În sens larg, filosofic, demnitatea este o calitate inalienabilă, de o semnificaţie

generală a omului, ca reprezentant al speciei umane.

J.-J.Rousseau, unul din întemeietorii concepţiei despre drepturile omului,
considera că demnitatea este o garanţie a însăşi esenţei omului: „A renunţa la
libertate înseamnă a renunţa la demnitatea umană, la drepturile omului, chiar şi la
obligaţii…
O astfel de renunţare este incompatibilă cu natura umană.”Demnitatea omului
este premisa drepturilor şi libertăţilor sale. Ea poate fi exprimată doar prin relaţii,
prin viaţa comună a oamenilor, prin comparaţie cu ceva. În legătură cu aceasta,
filosoful rus I.Ilin scria: „Valoarea aflată la baza dreptului natural este viaţa demnă,
independentă în interior şi liberă în exterior a multor spirite individuale ce
constituie omenirea. O astfel de viaţă e posibilă doar în forma echilibrului paşnic şi
organizat al cercurilor subiective; echilibru care asigură fiecăruia posibilitatea unei
vieţi spirituale demne”.
Conceptul de demnitate umană este analizat ca unul metajuridic, şi nu juridic,
deoarece demnitatea trebuie privită ca valoare şi nu ca drept. Astfel, apărarea
demnităţii umane ca valoare supremă va deveni un obiectiv constituţional, în timp
ce drepturile sunt doar consecinţele concrete ale acestei valori: dreptul la viaţă şi la
integritate fizică şi psihică, dreptul la libertate şi siguranţă, etc.
Precizări terminologice. În ce constă asemănarea şi deosebirea dintre noţiunile
„drepturi ale omului” şi „libertăţi ale omului”? Este problematic a trasa careva
limite stricte între drepturi şi libertăţi dacă vorbim despre natura lor juridică, despre
fixarea în actele de drept (documente internaţionale, constituţii şi altele) şi
realizarea lor, despre mecanismele de protejare. În acest aspect, ele sunt identice.
Libertăţile sunt aceleaşi drepturi. Uneori chiar se folosesc formulele: „dreptul la
libertate”, „fiecare persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi
religie”, – recunoaşte Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
I. Dacă e să le examinăm prin prisma împuternicirilor, faţă de „om (cetăţean)
– stat”, atunci deosebirile se manifestă în următoarele: libertăţile omului sunt
domenii de activitate a omului în care statul nu trebuie să se amestece. Statul doar
schiţează cu ajutorul normelor de drept graniţele, conturul, teritoriul în care omul
acţionează sau nu acţionează la alegerea sa, conform felului său de a vedea
lucrurile. Drepturile omului sunt posibilităţi ale acţiunilor omului în sfere
determinate de lege, recunoscute şi garantate de către stat. În cadrul drepturilor
omului, spre deosebire de „libertăţile omului”, se fixează un domeniu concret de
activitate a individului. Aici nu se propun posibilităţi de alegere, variante de
acţiune în cadrul dreptului. De acest drept poţi să te bucuri, să-l realizezi sau,
dimpotrivă, să nu te bucuri, să nu-l realizezi – doar dreptul nu este o obligaţie. De
exemplu, cetăţenii Republicii Moldova au dreptul de a participa la administrarea
publică atât nemijlocit, cât şi prin reprezentanţii lor (art.39 al Constituţiei).
II. Dănișor D. C. susţine că noţiunea de drepturi ale omului are o semnificaţie
mai largă deoarece rezultă din teoria dreptului natural potrivit căreia omul, tocmai
pentru că este fiinţă umană are un ansamblu de drepturi inerente naturii sale,
nefiind important dacă dreptul pozitiv le consacră sau nu. Libertățile presupun
puterea de a acţiona sau de a nu acţiona, toate libertăţile fiind libertăţi publice prin
aceea că ele intră în dreptul pozitiv atunci când statul le consacră în sistemul
naţional de drept.
Opinia la care achiesăm este însă că, din punct de vedere juridic dreptul este o
libertate şi libertatea un drept , ambele expresii desemnând, la modul cel mai
general, facultatea, capacitatea omului de a face sau de a nu face ceva. Utilizarea
ambilor termeni pentru a exprima acelaşi concept are o explicaţie istorică. Astfel,
la început, în legătură cu statutul fiinţei umane, s-a pus problema libertăţilor, ca
exigenţe ale individului în opoziţie cu autorităţile publice. Respectarea libertăţilor
presupunea din partea autorităţilor o atitudine generală de abţinere, adică de a nu
împiedica exercitarea libertăţilor. Evoluţia politică şi socială a făcut să devină
evidentă necesitatea ca autorităţile publice să depăşească atitudinea de abstenţiune
şi să treacă la atitudinea activă, de acţiune, pentru a face posibilă realizarea
anumitor libertăţi cetăţeneşti. S-a ajuns astfel la sintagma „drept al omului”, care
implică obligaţia statului nu numai de a proteja libertăţile, dar şi de a acţiona
pentru a asigura cetăţeanului posibilitatea reală de a-şi exercita anumite libertăţi.
Cu toate că, din punct de vedere juridic, există deci sinonimie între drept şi
libertate, concluzionăm că „libertatea” pune accentul pe neintervenţia statului, pe
când „dreptul” accentuează obligaţia statului de a acţiona pentru a crea condiţiile
necesare exercitării anumitor libertăţi .
Unele explicaţii comportă şi expresiile drepturi ale omului şi drepturi ale
cetăţeanului. Cu toate că sunt într-o strânsă corelaţie, acestea nu se confundă.
Expresia drepturile omului evocă, după cum am arătat, drepturile fiinţei umane, ca
fiinţă înzestrată cu , conştiinţă, raţiune şi voinţă, fapt ce-i conferă drepturi naturale
inalienabile şi imprescriptibile, dincolo de organizarea statală a societăţii. Dacă
avem însă în vedere societatea organizată în stat, din punct de vedere juridic omul
se prezintă în trei ipostaze: cetăţean, străin sau apatrid. Pe planul realităţilor
juridice interne omul devine cetăţean, adică o fiinţă umană integrată în sistemul
socio-politic al statului respectiv. Drepturile sale sunt proclamate şi asigurate prin
legea statului căruia aparţine, sub denumirea de drepturi (libertăţi) cetăţeneşti.
Realitatea statelor contemporane demonstrează că doar cetăţenii unui stat
beneficiază, ca principiu, de toate drepturile prevăzute în Constituţie, străinii şi
apatrizii beneficiind doar de drepturile considerate inalienabile fiinţei umane.
Aşadar, regăsim pe de o parte drepturile omului, ca o instituţie de drept
internaţional, ca sursă de reguli juridice stabilite de comun acord de către state
pentru protecţia fiinţei umane , iar pe de altă parte drepturile cetăţeanului ca
instituţie de drept intern, care însumează normele ce reglementează statutul juridic
al cetăţeanului. Existenţa principiul universalităţii  în materia drepturilor şi
libertăţilor fundamentale face ca omul să prevaleze asupra cetăţeanului.
Drepturile fundamentale (constituţionale) – acestea sunt drepturile asigurate
de Legea Fundamentală a statului, de Constituţie, de aceea ele se numesc drepturi
şi libertăţi fundamentale constituţionale. Drepturile omului nu sunt doar acelea
fixate în Constituţie. În Republica Moldova sunt recunoscute şi se garantează
drepturile omului şi cetăţeanului conform principiilor şi normelor dreptului
internaţional.
Conform articolului 4 (titlul 1) al Constituţiei Republicii Moldova, principiile
generale recunoscute şi normele dreptului internaţional, precum şi tratatele
internaţionale ale Republicii Moldova sunt parte componentă a sistemului ei de
drept.
Drepturile şi libertăţile omului reflectate în: a) principii; b) norme ale
dreptului internaţional; c) tratate cu participarea Republicii Moldova, de asemenea,
trebuie considerate drepturi fundamentale. De exemplu, dreptul la căsătorie şi
dreptul la formarea familiei nu sunt reflectate în Constituţie şi, respectiv, nu se
referă la drepturi fundamentale constituţionale. Însă ele fac parte din: Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului; Pactul internaţional privind drepturile civile şi
politice; Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale.
Având în vedere cele prezentate, putem înţelege motivele pentru care definirea
drepturilor fundamentale ale omului este o problemă controversată şi larg
dezbătută în literatura de specialitate. Încercând o sinteză a opiniilor dominante
exprimate în doctrină, care se bazează pe realităţile evidente ale practicii statelor
actuale, definim drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului ca fiind acele
drepturi subiective, esenţiale pentru viaţa, libertatea şi demnitatea acestuia,
indispensabile pentru libera dezvoltare a personalităţii umane, care sunt
recunoscute şi garantate prin acte internaţionale şi prin Constituţii .
Trebuie subliniat faptul că, pentru a fi puse în valoare, drepturile omului
trebuie să se bucure de o anumită sancţiune juridică. Or, aceasta rezultă numai din
depăşirea stadiului de deziderat şi cuprinderea lor în reglementări interne şi
internaţionale, oricare ar fi domeniu de aplicare al acestora în spaţiu şi forţa lor
juridică (poate fi vorba de o simplă declaraţie solemnă ca în Declaraţia Universală
a Drepturilor Omului sau, dimpotrivă, elaborarea unui mecanism jurisdicţional
internaţional de control al drepturilor garantate, ca în cazul Convenţiei Europene a
Drepturilor Omului).
Subliniem faptul că drepturile omului nu sunt conferite de normele juridice
internaţionale în materie, ci ele sunt numai recunoscute, afirmate de acestea .
În ceea ce priveşte îndatoririle  individului foarte puţine norme juridice
internaţionale fac referire la acestea, ele reprezentând o chestiune marginală pentru
dreptul internaţional, lipsită de consistenţă juridică, rămânând, cel puţin la actuala
etapă de dezvoltare a dreptului internaţional, un simplu deziderat moral . În schimb
la nivel intern au o pondere însemnată, dat fiind interesul direct al statelor de a
stabili obligaţiile cetăţeneşti.
B. Teorii aplicabile drepturilor omului
Teoria dreptului natural – drepturile esenţiale ale oamenilor se datorează
însuşi faptului naşterii.
Această teorie s-a dezvoltat în două etape: antică – Aristotel, Platon- (Trebuie
să existe o armonie între Lege şi Natură, iar, în concepţia lui Platon, sorgintea
Legii este Natura omului, ceea ce este divin în fiecare individ”) şi cea a şcolii
dreptului natural – Hugo Grotius (fondatorul şcolii dreptului natural).
Şcoala dreptului natural dezvoltă două idei fundamentale, şi anume:
1.    condiţia existenţei omului vine de la starea de natură, în care oamenii,
conform unor adepţi ai acestei teorii, au o libertate totală şi sunt egali. Alţii,
dimpotrivă, concepeau starea de natură prin guvernarea unor legi naturale asupra
conduitei oamenilor.
2.    A doua idee de bază a dreptului natural este aceea a renunţării la
libertatea absolută şi acceptarea supunerii unei autorităţi. Cu alte cuvinte, se
explică modul de naştere a societăţii prin contractul social intervenit între oameni
pentru realizarea „binelui comun”.
Este teoria lui J.J.Rousseau cuprinsă în celebra lucrare Contractul social. Acesta
încearcă să legitimeze puterea instituită prin contractul dintre oameni şi autorităţi.
Dintre autorii care au îmbrăţişat şi dezvoltat teoria dreptului natural putem numi
pe: Thomas Hobbes, Samuel Pufendorf, John Locke, Cristian Wolf, Gabriel
Bonnet de Mably, J-J. Rousseau, Emmerich de Wattel.
S-a spus că oamenii îşi înstrăinează toată libertatea lor în folosul monarhului.
Tomas Hobbes susţine că libertatea tuturor este cedată în folosul unui om sau al
unui consiliu.