CUPRINS

Prefaţă ............................................................................................... 5
Cap. 1. Noţiuni de bază în taxonomia solurilor ............................ 7
1.1. Evoluţia clasificărilor solului ........................................... 7
1.2. Clasificarea solurilor în România .................................. 10
1.3. Sistemul Român de Taxonomie a Solurilor ................... 11
1.3.1.Structura sistemului român de taxonomie a solurilor
(SRTS) şi nomenclatura ..................................................... 14
1.3.2. Modificări ale Sistemului Român de Taxonomie a
Solurilor (SRTS-2003) faţă de Sistemul Românde
Clasificare a Solurilor (SRCS-1980) ... ............................... 16
Cap. 2. Clasa Protisoluri (PRO) ...................................................... 21
2.1. Litosolurile (LS) ............................................................ 21
2.2. Regosolurile (RS) ......................................................... 23
2.3. Psamosolurile (PS) ........................................................ 26
2.4. Aluviosolurile (AS)........................................................ 29
2.5. Entiantrosolurile (ET).................................................... 33
Cap. 3. Clasa Cernisoluri (CER)..... ................................................ 37
3.1. Kastanoziomurile (KZ)................................................... 37
3.2. Cernoziomurile (CZ) ..................................................... 42
3.2.1. Cernoziomurile tipice (Cz ti)...................................... 42
3.2.2. Cernoziomuri cambice (CZ cb) .................................. 47
3.2.3. Cernoziomul argic (CZ ar) ......................................... 49
3.2.4. Cernoziomul maronic .................................................. 50
3.3. Faeoziomuri (FZ) ...................................................... 54
3.3.1.Faeoziomuri greice (FZgr) ........................................ 57
3.4. Rendzina (RZ).......................................................... 58
Cap. 4. Clasa Umbrisoiuri (UMB) .................................................... 62
4.1. Nigrosolurile (NS) ....................................................... 62
4.2. Humosiosolurile (HS) .................................................. 65
Cap. 5. Clasa Cambisoluri (CAM) ................................................... 68
5.1. Eutricambosolurile (EC) ............................................... 69
5.2. Districambosolurile (DC) ............................................. 71
Cap. 6. Clasa Luvisoluri (LUV) ....................................................... 76
6.1. Preluvosolurile (EL) .................................................... 77
6.2. Luvosolurile (LV) ......................................................... 80
6.3. Planosolurile (PL) ....................................................... 83

3
 6.4. Alosolurile (AL) ........................................................... 85
Cap. 7. Clasa Spodisoluri (SPO)..................................................... 90
7.1. Prepodzolurile (EP).................................................... 90
7.2. Podzolurile (PD).......................................................... 92
7.3. Criptopodzolurile (CP) ................................................ 96
Cap. 8. Clasa Pelisoluri (PEL)......................................................... 100
8.1. Pelosolurile (PE) ......................................................... 100
8. 2. Vertosolurile (VS) ..................................................... 103
Cap. 9. Clasa Andisoluri (AND) ...................................................... 108
9.1. Andosolul (AN)............................................................ 109
Cap. 10. Clasa hidrisoluri (HID) ...................................................... 114
10.1. Stagnosolurile (SG)................................................... 114
10.2. Gleiosolurile (GS) ..................................................... 117
10.3. Limnosolurile (LM) .................................................... 119
Cap. 11. Clasa salsodisoluri (SAL) ................................................. 125
11.1. Solonceacurile (SC) ................................................... 125
11.2. Soloneţurile (SN) ...................................................... 129
Cap. 12. Clasa histisoluri (HIS) ...................................................... 135
12.1. Histosolurile (TB) ...................................................... 135
12.2. Foliosolurile (FS) ....................................................... 140
Cap. 13. Clasa antrisoluri (ANT) ..................................................... 144
13.1. Erodosolurile (ER) ..................................................... 144
13.2. Antrosolurile (AT) ...................................................... 147
Cap. 14. Cartarea şi întocmirea studiilor pedologice ..................... 150
14.1. Fazele cartării solurilor ................................................. 151
14.1.1. Faza de pregătire.................................................. 152
14.1.2. Faza de teren ....................................................... 152
14.1.3. Faza de laborator.................................................. 155
14.1.4. Faza de birou ....................................................... 155
14.1.5. Faza finală............................................................ 155
14.2. Conţinutul studiului pedologic .................................. 156
14.2.1. Memoriul pedologic (partea scrisă) ........................ 156
14.2.2. Partea desenată (hărţi şi cartograme) ................... 165
14.2.3. Tabele .................................................................. 165
14.3. Dicţionar de termeni ......................................................... 168
Bibliografie ................................................................................... 172

4
 NOŢIUNI DE BAZĂ ÎN TAXONOMIA SOLURILOR

Clasificarea obiectelor de studiu şi caracterizarea lor reprezintă preocupări

de bază ale diferitelor domenii de cercetare, stadiul definirii, caracterizării şi
clasificării aceastora la un moment dat reflectând nivelul de dezvoltare al
cunoştinţelor din domeniul respectiv.
Studiul solului şi al învelişului de sol, gândit până nu demult numai ca
rezultat şi reflectare a acţiunii factorilor mediului natural, a trecut la o fază
nouă, superioară, de concepere şi interpretare a acestor relaţii. În afară de
considerarea şi cercetarea solului şi a fiecărui factor pedogenetic în parte şi
a raporturilor acestora cu solul şi vegetaţia (ca factori esenţiali în
producerea de biomasă), în prezent se ia în considerare atât
intercondiţionarea reciprocă sol-factori de mediu, cât şi interacţiunile
complexe dintre acestea (Florea N., 2001).
În această gândire solul nu este studiat pentru el ca atare, ci ca un
component esenţial al ecosistemelor terestre, pentru că nu solul singur, ca
de altfel nici vegetaţia, sau clima, sau alt factor de mediu, considerat
separat, nu reprezintă factorul căruia i se poate atribui capacitatea
ecosistemului de a produce biomasă, ci numai întregului complex de factori
şi condiţii ecologice. Solurile nu constituie entităţi strict delimitate în teren,
între unităţile de sol învecinate existând forme de tranziţie, ca rezultat al
manifestării factorilor de mediu, mai mult sau mai puţin diferenţiate (Moise
I., 2003). De aceea, clasificarea ţine cont de factorii de formare şi de
procesele pedogenetice şi se bazează pe caracteristicile naturale,
perceptibile şi cuantificabile ale solurilor.
1. EVOLUŢIA CLASIFICĂRILOR SOLULUI
În ultimele decenii au fost elaborate, atât la nivel mondial cât şi în România,
diverse sisteme de clasificare, pedologia fiind o disciplină relativ tânără. O
clasificare se consideră a fi completă atunci când se sprijină atât pe criterii
ştiinţifice cât şi pe cele utilitare, la toate nivelurile clasificării şi trebuie să
îndeplinească următoarele caracteristici (Florea N., 2003):
 să fie generală, simplă şi deschisă pentru includerea oricărui taxon;
 să folosească pentru cât mai multe utilizări;
 să fie obiectivă şi să se sprijine pe caracteristici care să nu facă
obiectul unor opinii divergente;
 să fie cât mai cuprinzătoare posibil.

7
Pe măsura acumulării şi extinderii cunoştintelor referitoare la geneza şi
caracteristicile solurilor, clasificarea şi terminologia folosită pentru
descrierea şi definirea solurilor s-a modificat destul de mult. Se cunosc mai
multe etape care reflectă stadiul cunoştintelor despre sol. Primele clasificări
s-au elaborat pe baza cunoştintelor din domeniul stiinţelor fundamentale,
cum sunt geologia şi biologia.
Clasificarea geologică. Dafert, unul din reprezentanţii “doctrinei
geologice", afirmă că “Pedologia este geologia stratului de deasupra al
Pământului", solul fiind considerat “stratul" de la suprafaţa Pământului
care acoperă rocile.
Clasificarea biologică. Schubler clasifică solurile în funcţie de plantele
dominante care le acoperă pe acestea. Foloseşte drept criteriu de
clasificare planta şi cerinţele acesteia faţă de însuşirile solului, ca mediu de
viaţa pentru diferite specii de plante spontane sau cultivate.
Prima clasificare genetico-geografică a solurilor aparţine pedologilor ruşi
Dokuceaev (1845-1903) şi Sibirţev. Clasificarea acestora, din anul 1888,
se bazează pe concepţia potrivit căreia solul este un corp natural, o
individualitate de sine stătătoare formată sub influenţa factorilor naturali şi
utiliza următoarele unităţi taxonomice de diferenţiere: clasa, subclasa, tipul,
subtipul, genul şi specia de sol. Clasele sunt definite aproape exclusiv pe
criterii de climat şi vegetaţie, iar subclasele sunt determinate de modul de
drenaj al solului (automorf, semi-hidromorf, hidromorf etc.).
Clasificarea americană. În S.U.A, potrivit clasificării lui Marbut (1927),
pentru stabilirea unităţilor de sol, este precizată lista caracteristicilor
profilului:
1. numărul orizonturilor pe profilul de sol;
2. culoarea orizonturilor;
3. textura;
4. structura;
5. dispunerea relativă a orizonturilor;
6. compoziţia chimică;
7. grosimea orizonturilor;
8. natura geologică a materialului parental al solului
În cadrul sistemului de clasificare sunt prezente şapte categorii majore. O
inovaţie importantă a fost introducerea la nivel superior a conceptelor de
“pedocal” şi “pedalfer”.

8
 Fig. nr. 1 - Vasili Dokuceaev (1846-1903) este considerat ca fiind părintele
Pedologiei. El a fost unul dintre primii cercetători care a investigat proprietăţile
solului într-o manieră sistematică şi ştiinţifică. El a explicat modul în care solurile
reflectă mediul în care s-au format. A introdus conceptul formării solului sub
influenţa a cinci factori (climatici, topografici, organismele, materiale parentale,
timpul), care sunt încă acceptaţi de pedologia modernă. Cele mai multe dintre
ideile sale novatoare au fost publicate în renumita sa carte "Cernoziomul rusesc".
Imaginea a fost preluată de la Muzeul Dokuceaev din Sankt-Petersburg,
unde acesta a lucrat51.

Termenul pedocal ("pedon" = sol; "cal" = calcar) se aplică unui sol care
conţine într-un orizont al solului un strat de CaCO 2, însoţit, sau nu, de alte
săruri. Termenul pedalfer ("al" = aluminiu; "fer" = fier) se foloseşte pentru un
sol lipsit de carbonaţi secundari, dar care conţine un orizont de acumulare de
oxizi de fier şi aluminiu.
Denumirea de “Soil Taxonomy” din 1999, prezentată iniţial în 1960 sub
denumire de "A 7-a aproximaţie" şi definitivată în 1975, constituie poziţia

9
oficială a Departamentului Agriculturii din Statele Unite în domeniul clasificării
solurilor. Clasificarea a fost elaborată cu scopul de a se realiza progresiv, pe
baze morfologice precise şi cantitativ definite, o sistematică a solurilor lumii,
denumite, la fiecare nivel taxonomic, prin termeni precişi şi ierarhic încadraţi.
Termenii folosiţi sunt asociaţii de silabe din cuvinte provenite din limba latină
şi greacă, care exprimă caracterul reprezentativ, mai ales cel morfogenetic al
solurilor.
Clasificarea FAO - UNESCO nu reprezintă un sistem taxonomic în sine, fiind
o listă de unităţi principale de sol. În această listă unităţile de sol sunt prezentate
într-o ordine evolutivă şi geografică, începând cu solurile cele mai puţin
evoluate şi mai puţin legate de condiţiile climatice particulare şi terminând cu
solurile cele mai evoluate din zonele tropicale umede. Definiţia unităţilor de sol se
bazează pe proprietăţile observabile şi măsurabile ale solului însuşi, fapt care
asigură caracterul naturalistic şi obiectiv al clasificării. Legenda FAO –
UNESCO, în ediţia revizuită în 1988, cuprinde 28 de grupări majore de sol,
subdivizate la nivelul II în 153 de unităţi. Se pot separa şi subunităţi de nivelul III
care se introduc, de regulă, pentru marcarea tranziţiilor dintre grupările majore
de nivel I sau dintre unităţile de nivel II. Grupările majore de sol corespund în linii
mari tipurilor genetice de sol iar unităţile de ordinul 2 şi subunităţile de ordinul 3,
subtipurilor de sol din SRTS ( Sistemul Român de Taxonomie a Solurilor -
2003).
Baza Mondială de Referinţă pentru Resursele de Sol (BMRRS sau
World Reference Base for Soil Resources - WRBSR) urmăreşte îndeaproape
nomenclatura legendei FAO – UNESCO, constituie o bază pentru o mai bună
corelare între sistemele naţionale de clasificare a solurilor. BMRRS încorporează
ultimele noutăţi referitoare la resursele globale de sol şi relaţiile dintre acestea.
Cuprinde 30 de grupe majore de sol care constituie baza de referinţă, dintre
care 26 sunt cuprinse în Legenda FAO - UNESCO.
Cele 30 de grupe de soluri propuse pentru BMRRS (1998) sunt: histosoluri,
antrosoluri, leptosoluri, criosoluri, vertisoluri, fluvisoluri, solonceacuri, gleisoluri,
andosoluri, podzoluri, albeluvisoluri, feralsoluri, plintosoluri, planosoluri, soloneturi,
cernoziomuri, kastanoziomuri, faeoziomuri, gipsisoluri, calcisoluri, durisoluri,
alisosoluri, nitisoluri, acrisoluri, luvisoluri, lixisoluri, umbrisoluri, cambisoluri,
arenosoluri, regosoluri.
2. CLASIFICAREA SOLURILOR ÎN ROMÂNIA

Prima clasificare a solurilor României a fost elaborată de Gheorghe

10
Munteanu-Murgoci (1872-1925) şi colaboratorii săi, Em. Protopopescu
Pache şi P. Enculescu. În această clasificare sunt cuprinse solurile
României în graniţele statale ale anului 1911 (vechiul regat) şi se regăseau
principiile genetico-naturaliste ale lui Dokuceaev, cuprinzând majoritatea
tipurilor genetice de sol cunoscute astăzi. Harta întocmită atunci este prima
lucrare de referinţă pentru pedologia românească (Florea N., 2000).
Ulterior clasificarea lui Gh. Munteanu-Murgoci s-a actualizat şi completat.
În anul 1967 Societatea Naţională Română de Ştiinţa Solului (SNRSS)
introduce o nouă clasificare, propusă de C-tin Chiriţă şi colaboratorii, în
care solurile sunt grupate conform caracterelor morfogenetice ale profilului.
În anul 1973 SNRSS propune un nou sistem de clasificare unde solurile
sunt denumite pe baza orizonturilor pedogenetice redefinite. În acest
sistem de clasificare sunt introduse 5 tipuri noi de sol faţă de clasificarea
precedentă (din 1967).
În anul 1980, după Conferinţa Naţională de Pedologie de la Braşov, se
publică Sistemul Român de Clasificare al Solurilor (SRCS), care a rămas
valabil până în anul 2003.
În anul 2003 s-a oficializat noul sistem de clasificare, denumit ,,Sistemul
Român de Taxonomie a Solurilor" (S.R.T.S., 2003), propus de N. Florea şi
I. Munteanu. Taxonomia solurilor din România perfecţionează şi
actualizează "Sistemul Român de Clasificare a Solurilor", ediţia 1980, în
acord cu datele şi experienţa acumulate în plan intern şi cu progresele
înregistrate în acest domeniu în ultimii 20 de ani în plan internaţional
(Florea, Munteanu şi colab. 2000, 2003).
3. SISTEMUL ROMÂN DE TAXONOMIE A SOLURILOR

Folosirea termenului de "Sistem Taxonomic" în locul celui de "Sistem de

clasificare" este justificată pentru că acest termen exprimă mai exact
conţinutul materialului, cu alte cuvinte este mai aproape de adevăr.
„Taxonomia este un concept mai restrâns decât clasificarea. Clasificarea
include taxonomia dar include şi gruparea solurilor după limitările lor în
raport cu diferite scopuri practice specifice (spre exemplu limitările privind
amplasarea construcţiilor). Taxonomia este partea clasificării care priveşte
în primul rând relaţiile. Clasificările sunt făcute de oameni pentru a servi
scopurile lor, ele nu sunt prin ele însele adevăruri care pot fi cunoscute".
(Soil Taxonomy, ed. I, 1975). Din citatul de mai sus rezultă clar diferenţele

11
dintre taxonomie şi clasificare. Clasificarea grupează obiecte, în cazul
nostru soluri, după scopuri specifice (ex. irigaţie, drenaj, favorabilitate etc.)
şi după caracteristici sau însuşiri specifice (spre ex. textura). Grupele
(clasele) separate nu au relaţii genetice între ele şi nici nu se ordonează în
cadrul unui sistem ierarhic. Taxonomia are un profund sens genetic şi
reflectă relaţiile de înrudire dintre şi/în cadrul claselor (categoriilor)
separate.
Faţă de ştiinţele biologice unde taxonomiile operează cu indivizi sau
mulţimi de indivizi distincţi fizic (plante, animale), taxonomia solurilor
operează cu entităţi integrate într-un asamblaj relativ continuu care este
învelişul de sol, cu tranziţii de cele mai multe ori treptate, difuze (Florea N.,
2003). Din acest motiv departajarea sau delimitarea acestor entităţi
necesită criterii cantitative şi calitative stabilite convenţional, spre exemplu
anumite valori ale unor însuşiri chimice sau fizice, caracteristici morfologice
ş.a. Deşi unitatea (eşantionul) de bază care se studiază este profilul de sol
(sau pedonul dacă este tridimensional), ceea ce se clasifică în taxonomie
sunt corpurile de sol sau polipedonurile (denumite la noi unităţi de sol
elementare) care constituie entităţi fizice tridimensionale, cu caracteristici
specifice. Acestea corespund unor areale şi tipuri de peisaj specific.
Categoriile taxonomice sunt concepte abstracte, realizate în mintea
noastră, pe baza unui mare număr de observaţii punctuale şi judecăţi. Spre
exemplu, conceptul mental de cernoziom constă dintr-o imagine constituită
dintr-un orizont superior negru, bine structurat, urmat de un orizont deschis
la culoare, bogat în carbonaţi şi format din material mineral neconsolidat
sau slab consolidat. Aceste reprezentări mentale îşi găsesc expresie în
categoriile descrise în sistemul taxonomic, corespund unor corpuri reale
existente în natură şi de aceea ele constituie baza identificării şi clasificării
solurilor.
Obiectivul principal al acestui sistem de clasificare este identificarea,
denumirea şi gruparea solurilor României în clase (categorii sau taxoni)
ierarhice, definite pe baza însuşirilor intrinseci ale solului. Un alt obiectiv
extrem de important al sistemului, este utilizarea lui pentru
cartarea/inventarierea solurilor şi efectuarea studiilor pedologice.
Cunoaşterea caracteristicilor solului este necesară pentru orice evaluare a
solului în scopuri practice, îndeosebi agricole sau silvice, dar şi pentru
studii de geneză, evoluţia şi fertilitatea solului etc.

12
Caracteristicile fundamentale ale Sistemului Român de Taxonomie al
Solurilor sunt rezumate în cele ce urmează:
a) Prin definiţie Sistemul Român de Taxonomie al Solurilor are atât un
caracter regional în sensul că se referă la solurile unei anumite porţiuni
din suprafaţa uscatului. Totodată are şi un caracter naţional prin aceea că
păstrează şi continuă tradiţia şcolii pedologice româneşti privind conceptul
de sol drept corp natural rezultat prin acţiunea combinată a ansamblului de
factori pedogenetici asupra părţii superficiale a scoarţei terestre care are
organizare şi însuşiri proprii reflectate în succesiunea de orizonturi
denumită profil de sol. Pe lângă acestea, majoritatea criteriilor şi
parametrilor de diferenţiere şi caracterizare a categoriilor sistemului sunt
proprii, româneşti.
b) Paralel cu păstrarea specificului regional şi naţional, Sistemul
Român de Taxonomie a Solurilor este aliniat şi standardelor
internaţionale. Acest fapt este deosebit de important dacă avem în vedere
necesitatea corelării acestei taxonomii cu clasificările internaţionale şi
procesul de integrare a României în Comunitatea Europeană. Astfel, pe
lângă elementele din clasificările internaţionale (FAO/UNESCO şi Soil
Taxonomy) deja incluse în Sistemul Român de Clasificare al Solurilor, în
Sistemul Taxonomic al Solurilor României apar atât elemente diagnostice
noi (ex: proprietăţi acvice, gleice, stagnogleice, antracvice şi criostagnice),
sau materiale parentale diagnostice (spre ex. marnice, erubazice), cât şi
unele denumiri de soluri preluate din Referenţialul Pedologic Francez (spre
ex. Salsodisol, Pelosol) şi din Baza Mondială de Referinţă pentru Resursele
de Sol. (spre ex. Kastanoziom, Antrisol).
c) Sistemul Român de Taxonomie al Solurilor este un sistem alcătuit
din două niveluri principale: un nivel superior cu trei categorii (taxoni) şi
anume clasa, tipul şi subtipul de sol şi un nivel inferior cu patru categorii
(taxoni) respectiv, specia, familia, varietatea şi varianta de sol. Păstrând
tradiţia genetică a şcolii româneşti de pedologie unitatea de bază a
sistemului este tipul genetic de sol, definit printr-un orizont sau succesiune
de orizonturi sau proprietăţi diagnostice unice, sau o combinaţie unică de
caracteristici morfologice, fizice şi chimice care reflectă influenţa combinată
a unui set de procese şi factori de formare a solului.
d) Definiţia fiecărei categorii (taxon) este operaţională şi are acelaşi
înţeles pentru orice tip de utilizare. Taxonii (categoriile) se referă la corpuri

13
din natură reprezentate prin porţiuni de teren (peisaj) specifice, în acord cu
combinaţiile de factori şi procese pedogenetice a căror rezultantă sunt.
e) Diferenţierea între taxoni este dată de proprietăţile solului
observabile în câmp şi de indicatori rezultaţi pe baza analizelor de laborator
(de ex: pH, grad de saturaţie în baze, conţinut de săruri etc.).
f) Elementele de diferenţiere au fost astfel selecţionate încât să nu fie
schimbată încadrarea solului în urma cultivării sau a altor intervenţii
antropice de redusă intensitate (arat, decopertare superficială, desfundare
de mică adâncime, afânare adâncă ş.a.). Solul se menţine în cadrul
categoriei taxonomice respective atât timp cât elementele diagnostice
(orizonturi, proprietăţi) nu au dispărut (prin eroziune, decopertare,
colmatare sau alte procese).
3.1. Structura Sistemului Roman de Taxonomie a Solurilor (S.R.T.S.)
Entitatea de baza în S.R.T.S. (Florea, Munteanu, 2003) este tipul genetic
de sol considerat ca unitate principală în taxonomia solurilor României.
Tipurile genetice de sol sunt reunite într-un rang superior cu unităti (taxoni)
majore de sol, mai cuprinzătoare, denumite clase de soluri sau pot să fie
divizate în subunităţi denumite subtipuri de sol. Ansamblul acestor 3 taxoni,
clasa, tipul şi subtipul de sol reprezintă taxonii care constituie ranguri diferite
ale clasificării solurilor României la nivelul superior. Subtipul de sol se
împarte în continuare în subunităţi din ce în ce mai detaliate, cu însuşiri mai
bine precizate în funcţie de anumite caracteristici morfogenetice ale
profilului de sol sau ale materialului parental, ori de folosirea solului în
procesul activităţii umane.
Următorii taxoni de nivel inferior sunt : varietatea de sol, specia texturală de
sol, familia de sol şi varianta de sol.
Exemplu de încadrare a unui sol în SRTS
Tabel nr. 1
Nivelul taxonomic Exemplu de încadrare a unui sol în
Nivelul de Seria ierarhică de sistem
detaliere taxoni
Nivelul Clasa de soluri Luvisoluri (LUV)
superior Tip genetic de sol Preluvosol (EL)
Subtip de sol EL roşcat psamic-gleic (EL rs-ps-gc)
Nivelul Varietate de sol Preluvosol roscat psamic batigleic
inferior Specia de sol - nisipolutos / lutos
Familia de sol - pe loess grosier
Varianta de sol - arabil, tasat, erodat-slab eolian

14
Fiecare clasă de soluri prezintă între 1 şi 5 tipuri genetice de sol, redate în
tabelul nr. 2.
Clasa de sol reprezintă totalitatea (mulţimea) solurilor caracterizate printr-un
anumit stadiu sau mod de diferenţiere a profilului de sol, dat de prezenţa unui
anumit orizont pedogenetic sau proprietate esenţială, considerate elemente
diagnostice specifice celor 12 clase de soluri.
Tipul (genetic) de sol reprezintă o grupă (submulţime) de soluri
asemănătoare, separate în cadrul unei clase de soluri, caracterizate printr-un
anumit mod specific de manifestare al unuia sau mai multor elemente
diagnostice: orizontul diagnostic specific clasei şi asocierea lui cu alte
orizonturi, trecerea de la, sau la, orizontul diagnostic specific clasei,
proprietăţile acvice, salsodice. Toate aceste trăsături principale specifice
tipului genetic de sol reflectă de fapt acţiunea proceselor pedogenetice
determinate de complexul condiţiilor generale climatice, biologice, litologice,
hidrologice şi antropice în care a avut loc şi are încă loc formarea şi evoluţia
solului.
Subtipul de sol reprezintă o subdiviziune în cadrul tipului genetic de sol
care grupează solurile caracterizate printr-un anumit grad de manifestare
(exprimare) a caracteristicilor specifice tipului, fie o anumită succesiune de
orizonturi, unele marcând tranziţii spre alte tipuri de sol, iar altele fiind
caracteristici de importanţă practică deosebită.
Varietatea de sol este o subdiviziune în cadrul subtipului de sol
determinată de unele caractere genetice neluate în considerare la nivel superior
sau de unele caractere particulare ale solului, de regulă definite calitativ,
precum şi de graduările cantitative ale unor atribute ale subtipului (sau tipului)
de sol. Aceste graduări cantitative sunt după cum urmează: gradul de
gleizare (G), gradul de stagnogleizare (W), gradul de salinizare (S), gradul
de sodizare (A), clasa de adâncime a apariţiei carbonaţilor (k), clasa de
grosime (profunzime) a solului până la roca consolidată - compactă (d).
Specia de sol precizează caracteristicile granulometrice ale solului în cazul
solurilor minerale, sau gradul de transformare a materiei organice în cazul
solurilor organice (histisolurilor) şi variaţia acestora pe profil; aceste
caracteristici ale solului sunt în mare parte moştenite de la materialul
parental, dar pot să fie în bună măsură modificate prin pedogeneză.
Familia de sol este o grupare litologică ce reuneşte solurile de acelaşi fel,

15
dezvoltate pe acelaşi material parental, fie mineral, fie organic. Se iau în
considerare doi parametri: categoria de material parental (sau depozit de
cuvertură) şi clasa granulometrică simplificată (sau gradul de transformare
al materiei organice în cadrul materialelor parentale organice), la care se
adaugă roca subiacentă, atunci când este cazul.
Varianta de sol este o subdiviziune de detaliu care reflectă influenţa
antropică asupra solului (dar nu suficient de intensă pentru a fi încadrat la
antroposoluri sau subdiviziuni antropice). Varianta de sol este determinată fie de
modul de folosinţă al terenului, fie de alte modificări ale solului, legate de
utilizarea lui în producţie, fie de o eventuală poluare a solului.

16
3.2. Modificări ale Sistemului Român de Taxonomie al Solurilor
(S.R.T.S - 2003) faţă de Sistemul Român de Clasificare al Solurilor
(S.R.C.S. 1980)
În S.R.T.S. 2000 s-a facut o distincţie clară între orizonturile morfologice
(folosite la descrierea solurilor) şi orizonturile şi proprietăţile diagnostice
(utilizate la identificarea solurilor).Termenul de caracter diagnostic (din
S.R.C.S. 1980) a fost înlocuit cu cel de proprietate diagnostică. S-a introdus
termenul de material parental diagnostic (după FAO) şi s-au eliminat
orizonturile Cpr (orizont C pseudo-rendzinic) şi Rrz (orizont R rendzinic).
În legatură cu orizonturile diagnostice termenul de orizont B argilo-iluvial a fost
schimbat în orizont B argic, cel desalinizat în hiposalic iar cel de alcalizat în
hiponatric sau hiposodic.
Au fost introduse ca orizonturi diagnostice noi: orizontul A limnic, orizontul A
hortic, varietatea de orizont molic forestalic, precum şi orizonturile pelic,
petrocalcic, criptospodic, scheletic, antropedogenetic, folic; s-a precizat
conţinutul orizonturilor sulfuratic şi sulfuric.
Caracterul andic şi cel sărăturat au fost înlocuite cu proprietăţi andice şi
respectiv salsodice şi a fost introdus termenul de albeluvic (dupa FAO)
echivalent celui glosic. Au fost definite ca noi proprietăţi diagnostice,
proprietăţile eutrice, districe, alice, criostagnice; acestora li se adaugă
caracterul scheletic, caracterul scheletifer şi prezenţa pudrei friabile de CaCO3.

Ca materiale parentale diagnostice au fost definite materiale parentale

fluvice, antropogene, calcarifere, marnice, erubazice şi bauxitice.

17
 Taxonomia solurilor la nivel superior
(N.Florea, I. Munteanu, 2012)
Tabel nr. 2
CLASA DE SOL CARACTER DIAGNOSTIC TIPUL DE SOL
I. PROTISOLURI Orizont A sau O (sub 20 cm grosime) fară 1. LITOSOL(LS)
(PRO) alte orizonturi diagnostice. Urmează roca 2. REGOSOL (RS)
(Rn sau Rp), sau orizontul C. Nu prezintă 3. PSAMOSOL (PS)
4. ALUVIOSOL (AS)
orizont Cca.
II. CERNISOLURI Orizont Am continuat cu orizont 6. KASTANOZIOM (KZ)
(CER) intermediar AC, AR, Bv, sau Bt având în 7. CERNOZIOM (CZ)
partea superioară culori cu valori şi 8. FAEOZIOM (FZ)
9. RENDZINA (RZ)
crome sub 3,5 (la umed) sau orizont A
molic forestalic (Amf) urmat de orizont AC
sau Bv (indiferent de culori) şi de orizont
Cca sau C.
III. UMBRISOLURI Orizont A umbric (Au) continuat cu ori- 10.NIGROSOL(NS)
(UMB) zont intermediar (AC, AR sau Bv) având 11.HUMOSIOSOL(HS)
în partea superioară culori şi valori cu
crome sub 3,5 (la umed).
IV.CAMBISOLURI Orizot B cambic (Bv) având culori cu 12.EUTRICAMBOSOL(EC)
(CAM) valori şi crome >3,5 (la umed) începând 13.DISTRICAMBOSOL(DC)
din partea superioara. Nu prezintă Cca în
primii 80cm (exceptând cazul celor
afectate de eroziune).
V. LUVISOLURI Orizont B argic (Bt) având culori cu valori 14. PRELUVOSOL (EL)
(LUV) şi crome peste 3,5 (la umed) începând 15. LUVOSOL(LV)
din partea superioară; nu se includ 16. PLANOSOL(PL)
17. ALOSOL (AL)
solurile cu orizont B argic-natric (Btna).
VI. SPODISOLURI Orizont spodic (Bhs, Bs) sau orizont 18.PREPODZOL(EP)
(SPO) criptospodic (Bcp). 19. PODZOL (PD)
20. CRIPTOPODZOL (CP)
VII. PELISOLURI Orizont pelic sau orizont vertic începând 21.PELOSOL(PE)
(PEL) din primii 20 cm sau imediat sub Ap. 22. VERTOSOL (VS)

VIII. ANDISOLURI Orizont andic în profil, în lipsa orizontului 23. ANDOSOL (AN)
(AND) spodic.
IX. HIDRISOLURI Proprietăţi gleice (Gr) sau stagnice 24. STAGNOSOL (SG)
(HID) intense (W) care încep în primii 50 cm, 25. GLEIOSOL (GS)
sau orizont A limnic (Al) ori orizont histic 26. LIMNOSOL (LM)
(T) submers.
X. SALSODISOLURI Orizont salic (sa) sau orizont natric (na) 27. SOLONCEAC (SC)
(SAL) în partea superioară a solului (în primii 50 28. SOLONET (SN)
cm) sau orizont Btna.
XI. HISTISOLURI Orizont folic (O) sau turbos (T) în partea 29. HISTOSOL (TB)
(HIS) superioară a solului de peste 50 cm 30. FOLIOSOL (FB)
grosime, sau numai de 20 cm dacă este
situat pe orizontul R.
XII. ANTRISOLURI Orizont antropedogenetic sau lipsa 31.ERODOSOL(ER)
(ANT) orizontului A şi E, îndepărtate prin 32. ANTROSOL (AT)
eroziune accelerată sau decopertare
antropică.

18
 Echivalarea denumirilor solurilor în sistemul român de clasificare, 1980
cu cele din S.R.T.S. - 2003, la nivelul clasei de soluri
(N.Florea, I. Munteanu, 2003)
Tabelul nr. 3.
S.R.C.S. S.R.T.S. Observaţii
1980 2003
Molisoluri Cernisoluri Definiţie adoptată (pentru a include solurile
maronii). Denumire modificată pentru evitarea
confuziilor.
Argiluvisoluri Luvisoluri Definiţie neschimbată. Denumirea prescurtată.
Cambisoluri Cambisoluri Definiţie şi denumire neschimbate.
Spodosoluri Spodisoluri Definiţie neschimbată. Denumire corectată prin
introducerea vocalei “i” ca vocală de legatură.
Umbrisoluri Umbrisoluri Clasa de soluri scindată prin desprinderea unei
Andisoluri clase noi, cea a andisolurilor şi adaptarea
definiţiilor în mod corespunzator.
Soluri Hidrisoluri Definiţie neschimbata. Denumire adaptată.
hidromorfe
Soluri halomorfe Salsodisoluri Definiţie neschimbată. Denumire adaptată
inspirată din literatura franceză.
Vertisoluri Pelisoluri Definiţie largită prin includerea şi a solurilor
foarte argiloase care nu au caractere tipice de
vertisol.
Soluri Protisoluri Clasă de soluri scindată prin separarea clasei de
neevoluate, Antrisoluri soluri neevoluate (nemature) sub denumirea de
trunchiate sau protisoluri şi a clasei de soluri influenţate
desfundate puternic de activitatea umană sub denumirea de
antrisoluri (care include erodosolul şi antrosolul,
tip de sol nou introdus).
Soluri organice Histisoluri Definiţie neschimbată. Denumire adaptată.
(Histosoluri)

19
 Echivalarea denumirilor solurilor din Sistemul Roman de Clasificare (1980)
cu cele din SRTS (2003) la nivelul tipului de sol
Tabelul nr. 4
S.R.C.S. S.R.T.S. Observatii
1980 2003
Litosol Litosol Definiţie modificată prin includerea şi a
unor soluri foarte scheletice.
Regosol Regosol Definiţie nemodificată.
Psamosol Psamosol Definiţie nemodificată.
Sol aluvial Protosol Aluviosol Definiţie modificată prin includerea
aluvial protosolului aluvial în aluviosol (ca aluviosol
entic); denumire adaptată.
Protosol antropic Entiantrosol Denumire adoptată pentru protosol antropic,
a cărui definiţie a fost puţin modificată.
- Pelosol Tip de sol şi definiţie nou introduse.
Vertisol Vertosol Definiţie nemodificată; denumire adaptată.
Andosol Andosol Definiţie puţin modificată.
Sol bălan Kastanoziom Definiţie nemodificată; denumire adoptată
după FAO.
Cernoziom Cernoziom Definiţie modificată (lărgită) pentru reunirea
Cernoziom cambic într-un singur tip de sol a cernisolurilor cu
Cernoziom Cca până la 125 cm adâncime şi a
argiloiluvial (pp) Sol cernisolurilor de păduri xerofile. Tipurile de
cenuşiu (pp) sol din SRCS-1980 se regăsesc la nivel de
subtip în SRTS-2000.
Cernoziom Faeoziom Definiţie modificată pentru reunirea într-un
argiloiluvial (pp) tip de sol a cernisolurilor fără orizont Cca
Sol cernoziomoid sau cu orizont Cca situat mai adânc de 125
Pseudorendzină cm (din zona mai umedă). Denumire
Sol negru adoptată dupa F.A.O. Tipurile de sol din
clinohidromorf SRCS-1980 se regăsesc la nivel de subtip
Sol cenusiu (pp) sau varietate în SRTS-2000.
Cernoziom cambic
(pp)
Rendzină Rendzină Definiţie modificată prin restrâgerea sferei
(prezenţa rocii calcaroase sau a materialelor
calcarifere până la 50 cm adâncime). Cele
neincluse se regăsesc la nivel de subtip sau
varietate de sol ale altor tipuri.
Sol negru acid Nigrosol Definiţie nemodificată; denumire adaptată.
Sol humico-silicatic Humosiosol Definiţie nemodificată; denumire adaptată.
Sol brun Eutricambosol Definiţie modificată pentru a se include şi
eumezobazic Sol solul roşu (ca subtip: eutricambosol rodic);
roşu (terra rossa) denumire adaptată.
Sol brun roşcat Preluvosol Definiţie modificată pentru a se include şi
Sol brun argiloiluvial solul brun roşcat (ca subtip: preluvosol
roşcat). Denumire adaptată pentru
luvisolurile fără orizont E.

20
 Tabelul 4 (continuare)

S.R.C.S. 1980 S.R.T.S. 2003 Observaţii

Sol brun acid Districamosol Definiţie nemodificată; denumire adaptată.
Sol brun luvic Luvosol Definiţie modificată pentru a se reuni într-un
Sol brun roscat luvic tip de sol toate luvisolurile cu orizont E.
Luvisol albic Denumire adaptată după F.A.O.
Planosol Planosol Definiţie nemodificată.
- Alosol Tip de sol şi definiţie nou introduse
(corespunzătoare solului brun luvic holoacid
şi luvisolului albic holoacid din SRCS-1980).
Sol brun feriiluvial Prepodzol Definiţie nemodificată; denumire adaptată.
Podzol Podzol Definiţie nemodificată.
- Criptopodzol Tip de sol şi definiţie nou introduse
(corespunzatoare solului brun acid
criptospodic de la altitudini mari).
Sol gleic Lacovişte Gleiosol Definiţie modificată prin restrângerea sferei
(orizont Gr mai sus de 50 cm adâncime de
la suprafaţă) şi includerea în acelaşi tip şi a
lăcoviştei (ca subtip: gleiosol cernic);
denumire adaptată.
- Limnosol Tip de sol şi definiţie nou introduse, pentru
soluri subacvatice din bălţi sau lacuri cu
adâncimi mici.
Sol pseudogleic Stagnosol Definiţie nemodificată; denumire adaptată.
Solonceac Solonceac Definiţie modificată (prin extinderea
condiţiei de prezenţă a orizontului salic în
primii 20 cm, la primii 50 cm).
Soloneţ Soloneţ Definiţie modificată (prin extinderea
condiţiei de prezenţă a orizontului natric în
primii 20 cm, la primii 50 cm).
Sol turbos Histosol Definiţie nemodificată; denumire adaptată.
- Foliosol Tip de sol şi definiţie nou introduse (cores-
punzătoare în parte litosolului organic din
SRCS-1980).
Erodisol Erodosol Definiţie nemodificată; denumire adaptată
(vocala “i” schimbată în “o” pentru tip de sol).

- Antrosol Tip de sol şi definiţie nou introduse (pentru

soluri având orizont superior
antropedogenetic) .

21
 CLASA PROTISOLURI (PRO)

Această clasă de soluri (gr. protos = primul, întâiul), nou introdusă în Sistemul
Român de Taxonomie al Solurilor (2003), cuprinde soluri în stadiul incipient de
formare, ce se caracterizează prin profil încă incomplet diferenţiat, lipsit de
orizonturi diagnostice, prezentând cel mult orizont A sau O, în general slab
formate (sub 20 cm grosime), urmat de rocă (Rn sau Rp) sau material parental
(orizont C). Nu prezintă orizont Cca. În SRCS acestea erau denumite soluri
neevoluate.
Succintă caracterizare morfogenetică. Protisolurile sunt soluri cu orizont
O sub 20 cm grosime sau orizont A în general slab dezvoltat sau ambele,
fără alte orizonturi sau proprietăţi diagnostice; pot să apară orizonturi
hiposalic sau hiponatric; proprietăţi gleice (Gr) sub 50 cm adâncime,
orizonturi salic sau natric sub 50 cm adâncime şi orizont vertic asociat
orizontului C.
Răspândire. Protisolurile apar pe suprafeţe discontinui, diseminate în areale
mai mari sau mai mici fie în regiunile cu relief accidentat, pe versanţi sau
culmi înguste, fie în regiuni de dune sau în luncile râurilor şi ariile de
divagare actuală. În general, protisolurile se pot întâlni în orice zonă naturală,
unde se realizează condiţiile specifice formării lor.
Tipurile de sol incluse: Litosol (LS), Regosol (RS), Psamosol (PS), Aluviosol
(AS).
1. LITOSOLURILE (LS)
Caracteristici morfogenetice principale. Litosolurile (gr. lithos = piatră, rocă
dură) sunt soluri având orizont Ao sau O de cel puţin 5 cm grosime, urmat
din primii 20 cm de:
- roca compactă continuă (Rn);
- material scheletic cu sub 10% pământ fin (Rp) sau orizont scheletic cu
sub 25% material fin (care poate continua până la peste 50 cm adâncime);
- material (scheletic) calcarifer cu peste 40% carbonat de calciu
echivalent.
Caracteristic pentru aceste soluri este prezenţa de la suprafaţă, sau foarte
aproape de aceasta, a rocii dure compacte sau sub formă de fragmente mari.
Răspândire şi condiţii naturale de formare. În România litosolurile sunt
răspândite pe o suprafaţă de 95.000 ha, adică 0,4% (Florea N., 2004) din fondul

21
funciar al României, întâlnindu-se pe suprafeţe mici în regiuni cu relief accidentat
şi roci consolidate-compacte. Sunt răspândite îndeosebi pe versanţi montani cu
denudaţie relativ activă, în diferite etaje, atât sub vegetaţie arborescentă, cât şi
ierboasă. Frecvenţa acestor soluri este mai mare în regiunile de munte, dar pot
apărea şi în zone de deal, podiş sau piemont, de regulă pe versanţi puternic
înclinaţi sau pe culmi înguste. Condiţiile de relief, climă şi vegetaţie sunt cele
specifice zonelor în care sunt răspândite litosolurile.
Dintre condiţiile naturale de formare a acestor soluri o importanţă deosebită o
are roca. Formarea litosolurilor este condiţionată de existenţa la suprafaţă sau
foarte aproape de suprafaţă a rocilor consolidate - compacte reprezentate prin roci
eruptive, metamorfice, gresii, pietrişuri (cu excepţia celor fluviatile recente).
Procese pedogenetice. Litosolurile cuprind solurile aflate în primul stadiu de
pedogeneză, pe roci consolidate compacte. În urma dezagregării şi alterării
incipiente a rocii consolidate de la suprafaţă se formează un profil scurt,
grosimea lor nedepaşind 20 cm. Au orizont Rn sau Rp la mică adâncime, iar
deasupra acestuia un orizont scurt, A sau O, solificarea fiind slabă.
În situaţia în care, în urma procesului de solificare, a rezultat un strat de sol
mai gros, cu orizont Rn sau Rp cu limita superioară între 20 şi 50 cm, solurile
constituie subtipuri litice ale altor tipuri de sol şi prezintă pe profilul format
orizonturile sau caracteristicile de diagnostic ale tipurilor respective.
Alcătuirea şi descrierea morfologică a profilului de sol. Profilul litosolurilor
este de tipul A-R sau O-A-R (Fig. Nr. 6).
Orizontul A: este de maxim 20 cm grosime; alcătuit dintr-un amestec de humus,
resturi organice slab humificate şi material mineral în diferite stadii de
degradare, uneori cu fragmente de rocă; textura diferită, de cele mai multe ori
grosieră; nestructurat, sau cu structură grăunţoasă sau poliedrică, slab
dezvoltată; poros; mediu compact sau afânat.
Orizontul R: se situează în primii 20 cm grosime şi este reprezentat prin roci
compacte (Rn), sau, uneori, prin fragmente ale acestora (Rp). Pe profil nu se
întâlnesc neoformaţiuni specifice.
Prezenţa rocii dure aproape de suprafaţă determină valori foarte mici ale
porozităţii de aeraţie, permeabilităţii, capacităţii de apă utilă etc.
În ceea ce priveşte proprietăţile chimice, litosolurile au, în general, rezerve mici
de humus şi substanţe nutritive, sunt saturate în baze, uneori carbonatice, cu

22
reacţie slab alcalină sau neutră. Litosolurile din regiuni umede sunt de regula
nesaturate în baze şi acide, cu excepţia celor dezvoltate pe calcare care pot fi
saturate în baze şi cu reacţie neutră.
Subtipuri. În funcţie de condiţiile de mediu se pot întâlni următoarele subtipuri:
distric (di), prezintă proprietăţi districe cel puţin în orizontul superior (grad de
saturaţie în baze sub 53%); eutric (eu), prezintă proprietăţi eutrice cel puţin în
orizontul de suprafaţă (grad de saturaţie în baze peste 53%); rendzinic (rz),
format pe roci dure sau pietrişuri calcaroase; scheletic (qq), format pe materiale
cu peste 75% schelet; histic, prezintă orizont O în primi 20 cm.
Fertilitate şi folosinţă. De regulă litosolurile sunt scheletice, conţinutul de
schelet crescând spre contactul cu roca. Din această cauză au limitări
severe de volum edafic şi nu pot fi utilizate în cultură. Litosolurile au o
fertilitate scăzută. În mod natural fiind ocupate de pajişti sau păduri, dacă este
clima favorabilă. Este de menţionat marea susceptibilitate a acestor soluri la
activitatea antropică (suprapăşunat, exploatare forestieră neraţională), astfel
că necesită o mare atenţie la valorificare.
2. REGOSOLURILE (RS)
Caracteristici morfogenetice principale.
Regosolurile (gr. rhegos = înveliş) sunt soluri având un orizont A (Am, Au,
Ao) dezvoltat pe material parental neconsolidat sau slab consolidat cu
excepţia materialelor parentale nisipoase, fluvice sau antropogene. Nu
prezintă alte orizonturi sau proprietăţi diagnostice (sau sunt prea slab
exprimate). Pot fi însă prezente proprietăţi hipostagnice (w), orizont
hiposalic, sau chiar salic sub 50 cm, sau pot avea un orizont O. Denumirea
de regosol are semnificaţia de înveliş subţire sau sol tânăr, neevoluat.
Răspândire şi condiţii naturale de formare. Suprafaţa ocupată de acest tip
genetic de sol este de 100.000 ha (Florea N., 2004). Suprafeţe mari cu regosoluri
se întâlnesc în zonele cu relief accidentat, supus eroziunii geologice: versanţi şi
culmi, îndeosebi din regiunile de deal-podiş-piemont, dar şi în zonele de
câmpie şi munte.
Dintre condiţiile pedogenetice, caracteristice sunt cele determinate de
manifestarea eroziunii geologice, adică eroziunea datorată unor procese lente ce
acţionează pe o perioadă lungă de timp, în absenţa influenţei omului. În astfel de
condiţii solificarea nu poate avansa, ritmul pedogenezei fiind mai lent sau egal
cu cel al eroziunii.

23
Regosolurile se formează în condiţii foarte diferite de relief, climă şi vegetaţie.
Sub aspectul reliefului, aceste soluri se întâlnesc în toate marile unităţi
geomorfologice din ţara noastră, ocupând însă numai suprafeţele supuse
eroziunii geologice (versanţi, culmi, pante cu alunecări etc.).

Fig. nr. 2 – Răspândirea regosolurilor 51

Regosolurile se formează în condiţii foarte diferite de climă şi vegetaţie, de la cele

corespunzătoare zonelor de stepă până la cele specifice etajului alpin.
Procese pedogenetice. Spre deosebire de litosoluri, ce se formează pe roci
dure, regosolurile sunt soluri în stadiul iniţial de pedogeneză, pe roci
neconsolidate sau slab consolidate. Procesul de pedogeneză pe aceste soluri se
derulează într-un ritm nesemnificativ datorită fie temperaturilor joase, fie aridităţii
prelungite sau este contracarat de procesul de denudaţie (pe pante), materialul
aflat în diferite grade de solificare este permanent transportat pe pantă de apa ce
se scurge la suprafaţă. Din această cauză solificarea nu poate avansa, orizontul
de acumulare al humusului se menţine slab conturat, iar sub acesta nu se

24
evidenţiază alte orizonturi (Fig. nr. 3). Regosolurile se pot forma şi pe
suprafeţele cu rupturi sau alunecări de pantă, care determină ivirea la suprafaţă a
materialelor parentale.

Fig. nr. 3 – Peisaj cu regosoluri 51

Alcătuirea şi descrierea morfologică a profilului de sol. Profilul este slab

dezvoltat şi lipsit de orizonturi de diagnostic bine precizate. Urmare a condiţiilor
specifice de formare şi evoluţie, regosolurile nu prezintă alt orizont diagnostic în
afară de orizontul A (cel mai adesea Ao), urmat de materialul parental, C (Fig.nr.
6).
Orizontul Ao: este slab conturat; culoare deschisă, gălbui-cenuşie; textura
diferită, în funcţie de natura materialului parental, de la grosieră la fină;
nestructurat, sau cu structură grăunţoasă, uneori poliedrică, slab dezvoltată; fin
sau mediu poros; mediu compact; trecere treptată spre materialul parental.
Orizontul C: reprezentat prin materiale parentale dezagregate şi alterate (roci
sedimentare); culoare mai deschisă; textura diferită, de la grosieră la fină; uneori
face efervescenţă sau poate să nu conţină carbonaţi.
Textura este foarte variată (în funcţie de materialul parental) şi nediferenţiată pe
profil. Celelalte proprietăţi fizice şi fizico-mecanice depind de textură, fiind extrem de
variate. Însuşirile lor depind mult de cele ale materialului parental din care provin şi de
condiţiile climatice în care apar. Sunt sărace în humus şi nutrienţi şi au o reacţie
neutră ori slab acidă, în funcţie de caracterul materialului parental şi condiţiile
pluviometrice.
Subtipuri. În funcţie de condiţiile de formare se pot întâlni următoarele subtipuri:
distric (di), prezintă în primul orizont caractere districe; eutric (eu), prezintă în

25
primul orizont caractere eutrice; calcaric (ka), conţine carbonaţi în orizontul de
la suprafaţă; prezintă orizont salinizat (sc); stagnic (st), prezintă orizont
hipostagnic (w); molic (mo), prezintă orizont molic (Am); umbric (um), prezintă
orizont umbric (Au); pelic (pe), prezintă textura foarte fină cel puţin în primii 50
cm; litic (li), prezintă orizont R între 20-50 cm; scheletic (qq), format pe
materiale cu peste 75% schelet.
Fertilitate şi folosinţă. Datorită îndeosebi conţinutului de humus şi de
substanţe nutritive, de obicei redus, regosolurile au o fertilitate scazută. De
regulă sunt ocupate de pajişti şi vegetaţie forestieră. În zonele favorabile
viticulturii şi pomiculturii, regosolurile sunt mult folosite pentru cultura pomilor şi
a viţei de vie (Drăgăşani, Ştefăneşti-Argeş, Miniş etc.) (Blaga Gh. 2005).
3. PSAMOSOLURILE (PS)
Caracteristici morfogenetice principale.
Psamosolurile (solul nisipos, de la gr. psammos = nisip) sunt soluri având
orizont A (Am, Au, Ao) care trece în material parental nisipos, remaniat
eolian, având pe cel puţin primii 50 cm textura grosieră sau grosieră
mijlocie (sub 12% argilă). Nu prezintă alte orizonturi diagnostice (sau sunt
prea slab exprimate). Se pot asocia proprietăţi salsodice (orizont hiposalic,
hiponatric sau chiar salic sau natric sub 50 cm adâncime) şi proprietăţi
gleice (orizont Go) sub 50 cm adâncime.
Răspândire şi condiţii naturale de formare. Nisipurile şi solurile nisipoase
ocupă în ţara noastră o suprafaţă de aproximativ 450.000 ha. Cele mai întinse
zone se întâlnesc: în sudul Olteniei aproximativ 200.000 ha (80.000 în stânga
Jiului şi 120.000 în lunca Dunării); în vestul ţării, în zona Carei-Valea lui Mihai,
aproximativ 30.000 ha; sudul Moldovei, zona Hanul lui Conachi, aproximativ
15.000 ha; estul Bărăganului, aproximativ 50.000 ha; Dobrogea, Delta Dunării
şi litoralul Mării Negre, aproximativ 90.000 ha (Florea N., 2004). Pe suprafeţe
mai reduse se întâlnesc şi în alte zone.
Din punct de vedere climatic psamosolurile se întâlnesc în zone foarte
diferite, caracterizate prin precipitaţii medii cuprinse între 350 până la 650 mm
şi cu temperaturi medii de 7-11°C.
Relieful zonelor nisipoase este specific, alcătuit din dune şi interdune, orientate
perpendicular pe direcţia vânturilor dominante din zonele respective.
În general vegetaţia zonelor nisipoase este rară şi reprezentată prin specii

26
ierboase şi lemnoase foarte diferite, în funcţie de condiţiile de climă,
compoziţia materialului parental, nivelul apei freatice etc. Este alcătuită din
ierburi slab dezvoltate, fiind semnalată perezenţa pădurilor de stejar
pedunculat (Oltenia). Această vegetaţie, slab reprezentată, lasă în sol şi la
suprafaţă o cantitate redusă de resturi organice.

Fig. nr. 4 - Răspăndirea psamosoluirlor 51

Factorul hotărâtor în formarea psamosolurilor îl reprezintă materialul parental

alcătuit din depozite nisipoase, în cea mai mare parte eoliene, sărace în
materiale fine şi cu o textură grosieră.
Procese pedogenetice. Procesul de diferenţiere a profilului de sol începe din
momentul în care depozitele nisipoase au fost fixate de vegetaţie şi se
derulează treptat, paralel cu evoluţia sau succesiunea formaţiilor vegetale
ierboase sau forestiere. În unele cazuri vegetaţia forestieră a fost introdusă de
om pentru fixarea nisipurilor. Resturile organice puţine, lăsate de vegetaţia
ierboasă şi lemnoasă, se descompun în condiţii excesiv aerobe, de aceea se
formează şi se acumulează puţin humus (psamosolurile fiind solurile cu
procentul cel mai scăzut de humus) (Puiu Şt., 1983).

27
 Fig. nr. 5 – Peisaj cu psamosoluri 51

Materialul nisipos fiind sărac în elemente nutritive, cu capacitate redusă de

reţinere a apei, lipsit de coeziune şi spulberat de vânt, nu oferă condiţii
favorabile pentru dezvoltarea vegetaţiei, deci a solificării. În astfel de condiţii,
în partea superioară se formează un orizont A slab conturat, urmat de
materialul parental.
Alcătuirea şi descrierea morfologică a profilului de sol. Psamosolurile
tipice prezintă un profil slab evoluat, de tipul Ao-C (Fig. nr. 6).
Orizontul Ao: 10-30 cm; culoare deschisă brună, brun-cenuşie; textura grosieră
şi/sau grosieră mijlocie, sunt nestructurate sau prezintă o structură grăunţoasă slab
dezvoltată, cu proprietăţi fizico-mecanice, hidrice şi de aeraţie puţin favorabile
(porozitate prea mare, nu reţin apa, necoezive) fiind sensibile la secetă şi uşor
spulberate de vânt.
Sunt sărace în humus (circa 1%) şi în substanţe nutritive, cu complex adsorbtiv foarte
slab reprezentat, eu-mezobazice (V de la 100% până la 60 – 70%), reacţie de la
moderat acidă până la bazică.
Orizontul C: reprezentat prin depozite nisipoase de grosimi diferite (uneori de
ordinul metrilor); de culoare mai deschisă; cu un conţinut scăzut în material fin
şi cu mulţi grăunciori de cuarţ de diametru mare. Pe întreaga grosime a
profilului se întâlnesc fluturaşi de mică albă şi mai puţin de mică neagră.

28
Subtipuri: distric (di), proprietăţi districe; eutric (eu), proprietăţi eutrice;
calcaric (ka), conţine carbonaţi în orizontul de la suprafaţă; molic (mo),
prezintă orizont molic (Am); umbric (um), prezintă orizont umbric (Au); gleic
(gc), prezintă proprietăţi gleice (orizont Gr); sodic (ac), prezintă orizont alcalizat
sau hiposodic (ac); salinic (sa), prezinta orizont salinizat (sc).
Fertilitate şi folosinţă. Datorită texturii grosiere, psamosolurile se lucrează
foarte uşor, în orice condiţii de umiditate. Datorită faptului că nu reţin apa şi
elementele nutritive, psamosolurile au o fertilitate naturală foarte scazută. Pentru
a putea fi cultivate necesită măsuri radicale de ameliorare prin:
 aplicarea irigaţiilor pentru completarea deficitului mare de umiditate. Pe
solurile nisipoase se recomandă norme mici de apă şi aplicate des;
 fertilizarea organică, pentru creşterea conţinutului de humus. Gunoiul
de grajd se recomandă a se încorpora la 30-40 cm adâncime, pentru
a se evita descompunerea aerobă rapidă;
 fertilizarea chimică, pentru completarea deficitului de elemente nutritive.
Deoarece psamosolurile au o putere de reţinere a elementelor nutritive
foarte redusă, se recomandă aplicarea îngrăşămintelor chimice în
cantităţi mici şi în mai multe reprize, pentru evitarea levigării acestora spre
pânza freatică;
 combaterea deflaţiei eoliene (spulberării) prin perdelele de protecţie,
culturi în culise, paranisipuri, udări de protecţie primavara etc.
În urma aplicării acestor lucrări, capacitatea productivă a nisipurilor creşte mult,
putându-se obţine producţii mari şi eficiente economic. După ameliorare se
pretează pentru toate culturile: grâu, orz, porumb, floarea soarelui, soia, viţa
de vie, pomi, cartofi timpurii, pepeni verzi etc. Totuşi pentru nisipuri sunt
specifice anumite plante ca: pepeni verzi, cartoful timpuriu, viţa de vie; unele specii
de pomi (caisul, piersicul) etc.
4. ALUVIOSOLURILE (AS)
Caracteristici morfogenetice principale. Soluri constând din material
parental fluvic pe cel puţin 50 cm grosime şi având cel mult un orizont A
(Am, Au, Ao). Nu prezintă alte orizonturi sau proprietăţi diagnostice, în
afară de cel mult orizont vertic asociat orizontului C, proprietăţi salsodice
(orizont hiposalic, hiponatric sau chiar salic sau natric sub 50 cm adâncime)
şi proprietăţi gleice (orizont Gr) sub 50 cm adâncime.
Aluviosolurile sunt soluri în curs de formare caracteristice luncilor inundabile ale
râurilor şi fluviilor, dezvoltate pe sedimente aluviale recente, mai mult sau mai

29
puţin stratificate.
Răspândire şi condiţiile naturale de formare. Pe o suprafaţă de cca. 2,2 mil.
ha aluviosolurile se întâlnesc în luncile şi terasele joase ale râurilor şi în ariile
de divagare recente, astfel că a par în cele mai variate condiţii climatice.
Suprafeţe însemnate ocupă în Lunca şi Delta Dunării, în luncile celorlalte
râuri din ţara noastră (Siret, Olt, Mureş, Argeş, Someş, Prut, Jiu s.a), precum şi
în aproprierea unor lacuri sau zone de foste lacuri, pe terenuri frecvent inundate.
Prezenţa materialelor aluviale este legată mai ales de existenţa luncilor, care sunt
unităti de relief tinere, formate sub influenţa apelor curgătoare prin acţiunea de
eroziune, transport şi sedimentare. Aluviosolurile se formează, de asemenea
şi pe terenurile frecvent inundate din apropierea unor lacuri sau zone de foste
lacuri (deci pe depozite recente fluvio-lacustre sau lacustre).
Luncile sunt alcătuite din materiale transportate şi depuse de apele
curgătoare, denumite depozite fluviatile sau aluviale şi caracterizate printr-o
mare variaţie texturală şi mineralogică. Astfel, textura depozitelor aluviale este
din ce în ce mai fină spre zona de vărsare a râului; de asemenea, este mai
grosieră în apropierea albiei şi din ce în ce mai fină spre terasă.
Neomogenitatea texturală a depozitelor fluviale se manifestă şi pe verticală,
în acelaşi loc, pe adâncime, întâlnindu-se adesea straturi cu textură şi
grosimi foarte diferite.
Compoziţia mineralogică şi chimică a depozitelor aluviale depinde de natura
materialului antrenat de ape din bazinul hidrografic respectiv. Dacă
materialul antrenat este necarbonatat, salifer etc. depozitele respective vor
avea şi ele acelaşi caracter (Crăciun C., 2000). În ţara noastră depozitele
aluviale sunt, de obicei, bogate în carbonat de calciu şi, mai rar,
necarbonatate (în cazul râurilor Someş, Argeş etc., cu bazin de recepţie
alcătuit din roci cristaline), sau conţin săruri solubile (Buzău, Călmăţui etc.).
Luncile prezintă condiţii specifice şi din punct de vedere hidrologic şi
hidrogeologic. Sub aspectul hidrologic se deosebesc lunci inundate frecvent
(anual sau la câţiva ani), lunci inundate periodic (la intervale mari de timp) şi
lunci neinundate (ieşite practic de sub influenţa revărsărilor). Hidrogeologic,
luncile fiind unitati de relief joase şi situate în aproprierea cursurilor de apă,
au adesea pânze freatice mineralizate sau nemineralizate, aproape de
suprafaţă sau la adâncime mică.
Luncile, deşi se găsesc în zone foarte variate (de la câmpie până la munte),

30
datorită îndeosebi regimului specific de umiditate, prezintă o vegetaţie naturală
caracteristică, cu specii ierboase valoroase (graminee şi leguminoase);
adesea în lunci se întâlnesc şi zăvoaie (alcătuite din plante lemnoase de
esenţă moale), precum şi rogozuri, papură, stuf etc.
Procese pedogenetice. Caracteristic pentru aluviosoluri este repetarea
periodică a procesului de inundare şi aluvionare care conduce la o acreţie
(creştere sau înălţare) continuă prin sedimente noi depuse la inundaţii, care
întrerup procesul de solificare.
În conditiile terenurilor frecvent inundate solificarea este foarte slaba din
cauza revărsărilor care împiedică dezvoltarea vegetaţiei, întrerup procesul de
solificare, determină acoperirea stratelor vechi cu material nou. În astfel de
situaţii abia se conturează un orizont superior subţire şi cu humus puţin (Ao).
În cazul inundaţiilor rare se creează condiţii pentru instalarea şi dezvoltarea unei
vegetaţii mai bogate, ceea ce duce la acumularea de humus şi la formarea unui
orizont A mai gros şi mai bine conturat (Am sau Au).
Alcătuirea şi descrierea morfologică a profilului sol. Ca orizont diagnostic
prezintă un orizont A ocric, molic sau umbric, slab exprimat, uneori un orizont
organic (turbos). Aluviosolul are, de obicei, profilul alcătuit din următoarele
orizonturi: Ao-C (Fig. nr. 6).
Orizontul Ao: are o grosime mai mică de 20cm; culoare brun-cenuşie sau uneori
brun-negricioasă; textură diferită, de la grosieră la fină, de cele mai multe ori cu
variaţii pe verticală; este slab sau mediu structurat; fin sau mediu poros; mediu
compact sau compact; activitate biologică mijlocie.
Orizontul C: reprezentat prin depozite fluviatile, fluvio-lacustre sau lacustre, recente,
adesea sub forma de straturi diferite ca grosime, textură, compoziţie chimică etc.
Textura aluviosolurilor poate fi uniformă pe adâncimea profilului, de la nisipoasă
până la argiloasă, sau contrastantă (straturi cu texturi diferite). Sunt în general
nestructurate sau prezintă în partea superioară o structură graunţoasă sau
poliedrică, slab până la moderat dezvoltată. Capacitatea de apă utilă,
permeabilitatea, porozitatea de aeraţie etc. variază în limite largi, în funcţie
îndeosebi de textură. Chiar dacă nu mai sunt supuse revărsărilor, în perioadele
ploioase sau cu debit mare de apă pot prezenta surplus de umiditate.
Au un conţinut de humus până la 2-3% sau chiar 5% iar aprovizionarea cu
substanţe nutritive este diferită, în funcţie îndeosebi de natura materialelor

31
aluvionate şi de conţinutul de humus.
Subtipuri: distric (di), proprietăţi districe; eutric (eu), proprietăţi eutrice; calcaric
(ka), conţine carbonaţi în orizontul de la suprafaţă; molic (mo); prezintă orizont
molic (Am); umbric (um), prezintă orizont umbric (Au); entic (en), prezintă un
orizont A foarte slab dezvoltat (sub 20 cm grosime); vertic (vs), prezintă orizont
vertic y la baza orizontului A; prundic (pr), conţine peste 75% schelet; gleic (gc),
prezintă proprietăţi gleice; sodic (ac), prezintă orizont alcalizat sau hiposodic
(ac); salinic (sc), prezintă orizont salinizat (sc); psamic (ps), prezintă textură
grosieră cel puţin în primii 50 cm; pelic (pe), prezintă textura foarte fină cel puţin
în primii 50 cm; coluvic (co), format pe materiale coluviale acumulate la baza
versanţilor, în grosime de peste 50 cm.
Fertilitatea şi folosinţa. Aluviosolurile sunt mult folosite îndeosebi ca păşuni
sau pajişti, dar şi pentru culturi, de regulă mai târzii, existând pericolul de
inundare în primăvară, dacă lunca nu este îndiguită. Se pot iriga cu multă
uşurinţă, astfel că sunt intens cultivate în condiţii de irigaţie, în regiunile aride
(ex. Insula Mare a Brăilei). Apar, de asemenea, suprafeţe întinse cu păduri sau
zăvoaie.
Fertilitatea naturală a acestor soluri este relativ bună. Valorificarea cât mai bună
a aluviosolurilor este conditionată de rezolvarea numeroaselor probleme pe care
le ridică. Principala problemă în utilizarea acestor soluri este controlul inundaţiilor
şi drenajul excesului de apă din arealele joase. Prin urmare, prima masură ce se
impune este indiguirea. Aceasta are ca efecte principale: introducerea în circuitul
agricol a unor noi suprafeţe de teren; apărarea culturilor de influenţa negativă
sau catastrofală a inundaţiilor; reglarea regimului aerohidric; crearea unor conditii
mai bune pentru creşterea plantelor; obţinerea unor producţii mari şi stabile de
la an la an.
Un rol deosebit de important îl are irigarea, a cărei aplicare este mult uşurată
de prezenţa în apropiere a sursei de apă. Irigarea trebuie făcută cu multă
atenţie, pentru a evita ridicarea nivelului pânzei freatice. Deşi aluviosolurile
sunt, în general, bogate în substante nutritive (în regiunile umede chiar mai
bogate decât solurile zonale evoluate din zona respectivâ), răspund foarte
bine la aplicarea îngrăşămintelor organice şi minerale (cu azot, fosfor şi
potasiu). Necesitatea de îngrăşăminte creşte, în mod deosebit, în urma
îndiguirii (datorită încetării aportului de material aluvial în substanţe nutritive)
şi a irigării (culturile irigate consumă cantităţii mai mari de substanţe
nutritive). Aluviosolurile cu reacţie acidă au nevoie şi de amendamente

32
calcaroase.
La obţinerea unor recolte ridicate concură şi aplicarea unei agrotehnici
adecvate. Aşa de exemplu, în cazul aluviosolurilor cu textură fină, se
recomandă arături mai adânci, o mobilizare mai energică a patului germinativ
etc.
Sortimentul de culturi ce pot fi cultivate cuprinde aproape întreaga gamă de
plante specifice condiţiilor din ţara noastră: porumb, sfeclă de zahăr, floarea
soarelui, cartof, orez, grâu, plante de nutreţ, legume, pomi, etc. În mod
deosebit se recomandă cultura porumbului, a sfeclei de zahar, a orezului (în
zonele cu condiţii climatice propice acestei culturi) şi a legumelor.

33
 CLASA CERNISOLURI (CER)

Cernisolurile (de la rus. ciornîi = negru) sunt soluri ce au ca orizont

diagnostic specific orizontul A molic (Am) continuat cu un orizont
intermediar (AC, AR, Bv sau Bt) având în partea superioară culori cu valori
şi crome sub 3,5 (la materialul în stare umedă).
Succintă caracterizare morfogenetică. Cernisolurile sunt soluri cu
acumulare profundă de materie organică (relativ saturată în baze) având
orizont molic şi orizont intermediar (AC, AR, Bv sau Bt) cu culori de orizont
molic cel puţin în partea superioară (pe minim 10-15 cm) şi cel puţin pe
feţele agregatelor structurale, sau orizont Amf cu un minim în variaţia
culorilor pH şi cele ale gradului de saturaţie în baze. Orizontul Am forestalic
(Amf) se întâlneşte numai la subtipul cernoziom maronic şi kastanoziom
moronic, formate sub vegetaţie forestieră xerofilă.
Nu prezintă proprietăţi andice specifice andisolurilor şi nici proprietăţi gleice
(Gr) sau stagnice intense (W) în primii 50 cm caracteristice hidrisolurilor, ori
proprietăţi salsodice intense (sa, na) în primii 50 cm diagnostice pentru
salsodisoluri.
Răspândirea solurilor din această clasă se datorează procesului caracteristic
de formare, determinat de condiţiile specifice de solificare, care constau în
acumularea de humus de tip mull calcic. Acesta are loc în condiţii variate de
climă (de obicei puţin umedă şi caldă dar care poate fi până la foarte umedă şi
rece) şi de relief (de obicei de câmpie, dar care poate fi şi de deal, podiş,
piemont, depresiuni intra- şi submontane sau chiar de munte), însă numai în
condiţii de vegetaţie ierboasă sau mixtă şi de material parental calcic, ori rocă
parentală calcaroasă sau bogată în elemente bazice.
Tipurile de sol. Din clasa cernisoluri fac parte patru tipuri de sol:
kastanoziom (KZ), cernoziom (CZ), faeoziom (FZ) (soluri zonale) şi
rendzina (RZ), (sol intrazonal sau litomorf).
1. KASTANOZIOMURILE (KZ)
Kastanoziomurile cunoscute anterior sub denumirea de ,,soluri brune
deschise de stepă uscată" sau de ,,soluri bălane", sunt soluri având orizont
A molic (Am) cu crome mai mari de 2 (la umed), orizont AC cu valori şi
crome sub 3,5 (la umed) cel puţin în partea superioară şi cel puţin pe feţele
agregatelor structurale şi orizont Cca în primii 125 cm sau pudră friabilă de
carbonat de calciu (concentrări de carbonaţi secundari) în primii 100 cm. La

37
subtipul maronic este prezent orizontul A molic forestalic (Amf) urmat de
orizont AC (indiferent de culori) şi de orizont Cca în primii 60-80 cm.
Sunt excluse solurile formate pe materiale parentale calcarifere. Carbonatul
de calciu este, de regulă, prezent de la suprafaţă.
Nu prezintă alte orizonturi sau proprietăţi diagnostice, în afară de cel mult
proprietăţi gleice (Gr) sub 50 cm şi proprietăţi salsodice (sc, ac sub 50 cm,
sau chiar sa, na).
Răspândire şi conditţi naturale de formare. În Romania
kastanoziomurile ocupă o suprafaţă de 105.000 hectare (Florea N., 2004)
şi sunt răspândite cu precădere în Dobrogea, în fâşii, pe latura vestică,
între Oltina, Măcin şi pe Valea Carasu, discontinuu pe latura estică între
Capul Midia şi Braţul Sf. Gheorghe şi în jurul complexului lagunar Razelm-
Sinoe. Mai sunt prezente şi în extremitatea estică a Bărăganului (Barbu N.,
1987).

Fig. nr. 7 – Răspăndirea kastanoziomurilor551

Relieful zonelor în care s-au format kastanoziomurile este reprezentat de

38
suprafeţe plane (terase, culmi etc.) sau slab înclinate (culmi domoale,
versanţi prelungi) cu altitudini ce nu depăşesc 150 m.
Materialul parental este reprezentat de loess, depozite loessoide sau
luturi.
Clima zonelor în care sau format kastanoziomurile este caracteristică
stepei uscate caracterizate prin valori ale temperaturii medii anuale
cuprinse între 10,7-11,3°C, precipitaţiile de 330-420 mm anual, indice de
ariditate de 17-21 şi valori ale evapotranspiraţiei potenţiale mai mari de
700 mm; bilanţul hidroclimatic este foarte deficitar (deficit anual de
precipitaţii mai mare de 350 mm), regimul hidric fiind nepercolativ. Aceste
valori sunt caracteristice pentru arealele cele mai aride ale României.
Vegetaţia naturală sub care s-au format kastanoziomurile este cea de
stepă semiaridă, slab dezvoltată, iar covorul ierbaceu nu este complet
încheiat, astfel că acumularea humusului în sol este redusă. Ea se
compune din specii mezoxerofile şi xerofile cum ar fi: Stipa capillata, Stipa
lessingiana, Festuca valessiaca, Poa bulbosa, Agropyron cristatum,
Artemisia austriaca, Medicago minima etc. Această vegetaţie naturală este
înlocuită în cea mai mare parte cu vegetaţie cultivată sau este degradată
prin suprapăşunat.
Procese pedogenetice

Caracteristicile procesului de formare ale kastanoziomurilor sunt legate de

condiţiile de climă şi vegetaţie în care s-au format. Astfel, datorită aridităţii
climatului, alterarea şi levigarea au avut o manifestare neînsemnată,
carbonatul de calciu fiind prezent încă de la suprafaţă, iar mai la adâncime
s-a format un orizont carbonato-iluvial (Cca).
În ceea ce priveşte bioacumularea ce se desfăşoară sub influenţa
vegetaţiei ierboase slab dezvoltate din zonele aride şi în condiţiile levigării
slabe a carbonatului de calciu, s-a format un strat de humus de tip mull
calcic. Conţinutul de humus este scăzut (cca. 2%) şi explică culoarea brun
deschisă a orizontului A molic. Deşi în cantităţi nu prea mari, humusul de
tip mull calcic a condus, totuşi, la o bună structurare a solului.
Alcătuirea şi descrierea morfologică a profilului de sol.
Kastanoziomurile au un profil de tipul: Am(p) –A/C –Cca, la subtipul tipic
(Fig. nr. 9).
Orizontul Am este de obicei arat Am(p) pe adîncimea de 25-30 cm.

39
Orizontul Am are grosimi variabile, de până la 30 – 50 cm. Este de culoare
brun foarte închis – brun închis (10YR 3/2.5), uneori mai deschisă.
Structura este grăunţoasă – glomerulară, este foarte poros, cu activitate
vermică bogată. Efervescenţa este slabă, trecerea treptată.
Orizontul de tranziţie A/C are grosimi de 20-30 cm, culoare brun închis
(10YR 3/3) în care sunt prezente neoformaţii de natură chimică
(pseudomicelii frecvente pe feţele elementelor structurale, pete şi
eflorescenţe de carbonat de calciu) şi biologică (cervotocine frecvente şi
crotovine rare), efervescenţa puternică, trecerea treptată.
Orizontul Cca este situat la 50-70 cm adâncime, iar din punct de vedere al
culorii se deschide treptat de la brun închis în partea superioară la brun oliv
la baza orizontului. Acumularea carbonatului de calciu este intensă, acesta
găsindu-se sub forma de concreţiuni, aglomerări, pseudomicelii,
efervescenţa este foarte puternică. Textura este lutoasă, nediferenţiată pe
profilul de sol.
Starea bună a kastanoziomurilor în ceea ce priveşte textura şi structura se
reflectă în mod favorabil asupra celorlalte proprietăţi fizice, precum şi a
celor fizico-mecanice, hidrofizice şi de aeraţie.
Valorile medii ale densităţii aparente (corectate la capacitate de câmp)
înregistrate pe adâncimea de 0-100 cm de 1,15-1,35 g/cm şi cele ale
porozităţii totale de 50-54% încadrează kastanoziomul în categoria solurilor
moderat şi slab afânate, permeabilitatea acestor soluri pentru apă şi aer
fiind bună. Valorile frecvente ale coeficientului de ofilire, capacităţii de câmp
şi a capacităţii de apă utilă se încadrează în intervalul de 5-9%, 19-25%,
respectiv 15-19% (Canarache A.,1990).
Kastanoziomurile se lucrează uşor, opun o rezistenţă mică sau mijlocie la
lucrările solului, valoarea rezistenţei la arat, la umiditatea optimă, fiind de
40-50 kgf/dm2 (Canarache A. 1987). Intervalul optim de umiditate pentru
efectuarea lucrărilor agricole este mare.
Reacţia kastanoziomurilor este slab alcalină pe tot profilul (pH = 7,5-8,3),
alcalinitatea slabă fiind datorată prezenţei carbonatului de calciu în toate
orizonturile pedogenetice. Complexul adsorbtiv al solului este saturat în
cationi bazici, capacitatea de schimb cationic având valori de circa 12-19
me/100g sol uscat.
Humusul de tip mull calcic (C/N = 8-11) variază între 1,5 şi 2,5%. Valorile

40
frecvent subunitare ale raportului acizi huminici/acizi fulvici reflectă
condiţiile hidrotermice ale zonei kastanoziomurilor caracterizate prin variaţii
mari ale umidităţii, fapt ce favorizează polimerizarea acizilor humici şi
trecerea la humine (Florea N., 1985).
Datorită conţinutului ridicat de carbonat de calciu sunt predispuse la
formarea crustei, care împiedică sau îngreunează răsărirea plantelor, mai
ales a celor cu seminţe mici şi cu putere de străbatere scăzută.
Subtipuri. Kastanoziomurile includ următoarele subtipuri: tipic (Am-AC-
Cca), maronic (kastanoziom cu orizont A molic forestalic), psamic
(kastanoziom cu textura grosieră în primii 50 cm), gleic (kastanoziom cu
proprietăţi gleice între 50-100 cm), salinic (kastanoziom cu orizont hiposalic
sc în primii 100cm sau orizont salic între 50 şi 100cm), sodic (kastanoziom
cu orizont hiposodic ac în primii 100 cm sau orizont natric între 50 şi
100cm).
Fertilitate şi folosinţă. Proprietăţile fizice şi biologice ale kastanoziomurilor
sunt favorabile creşterii şi dezvoltării plantelor.
Kastanoziomurile au capacitatea mare de înmagazinare a apei. Cu toate
acestea apa acumulată din precipitaţii nu satisface cerinţele pentru apă a
plantelor, deficitul de apă poate fi acoperit prin aplicarea irigaţiilor.
Rezervele de azot şi de humus sunt mici. Refacerea rezervelor de humus
se poate realiza prin administrarea îngrăşămintelor organice sau prin
încorporarea în sol a îngrăşămintelor verzi. Refacerea rezervelor de azot
se poate realiza şi prin cultivarea plantelor leguminoase (mazăre, lucernă,
sparcetă) sau tratarea seminţelor de leguminoase cu biopreparate care
conţin bacterii fixatoare de azot.
Rezervele de fosfor total sunt mari dar o bună parte din aceste rezerve o
constituie cantităţile de compuşi insolubili sau greu solubili (fosfaţii dicalcic
şi tricalcic). Acumularea acestor compuşi are loc din cauza reacţiei slab
alcaline şi a prezenţei carbonatului de calciu în toate orizonturile
pedogenetice.
În general, kastanoziomurile sunt soluri bine aprovizionate cu potasiu. La
culturi intensive de specii mari consumatoare de potasiu se impune
fertilizarea cu acest element, întrucât refacerea rezervelor de potasiu
schimbabil, direct accesibil plantelor, din rezervele de potasiu fixat, se face
treptat, într-un timp îndelungat (Papadopol, 1972, citat de Blaga Gh, 2005).

41
Accesibilitatea microelementelor (mangan, fier, zinc) se micşorează
considerabil din cauza prezenţei carbonatului de calciu. În situaţia în care
carbonatul de calciu depăşeşte 10% pot apărea carenţe de mangan, cât şi
cloroza fero-calcică (Obrejanu citat de Florea, 1968), determinată de
scăderea accesibilităţii fierului, blocat de carbonatul de calciu, care se
manifestă prin clorozarea frunzelor (la viţa de vie, cireş, cais, piersic).
Pentru valorificarea eficientă a fertilităţii potenţiale a kastanoziomurilor este
necesară aplicarea unui complex de măsuri agrotehnice care să asigure
acumularea apei în sol şi să diminueze pierderile de apă prin evaporaţie
sau prin dezvoltarea buruienilor. De asemenea, trebuie să se evite
compactarea stratului de sol arabil şi a orizontului subiacent (talpa
plugului), fenomen datorat lucrărilor mecanice (arat, discuit, grăpat).
Datorită favorabilităţii ridicate, sunt cultivate cu o gamă variată de plante din
cultura mare (grâu, porumb, sorg, sparcetă) plantaţii de piersic, cais,
migdal, cireş, nuc (Topalu-Harşova), măr şi păr, cât şi cu viţa-de vie, soiuri
pentru masă şi vin (pe dealurile domoale, însorite) (Păltineanu Cr., 2000).
2. CERNOZIOMURILE (CZ)
Cernoziomurile (din rus: ceornîi zemlea = pământ negru) sunt soluri având
orizont A molic (Am) cu crome < 2 la umed (sau sub 3 la umed în cazul CZ
nisipoase cu orizont B), orizont intermediar (AC, Bv, Bt) cu culori şi crome
cu valori sub 3,5 (la umed), cel puţin în partea superioară (pe cca. 10-15
cm) şi cel puţin pe feţele agregatelor structurale şi orizont Cca sau
concentrări de pudră friabilă de CaCO3 (carbonaţi secundari) în primii 125
cm (200 cm în cazul texturii grosiere). La subtipul maronic este prezent
orizontul A molic forestalic (Amf) urmat de orizont AC sau Bv (indiferent de
culori) şi de orizont Cca în primii 60-80 cm.
Sunt excluse solurile formate pe materiale parentale calcarifere sau roci
calcaroase care apar între 20 şi 50 cm.
Pot avea orizont vertic, proprietăţi gleice sub 50 cm adâncime şi proprietăţi
salsodice (sc, ac sau, sub 50 cm, chiar sa, na).
2.1.Cernoziomul tipic (CZ ti)

Cernoziomul tipic se caracterizează morfogenetic printr-un orizont Am cu

crome ≤ 2 şi un orizont AC cu culori cu crome şi valori sub 3,5 (la umed)
cel puţin în partea superioară (pe cca. 10-15 cm) şi cel puţin pe feţele
agregatelor structurale şi orizont Cca sau concentrări de pudră friabilă de

42
CaCO3 (carbonaţi secundari) în primii 125 cm (200 cm în cazul texturii
grosiere).
Răspândire şi condiţiile naturale de formare. În România cernoziomurile
ocupă o suprafaţă de 4.200.000 hectare (Florea N., 2004) fiind răspândite
pe o arie foarte întinsă: Câmpia Română, Câmpia de Vest, Câmpia
Moldovei, Câmpia Transilvaniei (în partea sudică), Culoarul Mureşului,
Dobrogea, Dealurile Fălciului, Colinele Tutovei.

Fig. nr. 8 – Răspândirea cernoziomurilor 51

Relieful. Cernoziomurile sunt dezvoltate de regulă pe suprafeţe plane sau

slab înclinate de câmpii şi coline, dar şi de dealuri podişuri sau piemonturi
joase. În general, se găsesc pe unităţi de relief plan sau slab accidentat, cu
altitudini cuprinse între 15-20 şi 120-200 m.
Materiale parentale. S-au format predominant pe loessuri şi depozite
loessoide şi luturi. Unele cernoziomuri au evoluat pe argile, marne, calcare,
şisturi verzi, gresii, dobândind anumite particularităţi care au impus

43
separarea unor subtipuri specifice.
Clima. Climatul sub influenţa căruia s-au format cernoziomurile se
caracterizează prin valori medii anuale ale temperaturii între 8,5 şi 11,5°C
iar precipitaţiile medii anuale însumează valori de 380 până la 600 mm cu
distribuţie neuniformă; valorile lunare maxime se înregistrează primavara-
vara (mai-iunie) iar cele minime în sezonul de vară (iulie-august).
Evapotranspiraţia potenţială este de 650-730 mm anual şi poate fi, cel putin
în lunile de vară, de 2 până la 4 ori mai mare decât cantitatea lunară de
precipitaţii înregistrate (Florea N., 2004). Regimul hidric este parţial
percolativ sau periodic percolativ în zonele mai umede. Comparativ cu
kastanoziomurile, clima este în general mai umedă, cantitatea de apă ce se
infiltrează în sol fiind mai mare.
Vegetaţia naturală sub care s-au format cernoziomurile este cu precădere
de stepă, fiind constituită din asociaţii de specii ierboase mezoxerofite,
predominant din gramineae cu talie înaltă, cu un sistem radicular mai bogat
şi mai adânc (Festuca valesiaca, Andropogon ischaemum, Agropyrum
cristatum, Agropyron repens, Poa bulbosa, Poa angustifolia) şi din specii
lemnoase cum ar fi arbuştii Prunus spinosa, Rosa canina, Amygdalus
nana, Crataegus monogyna. În zona de silvostepă şi în luncile şi
depresiunile mai umede ale zonei de stepă apar şi specii de arbori: stejar
pufos (Quercus pubescens), stejarul brumăriu (Quercus pudunculiflora),
cerul (Quercus cerris) şi gârniţa (Quercus frainetto).
Procese pedogenetice. Procesele de solificare se caracterizează prin
bioacumulare intensă şi formarea unei cantităţi mari de humus. Ca şi în
cazul kastanoziomurilor, sub influenţa vegetaţiei ierboase în condiţii de
levigare slabă, s-a format humus de tip mull calcic. Vegetaţia mai
abundentă a condus la acumularea humusului în cantităţi mai mari, ducând
la separarea unui orizont A molic mai bogat în humus, deci mai închis la
culoare (crome ≤ 2 la materialul în stare umedă), mai gros şi mai bine
structurat. Alterarea şi levigarea, deşi sunt în general tot slabe, sunt mai
pronunţate decât în cazul kastanoziomurilor. Ca urmare, pe parcursul
solificării s-a format o cantitate ceva mai mare de argilă. Levigarea a dus
deseori la spălarea carbonatului de calciu de la suprafaţă şi la uşoară
debazificare a complexului adsorbtiv (gradul de saturaţie în baze V% scade
până la 90), dar fără a avea loc migrarea argilei. Dacă la kastanoziomuri
carbonatul de calciu este prezent de la suprafaţă, la cernoziomurile tipice

44
acesta se găseşte în orizontul de tranziţie AC şi în orizontul Cca format la
adâncimea de cel mult 125cm.
Alcătuirea şi descrierea morfologică a profilului. Ca urmare a
desfăşurării proceselor pedogenetice în condiţiile cadrului natural menţionat
mai sus, profilul de sol al cernoziomurilor prezintă urmatoarea succesiune a
orizonturilor: Am-AC-Cca (Fig nr. 10).
Orizontul Am, are o grosime de 30-40 cm, culoare neagră până la brun
gălbui foarte închisă (10 YR 1/2 - 2/2) în stare umedă, structura
glomerulară sau grăunţoasă bine dezvoltată, cu numeroase agregate
coprogene, textura lutoasă, sau luto-nisipoasă. Activitatea intensă a
mezofaunei este evidenţiată prin prezenţa neoformaţiilor biogene
reprezentate de coprolite, cervotocine şi crotovine.
Orizontul ACk, are grosimea de 20-30 cm, culoare brună – brun închisă
sau mai neagră (10YR ≤ 3,5/3) în stare umedă şi brună (10YR 5/3) în stare
uscată, structura grăunţoasă medie slab dezvoltată, textura lutoasă, luto-
nisipoasă sau nisipo-lutoasă, neoformaţii de natură chimică (pseudomicelii
frecvente pe feţele elementelor structurale, pete şi eflorescenţe de
carbonat de calciu) şi biologică (cervotocine frecvente şi crotovine rare),
efervescenţă medie, trecerea spre orizontul subiacent este treptată.
Orizontul Cca apare la adâncimea de 70-90 cm şi are o culoare brun gălbui
închis (10YR 4/4) în stare umedă şi brun - brun gălbui (10YR 5/4) în stare
uscată sau mai deschisă spre adâncime. Este nestructurat, textura este
lutoasă, luto-nisipoasă sau nisipo-lutoasă, profilul de sol fiind nediferenţiat
textural. Neoformaţiile sunt de natură chimică (eflorescenţe şi concreţiuni
de carbonat de calciu) şi biologică (cervotocine şi crotovine rare),
efervescenţa este puternică.
Cernoziomurile exploatate ca arabil, prezintă în partea superioară a
profilului un orizont notat cu Ap, cu însuşiri modificate prin lucrări ale
solului. La baza stratului arat se poate forma, prin lucrări mecanice
executate la aceeaşi adâncime şi la umiditate necorespunzătoare, un
orizont tasat cunoscut sub denumirea de „talpa plugului”.
Pe pajişti, în partea superioară a orizontului A se formează un orizont
înţelenit notat cu Aţ, constituit predominant din reţeaua deasă de rădăcini
fasciculate ale plantelor ierboase.
Proprietăţi. Cernoziomurile sunt soluri afânate, valorile medii ale densităţii

45
aparente înregistrate pe adâncimea de 0-100 cm fiind de 1,2-1,4 g/cm3 iar
cele ale porozităţii totale de 49-53%. Valorile medii ale porozităţii de aeraţie
de 12-20% sunt superioare limitei minime de aeraţie (10%) pe care o poate
avea solul fără ca aeraţia să fie deficitară. Permeabilitatea pentru apă şi aer
a cernoziomurilor este bună, valorile medii ale conductivităţii hidraulice
saturate pe adâncimea de 0-100 cm fiind de 1,5-15 mm/oră (Canarache A.,
1990). Valorile frecvente ale coeficientului de ofilire, capacităţii de câmp şi
a capacităţii de apă utilă se încadrează în intervalul de 8-12%, 20-27% şi
13-117% (procente de greutate) (Canarache A., 1990).
Cernoziomurile se lucrează uşor, opun o rezistenţă mică sau mijlocie la
lucrările solului, valoarea rezistenţei la arat la umiditatea optimă fiind de 40-
50 kgf/dm2. Valoarea rezistenţei la arat a solurilor cu textura fină este de
circa 50-60 kgf/dm2 (Canarache A., 1987). Se poate spune despre
cernoziom că are proprietăţile fizice dintre cele mai favorabile.
Sub aspectul caracteristicilor chimice şi de troficitate, cernoziomurile fac
parte din categoria celor mai fertile soluri. Sub vegetaţia ierboasă naturală,
cernoziomurile conţin 6-10% humus, conţinut care scade cu câteva
procente pe suprafeţele cultivate. Humusul este de tip mull calcic, valorile
raportului C/N fiind de circa 8-12. Valorile raportului acizi huminici/acizi
fulvici sunt supraunitare şi reflectă condiţiile hidrotermice ale zonei
cernoziomurilor formate în zonele mai umede decât kastanoziomurile.
Cernoziomurile sunt bine aprovizionate cu elemente nutritive (azot, fosfor,
potasiu şi microelemente). Reacţia cernoziomurilor în orizontul A este de
obicei neutră sau slab alcalină. Complexul adsorbtiv al solului este saturat
predominant cu cationi bazici (Ca, Mg alcătuiesc peste 70% din T).
Sunt soluri cu activitate microbiologică foarte intensă.
Subtipuri. Cernoziomurile includ, alături de cernozoimul tipic, următoarele
subtipuri: psamic (cernoziom cu textura grosieră în primii 50cm), pelic
(cernoziom cu textura foarte fină cel puţin în primii 50cm), vertic (cernoziom
cu orizont vertic situat între baza orizontului A şi 100cm), maronic
(cernoziom cu orizont A molic forestalic), gleic (cernoziom cu proprietăţi
gleice între 50 şi 100cm), calcaric (cernoziom cu carbonati de calciu din
primii 50cm), kastanic (cernoziomuri calcarice având culori cu crome egale
cu 2 la materialul în stare umedă), cambic (Am-Bv-Cca), argic (Am-Bt-Cca),
greic (Am-Ame-Bt-Cca), salinic (cernoziom cu orizont hipo-salic în primii
100 cm sau orizont salic între 50 şi 100cm), sodic (cernoziom cu orizont

46
hiposodic în primii 100cm sau orizont natric între 50 şi 100cm).
Dintre subtipurile amintite o răspandire largă o au subtipurile cernoziom
cambic şi cernoziom argic, care vor fi tratate separat, cât şi subtipul
moronic, nou introdus în taxonomia actuală.
Fertilitatea şi folosinţa. Deşi au însuşiri fizice şi chimice foarte bune,
datorită regimului de precipitaţii defectuos (cu perioade de uscăciune mai
ales în perioada iulie-octombrie), principala problemă a utilizării
cernoziomurilor este aprovizionarea cu apă a culturilor. Reţinerea apei în
sol se poate remedia, într-o oarecare măsură, prin aplicarea unei
agrotehnici specifice, care trebuie să pună bază pe lucrările solului imediat
după recoltare, întreţinerea curată a terenului, însămânţări în epoca optimă,
combaterea crustei, praşile, ierbicidări etc.
Pentru menţinerea fertilitătii solului se recomandă aplicarea îngrăşămintelor
organice şi minerale, cu azot, fosfor şi potasiu, diferenţiat, în funcţie de
cerinţele plantelor cultivate, de gradul de aprovizionare al solului în
elemente nutritive şi de regimul irigat sau neirigat al culturii.
Cernoziomurile tipice sunt bune practic pentru toate folosinţele şi culturile
agricole din ţata noastră. Ele se pretează îndeosebi pentru cultura
cerealelor de toamnă (grâu, orz) care valorifică bine rezervele de apă
acumulate toamna şi iarna şi ajung la maturitatea deplină înaintea secetelor
de vară. Pot fi folosite cu succes şi pentru cultura porumbului, florii soarelui,
pentru sfeclă de zahăr, in, mazăre, fasole, lucernă, pentru legume, viţă de
vie (mai ales struguri pentru masă) sau pomi fructiferi (piersic, cais , cireş,
vişin, prun, măr, păr) (Păltineanu Cr., 2000)
2.2. Cernoziomuri cambice (CZ cb)

Subtipul cernoziom cambic se defineşte prin prezenţa orizontului Am cu

crome ≤2 şi un orizont Bv cu culori cu crome şi valori sub 3,5 (la umed) cel
puţin în partea superioară (pe cca. 10-15 cm), cel puţin pe feţele
agregatelor structurale şi orizont Cca sau concentrări de pudră friabilă de
CaCO3 (carbonaţi secundari) în primii 125 cm (200 cm în cazul texturii
grosiere).
Răspandire şi condiţii naturale de formare. Cernoziomul cambic este
răspândit pe areale întinse în Câmpia Română, Câmpia de Vest, Câmpia
Transilvaniei şi Câmpia Jijia Bahlui şi în Dobrogea, pe suprafeţe întinse, în
continuarea cernoziomurilor tipice, spre zone mai umede, pe un material

47
parental reprezentat de loess, depozite loessoide, luturi şi chiar nisipuri.
Se formează pe un relief plan sau slab înclinat cu altitudini de 40-550 m
într-un climat cu precipitaţii medii anuale de 500-600 mm şi temperaturi
medii anuale de 8,3-11,5°C, regim hidric periodic percolativ. Datorită
climatului mai umed, vegetaţiei ierboase (Stipa joannis, Andropogon
ischaemum, Poa bulbosa etc.) i se asociază cea arborescentă, împreună
alcătuind zona de silvostepă. Dintre speciile forestiere reprezentative sunt
stejarul pufos (Quercus pubescens) şi stejarul brumariu (Q. Pedunculiflora).
Procese pedogenetice. Procesele de formare ale cernoziomurilor cambice
sunt: bioacumularea şi argilizarea. Bioacumularea este favorizată de
abundenţa precipitaţiilor şi de prezenţa cationilor de Ca2+ care conferă
stabilitate fracţiunilor humice. Argilizarea constă în alterarea mineralelor
primare după îndepartarea CaCO3 şi formarea hidroxizilor şi oxizilor de fier
care imprimă orizontului o culoare cu tentă mai roşiatică.
În condiţiile de climă şi vegetaţie prezentate, solul se umezeşte frecvent nu
numai la suprafaţă, ci şi sub orizontul Am. În asemenea condiţii de umezire,
sub orizontul Am are loc un proces specific de alterare, care duce la
formarea unui orizont B cambic (Bv), diagnostic pentru acest subtip de sol.
Orizontul Bv rezultă din alterarea materialului parental “in situ”, ce suferă
modificări, schimbări (de aici denumirea cambiare = schimbare,
modificare), îndeosebi în ceea ce priveşte culoarea şi structura. Litera v din
notarea acestui orizont este prima literă din Verwitterung = alterare (germ.),
echivalent cuvântului cambiare lat.. Prin urmare în cazul cernoziomurilor
cambice între orizontul A şi C nu s-a mai format, ca la cernoziomuri, o
tranziţie, ci s-a separat un orizont cambic, caracteristic, Bv.
Alcătuirea şi descrierea morfologică a profilului de sol. Profilul de sol
prezintă urmatoarea succesiune a orizonturilor: Am-Bv-Cca .
Orizontul Am (40-55 cm) are o culoare brună închisă până la neagră (≤2 )
în stare umedă, textura mijlocie sau mijlociu-fină, structura glomerulară şi
frecvente neoformaţii biogene (coprolite, cervotocine, crotovine).
Orizontul Bv (30-60cm) are culoare închisă în partea superioară, sau
nuanţe mai roşii decât materialul parental (≤3,5), urmată de culoare brun
gălbuie, textura mijlocie sau mijlociu-fină (mai fină decât a materialului
parental), structura poliedrică sau columnoid prismatică şi frecvente
neoformaţii biogene, spălare totală a sărurilor solubile şi a carbonaţilor.

48
Orizontul Cca are culoare mai deschisă, de obicei brun gălbuie, datorită
acumulării de CaCO3 sub formă de pete şi concreţiuni (face efervescenţă
foarte puternică cu HCl 1:3); nu este structurat, limita superioară este
situată în primii 125cm.
Proprietăţi. Cernoziomurile cambice au textura mijlocie sau mijlociu-fină şi
mai rar sunt nisipoase sau argilo-lutoase. Structura este glomerulară bine
dezvoltată conferind acestui sol o permeabilitate bună pentru apă şi aer şi
valori medii ale indicilor hidrofizici (capacitate de apă în câmp şi capacitate
de apă utilă). Humusul (3-5% în sol) este de bună calitate de tip "mull
calcic", gradul de saturaţie în baze depăşeşte 85%, reacţia solului este slab
acidă sau neutră, valorile pH-lui fiind cuprinse între 6 şi 7. Prezintă
activitate microbiană intensă, aprovizionare cu substanţe nutritive bună sau
foarte bună.
Fertilitatea şi folosinţa. Cernoziomurile cambice au fertilitate bună, se
lucrează bine şi uşor, aprovizionarea cu apă este mai bună, frecvenţa
perioadelor secetoase este mai mică. Sunt cultivate cu cereale (grâu,
porumb), plante tehnice (floarea soarelui, sfecla de zahâr), legume, vii şi
pomi. Aplicarea irigaţiilor pentru completarea deficitului de apă în
perioadele secetoase, administrarea îngrăşămintelor organice şi minerale
contribuie la obţinerea unor producţii mari.
2.3. Cernoziomul argic (CZ ar)
Subtipul cernoziom argic se defineşte prin prezenţa orizontului Am cu
crome ≤2 şi un orizont Bt având culori cu crome şi valori sub 3,5 (la umed)
cel puţin în partea superioară (pe cca. 10-15 cm), cel puţin pe feţele
agregatelor structurale şi orizont Cca sau concentrări de pudră friabilă de
CaCO3 (carbonaţi secundari) în primii 125 cm (200 cm în cazul texturii
grosiere).
Răspândire şi condiţii naturale de formare. Acest subtip de sol este
răspândit, împreună cu cernoziomurile cambice, în continuarea
cernoziomurilor, spre zone mai umede (temperaturi medii anuale = 8,5-
10,5°C; precipiţatii medii anuale = 550-600 mm) pe relief de câmpie,
podişuri şi dealuri joase la altitudini de până la 550 m, pe suprafeţele
netede înclinate sau cu aspect depresionar, pe loess, luturi loessoide şi mai
rar pe materiale argiloase şi pietrişuri calcaroase, sub influenţa vegetaţiei
abundente de silvostepă cu o pondere mai mare o vegetaţiei forestiere
(stejar, cer, gârniţă) datorită climatului mai umed.

49
Procesele de humificare sunt mai putin intense, iar cele de levigare şi
migrare a coloizilor liberi sunt mai accentuate decât la cernoziomurile
cambice. În procesul de formare al solului, după spălarea carbonatului de
calciu, levigarea se continuă asupra complexului coloidal, determinând
debazificarea acestuia, adică înlocurea cationilor de calciu adsorbiţi cu
cationi de hidrogen rezultaţi din disocierea apei în prezenţa dioxidului de
carbon. Dacă debazificarea este mai intensă, argila pierde stabilitatea
(trece din stare cuagulată în stare dispersă) şi este supusă migrării. Se
deplasează din partea superioară şi se acumulează mai jos pe profil, unde
se formează un orizont B argic (Bt).
Alcătuirea şi descrierea morfologică a profilului de sol. Profilul solului
prezintă următoarea alcătuire: Am-Bt-C sau Cca.
Orizontul Am (35-45) are culoare închisă până la neagră (≤2 la umed),
textura mijlocie până la fină, structura grăunţoasă, frecvente cervotocine,
coprolite şi cornevine.
Orizontul Bt (grosime până la 100 cm) are culoare brună închisă cel puţin
în partea superioară (≤3,5) şi brună gălbuie spre bază, textura mijlocie fină,
structura prismatică sau columnoid-prismatică, cu evidente pelicule de
argilă la suprafaţa elementelor structurale.
Orizontul Cca are culoare gălbuie albicioasă datorită frecventelor
neoformaţii de CaCO3 sub formă de pete, concreţiuni şi micelii.
Proprietăţi, fertilitate şi folosinţă. Cernoziomul argiloiluvial are o textură
luto-argiloasă diferenţiată pe profil, structura bine dezvoltată, conţinut în
humus de 3-5%, reacţie slab acidă până la neutră (pH-ul nu scade sub 6),
grad de saturaţie în baze de peste 70%.
Însuşirile fizico-chimice sunt în general bune, regimul pluviometric favorabil,
ceea ce fac din cernoziomul argic un sol pretabil pentru toate folosinţele
(culturi de câmp, legume, vii, pomi). În perioadele secetoase sunt necesare
irigaţiile; îngrăşămintele organice şi minerale aduc sporuri însemnate de
recoltă.
2.4. Cernoziomul maronic (CZ mr)

Subtipul cernoziom maronic se defineşte prin orizont Amf cu un minim în

variaţia culorilor, pH-ului şi ale gradului de saturaţie în baze, urmat de un
orizont AC având culori cu crome şi valori sub 3,5 (la umed) cel puţin în

50
partea superioară (pe cca. 10-15 cm), cel puţin pe feţele agregatelor
structurale şi orizont Cca sau concentrări de pudră friabilă de CaCO3
(carbonaţi secundari) în primii 125 cm (200 cm în cazul texturii grosiere).
Numite anterior soluri castanii de păduri xerofile şi şibleacuri au fost
separate şi descrise de N. Florea şi Ana Conea în 1962, N. Florea şi colab.
în 1964 şi N. Florea, I. Munteanu, C. Rapapot, C.Chiţu, M. Opriş în 1968.
Ele au fost excluse din Sistemul de Calsificare a Solurilor României (SRCS
1980), dar sunt reintroduse în actualul sistem al taxonomiei solurilor din
România, datorită caracteristicilor lor distincte faţă de cernoziomuri.
Deşi formate sub vegetaţie arborescentă (după Florea N. et al. 1968)
solurile maronice prezintă o succesiune a orizonturilor asemănătoare celei
de la solurile de stepă: Amf, A/C, Cca. Orizontul molic forestalic,
asemănător ca grosime şi apropiat sub aspectul culorii de cel al
cernoziomului cambic, este de obicei divizat ca la solurile de pădure, fiind
în partea inferioară slab pudrat cu grăunţi de cuarţ (dezbrăcaţi de pelicula
coloidală) ca la solurile cu subtip greic. Materia organică este prezentă în
cantităţi semnificative (imprimând culori închise), inclusiv în orizontul
intermediar A/C. Carbonaţii apar la adâncimi variabile, de la suprafaţă sau
de la adâncimi de 60 –70 cm. Solul nu prezintă orizont B.
În Dobrogea sunt răspândite pe terenuri slab la moderat înclinate, cu
altitudini de 100 până la 180 m, pe depozite loessoide. Vegetaţia naturală
este reprezentată de păduri xerofile alcătuite predominant din stejar
brumăriu (Quercus pedunculiflora), stejar pufos (Q. pubescens), mojdrean
(Fraxinus ornus) şi cărpiniţă (Carpinus druinensis). Datorită expunerii lor
predominant pe versanţii nordici, pe direcţia vânturilor dominante, pădurile
au o constituţie aparte. Arborii sunt mai scunzi, cu crengile contorsionate şi
deseori cedează în favoarea arbuştilor: corn (Cornus mass), păducel
(Crataegus monogyna), mărul (Mallus silvatica) şi părul pădureţ (Pirus
piraster), vişin turcesc (Prunus mahaleb), printre care se poate dezvolta şi
vegetaţia ierboasă (Poa bulbosa, Poa angustifolia, Festuca valesiaca, F.
Pseudovina) şi alte graminee mezoxerofile. În plus, pădurile sunt poienite,
iar vegetaţia ierboasă acoperă solul în proporţie destul de mare (80-90%),
mai ales primăvara, până la înfrunzirea copacilor, când pot acoperi în
întregime suprafaţa împădurită (Moise I., 2003).
În aceste condiţii de mediu, solificarea se desfăşoară în sensul acumulării
de materie organică în partea superioară a profilului de sol formându-se un

51
orizont Amf cu culori crome ≤ 2 (la kastanoziomul tipic cu crome şi valori
sub 3,5) la umed, fiind în partea inferioară slab pudrat cu grăunţi de cuarţ
(dezbrăcaţi de pelicula coloidală), fără a se dezvolta un orizont B în partea
intermediară a profililui de sol.
Profilul de sol prezintă următoarele proprietăţi morfologice:
Amf – de 30-35 cm grosime este divizat în două, primul suborizont (Amf1)
de 10 cm este de culoare brun foarte închis sau brun cenuşiu foarte închis
în stare umedă (10YR 2,5/2), culoare ce se deschide cu una sau două
unităţi în stare uscată. Structura este grăunţoasă medie-mică, bine
dezvoltată. Al doilea suborizont, de 15-20 cm este mai deschis la culoare,
dar tot cu culori de orizont molic are agregate cu structură grăunţoasă şi
poliedrică subangulară mică, pudrate slab cu grăunţi de cuarţ.
A/C – situat între 35 şi 75 de cm este încă închis la culoare, brun cenuşiu
închis în stare umedă (10YR 3,5/2), structură poliedrică subangulară sau
angulară mică, bine dezvoltată, slab compact, face efervervescenţă
puternică cu acidul clorhidric.
Cca – este prezent la adâncimea de 75-80 cm, deschis la culoare, brun
cenuşiu la brun gălbui pal (10YR 4,5/2 la 10 YR 6/3 sau 6/4). Prezintă
frecvente neoformaţii de carbonat de calciu sub formă de pseudomicelii,
eflorescenţe şi chiar concreţiuni la adâncimi mai mari.
Din punct de vedere al proprietăţilor chimice acest sol prezintă valori pH
ridicate în primul orizont (Am), de peste 7 (7,5;7,06) şi grad de saturaţie în
baze de peste 90%. Conţinutul în humus este foarte ridicat, fiind de
11,28%, conţinutul de N total de 0,556%, iar cel de P2O5 de 0,140%, valori
ce scad treptat în partea inferioară a profilului.
Date analitice
Solul Cernoziom maronic, Localizare profil - 3,4 km SE Enisala*
Tabel nr. 5
Adanci- Orizont Apa Humus N total C:N CaCO3 pH in P2O5 V%
me proba higrs. % Cx1,72 % % % H2O total
cm %
0-10 Aţ 3,03 8,3 0,342 16,4 6,23 0,131 87,4
15-25 Amf1 2,77 3,12 0,158 13,5 6,97 91,7
26-37 Amf2 2,79 2,19 0,107 13,9 6,90 0,088 90,8
44-57 A/C 2,76 1,6 0,084 13,1 6,98 89,8
69-86 Cca1
97-113 Cca2 1,73 0,65 0,036 12,2 11,5 8,15 0,113
130-150 Cca3 1,35 0,48 10,7 8,07
* Moise I., 2003

Carbonatul de calciu este prezent de la 32 cm, în orizontul A/C fiind în

52
cantităţi de 9,5%, iar în Cca de 33,7%. Solurile maronii sunt nediferenţiate
textural, conţinutul de argilă variind în orizonturile superioare între 23 şi
28%, iar în orizontul Cca găsindu-se în procent de 16,1%. Datorită
proprietăţilor chimice şi fizice bune, apropiate de cele ale cernoziomurilor,
fertilitatea potenţială a acestui sol este foarte bună, putându-se cultiva cu
oricare din plantele de cultură specifice zonei.

Fig. nr. 9 - Kastanoziom Fig. nr. 10 - Cernoziom tipic

53
54
55
3. FAEOZIOMURI (FZ)
Caracteristici morfogenetice principale. Faeoziomurile (de la grecescul,
phaios, cu sensul de “a se însera” şi rusescul, zemlea, cu sensul de
pământ sau teren), sunt soluri având orizont A molic (Am), orizont
intermediar (Bt, Bv, AC) cu culori cu crome şi valori sub 3,5 (la umed) cel
puţin în partea superioară (pe cca. 10-15 cm) şi cel puţin pe feţele
agregatelor structurale, urmat de orizont C sau de orizont Cca situat mai
jos de 125 cm (sau 200 cm în cazul texturii grosiere). Prezintă pelicule
argilo-humice în orizontul B şi adesea caractere de hidromorfie când există
orizont Bt. Sunt excluse solurile formate pe materiale parentale calcarifere.
Pot avea orizont vertic, proprietăţi gleice (Gr) sub 50 cm şi proprietăţi
stagnice (w sau, sub 50 cm, W).
Phaeozemurile se găsesc în regiuni de stepă mai umedă, sunt
asemănătoare cu Cernoziomurile şi Kastanoziomurile, dar mai intens
levigate în sezoanele umede. În consecinţă, ele au un orizont de suprafaţă,
bogat în humus (întunecat) şi nu au nici carbonaţi secundari în partea
superioară a solului, până la 125 cm adâncime.
Răspândire şi condiţii naturale de formare. Faeoziomurile sunt
răspândite pe o suprafaţă de 1.285.000 ha (Florea N., 2004) în Podişul
Sucevei, Platoul Suceava-Fălticeni, şeile Bălcăuţi-Bucecea şi Ruginoasa,
unele terase ale Moldovei şi Siretului, în depresiunile subcarpatice Neamţ
şi Cracău Bistriţa, în partea înaltă a Câmpiei Române şi Câmpiei Banato-
Crişana; insular apar în depresiunile Braşov, Sibiu, Tg.Secuiesc, estul
Câmpiei Transilvaniei. Pe suprafeţe mici se găsesc şi în Dobrogea de
Nord.
Aceste soluri s-au format pe culmile interfluviale, pe povârnişuri domoale şi
pe versanţii moderat înclinaţi; în zona montană faeoziomurile se întâlnesc
numai în unităţi geomorfologice cu caracter depresionar faţă de relieful
înconjurător.
Condiţiile climatice ale ariei de răspândire ale faeoziomurilor se
caracterizează prin medii anuale ale temperaturii de 7-9°C, sume anuale
ale precipitaţiilor de 500-700 mm şi valori ale evapotranspiraţiei potenţiale
de 560-670 mm. Regimul hidric este periodic percolativ. Climatul este mai
umed şi mai răcoros decât în cazul cernoziomurilor.
Faeoziomurile s-au format sub influenţa unei vegetaţii ierboase mezo-

54
hidrofile abundente care s-a menţinut un timp îndelungat. Vegetaţia
instalată în urma defrişărilor pădurilor de foioase (stejar, tei, carpen etc.)
sau desţelenirii pajiştilor a fost înlocuită de către speciile de plante cultivate
datorită fertilităţii ridicate a acestor soluri.

Fig. nr. 11 – Răspândirea faeoziomurilor 51

Faeoziomurile s-au format şi au evoluat pe depozite loessoide, sau alte

depozite luto-argiloase sau argiloase, constituite din materiale având
cantităţi mici de carbonat de calciu. (Rîşnoveanu I., 1999, citat de Blaga

55
Gh., 2005).
Procese pedogenetice. Procesele de solificare se caracterizează prin
bioacumulare intensă şi formarea humusului de tip mull calcic, migrarea
carbonatului de calciu mai jos de 125 cm, urmată de migrarea argilei din
orizontul A şi depunerea acesteia la nivelul orizontului B sub forma de
pelicule organo-minerale pe feţele elementelor structurale, în fisuri sau pe
pereţii porilor.

Alcătuirea şi descrierea morfologică a profilului de sol. Profilul

faeoziomurilor prezintă urmatoarea succesiune de orizonturi: Am-A/C-C
(sau Cca sub 125cm); Am-Bv-C; Am-Bt-C, profilul fiind relativ profund,
peste 1,5 -2m (Fig. nr. 12).
Orizontul Am (40-60 cm) are culoarea negricios brun închisă în stare
umedă şi brună cenuşie în stare uscată, textură mijlocie, mijlociu-grosieră,
sau mijlociu-fină, structură granulară, trecere treptată.
Orizontul A/C,( Bv sau Bt), este bine dezvoltat, are cel puţin în partea
superioară culori închise de Am, structură poliedrică subangulară, textură
lutoasă, luto-argiloasă. În cazurile în care solul prezintă orizonturi Bv sau
Bt, acestea au culori închise cel puţin în partea superioară, structură
columnoid-prismatică sau prismatică şi textură luto-argiloasă sau argilo-
lutoasă.
Orizontul C apare la adâncimea de 160-180 cm, are structură masivă,
conţine pete şi vinişoare de carbonat de calciu.
Proprietăţi. Faeoziomurile au o textură mijlocie sau mijlocie fină,
diferenţierea texturală fiind evidentă, dar solurile îşi păstrează încă o
permeabilitate relativ bună, valorile indicelui de diferenţiere texturală fiind
cuprinse între 1,1-1,3.
Au un orizont humifer (Am) bine dezvoltat cu structură granulară, conţinut
de humus de 3,5-6,5%, bine aprovizionat cu elemente nutritive, grad de
saturaţie în baze mai mare de 70%, reacţie slab acidă.
Subtipuri. Faeoziomurile includ următoarele subtipuri: tipic (Am-AC-Cca),
cambic (Am-Bv-Cca), argic (Am-Bt-Cca), greic (Am-Ame-Bt-Cca), psamic
(faeoziom cu textura grosieră în primii 50 cm), pelic (faeoziom cu textura
foarte fină cel puţin în primii 50 cm), vertic (faeoziom cu orizont vertic situat

56
între baza orizontului A şi 100 cm), gleic (faeoziom cu proprietăţi gleice
între 50 şi 100 cm).
Fertilitatea şi folosinţa. Ca şi cernoziomurile, au însuşiri fizice şi chimice
favorabile. Având o reacţie uşor acidă şi condiţii de umiditate climatică mai
favorabile, au un potenţial de fertilitate chiar mai bun decât al
cernoziomurilor. Nu prezintă practic deficienţe de nutriţie minerală.
Faeoziomurile se pretează pentru culturile de cartof, sfecla de zahăr, in-
fuior, cânepă, dar şi pentru pomi şi legumicultură. Prin fertilizare cu
îngrăşăminte organice şi minerale se obţin sporuri însemnate de producţie.
3.1. Faeoziomuri greice (FZ gr)

Subtipul de sol faeoziom greic, cunoscut în clasificările anterioare ca sol

cenuşiu, se defineşte printr-un orizont Am, un orizont Ame cu acumulări
reziduale de cuarţ şi un orizont Bt având în partea superioară culori de
orizont molic (brună închisă).
Răspândire şi condiţii naturale de formare. În România faeoziomuri
greice sunt răspândite cu precădere în estul ţării (Podişul Sucevei, Podişul
Bârladului, Depresiunea Cracău – Bistriţa) şi pe suprafeţe reduse în
Dobrogea de Nord, făcând tranziţia de la cernoziomuri şi faeoziomuri
cambice şi argice la argiluvisoluri formate în zonele mai umede. Ele s-au
format în zone cu climat mai umed şi mai răcoros decât cernoziomurile
cambice (precipitaţii medii anuale de 640-660 mm, temperaturi medii
anuale de 7-9°C) pe interfluvii, terase, versanţi slabi înclinaţi sub influenţa
vegetaţiei pădurilor de stejar în amestec cu tei, arţar, asociate cu plante
ierboase cum ar fi: Poa nemoralis, Asarum europaeum, Dactylis glomerata
etc., pe material parental reprezentat de depozite loessoide, loess, luturi,
depozite nisipoase.
Procese pedogenetice. În condiţiile vegetaţiei prezentate, bogată inclusiv
în plante ierboase, bioacumularea este relativ intensă, în alcătuirea
humusului predomină acizii huminici, formându-se un orizont Am
caracteristic. Ca urmare a proceselor mai intense de migrare, datorită
climatului mai umed, dedesubtul orizontului Am s-a separat un orizont Ame
(de acumulare a humusului, dar şi cu caractere de orizont eluvial). Migrarea
de argilă are loc şi la subtipurile argiloiluviale, dar aceasta nu afectează
decât coloizii liberi (aflaţi între particulele de sol), nu şi pe cei de la
suprafaţa particulelor de sol, în timp ce la subtipurile greice au loc
fenomene de “dezbrăcare” de peliculă coloidală a particulelor grosiere

57
îndeosebi la nivelul orizontului Ame, care, din această cauză conţine şi
grăunţi minerali fără peliculă coloidală, ce imprimă solului o nuanţă cenuşie.
Sub orizontul Ame se formează orizontul Bt, de acumulare a argilei.
Alcătuirea şi descrierea morfologică a profilului. Faeoziomurile greice
au un profil dezvoltat, cu urmatoarea alcătuire: Am-Ame-Bt-C sau Cca (sub
125 cm).
Orizontul Am (30-40 cm) are culoare brună cenuşie închisă, textură mijlocie
sau mijilocie-fină şi structură poliedrică subangulară.
Orizontul Ame (10-30 cm) are culoare mai deschisă, dar tot de orizont
molic, brună cenuşie, textură mai grosieră datorită eluvierii parţiale a
particulelor fine, structură poliedrică subangulară şi frecvente particule
nisipoase fără peliculă coloidală.
Orizontul Bt (60-100 cm) are culoare brun-gălbui închisă, textură fină,
structură prismatică, sau columnoid prismatică, cu frecvente pete de oxizi
de fier şi concreţiuni ferimanganice.
Proprietăti. Textura faeoziomului greic este mijlocie sau mijlociu
fină în orizontul Am înregistrându-se o uşoară scădere a procentului de
argilă în Ame şi o creştere la nivelul orizontului Bt. Conţinutul în humus
este de 3-4%, cel de azot total este ridicat, reacţia slab acidă, saturaţia în
baze este bună (V%= 65-90%).
Fertilitate şi folosinţă. Aprovizionarea cu substanţe nutritive şi activitatea
microbiologică este bună. Se pot folosi pentru culturi de câmp (cereale,
plante tehnice) şi viticole (podgoriile Pietroasele, Odobeşti, Nicoreşti,
Panciu). Pentru obţinerea de producţii mai mari şi stabile se recomandă
combaterea eroziunii solurilor, aplicarea unei agrotehnici adecvate şi
administrarea de îngrăşăminte organice şi minerale.
4. RENDZINA (RZ)
Rendzina se defineşte prin: orizont A molic (Am) şi orizont intermediar (AR,
Bv, sau AC) cu culori cu crome şi valori sub 3,5 (la umed) cel puţin în
partea superioară şi cel puţin pe feţele agregatelor structurale, dezvoltate
pe materiale parentale calcarifere sau roci calcaroase ce apar între 20 şi 50
cm. Rendzinele prezintă la mică adâncime (20-50 cm) o rocă calcaroasă,
masivă, relativ dură, sau materialele parentale calcarifere ce prezintă un
conţinut de peste 40% calcar, sau un strat cimentat continuu.

58
Denumirea de rendzină, dată de pedologii polonezi, este legată de bogăţia
în material scheletic, ce face plugul să ”tremure” în timpul efectuării arăturii
(rzedzic = a tremura, în poloneză).
Răspândire şi condiţiile naturale de formare. Rendzinele ocupă în
România o suprafaţă de 340.000 ha şi sunt răspândite pe întreg spaţiul
geografic al ţării cu precădere în zone montane, submontane şi de podiş în
condiţii variate de relief şi altitudini (de la 200-1800 m), de vegetaţie (de la
stepă până la pajişti alpine) şi de climă (precipitaţii medii anuale de 350 -
1400 mm, temperaturi medii anuale de 2 -11,2 °C), acolo unde se întâlnesc
rocile parentale prezentate.
Se întâlnesc frecvent şi pe conurile de dejecţie formate în urma
depunerilor fluvio-torenţiale din zona de contact dintre suprafeţele înclinate
ale versanţilor muntoşi cu suprafeţele slab înclinate de la baza versanţilor.
Procese pedogenetice. Rocile şi materialele parentale fiind alcătuite în
cea mai mare parte din calciu sau elemente bazice, acestea se menţin în
partea superioară a solului chiar în zonele umede şi foarte umede, unde
levigarea este deosebit de intensă. Ca urmare, prin descompunerea
resturilor organice se formează humusul de tip mull calcic, deci se separă
un orizont Am. Nu se produce o debazificare atât de intensă încât să
determine migrarea de argilă pe profil.
Conţinutul ridicat de ,,schelet" (material alcătuit din fragmente mai mari de
2 mm) calcaros, prin dizolvare treptată eliberează continuu ioni de calciu
care saturează complexul adsorbtiv, neutralizează acizii humici, formând
complexe organo-minerale stabile de ,,humat de calciu". Rocile de
solificare fiind masive, consolidate, determină formarea unui profil scurt şi
cu un conţinut ridicat de schelet.
Alcătuirea şi descrierea morfologică a profilului. Profilul rendzinelor are
următoarea alcătuire: Am - AR - R (Fig. nr. 13).
Orizontul Am, 20-30 cm, are culoare neagră până la brună cenuşie, textură
mijlocie, structură glomerulară şi material scheletic frecvent.
Orizontul, AR (10-15 cm), are cel puţin în partea lui superioară culori cu
valori şi crome mai mici de 3,5 la materialul în stare umedă, textură
mijlocie, structură poliedrică subangulară sau angulară, conţine material
scheletic.

59
Orizontul R este constituit din roci parentale calcaroase consolidate sau/şi
fisurat, sau materiale parentale calcarifere, prezente în primii 50 cm.
Proprietăţi. Rendzinele au textură mijlocie sau mijlocie - fină,
nediferenţiate textural, au conţinut ridicat de humus (5-10%), grad de
saturaţie în baze ridicat (75-100 %), reacţie slab acidă (în zona montană)
până la slab alcalină (în silvostepă). Aceste însuşiri conferă solurilor o
fertilitate mai bună faţă de cea a solurilor montane dar mai slabă decât cea
a solurilor de stepă şi silvostepă.
Subtipuri. Rendizinele includ următoarele subtipuri: calcarică, eutrică,
cambică şi scheletică.
Fertilitate şi folosinţă. Rendzinele sunt folosite ca pajişti naturale şi în
silvicultură. În regiunile de deal şi podiş sunt utilizate şi în cultura plantelor
de câmp, în pomicultură şi viticultură (Dealu Mare şi Murfatlar).
Factorii limitativi ai fertilităţii acestor soluri pentru culturile agricole sunt:
volumul edafic scăzut (grosime redusă şi conţinut ridicat de schelet),
capacitatea pentru apă utilă scăzută. Rendzinele se lucrează greu, piesele
active se uzează în scurt timp din cauza prezenţei fragmentelor de schelet.
Se pot ameliora prin îndepărtarea fragmentelor de schelet combaterea
eroziunii şi fertilizarea cu îngrăşăminte organice şi minerale.

60
Fig. nr. 12 – Faeoziom 51 Fig. nr. 13 – Rendzină 51

61
 CLASA UMBRISOLURI (UMB)

În această clasă sunt incluse solurile care au ca diagnostic un orizont A

umbric (Au) continuat cu orizont intermediar (AC, AR sau Bv) având în
partea superioară culori cu valori şi crome sub 3,5 (la umed).
Succintă caracterizare morfogenetică.
Umbrisolurile sunt soluri cu acumulare profundă de materie organică
(nesaturată în baze) având orizont intermediar (AC, AR sau Bv) cu culori
de orizont umbric cel puţin în partea superioară (pe minim 10 -15 cm). Nu
prezintă proprietăţi andice menţionate la andisoluri şi nici proprietăţi gleice
(Gr) în primii 50 cm sau alte elemente diagnostice. Pot avea orizont O (Fig.
nr. 15).
Tipurile de sol incluse în această clasa sunt nigrosolurile şi
humosiosolurile, care sunt răspândite în zona montană, în condiţiile de
climă umedă, răcoroasă şi substrat litologic acid.
1. NIGROSOLURILE (NS)
Soluri având orizont A umbric (Au) cu crome < 2 (la umed) urmat de orizont
intermediar (AC, AR, Bv) cu grad de saturaţie în baze sub 53% şi culori cu
crome şi valori sub 3,5 (la umed) cel puţin în partea superioară şi cel puţin
pe feţele agregatelor structurale. Pot avea orizont O. Erau denumite ante-
rior soluri negre acide.
Răspândire şi condiţiile naturale de formare. Nigrosolurile sunt
caracteristice pentru arealul montan mijlociu, la o altitudine cuprinsă între
800-1300 m din Carpaţii Orientali, alături de districambosoluri dar pe
suprafeţe mai mici (5000 ha, adică 0,02% din suprafaţa României).
Rocile de solificare sunt reprezentate prin roci predominant acide: granite,
andezite, şisturi cristaline, gresii, conglomerate, luturi, nisipuri etc.
Climatul este umed şi răcoros, cu temperaturi medii multianuale de 3-6°C,
iar precipitaţiile medii anuale între 800-1400 mm, evapotranspiraţia medie
anuală de maxim 650 mm, regim hidric percolativ repetat, indicele de
ariditate fiind de 45-80;
Vegetaţia naturală este reprezentată de păduri de fag sau amestec, cu floră
acidofilă. În luminişurile pădurilor, unde frecvent este răspândit acest sol,
vegetaţia ierboasă acidofilă este alcatuită din Agrostis tennuis, Festuca

62
rubra, Nardus stricta, Vaccinium myrtillus, Anthoxantum odoratum,
Cynosurus cristatus etc.
Relieful este caracteristic munţilor mijlocii, cu o fragmentare puternică, cu
drenaj extern bun.
Procese pedogenetice. Formarea orizontului A umbric are loc în urma
humificării materiei organice provenite din vegetaţia abundentă de fâneaţă
umedă: această fâneaţă este constituită din specii acidofile (Nardus stricta,
Festuca rubra etc.). În aceste condiţii s-a format un humus închis la culoare
alcătuit din acizi humici nesaturaţi, care a dus formarea orizontului Au şi a
imprimat o culoare închisă şi orizontului subiacent. În compoziţia humusului
de tip mull-moder (C/N=20-22) sau moder (C/N=22-25), acizii fulvici
predomină pe cei huminici.
Are loc o alterare puternică a silicaţilor primari, o desfacere completă a
acestora până la silice, hidroxizi de fier şi aluminiu. Practic nu se formează
argilă care să determine prin migrare separarea unui orizont Bt, ci rezultă
un orizont Bv de alterare.Fracţiunile humice, împreună cu sescvioxizii de
fier şi aluminiu, formează complexe organo-minerale slab mobile încât nu
migrează, rămânând pe locul de formare, deci nu se separă un orizont E.
Aciditatea puternică şi debazificarea intensă a complexului coloidal
determină mobilizarea ionilor de Al, fapt ce conduce la o înrăutăţire a
mediului edafic.
Alcătuirea şi descrierea morfologica a profilului. Urmare a condiţiilor
specifice de formare şi evoluţie, nigrosolurile au profilul de tipul: Au-Bv-R
sau C.
Orizontul Au are grosimi de 20-35 cm, textura mijlocie, culoare brună foarte
închisă în stare umedă (10YR 2/1) şi brună închisă (10YR 3/1) în stare
uscată, structura grăunţoasă cu numeroase rădăcini de plante ierboase,
friabil, trecere treptată.
Orizontul Bv1 are grosimi de 15-20 cm, culoare brun cenuşie în stare
umedă (10YR 3/1-2), structura grăunţoasă sau poliedrică subangulară,
numeroase rădăcini fine de plante ierboase, fragmente de rocă alterată în
cantităţi reduse (10-20%), foarte friabil, trecere treptată.
Orizontul Bv2 are grosimi de 20-35 cm, culoare brun-gălbuie (10YR 3,5/1-
3) în stare umedă şi gălbuie (10YR-5-6/2-4) în stare uscată, structura

63
poliedrică subangulară medie sau mare, frecvente fragmente de roca
(schelet) aflate în diferite stadii de alterare.
Roca (R) compactă pe care a evoluat nigrosolul este situată la adâncimea
de 50-75 cm.
Proprietăţi. Textura nigrosolurilor este mijlocie-grosieră (luto-nisipoasă),
mijlocie (lutoasă) sau mijlocie-fină (luto-argiloasă), nediferenţiată pe profil.
În unele situaţii textura părţii superioare a solului se deosebeşte de cea a
orizonturilor intermediare şi inferioare datorită aportului de material deluvial
care s-a suprapus peste solul aflat în diferite stadii de evoluţie sau peste
roca în curs de solificare (Merlescu Er, 1982).
Structura nigrosolurilor este grăunţoasă mică şi foarte mică, agregatele
structurale fiind friabile. Formarea agregatelor structurale a avut loc sub
influenţa humusului şi a ionilor de Fe şi Al.
Nigrosolurile sunt soluri afânate, valorile densitaţii aparente în orizonturile A
şi B fiind cuprinse în mod frecvent între 0,9 şi 1,3 g/cm3. La unele
nigrosoluri orizontul Bv este compact şi prezintă însuşiri de fragipan,
agregatele structurale se sfărâmă brusc la presare, compactitatea este
mare, valorile densităţii aparente ajungând până la 2 -2,2 g/cm3.
Permeabilitatea pentru apă şi aer a nigrosolurilor este bună (exceptând
orizontul Bv, cu compactitate mare).
Conţin o mare cantitate de humus, dar acesta este acid şi în bună măsură
brut, 4 - 5, până la 20%, în stratul de 0-50 cm, ceea ce înseamnă o rezervă
mare, adică 200 – 300 t/ha. Humusul are pe profil o distribuţie uniform
descrescândă. În compoziţia humusului predomină fracţiunile huminice ale
acidului fulvic.
Reacţia nigrosolurilor este puternic acidă (pH=4,3 -5,0) iar valorile gradului
de saturaţie în baze sunt mai mici de 53% uneori chiar mai mici de 20%.
Capacitatea de schimb cationic înregistrează valori de 20 -40 me/100 g sol,
în complexul adsorbtiv predominând ionii acizi de H+ şi Al3+.
Subtipuri. Alături de nigrosolul tipic, descris mai sus, mai pot exista
urmatoarele subtipuri: cambic, litic, scheletic, aluvic.
Fertilitatea şi folosinţa. În general, fertilitatea acestor soluri este scăzută
fiind folosite ca păşuni naturale sau pentru silvicultură. Nigrosolurile oferă
condiţii favorabile dezvoltării pădurilor de foioase şi pajiştilor montane. În

64
vederea creşterii fertilităţii acestor soluri sunt recomandate amendarea
calcaroasă, fertilizare prin târlire sau administrarea de fertilizanţi minerali.
Administrarea amendamentelor calcaroase duce la îmbunătăţirea
compoziţiei floristice a pajiştilor.
2. HUMOSIOSOLURILE (HS)
Humosiosolurile, denumite anterior soluri humicosilicatice, sunt umbrisoluri
ce se caracterizează prin orizont A umbric (Au) cu crome < 2 (la umed), dar
conţinând materie organică humificată segregabilă de partea minerală
silicatică, urmat de orizont intermediar (AC, AR, B) cu grad de saturaţie în
baze sub 53% şi culori cu crome şi valori sub 3,5 (la umed) în partea
superioară. Prezintă de regulă orizont Aţ (înţelenit).
Răspândirea şi condiţiile naturale de formare. În România humo-
siosolurile ocupă o suprafaţă de circa 150.000 ha (Florea N., 1997) fiind
răspândite pe culmile domoale, pe versanţii slab înclinaţi din partea înaltă a
Carpaţilor Meridionali precum şi a grupei nordice a Carpaţilor Orientali cum
ar fi Munţii Rodnei, Munţii Maramureşului (Barbu N., 1987) la altitudini de
peste 1800 m.
Climatul este foarte rece şi foarte umed, cu ierni aspre şi lungi.
Temperatura medie multianuală este cuprinsă între -2 şi 2°C, iar suma
precipitaţiilor anuale este de 1200-1400 mm, indicele de ariditate este de
100-200. Temperaturi de peste 10°C, propice dezvoltării vegetaţiei, se
înregistrează decăt într-o mică parte a anului. Vânturile frecvente şi de
intensitate mare, impiedică dezvoltarea vegetaţiei forestiere.
Formarea humosiosolurilor a avut loc sub influenţa unei vegetaţii de pajişti
alpine şi subalpine constituite din specii ierboase de Festuca supina,
Festuca rubra, Carex curvula şi Agrostis rupestris, pajişti care uneori, sunt
invadate de Nardus stricta care diminuează calitatea pajiştei. În zonele
subalpine sunt prezente şi unele specii de subarbuşti: Vaccinium vitis idea,
Vaccinium myrtillus, Pinus mugo, Juniperus communis.
Humosiosolurile s-au format pe roci consolidate dure, acide sau
intermediare de natură magmatică, metamorfică sau sedimentară sau pe
materiale parentale provenite din acestea.
Procese pedogenetice. În aceste condiţii solificarea prezintă unele
particularităţi şi anume:
 bioactivitatea este slabă, deoarece durata mare a perioadei cu

65
 temperaturi joase şi persistenţa îndelungată a zăpezilor (perioada
bioactivă redusă la 60-90 zile) influenţează negativ activitatea
biologică. De aceea descompunerea materiei organice are loc lent,
incomplet şi ca urmare resturile organice provenite de la vegetaţia
ierboasă alpină şi subalpină, aflate în diferite faze de
descompunere se acumulează în orizontul de suprafaţă şi în cel
subiacent;
 dezagregarea este intensă, dar rocile masive şi dure, determină
formarea unui profil scurt, cu partea minerală a solului alcătuită mai
ales din particule grosiere şi fragmente de rocă dură;
 alterarea este avansată, iar mediul puternic acid împiedică formarea
mineralelor argiloase, rezultând cantităţi mari de hidroxizi ferici, care
se depun pe granulele de nisip grosier din partea inferioară a
profilului imprimând un colorit brun sau brun-gălbui;
 în aceste condiţii nu se formează complexe argilohumice, materia
organică humificată fiind separabilă (segregabilă) de partea
minerală silicatică (la uscare, prin frecare în mână).
Alcătuirea şi descrierea morfologică a profilului. Profilul humosiosolului
tipic are urmatoarea succesiune de orizonturi: Aţ-Au -AR sau AC - R sau C.
Orizontul Aţ are grosimi de 3-7 cm şi este constituit dintr-o pâslă deasă de
rădăcini în amestec cu material mineral în care se observă grăunţi albiţi de
nisip aduşi de vânturi de pe suprafeţele stâncoase.
Orizontul Au are grosime de 20-25 cm, culoare brun cenuşie foarte închisă
(10 YR 3/2 sau 2/1), textura nisipoasă sau nisipo-lutoasă, afânat, structură
grăunţoasă slab dezvoltată.
Orizontul AR (AC), are grosime de 15-20 cm, are cel puţin în partea
superioară culori cu valori şi crome mai mici de 3,5 în stare umedă, deci
mai puţin închise decât la suprafaţă, dar tot de orizont umbric, textura
grosieră sau mijlocie, nestructurat, cu fragmente mici de rocă.
Orizontul R (C) apare sub 50 cm, la baza profilului de obicei scurt, format
din roca mai mult sau mai puţin dezagregată.
Proprietăţi. Textura humosiosolurilor este grosieră până la mijlocie,
nediferenţiată pe profil. Volumul edafic util scăzut se datorează adâncimii
mici la care apare roca dură şi ponderii mari de schelet în profilul solului.
Reacţia humosiosolurilor este puternic acidă, valorile frecvente ale pH-lui

66
fiind de 4,4 - 4,9. Humosiosolurile sunt bine aprovizionate cu materie
organică parţial descompusă (cca. 20%), dar sărace în elemente nutritive.
Humusul este slab legat de partea minerală (este uşor segregabil). Gradul
de saturaţie în baze este scăzut, în funcţie de caracterul acid sau
intermediar al rocilor de formare coboară până la 5 - 10%.
Subtipuri. Pe lângă tipul tipic descris, humosiosolul mai are următoarele
subtipuri: cambic (Au-Bv-R), litic (humosiosol cu roca compactă între 20-50
cm), scheletic (humosiosol cu peste 75% schelet).
Fertilitatea şi folosinţa. Humosiosolurile, datorită volumului edafic util mic
(profil scurt), a conţinutului redus în substanţe nutritive, a reacţiei foarte
puternic acide au o fertilitate naturală redusă. Aceste soluri se folosesc
pentru păşuni şi fâneţe naturale. Speciile ce alcătuiesc aceste pajişti au o
valoare nutritivă relativ mică, dar care joacă un rol foarte important în
fixarea şi protecţia terenurilor împotriva eroziunii. Pentru ridicarea calităţii
pajiştilor, rezultate bune s-au obţinut la aceste soluri prin administrarea
amendamentelor calcaroase şi târlire (mutarea din loc în loc a stânelor).

67
 CLASA CAMBISOLURI (CAM)

Clasa cambisolurilor grupează soluri cu orizont B cambic (Bv) având culori

cu valori şi crome peste 3,5 (la umed) începând din partea superioară.

Succintă caracterizare morfogenetică. Cabisolurile sunt soluri cu orizont

A (Am, Au, Ao) urmat de orizont intermediar cambic (Bv), cu valori şi crome
peste 3,5 (la umed), cel puţin pe feţele agregatelor structurale începând din
partea lui superioară, fără orizont Cca în primii 80 cm. Pot prezenta orizont
O şi orizont vertic sau pelic, asociat orizontului Bv (Fig. nr. 16).
În clasa cambisoluri sunt incluse două tipuri de sol: eutricambosol şi
districambosol.

Fig. nr. 14 - Răspândirea cambisolurilor 51

68
1. EUTRICAMBOSOLURILE (EC)
Eutricambosolurile se definesc printr-un orizont A ocric (Ao) sau A molic
(Am) urmat de un orizont B cambic (Bv) cu valori şi crome peste 3,5 la
materialul în stare umedă, cel puţin pe feţele agregatelor structurale,
începând din partea superioară a acestui orizont. Orizonturile A şi B
prezintă proprietăţi eutrice (grad de saturaţie în baze mai mare de 53%).
Nu prezintă orizont Cca în primii 80 cm. Eutricambosolurile pot prezenta
orizont organic O.
Răspândire şi condiţii naturale de formare. Eutricambosolurile ocupă o
suprafaţă de 1,37 milioane hectare, respectiv 5,8% din suprafaţa-României,
cele mai întinse suprafeţe întâlnindu-se pe etajul montan inferior (500-1300
m altitudine), cu precădere în partea inferioară a acestuia (Florea N., 1999).
Suprafeţe mai însemnate sunt în Podişul Transilvaniei, Podişul Moldovei,
Podişul Getic, Dobrogea de Nord, în piemonturile vestice şi zona
Subcarpaţilor, pe versanţii cu expoziţie sudică şi pe roci cu un conţinut
ridicat în elemente bazice, pe versanţii mai însoriţi, mai puternic înclinaţi.
Materialul parental al eutricambosolurilor, bogat în elemente bazice,
provine din roci magmatice bazice (bazalt, diabaze etc.), roci metamorfice
(amfibolite, piroxenite etc.) şi roci sedimentare (gresii cu carbonat de calciu,
conglomerate cu carbonaţi de calciu, marne nisipoase, argile reziduale pe
calcare, depozite detritice acoperite deluvial de argile). Eutricambosolurile
rodice (solurile roşii - terra rossa) s-au format pe materialul parental
provenit din calcare mezozoice sau bauxite bogate în oxizi ferici.
Clima este temperată, umedă, se caracterizează prin precipitaţii de 650-
1000 mm anual, temperaturi medii anuale de 6-9°C, valori ale eva-
potranspiraţiei potenţiale sub 500 mm şi regim hidric percolativ.
Vegetaţia aparţine etajului pădurilor de foioase (gorun, gorun-fag şi de fag)
şi mai rar, amestec de fag-conifere, cu o bogată vegetaţie ierboasă
neacidofilă dominată de Asperula odorata, Dentaria bulbifera, Allium
ursinum, Mercuriallis perenis, Lamium galeoblodon.
Procese pedogenetice. Condiţiile de pedogeneză menţionate favorizează
transformarea resturilor organice în humus cu grad de saturaţie în baze
ridicat, alcătuit dominant din acizi huminici bruni, care în prezenţa ionilor de
calciu şi magneziu formează compuşi complecşi cu mineralele argiloase şi
cu ionii de fier. Deşi solificarea se desfăşoară în condiţii de climă umedă,

69
procesele de debazificare şi levigare sunt moderate. Rolul moderator cel
mai important îl are prezenţa în rocile de formare al elementelor bazice,
care au acţiune coagulatoare asupra complexelor argiloferihumice. Prin
aceasta, procesele de levigare sunt mult limitate, astfel că nu se formează
un orizont Bt, ci un orizont Bv. (Puiu Şt., 1983)
Elementele bazice (Ca2+, Mg2+), îndepărtate de către curentul descendent
de apă care străbate solul, sunt înlocuite (compensate) de alte elemente
bazice rezultate din procesul de alterare a părţii minerale. Complexele
organominerale acumulate în partea superioară a solului constituie liantul
principal al particulelor elementare ale agregatelor structurale.
Alcătuirea şi descrierea morfologică a profilului. Eutricambosolurile
sunt constituite din următoarele orizonturi pedogenetice: Ao – Bv – C.
Orizontul Ao are grosimea de 10 - 40 cm, culoarea brună închisă sau brun
cenuşie (10YR 4/2-4), grăunţoasă, slab moderat dezvoltată, textură mijlocie
(lutoasă sau luto-prăfoasă), prezintă neoformaţii biogene; sub pajişte
prezintă la suprafaţă un orizont Aţ, iar sub pădure un orizont Ol;
Orizontul Bv are grosimea de 20-100 cm, culoarea brună sau brun gălbuie,
structura poliedrică angulară sau columnoid prismatică medie, bine sau
moderat exprimată, textură medie.
Orizontul C apare la adâncimi diferite, în funcţie de gradul de dezvoltare al
profilului de sol şi de caracteristicile litologice ale materialului parental.
La solurile evoluate pe materiale consolidate, compacte, apare un orizont
R, care urmează orizontului Bv.
Proprietăţi. Textura este foarte variată (de la nisipolutoasă până la
lutoargiloasă) în funcţie de compoziţia granulometrică a materialului
parental, nediferenţiată pe profil.
Valorile mari ale porozităţii totale şi stabilitatea bună a agregatelor
structurale asigură un drenaj intern bun şi previne manifestarea excesului
de umiditate stagnantă în zonele cu bilanţ hidroclimatic excedentar.
Proprietăţile fizice, fizico-mecanice, hidrofizice şi de aeraţie sunt în general
favorabile.
Reacţia solului este slab acidă-neutră (pH= 6 -7,2); valorile capacităţii de
schimb cationic variază între 60 şi 85 me/100 g sol. În complexul adsorbtiv
al solului predomină ionii cu însuşiri bazice. Humusul de tip mull calcic

70
înregistrează în orizontul Ao valori cuprinse între 2,5 şi 4%, urmând ca
spre baza profilului, în orizontul Bv să ajungă la 1-2%; starea de
aprovizionare cu elemente fertilizante (N, P, K) este bună.
Subtipuri. Tipul eutricambosolurilor cuprinde urmatoarele subtipuri: tipic
(Ao-Bv-C sau R); molic (Am-Bv-C sau R); psamic (eutricambosol cu textura
grosieră în primii 50 cm); pelic (eutricambosol sol cu textura fină în primii 50
cm); vertic (eutricambosol cu orizont vertic situat între baza orizontului A şi
100 cm); andic (eutricambosol cu material amorf provenit din rocă, sau
material parental cel puţin în unul dintre orizonturi fără a îndeplini parametrii
necesari pentru proprietăţi andice ca să fie încadrat la andosol); gleic
(eutricambosol cu proprietăţi gleice între 50 şi 100 cm); stagnic
(eutricambosol cu proprietăţi stagnice intense între 50 şi 200 cm); aluvic
(eutricambosol format pe materiale fluvice); litic (eutricambisol cu roca
compactă continuă situată între 20 şi 50 cm); scheletic (eutricambosol cu
orizonturi A sau B excesiv scheletice, mai mult de 75% ); rodic (eutri-
cambosol cu partea inferioară a orizontului B cu culori în nuanţe 5YR sau
mai roşii); salinic (eutricambosol cu orizont hiposalic în primii 100 cm sau
orizont salic între 50 şi 100 cm); sodic (eutricambosol cu orizont hiposodic
în primii 100 cm sau orizont natric între 50 şi 100 cm).
Fertilitate şi folosinţă. Eutricambisolurile tipice, datorită însuşirilor lor
favorabile au o fertilitate naturală bună. Prin răspândirea lor în zone diferite
(câmpii, dealuri, podişuri, munţi) au folosinţe foarte variate. Astfel, în zonele
montane sunt ocupate de păduri şi pajişti naturale, iar în zonele de podiş,
deal şi câmpie suprafeţe importante sunt plantate cu pomi sau sunt
cultivate cu diferite culturi de câmp (grâu, porumb, secară, cartof, trifoi etc).
Suprafeţe mari din aceste soluri sunt supuse eroziunii şi ca urmare, se
impun măsuri de prevenire şi combatere a acestui fenomen. Fertilitatea
eutricambosolurilor poate fi mărită prin fertilizări complexe, asolamente şi
lucrări agrotehnice adecvate.
2. DISTRICAMBOSOLURILE (DC)
Districambosolurile sunt soluri cu orizont A ocric (Ao) sau A umbric (Au)
urmat de un orizont intermediar B cambic (Bv) cu valori şi crome peste 3,5
la materialul în stare umedă, începând din partea superioară; proprietăţi
districe de la suprafaţă şi cel puţin până în prima parte a orizontului B
(gradul de saturaţie în baze este mai mic de 53%). Pot prezenta orizont
organic (O).

71
Răspândire şi condiţiile naturale de formare. Districambosolurile ocupă
o suprafaţă de circa 2,4 milioane hectare (FLOREA, 2004), reprezentând
circa 10,1% din suprafaţa totală a României. Ele sunt soluri dominante în
spaţiul montan, acoperind circa 33,9% din suprafaţa totală a regiunilor de
munte. Cele mai întinse suprafeţe ocupate de districambosoluri se
întâlnesc la altitudini cuprinse între 500-1500 m, mai ales între 1000-1500
m. Districambosolurile se întâlnesc şi sub limita inferioară de altitudine în
zona de nord a Carpaţilor Orientali pe versanţii mai umbriţi şi pe roci mai
acide (Barbu N., 1984).
Ca arie de răspândire, districambosolurile ocupă cele mai mari suprafeţe în
Munţii Banatului, Carpaţii de Curbură, Carpaţii Meridionali, Carpaţii
Orientali şi Munţii Apuseni. Suprafeţe apreciabile sunt ocupate de aceste
soluri şi în depresiunile intramontane fragmentate şi cu aspect deluros
(Depresiunile Dornelor, Maramureş, Dărmăneşti, Haţeg, Timiş-Cerna, etc.),
în aceste areale fiind asociate cu alte tipuri de sol (luvosoluri); în unităţile
pericarpatice, districambosolurile ocupă suprafeţe mai însemnate doar în
Podişul Mehedinţiului, Depresiunea Făgăraşului, Gruiurile Argeşului
(Bălăceanu V., 2000).
Materiale parentale pe care s-au format districambosolurile provin din
dezagregarea şi alterarea rocilor acide cu un conţinut ridicat de cuarţ:
granite, granodiorite, micaşisturi, cuarţite, dacite, riolite, gresii silicoase, roci
care au un conţinut scăzut de minerale uşor alterabile şi imprimă solurilor
formate un caracter distric.
Clima. Climatul este umed şi răcoros, cu temperaturi medii anuale de 3-6°C
şi precipitaţii de 800-1400 mm anual. Indicele de ariditate este de 45-75, iar
regimul hidric este percolativ repetat.
Vegetaţia naturală este formată din păduri de molid, molid – brad, sau
amestec de fag – răşinoase. În pajiştile ocupate de districambosoluri
predomină speciile de Oxalis acetosella, Deschampsia flexuosa,
Homogyne alpina, muşchi verzi din genurile Dicranum, Entodon etc.
Procesele pedogenetice. Resturile organice cu caracter acidofil, în
condiţiile de climă umedă şi răcoroasă sunt descompuse încet, rezultând
puţin humus, alcătuit dominant din acizi fulvici, acumulat într-un orizont Ao,
scurt. Fiind descompuse incomplet, cea mai mare parte a resturilor
organice se acumulează în sol sub formă de humus brut. În condiţiile
pedogenetice mai sus amintite, alterarea este foarte intensă, dar formarea

72
de argilă este redusă. Silicaţii primari sunt desfăcuţi direct în componentele
de bază (silice, hidroxizi de fier şi aluminiu etc.). Coloizii minerali,
reprezentaţi în principal prin hidroxizi de fier şi aluminiu, nu migrează, ci
rămân la locul de formare, deoarece alcătuiesc împreună cu acizii humici
complexe organo-minerale puţin mobile. În acest caz se separă un orizont
Bv, de alterare şi nu un Bt.
Alcătuirea şi descrierea morfologică a profilului de sol. Profilul
districambosolurilor prezintă urmatoarea alcătuire: Ao-Bv-C sau R.
Sub o vegetaţie lemnoasă, orizontul Ao al districambosolurilor este
precedat de orizontul organic (O), sau de orizont înţelenit (Aţ), sub pajişte.
Orizontul Ao are grosimea de 20-30 cm, culoarea brun deschisă, textură
mijlocie-grosieră sau mijlocie, structură grăunţoasă sau chiar glomerulară
mică sau medie.
Orizontul Bv are grosimea de 30-60 cm, culoarea brun gălbuie în stare
uscată (10YR 5-7/2-4), textura mijlociu grosieră sau mijlocie, structura
graunţoasă medie sau poliedrică subangulară.
Orizontul C (sau R) reprezintă materialul parental (sau roca) pe care s-au
format aceste soluri.
Proprietăţi. Textura este nediferenţiată pe profil. Densitatea aparentă este
de 0,8 g/cm3 în orizontul A şi de circa 1,2 g/cm3 în orizontul Bv. Conţinutul
mare de schelet (fragmente de rocă mai mare de 2 mm) asigură o
permeabilitate mare a solului, dar determină o reducere a capacitatii de
reţinere a apei (Bălăceanu V., 2002).
Reacţia solului este puternic sau foarte puternic acidă, valorile pH-ului
încadrându-se în intervalul 4,5 -5,5. Capacitatea de schimb cationic are
valori cuprinse între 15-33 me/100 g sol. Aluminiul schimbabil este prezent
în toate subtipurile districambosolurilor. Valorile gradului de saturaţie în
baze sunt cuprinse între 20 şi 53%.
Conţinutul de humus din orizontul A este de 3 -4 %. Rezerva de humus
calculată pe adâncimea de 0 -50 cm este de 200 – 300 to/ha.
Subtipuri. Districambosolurile includ următoarele subtipuri: tipic (Ao-Bv-C
sau R); umbric (Au-Bv-C sau R); psamic (districambosol cu textura grosieră
în primii 50cm); andic (districambosol cu material amorf provenit din rocă
sau material parental cel puţin în unul dintre orizonturi fără a îndeplini

73
parametrii necesari pentru proprietăţi andice ca să fie încadrat la andosol);
prespodic (districambosol cu orizont Bv prezentând acumulare de
sescvioxizi, îndeosebi de aluminiu, fără a îndeplini caracterele de orizont
spodic); litic (districambosol cu roca compactă continuă situată între 20 şi
50 cm); scheletic (districambosol cu orizonturi A sau B excesiv scheletice,
mai mult de 75% schelet); aluvic (districambosol format pe materiale
fluvice); gleic (districambosol cu proprietăţi gleice între 50 şi 100 cm).
Fertilitate şi folosinţă. Districambosolurile au fertilitate mai scăzută
comparativ cu eutricambosolurile datorită proprietăţilor fizice, chimice şi
biologice deficitare. Fiind situate în zone montane şi având un volum edafic
util scăzut sunt folosite în silvicultură şi ca pajişti alpine. În România
suprafaţa totală de pajişti situate pe districambosoluri este de cca. 550.000
ha (Teaci D-tru, 1980). Compoziţia floristică a pajiştilor este alcatuită cu
precădere din Agrostis tenuis şi Festuca rubra, pe suprafeţele mai sărace
ori cu aciditate ridicată creşte Nardus stricta - o specie neproductivă (nu
este consumată de animale). Speciile forestiere, specifice zonelor
respective, se dezvoltă bine îndeplinind şi rolul de stabilizare al
suprafeţelor.
Pot fi utilizate ca arabil în unele depresiuni piemontane (Făgăraş, Sibiu,
Haţeg), unde au o pretabilitate bună pentru cartof, trifoi, in pentru fuior,
grâu etc. Nu sunt folosite ca arabil în zonele reci şi cu versanţi foarte
înclinaţi (pante mai mari de 25%) şi nici districambosolurile litice, puternic şi
moderat scheletice (Bălăceanu V., 2000).
Districambosolurile sunt mai puţin pretabile pentru pomii fructiferi. Rezultate
mai bune dau unele specii de arbuşti (ex. afinul) care suportă condiţiile
climatice mai critice şi însuşiri deficitare ale solului cum ar fi aciditatea
puternică şi volumul edafic util scăzut.
Pentru ameliorarea fertilităţii districambosolurilor se recomandă
administrarea amendamentelor calcaroase, a îngrăşămintelor organice şi
minerale, târlirea, ameliorarea compoziţiei floristice prin supraînsămânţarea
pajiştilor s.a.

74
Fig. nr. 15 – Umbrisol 51 Fig. nr. 16 – Cambisol 51

75
 CLASA LUVISOLURI (LUV)

Această clasă cuprinde soluri care au ca orizont diagnostic orizontul B argic

(Bt) având culori cu valori şi crome peste 3,5 (la umed) începând din partea
superioară; nu se includ solurile cu orizont B argic-natric (Btna).
Succintă caracterizare morfogenetică. Solurile din această clasă prezintă
orizont A (sau A şi E) şi orizont argic (Bt) având culori cu valori şi crome peste
3,5 (la umed) începând din partea superioară a orizontului; fără Btna. Pot
prezenta orizont O, orizont vertic asociat orizontului B argic (Bty). Nu pot
prezenta în primii 50 cm proprietăţi stagnice intense (W), proprietăţi gleice (Gr)
sau proprietăţi salsodice intense (sa, na) (neîndeplinind deci condiţia de
încadrare la hidrisoluri sau salsodisoluri).

Fig. nr. 17 - Răspândirea luvisolurilor 51

În această clasă sunt cuprinse următoarele tipuri de sol: Preluvosol, Luvosol,

Planosol şi Alosol.

76
1. PRELUVOSOLURILE (EL)
Sunt luvisoluri caracterizate morfologic prin prezenţa orizontului A ocric sau A
molic (Ao, Am) urmat de orizontul intermediar argic (Bt) având culori cu valori
de peste 3,5 la materialele în stare umedă, începând din partea superioară şi
gradul de saturaţie în baze (V %) peste 53%. Pot prezenta orizont vertic,
orizont Cca sau concentrări de carbonaţi secundari în primii 125 cm, orizont O
şi proprietăţi stagnice intense (W) sub 50 cm sau proprietăţi gleice ( Gr) sub 50
cm.
Răspândire şi condiţiile naturale de formare. Se întâlnesc în toate zonele
de dealuri şi podişuri, găsindu-se în complex cu luvosolurile, împreună
ocupând o suprafaţă foarte mare (în jur de 5,4 milioane ha). Suprafeţe
însemnate se întâlnesc în Podişul Transilvaniei, Piemonturile Vestice, Podişul
Getic, nordul Dobrogei, în zona subcarpatică şi în Câmpia de Vest.
Clima este specifică zonei de dealuri şi podişuri, caracterizându-se prin
temperaturi medii anuale de 6-11°C şi precipitaţii medii anuale de 550-1000
mm. Indicele de ariditate este cuprins între 25-55, evapotranspiraţia potenţială
sub 550 -700 mm, iar regimul hidric este percolativ sau periodic percolativ.
Relieful este colinar mai mult sau mai puţin frământat, fiind reprezentat prin
piemonturi, terase, platouri, versanţi, culmi (uneori câmpii înalte, ex.
preluvosolul roşcat), în general cu un drenaj bun, la o altitudine cuprinsă între
150-800 m.
Vegetaţia naturală dominantă este reprezentată prin păduri de cvercinee,
Quercus frainetto (gârniţa), Quercus cerris (cer), Quercus petraea (gorun), iar
în zonele mai înalte apare şi fagul (Fagus silvatica). Sub vegetaţia lemnoasă
se dezvoltă şi o bogată vegetaţie ierboasă vernală, reprezentată de Anemone
nemorosa, Pulmonaria officinalis, Allium ursium etc., iar după înfrunzirea
arborilor apar plante de umbră şi semiumbră (Asperula odorata, Dentaria
bulbifera, Chelidonium majus etc.)
Materialul parental al acestor soluri este foarte variat ca origine,
granulometrie şi compoziţie mineralogică, fiind reprezentat de loessuri,
depozite loessoide, luturi, nisipuri, argile, conglomerate, gresii, provenit din roci
sedimentare sau metamorfice. Toate materialele pe care se formează

77
preluvosolurile conţin elemente bazice. Apa freatică se găseşte în mod
frecvent la adâncime mare şi rar influenţează procesele de solificare, ducând
la separarea subtipului gleic.
Procese pedogenetice. În condiţiile de mediu prezentate a avut loc o
acumulare moderată a humusului de tip mull forestier (alcătuit atât din acizi
huminici, cât şi din acizi fulvici) şi o alterare intensă cu formare de argilă şi
hidroxizi de fier coloidal. Humusul împreună cu o parte din coloizii minerali au
dat naştere la complexe argilo-humico-ferice, care sub influenţa ionilor de Ca2+
şi Mg2+ au precipitat pe locul formării, rezultând un orizont Ao de culoare brună
sau brun deschisă. Climatul fiind mai umed, o parte a coloizilor minerali (argilă
şi hidroxizi de fier) au migrat pe profil ducând la formarea unui orizont Bt. Ca
urmare, la acest sol (cu toate ca s-a format în condiţii favorabile unei intense
debazificări), migrarea coloizilor este slabă şi nu determină apariţia unui orizont
eluvial. Acest lucru se explică prin aceea că, din mineralele rocii parentale şi
din materiale organice rezultă cationi de calciu şi magneziu în cantităţi
suficiente ca să echilibreze pierderile din sol prin eluviere. Cationii bazici fiind
suficient de abundenţi în soluţia de sol şi în complexul adsorbtiv, au o acţiune
coagulantă asupra coloizilor, determinând stabilitatea lor.
Slaba levigare din acest tip de sol este favorizată şi de relief, uneori cu drenaj
extern bun (versanţi, coame înguste), de pe care apa scurgându-se nu
percolează solul. În alte cazuri, vârsta reliefului, relativ tânăr (terase), nu a
permis înaintarea levigării şi debazificării.
Alcătuirea şi descrierea morfologică a profilului. Preluvosolul tipic prezintă
următoarele orizonturi Ao-Bt-C sau Cca.
Orizontul Ao: 20-40 cm, culoare brună sau brun-cenuşie, textura lutoasă
uneori luto-argiloasă, structura granulară mijlocie şi mare, bine formată, mediu
compact, activitate biologică bună, trecere treptată. Se delimitează un orizont
de tranziţie AB cu proprietăţi intermediare;
Orizontul Bt: 40-120 cm, culoare brună sau brună-gălbuie, textura luto-
argiloasă sau argilo-lutoasă, structura prismatică bine formată, compact sau
mediu compact, evidente pelicule de argilă la suprafaţa agregatelor structurale,
trecere treptată;

78
Orizontul C: sub 120-140 cm; mai deschis la culoare; textura diferită în funcţie
de natura materialului parental; nestructurat; dese pete şi depuneri de
carbonat de calciu; efervescenţă moderată. Pe întregul profil se identifică
frecvente neoformaţiuni biologice şi chimice.
În unele cazuri orizontul Cca apare sub 100-150 cm, cu carbonaţi reziduali şi
uneori chiar concreţiuni tari. Pe materiale parentale sărace în calciu, în locul
orizontului Ck apare orizontul Cn.
Proprietăţi. Preluvosolul tipic are o textură diferenţiată pe profil, adesea
mijlocie (lutoasă) în Ao, iar la nivelul orizontului Bt fină sau mijlocie-fină, cu un
conţinut mai mare de argilă, în parte migrată din orizontul superior. Structura
este în orizontul superior grăunţoasă, relativ bine dezvoltată şi columnoid
prismatică sau prismatică bine dezvoltată în Bt.
Conţinutul de humus variază între 2 şi 3%, iar rezerva de humus este de 120 –
160 tone pe hectar, în stratul 0-50 cm. Reacţia este slab acidă (pH 6 -6,4) în
Ao şi neutră sau slab alcalină spre baza profilului. Complexul adsorbtiv este
parţial saturat în cationi bazici, V% fiind de 75-85. La solurile aflate şi în
prezent sub pădure valorile pH coboară uneori sub 6, iar V sub 70% (Puiu Şt.
1983). Sunt soluri relativ bine aprovizionate cu substanţe nutritive.
Subtipuri: Alături de preluvosolul tipic, descris anterior, mai pot fi întâlnite
următoarele subtipuri: molic (mo), (Am-Bt-C), roşcat (rs), prezintă orizont Bt
având în partea inferioară şi cel puţin în pete (în proporţie de peste 50% în
partea superioară) culori roşcate (nuanţe de 7,5 YR); rodic (ro), sol cu orizont
Bt având în partea inferioară şi cel puţin în pete (în proporţie de peste 50% în
partea superioară) culori roşii (nuanţe de 5 YR); psamic (ps), prezintă textura
grosieră cel puţin în primii 50 cm; pelic (pe), prezintă textura foarte fină cel
puţin în primii 50 cm; vertic (vs), prezintă orizont vertic la baza orizontului A;
stagnic (st), are proprietăţi hipostagnice (orizont w) în prima jumătate a
profilului; gleic (gc), prezintă proprietăţi gleice la baza profilului; calcic (ca),
prezintă orizont carbonato-acumulativ sau calcic (Cca); litic (li), prezintă orizont
R între 20-50 cm; scheletic (qq), format pe materiale cu peste 75% schelet;
sodic (sa), prezintă orizont alcalizat sau hiposodic (ac).
Fertilitatea şi folosinţa. Deşi preluvosolurile nu au proprietăţi fizice şi chimice

79
dintre cele mai bune, fiind răspândite în zone mai umede prezintă avantajul că
ele asigură o bună aprovizionare a plantelor cu apă.
Pot fi cultivate cu majoritatea plantelor agricole, pe terenurile slab înclinate sau
plane recomandându-se culturile cerealiere şi tehnice (grâu, orz, porumb,
floarea soarelui, soia, sfeclă de zahăr, in) plante furajere, iar pe versanţi cu
panta mare se recomandă plantaţiile de vii şi pomi (măr, păr, prun, cireş şi
vişin).
Pentru creşterea capacităţii productive a preluvosolurilor se recomandă
aplicarea îngrăşămintelor chimice şi organice, precum şi măsuri de prevenire şi
combatere a eroziunii solurilor pe versanţii puternic înclinaţi (terase, valuri de
pământ, agroterase etc.).
2. LUVOSOLURILE (LV)
Se caracterizează morfologic prin prezenţa orizontului A ocric (Ao) urmat de
orizont eluvial E (El sau Ea) şi orizont B argic (Bt) cu grad de saturaţie în baze
(V) peste 53% cel puţin într-un suborizont din partea superioară; nu prezintă
schimbare texturală bruscă (între E şi Bt pe < 7,5 cm).
Pot să prezinte, pe lângă orizonturile menţionate, orizont O, orizont vertic,
proprietăţi stagnice intense (W) sub 50 cm, proprietăţi gleice (Gr) sub 50 cm,
schimbare texturală semibruscă (pe 7,5 -15 cm) sau trecere glosică
(albeluvică).
Răspândire şi condiţiile naturale de formare. Sunt răspândite în toate
zonele de dealuri şi podişuri, găsindu-se în complex cu preluvosolurile,
planosolurile şi alosolurile, faţă de care ocupă terenurile depresionare,
terenurile plane cu drenaj global defectuos. În aceste zone se acumulează o
cantitate mai mare de apă care se menţine o perioadă mai lungă de timp,
accentuând procesele de debazificare, levigare şi argilizare. Suprafeţe întinse
se întâlnesc în Depresiunea Baia Mare, Depresiunea Oaş, Podişul Getic,
Subcarpaţi, Piemonturile Vestice, Podişul Târnavelor, Podişul Moldovei şi pe
terasele mai vechi ale majorităţii râurilor interioare.
Clima. Sunt specifice zonelor cu temperaturi medii anuale cuprinse între 6-9°C
şi cu precipitaţii medii de 600-900 mm. Indicele de ariditate are valori de 35-
60, evapotranspiraţia mai mică de 600 mm, iar regimul hidric este, în

80
majoritatea cazurilor, percolativ. Aceste valori sunt caracteristice unui climat
umed şi mai racoros.
Vegetaţia naturală este alcătuită, ca şi la preluvosoluri, din păduri de
cvercineae (Quercus petraea) şi fagaceae (Fagus silvatica), fag şi molid
(Picea excelsa) sau fag şi brad (Abies alba), foarte bine încheiate, sub care se
dezvoltă o bogată vegetaţie ierboasă acidofilă (Luzula albida, Poa nemoralis
Calamagrostis arundinacea) creând condiţii favorabile acidifierii.
Materialul parental este alcătuit din luturi, argile, gresii, conglomerate,
nisipuri, cu conţinut scăzut de elemente bazice.
Procese pedogenetice. Particularităţile mai sus amintite în ceea ce priveşte
materialul parental, relieful, clima şi vegetaţia au permis o intensificare a
proceselor de alterare, levigare, debazificare şi migrare a coloizilor. Ca urmare,
chiar dacă roca a conţinut carbonat de calciu, acesta a fost spălat complet de
pe profil, s-au format cantităţi apreciabile de argilă, din care o însemnată parte
s-a deplasat pe profil. Caracteristic pentru geneza acestor soluri este migrarea
puternică a fracţiunii coloidale minerale pe profil (fără a suferi modificări
esenţiale în compoziţia chimică globală) şi acumularea acesteia mai jos, unde
s-a format un orizont Bt argic, mai gros şi mai bogat în argilă decât la
preluvosoluri. Deasupra lui Bt, partea de profil de unde a fost eluviată argila se
îmbogăţeşte rezidual în fracţiuni mai grosiere (praf şi nisip) şi devine un orizont
eluvial (E). Debazificarea complexului coloidal duce la îmbogăţirea solului în
ioni de H+ şi Al3+, care accentuează acidifierea solului.
Alcătuirea şi descrierea morfologică a profilului. Luvosolul are un profil
bine dezvoltat, cu următoarea succesiune a orizonturilor pedogenetice: Ao-El-
Bt-C(R) (Fig. nr. 18).
Orizontul Ao: 15-20 cm grosime; culoare brun deschisă (datorită conţinutului
mic de humus şi alcătuirii acestuia predominant din acizi fulvici, care sunt
deschişi la culoare), textura luto-prăfoasă sau luto-argiloasă, structura
grăunţoasă slab formată, mediu compact, activitatea biologică redusă, trecere
treptată.
Orizontul El : 30-40 cm grosime, culoare brună sau cenuşie deschisă, textura
mijlociu - grosieră (luto-nisipoasă), uneori nestructurat sau cu structură

81
lamelară sau poliedrică slab dezvoltată; sărăcit în coloizi organo-minerali şi
îmbogăţit în silice coloidală, activitate biologică foarte redusă; trecere treptată;
Orizontul Bt: de peste 100 cm grosime, culoare brun gălbuie sau gălbui-
roşcată, frecvent cu pete cenuşii-vineţii de stagnogleizare în jumatatea
superioară, textură mijlocie fină sau fină (argilo-lutoasă sau argiloasă),
structura prismatică bine evidenţiată; compact, cu evidente pelicule de argilă la
suprafaţa agregatelor prismatice, frecvente bobovine, trecere treptată.
Orizontul C apare sub adâncimea de 160-180 cm, este constituit din material
rezultat din roca dezagregată de regulă fără carbonaţi. La solurile formate pe
materiale cu conţinut mai ridicat de calcar apare orizontul Ck, iar la cele pe roci
consolidate-compacte orizontul C este înlocuit cu R.
Proprietăţi. Fiind un sol diferenţiat textural, are proprietăţi fizice, fizico-
mecanice, hidrofizice şi de aeraţie mai puţin favorabile. Apa din precipitaţii se
infiltrează greu şi se evaporă uşor, în perioadele umede există un exces, iar în
cele uscate un deficit accentuat de umiditate, solul prezentând un regim
aerohidric defectuos.
Conţinutul în humus este scăzut (2 -2,5%), predominând acizii fulvici, reacţia
moderat acidă, puternic acidă sau foarte puternic acidă (pH = 4 -5,8). Cele
foarte puternic acide conţin aluminiu mobil în cantităţi ce devin toxice pentru
plantele de cultură şi pot prezenta fenomene de imobilizare a fosforului prin
formarea de fosfaţi de aluminiu şi de fier, insolubili. Gradul de saturaţie în
baze poate să coboare până la 20-30% în E. Conţinutul de argilă în Bt este de
cca. 1,5 -2 ori mai mare decât cel din Ao sau E. Sunt foarte slab aprovizionate
cu substanţe nutritive şi foarte puţin active din punct de vedere biologic.
Subtipuri. Alături de luvosolul tipic mai pot fi întâlnite urmatoarele subtipuri:
albic (ab) (Ao-Ea-Bt-C); umbric (um) (Au-El (Ea)-Bt-C); roşcat (rs) are un
orizont Bt culori în domeniul lui 7,5YR; rodic (ro) prezintă un orizont Bt cu culori
în domeniul lui 5YR; calcic (ca), prezintă orizont carbonato-acumulat sau calcic
(Cca); rezicalcaric (rk) prezintă orizont C cu carbonaţi reziduali începând din
primii 125 cm; psamic (ps) prezintă textură grosieră cel puţin în primii 50 cm;
vertic (vs) prezintă orizont vertic la baza orizontului, glosic sau albeluvic (gl)
(Ao-Ea-E+B-Bt-C) (Fig. nr. 19); planic (pl) prezintă schimbare texturală bruscă

82
între orizontul E şi B pe o grosime de 7,5-15 cm, stagnic (st) are proprietăţi
hipostagnice (orizont w) în prima jumatate profilului; gleic (gc) prezintă
proprietăţi gleice la baza profilului; litic (li), prezintă orizont R între 20-50 cm;
scheletic (qq) conţine mai mult de 75% fragmente de schelet; sodic (ac) cu
orizont alcalizat sau hiposodic (ac).
Fertilitatea şi folosinţa. Aceste proprietăţi imprimă solului o fertilitate mijlocie
spre scazută pentru majoritatea plantelor de cultură, putând fi cultivat cu cartof,
secară, ovăz, ghizdei, măr, păr, prun vişin, iar dacă se aplică amendamente se
pot cultiva cu grâu, porumb, trifoi, mazăre, fasole. Pentru creşterea capacităţii
productive se recomandă executarea unor lucrări agricole profunde
(scarificare) şi eliminarea excesului de apă prin drenaje, în vederea
îmbunătăţirii regimului aerohidric. Se aplică amendamente calcaroase pentru
corectarea reacţiei acide. Este necesară fertilizarea organo-minerală în funcţie
de cerinţele plantelor cultivate.
3. PLANOSOLURILE (PL)
Se caracterizează morfologic prin prezenţa orizontului A ocric urmat de orizont
eluvial E (El sau Ea) şi orizont B argic (Bt) prezentând schimbare texturală
bruscă (între E şi Bt pe < 7,5 cm). Pot să prezinte orizont O, orizont vertic şi
proprietăţi stagnice intense (W).
Răspândire şi condiţiile naturale de formare. Planosolul este întâlnit tot în
zona de dealuri şi podişuri, asociat cu luvosolurile şi alosolurile. Ocupă
suprafeţe mici în ţara noastră (5.000 ha); zone mai întinse se identifică în
depresiunile Baia Mare şi Oaş, Podişul Getic, Piemonturile vestice, Podişul
Transilvaniei, Podişul Sucevei şi în zona subcarpatică, pe terasele vechi din
zonele umede ale Mureşului, Oltului, Jiului şi Argeşului.
Clima. Se caracterizează printr-un climat umed şi răcoros, cu temperaturi de
6-10°C şi precipitaţii de 600-1000 mm, indicele de ariditate (34-55),
evapotranspiraţia nu depăşeşte cantitatea de precipitaţii, regimul hidric este
percolativ.
Relieful. În cadrul formelor de relief (podiş-deal, dealuri, piemonturi,
depresiuni, terase şi câmpii umede), planosolurile ocupă numai suprafeţe
netede sau depresionare, lipsite de drenaj extern şi cu drenaj intern slab, se

83
acumulează şi apă scursă din împrejurimi.
Vegetaţia naturală este formată din păduri de cvercinee şi fagacee, cu specii
ierboase acidofile şi iubitoare de umezeală.
Factorul hotărâtor în formarea acestor soluri îl reprezintă materialul parental,
alcătuit din luturi şi argile, care în majoritatea cazurilor este bistratificat (un strat
superior mai sărac în argilă şi un strat inferior mult mai bogat în fracţiuni fine).
Materialului parental bistratificat i se datorează schimbarea texturală bruscă în
zona de trecere dintre orizontul E şi B.
Procese pedogenetice. Principalele procese ce duc la formarea planosolurilor
sunt eluvierea şi iluvierea argilei pe profilul de sol.
Procesul de bioacumulare este redus, se formează humus puţin, de slabă
calitate, în care predomină acizii fulvici. Debazificarea, alterarea şi eluvierea
sunt active, ducând la formarea celor două orizonturi specifice, de eluviere (E)
şi de iluviere (Bt). La planosol, între orizontul eluvial şi orizontul iluvial se
înregistrează o schimbare texturală bruscă, pe o grosime mai mică de 7,5 cm.
În orizontul Bt conţinutul în argilă este de peste două ori mai mare faţă de
orizontul eluvial, sau chiar mai mult decât dublu faţă de orizontul superior El
sau Ea. Pe profil se manifestă excesul de umiditate pe o perioadă prelungită,
determinând procese de stagnogleizare.
Alcătuirea şi descrierea morfologică a profilului. Planosolul are următoarea
succesiune de orizonturi (Blaga Gh., 2005).
Orizontul Aow 15-25 cm, culoare brună, brun deschisă, cu pete de oxidare şi
reducere datorate stagnogleizării, textură lutoasă sau luto-argiloasă, structură
grăunţoasă bine formată, mediu compact; activitate biologică redusă, trecere
treptată.
Orizontul Elw 25 -40 cm, culoare mai deschisă, cenuşie, cu pete de oxidare şi
reducere mai numeroase decât în Ao, textura lutoasă, luto-nisipoasă sau
nisipo-lutoasă, cu structură lamelară sau poliedrică slab dezvoltată, mediu
poros, frecvenţi grăunciori de cuarţ dezveliţi de pelicula coloidală, activitate
biologică redusă; trecere clară sau netă pe mai puţin de 7,5 cm.
Orizontul Btw 40-150 cm; culoare brună sau brun-gălbuie cu frecvente pete

84
cenuşiu-vineţii cel puţin în jumătatea superioară, textură argiloasă sau argilo-
lutoasă, structură prismatică sau columnoid prismatică, masivă, bolovănoasă
prin uscare, fin poros, foarte compact, pelicule de argilă la suprafaţa
agregatelor structurale, frecvente concreţiuni de fier şi mangan de diferite
mărimi (bobovine), trecere treptată.
Orizontul C: sub 150-180 cm, este argilos şi slab afectat de procesul de
solificare, nu face efervescenţă.
Proprietăţi. Planosolurile sunt foarte compacte, impermeabile, sărace în
humus (1,5 -2,5%) în alcătuirea căruia predomină acizii fulvici, rezerva de
humus fiind de 60-120 tone pe hectar, reacţie acidă (pH = 4- 5,5); grad de
saturaţie în baze scăzut (sub 60%); slab aprovizionate cu elemente nutritive,
activitate microbiologică foarte slabă.
Subtipuri. Alături de planosolul tipic se mai întâlnesc: albic (ab), prezintă
orizont eluvial albic (Ea) de minimum 10 cm; vertic (vs), prezintă orizont vertic
la baza orizontului A; stagnic (st), are proprietăţi stagnice (orizont W) în a doua
jumătate a profilului; solodic (ac) planosol cu Bt hiponatric.
Fertilitate şi folosinţă. Fiind situate în zone umede, pe terenuri lipsite de
drenaj, având schimbare texturală bruscă, deci permeabilitate extrem de
redusă, în perioadele umede prezintă un exces pronunţat de umiditate în
partea superioară, apa ajunge adesea să băltească. Aceasta, alături de
compactitatea ridicată determină o fertilitate naturală scăzută, planosolurile
fiind folosite mai mult în silvicultură sau ca păşune şi fâneaţă.
Se ameliorează prin scarificare, lucrări profunde de afânare, amendare
calcaroasă, eliminarea excesului de umiditate, fertilizare organică şi minerală.
După ameliorare poate fi cultivat cu unele plante de câmp, în general cu
înrădăcinare superficială. Nu se recomandă pentru plantaţii de viţă de vie şi
pomi fructiferi.
4. ALOSOLURILE (AL)
Alosolurile se caracterizează morfologic prin prezenţa orizontului A ocric sau A
umbric (Ao, Au) urmat direct sau după un orizont eluvial (E) de orizontul B
argic (Bt) având proprietăţi alice pe cel puţin 50 cm grosime, între 25 şi 125 cm
adâncime (sau pe cel puţin jumătate din orizont dacă apare orizontul R sau C

85
la adâncime mică). Poate prezenta la suprafaţă un orizont organic O, iar în
profunzime poate prezenta proprietăţi stagnice moderate (w) sau intense (W)
sub 50 cm adâncime.
Proprietăţile alice caracterizează materialele acide cu continut ridicat de Al
schimbabil, care au capaciatatea totală de schimb cationic (T) peste 24 me
/100 g argilă, saturaţie în Al, respectiv (Al/T)x100 mai mare de 60% şi pH (în
KCl sau CaCl2) sub 4.
Au fost introduse ca entitate distinctă la nivel de tip de sol în taxonomia
solurilor din 2003. Sunt echivalente alisolurilor din Baza Mondială de Referinţă
(WRBSR).
Răspândire şi condiţiile de formare. Sunt răspândite pe suprafeţe reduse
(650.000 ha) în aria luvisolurilor, în regiunile mai umede şi pe suprafeţe mai
vechi, din zona umedă piemontană şi montană, unde se manifestă procese
îndelungate de alterare a substratului mineral. Sunt specifice zonei de dealuri
şi podişuri, ce au fost prezentate la luvosoluri şi planosoluri, dar pe materiale
parentale puternic acide.
Clima. În general, alosolurile se întâlnesc în zone ceva mai înalte, mai
răcoroase, cu precipiţatii mai multe şi cu un drenaj global bun.
Relieful este în general plan sau depresionar, din care cauză apa percolează
intens solul, accentuând procesele de debazificare şi eluviere.
Vegetaţia naturală este, în cea mai mare parte, acidofilă şi puternic acidofilă.
Materialul parental puternic acid şi cu conţinut ridicat de Al schimbabil, este
reprezentat prin argile, luturi, conglomerate, gresii, toate bogate în aluminiu
schimbabil şi sărace în elemente bazice. Aceste condiţii imprimă solului un
conţinut ridicat în aluminiu extractibil (peste 35% din T), un grad de saturaţie în
aluminiu de peste 60% din T şi o reacţie acidă - foarte puternic acidă (pH sub
4).
Procese pedogenetice. Resturile organice provenite de la vegetaţia acidofilă
sunt slab descompuse de către microorganisme, rezultând humus puţin în care
predomină acizii fulvici. Alterarea materiei minerale este puternică, se
formează multă argilă, o mare parte din aceasta fiind antrenată la nivelul

86
orizontului Bt. Debazificarea complexului coloidal duce la îmbogăţirea solului în
ioni de aluminiu care accentuează acidifierea solului.
Se deosebesc de luvosoluri şi preluvosoluri prin faptul că procesele
pedogenetice au dus la o transformare mai intensă a substratului mineral astfel
că acesta are un conţinut redus de minerale primare alterabile, iar alterarea
mineralelor silicatice bistratificate de tip 2:1 trece în stadiul de degradare sau
mobilizare a Al.
Alcătuirea şi descrierea morfologică a profilului. Alosolul tipic este
constituit din următoarele orizonturi: Ao-El-Bt-C.
Orizontul Ao 10-20 cm; culoare cenuşiu-brună sau cenuşie deschisă, datorită
conţinutului scăzut în humus şi bogăţiei în silice coloidală şi grăunciori de cuarţ
dezveliţi de pelicula coloidală, textura lutoasă sau luto-argiloasă; structura
grăunţoasă sau poliedrică subangulară slab formată, mediu compact, activitate
biologică redusă, trecere treptată.
Orizontul El 30-40 cm; culoare mai deschisă decât în orizontul A şi textura
lutoasă sau luto-nisipoasă, nestructurat sau structură lamelară slab formată,
mediu poros, sărăcit în coloizi organo-minerali şi îmbogăţit în silice coloidală,
activitate biologică foarte redusă, trecere treptată.
Orizontul Bt foarte dezvoltat, 40 - 180 (200) cm, culoare brun-gălbuie, cu
frecvente pete cenuşiu-vineţii de stagnogleizare cel puţin în jumătatea
superioară, textura luto-argiloasă sau argilo-lutoasă; structura prismatică sau
columnoid-prismatică, compact, evidente pelicule de argilă la suprafaţa
agregatelor structurale, dese concreţiuni de fier şi mangan de diferite mărimi
(bobovine), trecere treptată.
Orizontul C sub 200 cm, culoare mai deschisă, textura diferită, nestructurat, nu
face efervescenţă.
Proprietăţi. Este un sol compact, rece, care se lucrează greu, permeabilitate
scăzută pentru apă şi aer, slab aprovizionat cu humus (1,5-2,0), reacţie
putenic acidă (pH sub 4), grad de saturaţie în baze scăzut, în care predomină
ionii de aluminiu, slab aprovizionat cu elemente nutritive.
Subtipuri. Alături de subtipul tipic, prezentat anterior, mai pot fi întâlnite

87
următoarele subtipuri: umbric (um), (Au-El-Bt-C); preluvic (el), nu prezintă
orizont eluvial E; albic (ab), (Au-Ea-Bt-C); stagnic (st), are proprietăţi
hipostagnice (orizont w) în prima jumătate a profilului; cambi-argic (cr), prezintă
orizont B cu caractere cambice în prima parte şi argice în partea a doua; litic
(li), contactul litic apare între 20-50, scheletic (qq), format pe materiale cu
peste 75% schelet.
Fertilitate şi folosinţă. Fertilitatea naturală este redusă. Nu sunt favorabile
culturilor agricole datorită reacţiei acide şi Al mobil. În condiţii naturale sunt
folosite în silvicultură şi ca păşuni sau fâneţe. În urma lucrărilor de ameliorare,
alosolurile pot fi cultivate cu unele plante agricole: ovăz, trifoi, cartof etc. Nu se
recomandă pentru viticultură şi se pretează mai puţin pentru plantaţii pomicole.

88
Fig. nr. 18 – Luvosol 51 Fig. nr. 19 – Luvosol albeluvic 51

89
 CLASA SPODISOLURI (SPO)

Această clasă include soluri ce sunt caracterizate prin prezenţa unui orizont
spodic (Bhs, Bs) sau orizont criptospodic (Bcp). Denumirea de spodic îşi are
originea în cuvântul grecesc „spodos” = cenuşă, cu sensul de culoare ca de
cenuşă, pe care o are solul deasupra orizontului B spodic, ca urmare a migrării
de humus şi/sau oxizi de fier şi aluminiu.
Succintă caracterizare morfogenetică. Spodisolurile prezină orizont O, sau
O şi Ao, sau Au, urmat direct sau după un orizont E de un orizont B spodic.
Sunt incluse şi solurile cu orizont O sau orizont O şi orizont A foarte humifer,
ce se continuă cu orizont criptospodic (Bcp).
În această clasă sunt cuprinse următoarele tipuri de soluri: prepodzol, podzol
şi criptopodzol.
1. PREPODZOLURILE (EP)

Prepodzolurile se caracterizează prin prezenţa unui orizont A ocric sau umbric

(Ao, Au) urmat de orizont B spodic feriiluvial (Bs). Pot avea un orizont Es
discontinuu şi pot prezenta orizont organic nehidromorf O (folic) sub 50 cm
grosime.
Răspândire şi condiţii naturale de formare. Prepodzolurile se întâlnesc în
zona montană, în Carpaţii Meridionali, Orientali şi Occidentali la altitudini de
1300 -1800 m. Relieful este reprezentat de versanţi mijlociu înclinaţi, platforme,
culmi din etajul montan superior (pe formele de relief slab înclinate se
formează podzolul).
Clima. Solurile s-au format în condiţiile unui climat foarte umed şi rece,
temperaturile medii anuale oscilează între 3-6°C, iar precipitaţiile medii anuale
depăşesc 1000 mm. Indicele de ariditate înregistrează valori de 50-70.
Regimul hidric este percolativ repetat.
Vegetaţia naturală sub care s-au format prepodzolurile, este reprezentată de
păduri montane din etajul molidului şi de jnepenişuri, cu un bogat covor de
ericacee sau muşchi.
Materiale parentale. S-au format pe roci consolidate, specifice zonelor

90
montane sau materiale rezultate din acestea, cu caracter acid sau
intermediare: şisturi cristaline, granite, granodiorite, diorite, sienite, micaşisturi,
gnaise, cuarţite, şisturi sericitice etc., sau diferite depozite rezultate din
acestea, care conţin mai puţin de 30% argilă (gresii, conglomerate, pietrişuri
necalcaroase, nisipuri, luturi).
Procese pedogenetice. Transformarea resturilor organice provenite din
vegetaţia lemnoasă (răşinoase), în condiţiile de climă rece şi umedă, decurge
foarte încet şi se formează puţin humus, acid, închis la culoare, dar se
acumulează cantităţi mari de materie organică în curs de humificare (humus
brut). Bioacumularea duce în acest caz la formarea unui orizont Au sau Aou.
Condiţiile de mediu umed şi rece, alături de cantitatea ridicată de acizi fulvici,
contribuie la alterarea foarte intensă a mineralelor primare rezultând cantităţi
mari de silice, oxizi şi hidroxizi de fier, aluminiu şi mangan. Ca urmare, în
cazul acestui sol alterarea intensă a silicaţilor primari din rocile parentale, nu
duce practic la formarea de argilă, ci la descompunerea lor în componentele
de bază. O parte din hidroxizii de fier şi aluminiu rezultaţi în urma alterării
formează cu acizii fulvici compuşi organometalici sau chelaţi. Aceştia fiind
solubili, migrează spre adâncime şi se depun în zona cu reacţie mai puţin
acidă, rezultând astfel orizontul Bs. Migrarea parţială a sescvioxizilor duce la
sărăcirea părţii superioare a solului în coloizi, la acumularea reziduală de silice,
fără a se separa însă un orizont eluvial.
Alcătuirea şi descrierea morfologică a profilului. Succesiunea orizonturilor
este: O-Au (Aou) -Bs-R(C)
Orizontul O, are 2-3 cm grosime şi este alcătuit din moder (C/N = 23-26) sau
humus brut (C/N peste 27).
Orizontul Aou are grosimi de 10-15 cm, este de culoare brună închisă sau
brună cenuşie, textura este luto-nisipoasă, fără structură sau grăunţoasă mică,
slab definită; conţine particule grosiere cuarţoase.
Orizontul Bs 20-70 cm este orizontul caracteristic de acumulare a
sescvioxizilor, culoarea este în nuanţe de 7,5YR cu valori şi crome mai mici de
5, brun-gălbuie, brun-ruginie, textură nisipoasă la luto-nisipoasă, cu nisip
grosier, iar grăunţii de nisip sunt acoperiţi cu pelicule coloidale de culoare

91
închisă, structura poliedrică, mai slab definită.
Orizontul R apare la adâncime de 40-90 cm fiind alcătuit din roci acide,
silicioase, mai mult sau mai puţin dezagregate şi alterate.
În cazul acestui sol, pe întregul profil apar fragmente din roca parentală, mai
numeroase şi mai mari spre baza profilului.
Proprietăţi. Conţinutul de materie organică din orizontul superior este ridicat
(10-25%). Raportul C/N are valori mai mari de 27. Prepodzolul este un sol
oligobazic, valoarea gradului de saturaţie în baze fiind cuprins între 10-30%.
Reacţia solului este puternic acidă, pH-ul poate să scadă până aproape de 4.
Solul este foarte slab aprovizionat cu elemente nutritive.
Subtipuri. Prepodzolul prezintă subtipurile: tipic, litic (li) roca compactă, slab
fisurată apare la adâncimea de 20-50 cm), umbric (um) Au-Bs-R, scheletic (qq)
cu fragmente de schelet peste 75%, histic (tb) T-Au-Bs-R.
Fertilitate şi folosinţă. Prepodzolurile au fertilitate scăzută, datorită însuşirilor
fizice, hidrofizice, chimice şi biochimice sunt folosite în silvicultură sau ca
pajişti naturale. Pentru îmbunătăţirea pajiştilor se recomandă îngrăşarea prin
târlire, prin amendare cu carbonat de calciu, fertilizarea cu NPK.
2. PODZOLURILE (PD)

Podzolurile sunt soluri cu orizont O şi/sau A ocric sau umbric (Ao, Au) urmat de
orizont spodic (Es) şi orizont B spodic, humico-feriiluvial (Bhs) sau feriiluvial
(Bs). Pot prezenta orizont organic nehidromorf O (folic) sub 50 cm grosime şi
proprietăţi criostagnice.
Răspândire şi condiţii naturale de formare. În România podzolurile ocupă o
suprafaţă de 270.000 ha şi sunt caracteristice regiunilor montane înalte (peste
1700-1800 m). Insular se pot întâlni şi în regiuni mai joase. Ocupă suprafeţe
însemnate în Carpaţii Meridionali (Munţii Făgăraş, Parâng şi Retezat),
suprafeţe mai mici apar şi în Carpaţii Orientali şi Occidentali. Podzolurile s-au
format în zonele montane şi subalpine mai ales pe formele de relief cu
drenajul extern slab cum sunt culmi, versanţi slab înclinaţi, depresiuni etc.
Clima este umedă şi rece cu ierni aspre şi lungi, veri ploioase şi răcoroase,
temperaturile medii anuale variază între limitele de 2-3°C în etajul subalpin şi

92
4-5°C în etajul molidului. Precipitaţiile medii anuale sunt cuprinse între 950-
1400 mm. Indicele anual de ariditate are valori cuprinse între 65-90. Regimul
hidric este percolativ repetat.

Fig. nr. 20 – Răspândirea podzolurilor 51

Vegetaţia naturală. Podzolurile s-au format pe o vegetaţie forestieră (Fig. nr.

21) caracteristică zonelor montane superioare, din etajul pădurilor de molid
(cu ericacee din genurile Vaccinium, Bruckenthalia, Rhododendron), etajul
jnepenişurilor şi al pajiştilor alpine secundare formate din specii ierboase
acidofile ca Nardus stricta şi Festuca supina, precum şi muşchi din genurile
Sphagnum, Polytrichum, Hyphum.

93
Materialul parental pe care au evoluat podzolurile este de aceeaşi natură cu
cel al prepodzolurilor, fiind reprezentat, în general, prin roci acide de natură
metamorfică sau eruptivă: diverse şisturi cristaline, gnaisuri, granite,
granodiorite. De asemenea se formează pe gresii, conglomerate silicioase etc.
Procese pedogenetice. În condiţiile de climat umed şi rece şi de reacţie
puternic acidă, transformarea resturilor organice bogate în lignină, răşini şi
ceruri este lentă, acumulându-se sub formă de humus brut, bogat în acizii
fulvici nesaturaţi. Rezultă astfel un humus acid, nestabil care este levigat în
adâncime şi dă naştere unui orizont de acumulare a humusului, Bhs.
În urma procesele de dezagregare şi alterare puternică a silicaţilor primari
rezultă componentele de bază: silice, oxizi de fier şi aluminiu (fără formare de
argilă). Compuşii fierului şi aluminiului rezultaţi din alterarea materiei minerale,
trec în stare redusă şi intră în reacţie cu acizii fulvici şi alte substanţe
organice, formând complecşi organo-metalici (chelaţi) uşor solubili. Aceştia sub
influenţa regimului hidric percolativ repetat, sunt îndepărtaţi de la locul formării
lor, migrează pe profil, ducând la formarea orizontului Bs (cu culori în nuanţe
7,5YR sau mai roşii, cu valori mai mici sau egale cu 5, determinate de
prezenţa oxizilor de fier). Se notează cu Bhs în cazul în care materialul amorf
iluvial conţine mai mult humus decât orizontul supraiacent, sau cu Bs în cazul
în care conţine mai puţin humus decât în orizontul supraiacent.
Sub orizontul de acumulare a materiei organice (Au), în urma intenselor
procese de spălare a sescvioxizilor de fier şi aluminiu, se conturează un
orizont eluvial Es, îmbogăţit rezidual în particule silicioase, nisip fin cuarţos şi
alte particule minerale, de culoare foarte deschisă, albicios, nestructurat,
specific acestor soluri.
Separarea unui orizont B spodic şi a unui orizont de eluviere pronunţată,
poartă denumirea de proces de podzolire.
Alcătuirea şi descrierea morfologică a profilului. Podzolul tipic este
caracterizat prin succesiunea următoarelor orizonturi: Au-Es-Bhs-R sau C.
(Fig. nr. 22).
Orizontul Au sau Aou, de 10-20 cm adâncime, este de culoare cenuşiu închis.
Orizontul Es, gros de 5-20 cm, are culoare albicioasă-cenuşie datorită silicei

94
coloidale rămase în urma intenselor procese de eluviere a humusului şi oxizilor
de fier şi aluminiu, textura este nisipoasă sau nisipo-lutoasă, este nestructurat
sau cu o structură lamelară. Tranziţia de culoare între orizontul Es şi Bhs este
netă.
Orizontul Bhs, gros de 20-55 cm, are culoare brun ruginie sau brun-gălbuie.
Grăunţii de nisip din acest orizont întotdeauna sunt acoperiţi cu pelicule de
materiale coloidale amorfe, textura este nisipo-lutoasă şi conţine fragmente de
roci aflate în diferite stadii de alterare.
Orizontul R, începe la adâncimi variabile între 40-80 cm format din roci mai
mult sau mai puţin alterate. Uneori este este prezent C, alcătuit din depozite
provenite din roci silicioase sau decarbonatate.
Proprietăţi. Podzolurile se caracterizează în general printr-o textură
nediferentiată pe profil, luto-nisipoasă sau nisipo-lutoasă, fiind soluri sărace în
argilă, întrucât condiţiile de pedogeneză nu sunt favorabile formării acesteia.
Sunt nestructurate sau cu o structură grăunţoasă mică, slab dezvoltată.
Din punct de vedere al însuşirilor chimice, podzolurile sunt caracterizate prin
următoarele aspecte:
 reacţia este foarte puternic acidă, pH-ul este de 3-3,5, aciditatea fiind
mult intensificată şi de prezenţa aluminiului mobil cu valori de 4-9
me/100 g sol;
 conţinutul de humus este de 8-22% în orizontul superior, scade în Es şi
creşte din nou în Bhs (5-12%);
 gradul de saturaţie în baze al podzolurilor este foarte scăzut V = 7-
25%;
 capacitatea de schimb cationic (T) are valori minime şi în special în
orizontul Es (10-16 me/100 g sol), datorită conţinutului scăzut în argilă
şi humus;
 sunt soluri foarte sărace în elemente nutritive accesibile plantelor, iar
activitatea microorganismelor este foarte slabă.
Subtipuri. Podzolul prezintă următoarele subtipuri: tipic, feriluvic (Au-Es-Bs-R)
litic (roca compactă situată la adâncime de 20-50 cm), histic (Ol-Au-Es-Bhs-R),
umbric (Au-Es-Bhs-R), criostagnic (podzol cu proprietăţi criostagnice în profil),
scheletic (podzol cu schelet peste 75%).

95
Fertilitate şi folosinţă. Podzolurile sunt soluri cu fertilitate naturală foarte
redusă. Însuşirilor negative ale podzolului (condiţiilor de climă rece şi umedă,
rocilor parentale lipsite de elemente bazice, reacţiei foarte puternic acidă,
sărăciei în elemente nutritive etc.) fac practic imposibilă folosirea lor ca soluri
agricole. Pot fi sunt ocupate de păşuni şi fâneţe montane, iar pentru a menţine
şi ridică productivitatea acestora se impune aplicarea de amendamente
calcaroase, gunoirea, târlirea şi fertilizarea cu NPK.
3. CRIPTOPODZOLURILE (CP)

Criptopodzolurile sunt soluri definite prin prezenţa orizontului O şi/sau orizont A

foarte humifer, urmat de orizont B criptospodic (Bcp) humifer; pot prezenta
orizont organic nehidromorf O (folic) sub 50 cm grosime.
Se numeşte orizont B criptospodic (Bcp) orizontul B din soluri puternic acide
care prezintă acumulare iluvială de material amorf activ, predominat humic şi
aluminic şi mai puţin material amorf activ feric, astfel că nu are şi coloritul mai
roşcat specific orizontului B spodic, sau acesta este mascat de conţinutul
ridicat de materie organică (în general peste 10%). Prezintă celelalte
caracterele menţionate la orizontul spodic. Culoarea poate fi în nuanţa 10YR
cu valori de 3 şi mai mici şi crome de 2 şi mai mici. De regulă orizontul Bcp
este situat sub un orizont A foarte humifer, cu peste 20% materie organică slab
mineralizată, cu C:N peste 20 - 25 şi cu reflexe cenuşii în partea inferioară
(orizont E "înecat în humus", sau sol cu podzolire ascunsă).
Criptopodzolurile au fost nou introduse ca tip de sol, în SRTS 2003.
Răspândire şi condiţii naturale de formare. Criptopodzolurile au o
răspândire redusă, 95.000 ha mai ales în etajul montan înalt al pajiştilor
subalpine (unde se asociază cu podzoluri) din Carpaţii Meridionali şi Carpaţii
Orientali.
Clima este umedă şi rece, cu temperaturi medii anuale cuprinse între 1-3°C,
precipitaţii medii anuale peste 900 -1000 mm, indicele de ariditate în jur de 70,
evapotranspiraţia potenţială medie anuală de 450 mm, regim hidric percolativ
repetat.
Relieful caracteristic acestor soluri este acela cu versanţi slab înclinaţi, cu
diferite expozitii sau culmi şi platouri.

96
Materialul parental este alcătuit din depozite provenite din dezagregarea şi
alterarea unor roci magmatice acide sau intermediare, formate la baza
versanţilor prin procese de pantă (în Bucegi predomină gresiile micacee şi
conglomeratele).
Vegetaţia naturală actuală este reprezentată de pajişti, speciile ierboase
dominante fiind Luzula silvatica, Festuca rubra, Festuca pseudovina, Agrostis
rupestris, Nardus stricta s.a.
Procese pedogenetice. Specific în formarea acestui sol este procesul de
criptopodzolire în urma căruia se formează orizontul criptospodic (Bcp).
Acumularea însemnată a materialului organic, atât în partea superioară a
profilului de sol cât şi în orizontul intermediar B, este dată de prezenţa
vegetaţiei ierboase abundente. În aceste condiţii, cu toate că procesul de
migrare a humusului pe profil se produce, formarea orizontului eluvial (Es) nu
se observă. În acelaşi timp, materialul rezultat în urma dezagregării şi alterării
mineralelor primare este predominant aluminic, deci se va forma un orizont de
acumulare numai a sescvioxizilor de aluminiu (nu şi de fier) şi a humusului,
care nu are coloritul roşcat specific orizontului B spodic, sau, acesta este
mascat de conţinutul ridicat de materie organică (în general, de peste 10%).
Alcătuire şi descrierea morfologică a profilului. Succesiunea de orizonturi
pe profil este urmatoarea: Aţ-Au-Bcp-C.
Orizontul Aţ - este orizontul de suprafaţă alcătuit într-o proporţie însemnată din
rădăcini sau alte părţi subterane ale vegetaţiei ierboase, puternic întreţesute
în masa solului, cu o grosime de câţiva cm;
Orizontul Au - cu o grosime de 25-30 cm, închis la culoare cu o uşoară tentă
cenuşie dată de granulele de cuarţ şi mică, structură glomerulară sau
poliedrică subangulară, poros;
Orizont Bcp - cu o grosime de 20-30 cm, brun închis, structură poliedrică
subangulară mare, poros;
Orizontul C -apare sub adâncimea de 50-60 cm şi frecvent, alcătuit din
depozite de pantă, provenite prin dezagregarea şi alterarea unor roci acide
sau intermediare. Conţinutul în schelet foarte ridicat.

97
Proprietăţi. Textura este grosieră şi nediferenţiată pe profil, solul este slab
structurat, culori în nuanţe mai deschise de 7,5YR. Conţinutul în humus este
ridicat, atât în orizontul Au cât şi în orizontul Bcp (în general peste 10%);
reacţia este puternic acidă, iar gradul de saturaţie în baze (V%) foarte mic.
Subtipuri. Criptopodzolul include urmatoarele subtipuri: tipic, histic (T-Au-Bcp-
C sau R), litic (limita superioară a rocii este între 20 şi 50), scheletic (cu schelet
peste 75%).
Fertilitate şi folosinţă. Fertilitatea naturală a acestor soluri este foarte slabă,
atât datorită însuşirilor chimice nefavorabile, cât şi condiţiilor climatice aspre.
Sunt folosite pentru păşuni şi fâneţe. Pentru îmbunătăţirea potenţialului lor
productiv, se recomandă aplicarea amendamentelor calcaroase şi a
îngrăşămintelor, în special cele organice, dar şi a celor minerale (mai ales cu
azot), precum şi fertilizarea prin târlire.

98
Fig. nr . 21 – Vegetaţie forestieră din zona podzolurilor 51

Fig. nr. 22 – Podzoluri 51

99
 CLASA PELISOLURI (PEL)

Clasa pelisoluri include soluri ce prezintă orizont pelic (z) sau orizont vertic (y)
începând din primii 20 cm sau imediat sub orizontul arat (Ap).
Succintă caracterizare morfogenetică. Pelisolurile sunt soluri cu orizont pelic
sau orizont vertic care încep de la suprafaţă sau din primii 20 cm şi se continuă
până la peste 100 cm. Nu prezintă în primii 50 cm proprietăţi stagnice intense
(W), proprietăţi gleice (Gr) sau proprietăţi salsodice intense (sa, na).
Din clasa pelisoluri fac parte două tipuri de sol şi anume: pelosoluri şi
vertosoluri.
1. PELOSOLURILE (PE)
Pelosolurile au ca orizont diagnostic un orizont pelic (z) la suprafaţă sau de la
cel mult 20 cm (sub stratul arat) ce se continuă până la cel puţin100 cm; conţin
peste 30% argilă în toate orizonturile până la cel puţin 100 cm adâncime.
Orizontul pelic este un orizont mineral de asociere (Az, Bz, Cz) argilos, în
general cu peste 45% argilă predominant nesmectitică, dezvoltat din materiale
parentale argiloase de diferite origini (inclusiv argile marnoase), la care se
asociază următoarele caractere:
- împachetare densă şi structură poliedrică mare în stare umedă care
formează agregate structurale prismatice sau poliedrice foarte mari
vizibile foarte bine în stare uscată când apar,
- crăpături largi şi adânci, feţe de presiune şi local feţe de alunecări, dar
acestea nu sunt frecvente şi nu au înclinarea celor de la orizontul vertic şi
nu determină formarea structurii sfenoidale;
- plastic în stare umedă, devine foarte dur în stare uscată;
- grosime minimă de 50 cm.
În general, mărimea capacităţii totale de schimb cationic T (în me/100g argilă)
este mai mică în orizontul pelic decât în cel vertic.
Răspândire şi condiţiile naturale de formare. Răspândirea pelosolurilor nu
este încă bine determinată dat fiind faptul că aceste soluri au fost separate ca
unitate distinctă relativ recent (2000-2003); aceste soluri se găsesc în aceleaşi
areale cu vertosolurile sau alte soluri argiloase cu care se asociază în teritoriu,

100
suprafaţa estimată fiind de 310.000 hectare (Florea N., 2004). Suprafeţe
ocupate cu pelosoluri au fost identificate pe terenuri uşor depresionare şi
mlăştinoase din Câmpia Timiş-Bega, Depresiunea Oltului, Depresiunea Jijia-
Bahlui.
Clima. Pelosolurile se formează în condiţii de climă de la semiumedă la
umedă, cu media anuală a temperaturile de 6 până la 10°C, iar precipitaţiile
medii anuale sunt cuprinse între 530 – 900 mm, cantităţi ce asigură umezirea
solului până la nivelul orizonturilor argiloase, astfel încât în intervalele cu
precipitaţii se produce gonflarea solului iar în perioada uscată a anului se
formează fisuri sau crăpături.
Vegetaţia acestor zone este reprezentată de specii forestiere din subzona
pădurilor de stejar (Quercus petrea, Quercus robur), sau amestec de stejar cu
fag. Speciile ierboase sunt cele specifice silvostepei, care alternează cu
vegetaţia cultivată (grâu, secară, porumb, fasole, lucernă). Adesea pelisolurile
se formează pe terenuri acoperite de pajişti. În partea superioară a profilului
distribuţia rădăcinilor plantelor este relativ uniformă, iar în orizontul pelic
acestea se dezvoltă preferenţial pe pereţii fisurilor.
Materialul parental al pelosolurilor este reprezentat de depozite fluvio-lacustre
cu textura fină şi de minerale argiloase în care predomină illitul. Illitul este un
mineral din grupa micelor hidratate, cu capacitatea de schimb cationic cuprinsă
între 10 şi 40 me/100g argilă. Noţiunea de "illit" sinonimă cu noţiunile de argilă
micacee, hidromică sau sericit se referă la mica fină şi cu o rigiditate mai mare
a reţelei cristaline decât a mineralelor smectitice (Crăciun, 2000).
Procese pedogenetice. Procesele principale de solificare ce conduc la
formarea pelosolurilor sunt: procesele alternative şi repetate de gonflare-
contracţie a mineralelor argiloase, în care predomină cele de tipul illit, precum
şi stagnogleizarea slabă sau moderată. Conţinutul mare (frecvent peste 45%)
de argilă favorizează acumularea materiei organice moderat humificate
(C/N=16/26), formarea complexelor argilo-humice şi reducerea intensităţii
procesului de mineralizare.
Caracteristic pentru orizonturile pelice este formarea de crăpături verticale şi
orizontale ce delimitează agregatele structurale prismatice, iar la unele

101
orizonturi pelice se constată şi prezenţa pe alocuri a feţelor de alunecare
discontinui.
În regiunile umede, pe materiale cu textura fină nu se formează pelosoluri
deoarece, în absenţa zilelor foarte secetoase nu se formează fisuri şi nici fete
de alunecare discontinue caracteristice orizontului pelic.
Alcătuirea şi descrierea morfologică a profilului. Profilul pelosolurilor
prezintă următoarea succesiune a orizonturilor: Ao-ABz-Bzw-BzGr (Blaga,
2005).
Orizontul Ao are o grosime de 15-30 cm, textura luto-argiloasă sau argilo-
lutoasă, culoare brun-cenuşie închisă (10YR 3,5/2) în stare umedă şi brun-
cenuşie (10YR 4,5/2) în stare uscată, structură poliedrică angulară mică şi
mijlocie; acest orizont este străbătut de o reţea deasă şi rădăcini; în sezonul
uscat se formează crăpături până la 1-2 cm lărgime.
Orizontul ABz are o grosime de 15-20 cm, textura luto-argiloasă sau argilo-
lutoasă, culoare brun-cenuşie închisă în stare umedă şi brun-cenuşie în stare
uscată, structură poliedrică angulară mare şi mijlocie bine dezvoltată separaţii
ferimanganice şi bobovine mici; aspect compact, în sezonul uscat apar
crăpături până la 1-2 cm lărgime.
Orizontul Bzw apare la adâncimea de 30-50 cm şi se continuă la peste 100 cm
adâncime; se încadrează în grupa claselor texturale fine (luto-argiloasă sau
argilolutoasă), culoarea este brună închisă, structura poliedrică mare sau
masivă. Acest orizont este foarte dens şi compact; în sezonul uscat se
formează crăpături până la 1-2 cm lărgime. Prezintă bobovine feri-manganice.
Orizontul BzGr are o textură luto-argiloasă sau argilo-lutoasă, structură
masivă, culoare cenuşiu oliv, conţine concreţiuni calcaroase gălbui, bobovine
mari şi este lipsit de rădăcini.
Proprietăţi. Orizonturile pedogenetice sunt dense şi compacte, cu aeraţie
deficitară şi permeabilitate scăzută pentru apă şi aer. Pelosolurile opun o
rezistenţă mare la lucrările solului; intervalul optim de timp pentru efectuarea
lucrărilor agricole este scurt. Pelosolurile sunt soluri grele şi reci întrucât opun
rezistenţă mare la lucrările solului şi se încălzesc greu din cauza conţinutului
mare de apă reţinută.

102
Reacţia solului variază de la slab acidă (pH = 5,8-6,8) până la slab alcalină (pH
= 7,2-8,4); valori mai mari ale pH-ului (7,5-8,4) se înregistrează în orizonturile
de la baza profilului care conţin carbonat de calciu. Capacitatea de schimb
cationic este mare (26 - 40 me/100 g sol) datorită conţinutului mare de fracţiuni
granulometrice de argilă şi humus; la acelaşi conţinut de argilă mărimea
capacităţii de schimb cationic este mai mică în orizontul pelic decât în cel vertic
datorită predominării mineralelor argiloase de tip illit în orizontul pelic.
Textura fină şi aeraţia slabă favorizează acumularea şi menţinerea unui
conţinut relativ mare de humus (3-5%). Gradul de humificare a materiei
organice este scăzut (valoarea raportului C/N între 16 şi 26 ).
Subtipuri. Pelosolurile includ următoarele subtipuri: tipic (Ao-ABz-Bzw-BzG),
brunic (culoarea orizontului superior este deschisă, cu crome mai mari de 2),
argic (Ao-ABz-Btzw-BzG), gleic (pelosol cu proprietăţi gleice între 50 şi 100
cm), stagnic (pelosol cu proprietăţi hipo-stagnice în primii 100 cm sau între 50
şi 200 cm).
Fertilitate şi folosinţă. Fiind situate în zone foarte diferite (câmpie, deal,
podiş) şi utilizarea lor este foarte variată: în cultura plantelor de câmp (grâu,
porumb, floarea soarelui, trifoi etc), ca pajişti, iar pe alocuri sunt ocupate de
păduri de foioase.
2. VERTOSOLURILE (VS)

Vertosolurile se definesc prin prezenţa unui orizont vertic (y) de la suprafaţă

sau de la cel mult 20 cm (sub stratul arat) ce se continuă până la cel puţin 100
cm; conţin peste 30% argilă în toate orizonturile până la cel puţin 100 cm
adâncime.
Orizontul vertic (y) este un orizont de asociere (Ay, By, Cy) cu un conţinut de
peste 30% argilă  0,002 mm (frecvent peste 50%) predominant gonflantă, la
care se asociază următoarele caractere:
 după perioade umede orizontul este masiv; în cursul uscării apar
crăpături în reţea poligonală mare, iar suprafaţa solului se fragmentează
în micropoliedri (automulcire);

103
  feţe de alunecare oblice (100 - 600 faţă de orizontală) care se
intersectează şi/sau elemente structurale mari, cu unghiuri şi muchii
ascuţite într-unul dintre suborizonturi; structură sfenoidală;
 crăpături largi de peste 1 cm pe o grosime de cel puţin 50 cm în perioada
uscată a anului (dacă solurile nu sunt irigate);
 grosime minimă de 50 cm.
Răspândire şi condiţiile naturale de formare. Vertosolurile (VS) ocupă
430.000 ha, respectiv 1,8% din suprafaţa totală a României (Florea N., 2004).

Fig. nr. 23 - Răspândirea vertisolurilor 51

Ele apar dispersat pe suprafeţe mai mari în partea nordică a Câmpiei

României dintre Olt şi Argeş în Podişul Getic, Câmpia şi Dealurile Banatului,
Câmpia Moldovei, Podişul Sucevei, Câmpia Jijiei. Vertosolurile sunt

104
considerate soluri intrazonale relicte (Seceleanu, 2003) fiind răspândite în
regiuni de dealuri, piemonturi, câmpii, depresiuni, la altitudini cuprinse între
100-600 m.
Climatul se caracterizează prin precipitaţii cu suma anuală cuprinsă între 530
şi 900 mm şi valori ale temperaturii medii anuale care variază de la 6-7 la 9-
10°C. Condiţia climatică determinantă formării vertosolurilor este alternanţa
perioadelor umede ce favorizează mărirea volumului (gonflarea) cu cele uscate
cand se formează crăpături largi cu adăncimi care depăşesc 100 cm.
Vegetaţia. Vertisolurile se formează în areale de silvostepă şi pădure de
foioase, reprezentată de specii de cvercinee (Quercus frainetto), uneori în
amestec cu fag. Adesea aceste terenuri sunt acoperite de pajişti de slabă
calitate. În prezent vegetaţia naturală a fost înlocuită cu vegetaţia cultivată în
urma schimbării categoriei de folosinţă, păşune sau pădure, cu cea de arabil.
Materialul parental are o textură fină, conţine peste 30% argilă (frecvent peste
45%) predominant gonflantă, de tip montmorillonit, care îşi măreşte foarte mult
volumul prin umezire. Montmorillonitul este un filosilicat dioctaedric din grupa
smectitului, cu capacitatea de schimb cationic mare de 100-120 me/100 grame
argilă, puternic expandabil, prezent în numeroase soluri, fiind dominant în
compoziţia mineralogică a argilei din vertisoluri.
Procese pedogenetice. Specificul solificării în cazul vertisolurilor îl constituie
apariţia şi manifestarea proceselor vertice. Aceste procese se datorează
prezenţei în materialul parental a unui conţinut ridicat de argilă gonflantă şi
constau în formarea în masa solului a unor feţe de alunecare oblice (cu
înclinări de 10 – 60o faţă de orizontală) şi elemente structurale mari, de
asemenea oblice, cu unghiuri şi muchii ascuţite, precum şi a unor crăpături
largi de peste 1 cm, pe o adâncime de cel puţin 50 cm în perioada uscată a
anului. Prin umezire are lor gonflarea, adică creşterea apreciabilă a volumului,
ceea ce face ca fragmentele sau elementele structurale să preseze unele
asupra altora, să alunece sau chiar să se răstoarne unele peste altele (de aici
denumirea solului, verto = întoarcere, răsturnare), şi astfel agregatele
respective să formeze feţe de alunecare. Acest proces, determinat de
umezirea şi gonflarea solului şi de alunecarea agregatelor structurale, poarta
denumire de ,,vertisolaj". Vertisolajul are ca rezultat formarea structurii

105
sfenoidale cu feţe oblice şi a unor microdenivelări (microdepresiuni şi
micromovile), asemănătoare ca formă şi dimensiune muşuroaielor, cu
denivelări de la câţiva centimetri până la un metru, constituind microrelieful de
,,gilgai" sau de ,,coşcove", caracteristic vertosolurilor.
Acumularea humusului are loc până la adâncimea de 100-130 cm, humusul se
combină cu mineralele argiloase şi oxizii de fier formând compuşi argilohumici
foarte stabili, care imprimă solului un colorit negru-cenuşiu cu reflexe metalice.
Alcătuirea şi descrierea morfologică a profilului de sol. Profilul vertosolului
tipic este constituit din orizonturile Ay-By-C (Fig. nr. 25).
Orizontul A vertic (Ay) are grosimi de 30-40 cm, culoare neagră-cenuşie cu
reflexe de ,,spărtură de oţel" chiar la conţinuturi mici de humus (Florea N.,
2003), textură fină, structură poliedrică angulară în partea superioară a
orizontului (0-5 cm) şi columnoid prismatică în adâncime. În notaţia Ay nu se
specifică Am, Ao, sau Au, deoarece orizontul Ay nu poate fi molic sau umbric,
chiar dacă are culoare închisă, întrucât nu îndeplineşte condiţiile acestora
privind structura, afânarea, consistenţa etc. Ay este un orizont aparte, specific
vertisolurilor.
Orizontul B vertic (By) este gros de 25-35 cm, are culoare brun-închisă, brun-
gălbuie sau brun-ruginie, textură fină, structură sfenoidală cu oglinzi de
alunecare oblice (10-60°) şi conţine concreţiuni ferimanganice.
Orizontul C apare la adâncimi de peste 100 cm, are culoare brun-gălbuie cu
pete roşcate sau ruginii, textură fină şi structură masivă.
Proprietăţi. Datorită materialului parental argilos, vertisolurile au pe tot profilul
textură fină (argiloasă – argilo-lutoasă). În cazul vertisolurilor din zonele
umede, la nivelul lui By poate exista un plus de argilă (atât faţă de partea
superioară a solului, cât şi în comparaţie cu materialul parental. Fracţiunea
argiloasă este alcătuită predominant din minerale smectitice; raportul
smectic/illit depăşeşte uneori valoarea 4 (Crăciun C., 2000).
Vertisolurile prezintă în ceea ce priveşte structura o situaţie cu totul specifică.
Deşi masa solului este fragmentată în elemente structurale, acestea se
datorează crăpăturilor şi sunt foarte mari, astfel solul apare practic
nestructurat, masiv. Elementele prismatice de dimensiuni mari, rezultate în

106
urma proceselor vertice, au axul lung înclinat cu 10 – 60° faţă de orizontală,
caracteristică specifică doar vertisolurilor. Acest tip de structură este denumită
structură sfenoidală.
O caracteristică specifică vertisolurilor este mulcirea, proces de autostructurare
pe primii 5-10 cm solul creându-şi un strat mărunţit (o falsă structură
grăunţoasă) cu rol de a împiedica evaporarea apei.
Prezintă consistenţă mare, valoarea densităţii aparente este variabilă, în
funcţie de mărimea fisurilor formate. Caracteristicile solului umed-supraumed
se particularizează prin aceea că solul apare ca o masă plastică şi adezivă cu
porozitate extrem de scăzută.
Vertosolurile sunt soluri grele şi reci şi opun rezistenţă mare la lucrările solului.
Intervalul optim pentru efectuarea lucrărilor solului este foarte scurt, de aceea
vertosolurile au fost denumite soluri “de minut, sau de ora 12”.
Conţinutul de humus scade lent de la 2,6-4,5% în orizontul Ay, la 1-1,8% în
orizontul By. Reacţia vertosolurilor este slab acidă sau neutră (pH = 6-7),
capacitatea de schimb cationic este mare, gradul de saturaţie în baze fiind de
75-90%.
Subtipuri. Vertosolurile includ urmatoarele subtipuri: tipic, brunic (culoarea
orizontului superior este deschisă, cu crome mai mari de 2), stagnic (vertosol
cu proprietăţi hipostagnice în primii 100 cm sau între 50 şi 200 cm), gleic
(vertosol cu proprietati gleice între 50 şi 100 cm), nodulocalcaric (vertosol cu
noduli calcaroşi diseminaţi în masa solului în primii 100 cm), salinic (vertosol
cu orizont hiposalic în primii 100 cm sau orizont salic între 50 şi 100 cm), sodic
(vertosol cu orizont hiposodic în primii 100 cm sau orizont natric între 50 şi 100
cm).
Fertilitate şi folosinţă. Unele însuşiri ale acestor soluri constituie factori
limitativi ai fertilităţii cum ar fi: textura fină, porozitatea de aeraţie foarte mică,
rezistenţa foarte mare la arat şi rezistenţa la penetrare.
Ameliorarea regimului aerohidric al vertisolurilor se poate realiza: prin arături
adânci; afânare adâncă; încorporarea de îngrăşăminte organice
semidescompuse sau de resturi vegetale (paie, coceni tocaţi); modelarea în
benzi cu coame. Dintre lucrările hidroameliorative se recomandă canalele de

107
desecare asociate cu drenuri subterane absorbante cu primul filtrant înalt, în
special pentru zonele depresionare.
Vertosolurile tipice au favorabilitate mijlocie pentru păşuni, cereale, floarea
soarelui, pomi, legume (Seceleanu I., 1995). Cu toate că aceste soluri nu se
recomandă pentru rădăcinoase (sfeclă, morcov etc.) şi cartof, rezultate bune
sunt obţinute în cultivarea usturoiului şi a cepei (formarea prin automulcire a
stratului afânat pe adâncimea de 0-10 cm uşurează recoltarea acestora).

CLASA ANDISOLURI (AND)

Solurile din această clasă se caracterizează prin prezenţa proprietăţilor andice

în profil, în lipsa orizontului spodic.
Succintă caracterizare morfogenetică. Andisolurile sunt soluri cu orizont A
urmat de orizont intermediar AC, AR sau Bv la care se asociază proprietăţi
andice pe cel puţin 30 cm, începând din primii 25 cm. Pot prezenta orizont O.
Denumirea de andosol vine din limba japoneză “ando” = sol închis la culoare
(format pe roci vulcanice) (Puiu, 1983).
Proprietăţile andice ale unui sol sunt determinate în principal de prezenţa în
sol a unor cantităţi apreciabile de minerale allofane, sau complecşi
aluminohumici. Acestea rezultă, de regulă, din alterarea moderată a
depozitelor vulcanice piroclastice (tufuri şi cenuşi vulcanice), sau alte roci
vulcanice (dacite, trahite, andezite, bazalte), dar pot să fie întâlnite şi în
asociaţie cu materiale nevulcanice (loess, argilite şi alte produse de alterare).
În compoziţia mineralogică domină minerale necristalizate care iau naştere prin
alterarea produselor piroclastice primare ale erupţiilor vulcanice sau ale
produselor secundare în care apar materiale vulcanogene.
Materialele cu proprietăţi andice pot apare de la suprafaţă sau subsuprafaţă şi
de regulă conţin cantităţi mari de materie organică, ce nu trebuie să
depăşească 25% C organic. Pentru orizontul andic grosimea minimă pentru a
fi orizont diagnostic este de 30 cm (după FAO).
Din această clasă face parte un singur tip de sol şi anume andosolul.

108
1. ANDOSOLUL (AN)
Andosolurile sunt soluri ce prezintă orizont A (Am, Au, Ao) urmat de orizont
intermediar (AC, AR, Bv) la care se asociază proprietăţi andice pe cel puţin 30
cm grosime începând din primii 25 cm ai solului mineral. Nu prezintă alte
orizonturi sau proprietăţi diagnostice sau acestea sunt prea slab exprimate.
Poate avea orizont O sau T.

Fig. nr. 24 - Răspândirea andisolurilor 51

Răspândire şi condiţiile de formare. În România, andosolurile sunt

răspândite pe o suprafaţă de 890.000 ha, se întâlnesc la altitudini cuprinse
între 1000-1800 m în munţii vulcanici din Carpaţii Orientali (Munţii Gutâi
Căliman, Gurghiu, Harghita, Tibleş) şi în masivul Vlădeasa din munţii Apuseni.

109
Ele se mai formează şi în alte zone montane unde stratul litologic de suprafaţă
este alcătuit din tufuri vulcanice sau alte roci eruptive cu un conţinut ridicat de
minerale care se alterează uşor.
Clima. În zona montană unde se găsesc răspândite aceste soluri, clima este
foarte umedă şi rece cu precipitaţii medii anuale cuprinse între 900-1300 mm,
cu temperaturi medii care oscilează între 3-6°C, indicele de ariditate fiind de
80-90. Regimul hidric este percolativ repetat.
Vegetaţia naturală este reprezentată prin păduri de fag, amestec de fag cu
molid sau molid, dar şi de vegetaţie de pajişti alpine cu tufărişuri de Vaccinium
myrtillus (afin), Vaccinium vitis –idaea, Juniperus sibirica (ienupăr).

Materialul parental caracteristic acestor soluri provine din alterarea

mineralelor primare din rocile vulcanice mai ales piroclastice (blocuri, piatră
ponce, tufuri şi cenuşă vulcanică) dar şi efuzive (dacite, riolite, andezite ş.a).
Relieful este puternic fragmentat fiind cel specific zonei montane, respectiv
culmi, versanţi cu diferite înclinări şi expoziţii, platforme înalte etc. Drenajul
extern este bun, ceea ce determină intensificarea proceselor de eroziune
hidrică mai ales pe terenurile unde pădurile au fost defrişate.
Procese pedogenetice. Caracteristica solificării constă în formarea de
material amorf (alcătuit din silicaţi necristalizaţi) care predomină în complexul
colloidal. Din alterarea rocilor eruptive necristalizate nu mai rezultă minerale
argiloase ci materiale amorfe (denumite allofane) care, de asemenea, sunt
materiale coloidale (au capacitate mare de schimb cationic, anionic, de
reţinere a apei etc.). În cazul andolsolurilor, în afară de formarea materialului
amorf, procesul de solificare este orientat în direcţia debazificării şi a acidifierii
puternice, a acumulării intense de humus închis la culoare, frecvent humus
brut, cu grad de saturaţie în baze scăzut (Puiu Şt., 1983).
Resturile organice de natură lemnoasă sau ierboasă, provenite dintr-o
vegetaţie acidofilă în condiţiile unui climat rece şi umed, se descompun lent
rezultând un humus dominat de acizii fulvici. Humusul se acumulează într-un
orizont de tip A umbric (Au). Acizii fulvici rezultaţi din descompunerea materiei
organice intră în reacţie cu hidroxizii de aluminiu şi fier şi oxizi de siliciu
(allofane) şi formează compuşi complecşi greu solubili sau insolubili şi stabili

110
(Blaga Gh., 2005). Mineralizarea şi migrarea compusilor organici din aceste
complexe este foarte redusă ceea ce determină acumularea în cantitate mare
a componentei organice (14-30%).
Materialele allofane conferă andosolurilor capacitate de schimb cationic şi
anionic ridicată, capacitate de reţinere mare a apei etc. Odată cu procesele de
debazificare şi acidifiere a complexului humico-allofanic se produce şi
mobilizarea compuşilor aluminiului şi fierului ce determină fixarea fosforului în
complecşi greu solubili, inaccesibili plantelor.
Alcătuirea şi descrierea morfologică a profilului. Andosolul tipic are
următoarea succesiune a orizonturilor pe profil (Fig. nr. 26): Au-A/C-C sau Au-
A/R-R.
Orizontul Au are grosimi de 20-30 cm de culoare neagră cu crome şi valori mai
mici de 2 la materialul în stare umedă, brun-cenuşiu închis 10Y 4/2 în stare
uscată. Structura este slab dezvoltată grăunţoasă sau poliedrică subangulară,
textura lutoasă, friabil.
Orizontul A/C sau A/R cu o grosime de 20-30 cm, are cel putin în partea
superioara culori cu valori şi crome mai mici de 3,5 la materialul în stare
umedă, structură poliedrică subangulară.
Orizontul C sau R apare la peste 50-60 cm fiind alcătuit din material degradat
provenit din roci vulcanice andezite, bazalte, tufuri cenuşi vulcanice, se
constată prezenţa scheletului în masa solului.
Proprietăţi. Textura este nediferenţiată pe profil, de obicei mijlocie, iar
structura este grăunţoasă, slab dezvoltată. La aceste soluri componenta fină
cu diametrul mai mic de 0,002 mm este dominată de compuşi amorfi de tipul
substanţelor allofane. Structura este grăunţoasă în orizontul Au şi poliedric-
subangulară, slab dezvoltată în orizontul AC. Porozitatea mare, specifică
pentru acest sol, este asociată cu densitatea aparentă cu valori foarte scăzute
cuprinse între 0,45 şi 1,06 g/cm3. Capacitatea de reţinere a apei utile este
mare şi permeabilitatea foarte bună. Este un sol cu caracter tixotropic cu un
aspect lunecos-gras. Sunt soluri bogate în humus brut cu valori cuprinse între
14-30%.
Reacţia solului este puternic acidă, cu un pH între 3,9 şi 5,4. Gradul de

111
saturaţie în baze este scăzut în Au, sub 53%, adesea sub 20%, cu o tendinţă
uşoară de creştere spre baza profilului. Capacitatea de schimb cationic în Au
este foarte mare, adesea peste 100 me/100 grame. Sunt slab aprovizionate cu
elemente nutritive şi au activitate microbiologică redusă.
Subtipuri: distric (di); cambic (cb): Au-Bv-C; litic (li):R între 20 şi 50 cm; eutric
(eu): (cu proprietăţi eutrice în orizontul A); umbric (um): prezentă orizont
umbric (Au); molic (mo): prezintă orizont molic (Am); scheletic (qq): cu peste
75% schelet; histic (tb): cu orizont O sau T de 20-50 cm grosime.
Fertilitate şi folosinţă. În general, andosolurile sunt ocupate cu păduri de
molid şi mai puţin de fag, şi de pajişti. Productivitatea pajiştilor pe aceste soluri
poate fi îmbunătăţită prin aplicarea de amendamente calcaroase şi
îngrăşăminte minerale, precum şi prin târlire.
Se impune protejarea lor de fenomenele de eroziune prin aplicarea unor
măsuri de prevenire şi combatere a degradării solului în urma defrişării
pădurilor.

112
Fig. nr. 25 – Vertosol 51 Fig. nr. 26 – Andosol 51

113
 CLASA HIDRISOLURI (HID)

Solurile din clasa hidrisoluri prezintă proprietăţi gleice sau stagnice intense
care încep în primii 50 cm, sau orizont A limnic (Al), sau orizont histic (T)
submers.
Succintă caracterizare morfogenetică. Hidrisolurile sunt soluri cu orizont
O (sub 50 cm grosime) şi/sau orizont A urmat fie de un orizont intermediar
la care se asociază proprietăţi gleice (Gr) din primii 50 cm (AG, ACG, BvG);
fie de un orizont Bt sau de un orizont E şi Bt la care se asociază proprietăţi
stagnice intense (W) din primii 50 cm şi continuă pe cel puţin 50 cm (AW,
EW, BW sau BtW). Include de asemenea solurile cu orizont A limnic sau T
(turbos) submerse.
Clasa hidrisoluri cuprinde trei tipuri de sol: Stagnosol, Gleiosol şi
Limnosol.
1. STAGNOSOLURILE (SG)
Stagnosolurile sunt soluri ce prezintă orizont A ocric (sau orizont A ocric şi
orizont eluvial E luvic sau E albic), urmat de orizont B argic (Bt) la care se
asociază proprietăţi stagnice intense (orizont W) începând de la suprafaţă
sau din primii 50 cm ai solului şi care continuă pe cel puţin 50 cm grosime.
În mod frecvent apar concreţiuni ferimanganice. Nu prezintă schimbare
texturală bruscă (între E şi Bt) pe cel mult 7,5 cm (proprietate diagnostică
pentru planosoluri).
La nivel de subtip, pot prezenta orizont vertic asociat orizontului B, orizont
histic (sub 50 cm grosime) şi proprietăţi gleice sub 50 cm adâncime.
Răspândire şi condiţiile naturale de formare. Aceste soluri ocupă
suprafeţe restrânse (circa 100.000 ha), în condiţii de relief neted sau cu
denivelări negative, pe platourile şi terasele dealurilor şi podişurilor
(Piemontul Getic, Piemonturile Vestice, Podişul Someşan, Podişul Sucevei)
şi pe terenurile plane sau uşor înclinate ale depresiunilor (Braşov,
Făgăraş, Haţeg, Zarand, Baia Mare, Rădăuţi etc.) şi în unele crovuri din
arealul preluvosolurilor.
Clima. Stagnosolurile sunt răspândite în zone moderat călduroase sau
răcoroase, temperaturi medii anuale de 7-10°C, suma anuală a
precipitaţiilor mai mare de 600-900 mm şi valoarea indicelui anual de
ariditate (,,De Martonne") mai mare de 28. În condiţiile de relief în care se

114
găsesc se creează un exces de apă de origine pluvială (regim hidric
stagnant).
Vegetaţia naturală sub care s-au format aceste soluri este reprezentată de
păduri de Quercus ceris, Quercus fraineto şi Quercus robur, adesea
înmlăştinite. În prezent, ca urmare a defrişării pădurilor, fenomenele de
înmlăştinire s-au accentuat, iar aceste suprafeţe sunt ocupate de păşuni şi
fâneţe de calitate inferioară unde predomină specii ierboase hidrofile de
Juncus sp. (pipirig), Carex sp. (rogoz), Agrostis sp. (iarba câmpului).

Materialul parental are textura fină sau mijlocie, fiind constituit din argile
care nu conţin carbonat de calciu sau din depozite loessoide fine, situate
în zone umede.
Procesele pedogenetice. Caracteristic în formarea acestor soluri sunt
procesele de stagnogleizare. Datorită stagnării temporare a apei din
precipitaţii în profilul de sol, deasupra unui orizont impermeabil sau slab
permebil, are loc procesul de reducere al fierului şi manganului. În stare
resusă, aceste elemente imprimă solului culori specifice, cenuşii, vineţii,
albăstrui, dominante la nivelul orizontului stagnogleic (BtW), ce alternează
cu pete roşiatice, ruginii sau gălbui, date de compuşii de fier în stare
oxidată. Aspectul marmorat al orizonturilor pedogenetice este evidenţiat şi
în orizontul superior, unde culorile dominante sunt cele de oxidare.
În zonele cu alternanţă frecventă a perioadelor umede cu cele uscate se
formează orizonturi cu acumulare maximă de oxizi de fier şi mangan sub
forma de bobovine (neoformaţiuni dure ferimanganice).
Apa stagnantă din profil impiedică circulaţia aerului din sol, ceea ce duce la
creşterea concentraţiei în bioxid de carbon şi un slab aport de oxigen din
aerul atmosferic.
Alcătuirea şi descrierea morfologică a profilului de sol. Profilul
stagnosolurilor prezintă urmatoarea morfologie (Fig. nr. 27): Aow-ABW-
BtW-C.
Orizontul Aow în grosime de 20-30 cm, are culoare brun-cenuşie sau
cenuşie închisă, cu pete brun-roşcate frecvente şi pete difuze cenuşii
verzui; structura poliedrică angulară mică medie, slab dezvoltată; ferm sau
dur în stare uscată.
Orizontul ABW are grosime de 10-20 cm, culoare brun-cenuşie cu aspect

115
marmorat, cu pete frecvente cenuşiu-oliv şi pete rare brun-roşcate,
structura columnoid prismatică; dur în stare uscată; numeroase neoformaţii
ferimanganice mici.
Orizontul BtW are grosimi de 50-90 cm, culoare cenuşiu-verzuie cu pete de
culoare brună sau brun-roşcată; structură prismatică sau columnoid
prismatică; foarte plastic şi adeziv în stare umedă, dur în stare uscată;
neoformaţii mangano-ferice.
Orizontul C apare la adâncimi de peste 120 cm, are culoare brun-cenuşie
sau brun-gălbuie; nestructurat.
Proprietăţi. Stagnosolurile sunt soluri reci cu textura fină, aeraţia deficitară
permeabilitate redusă pentru apă şi aer. Au proprietăţi hidrofizice, de
aeraţie şi fizico-mecanice dintre cele mai puţin favorabile. Stagnosolurile se
încadrează în clasele de lucrabilitate şi traficabilitate foarte redusă,
perioada de timp în care nu se poate circula şi lucra este foarte mare.
Sunt relativ sărace în humus (circa 2%), iar rezerva de humus este de 60 –
120 to/ha. Valorile pH-ului cuprinse 5,2 şi 6,4 încadrează stagnosolurile în
clasa de reacţie slab şi moderat acidă. Gradul de saturaţie în baze (50-
80%) înregistrează valorile cele mai mici în partea superioară a profilului de
sol.
Subtipuri. Stagnosolul cuprinde urmatoarele subtipuri: tipic (Aow-ABW-
BtW-C), luvic (Aow-ElW-BtW-C), albic (Aow-EaW-BtW-C), vertic (Aow-
ABW-ByW-C), gleic (stagnosoluri cu orizont Gr situat între 50 şi 100 cm),
planic (stagnosol albic sau luvic cu schimbarea texturală bruscă între
orizontul El sau Ea şi orizontul B argic pe 7,5-15cm), histic (T-AoW-ABW-
BvW-C).
Fertilitate şi folosinţă. Stagnosolurile au o fertilitate redusă mai ales
datorită regimului aerohidric defectuos. Stagnosolurile sunt ocupate de
păduri, păşuni şi fâneţe de slabă calitate, putând fi folosite pentru cultura
plantelor de câmp, decât după aplicarea unor lucrări ameliorative cum ar fi:
executarea canalelor de desecare şi a drenurilor absorbante cu grosimea
mare a stratului filtrant, modelarea în benzi cu coame, lucrări de afânare
adâncă sau drenajul ,,cârtiţă" dar numai perpendicular pe liniile drenurilor
subterane. Nu sunt favorabile pentru pomi şi vita de vie, majoritatea
speciilor pomicole fiind sensibile la exces prelungit de umiditate.

116
2. GLEIOSOLURILE (GS)

Gleiosolurile sunt soluri freatic hidromorfe ce se definesc prin prezenţa unui

orizont O şi/sau orizont A (Am, Ao, Au) şi a proprietăţilor gleice (orizont Gr)
care apar în profil din primii 50 cm ai solului mineral.
Nu îndeplinesc condiţiile diagnostice de a fi solonceac sau soloneţ (fără
orizont „sa” sau „na” în primii 50 cm) sau histosol (cu orizont T peste 50 cm
grosime).
Răspândire şi condiţiile naturale de formare. În România gleiosolurile
ocupă suprafeţe restrânse, dispersate în mai toate zonele geografice
însumând o suprafaţă de cca. 585.000 ha (Florea N., 2004).
Dintre condiţiile pedogenetice, caracteristice sunt cele de apă freatică aflată
la adâncimi ce nu depăşesc 1 -1,5 m (uneori la suprafaţă sau aproape de
suprafaţă) şi nesalinizată. Astfel de situaţii se găsesc în câmpii joase şi
umede (Câmpia Timişului, Câmpia Aradului, Câmpia Someşului), lunci
neinundabile, în zone de subsidenţă din Câmpia Română (Râmnic-Buzău-
Ploieşti), în sectoarele de versanţi cu izvoare şi alunecări, în porţiunile slab
drenate ale luncilor şi teraselor inferioare ce străbat câmpiile şi regiunile
deluroase. Aceste soluri apar şi în arealele mai joase ale depresiunilor
intramontane şi premontane (Borsec, Braşov, Gheorghieni, Ciucului,
Făgăraş, Sibiu, Beiuş, Baia Mare, Oaş, Zarand).
Clima. Gleiosolurile s-au format în zone climatice dintre cele mai diferite,
de la cele cu bilanţ hidroclimatic mediu anual deficitar până la cele cu bilanţ
hidroclimatic excedentar. Supraumezirea gleiosolurilor se datorează nu atât
excedentului de umiditate climatică, ci mai ales unor cauze locale de ordin
geomorfologic, litologic şi hidrogeologic care permit menţinerea pânzei
freatice aproape de suprafaţa solului.
Vegetaţia naturală este formată predominant din plante hidrofile, ce
alcătuiesc un covor vegetal bogat în specii ierboase ca: Alopecurus sp.
(coada vulpii), Agrostis sp. (iarba câmpului), Typha sp. (papura), Juncus
sp. (pipirigul), Carex sp. (rogozul).

Materialul parental al gleiosolurilor este predominant de origine fluviatilă

sau fluvio-lacustră şi poate avea o textură de la grosieră până la fină.
Procese pedogenetice. Factorul determinant al formării gleiosolurilor îl
constituie apa freatică situată la mică adâncime (1-2 m) unde provoacă

117
supraumezirea solului şi prin aceasta favorizează manifestarea proceselor
de gleizare. Se formează un orizont Gr caracteristic, a cărui limită
superioară este situată în primii 50 cm ai solului, precedat de un orizont
AGo. Ca urmare a supraumezirii datorate aportului de apă din pânza
freatică aflată la mică adâncime, reducerea are o intensitate mai mare
decât la stagnosoluri.
In zonele mai calde din stepă şi silvostepă prezenţa în apele freatice a
biocarbonatului de calciu asociat frecvent cu săruri uşor solubile poate
determina acumularea acestora pe profil.
Alcătuirea şi descrierea morfologică a profilului. Profilul gleiosolurilor
prezintă următoarea succesiune a orizonturilor: A-AGo-Gr (Fig. nr. 28).
Orizontul A poate fi Am, Ao sau Au, în funcţie de zona geografică în care
se formează. Poate avea grosimi de 15-50 cm, culori de obicei închise
datorate acumulării de material organic, neagră, brun-închisă, brun-cenuşie
sau cenuşie, textura este foarte variată în funcţie de alcătuirea
granulometrică a materialului parental, structura glomerulară, grăunţoasă
ori poliedrică subangulară sau angulară.
Orizontul AGo are grosimea de 15-30 cm, culoare brun-cenuşie închisă cu
pete de oxidare brun-ruginii sau ruginii-gălbui şi de reducere, cenuşii vineţii,
textura variată, este slab structurat sau cu structură poliedrică, prezintă
separaţii ferimanganice frecvente şi bine evidenţiate.
Orizontul Gr apare începând de la adâncimi mai mici de 50 cm, are colorit
mozaicat, în care domină culorile de reducere, starea de umiditate este cel
puţin „jilav" sau „umed".
Proprietăţi. Proprietăţile fizice, chimice şi biologice ale gleiosolurilor sunt
influenţate direct de cele ale materialelor parentale pe care s-au format.
Densitatea aparentă are valori mici (1,25-1,45 g/cm3 la gleiosolurile cu
textura grosieră şi mijlocie şi 1,15-1,35 g/cm3 la cele cu textura fină), fapt
ce încadrează aceste soluri în clasa celor slab afânate până la slab tasate.
Porozitatea totală are, frecvent, valori de 46-52% (v/v); valorile critice ale
porozităţii drenante (mai mici de 10% v/v) se înregistrează la gleiosoluri cu
textura fină. Coeficientul de ofilire se încadrează în intervalul 1-18% g/g;
valori mai mici înregistrându-se la gleiosolurile cu textura grosieră şi mai
mari la cele cu textura fină. Capacitatea de apă utilă are valori diferite: de la
8-12% g/g - la gleiosolurile cu textura fină, până la 12-16% g/g la cele cu

118
textura mijlocie (Canarache A., 1990).
Humusul are valori cuprinse între 2 şi 15%, cele mai mici valori
înregistrându-se la gleiosolurile districe. Valorile pH-ului variază între 4,8 şi
8,3 încadrând gleiosolurile în clase de reacţie moderat acidă, slab acidă,
neutră şi slab alcalină.
Subtipuri. Gleiosolurile prezintă următoarele subtipuri: calcarice - cu
carbonat de calciu conţinut în primii 20 cm (proxicalcarice) sau pe
adâncimea de 20-50 cm (epicalcarice); eutrice - cu proprietăţi eutrice în
orizontul A; districe - cu proprietăţi districe în orizontul A; molice - cu orizont
A molic (Am); cernice - cu orizont A molic (Am) şi orizont subiacent
intermediar de culoare închisă de orizont Am; umbric - cu orizont A umbric
(Au), cambic (gleiosol cu orizont Bv), psamic (gleiosol cu textura grosieră
cel puţin în primii 50 cm), pelic (gleiosol cu textura foarte fină cel puţin în
primii 50 cm), aluvic (gleiosol format pe materiale fluvice), histic (gleiosol cu
orizont T de la suprafaţă cu grosimea de 20-50 cm) şi tionic (gleiosol cu
orizont sulfuratic în primii 125 cm).
Fertilitate şi folosinţă. Principalul factor limitativ al fertilităţii gleiosolurilor
este regimul aerohidric defectuos, care nu permite valorificarea fertilităţii
potenţiale ridicate a acestor soluri (mai ales a celor humifere), ele fiind
folosite doar ca fâneaţă. Ameliorarea lor în vederea folosirii în cultura
plantelor se poate face prin lucrări de desecare asociate uneori cu lucrări
de drenaj subteran, arătura şi afânarea adâncă, administrarea
amendamentelor calcaroase pe gleiosolurile moderat şi puternic acide,
administrarea îngrăşămintelor organice şi minerale. Dacă sunt ameliorate,
gleiosolurile pot fi cultivate cu cereale, legume şi unele plante furajere dar
sunt contraindicate pentru vii şi livezi.
3. LIMNOSOLURILE (LM)

Limnosolurile sunt soluri subacvatice (din lacuri de mică adâncime) având

orizont A limnic sau orizont histic sau turbos (T) submers, cu grosime sub
50 cm. Denumirea de limnosoluri dată acestor soluri provine de la limnus
care în limba latina înseamnă mâl, mlaştină (Munteanu I., 1984).
Orizontul A limnic (Al) este un orizont mineral submers situat la suprafaţa
depozitelor de pe fundul rezervoarelor naturale de apă (bălţi, lacuri, lagune)
puţin adânci, format prin acumularea subacvatică de suspensii sau
precipitate minerale şi organice, resturi de alge, plante şi animale

119
subacvatice, variat humificate sau turbificate. Prezintă următoarele
caractere:
 conţinut de materie organică peste 1%;
 stratificare evidentă şi lipsa structurii;
 consistenţă foarte moale, frecvent cu aspect de nămol sau gel;
 culori cenuşii, cenuşii-oliv, cenuşii-verzui sau negre care se schimbă
în brun sau oliv prin expunere la aer.
Adâncimea limită de formare a limnosolurilor este aproximativ egală cu
adâncimea de transparenţă a apei sau adâncimea de pătrundere a luminii
(2-3 m în lacurile de câmpie şi colinare; 9-10 m în lacurile regiunilor
montane). Adâncimea de 2-3 m, până unde poate pătrunde lumina,
reprezintă limita până la care se poate dezvolta vegetaţia acvatică şi, prin
urmare, limita superioară de formare a orizonturilor A limnic sau turbos T
(cu grosimea mai mică de 50 cm).
Răspândire şi condiţiile naturale de formare. Cele mai mari suprafeţe pe
care se regăsesc aceste soluri sunt situate în Delta Dunării şi Complexul
lagunar Razelm – Sinoie, limnosolurile fiind formate pe depozite lacustre şi
material organic depus pe fundul lacurilor, bălţilor şi lagunelor. În lacurile
adânci limnosolurile se formează numai în zonele marginale unde
adâncimea mai mică permite dezvoltarea vegetaţiei acvatice.
Materialul parental este alcătuit din depozite de mâl sau nămol. În
rezervoarele de apă (bălţi, lacuri, lagune) procesul de sedimentogeneză
constă în depunerea suspensiilor sau precipitatelor minerale sau organice.
Prin acest proces se realizează reînnoirea materialului parental
concomitent cu acumularea materialului organic şi a compuşilor minerali
precipitaţi. Vegetaţia acvatică este reprezentată de plante din familia
ciperaceae (rogoz, ţipirig,), juncaceae (pipirig), tiphaceae (papură), stuf
(Phragmites communis), brădiş (Myriophyllum spicatum, Myriophyllum
verticillatum) etc.
Procese pedogenetice. Formarea limnosolurilor (Munteanu I., 1984) are
loc prin:
 acumularea materiei organice alohtone cât şi a celei autohtone
provenită din vegetaţia şi fauna acvatică;
 formarea şi acumularea sulfurilor feroase (FeS2) prin reducerea
sulfaţilor de către bacteriile sulfo-reducătoare până la H2SO4 şi sulf
elementar; fierul liber sau cel aflat sub formă de FePO4 în prezenţa

120
 sulfurilor, este convertit, după un timp, în pirită.
 formarea mâlului calcaros în urma micşorării concentraţiei de CO2
care este folosit de plante în procesul de fotosinteză;
 formarea CaCO3 are loc astfel: Ca2+ + 2HCO-3 ↔CaCO3 + CO2 +H2O
 formarea acumulărilor de fier are loc în soluţii bogate în compuşi
humici prin separare ca hidrogel sau carbonat, sub acţiunea CO2
sau O2.
 formarea de CO2 şi CH4 (metan) ca rezultat al activităţii de
transformare a materiei organice în condiţii anaerobe; aceste gaze
se degajă în atmosferă.
Alcătuirea şi descrierea morfologică a profilului. Limnosolul este
constituit din orizontul A limnic sau orizont turbos cu grosimea mai mică de
50 cm urmate de orizontul Gr (Fig. nr. 29).
Orizontul Al are grosimea de 40-100 cm; culoare cenuşie închisă, brun-
cenuşie închisă, sau chiar neagră, în contact cu aerul se schimbă în brun
cenuşiu, cenuşiu-oliv sau oliv; stratificare evidentă şi lipsa structurii;
consistenţă foarte moale cu aspect de nămol sau gel; densitatea mai mică
de 0,6g/cm3; materie organică 2-50%;
Orizontul Gr are culoare cenuşiu-verzuie, cenuşiu-albăstruie, care în
contact cu aerul se schimbă în cenuşiu slab verzui, cenuşiu-oliv sau oliv.
Proprietăţi. Limnosolurile au texturi diferite în funcţie de compoziţia
materialului sedimentat. Densitatea aparentă are valori foarte mici de circa
0,3-0,6g/cm3. După secarea lacurilor, limnosolurile evoluează spre
gleiosoluri sau aluviosoluri, timp în care au loc procese de maturare care
constau în pierdere ireversibilă a apei de ,,imbibare", micşorarea volumului
cu formarea de crăpături mari, schimbarea culorii în gălbui sau brun
adesea cu pete ruginii, mineralizarea unei cantităţi mari de materie
organică (Florea N., 2004).
Subtipuri. Limnosolul cuprinde următoarele subtipuri: distric (limnosol cu
proprietăţi districe în orizontul Al), eutric (limnosol cu proprietăţi eutrice în
orizontul Al), calcaric (limnosol cu carbonat de calciu conţinut în primii 20
cm sau pe adâncimea de 20-50 cm), psamic (limnosol cu textura grosieră
cel puţin în primii 50 cm), salinic (limnosol cu orizont hiposalic în primii 100
cm sau cu orizont salic între 50 şi 100 cm), histic (limnosol cu orizont turbos
de la suprafaţă cu grosimea de 20-50 cm) şi tionic (gleiosol cu orizont
sulfuratic în primii 125 cm).

121
Fertilitate şi folosinţă. Limnosolul, în cadrul ecosistemului acvatic,
îndeplineşte următoarele funcţii (Munteanu I., 1984)
 suport şi mediu de creştere al vegetaţiei acvatice;
 habitat pentru fauna acvatică;
 stocarea şi imobilizarea metalelor grele;
 filtru de protecţie împotriva poluării apelor freatice.
Limnosolurile reprezintă o sursă de elemente nutritive pentru vegetaţie
acvatică şi indirect pentru piscicultură.

122
Fig. nr. 27 - Stagnosol 51 Fig. nr. 28 – Gleiosol 51

Fig. nr. 29 - Limnosol

123
 CLASA SALSODISOLURI (SAL)

Salsodisolurile sunt soluri cu orizont salic (sa) sau orizont natric (na) în partea
superioară a solului (în primii 50 cm), sau orizont Btna.
Succintă caracterizare morfogenetică. Aceste soluri prezintă orizont
superior A (ocric sau molic) sau A şi Bv asociate cu un orizont salic (sa) sau
natric (na) în primii 50 cm; sau soluri cu orizont A sau orizont A şi E urmat de
un orizont argic-natric (Btna) indiferent de adâncime.
Clasa salsodisolurilor cuprinde două tipuri de sol: solonceac şi soloneţ.
1. SOLONCEACURILE (SC)
Solonceacurile sunt soluri ce prezintă orizont A ocric sau A molic (Ao, Am) şi
orizont intermediar asociate cu orizont salic (sa) în primii 50 cm. Pot avea
orizont calcic, cambic, vertic, natric, hiponatric şi proprietăţi gleice în primii 100
cm. Popular sunt denumite „sărături" sau „chelituri".
Răspândire şi condiţiile naturale de formare. Solonceacurile se găsesc
răspândite într-un areal foarte larg, predominând însă în zonele de stepă şi
silvostepă. Se întâlnesc pe terenurile joase din Câmpia Brăilei, în luncile
râurilor Ialomiţa, Cricovul Sărat, Călmăţui, Buzău şi Siretul inferior. De
asemenea se găsesc în jurul lacurilor sărate Strachina, Fundata, Movila
Miresii, Plopul, Ianca, Balta Albă, Lacul Sărat etc, în câmpia subcolinară Mizil –
Stâlpu, în Lunca şi Delta Dunării, în Câmpia de Vest pe interfluviile Crişul
Repede – Crişul Negru, Crişul Alb – Mureş şi Mureş – Bega. Se întâlnesc şi în
Câmpia Moldovei, în luncile râurilor Prut, Jijia, Bahlui, Bârlad, în zona litoralului
Mării Negre pe văile cu deschidere spre mare şi în preajma lagunelor Razelm,
Goloviţa, Zmeica, Sinoe, Taşaul şi Techirghiol.
Clima. Solonceacurile aparţin în general regiunii aride şi mai rar în regiunilor
umede şi foarte umede, răspândirea lor fiind determinată de prezenţa unor
depozite de sare gemă sau ape foarte sărate.
Regimul hidrosalin, caracterizat prin procese de circulaţie şi de acumulare a
sărurilor uşor solubile în orizonturile pedogenetice ale solului, este influenţat în
mod direct atât de condiţiile climatice cât şi de cele pedo-hidro-geologice.

125
Vegetaţia naturală caracteristică solonceacurilor este reprezentată prin
asociaţii de plante halofite precum: Salicornia herbacea, Salsola soda, Sueda
maritima, Arthemisia salina, Camphorosma ovata, Puccinella distans,
Spergularia media, Salicornia europaea, Artemisia maritima, Petrosimonia
triandra etc. Gradul foarte redus de acoperire cu vegetaţie sau chiar lipsa
acesteia pe solonceacuri cu crustă sunt motivele denumirii populare a acestora
de chelituri.

Fig. nr. 30 - Vegetaţie specifică solonceacurilor, pe malul Lacului Goloviţa30

Condiţiile de relief în care s-au format solonceacurile sunt foarte variate:

câmpii, dealuri, podişuri, piemonturi, lunci, terase, interfluvii, versanţi dar
uneori, şi în regiuni montane pe roci salifere (Teşu,1983, citat de Blaga, 2005).
Condiţiile de salinizare sunt caracteristice câmpiilor fluvio-lacustre aluvionare
sau aluvioproluviale, câmpiilor piemontane joase uşor înclinate şi moderat
fragmentate (Câmpia Mizil-Stâlpu), câmpiilor de terasă (Lunca Dunării),
câmpiilor aluvionare de luncă inundabilă, câmpiei fluvio-maritime a Deltei
Dunării, câmpiei litorale cu lagune şi nisipuri.
Activităţile antropice favorizează şi ele în unele situaţii salinizarea. Se pot
acumula săruri uşor solubile în sol odată cu utilizarea la irigaţii a apelor
mineralizate.

126
Materialul parental sau rocile de solificare pot fi constituite din sedimente
salifere, (ex. în Subcarpaţi), depozite aluviale, aluvio-proluviale loessoide
bogate în săruri solubile, luturi, argile, marne şi depozite lacustre.
Procese pedogenetice. Solonceacurile s-au format prin procese de salinizare
care constau în acumularea progresivă în partea superioară a profilului de sol
a sărurilor uşor solubile (solubilitatea în apă rece este mai mare de 2,3 g/1).
În procesul de formare, un rol important îl prezintă condiţiile care determină
acumularea sărurilor solubile. În unele situaţii acestea provin din materiale
parentale salifere, sau chiar depozite de sare gemă. În asemenea cazuri
precipitaţiile nu reuşesc să levige sărurile solubile de la suprafaţă. Rocile
salifere pot ajunge la suprafaţă şi prin procesul de eroziune, determinând
apariţia insulară pe versanţi a solonceacurilor sau salinizarea celorlalte soluri
de pe versanţi, de unde prin scurgeri la suprafaţă sărurile solubile ajung în văi
şi lunci, provocând salinizarea acestora.
Procesul de salinizare mai poate fi determinat de apele mării, lagunelor şi
lacurilor sărate, prin infiltraţii laterale, revărsări sau transport prin vânt,
fenomen numit impulverizaţie (Puiu Şt, 1983). Influenţa mării şi transportul
sărurilor prin impulverizaţie se resimte pe 15-20 km lăţime dea lungul lito-
ralului; impulverizaţia nu reprezintă un pericol de salinizare a solului peste
limitele normale (Florea N., 1971).
Suprafeţele cele mai întinse de solonceacuri din ţara noastră s-au format însă
sub influenţa apelor freatice mineralizate, aflate la o adâncime mică, în condiţii
de climă cu deficit de umiditate şi regim hidric exudativ. În asemenea situaţii,
apa ridicată prin capilaritate se evaporă, iar sărurile solubile se depun şi se
acumulează progresiv în partea superioară a profilului de sol, formând uneori
chiar o crustă la suprafaţa solului.
Adâncimea maximă la care apele freatice determină formarea solonceacurilor
se numeşte adâncime critică, ce variază în funcţie atât de condiţiile climatice
cât şi de însuşirile solului şi a depozitelor pe care s-au format. Salinizarea
orizonturilor pedogenetice este mai intensă în condiţiile unei adâncimi mai mici
a apei freatice şi a gradului mai mare de mineralizare.
În urma acumulării treptate şi progresive a sărurilor uşor solubile se formează,

127
în primele faze, un orizont hiposalic. Ulterior se formează orizontul salic, cu un
conţinut total de săruri solubile mai mare de 1 % g/g, la tipul de salinizare
cloruric, sau de 1,5% g/g, la cel sulfatic.
Prezenţa orizontului salic în prima parte a secţiunii de control (0-20 cm)
împiedică dezvoltarea vegetaţiei şi determină un grad foarte redus de
acoperire a solului cu vegetaţie. Bioacumularea este foarte redusă din cauza
aportului scăzut de materie organică. Activitatea bacteriilor este de asemenea
foarte mult diminuată sau chiar inhibată în prezenţa sărurilor uşor solubile.
Alcătuirea şi descrierea morfologică a profilului. Profilul de sol al
solonceacurilor prezintă următoarea succesiune a orizonturilor (Fig. nr. 31):
Aosa-ACsc-Csc pentru cele formate pe depozite salifere, sau Aosa-AGosc-
CGosc pentru cele formate sub influenţa apelor freatice mineralizate.
Orizontul A ocric salic (Aosa) are grosime de 10-20 cm, culoare brun cenuşie,
foarte închisă în stare umedă (10YR 3/2) şi cenuşie în stare uscată, textura
grosieră, mijlocie sau fină, structură grăunţoasă slab dezvoltată, cu numeroase
acumulări de săruri uşor solubile sub formă de pungi de aproximativ 1 cm
diametru, vinişoare şi pudrare puternică pe suprafaţa elementelor structurale.
Orizontul AGosc are grosimi de 10-15 cm, culoare cenuşie închisă (10YR 4/2)
în stare umedă şi cu pete brune roşietice (5YR 3/4) asociate cu pete cenuşii
deschise (10YR 6/2), slab structurat, cu numeroase acumulări de săruri
solubile.
Orizontul CGosc are grosimi variabile, culoare brun-cenuşie închisă (10YR
3,5/2) şi brun-cenuşie foarte închisă, cu pete gălbui roşcate (5YR 4/6) şi pete
cenuşii, structură masivă.
Proprietăţi. Textura solonceacurilor poate fi grosieră, mijlocie sau fină în
funcţie de compoziţia granulometrică a materialului parental: solonceacurile din
zona litorală a Mării Negre şi din Delta Dunării au textura grosieră, cele de pe
aluviunile salinizate din depresiunile luncilor râurilor au textura variată pe profil,
contrastantă. Sunt nestructurate, sau uneori prezintă agregate grăunţoase,
care în contact cu apa se desfac şi solul se transformă într-o masă mocirloasă
(agregatele structurale sunt instabile).
Porozitatea totală a solonceacurilor cu textură grosieră şi mijlocie este bună

128
(44-53% v/v) iar a celor cu textura fină este mijlocie (47-54% v/v) (Canarache
A., 1981).
Coeficientul de ofilire - la aceeaşi compoziţie granulometrică - este mai mare
decât la solurile nesalinizate, din cauza prezenţei ioniilor sărurilor solubilizate
care atrag moleculele de apă, determinând mărirea forţei de sucţiune osmotică
şi, prin aceasta, reducerea accesibilităţii apei la plante. În aceste condiţii se
micşorează valoarea capacităţii de apă utilă, iar seceta fiziologică pentru
plante se manifestă la valori mai mari ale conţinutului de apă în sol.
Acumularea de săruri este foarte evidentă chiar şi cu ochiul liber pe profilul de
sol. Solonceacurile au un conţinut mic-mijlociu în baze schimbabile în Aosa şi
mică în rest (8-14 me/100g sol). Gradul de saturaţie în baze este de 100% pe
tot profilul. Au conţinut mic în humus în Aosa (1,5-1,9%) şi foarte mic în
adâncime (0,7-0,9 %). Rezerva de humus este mică (80 t/ha). Solonceacurile
sunt foarte slab aprovizionate cu N total în Aosa şi foarte slab aprovizionate pe
profilul de sol, slab aprovizionate cu P mobil în Aosa (12 ppm) şi foarte bine cu
K mobil.
Subtipuri: cu sodă (solonceac care conţine carbonat sau bicarbonat de sodiu
peste l0 mg/100 g sol), calcaric, molic, sodic, vertic, gleic, psamic şi pelic.
Fertilitate şi folosinţă.
Solonceacurile pun probleme deosebite pentru folosirea lor în agricultură,
datorită conţinutului ridicat în săruri, care le fac improprii cultivării, fiind ocupate
în general de păşuni şi fâneţe de foarte slabă calitate.
Pentru îmbunătăţirea fertilităţii solonceacurilor se impun măsuri complexe şi de
durată cum ar fi: lucrările de desecare-drenaj pentru coborârea nivelului freatic;
aplicarea irigaţiilor de spălare şi administrarea de amendamente cu gips şi
fosfogips în scopul reducerii salinizării solurilor.
În primii ani după aplicarea măsurilor ameliorative se recomandă cultivarea
solurilor cu plante tolerante la salinitate.
2. SOLONEŢURILE (SN)
Soloneţurile sunt soluri cu orizont A ocric sau molic (Ao, Am) urmat direct sau
după un orizont eluvial E (El, Ea) de un orizont B argic-natric (Btna), indiferent

129
de adâncime; sau soluri cu orizont A ocric sau molic (Ao, Am) urmat de orizont
intermediar natric (na) de la suprafaţă sau în primii 50 cm ai solului. Pot avea
orizont calcic, orizont salic sub 50 cm adâncime şi proprietăţi gleice din primii
100 cm. Mai sun denumite şi ,,soluri alcalice" sau „soluri alcaline".
Orizontul natric este un orizont mineral de asociere al cărui complex adsorbtiv
argilohumic este saturat în sodiu schimbabil în proporţie mai mare de 15% din
capacitatea de schimb cationic.
Răspândire şi condiţiile naturale de formare. Soloneţurile sunt răspândite
în aceleaşi areale cu solonceacurile, pe terenurile slab drenate din Câmpia
Tisei, Câmpia Română din luncile râurilor Prut, Bahlui, Jijia, Miletin, Başeu şi
ale afluenţilor acestora.
Condiţiile de climă. Soloneţurile se formează în orice zonă climatică, fiind de
obicei asociate cu solonceacurile, răspândirea lor fiind determinată de natura
materialului parental, bogat în sodiu schimbabil.
Vegetaţia caracteristică soloneţurilor este alcătuită din specii ierboase care
tolerează reacţia alcalină: Camphorosma annua, Statice gmelini, Arthemisia
maritima, Basia hirsuta, Lepidium crasifolium, Crypsis aculeata, Atriplex
litoralis dar şi din specii nehalofile.
Materialul parental este alcătuit din depozite aluviale cu diferite texturi sau din
marne salifere de vârste geologice diferite (Merlescu Er., 1982).
Procese pedogenetice. Spre deosebire de solonceacuri, în cazul soloneţurilor
are loc un proces specific şi anume cel de alcalizare a solurilor, adică de
îmbogăţire a complexului adsorbtiv în ioni de sodiu şi de formare, uneori, a
carbonatului de sodiu (sodă). Acest proces (alcalizare sau sodizare) constă în
înlocuirea cationilor de calciu şi de magneziu din complexul coloidal cu ionii de
sodiu prezenţi în soluţia solului ca urmare a solubilizării sărurilor uşor solubile
de NaCl şi/sau Na2SO4.
Sodizarea are loc în soluri supuse alternativ proceselor de salinizare şi
desalinizare, procese ce sunt favorizate de fluctuaţiile nivelului apei freatice;
curenţii descendenţi de apă determină levigarea sărurilor uşor solubile iar
curenţii ascendenţi, acumularea şi depunerea acestora. Alcalitatea sau
sodicitatea solului este exprimată de procentul de Na schimbabil, sau de

130
gradul de saturaţie în Na (VNa - conţinutul de Na schimbabil raportat la
capacitatea totală de schimb cationic).
La alcalitatea solului se asociază valori mari ale pH-ului (peste 8,5). Valorile pH
cresc odată cu formarea carbonatului şi bicarbonatului de sodiu. Adsorbirea în
mare cantitate a ionilor de sodiu în complexul coloidal se realizează prin
pătrunderea acestora în locul ionilor de calciu şi magneziu, prin reacţii de tipul:

Ca K Ca Na
Ca Ca Na
Ca sol + 2NaCl → Mg sol + CaCl2 + MgCl2
Mg K Na
Mg Na Na Na

Ca K Ca Na
Ca Ca Na
Ca sol + 2Na2SO4 → Mg sol + CaSO4 + MgSO4
Mg K Na
Mg Na Na Na

În primul caz procesul de soloneţizare este intens, iar în al doilea mai lent
datorită gipsului rezultat.
Creşterea pâna la peste 15% a gradului de saturaţie în sodiu (VNa) în
complexul adsorbtiv determină manifestarea procesului de soloneţizare care
constă, pe lângă alcalizare şi în dispersia masei solului, migrarea argilei din
orizontul superior, diferenţierea orizontului Btna, iar deasupra lui se formează
uneori un orizont eluvial El sau Ea. În mod frecvent se formează structura
columnară, specifică numai orizontului B argic natric.
Alcătuirea şi descrierea morfologică a profilului. Profilul de sol al
soloneţurilor este alcătuit din următoarele orizonturi: Ao-El-Btna-CGo sau Ao-
Btna-CGo (Fig. nr. 32).
Orizontul Ao are grosimi mici (3-20 cm), culoare brună în stare umedă şi bun
deschisă în stare uscată, structură grăunţoasă sau poliedrică subangulară,
relativ afânat.

131
Orizontul El are grosimi de 2-25 cm, culoare brun-cenuşie, textură medie,
acumulare reziduală de particule cuarţoase, structura lamelară, relativ afânat.
Orizontul Btna are grosimi de 20-60 cm, culoare brună, textura fină, structura
columnară sau prismatică, plastic şi foarte adeziv în stare umedă, extrem de
compact în stare uscată, sunt vizibile peliculele de argilă şi neoformaţii de fier
şi mangan sub formă de pete sau chiar bobovine.
Orizontul CGo apare la adâncimi de 40-80 cm, prezintă acumulări de carbonat
de calciu şi săruri solubile, apar pete de oxidare în acest orizont se intensifică
treptat procesele de gleizare.
Proprietăţi. Textura soloneţurilor este mijlocie în partea superioară a profilului
de sol şi fină sau mijlocie-fină în partea mediană, se evidenţiază astfel o
diferenţiere texturală clară pe profil, conţinutul cel mai mare de argilă se
înregistrează la nivelul orizontului B argic natric (Btna). Densitatea aparentă
are valori cuprinse între 1,4 şi 1,6 g/cm3, compactarea este moderată (gradul
de tasare are valori pozitive: 13-17). Porozitatea de aeraţie are valori mici,
indicând un regim de aeraţie foarte deficitar. Conductivitatea hidraulică a
acestor soluri este extrem de mică (Canarache A., 1990) ceea ce face ca
regimul de mobilitate al apei să fie extrem de deficitar.
Reacţia solului este neutră în partea superioară, devenind puternic alcalină
(pH >9) în orizontul Btna unde complexul adsorbtiv este saturat în sodiu
schimbabil în proporţie mai mare de 15% din capacitatea totală de schimb
cationic. În situaţiile în care apare şi carbonatul de sodiu, pentru soloneţuri
pH-ul atinge valori de 10 -10,5. Humusul se găseşte în cantităţi mici, până la
2%, saturat în ioni de sodiu (humaţi de sodiu) cu însuşiri nefavorabile. Au
activitate microbiologică redusă, sunt foarte sărace în elementele nutritive.
Subtipuri: molic (Am-Btna-C); luvic (Ao-El-Btna-C); albic (Ao-Ea-Btna-C);
salinic (soloneţuri cu orizont hiposalic în primii 100 cm sau cu orizont salic pe
adâncimea 50-100 cm); calcaric (soloneţuri cu carbonat de calciu în primii 50
cm); stagnic (soloneţ cu proprietăţi hipostagnice în primii 100cm sau proprietăţi
stagnice între 50-200 cm); gleic (soloneţ cu proprietăţi gleice între 50-100 cm);
solodic (soloneţ cu orizont eluvial pe grosime mai mare de 15 cm); entic
(soloneţ în stadii incipiente de formare); psamic (soloneţ cu textura grosieră cel

132
puţin în primii 50 cm); pelic (soloneţ cu textura fină cel puţin în primii 50 cm).
Fertilitate şi folosinţă. Soloneţurile au o fertilitate foarte redusă determinată
de proprietăţile fizice, chimice şi biologice nefavorabile, dar mai ales datorită
reacţiei foarte puternic alcalină nesuportate de plante, uneori şi ca urmare a
prezenţei carbonatului de sodiu, care este foarte nociv pentru plante. Astfel,
soloneţurile pot fi utilizate numai pentru pajişti de calitate foarte slabă. Nu sunt
recomandate pentru arabil întrucât prin arătură o parte din orizontul Btna va fi
adus la suprafaţă şi va determina degradarea însuşirilor fizice şi chimice ale
întregului strat arat.
Ameliorarea soloneţurilor se poate realiza prin măsuri agro-pedoameliorative
complexe, corectarea reacţiei alcaline se face prin amendarea cu fosfogips,
sulf, praf de lignit. Efectul benefic al amendării este amplificat prin efectuarea
lucrărilor de afânare adâncă, fără întoarcerea brazdei. Este necesară, de
asemenea, aplicarea îngrăşămintelor organice şi minerale. După ameliorare,
pot fi cultivate cu plante tolerante la alcalizare.

133
 Fig. nr. 31 – Solonceac 51 Fig. nr. 32 - Soloneţ 51

134
 CLASA ANTRISOLURI (ANT)

Clasa antrisoluri cuprinde soluri caracterizate prin prezenţa unui orizont

antropedogenetic sau prin lipsa orizontului A şi E, îndepărtate prin eroziune
accelerată sau decapitare antropică.
Succintă caracterizare morfogenetică. Antrisolurile sunt soluri puternic
erodate, încât la suprafaţă se află resturi din sol (orizont B sau C); sau sol
puternic transformat prin acţiune antropică încât prezintă la suprafaţă un
orizont antropedogenetic de cel puţin 50 cm grosime, sau de cel puţin 30 - 35
cm dacă este scheletic.
Din această clasă fac parte două tipuri de sol: erodosolurile şi antrosolurile.
1. ERODOSOLURILE (ER)
Erodosolurile sunt soluri puternic erodate sau decopertate ca urmare a acţiunii
antropice astfel că orizonturile rămase nu permit încadrarea într-un anumit tip
de sol. Pot prezenta la suprafaţă un orizont Ap provenit din orizont B sau C,
sau din AC sau AB, având sub 20 cm grosime.
Sedimentele (materialele parentale) scoase la zi prin eroziune sau prin
decopertare sunt considerate roci şi încadrate ca atare. (Pentru erodosolurile
rezultate prin decopertare se poate folosi denumirea de decosol).
Atunci când un sol păstrează în urma eroziunii caracteristicile diagnostice, nu
se include la erodosol, ci rămâne în cadrul tipului şi subtipului respectiv, ca
varietate erodată (exemplu: cernoziom cambic erodat).
Răspândire şi condiţii naturale de formare. Erodosolurile sunt
răspândite îndeosebi în regiunile de deal sau podiş pe versanţii relativ
puternic înclinaţi care au fost folosiţi în agricultură fără măsuri de prevenire a
eroziunii. Se apreciază că aproximativ 2/3 din suprafaţa arabilă a României
este afectată de procese de eroziune şi că, din aceasta, 100.000 ha au fost
scoase din circuitul agricol, fiind brăzdate de forme ale eroziunii de adâncime
(ogaşe şi ravene) (Dumitru, 1999). În România erodosolurile sunt răspândite
pe 830.000 ha, adică 3,5% din suprafaţă (Florea, 2004).

144
Procese pedogenetice. Apariţia erodosolurilor este legată de procesul de
eroziune accelerată a solului determinată de intervenţia omului în ecosistemele
terestre şi de degradare a echilibrului natural stabilit de secole sau milenii
între factorii de mediu, prin luarea în cultură a terenurilor în pantă sau a celor
nisipoase fără a lua şi măsuri de protecţia solului. Ca urmare se intensifică
procesul de denudaţie care duce treptat la îndepărtarea orizonturilor
superioare ale solurilor, fără a se putea reface prin pedogeneză. La suprafaţa
terenului rămâne orizontul AC, B sau C al solurilor, pe care îl denumim
erodosol, reprezentând practic un rest, un "dot" de sol. (Florea N., 2004).
Erodosolurile se formează în principal pe versanţii cu pantă mare, pe cei
prelungi (apa din precipitaţii se acumulează de pe o suprafaţă mai mare şi
dacă nu întâlneşte obstacole forţa ei de eroziune este mai mare) sau pe cei
folosiţi neraţional (ex: arături din deal în vale).
Natura substratului litologic are, de asemenea, o mare influenţă asupra
formării acestor soluri. Fenomenul de eroziune se manifestă cu intensitate mai
mare pe terenurile nisipoase (formându-se ogaşe şi ravene - Fig. nr. 35), pe
loessuri şi luturi de pe terenurile înclinate se manifestă frecvent eroziunea în
suprafaţă, solurile argiloase opunând o rezistenţă mai mare acestui fenomen.
Erodisolurile rezultă şi datorită proceselor de eroziune eoliană, alunecărilor de
teren (Fig. nr. 34), sau în urma lucrărilor antropice de decopertare sau nivelare
a terenurilor.
Alcătuirea profilului. Erodosolurile se caracterizează printr-un profil scurt,
fără orizonturile superioare, la suprafaţă întâlnindu-se fie numai orizontul C, fie
orizontul B şi C (sau AB ori AC) (tabel nr.7). Uneori, pe terenuri cu pantă
medie din zone climatice favorabile culturilor de câmp, erodosolurile sunt
folosite în cultură, orizontul superior fiind arat (Ap - strat arat). Astfel că, în
funcţie de solurile din care provin şi de intensitatea procesului de eroziune,
profilul solului poate să fie: Ap-C; Ap-Cca; Ap-AC-Cca; Ap-Bv-C; Ap-Bt-C etc.
Proprietăţi. Proprietăţile acestor soluri sunt foarte variate în funcţie de solurile
din care provin. Astfel, textura este foarte variată, de la nisipoasă până la
argiloasă, este frecvent nestructurat, sărac în humus (1,5-2,0%) şi elemente
nutritive, reacţie foarte variată (de la acidă până la alcalină).

145
 Criteriile de definire ale erodosolurilor (Florea N., 1997)
Tabelul nr.7
Simb. Gradul de eroziune Criteriile de diagnosticare Corelarea cu
harta (decopertare) ale erodosolurilor după clasificarea la nivel
orizonturile rămase: superior
A-AC-C A-B-C A-E-BC
e14 Erodat foarte AC<20 cm B B Erodosol cambic, argic,
puternic prin apă feriluvic, rodic, andic.
e15 Erodat excesiv prin C, Cca C,R C Erodosol tipic, litic, vertic,
apă gleic, stagnic, salinic.
e24 Erodat foarte AC<20 cm B B Erodosol cambic, argic
puternic eolian (nisipoase)
e25 Erodat excesiv sau C, Cca C Erodosoluri tipic
nisipuri mobile în (nisipoase) Nisipuri
continuă mişcare,
nesolificate
e34 Decopertat foarte AC<20 cm B B Decosol cambic, argic
puternic feriluvic, rodic, andic
e35 Decopertat excesiv C,Cca C Decosol tipic, litic, vertic,
gleic, stagnic, salinic.

Subtipuri. În funcţie de solurile din care provine şi de condiţiile locale

erodosolul poate avea urmatoarele subtipuri: cambic (Bv-Cca), argic (Bt-Cca),
andic (erodosol cu material amorf cel puţin în unul dintre orizonturi), spodic
(Bs-R sau C), calcaric (erodosol cu carbonaţi de calciu de la suprafaţă),
psamic (erodosol cu textura grosieră în primii 50 cm), pelic (erodosol cu textură
foarte fină în primii 50 cm), stagnic (erodosol cu proprietăţi hipostagnice în
primii 100 cm sau cu proprietăţi stagnice intense între 50 şi 100 cm), litic
(erodosol cu roca compactă situată între 20 şi 50 cm), scheletic (erodosol cu
fragmente de schelet de peste 75%), eutric (erodosol cu proprietăţi eutrice).
Fertilitatea şi folosinţa. Erodosolurile sunt slab productive sau neproductive,
fertilitatea lor fiind în funcţie de solurile de origine. Pentru folosirea lor sunt
necesare măsuri de prevenire şi de combatere a eroziunii solului cum sunt:
 organizarea raţională a terenurilor pe versanţi prin alegerea celor mai
potrivite categorii de folosinţă, structuri adecvate ale culturilor, mărime
optimă ale solelor;
 măsuri antierozionale agrotehnice: practicarea unor asolamente
antierozionale, efectuarea arăturilor numai pe curbele de nivel,

146
 practicarea unor sisteme de culturi în fâşii sau benzi înierbate;
 măsuri agrochimice: corectarea reacţiei solului, fertilizarea chimică şi
organică
 măsuri speciale cu caracter hidroameliorativ: valuri de pământ, canale
de coastă, terase (ca o masură radicală de combatere a eroziunii
solului).
În funcţie de condiţiile climatice în care se găsesc şi de măsurile ameliorative
aplicate, erodosolurile sunt indicate pentru viticultură şi pomicultură sau pentru
păşuni şi fâneţe, dar pot fi folosite cu succes şi în cultura mare, culturile
neprăşitoare fiind mai indicate în acest caz.
2. ANTROSOLURILE (AT)

Antrosolurile sunt soluri ce prezintă orizont superior antropedogenetic de cel

puţin 50 cm grosime (format prin transformarea unui orizont sau strat al solului
sau prin acreţie).
Orizontul antropedogenetic este un orizont pedogenetic mineral, de
suprafaţă, foarte puternic transformat prin fertilizare îndelungată şi lucrare
adâncă, sau un orizont mineral de suprafaţă rezultat prin înălţarea (acreţia)
suprafeţei prin adaos de material, ca urmare a unei lungi perioade de cultivare
a solului şi/sau irigare, fapt care a condus la formarea unui orizont de
suprafaţă cu caractere mult modificate faţă de cele iniţiale.
Au fost deosebite 2 orizonturi antropedogenetice: orizontul hortic (Aho) şi
orizontul antracvic (aq) sau cu proprietăţi antracvice (Apaq, Amaq, Bvaq) .
Orizontul A hortic (Aho) este o varietate de orizont antropedogenetic de
suprafaţă, format prin fertilizare intensă, lucrare profundă şi adaos timp
îndelungat de deşeuri animale şi de materiale organice în amestec cu material
pământos. Poate conţine incluziuni de cărămizi, fragmente de oale etc.
Prezintă culoare închisă cu crome şi valori sub 3 (la umed), grad de saturaţie
în baze peste 53%, şi conţinut apreciabil de humus, activitate biologică
intensă. Faţă de orizontul Am se deosebeşte prin conţinutul de P extractibil,
care este mai mare de 250 ppm exprimat ca P 2O5, în primii 25 cm.
Proprietăţi antracvice (aq). Aceste proprietăţi apar în solurile folosite ca
orezării sau intens irigate, spre exemplu cele din sere. Pe lângă saturaţia cu

147
apă, permanent sau în cea mai mare parte a anului, solurile cu proprietăţi
antracvice prezintă, în plus, următoarele condiţii:
a. un strat arat de suprafaţă, urmat, imediat, de un strat slab permeabil
care este saturat cu apă peste 3 luni în cei mai mulţi ani şi prezintă o
matrice cu crome de 2 sau mai mici;
b. un suborizont de subsuprafaţă cu una sau mai multe din următoarele
însuşiri:
- pete de sărăcire în fier având culori cu valori 4 şi croma 2 în
macropori, sau
- concentrări (pete, concreţiuni) de oxizi de fier, sau
- un conţinut de fier de două ori mai mare decât în stratul arat.
Proprietăţile antracvice se notează cu simbolul aq adăugat orizontului în care
apar: Apaq, Amaq, Bvaq, desemnând orizonturi antracvice de asociere.
Diagnostic, antrosolul are un orizont antropedogenetic (un A hortic sau un
orizont de asociere antracvic notat cu aq) cu o grosime minimă de 50 cm.
Subtipuri. Antrosolurile pot avea următoarele subtipuri: hortic (un A hortic cu o
grosime minimă de 50 cm) (Fig. nr. 36), antracvic (orizont antracvic aq cu o
grosime minimă de 50 cm) (Fig. nr. 37), psamic (cu textură grosieră în primii 50
cm); calcaric (cu carbonat de calciu la suprafaţă), eutric (cu proprietăţi eutrice
cel puţin în orizontul de la suprafaţă), distric (cu proprietăţi districe cel puţin în
orizontul de la suprafaţă), pelic (cu textură fină cel puţin în primii 50 cm).
Antrosolurile, fiind introduse recent în taxonomia solurilor, nu au fost elaborate
caracterizări sintetice asupra lor.
Proprietăţi. Proprietăţile antrosolurilor sunt foarte variate în funcţie de tipul de
sol şi zona pedoclimatică în care sunt amplasate. Conţinutul în materie
organică şi elemente nutritive este foarte mare, sunt bine aprovizionate cu
microelemente.

148
 Fig. nr. 34 - Erodolsol, alunecări de teren

Fig. nr. 35 - Erodosol, eroziune în adâncime

Fig. nr. 36 - Antrosol hortic, cu un Fig. nr 37 - Antrosol antracvic, orezărie

strat antropic humifer foarte adânc în lunca râului Po (nordul Italiei) 51
(Olanda) 51

149
 CARTAREA SOLURILOR
ŞI ÎNTOCMIREA STUDIILOR PEDOLOGICE

Cartarea pedologică reprezintă activitatea executată în cea mai mare

parte pe teren şi cuprinde: cercetarea solului/terenului, identificarea,
delimitarea pe hartă, plan sau aerofotogramă a unor unităţi de teritoriu cu
soluri similare, în condiţii de mediu similare.
Studiul pedologic constituie materialul ştiinţific prin care se concretizează
o cartare pedologică sau o activitate de prelucrare a unor date pedologice
deja existente (reambulare), cu sau fără cercetări de teren în completare,
pe un anumit teritoriu. El cuprinde un text cu caracterizarea solurilor şi a
condiţiilor de mediu, explicarea materialelor cartografice, o prognoză
asupra evoluţiei solurilor, recomandări asupra gospodăririi raţionale,
protecţiei şi ameliorării resurselor de sol/teren.

Studiul solului în teren, întregit cu cel de laborator, trebuie să definească,

pe cât se poate cantitativ, principalii determinanţi şi factori pedoecologici.
Astfel, în teren se studiază – se descriu şi în măsura posibilă se măsoară:
condiţiile de localizare, relieful, substratul litologic, condiţiile
hidrogeologice, climatul local şi vegetaţia naturală. Din punct de
vedere pedologic, se analizează grosimea morfologică şi cea fiziologic utilă
a profilului de sol, sistemul de orizonturi genetice, unde este cazul
adâncimea carbonaţilor, eventual sărurile solubile, tipul de humus,
grosimea orizontului de humus, textura şi structura pe întregul profil,
porozitatea, umiditatea momentană (determinată organoleptic sau
electrometric, sau prin ridicarea de probe pentru determinări de laborator),
consistenţa, drenajul intern (prin prezenţa sau absenţa caracterelor de
hidromorfie, eventual şi prin determinări de infiltraţie), când este cazul
adâncimea apei freatice în timpul verii, oscilaţiile acesteia, deseori
determinarea capacităţii de câmp pentru apă, tipul şi, în măsura posibilă pe
teren, subtipul genetic de sol. Se studiază repartiţia şi densitatea rădăcinilor
în sistemul de orizonturi genetice, ca şi activitatea faunei (caracterul vermic
al solului).
În laborator se fac analizele şi alte determinări necesare întregirii
cunoaşterii ecologice a solului: umiditate, alcătuire granulometrică,
coeficient de higroscopicitate, conţinut de humus, azot şi fosfor total, pH,
baze schimbabile, fosfor şi potasiu accesibil. Se calculează raportul C:N

150
pentru definirea calităţii humusului, capacitatea de schimb cationic şi gradul
de saturaţie în baze; la solurile saline şi alcaline se fac determinări de
săruri solubile, alcalinitate, grad de saturaţie în sodiu al complexului
adsorbtiv.
Acest set general de descrieri şi determinări analitice face posibilă
caracterizarea cantitativă a complexului de factori pedoecologici (roca,
relieful, vegetaţia naturală, clima), în măsura necesară diferitelor scopuri
ecologice şi ameliorative.
Pentru definirea cantitativă a relaţiilor sol-plante, este necesară încadrarea
datelor în anumite clase de mărimi ale factorilor pedoecologici, care face
posibilă definirea aşanumitului „specific ecologic al solului”, evidenţierea
factorilor în optim şi suboptim, a celor în deficit şi a celor în exces, şi astfel
definirea factorilor limitativi pentru diferite specii şi comunităţi de plante.
Etapele cartării pedologice ce trebuie parcurse în ceea ce priveşte
execuţia, avizarea, recepţia şi decontarea se fac în cadrul unei metodologii
unice, stabilite prin Ordinul nr. 223 din 28 mai 2002 privind aprobarea
Metodologiei întocmirii studiilor pedologice şi agrochimice, a Sistemului
naţional şi judeţean de monitorizare sol / teren pentru agricultură, publicat
în Monitorul Oficial, Partea I nr. 598 din 13 august 2002. Prin aceasta se
urmăreşte obţinerea unui material documentar unitar, cu un fond de date
care vor constitui o bancă de date pedologice integrate în Sistemul de
monitorizare la nivel de judeţ şi ţară şi în Sistemul de monitorizare integrată
a mediului. Institutul Naţional de Cercetare - Dezvoltare pentru Pedologie,
Agrochimie şi Protecţia Mediului (ICPA) realizează şi reactualizează
Sistemul naţional de monitorizare sol/teren pentru agricultură, respectiv
Banca de date pedologice (Baza de date pedologice a siturilor de sol/teren
şi Baza de date a unităţilor de sol/teren) şi colaborează cu Ministerul Apelor
şi Pădurilor şi Dezvoltării Rurale şi cu ICPA Bucureşti în vederea elaborării
raportului privind starea mediului.
1. FAZELE CARTĂRII SOLURILOR
Studiile pedologice sunt elaborate în etape (faze de execuţie) în
conformitate cu Metodologia elaborării studiilor pedologice (vol. I, II, III),
editată de ICPA şi se efecuează la nivel de teritoriu administrativ, indiferent
de forma de proprietate sau exploatare a terenului. Elaborarea studiului
pedologic necesită parcurgerea a cinci faze: faza pregătitoare, faza de
teren, faza de laborator, faza de prelucrare şi sinteză a datelor şi faza
finală.

151
1. Faza pregătitoare
Această etapă constă în fixarea perimetrului ce urmează a fi cercetat,
alegerea metodei de lucru în teren în funcţie de scopul studiului şi cerinţele
beneficiarului, delimitarea geografică a perimetrului de cercetat şi
consemnarea categoriilor de complexitate a terenului în funcţie de relief. Se
stabilesc împreună cu beneficiarul scara de lucru, termenul de executare a
fazei de teren şi termenul de predare a lucrării, datele necesare întocmirii
comenzii de lucru şi a devizelor de cheltuieli.
Un alt obiectiv al fazei pregătitoare este pregătirea bazei topografice şi
cadastrale a perimetrului de studiu. La elaborarea hărţilor pedologice se
folosesc, drept bază, hărţile topografice (absolut necesare efectuării
cartării), planurile cadastrale şi fotogramele. Pe baza acestora, a hărţilor
geologice, de relief, de vegetaţie şi a altor date bibliografice scrise (inclusiv
date analitice sau măsuri agro-pedoameliorative aplicate) se efectuează
interpretarea preliminară a regiunii sau sectorului ce urmează a fi cercetat.
În funcţie de cecetarea preliminară se aleg traseele şi se stabilesc punctele
cheie care urmează a fi studiate cu atenţie pe teren.
În continuare se stabileşte planul de lucru, se pregătesc instrumentele şi
echipamentul de lucru şi mijlocul de transport în teren. Instrumentele de
lucru necesare în teren sunt: busola cu clinometru, pentru a determina
panta terenului, sonda pedologică, atlasul Munsell pentru determinarea
culorilor solului, hârleţe, lopeţi, târnăcop, cuţit pedologic, metru, lupă, ruletă
sau sfoară pentru măsurat adâncimea apei din fântâni, instrumente pentru
determinări fizice şi chimice (pH-metru, trusă agrochimică de teren, flacon
cu acid clorhidric diluat cu apă 1:3 etc).
Mai sunt necesare o serie de materiale ca: pungi pentru probe chimice, lăzi
pentru transportat probe, cutii pentru recoltarea micromonoliţilor, bidoane
de plastic pentru recoltat probe de apă, cilindri de alamă cu capace pentru
recoltarea probelor fizice de sol, inele de cauciuc şi metalice, ciocan,
etichete, rigle, caiete de teren, fişe, creioane, gumă. Se recomandă dotarea
cu aparat de fotografiat. O atenţie deosebită trebuie acordată
echipamentului personal de protecţie şi trusei de prim ajutor.
2. Faza de teren (cartarea), cuprinde totalitatea observaţiilor, studiilor şi
cercetărilor în teren în vederea caracterizării aprofundate şi multilaterale a
solului ca formaţiune naturală şi mijloc de producţie vegetală.

152
După prezentarea la unitatea beneficiară şi alcătuirea echipei de lucru se
parcurg următoarele etape:
 recunoaşterea generală a teritoriului.
 amplasarea profilelor de sol şi caracterizarea condiţiilor de mediu
specifice perimetrului reprezentativ pentru profilul de sol;
 executarea profilelor de sol, separarea orizonturilor pedogenetice,
decrierea morfologică a profilului diagnosticarea tipului şi subtipului
de sol (uneori şi a unitaţilor taxonomice de nivel inferior), recoltarea
probelor de sol pentru analizele de laborator,
 delimitarea pe harta de lucru a unităţilor cartografice de sol.
Datele culese în teren (fişe cu descrierea profilelor de sol, date analitice
etc.) nu vor fi incluse în totalitate în raportul final (întocmit în faza de birou),
ele constituind materiale primare absolut necesare pentru redactarea
hărţilor şi a raportului final, dar vor fi ordonate în exemplarul de autor şi
păstrate obligatoriu în arhivă.
Identificarea, delimitarea şi caracterizarea unităţilor de sol şi teren, numărul
profilelor principale şi secundare, precum şi numărul de profile din care se
vor recolta probe pentru analize de sol, se vor stabili conform Normei de
timp şi elemente de calculaţie ale tarifelor pentru studii şi cercetări de sol.
Studiile pedologice se vor elabora la scara de lucru 1:10.000, pentru zonele
de câmpie cu grad de complexitate mai redus, şi 1:5.000, pentru zonele
colinare şi de luncă, cu grad de complexitate ridicat datorită variaţiei mari a
elementelor de sol şi teren pe unitatea de suprafaţă.
În situaţii exprese (degradări, poluări), dacă realitatea din teren o impune,
scara de lucru poate fi mai mare (1:2.000, 1:1.000 etc.). În cadrul unui
teritoriu administrativ pot fi utilizate două scări de lucru dacă aceasta se
impune.
În lucrările de cartare la scară mijlocie şi mare se deosebesc profile:
principale, secundare şi de control (sau sondaje).
Profilele principale (100 cm lăţime, 200 cm lungime, 200 cm adâncime)
au drept scop determinarea însuşirilor morfologice, fizice şi chimice ale
solului din unitatea respectivă. Pentru a reprezenta cât mai bine suprafaţa
de sol studiată, se recomandă ca amplasarea acestora să se facă pe toate
formele de relief (cumpăna apelor, versanţi, lunci etc.), în terenuri arabile,
în păşuni şi fâneţe, în păduri, vii şi livezi etc. Din profilele principale se vor
recolta probele de sol pentru analize.

153
Fig. nr. 38 – Executarea sondajelor 51
Fig. nr. 39 – Bază topografică de lucru 51

Profilele secundare, cu dimensiuni de 80 cm lăţime X 100 cm lungime x

100 cm adâncime, se execută pentru a se urmări extinderea în spaţiu a
arealului unui sol, pentru a stabili şi caracteriza diferitele subdiviziuni ale
acestui sol. Se recoltează probe de sol pentru analize numai din anumite
profile sau numai din orizontul de la suprafaţă.
Sondajele (60 cm x 60 cm x 60 cm) permit delimitarea unităţilor
cartografice de sol, caracterizate printr-un profil principal sau eventual,
secundar. Se utilizează mai ales la cartările la scară mare şi detaliată şi se
amplasează între profilele secundare pentru a delimita trecerea de la o
unitate de sol la alta.
Numărul de profile care se sapă într-un teritoriu depinde de scara la care
se lucrează şi de gradul de complexitate al învelişului de sol (tabel nr 8).
Numarul minim de profile principale şi secundare la 100 ha (ICPA, 1987)
Tabelul nr. 8
Categoria de Scara de lucru
complexitate 1:100.000 1:50.000 1:25.000 1:20.000 1:10.000 1:5.000 1:2.000
I 0,2 0,6 1,2 1,5 3,7 3,0 11,9
II 0,3 0,7 1,4 1,8 4,5 6,1 14,3
III 0,4 0,8 1,6 2,1 5,6 7,5 19,2
IV 0,5 1,0 2,1 2,7 7,5 10,0 23,6
V 0,6 1,8 3,5 4,2 11,2 14,8 36,0

154
3. Faza de laborator
Cercetarea solului în laborator este necesară pentru caracterizarea din
punct de vedre chimic a probelor de sol, necesară pentru completarea sau
precizarea observaţiilor din teren, în vederea identificării orizonturilor
genetice şi a stabilirii unităţilor taxonomice de nivel superior (tip, subtip)
sau inferior (varietate, familie, specie şi variantă). Această etapă cuprinde
pregătirea probelor pentru analize (în spaţii special amenajate care să
excludă impurificarea lor, de orice natură), păstrarea şi analiza probelor de
sol.
Analiza probelor de sol trebuie efectuată în cadrul laboratoarelor avizate
favorabil, pe probele de sol executându-se următoarele tipuri de analize:
 analize fizice: alcătuirea granulometrică, indicii hidrofizici CH, CO;
CC, CU, CT s.a., D, DA, PT, PA;
 analize chimice: pH-ul, humusul, formele totale de N şi P, formele
de N şi K mobil, Ah, SH, T, V, CaCO 3 total, CaCO3 activ,
determinarea Na schimbabil, a oxizilor liberi (Fe2O3, Al2O3 s.a), a
unor microelemente (bor, zinc, cupru, cobalt, molibden) etc;
Buletinele de analiză vor fi utilizate, alături de informaţiile culese în teren şi
birou, la redactarea memoriului pedologic, urmând a fi păstrate în arhivă, în
exemplarul autorului.
4. Faza de prelucrare şi sinteză a datelor
Faza de prelucrare şi sinteză a datelor, sau faza de birou, constă în
prelucrarea, interpretarea tuturor informaţiilor şi datelor şi elaborarea
studiului pedologic al teritoriului cartat. În această etapă se definitivează
harta de soluri, se pun de acord eventualele nepotriviri dintre observaţiile
din teren şi interpretarea datelor analitice, iar apoi se definitivează lista
sistematică de soluri şi se întocmeşte legenda hărţii. Studiile pedologice
conţin atât texte scrise, cât şi hărţi pedologice şi hărţi corelative (de relief,
litologică, de eroziune, harta poluării etc.), cartograme, fişe, buletine de
analiză, grafice, etc.
5. Faza finală. În această etapă are loc corectarea textului, diagramelor şi
hărţilor, se multiplică hărţile şi figurile, se întocmeşte dosarul studiului
pedologic şi se avizează lucrarea. Se consideră bune pentru recepţie
studiile avizate favorabil de către membrii comisiilor de avizare, numiţi prin
decizie a directorului Direcţiei pentru Agricultură şi Dezvoltare Durabilă
(D.A.D.R.) (membrii comisiei sunt propuşi de către: ICPA, M.A.P.D.R. şi
D.A.D.R judeţene). Membrii comisiei de avizare răspund de exactitatea
datelor şi informaţiilor conţinute în studiul pedologic şi agrochimic şi decid

155
refacerea acestora, atunci când este cazul, de către specialistul care a
executat studiul/analizele, cu titlu gratuit. Numărul de exemplare ce se
predau beneficiarului se stabileşte de comun acord cu acesta. Un exemplar
din studiu rămâne la executant.
2. CONŢINUTUL STUDIULUI PEDOLOGIC
Conţinutul unui studiu pedologic trebuie să fie în acord cu Metodologia de
elaborare a studiilor pedologie (M.E.S.P), I.C.P.A.,1987 (vol. I, pag. 155-
165), cu completările din Ordinul nr. 223 din 28 mai 2002 şi cuprinde
următoarele:
A. Memoriul pedologic (partea scrisă),
B. Partea desenată – Hărţi şi cartograme,
C. Tabele.
A. Memoriul pedologic (partea scrisă) este compus din şase subpuncte,
şi anume:
1. Introducerea va cuprinde:
 obiectul şi scopul studiului;
 denumirea teritoriului studiat;
 numărul contractului (comenzii) în baza căruia s-a făcut studiul şi
denumirea beneficiarului;
 scara de lucru;
 tipul şi categoria de complexitate în care se înscrie teritoriul;
 suprafaţa teritoriului;
 localizarea geografică şi administrativă a teritoriului, distanţele faţă
de principalele căi de comunicaţie, centre de colectare,
aprovizionare, prelucrare, starea infrastructurii în teritoriu;
 studii anterioare consultate.
2. Condiţii fizico-geografice (naturale, de mediu) în care sunt descrise
următoarele:
2.1. Relieful
În acest capitol se fac consideraţii generale despre relieful regiunii,
prezentându-se formele principale de relief şi elementele acestora, formele
de mezo şi microrelief. Elementele prin care se descrie relieful trebuie să
aibă relaţie cu învelişul de sol, iar multe dintre acestea trebuie să se
regăsească în indicatorii de bonitare naturală (la nivel de TEO sau UT).
Este necesar să rezulte relaţia dintre forma de mezo- şi microrelief şi
anumite particularităţi ale solurilor: drenaj (de gradul de gleizare),
sărăturare, gradul de eroziune etc.

156
2.2. Litologia depozitelor de suprafaţă (geologia)
Se vor evidenţia acele elemente care au o relaţie strânsă cu alcătuirea
învelişului de sol actual şi repartiţia lui în teritoriu:
 natura materialelor parentale;
 textura etc.
Aceste însuşiri se vor menţiona pe o grosime de 1,5-2,0 m, fiind în măsură
să explice şi aspectele legate de drenajul global, local, grosimea
(profunzimea) solurilor sau comportamentul lor în cazul executării unor
lucrări de îmbunătăţiri funciare, conform cerinţelor ameliorative ale solurilor
(terenurilor).
2.3. Hidrografia şi hidrogeologia
Capitolul va cuprinde scurte referiri asupra cursurilor de apă (văi) şi
caracterului lor, din teritoriu sau limitrofe acestuia, efectul asupra stării de
drenaj global sau local, asupra regimului de adâncime al apei freatice.
Adâncimea apei freatice se va corela cu formele de mezo şi microrelief,
explicând astfel gradul de influenţare al profilului de sol (gleizarea,
sărăturarea). De asemenea, se vor face referiri la arealele cu exces de apă
de suprafaţă (stagnant) temporar sau permanent (bălţi, mlaştini, lacuri) şi
influenţa lor asupra stării de drenaj al solurilor. Acolo unde este cazul, se
vor face referiri şi la frecvenţa şi durata inundaţiilor pentru zonele afectate.
2.4. Clima
Datele despre climă vor evidenţia principalele elemente climatice, cu
influenţă asupra solurilor şi producţiei vegetale (temperatura medie anuală,
precipitaţii anuale, valori ale evapotranspiraţiei potenţiale etc.). În funcţie de
specificul zonei şi a categoriei de folosinţă (plantaţii de pomi, viţă de vie)
sau culturi specifice (tutun, orez etc.), se pot menţiona temperaturile
minime şi maxime din zonă, suma temperaturilor mai mare de 5 oC, 10oC, în
perioada de vegetaţie. Nu trebuie să lipsească referirile la frecvenţa şi
durata perioadelor de secetă sau la fenomene care provoacă pagube
culturilor agricole.
Datele climatice se vor actualiza anual, numai pentru teritoriul cartat
(obligatoriu). Datele climatice se dau la nivelul unui areal climatic omogen
(ACO) - o zonă determinată spaţial pe hartă, considerată omogenă din
punctul de vedere al caracteristicilor climatice utilizate pentru bonitarea şi
evaluarea pretabilităţii terenurilor. Se identifică printr-un număr de ordine de
la 1 la 99 în cadrul judeţului. ACO este un miniareal şi se cuprinde în
întregime într-un areal de microzonă pedo-geoclimatică. Datele climatice se
definesc prin valori medii multianuale (minimum 30 de ani).

157
2.5. Folosinţa terenului
Se va specifica, la nivelul suprafeţei totale a teritoriului cartat, modul de
folosinţă: arabil, livadă, vie, păşune, fâneaţă etc.
2.6. Influenţa antropică
În acest capitol se va evidenţia influenţa antropică indusă în teren (sol) prin
lucrările agrotehnice, amendare, spălarea sărurilor, lucrările de desecare-
drenaj, irigare, combaterea eroziunii solurilor (CES) etc. De asemenea, se
va avea în vedere poluarea solului sub aspectul tipului şi gradului de
poluare. Dacă în teritoriu sau în apropierea lui se află o sursă de poluare,
aceasta se va menţiona sub aspectul modului de poluare a mediului şi
efectului în teritoriu asupra elementelor de mediu şi producţie vegetală.
3. Solurile
3.1. Repartiţia teritorială a solurilor în raport cu condiţiile naturale,
evidenţiindu-se solul (solurile) dominant (dominante) într-un sector sau
altul, după tipul de teren dominant. În acest context se vor menţiona
procesele pedogenetice cu rol în starea de fertilitate a solurilor, care se vor
încadra în rândul factorilor limitativi ai producţiei agricole în teritoriu.
3.2. Lista unităţilor de sol (US) echivalentă cu legenda hărţii de soluri
(suprafaţa în hectare şi %, culoarea, denumirea unităţii, textura în Ap, roca-
mamă, relieful, adâncimea apei freatice, profile din care s-au recoltat
probe).
3.3. Caracterizarea unităţilor de sol. Unităţile de sol se caracterizează
succint, sub aspectul condiţiilor de sol, relief şi drenaj. În caracterizarea
solurilor se vor avea în vedere mai ales acei indicatori morfologici, fizici,
hidrofizici şi chimici care se constituie în indicatori pentru bonitarea naturală
a terenurilor agricole, sau pentru pretabilitatea lor la diferite folosinţe, cum
ar fi: textura, volumul edafic, densitatea aparentă, porozitatea totală, gradul
de gleizare, gradul de pseudogleizare, intensitatea sărăturării, conţinutul de
CaCO3, CaCO3 activ (pentru pomi), pH, gradul de saturaţie în baze,
conţinutul (rezerva) de humus în Ap şi până la 50 cm etc.
Pentru monitorizarea procesului de eroziune caracterizarea se
completează cu indicatorii de stare şi risc pentru suprafaţa afectată dintr-un
anumit areal, după cum urmează:
3.3.1. Indicatori de stare:
3.3.1.1. eroziune în suprafaţă (Es):
1. eroziune neapreciabilă sau slabă;

158
 2. eroziune moderată, orizontul de acumulare al humusului este parţial
erodat, apare orizontul de tranziţie sau B pe mai puţin de 20% din
suprafaţă;
3. eroziune puternică, orizontul de acumulare al humusului este total
erodat, iar orizontul de tranziţie sau orizontul B apare pe cel puţin
80% din suprafaţă;
4. eroziune foarte puternică sau excesivă, apar la zi orizonturile
inferioare sau roca, condiţii nefavorabile dezvoltării vegetaţiei;
3.3.1.2. eroziune în adâncime (Ead):
1. ogaşe rare la distanţe mai mari de 100 m;
2. ogaşe dese la distanţe mai mici de 100 m;
3. ravene sau torenţi;
1.3. alunecări (Al):
1. alunecări stabilizate;
2. alunecări active translaţionale;
3. curgeri noroioase;
1.4. indicator global de stare pentru eroziune şi alunecări:
1. terenuri neafectate Es1;
2. terenuri moderat afectate Es2, Es3;
3. terenuri puternic afectate Es4, Es2, 3 + Ead1;
4. terenuri foarte puternic afectate Es2, 3, 4 + Ead2, Al2;
5. terenuri excesiv afectate Ead3, Al3.
3.3.2. Indicatori de risc:
Se stabilesc numai pentru eroziunea în suprafaţă, riscul se calculează cu
ajutorul metodei recomandate de Moţoc şi colaboratorii, 1978.

Clase de risc, în t/ha/an

(pentru eroziunea în adâncime şi alunecări nu sunt încă modele validate de
evaluare al riscului).

I. Eroziune neapreciabilă < 3 t/ha/an.

II. Eroziune slabă 3-10 t/ha/an.
III. Eroziune moderată 10-20 t/ha/an.
IV. Eroziune puternică 20-40 t/ha/an.
V. Eroziune foarte puternică > 40 t/ha/an.

159
4. Bonitarea terenurilor
Pentru terenurile agricole bonitarea are ca obiectiv stabilirea notelor şi
claselor de favorabilitate pentru diferite culturi şi a claselor de calitate a
terenurilor pentru folosinţe agricole: arabil, vii, livezi, păşuni şi fâneţe.
Bonitarea reprezintă operaţiunea complexă de cunoaştere aprofundată a
condiţiilor de creştere şi rodire a plantelor şi de determinare a gradului de
favorabilitate a acestor condiţii pentru fiecare folosinţă şi cultură (deoarece
un teren poate fi nefavorabil pentru anumite folosinţe şi culturi, dar favorabil
pentru altele), prin intermediul unui sistem de indici tehnici şi note de
bonitare (Teaci şi colab., 1980).
Bonitarea terenurilor se fundamentează pe cercetarea pedologică şi
cartografică, fiind completată cu date referitoare la producţie, tehnologii
agronomice şi agroameliorative, stabilindu-se astfel note şi clase de
bonitare. Întrucât capacitatea de producţie a terenurilor este influenţată, pe
lângă factorii naturali şi de cei antropici, bonitarea terenurilor trebuie să
reflecte acest lucru. În primul caz, este vorba despre o bonitare pentru
condiţiile naturale, iar în al doilea caz despre o bonitare prin aplicarea
lucrărilor de îmbunătăţiri funciare şi a unor tehnologii curente de
ameliorare.
4.1. Bonitarea terenurilor agricole pentru condiţii naturale se
efectuează pe baza unor parametri biofizici sintetici, convertiţi în indicatori
de caracterizare ecologică ai solurilor şi terenurilor sau indicatori
ecopedologici, pentru porţiuni de teritoriu pe care fiecare dintre factorii
naturali se manifestă uniform, numite unităţi de teritoriu ecologic omogen
(TEO). Fiecare însuşire a terenului este parametrizată şi cuprinde un
anumit număr de intervale de variaţie, de la minim la maxim. Deşi creşterea
şi rodirea plantelor depinde de întregul ansamblu al condiţiilor de mediu,
pentru bonitarea terenurilor agricole au fost alese cele mai importante şi
anume: condiţiile de relief, de hidrologie, climatice, însuşirile principale ale
solului şi activitatea antropică.
În cadrul acestor grupe de factori au fost stabiliţi anumiţi indicatori mai
semnificativi, mai uşor şi mai precis măsurabili, în numar de 17 la aceştia
adăugându-se alţii, care participă indirect la stabilirea notei de bonitare
(forme de mezo- şi microrelief, permeabilitatea, gradul de saturaţie în baze
şi conţinutul în schelet).
4.2. Indicatorii de caracterizare ecologică vor fi prelucraţi aşa cum au
fost înscrişi în tabelele-legendă de caracterizare fizico-geografică sau
pedologică. Toţi indicatorii utilizaţi (direct sau indirect) pentru bonitarea

160
naturală, pentru analiza factorilor limitativi şi/sau restrictivi şi pentru
stabilirea cerinţelor şi măsurilor ameliorative se vor trece în tabele de
coduri. Indicatorii folosiţi pentru bonitarea terenurilor în condiţii naturale
sunt:
1. temperatura medie anuală - valori corectate - indicator 3 C;
2. precipitaţii medii anuale - valori corectate - indicator 4 C;
3. gleizare - indicator 14;
4. pseudogleizarea - indicator 15;
5. salinizarea sau alcalizarea - indicator 16 sau 17;
6. textura în Ap sau în primii 20 cm - indicator 23 A;
7. poluarea - indicator 29;
8. panta - indicator 33;
9. alunecări - indicator 38;
10. adâncimea apei freatice - indicator 39;
11. inundabilitatea - indicator 40;
12. porozitatea totală în orizontul restrictiv - indicator 44;
13. conţinutul de CaCO3 total pe 0-50 cm - indicator 61;
14. reacţia în Ap sau în primii 20 cm - indicator 63;
15. volumul edafic - indicator 133;
16. rezerva de humus în stratul 0-50 cm - indicator 144;
17. excesul de umiditate la suprafaţă - indicator 181.
4.3. Nota de bonitare naturală. La bonitarea terenurilor pentru condiţii
naturale fiecare indicator participă la stabilirea notei de bonitare printr-un
coeficient de bonitare cuprins între 0 (nefavorabil) şi 1 (foarte favorabil)
după cum însuşirea respectivă e total nefavorabilă sau optimă. Nota de
bonitatre se obţine înmulţind cu 100 produsul coeficienţilor celor 17
indicatori ce participă direct la stabilirea notei de bonitare.
N = n1 x n2 x …….x n17 x 100
N – nota de bonitare
n1, n2…….n17 = valorile coeficienţilor celor 17 indicatori
Nota de bonitare pentru folosinţe şi culturi se exprimă în puncte de la 1 la
100 şi se stabileşte pentru teritoriul cartat pe unităţi de teritoriu ecologic
omogene (TEO) pentru categoria de folosinţă existentă în momentul
cartării. Se operează cu 24 de situaţii, cuprinzând diferite folosinţe şi plante
agricole şi viti-pomicole, notate cu simbolurile: PS - păşuni; FN - făneţe; MR
- măr; PR - păr; PN - prun; CV - cireş, vişin; CS - cais; PC - piersic; Vv - vie
vin; Vm - vie masă; GR - grâu; OR - orz; PB - porumb; FS - floarea-
soarelui; CT - cartof; SF -sfeclă pentru zahar; SO - soia; MF - mazăre,

161
fasole; IU - in ulei; IF - in fuior, CN - cânepă; LU - lucernă; TR - trifoi; LG -
legume; AR - arabil.
Pentru categoria de folosinţă arabil nota de bonitare naturală reprezintă
media aritmetică a notelor de bonitare pentru 8 culturi cu aria de răspândire
cea mai mare, şi anume: grâu, orz, porumb, floarea-soarelui, sfeclă de
zahăr, cartof, soia şi mazăre/fasole, iar pentru livezi este media aritmetică a
notelor pentru speciile măr, păr, prun, la care se adaugă, după caz, nota
speciei cireş-vişin ori piersic sau cais. Pentru viţa de vie nota de bonitare
naturală este media artimetică a celor două categorii (viţă de vie pentru vin
şi viţă de vie pentru struguri de masă). Pentru folosinţe (arabil, păşune,
fâneţe, vii şi livezi) se va stabili şi clasa de calitate de la 1 la 5.
Gruparea terenurilor în 5 clase de calitate se va face după cum urmează:
 clasa I - 81-100 de puncte de bonitare;
 clasa a II-a - 61- 80 de puncte de bonitare;
 clasa a III-a - 41- 60 de puncte de bonitare;
 clasa a IV-a - 21- 40 de puncte de bonitare;
 clasa a V-a - 1- 20 de puncte de bonitare,
în funcţie de nota de bonitare naturală pentru categoria de folosinţă
existentă în momentul cartării, calculată pentru fiecare TEO.
4.4. Pentru terenurile echipate cu lucrări de îmbunătăţiri funciare cu
caracter permanent (îndiguire, drenaj, CES etc.) se calculează nota de
bonitare potenţată. Pentru toate situaţiile se folosesc coeficienţii de
potenţare, în funcţie de lucrarea ameliorativă existentă, specifică pentru
fiecare cultură şi folosinţă, obţinându-se în final o notă de bonitare
potenţată. În situaţia parcelelor cu una sau mai multe sisteme de echipare
(desecări, drenaj, CES, terasare) se va aplica potenţarea cumulată, dar
numai în cazul funcţionării sistemelor la parametri normali. Lucrările de
îmbunătăţiri funciare care se au în vedere pentru calcularea notei de
bonitare potenţate sunt:
 Îndiguirea,
 Desecarea (eliminarea excesului de apă de suprafaţă),
 Drenajul (eliminarea excesului de apă de suprafaţă),
 Combaterea salinităţii şi alcalinităţii
 Prevenirea şi combterea eroziunii
 Terasarea terenurilor în pantă
 Amendarea cu calcar sau gips
 Fertilizarea ameliorativă (radicală)
 Combaterea poluării solului

162
Coeficientii de potenţare sunt supraunitari, ajungând până la valoarea 9.
Pentru fiecare indicator de potenţare au fost intocmite tabele cu astfel de
coeficienţi. Notele de bonitare potenţată, în cazul terenurilor amenajate şi
ameliorate, se calculează înmulţind nota de bonitare pentru condiţiile
naturale cu coeficienţii supraunitari de potenţare stabiliţi în funcţie de natura
şi efectul lucrărilor respective. În această situate, nota de bonitare
potenţată este superioară celei naturale, putând să ajungă la 150 de puncte
pentru culturile de porumb, sfeclă pentru zahar şi lucernă şi la cel mult 130
puncte pentru celelalte culturi. Nota de bonitare potenţată este, deci,
corespunzatoare noii situaţii create.
5. Factorii limitativi ai producţiei agricole, cerinţele şi măsurile
ameliorative ale solurilor-terenurilor reprezintă o sinteză a celor enunţate la
pct. 2, 3 şi 4 şi constă din enumerarea factorilor limitativi, localizarea lor şi
modul de influenţare a însuşirilor solurilor (terenurilor) şi prin ele a
producţiei agricole şi a modului de folosinţă. Din această sinteză rezultă şi
cerinţele şi măsurile ameliorative ale solurilor afectate, specificându-se
cerinţa (măsura) ameliorativă şi suprafaţa (în hectare şi %).
5.1. Gruparea terenurilor în clase de pretabilitate la arabil, pajişti, vii,
livezi reprezintă o reunire a terenurilor şi o ordonare în funcţie de
îndeplinirea cerinţelor pentru diferite folosinte şi amenajari, cu precizarea
deficienţelor ce limitează folosirea lor intensivă sau amenajarea în diferite
scopuri. Gruparea se realizează în clase, subclase, grupe şi subgrupe, în
raport cu natura şi intensitatea factorilor restrictivi ai producţiei.
Din analiza factorilor restrictivi rezultă cerinţele ameliorative şi măsurile
necesare optimizării exploataţiei. Terenurile se încadrează în 6 clase de
pretabilitate la diferite folosinte, notate cu cifre romane, clasa I-a fiind fără
nici o restricţie, iar clasa a Vl-a cu restrictii extrem de severe (tabelul nr. 9).
Limitările pot fi de sol, climă, relief sau drenaj.
5.2. Poluarea/degradarea - se constituie în capitol distinct şi cuprinde
aspecte legate de tipul, gradul de poluare, suprafaţa (ha, %), sursa poluării,
măsuri operative. Gradul de poluare al solului se stabileşte în funcţie de
reducerea cantitativă sau calitativă a producţiei vegetale, obţinută în
condiţiile în care solul este nepoluat, conform tabelului nr. 10.

163
 Categoriile şi clasele de terenuri după pretabilitatea la diferite folosinţe
(Florea 2003, prelucrat după ICPA, 1987)
Tabelul nr. 9
Clasa de Caracteristici
teren
A. Terenuri pretabile pentru culturi de câmp şi alte utilizări
Clasa I-a Terenuri practic fără limitări semnificative, putând fi cultivate fără
măsuri speciale, cu plante adaptate condiţiilor climatice
Clasa a Il-a Terenuri cu limitări slabe, care reduc gama culturilor agricole sau
care necesită în cazul cultivării măsuri simple de protecţie a
solurilor
Clasa a III a Terenuri cu limitări moderate, care reduc gama culturilor agricole
sau care necesită măsuri sau lucrări speciale de protecţie,
conservare sau ameliorare a resurselor de sol
Clasa a IV a Terenuri cu limitări severe care reduc gama culturilor agricole sau
care necesită măsuri sau lucrări speciale de protecţie, conservare
sau ameliorare a resurselor de sol
B. Terenuri nepretabile pentru culturi de câmp dar pretabile pentru alte
folosinţe
Clasa a V a Terenuri cu limitări foarte severe (sau puternic degradate), care nu
pot fi folosite ca atare , dar care după amenajare şi ameliorare pot
fi folosite pentru culturi de câmp sau plantaţii pomi-viticole: pot fi
amenajate pentru culturi de câmp sau furaje; pot fi amenajate
pentru livadă; pot fi amenajate pentru vie.
Clasa a VI a Terenuri cu limitări extrem de severe (sau puternic degradate),
care nu pot fi folosite pentru culturi de câmp şi plantaţii pomi-
viticole chiar după amenajare sj ameliorare prin tehnologii curente:
folosite, ca atare sau amenajate, pentru fâneţe păşuni sau păduri;
folosite, ca atare sau amenajate, numai pentru păşuni şi păduri;
folosite, ca atare sau amenajate, numai pentru paduri;
neproductiv.

Gradul de poluare al solului (MESP, 1987) - Tabelul nr.10

C Denumire Reducerea cantitativă şi/sau calitativă a
od producţiei vegetale obţinute în condiţiile în
care solul este nepoluat
0 Nepoluat, fără deficienţe 0-5
1 Foarte slab poluat cu deficienţe 6-15
2 Slab poluat 16-25
3 Slab-moderat poluat 26-35
4 Moderat poluat 36-45
5 Moderat puternic 46-55
6 Puternic poluat 56-65
7 Foarte puternic poluat 66-75
8 Excesiv poluat poluat 76-85
9 Total poluat 86-100

164
6. Concluzii. În acest capitol vor fi punctate aspectele esenţiale ale lucrării,
atât cele din partea generală, cât şi cele din partea interpretativă, în fapt, un
rezumat necesar al elementelor ce trebuie reţinute de beneficiar.
La sfârşitul raportului (sau la început) trebuie să figureze cuprinsul lucrării,
cu capitolele, subcapitolele şi paginaţia respectivă, lista anexelor şi
ilustraţiilor (hărţi, cartograme etc.).

B. Partea desenată - Hărţi/cartograme. Cuprinde totalitatea hărţilor şi

cartogaramelor întocmite, aferente studiului respectiv, care pot fi:
1. Harta unităţilor cartografice de sol ce cuprinde unităţile de sol (tipul şi
subtipul de sol, sau alte unităţi de sol în funcţie de scara de lucru).
2. Harta cu amplasarea profilelor şi a unităţilor cartografice de sol/teren
pentru poluări (poluările sunt identificate prin contur roşu sau puncte de
identificare şi sunt însoţite de o legendă care indică natura şi gradul
poluării).
2. Harta unităţilor cartografice de teren (TEO) cu suprafaţa TEO şi
numărul trupului de planimetrare.
3. Harta claselor de calitate (în baza notei de bonitare pe folosinţe).
4. Cartograme privind: relieful, textura, eroziunea, apa freatică,
favorabilitatea pentru culturi şi pretabilitatea pentru folosinţa din momentul
cartării.

C. Tabele
În vederea integrării studiilor pedologice se vor utiliza tabelele de
prezentare a datelor în formă anexată: tabel cu indicatori, tabele privind
solurile (tabel nr. 11) (clase, tipuri, subtipuri, suprafeţe ocupate, procente
din suprafaţă etc.); tabele privind terenurile; tabele privind bonitarea; tabele
privind inventarierea terenurilor şi degradărilor.

165
 Fig. nr 40 - Harta solurilor României
51
(conform World Reference Base for Soli Resources)

166
 Principalele tipuri de soluri din Romania
(dupa Florea N., 2004)
Tabel nr. 11
Soluri Total Soluri Total
mii ha % mii ha %
Litosoluri 95 0,4 Alosoluri 650 2,7
Regosoluri 100 0,4 Andosoluri 890 3,7
Psamosoluri 230 1,0 Prepodzoluri 960 4,1
Aluviosoluri 2180 9,2 Podzoluri 270 1,1
Entiantrosoluri + + Criptopodzoluri 95 0,4
Protisoluri 2605 11,0 Pelosoluri 310 1,3
Kastanoziomuri 205 0,9 Vertosoluri 430 1,8
Cernoziomuri 4200 17,7 Gleiosoluri 585 2,5
Faeoziomuri 1285 5,4 Limnosoluri 95 0,4
Rendzine 340 1,4 Stagnosoluri 100 0,4
Cernisoluri 6030 25,4 Hidrisoluri 780 3,3
Nigrosoluri 5 + Solonceacuri 65 0,3
Humosiosoluri 15 0,1 Soloneţuri 145 0,6
Umbrisoluri 20 0,1 Salsodisoluri 210 0,9
Eutricambosoluri 1425 6,0 Histosoluri 5 +
Districambosoluri 2410 10,1 Foliosoluri + +
Cambisoluri 3835 16,1 Erodosoluri 830 3,5
Preluvosoluri 1180 5,0 Antrosoluri + + .
Luvosoluri 4225 17,8 Lacuri 260 1,1
Planosoluri 5 + Mlaştini 160 0,7
Total general
Suprafaţa, mii ha = 23.750
% din totalul ţării = 100

167
 DICŢIONAR DE TERMENI

Sistem de monitorizare sol/teren pentru agricultură - supravegherea,

evaluarea, prognoza şi avertizarea cu privire la starea calităţii solurilor/
terenurilor agricole, pe baza unui sistem informaţional, cu asigurarea de
bănci de date la nivelul ţării şi al judeţelor, şi propuneri de măsuri necesare
pentru protecţia şi ameliorarea terenurilor agricole, în scopul menţinerii şi
creşterii capacităţii de producţie, precum şi al utilizării eficiente şi durabile a
acestora.
Memoriul pedologic descrie condiţiile fizico-geografice din teritoriul
studiat, solurile şi aspectele de ordin practic legate de utilizarea resurselor
de sol/teren.
Bonitarea terenurilor este operaţiunea complexă de cunoaştere
aprofundată a performanţelor unui teren.
Condiţiile de creştere şi rodire a plantelor, gradul de favorabilitate a acestor
condiţii pentru fiecare folosinţă şi cultură sunt interpretate prin intermediul
unui sistem de indici tehnici, permiţând cuantificarea acestora în note de
bonitare. Obiectul bonitării îl constituie unităţile de teritoriu ecologic
omogene (TEO) identificate şi delimitate pe hărţi. Pentru constituirea şi
caracterizarea acestora este folosită o serie de caracteristici şi indicatori de
divizare, distincţi, prin care se cuantifică fiecare factor sau condiţie de
mediu. În urma bonitării fiecare teritoriu ecologic omogen este evaluat în
note (puncte) de bonitare, permiţând astfel clasificarea terenurilor agricole
în clase de favorabilitate, respectiv de calitate, şi estimarea producţiei
potenţiale pentru condiţii naturale şi/sau potenţate.
În studiile pedologice întocmite în vederea realizării şi reactualizării
Sistemului naţional şi judeţean de monitorizare sol/teren pentru agricultură,
terenurile sunt grupate după numărul punctelor de bonitare în clase de
favorabilitate şi clase de calitate. Bonitarea terenurilor agricole la nivel de
teritoriu ecologic omogen (TEO) pentru teritoriul studiat, pe folosinţe, este
parte componentă a studiului pedologic.
Favorabilitatea reprezintă măsura în care un teren satisface cerinţele de
viaţă ale unei plante de cultură date, în condiţii climatice normale şi în
cadrul folosirii raţionale. După nota de bonitare naturală există zece clase
de favorabilitate pentru fiecare cultură şi folosinţă agricolă.
Fertilitatea (naturală) este însuşirea globală a solului de a furniza
elementele nutritive în cantităţi şi proporţii corespunzătoare pentru

168
creşterea acelor categorii de culturi pentru care temperatura şi ceilalţi
factori ai mediului sunt favorabili.
Calitatea solurilor cuprinde totalitatea însuşirilor solului care îi asigură
acestuia un anumit grad de fertilitate naturală.
Calitatea terenurilor cuprinde atât fertilitatea solului, cât şi modul de
manifestare faţă de plante al celorlalţi factori de mediu, cum sunt cei
cosmicoatmosferici (lumină, căldură, precipitaţii etc.), continuând cu cei
geomorfologici şi hidrologici. Toate acestea au ca efect productivitatea
diferenţiată a muncii omeneşti în raport cu modul de satisfacere a cerinţelor
fiziologice ale plantelor. Din acest punct de vedere calitatea terenurilor este
reprezentată de favorabilitatea, respectiv nota de bonitare pentru condiţii
naturale, privind o anumită folosinţă.
Unitatea de pretabilitate a terenului reprezintă arealul rezultat prin
gruparea unităţilor de teren conform unui anumit set de caracteristici
specifice, în vederea stabilirii categoriilor de folosinţă. Studiul pedologic
cuprinde gruparea terenurilor agricole productive în clase de pretabilitate
după folosinţă (arabil, vii, livezi, păşuni, fâneţe). Din acest punct de vedere
terenurile variază de la cele mai bune şi uşor utilizabile în agricultură până
la cele fără valoare agricolă, dar care pot fi folosite în alte scopuri.
Gruparea terenurilor după unitatea de pretabilitate cuprinde 6 clase de
teren. Aceste clase sunt definite ţinându-se seama de intensitatea limitărilor
şi restricţiilor la folosinţe agricole şi se exprimă succint în formula unităţii de
pretabilitate.
Capacitatea de producţie a terenului este expresia calitativă a modului
de manifestare conjugată a tuturor factorilor de vegetaţie care acţionează
independent faţă de plante şi determină nivelul de satisfacere a cerinţelor
fiziologice ale acestora, într-un anumit loc şi într-un anumit interval de timp.
Capacitatea de producţie a terenului (potenţialul de producţie al acestuia)
reprezintă calitatea terenului măsurată în kg/ha.
Studiul pedologic elaborat în vederea realizării şi reactualizării
Sistemului naţional şi judeţean de monitorizare sol / teren pentru
agricultură, definit prin prezenta metodologie, este un studiu special
pentru delimitarea, inventarierea şi evaluarea resurselor de sol, pentru
delimitarea şi inventarierea factorilor limitativi sau restrictivi ai utilizării
terenurilor pentru producţia agricolă, pentru delimitarea şi inventarierea
zonelor poluate, precum şi pentru estimarea nivelurilor de producţie pentru
terenurile agricole, exprimate în baza notelor (punctelor) de bonitare pentru
condiţii naturale.

169
Profil de sol - secţiune în teren (obţinută prin săparea unei gropi sau pe
peretele unei deschideri naturale) pe care se examinează alcătuirea
verticală a învelişului de sol. Profilul de sol (sau pedonul, dacă este
considerat în suprafaţă) constituie unitatea elementară de bază în
cercetarea şi cartarea solului, care permite studierea orizonturilor şi a
caracteristicilor morfologice, fizice şi chimice ale solului, precum şi
interpretări genetico-evolutive, geografice, agro-silvo-productive sau
ameliorative. Pedonul reprezentativ al unei unităţi elementare (areal) de sol
constituie obiectul care este studiat, clasificat şi grupat în diferite moduri;
Unitatea taxonomică (tipologică) de sol - un concept care se referă atât
la clasificarea, cât şi la denumirea solului, cuprinzând soluri caracterizate
prin proprietăţi şi însuşiri morfologice, fizice, chimice, mineralogice,
hidrologice etc. Egale sau foarte apropiate, care variază în limite precis
definite prin Sistemul român de clasificare a solurilor şi Sistemul român de
taxonomie a solurilor, în acord cu rangul unităţii de sol, adaptat conform
scării de lucru (tip, subtip, varietate);
Unitatea teritorială de sol - arealele de sol în care este răspândită o
unitate taxonomică de sol în natură, într-o anumită regiune;
Unitatea cartografică de sol (US) - reprezentarea grafică pe hartă a unei
unităţi teritoriale de sol sau a unui grup (asociaţii) de unităţi teritoriale de sol
(US complex). Ea este redată pe hartă prin unul sau mai multe areale.
Unitatea cartografică de sol simplă poate cuprinde până la 10-15% din
suprafaţa ei incluziuni de alte soluri care nu se pot evidenţia cartografic la
scara de referinţă;
Unitatea de teren (sau pedotopul) o porţiune de teren omogenă sub
aspectul însuşirilor solului, climei, reliefului şi condiţiilor hidrogeologice,
conform scării cartografice. Unitatea teritorială de teren care se ia în
considerare în studii de detaliu este denumită şi teritoriu ecologic omogen
(TEO) sau unitate elementară de teren;
Unitatea cartografică de teren sau de pedotop (UT) - reprezentarea pe
hartă a unei unităţi teritoriale de teren UT complex sau a unui grup
(asociaţii) de astfel de unităţi, respectiv a unui TEO sau asociaţii de TEO
complex. O unitate cartografică de teren poate fi constituită din unul sau
mai multe areale, ea putând cuprinde până la 10-15% incluziuni de alte
terenuri;
Hartă pedologică - lucrare cartografică ce prezintă grafic distribuţia
geografică a tipurilor, asociaţiilor, complexelor sau a altor unităţi de sol

170
şi/sau teren, înscrise în legenda hărţii, definite şi numite conform
nomenclaturii stabilite prin sistemul de clasificare adoptat.
Cartogramă - reprezentarea pe o hartă (prin culori, haşuri, coduri sau
simboluri) a unor suprafeţe ce indică răspândirea, intensitatea unor
fenomene, procese etc. În studiul solurilor se întocmesc cartograme cu
valori ale stării de aprovizionare cu nutrienţi, pentru anumite însuşiri fizice,
hidrofizice sau chimice, pentru anumite pretabilităţi, diferite favorabilităţi
etc.;
Reambularea - acţiunea prin care se actualizează informaţia pedologică şi
agrochimică din studiu. Proporţia în care va fi efectuată actualizarea datelor
(procentul de reambulare) într-un studiu pedologic este prevăzută în
S.C.S./1982 "Norme de timp şi elemente de calculaţie ale tarifelor pentru
studii şi cercetări de sol", cap. 1.2.4 (Norme de timp pentru reambularea
studiilor pedologice).

171
 BIBLIOGRAFIE

1. Barbu N., 1971, Poziţia pedogeografică a teritoriului României,

Buletinul Societăţii de Ştiinte Geografice, Bucureşti, vol. I, pag. 163,
166.
2. Bălăceanu V., Taină Şt., Crăciun C, 2000, Solurile brune acide din
România, Studiu monografic, Rev. Factori şi procese pedogenetice
din zona temperată. Vol. 1. Ed. AL. I. Cuza, laşi.
3. Blaga Gh., Filipov F., Rusu I., Udrescu S., Vasile D., 2005,
Pedologie, Ed. AcademicPres Cluj Napoca.
4. Blaga Gh., Rusu I., Udrescu S., Vasile D., 1996, Pedologie, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
5. Canarache A., 1990, Fizica solurilor agricole, Ed. Ceres, Bucureşti,
pag. 286.
6. Canarache A., 1987, Elemente noi de caracterizare hidrofizică şi de
diferenţiere a solurilor cu exces de umiditate de suprafaţă, Lucr.
Conf. Nationale de Ştiinţa Solului, Timişoara, nr. 23 A, pag. 163,
173.
7. Chiriţă C., 1974, Ecopedologie cu baze de pedologie generală. Ed.
Ceres, Bucureşti.
8. Conea Ana, Vintilă Irina, Canarache A., 1977, Dicţionar de Ştiinţa
Solului, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
9. Crăciun C., 2000, Minerale argiloase din sol. Implicaţii în agricultură,
Ed. GNP Minischool.
10. Dihoru Gh., N. Donită., 1970, Flora si vegetaţia Podişului Babadag,
Editura Academiei RSR, Bucureşti.
11. Dumitru Elisabeta, Enache Roxana, Guş Petru, Dumitru Mihail,
1999, Efecte remanente ale unor practici agricole asupra stării fizice
a solului, Ed. Risoprint, Cluj Napoca.
12. Filipov F., Lupaşcu Gh., 2003, Pedologie. Alcătuirea, geneza şi
clasificarea solurilor. Ed. Terra Nostra, Iaşi, pag. 347.
13. Florea N., Munteanu I., 2003, Sistemul Român de Taxonomie a
Solurilor, Ed. Estfalia, Bucureşti.
14. Florea N., Buză M., 2003, Pedogeografie cu noţiuni de pedologie
(compendiu). Edit. Lucian Blaga, Sibiu.
15. Florea N., 2001, Asamblajul pedogeografic, Edit. Universităţii
“Al.I.Cuza“ Iaşi.

172
16. Florea N., 1997, Degradarea terenurilor şi ameliorarea solurilor,
Universitatea Dimitrie Cantemir, Bucureşti.
17. Florea N., 1994, Pedogeografie cu noţiuni de Pedologie, Sibiu
18. Florea N., Munteanu I., Rapaport C., Chiţu C., Opriş M., 1968,
Geografia solurilor României, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
19. Florea N., 1963, Curs de geografia solurilor cu noţiuni de Pedologie,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
20. Ilie M., Alcătuirea geologică a pământrului românesc, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1956.
21. Jitariu Daniela, Moise Irina, Simionescu Violeta, Presură A.,
Consideration related to the appreciation of chemical and biological
characteristiques of the urban sludge from Constanta county,
Romania, in view of its usage as an organic fertilizer, manuscris (în
curs de publicare).
22. Lacatuşu R., 1995, Metode pentru evaluarea nivelului de incărcare
şi de poluare cu metale grele. Şt. Solului, vol. XXIX, nr.2.
23. Lupaşcu Gh., Parichi M., Florea N., 1998, Dicţionar de ştiinţa şi
ecologia solului, Edit. Universităţii “Al.I.Cuza “ Iaşi.
24. Merlescu Er., Teşu C., 1982, Solurile Romaniei, Litografiat Inst.
Agron. lasi.
25. Miclăuş V., 1983, Pedologie, Eitura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
26. Moise Irina, Moise V., Trifănescu Corina Oana, Aspects concerning
the carbon storage capacity of the forest species, as function of the
exploitable age and soil characteristics, on the eroded lands from
Dobroudja, manuscris (în curs de publicare).
27. Moise Irina, Jitariu Daniela, Andreiaşi Claudia, Popescu M., 2007,
Reconstrucţia ecologică forestieră a terenurilor degradate prin
eroziune din comuna Avrameni, judeţul Botoşani, Lucrări ştiinţifice,
USAMV Bucureşti, Seria A, Vol. L.
28. Moise Irina, Jitariu Daniela, Moise V., 2007 - Aspecte privind
reconstrucţia ecologică forestieră a terenurilor degradate prin
alunecări din comuna Dângeni, judeţul Botoşani, Lucrări Ştiinţifice –
vol. 50, seria Agronomie Iasi,
29. Moise Irina, Jitariu Daniela, Andreiaşi Claudia, 2006, Cercetări cu
privire la influenţa condiţiilor de mediu din Podişul Babadag asupra
diversităţii şi distribuţiei solurilor şi vegetaţiei, Iaşi, Lucrări ştiinţifice,
Seria Agronomie nr. 49, pag.870-875,

173
 30. Moise Irina, 2003, Cercetari privind clasificarea ecologică a solurilor,
cu privire specială asupra părţii de sud-est a Podişului Babadag,
teză de doctorat.
31. Moţoc M., Trăşculescu Fl., 1959, Eroziunea solurilor pe terenurile
agricole şi combaterea ei. Ed. Agrosilvică de Stat, Bucureşti.
32. Munteanu I., Dumitru Sorina, Mocanu Victoria, Moise Irina, 1999 -
Tipurile de trenuri din România la scara 1:2 500 000 după
metodologia SOTER şi utilizarea lor pentru fundamentarea
strategiei de conservare şi protecţie a fondului funciar, USAMV
Timisoara, Vol. 1 – pg. 103 – 131
33. Munteanu I., 1997, Materialele parentale ale solurilor din Dobrogea
de Nord, Ştiinţa Solului, XXXI, nr. 1.
34. Munteanu I., 1984, Aspecte genetice şi de clasificare ale solurilor
submerse şi foste submerse, Ştiinţa Solului, nr. 1, pag. 3-22.
35. Munteanu I., Solurile de pădure din Dobrogea de Nord, cu privire
specială asupra solurilor cenuşii, Teză de doctorat, 1982
36. Munteanu I., 1972, Cercetări privind diferenţierea texturală la
solurile cenuşii din Dobrogea de Nord, Lucrările conferinţei
naţionale de ştiinţa solului Iaşi.
37. Păltineanu Cr., Mihăilescu I. Fl., Seceleanu I., 2000, Dobrogea.
Condiţiile pedoclimatice, consumul şi necesarul apei de irigaţie
pentru principalele culturi agricole, Editura Ex Ponto, Constanţa.
38. Puiu Şt., Teşu C., Şrop Gr., Dragan L., Miclauş V., 1983, Pedologie,
EDP, Bucureşti.
39. Seceleanu I., Munteanu I, Simotă C., 1995, Cercetari privind
variabilitatea caracteristicilor principale ale vertisolurilor şi solurilor
cu caracter vertic din Câmpia Română. Simp. Factorii şi procese din
zona temperată, vol. 2, Ed. Univ. "Al. I. Cuza" lasi.
40. Teaci D., 1980, Bonitarea terenurilor agricole, Ed. Ceres, Bucureşti.
41. Teaci D., Burt M., 1966, Contribuţii la metodica de bonitare
economică a terenurilor agricole, Analele I.C.P.A. Bucureşti, vol. 34.
42. Toth G., Montanarella L., Stolbovoy V., Mate F., Bodis K., Jones A.,
Panagos P., Van Liedekerke M., Soilof the European Union, JRC
Scientific and Technical Reports, Luxemburg, 2008
43. Udrescu S. şi colab., 1998, Pedologie. AMD.
44. Udrescu S., 1995, Curs de pedologie. Lito. USAMV Bucureşti.
45. Vasile D., Popescu C., 2003, Pedologie Ed. Universitaria Craiova.
46. Vintilă Ruxandra, Munteanu I., Curelariu Gh, Moise Irina, 1997,

174
 Aplicaţii ale sistemului informatic geografic al resurselor de sol şi
teren agricol ale României (“SIGSTAR”) în judeţul Sibiu - Institutul
de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie, Bucureşti – Publicaţiile
S.N.R.S.S., vol 29 D, pg. 175 – 185,
47. *** Ghidul excursiilor celei de a XV-a Conf. Naţională pentru Ştiinţa
Solului, nr. 29, 1997, Bucureşti.
48. *** Metodologia elaborării studiilor pedologice, 1987, I.C.P.A.
Bucureşti.
49. *** Soil taxonomy – Field extract, 1977, G W E, D.C.
50. *** Sistemul roman de clasificare a solurilor, 1979I.C.P.A. Bucureşti.
51. *** Soil Atlas of Europe, European Soil Bureau Network, European
Commission, 2005, 128 pp, Office for Official Publications of the
European Communities, L-2995 Luxembourg.

175