenţi;
U – 2 diftongi ascendenţi;
I – 1 diftong ascendent / ĭ I /.
Total === 17 diftongi ascendenţi posibili.
 P a g e | 130

2.1.2.1 – Inventarul de diftongi

DIFTONGII
În fonetică, diftongul este o succesiune de două sunete vocalice alăturate, articulate în aceeași
silabă, din care una este o vocală și cealaltă este o semivocală. În cazul în care două vocale
învecinate fac parte din silabe diferite ele nu formează un diftong, ci un hiat.
Acțiunea de a (se) monoftonga și rezultatul ei; reducerea unui diftong la un singur sunet
(vocală) se numește monoftongare.
Diftongii sunt clasificați după poziția vocalei în diftongi descendenți (dacă vocala este la
începutul diftongului) și ascendenți (dacă este la urmă)
În limba romănă, cu 4 semivocale [Ǐ ǒ ǔ ĕ jw], sunt:
- 16 diftongi ascendenṭi (doar 9 în limba romănă literară)
- ṣi 14 diftongi descendenṭi.

Verbul ‘a înşeua’ - Eu înşe-uez – tu înşe-uezi – el în-şe-uea-ză [triftong]

A lua – gerunziu – Luînd = lu-uînd; conti-nuînd;
A duce – imperative – du-l; du-o; uom,
Uă zi-uă = O zi; noi luăm, el luă;
Pronunṭări regionale reduc diftongul ‘’’úă’’ = o [ ouă=oo; /rouă = roo; nouă = noo
Verb ‘ a tăia’ – el taiă = taie = el să taie
Diferenṭa de articulare minimă între vocalele ‘Ă’ ṣi ‘Î’ permite în unele graiuri apariṭia unor
pronunṭări neliterare: ‘fie/fiă; vie/viă;
Adj. bleu [pronunţat ‘bleo’]
În scris nu sunt notaṭi uneori unii diftongi: iel, iera, ia ieste. Sau este notat în scris un fals
diftong; acest pseudo-diftong ‘’grafic’’ poate însoṭi cele 10 grafeme complexe ale limbii
romăne.
Apropierea între vocale dă naştere la variante: - GOGOAŞĂ –GogoaşE
 P a g e | 131

2.1.2.2. – Inventarul de triftongi

TRIFTONGII
O succesiune de trei sunete vocalice în aceeași silabă se numește triftong.
La formarea triftongilor participă 2 semivocale. În structura silabică triftongii sunt definiṭi
drept segmente vocalice complexe, alcătuite dintr-o vocală silabică ṣi două asilabice, legate
prin jonctură silabică.
Triftongii ascendenṭi [v₂v₁V ] au vocala silabică Á ṣi se formează prin compunerea a doi
diftongi ascendenṭi, unul în prelungirea celuilalt:
- iO + oA = ioA (ex. Vo-ioa-să),
- eO + oA = eoA (leoar-că)
- uE + eA = ueA (el în-şe – ŭ ě A – ză calul)
În limba romănă se înregistrează 3 triftongi ascendenṭi ṣi 9 triftongi micṣti, dar nici un
triftong descendent.
Triftongii ascendenṭi – descendenṭi [↗ ↘] au vocala silabică A, O, E, precedată ṣi urmată de
semivocale. [v₁Vv₁] = oAi, eAi, eAu, iAu, iAi, eOi, iOi, iEi, iEu.
Fiecare triftong mixt este rezultatul unei compuneri:
- oA + Ai = oAi (fran-ṭu-zoai-că) *[ oA + Au = oAu]
- eA + Ai = eAi (vreai)
- eA + Au = eAu (vreau)
- iA + Ai = iAi (mi-ai dat)
- iA + Au = iAu (iau)
- *[uA + Au = uAu ] *[uA + Ai = uAi] (ei conti-nuau, eu conti-nuai) tu luai, ei luau,
=
- eO + Oi = eOi (le-oi da) *[eO + Ou = eOu]
- iO + Oi = iOi (te-oi crede) *[iO + Ou = iOu]
=
- *[uĂ + Ăi = uĂi (uăi = oi)
=
- iE + Ei = iEi (iei = ei, eu iau - tu iei)
- iE + Eu = iEu (ieu = eu)
Se mai pot înregistra ṣi alṭi triftongi. Ei se obţin din combinarea unui diftong ascendent cu un
diftong descendent, avînd de bază aceeaşi vocală. Ţinînd cont de faptul că pentru fiecare
vocală există cîte 2 diftongi descendenţi (cu semivocalele / ŭ/ şi / ĭ /), se poate calcula
numărul teoretic de triftongi micşti.
Cu vocala A – 4 x2 = 8 triftongi [oAu, oAi, eAu, eAi, uAu, uAi, iAu, iAi].
Cu vocala O – 3 x2 = 6 triftongi [ - - eOu, eOi, uOu, uOi, iOu, iOi].
Cu vocala Ă – 2x2 = 4 triftongi [ - - - - uĂu, uĂi, iĂu, iĂi].
Cu vocala E – 2x2 = 4 triftongi [ - - - - uEu, uEi, iEu, iEi].
Cu vocala U - 1 triftong [ iUi].
Pentru toate aceste posibilităţi de combinare trebuie căutate exemple în zona regionalismelor
şi arhaismelor.
 P a g e | 132

2.1.3. - SISTEMUL CONSONANTIC al limbii romăne

Sunetele vorbirii apar în timpul fazei de EXPIRAŢIE a aerului din plămîni (în procesul de
respiraţie)
În funcţie de activitatea coardelor vocale, consoanele se împart în două categorii:
- SONORE – acele sunete în timpul producerii cărora corzile vocale sunt într-o stare de
vibraţie – [ Vocalele şi consoanele sonore: B, D, G, V, Z, J, M, N, R, L, g' , Ğ ]
- SURDE – sunete produse fără participarea corzilor vocale: [ P, T, K, F, S, Ş, H, k', č]
În funcţie de poziţia palatală, sunetele sunt:
- ORALE (cînd sunetele sunt produse în cavitatea orală)
- Sau NAZALE (cînd sunetele sunt produse prin cavitatea nazală) = [M, N]
În funcţie de poziţia lor de articulare, consoanele pot fi descrise :
- în funcţie de locul articulării lor
- în funcţie de organul din cavitatea bucală cu care este articulate sunetul.
A - După LOCUL ARTICULĂRII:
- bilabiale – articulate cu ambele buze [ B, P, M]
- labio-dentale – articulate cu buza de jos şi dinţii de sus [ F, V]
- dentale (= apico-alveolare) – articulate cu apex-ul (=vîrful) limbii pe marginea
alveolelor dinţilor de sus. [ T, D, S, Z, N, L, ţ]. Consoana [R] este considerată apico-post
alveolară, fiind articulată cu vîrful limbii pe spatele marginii alveolare.
- Palatale – articulate cu diferite părţi ale limbii pe zona palatală.
antero-palatale (= palato-alveolară) – [J, Ş, ]
Palatale – [Ğ (gi), č (ci), g' (ghi), k' (chi)] şi semivocala {i} / j /
Post-palatale (= dorso-velară) sau VELARE – [G, K], şi semivocala / w /
- Glotale (= Laringale) – [H]
B – După MODUL DE ARTICULARE, consoanele pot fi clasificate în funcţie de tipul de
obstrucţie pe care îl întîlneşte aerul expirat în timpul producerii lor.
- Închiderea completă în cavitatea bucală.
Deschiderea bruscă a cavităţii bucale eliberează un sunet care se pronunţă explosive.
==Aceste sunete se numesc PLOZIVE (= OCLUSIVE) - [P, B, T, D, g' , k', G, C ]
Dacă însă deschiderea nu este bruscă, ci se face treptat, se formează un pasaj îngust prin care
este expirat aerul. Sunetele produse în acest mod se numesc AFRICATE. (= semi-oclusive)
= [ţ, (dz), Ğ (gi), č (ci) ]
Este posibil ca închiderea completă a cavităţii bucale să direcţioneze aerul expirat prin
cavitatea nazală. Sunetele NAZALE PLOZIVE (= Nazale occlusive) - [ M, N,] sunt produse
în acest fel. –{*[semn mnemotehnic]}
Dacă închiderea cavităţii bucale nu este completă, şi între cele două organe ale vorbirii se
formează un pasaj îngust prin care este împins aerul expirat, se produce un fenomen de
fricţiune. În acest mod sunt produse sunetele FRICATIVE [ V, F, Z, S, J, Ş, H]
Dacă închiderea este intermitentă şi sunetul se produce fără fricţiune, atunci avem o
consoană-vocalică. [Cînd un organ al vorbirii (limba) atinge în mod repetat un alt organ al
vorbirii (palatul), închiderea aerului expirat fiind un fenomen intermitent. – [R] – consoana
este o lichidă vibrantă – întreruptă, asemănătoare cu un sunet vocalic.
Dacă închiderea este doar parţială şi aerului expirat i se permite să treacă pe una din părţile
laterale ale gurii (sau chiar simultan prin amîndouă), atunci se produce un sunet lateral. [L]
este o consoană lichidă lateral-continuă.
SONANTE – consoanele nazale, lichide şi semivocalele închise [ L, M, N, R, /w/, /j/ ]
 P a g e | 133

Cele două semiconsoane [/w/, /j /] care intră în corelaţia sonant/nesonant fac parte din
sistemul fonemelor consoane, dar pentru ele corelaţia sonor/non-sonor nu este operantă, nu
reprezintă o trăsătură distinctivă.
[Sonorele – (vezi mai sus) – se caracterizează prin vibraţiile glotale, adică sunt marcate, în
opoziţie cu perechile lor nemarcate.]
Semivocalele sunt variante asilabice ale vocalelor anterioare şi posterioare [E, I, O, U], cînd
acestea se află în context silabic cu o vocală silabică. Semivocalele se include în categoria
consoanelor. Din punct de vedere al modului de articulare ele sunt asemănătoare vocalelor,
dar din punct de vedere funcţional ele nu sunt vîrf de silabă, ci au o poziţie consonantică,
adică o poziţie marginală în silabă
Tot de domeniul vocalelor nesilabice ţine şi ( I ) final nesilabic = (pseudovocală finală) - sau
‘-i’ final şoptit, care este notat graphic ca şi vocala ‘I’. Se considera că ‘-I’ final = “-I’ ZERO
este o alofonă asilabică a vocalei ‘I’.
Acest ‘-i ‘ final asilabic poate fi considerat un sunet de sine stătător. Prin natura sa ‘I’ final
nu diferă esenţial de ‘I’ silabic, deosebindu-se de acesta prin prin durata mai scurtă a
articulării şi prin sonoritatea mai scăzută.
[Unii cercetători consideră că acest ‘-i’ final nu este un sunet aparte, ci este un timbru
suplimentar PALATAL al consoanei precedente, lucru evident în cazul sunetelor notate
[č =ci, k' =chi,](vezi mai sus). Se consideră că acest ‘-I’ final este doar semnul palatalizării
consoanei anterioare.]
AFRICATELE pot fi interpretate ca secvenţe compuse din:
/ t / + / ş / = / tş / = CI - / č /
sau / d / + / j / = /dj/ = GI - / Ğ /
sau / t / + / s / = ţ
şi /dz/
Sistemul consonantic al limbii romăne cuprinde 22 de variante distinctive. [ considerînd că
alofonele palatale [g' , k'] sunt foneme de sine stătătoare, adică segmente monofonematice. [
Alţi cercetători le consideră segmente bifonematice, adică variante poziţionale ale
consoanelor [G, K] urmate de un ‘-e’ sau de ‘-i’ asilabic.[- ị ]
După criteriul articulaţiei, distingem:
- consoane închise (=OCLUSIVE) – consoane propriu-zise
- consoane deschise sau VOCALE, care, în alcătuirea silabei, pot juca rol de vocale: M,
N, R, L, S, ş, ts, z,
Din punct de vedere funcţional, semivocalele [i, u, e, o] joacă rol de consoană în cuvîntul
fonetic.
 P a g e | 134

Gramatica uzuală a limbii romăne – editura Litera, Chişinău – 2000, pagina 11

Dacă ţinem cont de modalităţile de articulare, consoanele ar putea fi prezentate schematic
prin tabelul următor
P a g e | 135
 P a g e | 136

Sunt indicate unele alofone ale consoanelor, anume acelea care au un simbol aparte în
Alfabetul Fonetic Internațional
Consoane Vezi și AFI, vocale. Modificare
Loc de articulare
Mod de Post-
articulareBi- Labio- Dentale Alveo-alveo-Alveolo-Retro-Palatale VelareUvulare Farin- Epi- Glotale
labiale dentale lare palatale flexe gale glotale
lare
Flux pulmonar
Oclusive p b t̪ d̪ t d ʈ ɖ c ɟ k ɡ q ɢ ʡ- ʔ-
Africate ͡ts d͡z ͡tʃ d͡ʒ ͡tɕ d͡ʑ - -
Fricative ɸ β f v θ ð s z ʃ ʒ ɕ ʑ ʂ ʐ ç ʝ x ɣ χ ʁħ ʕ ʜʢ hɦ
Sonante ʋ ɹ ɻ j ɰ --
Vibrante ʙ r̪ r - - ʀ --
Bătute ⱱ ɾ ɽ - - --
Fricative
- - - - ɬ ɮ - - -- --
laterale
Sonante
- - - - l̪ l ɭ ʎ ʟ - - -- --
laterale
Bătute
- - - - ɺ - - -- --
laterale
Nazale m ɱ n̪ n ɳ ɲ ŋ ɴ- - -- --
Flux glotal (explozive și implozive)
Oclusive
pʼ tʼ ʈʼ cʼ kʼ qʼ --
explozive
Fricative
ɸʼ fʼ sʼ ʃʼ ɕʼ ʂʼ çʼ xʼ χʼ --
explozive
Implozive ɓ ɗ ʄ ɠ ʛ --
Flux velar (clicuri)
Clicuri
ʘ ǀ ǃ ǂ - - - -- - -- --
centrale
Clicuri
- - - - - ǁ - - - -- - -- --
laterale
Articulasii multiple
Fricativă
Sonantă labiovelară: w Fricativă labiovelară: ʍ Sonantă labiopalatală: ɥ
postalveolovelară: ɧ
Legendă:
P a g e | 137
P a g e | 138
 P a g e | 139

https://ro.wikipedia.org/wiki/Fonologia_limbii_rom%C3%A2ne#Unit%C4%83%C8%9Bi_su
prasegmentale.
 P a g e | 140

2.2. - SISTEMUL SILABIC al limbii romane

Sistemul de structuri silabice care funcṭionează în limba romănă cuprinde următoarele tipuri:
i. Silaba minimală – formată dintr-o singură vocală [ – V - ]
ii. Silaba de tip ascendent [ ↑ ] ↗
iii. Silaba de tip descendent [ ↓ ] ↘
iv. Silaba de tip mixt, cu un vîrf vocalic [ ↑ ↓ ] [ ↗ ↘ ]
Silaba reprezintă cea mai mica tranṣă fonică, caracterizată printr-un singur accent. O silabă
are deci o singură vocală. Facultativ, segmentul silabic poate avea ṣi alte elemente marginale
(periferice) faṭă de centrul vocalic. Limitele iniṭiale ṣi cele finale ale unei silabe în interiorul
unui cuvînt nu pot fi definite întotdeauna precis. În limba romănă, segmentele complexe
vocalice pot fi diftongi sau triftongi. Segmentele complexe consonantice pot fi ṣi ele formate
din grupuri de 2 sau 3 consoane (ex. Str.., spl, )
i. Silaba formată dintr-o singură vocală: A, E, I, O, U, Ă (puṭine, în poziṭie iniṭială, la
pronume ṣi adjective demonstrative de depărtare – Ă-la, ṣi la formele de genitive-dativ:Ă-lui,
Ă-lei, Ă-lor), Î (puṭine, în poziṭie iniṭială. În toate cuvintele ca încep cu vocala Î- cea de-a
doua literă din cuvînt este ‘M sau N’ – cu care formează silabă. Înterjecṭia Î-hî, substantiv – Î-
not, verb a Î-no-ta).
=De menṭionat că în limba romănă nu avem silabe fără vocală, dar unele interjecṭionale sunt
notate totuṣi în scris: BR, Prr, Zbrr, psst, ṣt. Aceste interjecṭii monosilabice, (=sunt silabe) în
a căror structură intră numai consoane, au centrul silabic o consoană sonoră, lichidă sau
nazală, sau o consoană fricative [s, ṣ].
ii. Silaba de tip ascendent: [ ↗ ]avem diftongi ascendenṭi [ v₁V ], ṣi triftongi ascendenṭi
[v₂v₁V]. Vocala sau segmentul vocalic poate fi precedată de o consoană sau un grup
consonantic. Lungimea maximă a structurilor silabice de tip ascendent este de 6 foneme.
Numărul structurilor silabice de tip ascendent este: 4 cu diftong, 4 cu triftong, ṣi 3 cu o
singură vocală = în total 11 modele.
iii. Silaba de tip descendent: [↘ ] avem diftongii descendenṭi ai limbii romăne [V v₁ ]
formaṭi doar cu semivocalele Ǐ sau ǔ . În limba romănă nu se înregistrează triftongi
descendenṭi. Vocala sau segmental vocalic descendent poate fi urmat de o consoană sau de un
grup consonantic. Multe din tipurile menṭionate aici pot fi urmate de un
’’ ị ’’ asilabic = vocală zero [ v₀ ]. Numărul structurilor silabice de tip descendent este de 11,
iar lungimea lor maximă este de 4-5 elemente.
iv. Silaba de tip mixt: [↗ ↘ ] Avem fie diftongi ascendenṭi urmaṭi de consoane, fie
diftongi descendenṭi precedaṭi de consoane, fie triftongi de tip [semivocală + vocală +
semivocală] urmaṭi sau precedaṭi de consoane. De asemenea avem silabe de tip ascendent –
descendent formate în jurul unui nucleu vocalic precedat ṣi urmat de consoane. Toate
modelele silabice de tip mixt care se termină cu o consoană pot fi urmate de un [ ị ] asilabic =
vocală zero [ v₀ ].
 P a g e | 141

2.2.1. - Tipuri de structuri silabice

Inventarul structurilor silabice care se realizează în limba romănă.
Alături de tipul de structură silabică minimală [ V ] format dintr-o singură vocală, avem:

↗ ↘ ↘

v₁V V v₁
C₁ v₁V V v₁ C₁ V v₁ C₁v₀
C₂C₁ v₁V V v₁ C₁C₂ *V v₁ C₁C₂v₀
C₃C₂C₁ v₁V

v₂v₁V
C₁ v₂v₁V
C₂C₁ v₂v₁V
C₃C₂C₁ v₂v₁V

C₁V V C₁ V C₁v₀
C₂C₁V V C₁C₂ V C₁C₂v₀
C₃C₂C₁V V C₁C₂C₃ V C₁C₂C₃v₀

Ex. Pleoa-pă uiṭi, aist, Astm

aṣi (=aṣ), arṣi,
 P a g e | 142

Sistemul structurilor silabice de tip mixt [ în ordinea ascendent – descendent] [↗ ↘ ] este mai
bogat în limba romănă

C₁Vv₁ C₁VC₁ C₁VC₁v₀

C₂C₁Vv₁ C₂C₁VC₁ C₂C₁VC₁v₀

C₃C₂C₁Vv₁ C₃C₂C₁VC₁ C₃C₂C₁VC₁v₀
v₁Vv₁

C₁v₁Vv₁ C₁VC₁C₂ C₁VC₁C₂v₀

C₂C₁v₁Vv₁ C₂C₁VC₁C₂ C₂C₁VC₁C₂v₀
C₃C₂C₁v₁Vv₁ C₃C₂C₁VC₁C₂ C₃C₂C₁VC₁C₂v₀

v₂v₁VC₁
C₁v₂v₁VC₁ C₁VC₁C₂C₃ C₁VC₁C₂C₃v₀

C₂C₁v₂v₁VC₁ C₂C₁VC₁C₂C₃ C₂C₁VC₁C₂C₃v₀

C₃C₂C₁v₂v₁VC₁ C₃C₂C₁VC₁C₂C₃

v₁VC₁ v₁VC₁v₀
C₁v₁VC₁ C₁v₁VC₁v₀
C₂C₁v₁VC₁ C₂C₁v₁VC₁v₀

C₃C₂C₁v₁VC₁

v₁VC₁C₂ v₁VC₁C₂v₀

C₁v₁VC₁C₂ C₁v₁VC₁C₂v₀
C₂C₁v₁VC₁C₂
C₃C₂C₁v₁VC₁C₂

ṣtreang, iaht, ierṭi, drepṭi, manu-script, scîrṭi, ṣtioal-fă, um-flai, sfincṣi, spirt, ieri, strîmbi,
astm, promt, promṭi.
 P a g e | 143

O trăsătură fonosintactică dintre cele mai generale este că în fiecare limbă se combină vocale
cu consoane în silabe.
Câteva universalități referitoare la structura silabei sunt următoarele:
În fiecare limbă există silabe deschise, adică terminate în vocală, dar nu sunt în mod
obligatoriu și silabe închise, adică terminate în consoană.
În fiecare limbă sunt silabe care încep cu consoană, dar nu sunt în mod obligatoriu și silabe
fără consoană inițială.
În fiecare limbă în care sunt silabe cu structura vocală + consoană (VC), există și silabe CVC,
V și CV.
În fiecare limbă sunt silabe de tip CV, adică acesta este universal.
Una din universalitățile fonotactice cele mai importante este că, dacă într-o limbă există o
anumită combinație de sunete, un tip de silabă etc., atunci în acea limbă există și combinații
de sunete, tipuri de silabă etc. mai puțin marcate decât acestea.
https://ro.wikipedia.org/wiki/Fonotactică
Fonotactica limbii române tratează în principal modul în care se formează silabele: ce fel de
silabe există (deschise sau închise), ce poate constitui nucleul silabei, ce fel de sunet (vocală
sau consoană) poate fi la începutul silabei, câte consoane pot forma începutul și sfârșitul
silabei.
Grupuri de consoane
Grupuri de 2 consoane iniṭiale de silabă: sunt formate dintr-o fricativă dintre /s/, /z/, /ʃ/ și /ʒ/
+ o oclusivă (/p/, /t/, /k/, /b/, /d/, /ɡ/) sau o fricativă dintre /f/ și /v/. Ambele consoane din grup
sunt sau surde, sau sonore: spate, zbor, șfichiui, șvab.
Mai sunt și grupuri formate din:
o fricativă + o nazală sau /l/: smântână, șnur, zloată;
o oclusivă sau o fricativă dintre /f/, /v/ și /h/ + /r/ sau /l/ (tren, floare, hrană), dar grupurile tl și
dl sunt excluse.
Grupurile nazală + /l/ sau /r/ și oclusivă + nazală sunt limitate la câteva împrumuturi:
mlădios, mreană, cneaz (din slavă), pneumatic (din latină).
Grupurile consoană + /j/ la început de silabă sunt mai puțin frecvente, nu pot fi cu toate
consoanele, iar unele grupuri sunt rare: biet, ghiozdan, fier, miere.
Mai puțin frecvente decât cu /j/, există și grupuri consoană + /w/: cuarț, guașă.
Există și grupuri de trei consoane în această poziție, cu succesiunea fricativă dintre /s/, /z/, /ʃ/
și /ʒ/ + oclusivă + /l/ sau [r], primele două trebuind să fie sau sonore, sau surde: splină,
ștreang.
grupuri de două consoane finale de cuvânt, cele mai frecvente fiind /s/ + oclusivă: vest, (eu)
casc. Mai sunt și grupuri:
oclusivă + /s/: torax;
două oclusive: act, copt;
nazală + oclusivă: simt, cânt;
nazală + fricativă: prânz, uns;
oclusivă + nazală: ritm;
/l/ sau /r/ + consoană: desculț, scurt.
Sunt foarte puține cazuri de grupuri de trei consoane: punct, prompt, astm
 P a g e | 144

2.2.2. – Indicele de ordine ierarhică a fonemelor

= Menṭionăm că INDICELE DE ORDINE IERARHICĂ (specific limbii romăne)
funcṭionează ca ordonator al succesiunii fonemelor în orice tip de structură silabică.
30-a; 29-o; 28-ă; 27-î; 26-e; 25-u; 24-I; [semivocalele au aproximativ acelaṣi rang] // 23-r;
22-L; 21-n; 20-m; 19-v; 18-g; 17-Ci [Č]; 16-f; 15-b; 14-h; 13-GI [Ĝ ]; 12-d; 11-p; 10-ṭ; 9-k;
8-t; 7-j; 6-s; 5-z; 4-ṣ; 3-chi [ḱ ] ;2-ghi [g’]; 1- i zero/ I final asilabic [ị ].
=
În afară de un Dicṭionar de frecvenṭă a tuturor cuvintelor din limba romănă (dicṭionar în care
cuvintele sunt ierarhizate pe ranguri, în ordinea frecvenṭei lor în vorbire), s-au făcut studii
despre frecvenṭa sunetelor limbii romăne, ṣi, separate, despre frecvenṭa literelor..
Fonotactica este acea parte a foneticii și fonologiei unei limbi, care se ocupă cu studiul
secvențelor de sunete (din punctul de vedere al foneticii), respectiv de foneme (din punctul de
vedere al fonologiei) ce pot exista în acea limbă, adică ce fel de asemenea unități pot apărea
și în ce poziții în limba respectivă (de exemplu structuri posibile de silabă, secvențe de
consoane). Aceste posibilități și restricțiile pe care le implică, sunt regulile fonotactice ale
limbi
Un studiu interesant se ocupă de frecvenṭa silabelor ṣi mai ales de frecvenṭa tipurilor de silabe
din limba romănă (FRECVENȚA SILABELOR DESCHISE ȘI ÎNCHISE
ÎN LIMBA ROMÂNĂ LITERARĂ*de MARIA MĂRDĂRESCU)
 P a g e | 145

2.2.3. - Tipuri de silabe finale ṣi de FLEXEME

Am încercat să unific, în conceptul de FLEXEM, toate morfemele sintetice exprimate prin
ultimul fonem din ultima silabă (uneori ṣi ultima silabă) a oricărui cuvînt flexibil (indiferent
de ce fel de parte de vorbire este ==============
structură silabică –V, silabă alcătuită dintr-o singură vocală. [Pentru structurile silabice care
nu se pot realiza în poziţie finală am folosit paranteze rotunde.
 P a g e | 146

Nu toate tipurile de silabe finale sunt relevante pentru modelele de flexiune sintetică
 P a g e | 147

2.2.4. – Inventarul Flexemelor cu care se realizează flexiunea sintetică

 P a g e | 148

În capitolul următor, în loc de a discuta despre “mijloace fonetice folosite în flexiune’ (apud
GLR) vom discuta despre FLEXEMELE [enclitice = SINTETICE], cu ajutorul cărora se
realizează FLEXIUNEA SINTETICĂ. Tabelul FLEXEMELOR cuprinde tot inventarul de
foneme din alfabetul limbii romăne.
 P a g e | 149

2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13
### 14 15 16

ł ɨ ị ĭ I E Î Ă eA A O U ǔ
IV III SINGULAR III
PLURA SING
L ULAR

LE
A A
1
LE LE
eA eA
2 Feminin

E Ă Ă
3 FEM + Ma
iE iE

urị E E
4 M+F+N

II I I
PLURA SINGUL SINGU
L AR LAR
MASCULIN

5 I I
O O
6
I U U
7
8 ĭ ǔ ǔ
ĭ ĭ ĭ
9
L R M N
ĭ
10 CONSOAN
L, R, B, P V, F Z J, Ş Ţ, h
11 ị M, N
T Z S
Z ị D
ţ T
J Z
12 ş S
şt ị st
şt sc
ştị şc
ştị
13
Ğ G
14 ɨ Č C
Ğ Ğ
Č Č
g' g'
15 ɨ k' k'
 P a g e | 150

2.3. - Sistemul semnelor diacritice

Sistemul semnelor de punctuaṭie notează elemente ale limbajului paraverbal, în timp ce
sistemul semnelor diacritice noteză elemente ale limbajului verbal. Atît sistemul semnelor de
punctuaṭie cît ṣi sistemul semnelor diacritice sunt caracteristice ale comunicării verbale
scrise.
Un semn diacritic este un semn grafic adăugat la o literă pentru a indica o diferență în
pronunție sau pentru a deosebi sensurile a două cuvinte altfel scrise identic. Semnele
diacritice pot avea diferite forme — linii, puncte, arce de cerc etc. — şi se pot aşeza în
diferite poziţii faţă de litera de bază: deasupra, dedesubt, după literă sau chiar peste literă. Nu
toate simbolurile care însoțesc literele sunt semne diacritice. De exemplu, în multe limbi,
punctul din literele minuscule i și j face parte din corpul literei. Termenul’’dia-critic’’ derivă
din limba greacă, unde διακριτικός (diakritikos) înseamnă „care distinge”. O definiţia simplă
spune că semnul diacritic este acel semn grafic care, însoţind o literă, îi schimbă valoarea
fonetică. Astfel, folosind literele {A, I, S, T} cu semne diacritice se obṭine notarea unor
sunete diferite: Ă, Â, Î, Ș, Ț și perechile lor minuscule ă, â, î, ș și ț. Avem cinci litere
speciale, care reprezintă patru sunete distincte şi folosesc trei feluri de semne diacritice.
Limba română folosește cinci litere cu semne diacritice: ă, â, î, ș, ț.
căciulă (breve); când semnul este pus deasupra literei A, ṣi reprezintă o vocală – Ă, ă.
{sunetul [ə]}
(accentul) circumflex este semnul pus deasupra literei A [Â, â] ṣi reprezintă vocala Î, î.;
virguliță sau virgulă, plasată sub literele corespunzătoare s, S, t, T. - Ș ș {sunetul [ʃ] } Ț ț
{sunetul [t͡s] }
Unele sunete compuse pot fi redate prin două litere: ṭ = ts, dz, ng
Simbolurile fonetice pentru sunete sînt literele obișnuite ale alfabetului limbii române, cu
cîteva completări și precizări.
Căciuliṭa deasupra, pentru a reda semivocalele.[ ŏ, ŭ, ĕ, ĭ,
Sunet mut - [ø] notînd o valoarea fonetică zero [ h [ø] – litera ‘’H’’ ca semn diacritic]
https://ro.wikipedia.org/wiki/Wikipedia:Alfabetul_fonetic_românesc
háček, o căciuliṭă inversă, e folosit în alfabetul fonetic pentru a nota sunetele consoane
nevocalice (în formele de singular, aceste substantive au consoana urmată de un ‘’E’’
vocalic):
Č č, [sunetul redat în ortografia românească prin c + e, i] {o cru-ce – pl. cruci = č }
ṣi ǧ [sunetul redat în ortografia românească prin g + e, I / dj pron. ǧ]{ o min-ge – p. mingi = ǧ
}
virguliṭă adăugată după sunet:
[k'] -sunetul redat în ortografia românească prin ch + e, i {o ure-che – două u-rechi = k' /
chem [k'em]}
[g'] sunetul redat în ortografia românească prin gh + e, I (un unghi = g' / ghem [g'em]}
[i „șoptit”,final] ca în pomi desinența [ –i
Litera ‘’I’ poate nota:
1- vocala ‘’I’’;
2- semivocala [ĭ];
3- litera ‘’I’poate avea o funcṭie de semn diacritic. litera diacritică ‘’ɨ’’ din grafemele
complexe (ci, gi, chi, ghi) atunci cînd nu sunt silabice; dragi /draʤ‿I Litera ‘’I çu funcṭie
diacritică poate fi înlocuită cu alte semne diacritice: č (=ci, ce), ğ (gi, ge); ģ (ghi, ghe), k‫י‬
(ghi, ghe).
 P a g e | 151

În scrierea în limba română nu se face nici o diferenṭă în grafia acestor consoane, pentru a
marca deosebirea dintre un ‘’I’vocalic ṣi un ‘’I ‘’ cu funcṭie diacritică. ’I ‘’ cu funcṭie
diacritică apare după literele‘’c’’sau ‘’g’’ ṣi este urmată de o vocală
4- Exista ṣi un ‘’I’final consonantic (ị=I zero): ‘’ori – ce’’, ni-meni’’oa-meni’’, ca
desinenṭă de plural (bani, căni) sau ca finală a unei desinenṭe (cer-turi, ṣi la verbe – ve-niṭi,
ple-caṣi). Tot post-consonantic apare ṣi în fonetica sintactică, în cuvinte zero-silabice: dă-mi,
ṭi-am, Acest [ ị ] final –zero).
În schimb dacă vrem să evidenṭiem în scris prezenṭa unui [ị=I zero, final consonantic] atunci
putem folosi un punct ca semn diacritic sub litera -[ ị ] [ ị ] ’’
 P a g e | 152

2.4. – Sistemul semnelor de punctuaṭie

Sistemul semnelor de punctuaṭie reprezintă un sistem de semne grafice convenționale care au
rolul de a marca propozițiile, frazele, pauzele, intonația si întreruperea șirului vorbirii.
Sistemul semnelor de punctuaṭie notează în scris, (într-un mod aproximativ) anumite
elemente ale limbajului paraverbal.
În scrierea limbii române sunt folosite, (printre altele), următoarele semne de punctuație:
punctul [.], semnul întrebării [?], semnul exclamării [!], punctele de suspensie [...], două
puncte [:], virgula [,], linia de pauză [—], punctul și virgula [], parantezele [], ghilimelele
[„”], cratima [-], bara oblică [/], linia de dialog [—]. Apostrof
În total, în comunicarea scrisă în limba romănă se folosesc 15 semne:
-9 sunt numai semne de punctuaṭie;
-4 sunt semne de punctuaṭie ṣi, în anumite situaṭii, semne ortografice (punctul, cratima, linia
de pauză, bara);
-2 sunt numai semne ortografice: Apostroful ṣi BLANCUL. (semn ortografic cu implicaṭii
gramaticale folosit în scrierea cuvintelor compuse care nu formează un tot lexical). [vezi ṣi
https://gramaticalimbiiromane.ro/punctuatia/semne-punctuatie/
Blancul se comport faṭă de apostrof ca ṣi faṭă de corpul cuvîntului: se pune un blanc înaintea
apostrofului aflat la începutul unui cuvînt, ṣi se pune un blanc după apostroful aflat la sfîrṣitul
unui cuvînt. Nu se foloseṣte nici un blanc dacă apostroful este în interiorul cuvîntului. Se
recomandă folosirea doar și doar a apostrofului, atunci când căderea unui sunet se produce în
interiorul unui cuvânt scris cu cratimă („înșir’te, mărgărite”). Cratima n u este precedată ṣi nu
este urmată de un blanc. Cratima, sau „liniuța de unire” este un semn ortografic utilizat
pentru:a rosti două părți de vorbire diferite într-o singură silabă, pentru evitarea hiatului ṣi
pentru marcarea absenței vocalei inițiale/finale. Cratima nu este „liniuța de despărțire“, ca de
exemplu în administrativ-teritorială, ci doar „liniuța de unire“, ca în “într‑o zi“, „s‑a dus“,
„m‑am urcat“, etc. Pentru ca aceste cuvinte ca și în cazul cuvintelor compuse (Saint-Saëns,
Catedrala Notre-Dame) care trebuie să rămână într-un singur bloc.
Cratima este semnul grafic de forma unei liniuţe (o jumătate de semn minus, să zicem) care
face următoarele lucruri: leagă două sau mai multe cuvinte care se pronunţă împreună;
desparte cuvintele în silabe la capăt de rând sau în interiorul rândului, dacă autorul enunţului
are această intenţie; ţine locul unei vocale care a dispărut din construcţia iniţială, motiv
pentru care noul enunţ are o silabă în minus. În funcţie de felul cum e folosită, cratima se mai
numeşte liniuţă de unire dacă leagă între ele două sau mai multe cuvinte sau liniuţă de
despărţire dacă asigură despărţirea în silabe n ceea ce priveşte acţiunea de unire, cratima
apare la scrierea anumitor substantive compuse: traista-ciobanului, după-amiază, locotenent-
major, nord-vest etc. Cratima leagă totodată construcţiile repetitive
https://www.digi24.ro/magazin/timp-liber/cultura/pastila-de-limba-cratima-si-rostul-ei-
414965
Linia de pauză („–”) este semnul grafic de punctuație care marchează pauza dintre diferitele
părți ale propoziției, dintre propoziții și fraze. Cînd se utilizează linia de pauză se lasă un
spaṭiu blanc ṣi înainte ṣi după aceasta. Linia de pauză marchează, în construcțiile eliptice,
lipsa predicatului sau a verbului copulativ: De multe ori pauza creată de o atitudine afectivă a
vorbitorului, de o intonație deosebită, este notată prin linia de pauză. Deseori linia de pauză
este dublă, adică pereche. Se folosește în interiorul propoziției sau al frazei, pentru a delimita
cuvintele sau grupul de cuvinte și construcțiile intercalate sau apozițiile explicative: exemplu:
Moşneagul nostru [-] Ilie Aldea a lui Iona [-] era un om vechi. SADOVEANU, O. V 50 ‘ –
 P a g e | 153

Intervenţia autorului în cursul vorbirii directe în limba româna sau la sfârşitul ei se pune
punct fie între virgule, fie între linii de pauză: ‘’Hotărât [-] îmi zisei eu [-] că acest diavol de
Magda nu mă slăbeşte nici în lumea aceasta. HOGAŞ, M. N 59
Linia de dialog [”—”.] indică începutul vorbirii fiecărei persoane care ia parte la o convorbire
Se utilizează un spaṭiu blanc ṣi înainte ṣi după aceasta. (după linia de dialog nu se folosesc
semnele citării).
‘’ Domnul se uită lung la un pahar ce stă pe masă aproape gol, şi din care a băut impiegatul.
[-] Mă rog, dacă nu vă supăraţi, aveţi apă?
[-] Da.
[-] E rece?
[-] Potrivită.
[-] Nu-i puneţi gheanţă?
[-] Ba da.
[-] Aşa? Îi puneţi gheaţă?
[-] Fireşte!
[-] E flir… e firl? ăsta…
[-] Da, avem filtru.
[-] Monşer! te superi dacă te-oi ruga pentru un pahar de apă? CARAGIALE, O. II 35
Dacă am numerota intervenṭiile successive ale celor doi vorbitori, ṣi dacă am observa
prezenṭa semnelor de întrebare, ar fi evident că LINIA DE DIALOG este un semn-pereche.
La început de paragraf ṣi la sfîrṣit de paragraf ar trebui folosit un blanc dublu. Rînd al căruĭ
prim cuvînt e maĭ înăuntru paginiĭ. Fragment de text cuprins între două rânduri de felul
acesta, pasaj cuprins între două alienate.
După locul pe care îl pot ocupa, semnele de punctuație se împart în:
-separatori de vorbitori, participanṭi la actul de comunicare: LINIA DE DIALOG. Linia de
dialog este un semn graphic care marchează începutul vorbirii directe , adică intervenṭia
fiecărei personae care ia parte la un dialog.
-semne de punctuație finală, separatori de propoziṭii ṣi de fraze: punctul (punctuație interioară
în propoziții și fraze fragmentate), semnul întrebării, semnul exclamării, punctele de
suspensie, două puncte
-semne de punctuație interioară: virgula (folosită la final în formule din scrisori, cereri etc de
adresare), linia de pauză, punctul și virgula, parantezele, ghilimelele, cratima, bara oblică
- separator de unităṭi lingvistice – BLANCUL care precede ṣi succede fiecare cuvînt, separînd
cuvintele între ele { #cuvînt#cuvînt#cuvînt#}. Între cuvinte se lasă doar un singur spațiu, nu
mai multe. Toate semnele de punctuaṭie (cu excepṭia apostrofului, care este de fapt un semn
ortografic) se ataṣează imediat după cuvîntul pe care îl urmează, fără ca între cuvînt ṣi semnul
de punctuaṭie să fie un spaṭiu blanc. {#cuvînt#cuvînt + semn de punctuaṭie#cuvînt#} [Înaintea
semnelor de punctuație: punct, virgulă, două puncte, punct și virgulă, puncte de suspensie,
semnul întrebării, semnul exclamării și paranteză, nu se lasă spațiu blanc, ci doar după
acestea. Înaintea parantezei de deschidere „(” se lasă un singur spațiu blanc, însă nicidecum
după ea. Se lasă un spaṭiu blanc după paranteza de închidere, dar niciodată înaintea ei. Faṭă
de semnele de punctuaṭie perechi (semnele citării, paranteze, linii de dialog) blancul se
comport ca ṣi faṭă de un semn lingvistic unic: ṣe pune un singur blanc înainte, ṣi un singur
blanc după.
 P a g e | 154

= Semnul întrebării se foloseṣte la sfîrṣitul construcṭiilor interrogative, marcînd intonaṭia

specifică. Spre deosebire de semnul exclamării (care marchează graphic intonaṭia
propoziṭiilor ṣi a frazelor exclamative ṣi imperative, dar ṣi prezenṭa vocativelor ṣi
interjecṭionalelor), semnul întrebării este un semn de punctuaṭie deschis. El este prezent
numai într-un dialog, marcînd prin intonaṭia ascendentă, o cerere de informaṭii. După un
semn de întrebare se aṣteaptă un răspuns. Orice dialog este de tipul unei silabe mixte [ ↗ ↘ ]
adică o succesiune întrebare – răspuns.
După modul în care sunt structurate, semnele de punctuaṭie sunt simple, compuse ṣi duble:
=semne de punctuație simple: punctul, semnul întrebării, semnul exclamării, , virgula, linia
de pauză, , cratima, bara oblică;
=semne de punctuaṭie compuse: punctele de suspensie, două puncte, punctul și virgula
=semne de punctuație duble semnele de punctuație perechi: parantezele, ghilimelele ṣi, cred
eu, LINIA DE DIALOG.
 P a g e | 155

2.5. – Sistemul binar de analiză

Limba este un sistem unitar bazat pe un cod de funcṭionare binar. Fluxul vorbirii este linear,
iar unităṭile lingvistice se succed pe axa combinărilor la toate nivelurile limbii. Pe axa
sintagmatică, modelul de convorbire dintre 2 persoane poate fi considerat o formă-matrice a
tuturor fenomenelor ṣi structurilor lingvistice. Limba poate fi analizată ca un system bazat pe
2 unităṭi, 2 elemente, 2 părṭi, posibilităṭi, aspect, etc. Nu este vorba de un cod binary, dar
putem deseori separa 2 obiecte gramaticale sau 2 unităṭi lingvistice distincte, aflate într-o
relaṭie de complementaritate. (care se completează reciproc, care împreună formează un
întreg).
=Orice act de comunicare este binar, în sensul că se desfăṣoară între 2 participanṭi: un locutor
ṣi un colocutor, un vorbitor ṣi un ascultător, un emiṭător ṣi un receptor.
=În funcṭie de conṭinut, orice act de comunicare este binar, în sensul că, în fluxul vorbirii,
mesajul este reprezentat prin 2 structuri successive: o cerere de informaṭie, (care reprezintă
stimulul actului de comunicare) ṣi un răspuns la această cerere. Acest schimb reciproc de
informaṭii formează o unitate minima de comunicare, definite în acest text drept un
COMUNICATEM.
 P a g e | 156

2.5.1. – Coerenṭa actului de comunicare

Relaṭia dintre gîndire ṣi vorbirea articulată, ca ṣi relaṭia conjunctă dintre logică ṣi gramatică,
este evidentă. Problema gîndirii ṣi vorbirii impune analiza relaṭiei dintre diferite funcṭii
psihice ṣi diferite feluri de activităṭi. Relaṭia dintre gînd ṣi cuvînt nu înseamnă identitatea
gîndului (considerat drept ‘’vorbire fără sunet’’) ṣi cuvîntului. Coerenṭa actului de
comunicare este generată de coerenṭa actului de gîndire (altfel textul de tip urmuzian poate
degenera). Actul de comunicare trebuie să aibă coerenṭă atît la emitere a mesajului, cît ṣi la
decodarea lui.
Limbajul este instrumentul cu ajutorul căruia ne putem comunica gândurile. Acesta implică
două aspecte – producerea și înțelegerea. În producerea limbajului se începe cu un gând, care
este transpus într-o propoziție, urmat de rostirea sunetelor care o exprimă. În înțelegerea
limbajului, sunetele sunt auzite. Acestora le este atașat un înțeles pentru a forma cuvintele și
sunt formate propozițiile din care este extras sensul.
Relaṭia dintre gîndire ṣi vorbirea articulată, ca ṣi relaṭia aproape congruentă (în sensul de
potrivire, de acord) dintre logică ṣi gramatică, este o relaṭie evidentă. ‘’ Gândirea este o
facultate cerebrală specific umană care reflectă în mod generalizat realitatea naturală și
socială prin noțiuni, judecăți și raționamente. Formele gândirii logice, abstracte, pur teoretice,
așa cum reies din definiție, sunt: noțiunea, judecata și raționamentul. Gândurile, sentimentele,
intențiile ca să devină realitate concretă trebuie să fie încorporate în haina materială, sensibilă
a limbii vorbite sau scrise. În plan lingvistic, noțiunea se exprimă prin cuvinte, judecata, prin
propoziții sau enunțuri, raționamentul prin fraze. Avem toate motivele și suntem îndreptățiți
să credem că această facultate cerebrală superioară, specific umană, gândirea, a apărut
deodată cu vorbirea articulată.’’ https://www.crisana.ro/stiri/controverse-14/despre-gandire-
si-vorbire-175835.html
Vorbirea nu înseamnă numai un mijloc de comunicare, ci ṣi un mijloc de formare a ideilor.
‘’A înseamnă a mînui semnele limbii’’ spune Emile Benveniste. Limbajul este unitatea dintre
vorbire ṣi gîndire. Se poate spune că această formă de comunicare verbal a dus la
transformarea gîndirii într-un effect secundar al vorbirii. ‘’Limba, departe de a fi doar un
instrument al gîndirii umane, este substanṭa ṣi esenṭa ei’’ (Pierre Souyris, 1967) Calculatorul
a fost eliberat de gîndire, folosind limbaje de programare non-verbale.
Funcţiile limbajului sunt strâns determinate de actul de comunicare, care presupune
emiţătorul,referentul si receptorul. Astfel, putem identifica trei funcţii principale ale
limbajului care se desprind în actul comunicării, ṣi în care sunt angajaṭi factorii comunicării
(emiṭătorul, receptorul, codul, mesajul, contextul):
Considerăm în primul rînd că actul de comunicare reprezintă o cerere de informaṭie, ṣi deci
are funcṭia interogativă sau de apel (in raport cu destinatarul); (Roman Jakobson o numeṣte
‘’funcṭie conativă’’, care se fixează asupra destinatarului.). Această funcṭie a limbajului
orientează enunţul către destinatar (receptor). Expresia gramaticală a funcţiei conative este
marcată de pers. a II-a la pronume şi verb, de vocativ la substantiv şi de imperativ la verb;
intonaţia exclamativă/interogativă caracterizează şi ea enunţurile a căror funcţie primordială
este centrată asupra receptorului:
Funcṭia interogativă este corelată cu funcṭia informativă (pentru că, în principiu, formularea
unei întrebări generează aṣteptarea unui răspuns. Chiar ṣi răspunsul negative este un răspuns).
Functia de reprezentare stabileste relaṭia între enunt si realitate (universul exterior). Aceasta
este funcṭia referenṭială, care stabileṣte referentul. Funcṭia orientată spre referentul mesajului,
este funcţia primordială într-o mare parte a enunţurilor, coexistând uneori cu alte funcţii; îi
aparţin enunţuri neutru-informative.
 P a g e | 157

Deci, în esenṭă, actul de comunicare are un aspect interogativ (funcṭia de cerere, de stimul al
dialogului), ṣi un aspect enunṭiativ
Funcṭia de comunicare a limbajului, de schimb de informaṭii prin intermediul limbajului
articulat apare deseori însoṭită ṣi de alte funcṭii ale limbajului.
În fluxul vorbirii apar ṣi diferite tipuri de pauze majore care nu sunt notate în scris prin semne
de punctuaṭie. În textele mai lungi, analiza lingvistică se opreṣte la nivelul
COMUNICATEMULUI, a dialogului. Unităṭile mai mari ale discursului sunt marcate de
obicei în scris, dar nu sunt spaṭii libere de tip BLANC specializate pentru a separa alienate,
fragmente, strofe, capitole, scene, acte, secṭiuni, etc.(exemplu - Paragrafele sunt despărțite
unul de altul în vorbire de o pauză ceva mai mare decât cea dintre propoziții/fraze, iar în scris
prin procedee grafice). Nu se pune un blanc (spaṭiu alb tipografic) care să separe un cuvînt de
un semn de punctuaṭie. Există însă ṣi cîteva situaṭii deosebite.
Înainte ṣi după linia de dialog este întotdeauna un blanc.
= ◊ Linie de dialog este un semn ortografic de punctuație care indică începutul vorbirii
fiecărui participant la o convorbire, ṣi cum orice act de comunicare este definit prin prezenṭa
OBLIGATORIE a unui emiṭător (=persoana care trimite un mesaj, o informaṭie) ṣi a unui
receptor (persoana căreia îi este adresat mesajul), rezultă că linia de dialog este un semn de
punctuaṭie binar, adică pereche.
Scrierea este subordonată vorbirii ṣi gîndirii.
În operele literare, procedeul folosirii dialogului în exprimarea ideilor, sentimentelor etc. este
cunoscut și sub denumirea de dialogisme (fr. dialogisme). Intervențiile directe ale
personajelor, sub forma alternării replicilor, subliniază amănunte privitoare la întîmplare,
punctează momente ale acțiunii în evoluția ei, conțin aprecieri asupra faptelor înfățișate și a
comportării celorlalte personaje, creează iluzia directei desfășurări. În literatura modernă,
dialogul, a cărui mare dificultate constă în a da fiecărui interlocutor un caracter personal și
viu, fără a degenera însă în disertație, ocupă un loc bogat în creația epică scrisă (schiță,
nuvelă, roman), imprimînd mai multă vioiciune acțiunii, iar în creația dramatică apare ca o
trăsătură specifică acesteia. În piesele de teatru, cu fiecare replică el contribuie la
intensificarea și creșterea conflictului spre culminație și deznodămînt.
Atunci cînd dialogul devine monolog (scenic) este o formă de transmitere indirectă a unui
mesaj.
Monologul este un mod de expunere și procedeu literar prin care ipostaza lirica/personajul își
analizează stările sufletești, concepțiile, ideile și le aduce la cunoștința cititorilor sau a
spectatorilor. https://ro.wikipedia.org/wiki/Monolog
‘’Pristanda (singur): Grea misie, misia de poliṭai… Și conul Fănică cu coana Joiṭica mai stau
să-mi numere steagurile…. Tot vorba bietei neveste, zice: ‘’Ghiṭă, Ghiṭă, pupa-l în bot ṣi-I
papa tot, că sătulul nu crede la ăl flămînd…’ Zic: curat! De-o pildă, conul Fănică: moṣia
moṣie, foncṭia foncṭie, coana oiṭica, coana Joiṭica: trai neneaco, cu banii lui Trahanache…
(dîndu-ṣi seama) babachii…’’ – Monologul lui Pristanda (scena II, din actul I, din piesa de
teatru a lui Ion Luca Caragiale, ‘’O scrisoare pierdută) este un discurs adresat spectatorilor, o
formă indirectă de dialog, evidenṭiată de autor în indicaṭia scenică din paranteză.
 P a g e | 158

2.5.2. – Relaṭia Dialog-Monolog-Discurs

De asemenea, în afară de monologul scenic, poate fi un tip de discurs continuu al cărui
vorbitor nu așteaptă un răspuns (sau o naraṭiune). Un discurs este o cuvântare publică în care
o persoană vorbește în fața altora (în diferite ocazii, pe diferite teme, în diferite spaṭii, etc).
într-un context mai mult sau mai puțin formal.
Termenul „discurs” își are originea în retorică. Retorica a fost numită în mod tradițional arta
de a vorbi. În retorică, discursul este o serie de dezvoltări oratorice destinate să convingă sau
să emoționeze, structurate conform unor reguli precise. Se disting ca genuri de discurs cel
demonstrativ (blamare sau laudă), cel deliberativ (sfat sau îndemn la renunțare) și cel juridic
(apărare sau acuzare). Din punctul de vedere al împrejurărilor în care se pronunță, poate fi
vorba de predică, pledoarie, rechizitoriu, comemorare etc], dar a fost adoptat și de lingvistică.
După unii lingviști, prin discurs se înțelege mai ales o producție orală. După alții este un
termen generic pentru diverse tipuri de texte, prin care înțeleg atât producții scrise, cât și
orale
În general, el poate fi vorbirea unui singur personaj, in operele epice, sau poate fi specific
operelor lirice, în care ia forma confesiunii (în poezia intimă și de idei) sau a descrierii (în
poezia descriptivă – pastel).
Se poate vorbi și de un monolog interior, când o ipostaza lirica/un personaj vorbește în gând
(cu sine) și de un monolog teatral, când un personaj vorbește singur, pe scenă, în fața
spectatorilor.
„Textul este cea mai mare unitate funcțională care constituie cadrul structural al comunicării
prin limbă. În acesta se organizează propozițiile/frazele ca unități minime ale comunicării.
În funcṭie de mărimea textului, se propune o clasificare a tuturor tipurilor de texte în
următoarele categorii: maxitexte, miditexte, minitexte ṣi microtexte. Toate aceste tipuri sunt
forme de discurs literar.
Prin naraṭiune se desemnează organizarea în scopuri estetice a substanței conținutului, a
poveștii, a istoriei, a ceea ce se întâmplă, după reguli ale compoziției în literatură. Încă din
antichitate specia cea mai obișnuită a genului oratoric era discursul (demonstrativ, deliberativ
sau politic, judiciar, panegiric sau laudativ). Vechile canoane retorice impuneau discursului o
structură hexametrică, din șase părți, păstrate până astăzi, fără o succesiune întotdeauna
obligatorie: expozițiunea sau introducerea, intriga, conflictul, desfășurarea acțiunii, punctul
culminant și desnodământul.
Lingvistica a extins sfera noțiunii de discurs la orice mesaj oral sau scris produs de un singur
vorbitor, dar unii autori includ aici și dialogul, și polilogul. Dintre definiṭiile termenului,
enumerăm:
„Termenul discurs desemnează orice enunț mai extins decât o frază, considerat din punctul de
vedere al regulilor de înlănțuire a suitelor de propoziții/fraze.”[8]
„Discursul este o suită ordonată de semne lingvistice situate între două întreruperi evidente
ale comunicării.”[10]
Între elementele discursului, fie lingvistice, fie extralingvistice, există diverse relații care îi
asigură coerența. Aceasta este un fenomen pe de o parte structural, care constă în relațiile
dintre diferitele niveluri ale discursului, pe de altă parte procesual, dat fiind că se manifestă în
crearea și în înțelegerea discursului.
Pentru elementele care ṭin de nivelul macrostructural al discursului, vezi alte informaṭii
https://ro.wikipedia.org/wiki/Discurs_(lingvistică
Tehnica discursului ṭine ṣi de funcṭia expresivă a limbii dar ṣi de modul în care prin limbajul
verbal se transmit anumite gînduri ṣi intenṭii ale vorbitorului.
 P a g e | 159

În funcṭie de relaṭia dintre emiṭător ṣi receptor, mesajul poate fi formulat ṣi cu o funcṭie

conativă. Functia persuasive sau retorică a limbajului are rolul de a convinge interlocutorul de
ceva, sau de a convinge pe cineva să facă ceva (fără a folosi tonul imperative, poruncitor).
Retorica (gr. ῥήτωρ, rhêtôr, orator, învățător, lat. retorica, oratoria) este arta de a vorbi bine
cu scopul de a convinge.
In trecut Retorica este menționată deseori în sens negativ deorece se consideră ca aceasta nu
adaugă nimic nou la cunoaștere (de exemplu, Platon). Gândirea (organizată de rațiune) și
comunicarea (organizată de retorică) sunt complet separate.
Cicero introduce pentru prima oara distinctia conceptuala dintre figurile de cuvant
(VERBORUM EXORNATIONES) , reprezentand modificari in interiorul sintagmei,
aranjamente de cuvinte in fraza sau de fraze in perioada (repetitie, asindet, gradatie, climax si
figurile de gandire (SENTENTIARUM EXORNATIONES).
Astazi se accepta urmatoarea clasificare a figurilor de stil [retorice]:
1. Figuri de sunet 18 (metaplasme in terminologia Grupul μ) sunt legate de nivelul sonor
al discursului (substanta sonora).
2. 2. Figurile de constructie sau figurile sintactice legate de structura frazei ;(metataxe in
terminologia Grupul μ).
3. Figuri semantice -tropi, (metasememe’
4. .Figurile de gandire, logice ,(metalogisme in terminologia Grupul μ).care se bazeaza
pe relatia oratorului cu discursul sau si afecteaza structuri mai extinse ale textului (intreg
discursul) si nu doar un cuvant, o sintagma sau o fraza : alegoria, antifraza, antiteza,
deliberarea, eufemismul, hiperbola , ironia, paradoxul, parabola, pleonasmul, prosopopeea,
portretul, reticenta, tabloul , apostrofa, prosopopeea, deliberarea…
De-a lungul timpului, clasificarile au suferit in permanenta modificari care privesc atat
numarul figurilor , cat si incadrarea acestora intr-o categorie sau alta.Autorii Retoricii
generale 35 disting patru clase :
-METAPLASME sau figuri formale
-METATEXELE sau figuri de sintaxa
-METASEMEME sau figuri care contin modificari semantice, in parte numite si tropi
-METALOGISME, mai mult sau mai putin asimilabile cu figurile de gandire
În concepţia retoricienilor de la Liège (Grupul μ ), ansamblul figurilor (numite metabole) se
organizează pe niveluri lingvistice (metapasme, metataxe,[ sunt metabole care,
actionand asupra frazei, trimit la sintaxa.] metasememe şi metalogisme [, metalogismele
sunt vechile “figuri de gandire” care modifica valoarea logica a frazei),
https://dokumen.tips/documents/figuri-retorice-5652cd208640d.html
Nu orice discurs are o funcṭie retorică, dar putem considera orice tip de text, de orice
lungime, drept un discurs sau o serie de discursuri (organizate pe capitol, sau pe acte).
Relaṭiile din microstructura discursului se creează între propoziṭii ṣi fraze învecinate, cu
ajutorul unor elemente repetitive sau de legătură, care formează o reṭea în interiorul
discursului.
În discurs există și conexiuni care marchează nu relația simplă dintre două entități
elementare, ci relația mai complexă dintre unități discursive mai mari. La nivel
mezostructural, sfera de influență a elementului discursiv se extinde la un domeniu de
dimensiune medie: câteva fraze, un paragraf (în scris), câteva replici (în dialog).
 P a g e | 160

Coordonarea se mai realizează și prin cuvinte sau grupuri de cuvinte numite de unii autori
„marcatori de relație” (fr marqueurs de relation). Aceștia fac parte dintr-o clasă mai mare, cea
a conectorilor, ce cuprinde de altfel și conjuncțiile, care funcționează în interiorul
propozițiilor și frazelor, precum și alte cuvinte care introduc propoziții în cadrul frazelor.
Paragraful este o unitate semantică și funcțională, caracterizată printr-o temă sau o structură
semantică de prim-plan. Paragraful are o structură internă, în care există adesea un punct
culminant ca unitate centrală.
Paragraful este marcat în scris prin spaṭiul de ALINEAT.
Alineatul este o unitate superfrastică, adică o unitate superioară frazei, aṣa cum fraza este o
unitate lingvistică superioară, ierarhic, propoziṭiei.
Dialogul
Altă entitate discursivă de nivel mezostructural este dialogul. Ceea ce este valabil pentru
acesta, este în general valabil și pentru polilog. Replicile dialogului formează o unitate
semantică discursivă pe baza caracteristicilor micro- și mezostructurale amintite.
Entitatea de bază a dialogului este replica. Structura acesteia este determinată nu numai de
factori formali, ci și de regulile din societatea interlocutorilor, intenția vorbitorilor, contextul
verbal și situațional, adică specificul și sensul replicilor precedente. Structura și sensul unei
replici sunt influențate de toate replicile anterioare, respectiv cele următoare le interpretează
retroactiv.
Dialogul minimal constă din două replici. Prima din acestea are rol de inițiator, iar a doua –
de răspuns, roluri ce nu pot fi schimbate între ele. Există dialoguri minimale sau părți dintr-un
dialog mai extins care formează perechi-tip: întrebare – răspuns, cerere – răspuns, salut –
salut.
Exemple (tot din actul I, scena I, din piesa de teatru a lui Ion Luca Caragiale, ‘’O scrisoare
pierdută’’):
‘’Tipătescu: Spune odată istoria de-aseară, că mă grăbesc.
Pristanda: Bine ziceṭi, coane Fănică. Aseară pe la zece ṣi jumătate, mă duc acasă, îmbuc ceva
ṣi mă dau aṣa de-o parte să aṭipesc numai un minuṭel, că eram prăpădit de ostenit de la foc.
(…) scoṭ chipiul, mă-mbrac ṭivileṣte ṣi plec…la datorie, coane Fănică…… Jucaseră stos.
Tipătescu: Cine era?
Pristanda: Cine să fie? Dăscălimea: Ionescu, Popescu, popa Pripici…
Tipătescu: Și popa?
Pristanda: Da, popa, ṣi d.Tăchiṭă, ṣi Petcuṣ, ṣi Zapisescu, toată gaṣca-n păr.’’
În aceste două dialoguri, a doua replică nu numai comunică răspunsul celui de-al doilea
vorbitor, ci totodată întregește și reinterpretează spusele primului. Observăm că prima intrare
a lui Tipătescu nu este caracterizată de o intonaṭie interogativă (deṣi este o cerere de
informaṭie, este mai apropiată de un character imperative), iar a doua intrare a lui Pristanda,
deṣi este o propoziṭie interogativă, nu reprezintă o cerere de informaṭie. De asemenea,
propoziṭiile interogativ-disjunctive de tipul ‘’NU-I aṣa?’’nu reprezintă o cerere de informaṭii,
ci se aṣteaptă confirmarea unui fapt deja cunoscut. În afară de pronume anaforice ṣi de funcṭii
anaforice ale articolului hotărît ṣi ale adjectivelor demonstrative, putem vorbi despre indici
anaforici în care termenul referenṭial (informaṭia) este deductibil logic. În analiza discursului,
termenul ‘’anaforic’’ desemnează o relaṭie de dependenṭă între 2 elemente lingvistice,
antecedent ṣi anaforic. Termenul ‘’anaforic’’ este interpretat semantico-referenṭial prin
raportare la antecedent. Asigurînd coeziunea ṣi coerenṭa discursului, anaphora este una dintre
variatele forme pe care le poate lua referinṭa.
 P a g e | 161

2.5.3. - Dialogul
După scopul comunicării (din perspectiva fiecărui din cei 2 participanṭi la actul de
comunicare), avem o structură interogativă (cu intonaṭie interogativă, ascendentă), prin care
se cere o informaṭie, ṣi o structură enunṭiativă (care conṭine informaṭia cerută) care reprezintă
răspunsul la întrebare.
În gramatica tradiṭională acesta este un criteriu de clasificare a propoziṭiilor după scopul lor.
Propoziṭia este definită drept cea mai mica unitate sintactică delimitată de prezenṭa unui
nucleu predicaṭional. Propozițiile pot fi clasificate după mai multe criterii. O serie de criterii
se referă la propozițiile considerate în sine, iar un citeriu aparte este statutul propozițiilor una
față de alta într-o situație de comunicare sau într-un context. O propoziție concretă poate
corespunde mai multora dintre diferitele criterii. Dacă se consideră propozițiile în sine, ele
pot fi clasificate după scopul comunicării, după afectivitate, după conținutul exprimat, după
aspectul lor pozitiv sau negativ și după structură.
Limbajul este împărțit pe mai multe niveluri. La cel mai înalt se află unitățile
COMUNICATEME. Apoi dialogul, fraza ṣi unităṭile propoziționale, toate fiind unităṭi
lexicale subordonate, prezente numai în interiorul unui comunicatem. Un comunicatem are
întotdeauna 2 elemente constitutive.
 P a g e | 162

2.5.4. – Relaṭii lingvistice binare

Un sistem de corelaṭii distinctive, care să opereze la nivelul limbii, este greu de conceput.
Pe baza idei de pereche de sunete {consoană surdă – consoană sonoră) putem să extindem
concepṭia de ‘’coduri binare (=Compus din două unități, din două elemente; care se divide în
câte două elemente) ṣi de ‘’ ◊ Relație binară (= relație care are loc între doi termeni.) la un
system lingvistic a cărui bază este numărul 2. (=Format din două obiecte identice sau de
aceeași natură, Alcătuit din două elemente sau părți identice sau asemănătoare.)
 P a g e | 163

2.5.4.1. – Elementul lingvistic de tip ZERO [Ø].

Am observat că la nivelul fonetic, sistemul consonantic al limbii romăne se clasifică din
punctul de vedere al caracteristicilor fonetice după modul de articulare, după localizare ṣi
după sonoritate.
După sonoritate sunt distinctive 2 tipuri de consoane: sonore ṣi surde. Consoanele sonore sunt
mai puternice, fiind caracterizate prin vibraṭiile glotale. În cele două serii de correlative sunt
incluse opt perechi de consoane. Corelaṭia de sonoritate (sonore – surde) este: B/p; D/t; V/f;
Z/s; J/ṣ; G/c; Gi/ci; GHI/chi. O opoziție binară - (în teoria lui Roman Jakobson) este relația
dintre două trăsături fonologice distincte care se exclud reciproc; (binarism - teorie
fonologică bazată pe ipoteza opozițiilor binare.)
Tema bivalenṭei ṣi a complementarităṭii poate fi discutată atît la nivel semantic [◊ Cuvânt
(sau vorbă, afirmație etc.) cu dublu sens (sau înțeles) = cuvânt (sau afirmație etc.) cu două
înțelesuri, echivocă.] cît ṣi la nivel stilistic [motivul dublului, folosit în comedii din literatura
universală care care constă în aducerea pe scenă a două personaje identice sau foarte
asemănătoare, spre a sugera complexitatea realității].
O relaṭie binară se creează ṣi între elementele anaforice ṣi cele epiforice ale unor unităṭi
lingvistice.
Anafora este relaṭia dintre doua elemente lingvistice, în care cel care apare ulterior în discurs
(numit anaforic) nu are un sens de sine statator, ci este interpretat semantico-referential prin
raportare la elementul deja aparut (antecedent sau sursa): anaforicul preia (partial sau total)
valoarea referentiala sau sensul contextual al antecedentului.
‘’ Din punctul de vedere al functionarii, mai exact al caracterului obligatoriu sau
neobligatoriu al aparitiei unui anume anaforic si al interpretarii sale prin referire la un anume
antecedent, anafora poate fi legata (strict determinata sintactic, în interiorul propozitiei sau în
raporturi de subordonare în fraza) sau libera (rezultat al unor alegeri pragmatice, manifestate
mai ales la nivel interpropozitional si interfrastic).’’ https://www.scritub.com/literatura-
romana/gramatica/Anafora163151559.php
ANAFÓRĂ1, anafore, s. f. Procedeu stilistic care constă în repetarea aceluiași cuvânt la
începutul mai multor fraze, părți de frază, versuri pentru accentuarea unei idei sau pentru
obținerea unor simetrii. [Epifora - Figură de stil constând în repetarea unui cuvânt sau a unor
cuvinte la sfârșitul unor unități sintactice sau metrice; epistrofă. [< fr. épiphora
Funcṭie ANAFÓRIC, -Ă, anaforici, -ce, adj. Care reia o noțiune, o idee exprimată anterior, în
vederea accentuării ei.
În funcṭie de anaforă sunt de obicei clase de cuvinte fără referinṭă proprie (ex. pronumele).
Anafora este un fenomen sintactico-semantic constînd în reluarea printr-un substitute
(anaforic) a unui termen plin referenṭial, exprimnat anterior, numit antecedent.
În opozitie cu functia specifica a articolului hotarât (functia anaforica), functia specifica
articolului nehotarât este cea epiforica, adica aceea de a introduce în discutie, text etc. o
notiune noua, care nu a fost mentionata înainte:
Coeziunea fluxului vorbirii este data de succesiunea sintagmatică de COMUNICATEME, în
contextual cărora elementele anaforice ṣi cele epiforice funcṭionează complementar. Prin
concatenare (=A lega, a conecta mai multe entități în lanț], acestea realizează lanṭul vorbirii,
dimensiunea fiecărei ‘’verigi’’ a lanṭului fiind o variabilă. Orice text, indifferent de lungimea
sa, orice formă narativă, orice discurs, poate fi simplificat (divizat) în unităṭi DIALOGATE,
chiar dacă unul din cele două elemente ale dialogului lipseṣte. Chiar dacă cererea de
informaṭii nu este exprimată, orice alt tip de text este un COMUNICATEM implicit, cu
interogativa subînṭeleasă. Textul expozitiv este un tip de discurs în care o mare varietate de
subiecte sunt exprimate în modul cel mai obiectiv și precis posibil.
 P a g e | 164

Orice act de comunicare se desfăṣoară între un emiṭător (al unui mesaj) ṣi un destinar. În
comunicarea verbală orală, nimeni nu vorbeṣte singur. În scris, multe texte (de mari
dimensiuni) nu sunt prezentate în formă de dialog. Un asemenea tip de discurs este adresat
unui ascultător (sau cititor) present sau absent, un colocutor a cărui existenṭă în comunicatem
poate fi notată drept COLOCUTOR de tip zero [Ø]. Astfel, orice text poate fi reprezentat ca o
formă de DIALOG.
Din punct de vedere al structurii mesajului, textele care nu conṭin întrebări directe conṭin un
substitut anaforic (subînṭeles). Schema unui comunicatem cu interogaṭia neexprimată poate fi
comparată cu o structură incompletă (prin analogie cu desinenṭa zero [Ø] ṣi cu propoziṭiile
monomembre). Comunicarea, în situaṭia unui discurs narativ, se realizează printr-un
comunicatem care constă doar în transmiterea de informaṭii. Cererea de informaṭie, care într-
un dialog verbal era exprimată printr-o interogativă, este de tip interogaṭie zero [Ø]. Uneori,
interogaṭia zero de la nivelul limbajului verbal este notată, ca intenṭie de intonaṭie
interogativă, la nivelul limbajului paraverbal. (în scris, dialogul apare marcat doar cu un semn
de întrebare).
‘’ Dacă, într-o conversație, unul dintre interlocutori ia atitudine la un moment dat prin mimică
și gesturi (exprimând diferite sentimente), replica aceasta este redată în scris prin semnul
întrebării când arată o nedumerire sau prin semnul exclamării când mimica ține locul unei
exclamări:
‘’– Ei, da! și Costică…
– [?]…
– Costică Arion… CARAGIALE, O. I 300.
‘’Aṣ merge ṣi eu acolo?
-… ???
(funcṭia anaforică a demonstrativului nu se realizează în mintea interlocutorului. Acesta ar fi
putut să exprime în cuvinte o cerere de suplinire de informaṭii: Unde acolo”? De ce ai vrea să
mergi ṣi tu?
În cazul când reacția are caracter interogativ și exclamativ în același timp, se pune ambele
semne de punctuație.
‘’Îi lipsește mult?
– Nimic nu lipsește!
– [!?]
Caragiale’’
Reprezentarea nedumeririi interlocutorilor prin mimică și gesturi este uneori exprimată de
autor în comentarii parantetice:
‘’Patroana (cu ochii calzi): Și de ce mă iubești?
Mitică (rămâne năuc): [!!!?]
Patroana (frumoasă, furioasă): Înțelegi sau nu înțelegi?… CAMIL PETRESCU, T. I 567;
Mitică: Acum în urmă, când am fost la d-ta… Nu știu ce s-a întâmplat cu mine atunci…
Patroana: [?!]
Mitică: Nu știu… CAMIL PETRESCU, T. I 562.
Notă: Se întâmplă uneori ca replica bazată numai pe mimică să fie urmată de exprimarea prin
cuvinte a mirării, surprinderii, nedumeririi interlocutorului. De exemplu:
‘’– A iubit, de altfel, domnule, o altă femeie, nu pe această doamnă Maria Mănescu.
– [!?] Totuși i-a adresat scrisoare, în clipa sinuciderii, arătând fără echivoc că din pricina ei se
omoară… CAMIL PETRESCU, P. 389.
https://ortografia.ro/punctuatia-din-limba-romana/semnul-intrebarii/
 P a g e | 165

„După semnul întrebării și semnul exclamării, inițiala majusculă marchează începutul altui
enunț și presupune o pauză precedentă mai lungă, pe când inițiala mică semnalează
continuarea comunicării în același enunț și o pauză interioară mai mică, deci un tempo mai
grăbit al vorbirii.
Semnul de întrebare este forma de punctuație „cea mai profund umană”, spune Roy Peter
Clark, autorul cărții „Glamour of Grammar”. Acest semn de punctuație „prevede
comunicarea nu atât de asertivă, ci de interactivă, chiar conversațională”. Un semn de
întrebare la sfârșitul unei declarații interogatorii recunoaște implicit cealaltă persoană și își
caută opiniile și contribuția. Semnul de întrebare este „motorul dezbaterilor și interogațiilor,
al misterelor, rezolvate și al secretelor care trebuie dezvăluite, al conversațiilor dintre elev și
profesor, al anticipării și al explicațiilor”, adaugă Clark.
 P a g e | 166

2.5.4.2. – Relaṭii lingvistice binare la nivelul comunicării

Comunicarea se realizează prin VOCE (comunicarea orală este Vocală, prin sunete
articulate), atît la nivelul segmental (prin limbajul verbal), cît ṣi la nivel suprasegmental (prin
limbajul paraverbal). Cele două niveluri se suprapun ṣi asigură coerenṭa comunicării prin
succesiunea unor unităṭi lingvistice ṣi prosodice pe axa sintagmatică, succesiune care
preprezintă fluxul vorbirii (=lanṭul vorbirii).
1-nivelul segmental reprezintă unităṭile/segmentele fonice. Noi le percepem ca pe semne
lingvistice, cuvinte semnificative.
2-nivelul suprasegmental nu este reprezentat prin segmente fonice, dar este însoṭitor
obligatoriu al unui segment fonic. În termenii constituenṭilor lingvistici, considerăm nivelul
segmental al comuniucării drept elemental principal, obligatoriu, iar elementele nivelului
suprasegmental drept elemente periferice, care pot uneori să lipsească, sau să nu caracterizeze
sufficient mesajul. În această situaṭie, nivelul segmental ar fi însoṭit de PROSODEME de tip
zero [Ø].
Nu toate elementele caracteristice nivelului suprasegmental sunt analizabile ṣi reprezentate în
scris. Într-un comunicatem, intonaṭia, care imprimă secvenṭei fonice (? propoziṭionale) cu
care se asociază idea de întrebare (intonaṭie interogativă, ascendentă) sau de enunṭare.
(ambele PROSODEME fiind marcate în scris prin semne de punctuaṭie finale [întrebarea prin
semnul întrebării, iar enunṭarea cu un punct final]. Si accentual este un prosodem care ajută la
diferenṭierea unor secvenṭe fonice, mai ales semne lingvistice simple (ṣi rezolvă omonimia
formală dintre 2 segmente). Intonaṭia ṣi accentual diferenṭiază, ca morpheme
suprasegmentale, vocativul de nominative, ṣi imperativul de prezentul indicativului.
Orice tip de comunicare verbală ṣi orice tip de text este dialogic. Fluxul (LANȚUL) vorbirii
se bazează pe dialog, pe secvenṭe dialogice de tip COMUNICATEM, pe alternanṭa
intervenṭiilor verbale succesive dintre cele 2 persoane participante la actul vorbirii. Este
obligatorie prezenṭa (chiar dacă nu face-to-face) unei persoane-emiṭător ṣi a unei pesoane-
destinatar al mesajului, ambii vorbitori fiind persoane angajate într-un act de comunicare,
într-un schimb reciproc de cunoṣtinṭe.
De aceea, la nivel segmental, propoziṭiile sunt clasificate, după scopul comunicării, în
propoziṭii interrogative ṣi propoziṭii enunṭiative, reprezentînd un sistem binar de clasificare.
Peste acestea se suprapun caracteristicile similar ale nivelului suprasegmental. La nivel
suprasegmental, #segmentele dialogice sunt separate prin perechi de linii de dialog,
reprezentînd intervenṭiile successive ale celor 2 participanṭi la orice act de comunicare:
-întrebarea = stimul al comunicării, starter reprezentînd cererea de informaṭie;
-răspunsul = informaṭia cerută.
Există o coerenṭă logică între cele două aspecte ale actului de comunicare, ambele se referă la
aceeaṣi temă. Un COMUNICATEM, o unitate minimală de comunicare, reprezintă un DIA-
LOG pe aceeaṣi temă, adică o pereche de tip întrebare-răspuns. Orice comunicatem poate fi
descompus în cele două tipuri de unităṭi elementare: una de tip interogativ, cealaltă de tip
enunṭiativ. Fiecare dintre acestea are o lungime variabilă (nu sunt două mărimi direct
proporṭionale), ṣi fiecare unitate component a unui comunicatem poate fi analizată în
constituenṭi de tip u.m. (alineat ṣi frază, etc).
 P a g e | 167

2.5.4.3. - Relaṭii lingvistice binare la subnivelele unui comunicatem

Limba este un instrument de comunicare între fiinṭe umane. Limbajul este un system de
sunete articulate apărut odată cu gîndirea, dezvoltat odată cu ea într-o unitate indisolubilă, ṣi
devenit înveliṣul sonor al acesteia. Relaṭia oamenilor cu realitatea ṣi experienṭa omenească
sunt analizate diferit în diferite comunităṭi lingvistice, în unităṭi înzestrate cu conṭinut
semantic (semnificat, înṭeles, semnificaṭia semnului lingvistic) ṣi cu expresie fonică
(semnificant = secvenṭa sonoră, aspectul fonic al semnului lingvistic, prin care acesta se
manifestă). Între semnificant (=expresie, formă sonoră) ṣi semnificat (conṭinut) există un
raport de interdependenṭă. Legătura care uneşte semnificantul de semnificat este arbitrară.
Deṣi legătura dintre emiṭătorul unui mesaj ṣi destinatarul acelui mesaj poate fi uneori o
legătură întîmplătoare, arbitrară chiar, între cei 2 participanṭi la actul de comunicare se
stabileṣte un raport de interdependenṭă, care se păstrează chiar ṣi atunci cînd roluriule celor 2
vorbitori se schimbă.
Orice mesaj transmis între 2 co-locutori este structurat pe 2 niveluri. Între limbajul verbal ṣi
limbajul paraverbal există un raport de interdependenṭă. De asemenea, orice act de
comunicare presupune 2 modalităṭi de organizare a materialului lexical: pe axa paradigmatică
(unde se realizează selecṭia cuvintelor ṣi a unităṭilor lingvistice) ṣi pe axa sintagmatică (axa
combinării unităṭilor lingvistice în lanṭul vorbirii.).
În fluxul vorbirii, unitatea de comunicare este un COMUNICATEM, reprezentînd un dialog
minimal. La nivel segmental, comunicarea are loc prin sunete articulate, prin VOCE, prin
limbaj verbal. Comunicarea orală (prin voce) este însoṭită, la nivel suprasegmental, de
elemente ale limbajului paraverbal. DIA-LOGUL (oral, prin voce, vorbire directă face-to-
face) este marcat atît la nivel segmental, cît ṣi la nivel suprasegmental (nu numai prin
intonaṭie). Linia de dialog este un semn graphic de punctuaṭie (de forma unei linii orizontale [
(—) ] precedat ṣi urmat de un spaṭiu blanc), care indică începutul vorbirii fiecărei persoane
care participă la un DIA-LOG. Linia de dialog este un semn de punctuaṭie dublu (=pereche,
ca ṣi semnele citării ṣi ca ṣi parantezele), adică este un semn de punctuaṭie repetat (identic)
simetric, indicînd prezenṭa persoanei I gramaticalke (întotdeauna persoana care vorbeṣte este
‘’Eu’’). Spre deosebire de ghilimele ṣi de paranteze, care delimitează începutul ṣi sfîrṣitul
unei secvenṭe lingvistice, cele 2 linii de dialog marchează cele 2 părṭi componente ale unui
dialog, adică marchează începutul vorbirii fiecăruia dintre cei 2 participanṭi la actul de
comunicare.
În analiza limbii, sistemul binar de clasificare este utilizat frecvent, cee ace indică o anume
tendinṭă bi-polară a modalităṭilor de comunicare lingvistică. Un system binar este compus din
2 părṭi, din 2 elemente de clasificare, din 2 structuri analogice.
-La nivel fonetic, sistemul binar de clasificare a sunetelor (foneme vocale ṣi foneme
consoane) ṣi a opoziṭiilor de sonoritate (consoane surde – consoane sonore), este completat de
sistemul binar al tipurilor de diftongi (ṣi structure silabice): diftongi reprezentînd un grup
vocalic ascendant vV sau diftongi descendenṭi Vv.
- După criteriul morfologic, părṭile de vorbire se clasifică în flexibile ṣi neflexibile, alcătuind
un system binar de clasificare.
După criteriul structurii morfematice, părṭile de vorbire pot fi simple sau compuse, cee ace
reprezintă tot un system binar de clasificare. Sistemul nominal, (care cuprinde părṭile de
vorbire declinabile) este pus în opoziṭie cu sistemul verbal, (care cuprinde clasificarea
verbelor ṣi organizarea în conjugări). Ambele tipuri flexionare au atît forme sintetice, cît ṣi
forme analitice. Sistemul cazual, care cuprinde totalitatea cazurilor ( prin care se exprimă
raporturile sintactice dintre cuvinte în urma modificărilor formale ale acestora), este ṣi el, un
system binar, formele de N-A fiind opuse formelor de G-D.
 P a g e | 168

-La nivel sintactic, părṭile de propoziṭie se impart în principale ṣi secundare, la rîndul lor
acestea fiind subclasificate în subiect ṣi predicat, pe de o parte, respectiv atribut ṣi
complement.
-După scopul comunicării, avem propoziṭii interrogative ṣi propoziṭii enunṭiative. La nivelul
frazei (conṭinînd cel puṭin 2 propoziṭii diferite) avem o propoziṭie principal ṣi propoziṭii
secundare.
În afară de cuvîntul DIA-LOG, mai sunt ṣi alṭi termeni folosiṭi în lingvistică cu un format
prefixal de tipul ‘’Dia - =doi’
-DIA-teză – categorie gramaticală verbal care exprimă raportul dintre subiect ṣi acṭiunea
verbului (adică dintre cele 2 părṭi principale ale unei comunicări propoziṭionale).
-semn DIA-criric, este un semn graphic care dă unei litere a alfabetului o altă valoare special.
(Semnele diacritic ear trebui incluse în sistemul ortografic ṣi de punctuaṭie, reprezentînd
totalitatea semnelor de ortografie ṣi de punctuaṭie, a regulilor de folosire a acestora pentru o
scriere corectă. Semnele de punctuaṭie reprezintă nivelul suprasegmental al limbii, nivel care
este parallel cu comunicarea (prin cuvinte) de la nivelul segmental. Transpunerea unui mesaj
oral în scris se soldează totdeauna cu pierderi de informaṭie. Scrierea nu poate reprezenta
variaṭiile intonaṭiei exclamative, accentual sintactic, durata pauzelor ṣi ritmul vorbirii. Întrun
anumit sens, ‘’ortografia este în mod obiectiv inadecvată fonologic, prin însuṣi domeniul pe
care-l normează: ea tinde să reprezinte pronunṭia literară ṣi să o facă în sens fonematic,
vizînd, vizînd, din punct de vedere funcṭional, unităṭile segmentale (fonemele, constituenṭii
silabelor), nu ṣi unităṭile suprasegmentale (accentual ṣi intonaṭia, care nu se articulează ca
fonemele ṣi care intră într-un system de relaṭii ce se stabilesc în afara silabei. Accentul este
numai accidental tolerat de ortografia actuală, pe cînd intonaṭia ṣi alte prozodeme (în primul
rînd PAUZA), fac obiectul de referinṭă al reglementărilor punctuaṭiei.’. (G. Beldescu,
Ortografia actuală a limbii romăne, Bucureṣti, 1985, p.49).
 P a g e | 169

2.5.4.4. - Relaṭiile între vorbire ṣi scriere.

=Orice scriere alfabetică are o referinṭă fonologică. Inventarul de foneme al limbii romăne nu
corespunde cu inventarul de grafeme, cu alte cuvinte nu toate literele alfabetice, corespund
fonemelor. (Principiul fonologic, conform căruia un fonem este redat totdeauna de aceeași
literă sau același grup de litere).
=Grafemul este cea mai mică unitate semantică distinctivă a unei limbi scrise, analogă
fonemului în limba vorbită.[grapheme = he smallest unit in a system of writing a language
that can express a difference in sound or meaning] În scrierea alfabetică corespunde literei.
În limba romănă avem un inventar de 33 de foneme (7 vocale, 4 semivocale, 22 de consoane
ṣi I-zero final asilabic). Alfabetul limbii romăne are 31 de grafeme simple ṣi 10 grafeme
complexe.
Un grafem se referă la o singură literă a alfabetului, dar în limba romănă grafemele nu
reflectă întotdeauna același număr de foneme. Uneori, un singur grafem ar putea reprezenta
două foneme (ex. X), sau două grafeme împreună (digraf) ar putea reprezenta un singur
fonem.
Atunci cînd două sau trei litere alfabetice pot fi considerate ca un singur grafem; ele se
numesc digraf și respectiv trigraf.
De exemplu, cuvântul „ship =navă” are patru litere și trei foneme / ʃɪp /, totuși are doar trei
grafeme, deoarece „sh” este considerat un digraf. Pe de altă parte, un singur grafem poate
reprezenta mai multe foneme. De exemplu, „tux” are două grafeme și trei foneme, / tʌks /.
Astfel, grafemele nu reprezintă întotdeauna același număr de foneme sau litere alfabetice.
Cele 10 grafeme complexe din limba romănă sunt (grupurile de litere): ce, ci, ge, gi, ch, che,
chi, gh, ghe, ghi. Folosirea grafemelor complexe permite o omogenizare ortografică a
formelor flexionare.
Există deci o corespondenṭă între inventarul de foneme ṣi inventarul de greafeme al limbii
romăne, deṣi nu putem să le include în categoria relaṭiilor lingvistice.
Un raport de interdependenṭă se manifestă între grafemele monovalente simple care se află cu
fonemele pe care le reprezintă în raporturi biunivoce.
 P a g e | 170

2.6. – Cîteva date statistice

Din punctul meu de vedere nu există NICI O LEGĂTURĂ între următoarele tipuri de studii
asupra frecvenţei:
-1 frecvenţa literelor într-un text;
-2 frecvenţa literelor FINALE de cuvînt;
-3 frecvenţa sunetelor (foneme) dintr-un text (reprezentînd transcrierea comunicării orale);
-4 FRECVENŢA SUNETELOR FINALE DE CUVÎNT.
Consider că pentru studiul sistemului flexionar al limbii române este important doar studiul
fonemelor finale de cuvinte flexibile.

Analizînd posibilitatea apariţiei LITERELOR în texte, Octavian Tocaciu publică un studiu în

S.C.L., nr.5, 1965

.
Nr. litera prezenţe frecvenţa Nr. litera prezenţe frecvenţa
Crt. Crt.
1 E 12.726 0,1044 17 Ş 1.609 0,0132
2 I 10.215 0,0838 18 Ţ 1.133 0,0093
3 A 9.971 0,0818 19 F 1.097 0,0090
4 R 6.972 0,0572 20 V 0.914 0,0075
5 N 6.460 0,0530 21 B 0,719 0,0059
6 T 6.424 0,0527 22 G 0,707 0,0058
7 U 5.851 0,0480 23 Z 0,682 0,0056
8 C 5.546 0,0455 24 H 0,207 0,0017
9 L 4.912 0,0403 25 X 0,146 0,0012
10 O 4.388 0,0360 26 J 0,121 0,0010
11 S 4.095 0,0336 27 K - -
12 D 3.644 0,0299 28 Q - -
13 Ă 3.303 0,0271 29 y - -
14 P 3.096 0,0254 30 w - -
15 M 2.962 0,0243 31 blanc 0.1778
16 Î 2.121 0,0174 32 â - -
total 92.686 0,7604 total 7.335 0,2380
TOTAL 0,9984

Fiind vorba de o statistică pe LITERE, Alexandra Roceric Alexandrescu consideră utilă o

statistică a sunetelor limbii române. Este vorba de caracteristicile cantitative ale fonemelor în
indiferent ce poziţie. Apoi este interesată de fonemele româneşti în poziţii determinate. În
‘’Fonostatistica limbii române’’, Bucureşti, 1968, Alexandra Roceric Alexandrescu se referă
şi la frecvenţa iniţialei cuvintelor. Se referă şi la rezultatetele statistice obţinute de V. şuteu,
dar menţionează: ‘’Aceste rezultate referindu-se însă la LITERA iniţială, am întreprins un
sondaj privitor la FONEMELE iniţiale, acolo unde o literă desemna mai multe foneme (c =
/k/, /Č/ci/, g = /g/, /Ğ/gi/, sau invers, mai multe litere reprezentau un singur fonem (che, chi)
= /ḱ/, (ghe, ghi) = /ǵ/, alofonele lui /k/ şi /g/’’ (p/38)Č Ğ ḱ ǵ.
 P a g e | 171

Alfabetul de litere al limbii române are 31 de grafeme.

Alfabetul fonetic al limbii române are 7 foneme vocale şi 22 de foneme consoane (plus
‘’I’’final mut).

Nr. LITER Nr. FONEM Frecvenţ Nr. LITER Nr. FONEM Frecvenţ
Crt E Crt E ă Crt E Crt E ă
. Grafem . . Grafem .
e e

1 A 1 A 8,8 21 I 14 I 8,1
2 Ă 2 ă 5,7 22 Y /i/
3 B 3 B 0,85 23 i ị
4 C 4 /k/ 4,3 24 î 15 î 3,4
5 Q, q /k/ 25 â î
6 K /k/ 26 J j 0,13
7 ki /ḱ/ 27 L 17 L 3,1
8 ce 5 / Č/ 1,2 28 M 18 M 4,09
9 ci / Č/ 29 N 19 N 7,6
10 D 6 D 3,6 30 O 20 O 5,4
11 E 7 E 10,9 31 P 21 P 2,3
12 F 8 F 1,1 32 R 22 R 7,5
13 G 9 g 0,9 33 S 23 S 4,7
14 ge 10 / Ğ/ 0,13 34 X [ks /gz]
15 gi / Ğ/ 35 ş 24 Ş [ꭍ] 1,2
16 H 11 H 0,2 36 T 25 T 5,42
17 che 12 / ḱ/ 37 ţ 26 ţ 1,02
18 chi / ḱ/ 38 U 27 U 7,1
19 ghe 13 / ǵ/ 39 V 28 V 1,5
20 ghi / ǵ/ 40 W /v/ - /u/
41 Z 29 Z 0,5
P a g e | 172
 P a g e | 173

Conform Dicţionarul limbii romăne (DLR), Seria nouă

Nr. LITERA număr %

Crt. (Grafem
initială de
cuvînt

15 L
16 M 9.653
17 N 5.493
18 O 3.622
19 P 19.778
20 Qq
21 R 7.255
22 S 16.943
23 ş 4.528
24 T 9.244
25 Ţ 3.856
26 U 2.347
27 V 4.143
28 W
29 X
30 y
31 Z 4.088
total
 P a g e | 174

Clasificînd rezultatele obţinute conform cu rangurile fonemelor (deci în funcţie de frecvenţe,

după locurile în ordine descrescătoare, pe care le ocupă fonemele în tabel), obţinem
următorul graphic. În reprezentarea logaritmică, imaginea grafică este cea indicate în figura
următoare.
P a g e | 175
 P a g e | 176

Reprezentarea logaritmică.
 P a g e | 177

Conform ‘’Fonostatistica limbii române’’, frecvenţa fonemelor limbii române este

următoarea, în ordine descrescătoare.
Comparativ, noi am adăugat în acest tabel şi indicele de ordine ierarhică.
= Menṭionăm că INDICELE DE ORDINE IERARHICĂ (specific limbii romăne)
funcṭionează ca ordonator al succesiunii fonemelor în orice tip de structură silabică.
30-a; 29-o; 28-ă; 27-î; 26-e; 25-u; 24-I; [semivocalele au aproximativ acelaṣi rang] // 23-r;
22-L; 21-n; 20-m; 19-v; 18-g; 17-Ci [Č]; 16-f; 15-b; 14-h; 13-GI [Ĝ ]; 12-d; 11-p; 10-ṭ; 9-k;
8-t; 7-j; 6-s; 5-z; 4-ṣ; 3-chi [ḱ ] ;2-ghi [g’]; 1- i zero/ I final asilabic [ị ].

Indici de frecvenţă Indici de ordine ierarhică

În structure silabice
RANG FONEM % Rang Fonem
1 E 10,9 1 A 30
2 A 8,8 2 O 29
3 I 8,1 3 Ă 28
4 N 7,6 4 î 27
5 R 7,5 5 E 26
6 U ..7,1 6 U 25
7 ă 5,7 7 I 24
8 T 5,42 8 R 23
9 O ..5,4 9 L 22
10 S 4,7 10 N 21
11 C ..4,3 11 M 20
12 M ..4,09 12 V 19
13 D 3,6 13 G 18
14 î 3,4 14 Č /ci/ 17
15 L 3,1 15 F 16
16 P 2,3 16 B 15
17 V 1,5 17 H 14
18 ş 1,2 18 Ğ /gi/ 13
19 / Č /ci/ 1,2 19 D 12
20 F 1,1 20 P 11
21 ţ 1,02 21 ţ 10
22 G 0,9 22 K 9
23 B 0,85 23 T 8
24 Z ..0,5 24 j 7
25 H 0,2 25 S 6
26 j ..0,13 26 Z 5
27 / Ğ /gi/ 0,13 27 ş 4
28 / ḱ /chi/ 28 ḱ /chi/ 3
29 / ǵ /ghi/ 29 ǵ /ghi/ 2
30 /ị/ 30 /ị/ 1
total 100,74%
 P a g e | 178

Datele publicate de Roceric-Alexandrescu sunt reluate de D. Chiţoran în ‘’English Phonetics

and Phonology’’, Bucureşti, 1977, p. 255
 P a g e | 179

Toate fonemele româneşti pot apărea atît în poziţie INIŢIALĂ de cuvînt cît şi în poziţie
FINALĂ de cuvînt.
Din punctul meu de vedere toate fonemele aflate (în dicţionar) în poziţia finală de cuvînt
flexibil participă la flexiunea sintetică a cuvîntului.
Frecvenţa tuturor fonemelor iniţiale de cuvînt este prezentată de Alexandra Roceric
Alexandrescu la pagina 40
 P a g e | 180

În capitolul despre ‘’FINALA cuvintelor’’, cercetătoarea vorbeşte despre finala cuvîntului,

‘’înţelegînd prin aceasta numai ultimul FONEM dinainte de pauză, indiferent de faptul că
fonemul respectiv constituie singur o silabă sau este doar un element constitutiv al unei silabe
ori al unui morfem. Am avut în vedere numai cuvintele cu mai mult decît o silabă şi am făcut
investigaţii pe texte scrise în limba română actuală’’ (op.cit., p.93)
Studiul statistic arată următoarele frecvenţe pentru fonemele finale (p.93)
Comparativ, am adăugat o coloană cu datele obţinute de mine din analiza finalelor cuvintelor
din ‘’Dicţionar invers’’.

Nr. Fonem Frecvenţa în GRAFEM Frecvenţa

Crt. final Fonostatistica… FINAL în
‘’Dicţionar
Invers’’
1 A 14,2 A 7,032
2 ă 14 ă 19,975%
3 B 0,01 B 0,244
4 /k/ 1,39 C == 5,402 K – / Q,q
0,0077% Č =CI=737
ḱ =CHI
=178

5 D 1,45 D 0,633 -
6 E 28,18 E 15,935 -
7 F - F 0,323
8 G 0,10 G 1,049 Ğ =GI =73
ǵ =GHI =34
9 H - H 0,1393
10 I 9,97 I 9,963 Y-
11 î - î 0,107
12 j 0,19 J 0,314
13 L 7,46 L 3,223
14 M 1,60 M 1,132
15 N 1,77 N 3,634
16 O 0,33 O 0,194
17 P 0,07 P 0,434
18 R 5,35 R 7,360
19 S 1,23 S 2,4894 X 78
exemple
20 ş 0,20 ş 2,433
21 T 8,00 T 10,914
22 ţ 1,03 ţ 1,4732
23 U 2,50 U 3,769
24 V 0,21 V 0,5985 W
25 Z 0,19 Z 0,4615
26
27
 P a g e | 181

Tabelul, în ordinea descrescătoare a frecvenţei fonemelor finale, arată aşa:

Nr. Fonem Frecvenţa în GRAFEM Frecvenţa Număr

Crt. final Fonostatistica… FINAL în
‘’Dicţionar
Invers’’
1 E 28,18 ă 19,975% 26.536
2 A 14,2 E 15,935 21.168
3 ă 14,0 T 10,914 14.498
4 I 9,97 I (+y) 9,963 13.235
5 T 8 R 7,360 9.777
6 L 7,46 A 7,032 9.342
7 R 5,35 C 5,402 7.174
8 U 2,50 U 3,769 5.007
9 N 1,77 N 3,634 4.827
10 M 1,60 L 3,223 4.282
11 D 1,45 S /+ x=78 2,4894 3.307
12 /k/ 1,39 ş 2,433 3.232
13 S 1,23 ţ 1,4732 1.957
14 ţ 1,03 M 1,132 1.504
15 O 0,33 G 1,049 1.394
16 V 0,21 D 0,633 841
17 ş 0,20 V 0,5985 795
18 Z 0,19 Z 0,4615 613
19 j 0,16 P 0,434 576
20 G 0,10 F 0,323 429
21 P 0,07 J 0,314 417
22 B 0,01 B 0,244 324
23 F - O 0,194 258
24 H - H 0,1393 185
25 î - î 0,107 142
26 Č =CI=737 0,0077% 1022
27 Ğ =GI =73
28 ḱ =CHI
=178
29 ǵ =GHI =34
30 Q
31 W
TOTAL 132.842
 P a g e | 182

Un tabel comparativ al frecvenţelor, în ordinea descrescătoare a rangurilor, după procentele

de ocurenţă în toate poziţiile şi după frecvenţa la finală, publică Alexandra Roceric
Alexandrescu la pagina 94 a cărţii sale despre ‘’Fonostatistica limbii române’’.
 P a g e | 183

Din analiza frecvenţei fonemelor finale de cuvînt (vezi tabelul anterior), rezultă că fonemele
care apar cel mai frecvent în poziţie finală sunt fonemele vocalice, 6 vocale (fără vocala ‘’-
î’’) totalizează 69,02 din finalul cuvintelor analizate, iar 16 consoane reprezintă 30,07 % din
situaţii.

FONEME Vocale – Consoane

FINALE 69,02 % 30,07 %
Limba română
 P a g e | 184

FONEME Vocale finale– Consoane finale

FINALE 69,02 % 30,07 %
Limba română

Anterior, la pagina 31 din lucrarea menţionată, Roceric Alexandrescu afirmă că, pentru limba
română, raportul dintre vocale şi consoane este următorul:

FONEME Vocale – Consoane

Limba română 49,40 % 49,74 %
(Roceric)

I 42,7 57,3
II 45,16 54,84
III 47,26 52,74

[şi citează surse anterioare în care frecvenţa consoanelor este superioară frecvenţei vocalelor:
I –şiadbei; II –D. Macrea; III – M. Grumăzescu]
 P a g e | 185

Frecvenţa vocalelor poate fi studiată astfel:

Frecvenţa Procente Frecvenţa Frecvenţa
literelor (Tocaciu Vocalelor Litere
(Tocaciu – SCL) (Fonostatistica) Finale
SCL) (D.Invers)
E – 12,726 E – 10,44 E – 10,9 Ă – 20%

I – 10,215 I - 8,38 A - 8,8 E – 15,93

A – 9,971 A - 8,18 I - 8,1 I – 10,73

U - 5,851 U - 4,80 U - 7,1 A - 7,03

O - 4,388 O - 3,60 Ă - 5,7 U – 3,77

Ă - 3,303 Ă - 2,71 O - 5,4 O - 0,19

Î - 2,121 Î - 1,74 Î - 3,4 Î - 0,10

Total – 39,85 49,4 57,75 %

48,575

Pe baza materialelor din ‘’Dicţionar invers’’ (Bucureşti, 1957) putem prezenta următoarele
date statistice.

Total 76.710 57,75%

VOCALE
finale

Total 56.132 42,25%

CONSOANE
Finale

TOTALCUVINTE 132.842 100%

Diferenţa dintre numărul de cuvinte cu finală vocalică fiind cu aproape 20.000 de cuvinte
mai mare decît numărul de cuvinte cu finală consonantică, deci vocalele finale sunt cu 15%
mai multe decît consoanele finale.
 P a g e | 186

TOTA
VOCALE

VERB

Articol

Feminine
Substantive

Masculine +
Substantive

Adjective

Adverbe

Pronume

Numerale

Conjuncţii

Prepoziţii

Interjecţii
L

t
-A 6.215 1 212 78 374 9.342
2.057 58 46 16 14 27
1
-ă 1 1 25.58 299 284 209 26.536
9 29 12 22 26 66
-E 495 4 18.51 862 195 829 21.168
4 82 58 25 26 78
-I 9.872 1 3.088 340 237 22 14.253
386 38 25 28 9 9
-î 121 - 3 1 3 - - 142
4 1 1 8
-O - 1 98 12 65 - 258
8 5 6 2 61
-U - 1 3.852 900 70 11 5.007
7 12 4 18 27 6
-y 4 4
tota 16.70 9 46.56 8.418 1.81 1.78 22 15 11 10 76.710
l 4 5 0 7 4 1 2 3 82
9
 P a g e | 187

Frecvenţa VOCALELOR FINALE de cuvînt, în ordine descrescătoare, este următoarea:

RANG LITERĂ Total cuvinte % din total % din total
Finală vocale Cuvinte
Din Di. invers
132.842
1 ă 26.536 34,593% 19,975%
2 E 21.168 27,595% 15,935%
3 I 14.257 18,585% 10,732%
Vocale – 13.235
4 A 9.342 12,178% 7,032%
5 U 5.007 6,527% 3,769%
6 O 258 0,336% 0,194%
7 î 142 0,185% 0,107%
TOTAL 76.710 99,999% 57,744%
Vocale = 75.688
La litera ‘’-I’’ sunt incluse: y-4; şi consoanele: Č =CI=737; Ğ =GI =73; ḱ =CHI =178; ǵ
=GHI =34 [total consoane = 1022].
Dacă reconsiderăm datele şi adunăm doar vocalele ‘’-I finale, avem un total de vocale ‘’I-‘’de
13.235, şi deci un total vocale = 75.688, [56,976% ]
şi un total consoane de 57.154 [43,024% ].
 P a g e | 188

Frecvenţa CONSOANELOR FINALE de cuvînt, în ordine alfabetică, este:

Nr. LITERA TOTAL % din total % din total

Crt. (Grafem final) consoane cuvinte
132.842

1 B 324 0,577 0,2439

2 C 7.174 12,784 5,4019
3 k 2=
4 D 841 1,498 0,6331
5 F 429 0,764 0,3229
6 G 1.394 2,483 1,0494
7 H 185 0,330 0,1393
8 J 417 0,743 0,3139
9 L 4.282 7,628 3,2234
10 M 1.504 2,679 1,1322
11 N 4.827 8,599 3,6336
12 P 576 1,026 0,4336
13 R 9.777 17,418 7,3599
14 S 3.229 5,753 2,4894
15 x 78 0,139 =
16 ş 3.232 5,758 2,4330
17 T 14.498 25,828 10,9137
18 ţ 1.957 3,486 1,4732
19 V 795 1,416 0,5985
20 Z 613 1,092 0,4615
21 Q
22 w
TOTAL 56.132 100% 42,2564%
ci 737
gi 73
Chi 178
Ghi 34
total 1022
57.154 43,024%
 P a g e | 189

2.7. – Tipuri de flexiune sintetică primară

Sistemul vocalic al limbii române poate fi reprezentat într-un triunghi.

 P a g e | 190

VOCALELE limbii române

După gradul După LOCUL DE ARTICULARE
de deschidere
Posterioare Centrale Anterioare
Post-Palatale mediale Pre-Palatale
VELARE
labializate
Deschise A
compacte
medii ŏ O
medii Ă
medii E ě
Închise Î
difuze
închise ŭ U
închise I ĭ

CONSOANELE
După După LOCALIZARE
MODUL DE
ARTICULARE
(glotale)
Laringale

VELARE

PALATALE

PALATELE
Antero-

DENTALE

DENTALE
Labio-

LABIALE

ị final zero – ị
(consonantic)
SEMIVOCALE ŭ ĭ
LICHIDE L
Lateral-continuă
Vibrantă-întreruptă R
NAZALE N M
(oclusive)
FRICATIVE J Z V
h Şş S F
AFRICATE Ğ = ɨ
(semi-oclusive) Č ţ
PLOZIVE G ǵ D B ɨ
(Oclusive) K ḱ T P
 P a g e | 191

============================================================ [
După După
APERTUR LOCUL DE ARTICULARE
Ă

Anterioare Centrale Posterioare

Nerotunjite (Mediale) Rotunjite
(PALATALE) = (VELARE)
= = =
acute intermediare grave

DESCHISE A A 1
Compacte ěA ěA 2
Semi- O O 3
Deschise ŏ ŏ 4
(medii)
Ă Ă 5

E E 6
ě ě 7
ÎNCHISE Î Î 8
(Difuze)
U U 9
ŭ ŭ 10
I I 11
ĭ ĭ 12
ị ị 13

ị ĭ I ě E Î Ă ěA A O ŏ U ŭ
ɨ
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 1 13 1
2 4
P a g e | 192
 P a g e | 193

Respectînd ordinea de succesiune de la anterioare spre posterioare, vom omite în tabel

semivocalele ‘’ě’’ şi ‘’ŏ’’, care nu apar în poziţie ‘’finală de cuvînt flexibil’’, fiind prezente
doar în diftongii ascendenţi. Rezultă un tabel care pe verticală are următoarele coloane:

ị ĭ I ě E Î Ă ěA A O ŏ U ŭ
ɨ
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 1 13 14
2
4 5 6 - 7 8 9 10 11 12 - 13 14

Pe verticală nu am respectat strict ordinea de la deschis la închis (aşa cum rezultă din tabelul
de mai sus), pentru a putea evidenţia tipurile de flexiune.

O diagonală poate diviza tabelul cu sistemul vocalic al limbii române, astfel încît să separe
flexemele: A, ěA, Ă, E, e, de restul fonemelor vocalice.
 P a g e | 194

După locul de articulare, (de la acute la grave), adică de la tonul cel mai înalt la tonul cel mai
jos, avem următoarea succesiune de vocale: I – E – Î – Ă – A – O – U
După aperture, adică după gradul de deschidere al vocalelor romăneşti, avem succesiunea (de
la deschis (compact) la închise (difuze): A – O – Ă – E – U – Î – I
Menţionăm că ordinea: A – O – Ă – Î - E – U –– I (cu repoziţionarea vocalei
‘’Î’’) reprezintă şi INDICELE DE ORDINE IERARHICĂ specific limbii romăne. Acest
indice funcţionează ca ordonator al succesiunii fonemelor în orice tip de structură silabică. (7
vocale, 22 consoane şi ‘’I’’ final zero = 30 de sunete). Vocalele ocupă primele ranguri:
30 – A; 29 – O; 28 – Ă; 27 – Î; 26 – E; 25 – U; 24 – I (i) ( semivocalele au aproximativ
acelaşi rang).
 P a g e | 195

Ordinea rîndurilor pentru flexemele vocalice este următoarea:

1 2 3 4 5 6 7 8 9
A ěA Ă E I O U ŭ ĭ
ĭE

Pe rîndurile 10 – 15 sunt flexeme consonantice.

[Notă – vezi şi indicele de ordine ierarhică a fonemelor din limba română]
Vezi
https://www.cuvintecare.ro/cuvinte-care-se-termina-cu-î.html

https://www.cuvintecare.ro/cuvinte-care-se-termina-cu-ăi.html

https://www.cuvintecare.ro/cuvinte-care-se-termina-cu-ii.html

10 11 12 13 14 15
L, R, L, R, D, T, St, G, C Ğ =Gi,
N, M M, N, Z, S Şc, Č =ci,
B, P, Şti, ǵ =Ghi,
V, F, ḱ =Chi
Z,
J, ş,
Ţ, h

În continuare, după semivocale, flexemele consonantice se succed în următoarea ordine:

10- Grupul consoanelor lichide şi nazale (L, R, N, M)
11-Acelaşi grup, împreună cu fricativele (fără consoana ‘’s’), la care se adaugă oclusivele
labiale (B, P), şi consoana compusă ‘’ţ’’.
12 – Dentalele occlusive şi semioclusive (D, T, Z, S).
13 – grupurile consonantice: ‘’ST, şt, şc, şti’’.
14 –velarele occlusive – (G, K)
15 –Palatalele occlusive şi semioclusive (Č =CI; Ğ =GI; ḱ =CHI; ǵ =GHI).
[Notă – În limba română sunt înregistrate în Dicţionarul invers următoarele finale de cuvinte:
Gi = 73; Ci =737; Ghi =34; Chi =178, în total 1022 de exemple de asemenea consoane finale.
=
Calitatea sunetului vorbit se constituie din proprietăţi acustice şi fiziologice fundamentale,
proprietăţi cărora competenţa comunităţii lingvistice le recunoaşte valoarea fonematică de
diferenţiere şi identificare.
Vocalele se caracterizează prin 3 trăsături principale: apertura (distanţa dintre muşchiul
lingual şi palat, gradul de deschidere), locul de articulare, şi labializarea (participarea
buzelor).
Consoanele se caracterizează prin 3 trăsături principale: modul de articulare, localizarea şi
sonoritatea. După localizare, avînd în vedere că, de fapt, limba este organul articulării
consoanelor non-anterioare, localizarea dentală cuprinde şi zona alveolară a incisivilor
superiori, pentru N, R, L.
 P a g e | 196

Consoanele Ţţ şi R se mai numesc şi apico-alveolare (articulate cu vîrful limbii = apex).

Consoanele occlusive dentale T, D, se mai numesc şi apico-dentale.Toate consoanele care se
articulează prin apropierea sau atingerea părţii superioare a limbii de orice parte a palatului se
numesc dorsale: consoane dorso-alveolare (S, Z), consoane dorso-palatale (J, ş), şi dorso-
velare (sau postdorsale) (K, G). Post-velara (sau uvular H) se pronunţă în regiunea uvulei,
este o consoană velaro-laringală.
Tot după localizare sunt distinctive şi seriile labiale (cu participarea buzelor): bilabiale
anterioare – B, P, şi M; şi labiodentalele F şi V, amîndouă anterioare.
Toate aceste trăsături ce diferenţiază sunetele vorbite ajută la formarea unui system de
opoziţii distinctive specifice limbii române. După gradul de deschidere, sunetele vorbite ar
putea fi clasificate mergînd de la închis la deschis: OCLUSIVE, FRICATIVE, NAZALE,
LICHIDE, semivocale, vocale închise, vocale semi-deschise, şi vocale deschise. Pornind de
la acest criteriu se poate stabili o ordine ierarhică a tuturor fonemelor. Fiecare fonem ocupă
un anumit loc în system, potrivit unui indice de ordine ierarhică. Acest indice de ordine
funcţionează şi ca ordonator al succesiunii fonemelor în orice tip de structură silabică. Astfel,
sistemul fonematic al limbii române se poate ierarhiza în următoarea ordine deschis – închis:
30-a; 29-o; 28-ă; 27-î; 26-e; 25-u; 24-I; [semivocalele au aproximativ acelaṣi rang] //
23-r; 22-L; 21-n; 20-m;
19-v; 18-g; 17-Ci [Č]; 16-f; 15-b; 14-h; 13-GI [Ĝ ]; 12-d; 11-p; 10-ṭ; 9-k; 8-t; 7-j; 6-s; 5-z; 4-
ṣ;
3-chi [ḱ ] ;2-ghi [g’]; 1- i zero/ I final asilabic [ị ].
Pentru studiul flexiunii sintetice primare în limba română obiectul principal îl constituie
silaba finală a oricărui cuvînt flexibil (la starea lui de dicţionar), şi aici este respectat
INDICELE DE ORDINE IERARHICĂ. Din silaba finală are valoare de FLEXEM (cu
funcţie în flexiune) doar ultimul fonem sau grup de foneme (ex. – eă, iE, LE). Uneori, la
flexiune participă şi foneme sau grupri de foneme care nu sunt în poziţie finală (ex. – nos-tru
– pl. no-ştri; mi-nis-tru – pl. mi-niş-tri - vezi toate cuvintele care au ultima silabă - -TRU’’
 P a g e | 197

2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13
### 14 15 16

ł ị ĭ I E Î Ă eA A O U ǔ
IV III SINGULAR III
PLURA SING
L ULAR

LE
A A
1
LE LE
eA eA
2 Feminin

E Ă Ă
3 FEM + Ma
iE iE

urị E E
4 M+F+N

II I I
PLURA SINGUL SINGU
L AR LAR
MASCULIN

5 I I
O O
6
I U U
7
8 ĭ ǔ ǔ
ĭ ĭ ĭ
9
L R M N
ĭ
10 CONSOAN
L, R, B, P V, F Z J, Ş Ţ, h
11 ị M, N
T Z S
Z ị D
ţ T
J Z
12 ş S
şt ị st
şt şc
ştị ştị
13
Ğ G
14 ɨ Č C
Ğ Ğ
Č Č
g' g'
15 ɨ k' k'
 P a g e | 198

Am inclus într-un tabel unic toate fonemele limbii române situate în poziţie FINALĂ de
cuvînt (flexibil).
-7 foneme vocale
-2 semivocale (/ŭ/ şi /ĭ/ din diftongii descendenţi şi din triftongi (vreau, iau, etc). Nu am
inclus semivocalele /ě/ şi /ŏ/ din diftongii ascendenţi, deoarece nu apar în poziţie finală de
cuvînt.
-22 foneme consoane;
-ị final asilabic [=I zero, consonantic], (pseudofinală)
-ɨ -‘’I’’, semn diacritic în grafemele complexe.
Cele 33 de grafeme sunt grupate pe 15 rînduri,
Pe verticală tabelul cuprinde 14 coloane reprezentînd sistemul vocalic (cu 4 variante de ‘’i’’).
Coloanele, în ordinea de la dreapta spre stînga, reprezintă flexeme simple sau silabice. De la
grave spre acute avem:
/ŭ/, U – (vocală posterioară închisă labializată);
O – (vocală posterioară medie labializată);
A – (vocală central deschisă; /ěA – diftong ascendent);
Ă – (vocală central medie);
Î – (vocală central închisă);
E – vocală anterioară medie; //ĭE – diftong ascendent)
I, /ĭ/ - (vocală anterioară închisă).
Astfel, de la tonul cel mai înalt la tonul cel mai jos, avem succesiunea:

ị ĭ I ě E Î Ă ěA A O ŏ U ŭ

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14

4 5 6 - 7 8 9 10 11 12 - 13 14

/ĭ/ I E Î Ă /ěA A O U /ŭ/

/ĭE/
 P a g e | 199

Pe verticală, cele 12 coloane (numeroate 14) se grupează în 2 cadrane, în funcţie de poziţia

faţă de vocala ‘’E’’

(Vocala ‘’E’’ are caracteristici ambivalente, putînd să apară în finalul atît al singularelor, cît
şi al pluralelor. De asemenea, vocala ‘’E’’ poate să apară în finalul atît al masculinelor, cît şi
al femininelor.
Caracteristicile sunt moştenite din limba latină.
 P a g e | 200

Pe orizontală, tabelul cuprinde 33 de rînduri, reprezentînd toate cele 33 de sunete din sistemul
fonetic al limbii române (7 vocale, 4 semivocale, 22 consoane, /plus I zero şi I diacritic). Cele
33 de grafeme sunt grupate pe 15 rînduri.
Întregul tabel este împărţit în 4 cadrane:

Cadranul Cadranul
4 3
Cadranul Cadranul
2 1

În cadranul 3, în ordine, sunt enumerate mai întîi vocalele, pe primele 4 rînduri:

1–A
2 – ěA
3–Ă
4–E
Putem compara situaţia acestor flexeme cu declinarea I din limba latină (substantive şi
adjective care sunt terminate la nominativ singular în ‘’-A’’). Terminaţia nominativului
singular a trecut în limba română în ‘’-ă’. Terminaţia nominativului plural se păstrează în
limba română în ‘-E’.
Substantivele de declinarea I erau de genul feminin, în afară de cîteva care sunt masculine –
(în română: popă, vlădică, tată).
Deci, pe orizontală, vocala ‘-ă’ are caracteristici ambivalente, putînd să apară în finalul atît al
femininelor, cît şi al masculinelor.

Cadranul 4 Cadranul
3
1–A
2 – ěA
E 3–Ă
4–E
Cadranul Cadranul
2 1
Ă
E

Pe orizontală, (în cadranul 1) urmează în ordine celelalte vocale:

5 - I,
6 - O,
7 - U,
8 - şi apoi semivocalele /ŭ/ şi
9 - /ĭ/,
din diftongii descendenţi.
 P a g e | 201

Acest grup de flexeme face parte din cadranul 1 şi putem compara situaţia lor cu declinarea II
din limba latină. (Aceasta cuprinde substantive masculine care sunt terminate la nominative
singular în ‘’-us’’ şi au ‘’-I’’ la nominative plural. – Terminaţie care s-a păstrat şi în limba
română actuală).
În general, putem define cele 4 cadrane ale tabelului prin următoarele caracteristici ale
substantivelor nearticulate, la nominativ:
- Cadranul 1 – masculine singular (CADRANUL DE BAZĂ);
- Cadranul 2 – masculine plural;
- Cadranul 3 – feminine singular;
- Cadranul 4 – feminine plural.
Tot din limba latină am moştenit şi problema declinării a III-a. La declinarea III în latină
nominativul singular era foarte variat, la substantive masculine şi feminine. Multe dintre
cuvintele latineşti de declinarea III se regăsesc în limba română cu terminaţia ‘’-E’’ la
singular, atît substantive masculine, cît şi substantive feminine.
(Ex. – frate, vietate, punte, parte, moarte, munte, noape,
- lege, sînge,
- cruce
- femeie, oaie,
- Peşte,
- muiere,Pasăre,
- -cîine, etc.
=Notă
Pe orizontală nu am mai inclus vocala ‘’Î’’. În ‘’Dicţionar invers’’, Bucureşti, 1957, sunt 142
de cuvinte care se termină cu vocala ‘’-Î’, majoritatea fiind verbe de conjugarea a IV (ex. A
chirî, a urî. Unele cu pronunţare regional: a mirosî, a îngrozî. Masculin e notat ‘’mejinî’’, iar
2 feminine sunt ‘’nafărî, condrî’. Şi IMAMBAIALDÎ́ s. n. Mâncare rece pregătită din
pătlăgele vinete împănate. – Din tc. Imambayildi. https://www.cuvintecare.ro/cuvinte-care-
se-termina-cu-î.html
 P a g e | 202

Pe orizontală, după cele 4 + 5 rînduri cu foneme vocalice, urmează 6 grupuri de flexeme

reprezentînd sistemul consonantic.
=Rîndul 10 – consoane lichide (orale) şi nazale (non-orale)
- L – lichidă lateral continua;
- R – lichidă vibrantă întreruptă;
- N – nazală oclusivă;
- M – nazală labial (spre deosebire de celelalte trei, care sunt dentale).
Toate cele 4 sunt consoane SONORE, fără perechi surde, şi, în anumite context, au
caracteristici vocalice (pot îndeplini funcţia de centru de silabă).
Aceste 4 consoane sunt polivalente, ele fiind incluse şi în grupul următor, de pe rîndul 11.
=Rîndul 11 – pe lîngă cele 4 consoane menţionate (L, R, N, M),
include şi o altă consoană polivalentă, Z.
Majoritatea consoanelor din acest grup fac parte din perechi omorganice (serii de correlative
sonore-surde). După modul de articulare, după localizare şi după sonoritate, sunt distinctive
următoarele serii de consoane:
- B+ P- - occlusive labiale (întrerupte);
- V+F- - fricative labio-dentale (continue);
- Z+ - fricative dental (continuă);
- J+ ş- - (fricative anteropalatale (=şuierătoare) (continue);
- H- - fricative velară laringală (continuă);
- Ţ- - semioclusivă (africată) dentală.
=Rîndul 12 cuprinde grupul de 4 consoane dentale:
- D+ T- - dentale occlusive (întrerupte);
- Z+ S- - dentale fricative (continue).
=Rîndul 13 cuprinde grupuri de combinaţii între fricative şi dentale (spre deosebire de ‘-ţ’
care este o consoană combinată – este un segment compus din ‘’t + s’’, care începe cu un
moment oclusiv şi continua cu un moment fricative, cu o rexzultată distinctive atît faţă de
‘’t’’ cît şi faţă de ‘’s’, cu care intră în opoziţie. Pe rîndul 13 sunt grupurile consonantice
- ST
- şC
- şTi
- şT (nu e notat aşa)
=Rîndul 14 sunt velarele occlusive
- G+ K- (=c) ( întrerupte şi orale).
=Pe rîndul 15, tot întrerupte şi orale sunt
- /ǵ/ (=ghi) + şi /ḱ/ (=chi)- (consoane occlusive palatale. Tot aici am inclus şi
- /Ğ/ +(gi) şi /Č/ (ci)- (consoane semioclusive anteropalatale, ambele orale). Ele
reprezintă o combinaţie dintre două elemente consonantice, dar care , ca aspect fizic şi
functional, reprezintă un segment monofonematic, diferit de elementele componente
(dentale occlusive + anteropalatale fricative)
- /Č/ (ci) (SURD) este un segment monofonematic compus din [t + ş] (ambele surde);
- /Ğ/ +(gi) (SONOR) este un segment monofonematic compus din [d + j] (ambele
sonore).
În total sunt 15 rînduri orizontale care organizează cele 33 de foneme finale din limba română
după caracteristici specific FLEXEMELOR. După poziţia lor în tabel, pe verticală şi pe
orizontală, fiecare flexem are funcţiune distinctivă. Sistemul FLEXEMELOR poate fi
descris asemănător cu prezentarea bidimensională a celor 7 vocale în sistemul vocalic:
 P a g e | 203

VOCALELE limbii române

După gradul de După LOCUL DE ARTICULARE
deschidere
Pe Pe
VERTICALĂ ORIZONTALĂ
Posterioare Centrale Anterioare
Post-Palatale mediale Pre-Palatale
VELARE
labializate
Deschise A
compacte
medii ŏ O
medii Ă
medii E ě
Închise Î
difuze
închise ŭ U
închise I ĭ

Putem deosebi 7 tipuri de flexiune sintetică primară, în funcţie de modul de asociere a

flexemelor în cele 4 cadrane.
Luînd cadranul 1 drept cadran de referinţă (forma de bază), în succesiunea de la dreapta la
stînga şi de jos în sus, 1 – 2 – 3 – 4
4 3

2 1

Există tendinţa, atît la masculine (cadranul 1), cît şi la feminine (cadranul 3), ca formele de
plural să coboare (U ↘ I ) , (Ă ↘ E) (pe axa verticală, adică spre vocale mai închise), şi să se
deplaseze (pe orizontală) spre vocalele anterioare [E şi I].
 P a g e | 204

2.7.1. Tipuri de flexeme.

Flexemele sunt de mai multe tipuri:

- Flexeme vocalice (simple: A, Ă, E, O, U, I, î) sau flexeme alcătuite din grupuri
vocalice (diftongi ascendenţi: eA, iE, uĂ; sau diftongi descendenţi).
- Flexeme consonantice;
- Flexeme silabice finale: -Uri, LE.
La flexiunea sintetică primară participă uneori şi unele alternanţe fonetice (vocalice sau
consonantice) interne (=care nu fac parte din ultima silabă).
 P a g e | 205

2.7.1.1. – Tip 1 –

T-1 este o regulă bazată pe serii de Vocale: 1-U – 2 – I – 3 – Ă – 4 – E

Ex. Socru – socri – soacră – soacre.
Substantivele neutre: teatru – teatre, sau schimbă vocala finală cu o silabă specifică: titlu –
titluri; : rezidu-u – (pl) rezidu-uri.
Un subtip de neutre adaugă după vocala finală ‘’-O’’ sau ‘’-I’’ flexemul specific neutrelor
plural: caro- caro-uri; taxi – taxi-uri.
Grupul consonantic final –STR-, îl modifică pe ‘’st în ‘’şt’’ (cf. Tip 7): Maistru - mai-ştri,
chiar şi atunci cînd este despărţit în două silabe: albastru – al-bas-ştri.
Un subtip este reprezentat de adjectivele care la masculine singular se termină cu vocala ‘’U’’
în hiat tot cu vocala ‘’U’’. La plural, flexemul vocalic se transformă în semivocală, nu în
vocala ‘’-I’’: ambigu-U – ambi-guĭ – ambigu-Ă – ambigu-E.
P a g e | 206
 P a g e | 207

2.7.1.2. – Tip 2 –

T-2 are flexeme de bază diftongii descendenţi formaţi cu semivocala /ŭ/

În funcţie de diftongi, avem următoarele subtipuri:
- Eu iau – tu iei – el ia ( a lua - verb neregulat);
- Nou – noi – nouă – noi;
- Tău – tăi – ta – tale;
- Meu – mei –.mea – mele;
- Ateu – atei – ate-E – ate-E;
- Molîu – molîi – molî-ie- molîi;
- viu – vii – vi-E – vii.
Nu am exemple cu finale în diftongul descendent ‘’-Uŭ’’.
 P a g e | 208

2.7.1.3. – Tip 3 –

T-3 – are flexeme de bază diftongii descendenţi formaţi cu semivocala /ĭ/

În funcţie de diftongi, avem următoarele subtipuri:
- crai – (pl.) crai; n. – pai – paie; nai – naiuri;
- greoi – greoi – greoaie – greoaie;
- F – oaie – (pl.) oi; N – coi – (pl.) coaie;
- Eu voi – tu vei – el va (verb neregulat ‘’a vrea’’ auxiliar de viitor)
- Tei – (pl.) tei;
- Gutui – gutui – gutuie - gutui
Nu am exemple cu finale în diftongii descendenţi: Ăĭ; Îĭ; Iĭ.
 P a g e | 209

2.7.1.4. – Tip 4 –

T-4 – are flexeme de bază consoanele: L, R, M, N şi silaba finală –LE. Avem următoarele
subtipuri:
- Cal – cai;
- Cel – cei – cea – cele;
- Purcel – purcei – purcea/=purcică – purcele;
- Gol – goi – goală – goale;
- Moale – moi – moale – moi;
- F - Vale – văi.
- Eu rămîn – tu rămîi – el rămîne – el să rămîie.
Şi verbe neregulate – (a avea – eu am – tu ai – el are).
Regional, apare şi alternanţa R/i: eu cer =ceĭ; a pieri – Pieĭ!
 P a g e | 210

2.7.1.5. – Tip 5 –

T-5 – are la bază o consoană, care în cadranul 2 adaugă un ‘’I’’ zero,/ị/ fără alternanţe
consonantice.
Subtipuri:
- Bun – buni – bună – bune;
- F - Boală – boli / M – popă – popi;
- Mare – mari – mare – mari;
- Muncitor – muncitori – muncitoare – muncitoare (cu alternanţă vocalică = diftongare;
cf. florem >floare – pl. flori)
- N – nume – (pl.) nume;
- Substantive feminine cu pluralul în ‘’-uri’’.
 P a g e | 211

2.7.1.6. – Tip 6 –

T-6 - are la bază o consoană, care în cadranul 2 adaugă un ‘’I’’ zero,/ị/ cu alternanţe
consonantice.
şi silaba finală –DE.
Subtipuri:
- D => Zị – ud – uzi – udă – ude;
- F - Coadă – (pl.) cozi;
- T => ţị – lat – laţi – lată – late;
- Z => ji – viteaz – viteji – vitează - viteze
- S => şi – frumos – frumoşi – frumoasă – frumoase; (şi alternanţă vocalică –
diftongare);
- Verde – verzi – verde – verzi;
- M – frate – (pl.) fraţi
Formă veche – T => Č =ci (a putea – eu pot=poci, tu poţi – el poate – el să poată.
pot și (vest) pocĭ, putut, a puteá v. tr. (lat. pop. *póteo, *pŏtére îld. possum, posse, perf. pótui;
it. posso, potère, vfr. poeir, nfr. pouvoir, sp. pg. poder. – Pot și pocĭ, poțĭ, poate, putem,
putețĭ, pot; putem; putuĭ; putusem; să poată; putînd). Am posibilitate, îs în stare, am forța de,
am mijlocu de.
Prez. ind. și: (pop.) poci] eŭ pocĭ, V. pot.
 P a g e | 212

2.7.1.7. – Tip 7 –

2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13
### 14 15 16

ł ɨ ị ĭ I E Î Ă eA A O U ǔ
IV III SINGULAR III
PLURA SING
L ULAR

E Ă Ă
3 FEM + Ma
iE iE

urị E E
4 M+F+N

II I I
PLURA SINGUL SINGU
L AR LAR
MASCULIN

şt ị st
şt sc şc
ştị ştị

13

T-7 – are la bază flexeme compuse din grupuri consonantice: -ST; -SC; -şC; -şTị.
Sunt înclinat să cred că forma de bază ar trebui să fie ‘’-şt’’, iar la plural ar fi ‘’ -şTị’’.
Dicţionarele consider însă că substantivul masculine ‘’puşti’’ are forma de singular egală cu
forma de plural (ceea ce introduce în system o excepţie – M.sing. puşti = M. pl. puşti).
https://dexonline.ro/intrare/puşti/46686
puști (fam.) s. m., art. púștiul; pl. puști, art. púștii;
puști smi [At: NECULCE, L. 168 / V: (înv) pust / E: tc pușt] 1 (Înv) Tânăr corupt. 2 (Înv;
spc) Tânăr care practică sodomia. 3 (Înv) Tânăr neserios. 4 Ștrengar. 5 (Pop; îf pușchi)
puștĭ și pușchĭ m., pl. tot așa (turc. pers. pușt). Obscen. Tînăr foarte corupt,
pust sm vz puști
pușchiu m. craidon, ștrengar: un pușchiu ca tine ISP. auzi, pușchiul! AL. [Turc. PUȘT].
púști (púști), s. m. – 1. (Înv.) Pederast, sodomit. – 2. Tînăr, flăcău, copil. – Var. pușchi. Mr.
puștu „golan”, megl. pușt. Tc. pușt „desfrînat” (Șeineanu, II, 298; Tiktin; Ronzevalle 60), cf.
ngr. πούστης, alb., bg., sb. pušt (după Cihac, II, 301, rom. ar proveni din sb., căci autorul îl
consideră drept cuvînt autentic sl.). Cu sens injurios s-a pierdut aproape complet în limba
actuală, dar mai este evident la Alecsandri. –
Derivate: puștan, s. m. (tînăr, copil); puștancă, s. f. (fată); puștime, s. f. (mulțime de copii);
pușlău, s. m. (leneș, puturos), probabil în loc de *puștlău, cu suf. expresiv, ca în fătălău,
bătălău; pușlanie, s. f. (lenevie; trîndăvie); pușlama, s. f. (leneș, puturos; golan), a cărui der.
nu este clară, probabil direct dintr-un cuvînt tc. neatestat. sursa: DER (1958-1966)
 P a g e | 213

Subtipuri:
- Desinenţele indicativului prezent la conjugarea a IV –a. Grupurile de sunete ‘’-esc…/
-ăsc… şi seria lor, au în limba română rol de flexeme (desinenţe care marchează
diferenţele de persoană şi de număr), erau în limba latină sufixe (ex. ‘’floresco’’).
- A vorbi – eu vorbesc – tu vorbeşti – el vorbeşte;
- A urî – eu urăsc – tu urăşti – el urăşte;
- Şi alte verbe, de la conjugarea I şi conj. a III-a, care se termină la infinitiv cu grupul
consonantic, fac conjugarea cu acest tip de alternanţă: a muşca – eu muşc – tu muşti –
el muşcă; a gusta – eu gust – tu guşti – el gustă; a creşte – eu cresc – tu creşti – el
creşte;
Verbul neregulat ‘’a usca’’(eu usuc, tu usuci), are forme regionale regulate: eu usc –
tu uşti/tu usci – el uscă – el să uşte, imperative – Uscă! Verbul neregulat ‘’a fi’’ – tu
eşti – el este. Alternanţa grupului consonantic ‘-st’’ cu grupul ‘’-şt’’am întîlnit-o şi la
tipul 1 (ministru – miniştri).
- Trist – trişti – tristă – triste;
- Prost – proşti – proastă – proaste [ cu alternanţa vocalică – diftongare, pe care o
întîlnim şi la alte adjective: popésc (pop.) adj. m., f. popeáscă; pl. m. și f. popéști.
- M – peşte – peşti;
- F – oaste – oşti; poveste – poveşti; oişte – oişti; muscă – muşte; cască – căşti;ceaşcă –
ceşti;
- F – fres-că – (pl) –fre-sce (învechit, neutru – fresc – (pl) fres-curi).
 P a g e | 214

2.7.1.8. – Tip 8 –

T-8 – Consoanele plosive (occlusive) velare (G, K) devin semi-oclusive în cadranul 2. (litera
‘’I’’ este doar un semn diacritic.
Subtipuri:
- Obraznic – obraznici – obraznică – obraznice;
- Mic – mici – mica – mici; lung – lungi – lungă – lungi;
- Verbul neregulat ‘’a mînca’’ (eu mănînc, tu mănînci, el mănîncă) are forme regionale
regulate: eu mînc – tu mînci – el mîncă – el să mînce; Imperativ – Mîncă!
- Eu merg – tu mergi – el merge – el să meargă. Eu tac – tu taci – el tace – el să tacă.
 P a g e | 215

2.7.1.9 – Tip 9 –

T-9 – are la bază grafemele complexe. Litera ‘’I’’ din grupurile de litere Ci, Gi, Ghi, Chi.
Este un semn diacritic. Toate aceste flexeme păstrează în cadranul 2 forma din cadranul 1.
Subtipuri:
- Dulce – dulci – dulce – dulci;
- Dibaci – dibaci – dibace – dibace;
- Feroce – feroci – feroce – feroce;
 P a g e | 216

2.7.2. - Concluzii
Toate fonemele din inventarul limbii române, atunci cînd se află în poziţie finală de cuvînt
flexibil, sunt FLEXEME şi participă la sistemul flexionar sintetic primar.
Flexemele sunt uneori însoţite şi de alternanţe fonetice care contribuie la diferenţierea
persoanelor, a numărului şi a modurilor.
- Alternanţe vocalice:
eu văd – tu vezi – el vede – el să vadă;
eu apăs – tu apeşi – el apasă – el să apese;
eu vînd – tu vinzi – el vinde – el să vîndă;
eu rămîn – eu rămăsei – el rămase;
eu fac – eu făcui -;
diftongare:
eu leg – tu legi – el leagă; eu merg – tu mergi – el merge – el să meargă;
eu scot – tu scoţi – el scoate – el să scoată;
eu joc – tu joci – el joacă – el să joace;
- Alternanţe consonantice:
Ministru- miniştri;
Eu scot – scoţînd;
Eu văd – eu văzui;
- Alternanţe vocalice împreună cu alternanţe consonantice:
(de fapt alternanţa consonantică este un Flexem – precedat de o alternanţă vocalică)
Ceaşcă – ceşti; Capăt – tu capeţi; capăt – capete;
Vînăt – vineţi; (alternanţă vocalică dublă).
Alternanţele fonetice însoţesc flexiunea, indifferent de tipul flexemelor.