UNIVERSITATEA “TITU MAIORESCU”

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator științific:

Lector. univ. dr. Valentina NEACȘU

Absolvent: Lăzărescu Anamaria Cristina

BUCUREȘTI

2022
 UNIVERSITATEA “TITU MAIORESCU”

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE

Beneficiile terapiei prin dans și mișcare pentru

pacienții oncologici

Coordonator științific:

Lector. univ. dr. Valentina NEACȘU

Absolvent: Lăzărescu Anamaria Cristina

BUCUREȘTI

2022
 CUPRINS

Beneficiile terapiei prin dans și mișcare pentru pacienții

oncologici
Introducere ..........................................................................................................5

Capitol 1
Terapia prin dans și mișcare (TDM)

1.1 Istoria TDM................................................................................................... 3

1.2 Ce este TDM? Caracteristici, principii.......................................................... 4
1.3. Tehnica Graham - definire, trăsături............................................................. 6
1.3.1 Scopul dansului la Graham.............................................................. 8
1.3.2. Relația cu spațiul și gravitația...................................................... 10
1.3.3.Originea mișcării........................................................................... 11
1.3.4 Relația cu muzica......................................................................... 12
1.4 Tehnica Feldenkrais - definire, trăsături...................................................... 12
1.4.1 Dezvoltarea și teoria metodei Feldenkrais.................................... 13
1.4.2 Conștientizarea prin mișcare......................................................... 13
1.4.3 Integrare funcțională..................................................................... 14
1.4.4 Cum funcționează metoda Feldenkrais?....................................... 14
1.4.5 Cum ajută metoda Feldenkrais?.................................................... 15
1.5 TDM ca proces terapeutic............................................................................ 17
1.5.1 Mișcarea metaforă- instrument..................................................... 17
1.5.2. Etapele TDM................................................................................ 18

Capitol 2

Anxietatea

2.1 Definire si caracteristici............................................................................... 22

2.2.Perspective psihologice referitoare la anxietate........................................... 25

2.3. Limbajul corpului si anxietate, trasaturi...................................................... 27

2.3.1 Limbajul părților corpului.............................................................. 29
1
2.4. Mintea si corpul-constientizare gand-emotie-miscare.................................... 32

2.5 Anxietatea la pacientii oncologici- simptomatologie, instrumente terapeutice.34

Capitol 3

Stima de sine

3.1. Definire si delimitari conceptuale...................................................................... 37

3.2. Componentele stimei de sine, manifestari......................................................... 38

3.3. Relatia dintre stima de sine si dans - efecte, beneficii...................................... 39

Capitolul 4

Beneficiile terapiei prin dans și mișcare pentru pacienții oncologici

4.1 Obiective si ipoteze de lucru................................................................................. 42

4.2 Metodologia studiului(instrumente, lot participanti)............................................ 42

4.2.1 Instrumente............................................................................................. 42

4.2.2 Descrierea lotului de participanți............................................................ 43

4.3 Prezentarea procedurii de lucru............................................................................. 44

4.4 Descrierea procesului terapeutic............................................................................ 45

4.5 Interpretarea statistica si rezultatele obtinute......................................................... 47

4.6 Date descripitive privind analiza grupului de control............................................. 50

Capitolul 5

Concluzii

5.1. Concluzii.................................................................................................................. 58

5.2 Posibile directii de cercetare..................................................................................... 60

Bibliografie...................................................................................................................... 63

Anexe.............................................................................................................................. 66

2
 Introducere
Abordarea strict medicală a diagnosticului de cancer se dovedește adeseori a fi insuficientă.
Întrucât este privit de cele mai multe ori ca fiind o sentiință, pacientul oncologic poate deveni
descurajat, descumpănit, demoralizat și lipsit de speranță, neputincios în luarea unor decizii.
Tratamentul medicamentosaduce avantaje în soluționarea bolii, însă nu-i redă pacientului
starea de bine, deoarece interferează în conxiunea dintre corp-minte-suflet.

Privind doar din prespectivă medicală, pacientul nu este conținut ca un întreg, nefiind luat
în considerarea latura umană, psihologică. Obiectul unei abordări terapeutice holistice, cum
este cazul terapiei prin dans și mișcare este de a răspunde din toate dimensiunile ființei
umane. Terapia prin dans și mișcare reprezintă un mijoc de comunicare a corpului prin care
clienții creeează legătura dintre mediul extern și el, îi permite să se exprime în ce mai bun
mod posibil, reușind să facă față mai bine suferinței provocată de boală. Emoțiile și grijile
care apar invadează mintea, sufletul și cauzează o formă de stres care poate afecta negativ
îngrijirea medicală, înrăutățind calitatea vieții. Studiile au demonstrat că diagnosticul de
cancer are un impact important asupra funcționării emoționale, cognitive și sociale. Este
importantă dezvoltarea strategiilor de consolidare a mecanismelor de coping la pacienții
oncologici și încurajarea acestora în direcția exprimării emoțiilor reprimate. Un aspect
important al terapiei include adaptarea la o imagine schimbată a corpului.
Etapele procesului terapiei prin dans și mișcare aduc clienții în punctul de a acționa, de a
face o alegere în a-și transforma percepția asupra anumitor stări emoționale, de a-și exprima
liber sentimentele, de a avea anumite ”insight-uri”care pot duce la ameliorarea anxietății și
imbunătățirea încrederii în sine.

Scopul lucrării prezente, este de a demonstra că terapia prin dans și mișcare este o formă de
psihoterapie de sine stătătoare, mediată prin intermediul procesului creativ și care utilizează
în mod unic "metafora mișcării" pentru a facilita acest proces.
Literatura de specialitate și cercetarea prezentată demonstrează că această formă de terapie
are un efect de durată asupra unui spectru larg de simptome legate de acest diagnostic și
consecințele acestuia, precum și asupra autocunoașterii și autorealizării clientului. Prin
urmare, terapia prin dans și mișcare poate fi utilizată ca o abordare extrem de eficientă pentru
a oferi pacienților o calitate mai bună a vieții și sprijin psihologic, acordându-le în același
timp libertatea de a se exprima și de adăuga sens existenței lor.

3
 Capitol 1

Terapia prin dans și mișcare (TDM)

1.1 Istoria TDM

Dansul a fost folosit terapeutic de mii de ani. A fost folosit ca ritual de vindecare în
influența fertilității, nașterii, bolii și morții încă de la începutul istoriei umane. În perioada
1840-1930, a dezvoltată un nou concept al dansului bazat pe ideea că mișcarea ar putea avea
un efect asupra persoanelor față de faptul că dansul nu era doar o artă expresivă. Există o
opinie generală că dansul/mișcarea ca imaginație activă a fost creat de Jung în
1916, dezvoltat în anii 1960 de pionierul terapiei prin dans Mary Whitehouse. Tina Keller-
Jenny și alți terapeuți au început să practice terapia în 1940. Stabilirea reală a dansului ca
terapie și ca profesie a avut loc în anii 1950, începând cu viitorul fondator al Asociației
Americane de Terapie a Dansului, Marian Chace.

Marian Chace a condus mișcarea dansului în comunitatea medicală ca formă de terapie. Ea

este considerată principala fondatoare a ceea ce este acum terapia prin dans în Statele
Unite. În 1942, prin munca ei, dansul a fost introdus pentru prima dată
în medicina occidentală . Chace a fost inițial dansator, coregraf și interpret. După ce și-a
deschis propria școală de dans în Washington DC, Chace a început să realizeze efectele pe
care dansul și mișcarea le-au avut asupra elevilor ei. Sentimentele de bunăstare raportate de
la studenții ei au început să atragă atenția comunității medicale, iar unii medici locali au
început să trimită pacienți la cursurile ei. În 1966, Marian Chace și alți pionieri ai TDM au
fondat Asociația Americană de Terapie prin Dans, Marian Chace fiind primul președinte al
asociației. Acesta este cunoscut acum ca fiind Primul Val din istoria TDM.

Potrivit ADTA, dansul este „utilizarea psihoterapeutică a mișcării ca proces care

promovează integrarea emoțională, socială, cognitivă și fizică a individului”.

Al Doilea Val a început în jurul anilor 1970, în timpul cărora TDM a început să câștige
popularitate. Psihoterapeuții au început să aplice beneficiile dansului și ale mișcării. TDM
acum, a ajuns să fie recunoscută ca o formă de psihoterapie. TDM este una dintre terapiile
artelor creative: modalități psihoterapeutice care includ și arta, muzica, și terapia prin teatru.
TDM folosește mișcarea și dansul în scopuri psihoterapeutice, utilizând aspecte de expresie
a mișcării corporale, creativitatea în dans și intuiții ale psihoterapiei. Acest mediu poate spori
integrarea fiziologiei și psihologiei unui individ.
4
Acest domeniu își are originile în dansul modern, iar acest lucru reprezintă o parte importantă
a istoriei sale. Prima generație de terapeuți ai mișcării de dans s-au distanțat de natura
formală a dansului în favoarea unor grade diferite de "spontaneitate- mișcarea spontană"
pentru a permite o exprimare a lumii interioare a clientului, mai degrabă decât pentru a se
strădui să obțină un rezultat estetic.

Aceștia au găsit diverse modalități de a-i învăța pe pacienți să se miște, astfel încât aceștia
să se poată exprima, de asemenea, au găsit modalități de a permite ca starea interioară a
pacientului să influențeze mișcarea, iar mișcarea să influențeze psihicul.

Pentru Chace, mișcarea era un instrument de comunicare. Ea a dezvoltat mișcarea "în

oglindă", care permite apariția conținutului inconștient (Chodorow, 1991). Chase a pus
accentul pe mișcare care provine dintr-un loc inconștient, interior, astfel încât terapeutul
însoțește și ghidează pacientul în căutarea autorealizării. Un alt pionier al TDM, Boas, s-a
concentrat pe o nouă abordare, s-a folosit de asocierea liberă psihomotorie și a utilizat
perspective psihanalitice pentru a înțelege imaginile, fanteziile și emoțiile care apăreau în
mișcare.

Whitehouse a căutat să facă loc autenticului, prin utilizarea mișcării. Ea a fost un pionier al
tehnicii "Mișcării autentice". Teoria ei susține utilizarea mișcării spontane expresii care
reflectă procesele inconștiente și care servesc ca elemente importante ale TDM
(Chaiklin,2009).

Acești pionieri au văzut puterea mișcării emoționale de a afecta oamenii. Ei au recunoscut,

de asemenea, că imaginile și imaginația pot fi forțe terapeutice. Ei au stabilit bazele tehnice
și teorii care facilitează munca psihoterapeutică ce combină mișcarea și cuvintele. S-ar putea
considera că ei au creat un produs al timpului lor, în care ideile culturale despre dans ca
expresie directă fuzionau cu noile teorii psihologice ale vremii. Unele dintre aceste femei se
aflau în tratament psihanalitic, care era foarte răspândit la mijlocul secolului al XX-lea. Ele
au fost influențate de teoriile dezvoltate în și după epoca lui Freud, inclusiv teoria
psihanalitică. Acest context le-a oferit un înțelegere și curiozitate în ceea ce privește
dezvoltarea și comportamentul uman și a contribuit la formarea bazei pentru conexiunilor
verbale-nonverbale din TDM.

Pionierii TDM-ului și-au început activitatea cu recunoașterea faptului că mișcarea corporală

deține puterea de a fi un instrument de formă esențială de exprimare nonverbală a emoțiilor
și a identității. Integrarea psihanalizei a ajutat la dezvoltarea procesării verbale și a înțelegerii
5
experienței de mișcare. Pe măsură ce instrumentele de observare s-au dezvoltat pentru
analiza și diagnosticarea mișcării, practicienii au fost capabili să analizeze mișcarea într-un
mod structurat. Aceste trei aspecte au permis crearea unei terapii benefice modele de terapie
benefică. Una dintre concluziile importante ale TDM este că înțelegerea profundă are loc
prin intermediul corpului.

TDM integrează intuiții din experiența nonverbală, din discuția verbală și din cea cognitivă
analiza observației cognitive. Acest echilibru permite atât exprimarea profundă a sinelui,
înrădăcinată în corp și mișcare, cât și pentru capacitatea de a înțelege această expresie.

Vocabularul analitic structurat al sistemelor de observare a mișcării, deși poate mai puțin
intuitiv și mai exigent în anumite privințe, ar oferi ordine în contextul supravegherii. Acest
lucru este tocmai ceea ce face în teoria și practica TDM. Aceasta conduce la mai multe
cunoștințe și informații despre terapie, nu numai din experiența directă a muncii de mișcare,
ci și dintr-o procesare cognitivă a aceleiași lucrări emoționale de mișcare.

1.2 Ce este TDM? Caracteristici, principii.

În ciuda faptului că dansul este, probabil, cel mai puțin înțeles dintre toate artele, el
folosește ca mediu un material care este mai apropiat de experiența de viață decât cel folosit
de oricare dintre celelalte arte, și anume mișcarea corpului în mișcarea sa. Mișcarea corpului
este atât de obișnuită, atât de continuă, și atât de mult automată, încât suntem în mare parte
inconștienți de amploarea și potențialul său. Familiaritatea nu generează dispreț, poate, dar
cu siguranță neglijență. Suntem cel mai probabil să uităm cu totul că, pe lângă funcțiile sale
mai evidente de locomoție și altele asemenea, mișcarea este un mediu viguros atât pentru
expresie și percepție. Oricât de puțin am fi conștientizat, suntem, dotați cu un al șaselea simț
care privește nu atât lumea exterioară în mod direct, cât pe cea elaborată de noi în lumea
complexă care este cuprinsă în corpul însuși. Acesta este un simț al mișcării. Organele de
simț se regăsesc în țesutul mușchilor și în articulații, care răspund la mișcările ale corpului
în același mod în care ochiul răspunde la mișcările corpului, la lumină sau urechea la sunete.
Acestea înregistrează schimbările de poziție oricât de mică ar fi, în tot corpul, și astfel tind
să o mențină mereu.

6
Acești receptori ai mișcării sunt cu siguranță cei mai ocupați sistem din întregul corp,
deoarece suntem într-o continuă stare de schimbare posturală, mult mai mare decât ne dăm
seama, de la mișcarea de globilor oculari în urmărirea unui obiect, până la contracțiile
periodice ale stomacului. În afară de receptorii din țesutul muscular, există, de asemenea,
canale semicirculare în urechi care colaborează la înregistrarea date referitoare la echilibrul
nostru și la tendințele de a ne deplasa.

Principiile de la care pornește TDM sunt:

1. Fiinţa umană este o unitate corp-minte şi dansul/mişcarea este manifestarea sa.
2. Gesticulaţia, postura şi mişcarea exprimă persoana şi permite autocunoaşterea şi
schimbarea psihoterapeutică.
3. Recunoaşterea efectelor terapeutice ale procesului creativ.
4. Dansul şi mişcarea sunt utilizate ca o cale spre inconştient şi ca un facilitator ale
aspectelor diferite de sănătate şi bunăstare.
5. Terapeuţii de dans stabilesc contacte, planifică tratamentul şi îl evaluează în
termeni ai cunoştiinţelor integrate de mişcare, dans şi psihoterapie. Dansul este
în serviciul promovării sănătăţii şi schimbării.

Astfel, TDM pune accentul pe creativitate ca sursă de schimbare, menținând în

același timp importanța relației dintre terapeut și client. Ea se bazează pe ideea că procesarea
propriului inconștient începe cu conștientizarea corpului și a mișcării acestuia. TDM se
bazează pe o cunoaștere multidisciplinară a corpului și a psihicului, integrând teorii și
metode din cadrul psihoterapiei individuale și de grup nonverbale comunicare dezvoltarea
corpului și a mișcării; TDM analizează calitățile mișcării și utilizează sisteme de analiză a
mișcării.

Cu toate acestea, în cadrul multitudinii de influențe care stau la baza practicii și teoriei TDM,
este posibil să se identifice trei focare centrale. Cele trei domenii de focalizare care au fost
identificate nu s-au dezvoltat în mod liniar pe parcursul dezvoltării TDM. Mai degrabă au
fost explorate, în paralel sau în momente diferite, de către pionierii TDM. Integrate și
întrepătrunse, acestea creează baza pentru instrumentul complex care este TDM.

Prima etapă de concentrare este influența reciprocă dintre corp, mișcare și emoție. A doua
etapă implică utilizarea cuvintelor, care dezvăluie informațiile "deținute" în forma corpului
și în mișcarea; ca urmare a integrării teoriilor psihologice în TDM, este posibilă relaționarea
cu conexiunile existente între formă și informație. În cea de-a treia etapă, se relevă integrarea
7
cunoștiințelor, a informațiilor aduse noi în zona corporală, prin intermediul mișcării, a
dansului.

Astfel, uniunea Corp minte ca o entitate unică devine ceva evident pentru cei împlicaţi în
dans, în legătură cu rolul jucat de creativitate ca un mijloc de expresie corporală. Prin
integrarea relaţiei terapeutice şi expresiei motrice, sunt dezvăluite sentimentele, istoria
emoţională şi gândurile şi apare posibilitatea unei schimbări. TDM este o profesie
interdisciplinară, cu propria sa pregătire, ce a evoluat prin sinteza artei mişcării şi dansului
şi ştiinţei psihologiei. Prin urmare, continuă să evolueze, fiind bazată pe confluenţa
cunoaşterii, care este construită prin practica terapeutică şi spirituală a dansului de-a lungul
anilor, antropologia culturală, teorii psihodinamice, ştiinţe neuromotorii, psihologia artelor
şi procesul creativ.

1.3. Tehnica Graham - definire, trăsături

Tehnica Graham este un stil și o pedagogie a mișcării de dans modern creată de

dansatoarea și coregrafa americană Martha Graham (1894-1991). Tehnica Graham a fost
numită „piatra de temelie” a dansului american modern și a fost predată în întreaga
lume. Este considerată pe scară largă prima tehnică de dans modernă codificată și a
influențat puternic tehnicile ulterioare ale lui Merce Cunningham, Lester Horton și Paul
Taylor .

Tehnica Graham se bazează pe opoziția dintre contracție și eliberare, un concept bazat pe

ciclul respirației care a devenit o „ marcă ” a formelor moderne de dans. Celălalt principiu
dominant al său este „spirala” trunchiului în jurul axei coloanei vertebrale. Tehnica Graham
este cunoscută pentru calitățile sale extraordinare dramatice și expresive și lucrările de podea
distincte; critica de dans Anna Kisselgoff a descris-o ca fiind „puternică, dinamică, zimțată
și plină de tensiune”.

Deși dansurile pe care Graham le-a creat la sfârșitul anilor 1920 erau derivate din piesele lui
Denishawn, până în 1930 ea a început să identifice un nou sistem de mișcare și noi principii
coregrafice. Pe baza propriei interpretări a principiului tensiunii și relaxării, Graham a
identificat o metodă de respirație și de control al impulsurilor pe care a numit-o "contracție
și eliberare". Pentru ea, mișcarea își avea originea în tensiunea unui mușchi contractat și

8
continua în fluxul de energie eliberat din corp pe măsură ce mușchiul se relaxa. Această
metodă de control al mușchilor a conferit dansurilor și dansatorilor lui Graham un aspect
dur, unghiular, care era foarte puțin familiar publicului de dans obișnuit cu mișcările
corporale netede și lirice. Ca dansatoare și coregrafă, Martha Graham a încălcat regulile. A
creat o tehnică de dans care, împreună cu coregrafia sa revoluționară, a contribuit la
declanșarea revoluției cunoscute sub numele de ”dans modern”. Cu aproape 200 de dansuri
în repertoriul său, Graham a fost unul dintre cei mai prolifici și mai importanți coregrafi din
istoria dansului, făcând din ea un simbol cultural american. Vocabularul său unic de dans a
evoluat de-a lungul anilor pentru a răspunde nevoilor coregrafice în schimbare, dar a fost în
cele din urmă codificat într-un program standard, iar acum, mișcarea bazată pe Graham este
predată în studiouri din întreaga lume.

În tehnica Graham este esențial să te miști cu volum și energie, să iți asumi riscuri. Este
important ca dansatorii să nu se vadă pur și simplu ca pe niște obiecte în spațiu. Ei trebuie
să își extindă corpul, energia și concentrarea pentru a umple acel spațiu.

Martha spunea că dansul nu este o competiție. Ești în competiție doar cu persoana pe care
știi că poți deveni, să iți dai voie să faci greșeli mari. Ești acolo pentru a te concentra pe
dezvoltarea ta. Pentru Graham, un dans care poate cataliza o afirmare a vieții este unul care,
în primul rând, dezvăluie o ființă umană. După cum scrie ea: "Nu a fost scopul meu să
evoluez sau să descopăr o nouă metodă de formare a dansului, ci mai degrabă să dansez în
mod semnificativ. A dansa în mod semnificativ înseamnă 'prin intermediul disciplinei și prin
intermediul unui instrument sensibil și puternic, să aducă în prim-plan un lucru neîngrădit
”mișcarea: o ființă umană" (Graham 1970, p.178). Pe de o parte, această idee de a aduce o
ființă umană "în centrul atenției" sugerează înrudirea lui Graham cu alți artiști moderni. Ea
izola elementele constitutive ale artei sale: "Fiecare artă are un instrument și un mediu.
Instrumentul dansului este corpul uman; mediul este mișcarea".

1.3.1 Scopul dansului la Graham

Graham a adoptat un punct de vedere psihanalitic asupra dansului. Ea credea că

scopul dansului este de a ilumina viața și luptele experienței umane, acordând o atenție
deosebită naturii interioare a oamenilor. Dansurile ei erau expresii dramatice ale conflictului
dintre individ și societate, în încercarea de a examina motivațiile interne ale umanității.
Graham credea că folosirea dansului în acest scop ar aduce iluminare psihoemoțională. În

9
1938, Graham a scris că "Arta este evocarea naturii interioare a omului. Prin artă găsim
inconștientul omului - memoria rasială - este istoria și psihicul rasei aduse în prim plan".

Deoarece scopul dansului este de a transpune experiența emoțională în formă fizică, în

tehnica Graham, fiecare mișcare trebuie să aibă un înțeles clar și perceptibil. Acest lucru nu
înseamnă că mișcările trebuie să fie realiste, ci doar că stilizarea trebuie să fie semnificativă
și recognoscibilă atât pentru spectator, cât și pentru interpret. Graham a fost clară în privința
acestui principiu: "Tot ceea ce face un dansator, chiar și în cel mai liric lucru, are un înțeles
definit și prescris" (Mazo, 1977, p. 189). Mai mult, ea credea că pregătirea clară a
dansatorului dădea o libertate capacității dansatorului de a exprima emoțiile și ideile
coregrafului. În propriile cuvinte ale lui Graham, antrenamentul era cheia articulării: "Dacă
nu ai o formă, după o anumită perioadă de timp devii inarticulat. Antrenamentul îți oferă
doar libertatea." (Mazo, 1977, p. 157). Astfel, rigoarea antrenamentului făcea parte din
scopul formei de artă - iar Graham credea în antrenamentul riguros. Cererea ei de disciplină
și atenție totală în timpul orelor de curs și furia ei atunci când nu i se acorda acest lucru sunt
bine documentate. În timp ce mișcările din tehnica propriu-zisă nu sunt gesturi naturale, ci
artificiale; angajamentul interior față de ele și sinceritatea emoțională a dansatorilor care le
prezintă sunt cu totul reale.

1.3.2. Relația cu spațiul și gravitația

Tehnica Graham are o relație clară cu podeaua și cu gravitația, dansatorii Graham

sunt creaturi ale pământului care respectă puterea gravitației. Cu toate acestea, spre deosebire
de tehnica discutată anterior, în care puterea de a te îndepărta de gravitație îți dă energie și o
căutare a echilibrului, tehnica Graham consideră că, căderea este recunoașterea puterii
gravitației. Multe dintre exercițiile din programa Graham necesită ca dansatorul să cadă cu
putere în podea, iar aceste mișcări sunt văzute în mod repetat în tot repertoriul Graham.
Pentru Graham, acesta nu era doar un act fizic, ci și unul psihologic. "Predăm căderile în
stânga pentru că, dacă nu ești stângaci, partea dreaptă a corpului este partea motorie; mâna
stângă este necunoscutul. Cazi în mâna stângă - în necunoscut" (Mazo, 1977, p. 157).
Explorarea spațiului scenei, inclusiv a podelei în sine, face parte din conținutul emoțional al
tehnicii. Deoarece spațiul poate dezvălui conținutul emoțional, potrivit lui Graham, decorul
este o parte integrantă a capacității de comunicare a unui dans. Spațiul în sine face parte din
peisajul emoțional al unui dans Graham.

10
 1.3.3.Originea mișcării

Conform filozofiei Marthei Graham, mișcarea este generată din trei locuri: acțiunea
de contracție și eliberare, pelvisul și interiorul emoțional. Contracția, sau tragerea puternică
în spate și curbarea trunchiului, și eliberarea acestei mișcări prin revenirea la un trunchi drept
sunt simbolice pentru dihotomiile din viață. Este contrastul dintre dorință și datorie, dintre
frică și curaj, dintre slăbiciune și putere.

Folosirea repetată a contracției și eliberării conferă o energie ritmică mișcărilor din această
tehnică, iar execuția sa este esențială pentru exercițiile în șezut, culcat și în picioare ale
metodei de antrenament. În acest fel, trunchiul și pelvisul reprezintă focarul central al
mișcării, în timp ce brațele și picioarele se mișcă în concordanță cu coloana vertebrală.

Seria de exerciții cunoscute sub numele de spirale, efectuate așezat în poziția a patra, este un
exemplu excelent al modului în care pelvisul, înrădăcinat în podea și trăgându-și energia din
această proximitate, este prima parte a corpului care se mișcă.

Graham i-a învățat pe elevi că osul șoldului trebuie să se miște ca o bijuterie într-o mișcare
de ceas. Acest lucru face ca pelvisul să fie punctul de stabilitate și motivatorul mișcării. O
articulare clară a bazinului va rezulta cu siguranță din studiul acestui stil de dans modern.
Indiferent dacă mișcarea începe cu o contracție a trunchiului sau cu o mișcare a osului
șoldului, aceasta trebuie să fie făcută cu forță. Atât mișcarea lirică, cât și cea dramatică
trebuie să fie la fel de puternică.

Din cauza acestei calități de forță și a importanței semnificației intenționate din spatele
fiecărei mișcări, se poate spune că mișcarea în tehnica Graham începe în minte, mai ales în
subconștientul dansatorului. În stilul Graham, totul este motivat din viața interioară. Dacă
acest lucru nu există, mișcările devin sterile. După cum spunea Graham, "Această lipsă de
motivație va duce la mișcări fără sens, iar mișcările fără sens duc la decadență"(Graham
1970, p 56). Fiecare mișcare din tehnică rezultă dintr-un impuls emoțional. Graham le-a spus
studenților săi că, dacă trebuie să marchezi o mișcare, marchează fizicalitatea, dar niciodată
sensul dramatic.

Multe dintre mișcările din tehnica Graham folosesc termeni din balet, cum ar fi pozițiile
numerotate ale picioarelor și termenii plié și relevé. Deși tehnica lui Graham a fost, în multe
privințe, o rebeliune împotriva baletului, ca toate stilurile moderne timpurii, s-a suprapus în
unele privințe cu un vocabular de dans clasic. În tehnica Graham există mișcări întoarse,

11
precum și mișcări paralele. La fel ca la un curs de balet, munca într-o clasă de tehnică
Graham este întotdeauna în aceeași ordine: munca la sol, respirația, genunchii, munca în
picioare în centru, munca la bară, deplasarea pe podea. În timp ce programa are o ordine și
o structură prestabilită a exercițiilor, numărul de repetări și dacă totul din programă este
inclus într-o anumită clasă depinde de fiecare instructor în parte.

1.3.4 Relația cu muzica

Mare parte din ceea ce Martha Graham credea despre relația dintre dans și muzică a
fost rezultatul asocierii sale de lungă durată cu directorul muzical al Denishawn, Louis Horst.
Acesta i-a servit drept consilier, mentor și partener lui Graham în cea mai mare parte a
carierei sale. El a convins-o pe Graham că ar trebui să comande muzică pentru dansurile
sale, mai degrabă decât să folosească muzică deja existentă, o practică pe care ea a susținut-
o cu regularitate. Graham i-a dat compozitorului un scenariu prestabilit de acțiune, dispoziție
și sincronizare pentru lucrare. Ea a ascultat secțiuni ale partiturii în timp ce aceasta era
compusă, dar a așteptat să coregrafieze lucrarea până când partitura a fost complet finalizată.
Horst și, în consecință, Graham, preferau muzica modernă ca acompaniament pentru dans.

Funcția muzicii era de a susține starea de spirit și conținutul emoțional al piesei, nu de a fi

stimulul călăuzitor pentru crearea acesteia.

Indiferent dacă muzica a fost scrisă special pentru dans sau nu, Graham, sub influența lui
Horst, credea că muzica trebuie să fie sublimată de dans. După cum Horst însuși a spus:
"Întrebarea nu este cât de mare este un compozitor de dans, ci ce face el pentru dans.
Compozitorul-acompaniator trebuie să se aștepte să sacrifice o parte din identitatea sa de
muzician atunci când scrie sau cântă pentru dans" (Mazo, 1977, p. 194).

1.4 Tehnica Feldenkrais - definire, trăsături

Tehnica Feldenkrais explorează o gamă largă de mișcări umane, de la dezvoltarea

infantilă până la cele mai înalte abilități de performanță. Lecțiile sunt confortabile, uneori
surprinzătoare, și oferă un mod sofisticat, dar natural de învățare somatică, care poate avea
un efect pozitiv instantaneu asupra mișcării noastre în viața de zi cu zi. Metoda Feldenkrais,
ca modalitate de învățare somatică, poate fi practicată la fel de eficient atât în cadrul
cursurilor de grup, cât și în cadrul lecțiilor individuale.

12
 1.4.1 Dezvoltarea și teoria metodei Feldenkrais

Dezvoltată de Moshe Feldenkrais la mijlocul anilor 1900, metoda Feldenkrais se

bazează pe principiile de bază ale dezvoltării umane, integrate cu fizica și biomecanica.
Feldenkrais a predat cursuri de judo și alte arte marțiale timp de zeci de ani, încorporând
cunoștințele sale despre sistemul nervos și despre corp în procesul său de vindecare după ce
a suferit răni grave la genunchi. Recuperarea sa a ghidat dezvoltarea în cele din urmă a unei
abordări minte-corp care a folosit mișcarea ghidată pentru a îmbunătăți bunăstarea fizică și
emoțională.

S-a demonstrat că integrarea în metoda Feldenkrais a abilităților motorii, a artelor marțiale,

a biomecanicii și a psihologiei crește flexibilitatea, coordonarea și imaginea de sine a unei
persoane. Se consideră că mișcarea este un element esențial în procesul de descoperire a
relației dintre dezvoltare și adaptare, deoarece poate ajuta oamenii în identificarea și
examinarea capacităților și modelelor lor de cunoaștere, intenție și atenție.

Această metodă inovatoare își propune să pătrundă în profunzimea sistemului nervos pentru
a promova schimbarea și eliberarea de orice obiceiuri greu de eliminat care ar putea afecta
bunăstarea sau funcția zilnică.

Cele două aplicații cele mai recunoscute ale metodei Feldenkrais sunt Conștientizarea prin
mișcare și Integrarea funcționlă, ambele captând și extinzând puterea sistemului nervos de
a crea o acțiune inteligentă în vederea vindecării.

1.4.2 Conștientizarea prin mișcare

Mișcările sunt efectuate în ritmul propriu și permit dezvoltarea conștientizării

modelelor individuale de mișcare, a fluxului și a conexiunilor. Această explorare a mișcării
confortabile facilitează un proces de învățare remarcabil și benefic. Feedback-ul senzorial
motor ne permite să îmbunătățim experiența perceptivă a sinelui nostru. Obținem o
conștientizare somatică bazată pe procesele din sistemul nostru nervos și suntem capabili să
o folosim în mod funcțional în viața de zi cu zi.

Efectele impresionante ale metodei Feldenkrais includ o gamă extinsă de mișcări, o respirație
mai bună, precum și îmbunătățirea abilităților de mișcare pentru profesioniști precum
muzicieni, sportivi și dansatori. Alte efecte pot fi un confort sporit și redescoperirea unei
mobilități ușoare. Schimbarea percepției și experimentarea unei mai bune înțelegeri de sine

13
poate duce, de asemenea, la atingerea deplină a potențialului individual, atât pe plan
profesional, cât și personal.

Efectele lecțiilor sunt profunde și dau un sentiment sporit de bunăstare și spontaneitate.

Oamenii învață să își îmbunătățească modul în care se organizează pentru acțiune. Lecțiile
sunt jucăușe, lipsite de durere și inspirate, creând posibilitatea de a aborda aspecte precum
percepția de sine și autoreglarea emoțională.

1.4.3 Integrare funcțională

Un practician Feldenkrais ghidează practic prin secvențe de mișcare individuale și

funcționale. Atât atingerea, cât și mișcarea sunt confortabile, neinvazive, sensibile și precise.
Efectele variază de la o autoutilizare mai ușoară și mai lejeră în acțiunile de zi cu zi până la
îmbunătățirea modelelor complexe de mișcare. Abordarea holistică permite ca schimbările
să aibă loc și în gândire, percepție și acțiune.

Metoda Feldenkrais de educație somatică folosește mișcarea blândă și atenția dirijată pentru
a-i ajuta pe oameni să învețe modalități noi și mai eficiente de a trăi viața pe care și-o doresc.
Amplitudinea mișcărilor ajută la îmbunătățirea flexibilității, a coordănării, redescoperirea
capacității înnăscute a corpului de a se mișca grațios și eficient. Deoarece modul în care
corpul se mișcă este modul în care acesta se miscă în viața de zi cu zi, iar aceste îmbunătățiri
vor spori gândirea, reglarea emoțională și capacitatea de a rezolva probleme. Prin creșterea
sensibilității, metoda Feldenkrais ajută la trăi viața mai deplin, mai eficient și mai
confortabil.

Metoda Feldenkrais se bazează pe principiile fizicii, biomecanicii și pe o înțelegere empirică

a învățării și dezvoltării umane. Moshe Feldenkrais a spus: "Ne mișcăm în funcție de
imaginea de sine percepută. Prin extinderea percepției și creșterea conștiinței, veți deveni
mai conștienți de obiceiurile și tensiunile dumneavoastră și veți dezvolta noi moduri de a vă
mișca”. (Beringer, p.147).

1.4.4 Cum funcționează metoda Feldenkrais?

Metoda Feldenkrais folosește îmbunătățirea conștientizării cuiva pentru a aborda

zonele latente ale sinelui și pentru a promova mișcări mai ample și mai grațioase, utilizând
capacitatea proprie a sistemului nervos de a crea schimbări și de a îmbunătăți mișcarea.
Scopul abordării este ca cei care o folosesc să realizeze obiceiurile și mișcările potențial
constrângătoare și să învețe modalități de a-și extinde gama de mișcări. Devenind mai

14
conștienți de sine, oamenii devin frecvent mai capabili să implice mai mult corpul lor în
mișcările lor și pot experimenta un sentiment îmbunătățit de funcționare fizică și emoțională.

Prin încorporarea unor mișcări subtile și a unei atenții concentrate, această metodă încearcă
să îmbunătățească funcționarea generală a omului prin utilizarea neuroplasticii creierului,
sau capacitatea de adaptare la aportul senzorial. Răspunsul creierului la schimbare este
considerat un aspect esențial al eficacității acestei abordări.

1.4.5 Cum ajută metoda Feldenkrais?

Metoda Feldenkrais a fost concepută special pentru a-i trata pe cei care se confruntă cu
restricții, dureri sau cu o gamă de mișcare limitată din cauza unor leziuni, dureri cronice sau
alte probleme fizice sau neurologice. Persoanele care participă la ședințe Feldenkrais
observă adesea creșteri ale flexibilității și coordonării, precum și scăderi ale durerii și
tensiunii musculare. Aceste schimbări s-ar putea combina adesea pentru a afecta în mod
pozitiv alte domenii ale vieții unei persoane.

Sesiunile pot ameliora durerea, tensiunea musculară, rigiditatea și oboseala, dar ușurința
sporită a mișcărilor și nivelurile mai ridicate de energie pe care le pot experimenta
participanții pot avea, de asemenea, efectul de a facilita relaxarea și de a atenua stresul.
Astfel, persoanele care se confruntă cu anxietate, stres sau cu afecțiuni care le determină să
dezvolte sentimente de stres sau anxietate pot beneficia, de asemenea, de această abordare
fizică a tratamentului.

Metoda Feldenkrais este considerată potrivită pentru orice persoană, de orice vârstă, și s-a
demonstrat că oferă următoarele beneficii:

 Îmbunătățirea sănătății și a stării de bine

 Îmbunătățirea atenției și a concentrării
 Reducerea durerii
 Finalizarea sarcinilor cu mai puțin efort
 Îmbunătățirea posturii, a mișcării, a coordonării și a echilibrului
 Respirație mai ușoară
 Un control mai bun asupra tensiunii musculare

Metoda Feldenkrais este un mod de explorare a mișcării, a posturii și a respirației prin

intermediul atingerii practice, folosită de dansatori, muzicieni, atleți, actori și persoane care

15
suferă de o serie de boli și leziuni și se reabilitează după acestea. Termenii care fac parte
integrantă din metodă, cum ar fi conștientizarea și integrarea, nu sunt concepte ușoare.

În cadrul lecțiilor Feldenkrais, această capacitate de a fi atent și de a răspunde este exersată

în mod sistematic. Secvențele de mișcare atent elaborate sunt prezentate fie în clasă, fie în
sesiuni individuale. Feldenkrais a declarat în mod faimos că ceea ce își dorea era "minți
flexibile, nu corpuri flexibile". El era interesat de mințile care puteau folosi feedback-ul
pentru a găsi soluții flexibile, minți care puteau trece dincolo de obiceiurile automate, lipsite
de minte și repetitive de a gândi, simți, simți și mișca. Minți care puteau să reflecteze asupra
lor, să găsească noi căi și să se schimbe.

Feldenkrais este, în multe privințe, un mesaj simplu care poate fi incredibil de greu de pus
în practică. Acesta găsește rezonanță în înțelegerile actuale ale mindfulness și în capacitatea
creierului de a se schimba (neuroplasticitate) și pune aceste idei în acțiune.

Dovezile privind eficiența metodei sunt din ce în ce mai numeroase, în special în domenii în
care conștientizarea corpului este primordială, cum ar fi echilibrul și dexteritatea. Există, de
asemenea, dovezi privind găsirea unui confort și a unei ușurințe mai mari pentru persoanele
care au fost rănite.

Tehnica Feldenkreis funcționează prin faptul că îi face pe indivizi să conștientizeze propriile

tipare și rigidități neuromusculare obișnuite și prin crearea de opțiuni pentru noi moduri de
a se mișca, crescând în același timp sensibilitatea și îmbunătățind eficiența. Experimentând
detaliile modului în care se execută o acțiune, elevul are ocazia să învețe cum să se ocupe de
întregul sine, să reducă stresul, să elimine cheltuielile inutile de energie și să mobilizeze
intențiile în acțiune. Acest lucru permite creierului să creeze noi tipare neuro-cognitive și
oferă individului noi opțiuni pentru a se mișca și a fi în lume. Cercetările sugerează că
metoda Feldenkrais induce relaxarea. De asemenea, aceasta poate ridica starea de spirit,
poate îmbunătăți capacitatea de învățare și poate crește claritatea gândirii (Lake, 1985).
Metoda a fost asociată cu reduceri ale stărilor emoționale negative, cum ar fi stresul și frica.
Un rezumat amplu al literaturii de cercetare privind rezultatele intervențiilor Feldenkrais
include studii care constată o îmbunătățire semnificativă a mișcării și a flexibilității,
reducerea simptomelor de sănătate mintală, cum ar fi depresia și anxietatea, îmbunătățirea
autoeficienței și a imaginii de sine și creșteri pozitive ale calității vieții.

16
 1.5 TDM ca proces terapeutic

Terapia prin mișcare prin dans se bazează pe anumite principii teoretice. Acestea sunt:
 Corpul și mintea interacționează, astfel încât o schimbare în mișcare va afecta
funcționarea totală,
 Mișcarea reflectă personalitatea
 Relația terapeutică este mediată cel puțin într-o anumită măsură non-verbală, de
exemplu prin oglindirea terapeutului în oglindă a mișcarii clientului
 Mișcarea conține o funcție simbolică și, ca atare, poate fi dovadă a unor procese
inconștiente
 Improvizația mișcării îi permite clientului să experimenteze cu noi moduri de a fi

TDM permite recapitularea relațiilor de obiect timpurii în virtutea medierii în mare

parte non-verbale a acesteia din urmă. Cercetările experimentale au demonstrat un rol al
TDM în reducerea anxietății. Ca o formă de de exerciții fizice ușoare, este probabil, de
asemenea, ca TDM să aibă toate efectele pozitive efecte asupra sănătății asociate în general
cu aceasta, inclusiv potențial ameliorarea depresiei. Cu toate acestea, există probleme
fundamentale în ceea ce privește metodologia experimentală atunci când aplicată la
cercetarea TDM. Este adesea dificil să se adune suficiente persoane pentru a obține rezultate
fiabile. Cercetarea este, de asemenea, limitată de măsurile disponibile, astfel încât este dificil
să se investigheze fenomene asociate cu tablouri simptomatice complexe sau cu schimbări
în convingeri, atitudini, sentimente și relații.

1.5.1 Mișcarea metaforă- instrument

Pentru a construi o teorie semnificativă a TDM ca psihoterapie de sine stătătoare,

trebuie să privim mai larg la teoriile care au relevanță. Printre acestea se numără teoriile
referitoare la: creativitate, corpul- minte, comunicarea nonverbală, relațiile interpersonale și
schimbarea personală. TDM poate fi privit ca un act creativ, în care importanța centrală a
metaforei mișcării înlocuiește orice accent pus pe comportament, cognitive, relaționale,
spirituale sau psihodinamice. Mișcarea metafora este vehiculul prin care aceste obiective
pot fi efectuate și este utilizată în mod universal în practica TDM. Accentul care se pune in
TDM este de a se privi TDM ca obiectiv terapeutic, unde se permite înțelegerea practicii
TDM în cadrul unei teorii unificate ca o formă distinctă de psihoterapie creativă. În orice
proces de schimbare umană se creează ceva "nou". Acest lucru "noutate" este adesea
percepută ca o transformare a unor lucruri vechi și depășite, a modelor vechi și depășite de
17
comportament, relaționare sau gândire, precum o pasăre phoenix care se ridică din cenușă.
În psihoterapia de succes există un sentiment că "sinele" a fost schimbat într-un anumit fel.

Potrivit lui Winnicott, "numai prin creativitate individul își descoperă sinele.” Procesul
creativ depinde de capacitatea individului de a atât de a utiliza cât și de a renunța la funcțiile
asociate în mod normal cu ego-ul. Există un schimb ritmic între acțiune și receptivitate
liniștită, între stările de vis și conștiință, între intuiție și lumea simțurilor, între imagine și
concretizare, între abandon și control, între realitatea individuală și cea comună.

Metafora mișcării reprezintă instrumentul central al TDM. În timp ce procesul creativ este
o modalitate utilă de a înțelege procesul ca întreg în TDM, metafora mișcării este
instrumentul esențial de instrument folosit de către terapeuții de dans și mișcare ca mediator
al acestei proces. Terapia prin mișcare prin dans este una dintre terapiile prin artă. Metafora
mișcării este un simbol încapsulat fie într-un mișcare sau o postură. De exemplu, o persoană
poate adopta o poziție cocoșată postură încovoiată (metafora mișcării) atunci când descrie
"povara" (metafora verbală) pe care o poartă în viață. Metafora mișcării există în spațiul
creativ între client și terapeut, mediind între "tărâmul simbolic" al materialului inconștient
și "tărâmul cunoașterii" al materialului conștient. (Ellis, 2001). Atât semnificațiile și
acțiunile terapeutului și ale clientului, care se influențează reciproc, se află la interfața dintre
aceste tărâmuri "cunoscătoare" și "simbolică". Metaforele de mișcare pot fi astfel privite ca
o formă de nonverbal comunicare care, atunci când este examinată, poate oferi informații
valoroase informații valoroase despre modelele de comportament, convingerile și relații.
Metafora este o formă de simbolizare. Aceasta din urmă implică mai degrabă o fuziune între
simbol și obiectul simbolizat, în timp ce simbolizarea recunoaște separativitatea dintre
simbol și obiectul pe care îl simbolizează. Mișcarea de dans terapeutul își folosește
răspunsurile kinestezice pentru a ajuta și ghida aceast proces. Combinația dintre intuiție,
metaforă și analiză este verificată și rafinată în colaborare cu clientul.

1.5.2. Etapele TDM

A. Etapa de pregătire

Faza de preparare a TDM în microcosmos poate fi caracterizată astfel prin faza de

încălzire a sesiunii. În macrocosmos, aceasta corespunde celei mai timpurii etape a terapiei.
Clientul sosește cu o istorie de a fi încercat să se confrunte cu problemele vieții, cu grade
diferite de succes. Terapeutul de dans și mișcare poate alege să treacă clientul printr-o
procedură formală de "evaluare", menită să găsească un punct central pentru muncă. Clienții
18
se pot simți temători, întrebându-se cum se vor simți în legătură cu TDM, ce vor ar putea
descoperi în timpul terapiei și, de asemenea, se întreabă dacă este posibil sau înțelept să aibă
încredere în terapeut pentru a conține acest lucru în cadrul unei relație terapeutică cu adevărat
umană, dar profesională. Așa cum a sugerat Rogers (1957), relația terapeutică de succes se
caracterizează prin faptul că terapeutul se bucură de o relație pozitivă necondiționată față de
client, răspunsuri empatice și congruență. Împreună, acești factori contribuie la stabilirea
condițiilor de siguranță în cadrul relației terapeutice. Percepția clientului cu privire la
siguranță în cadrul mediului terapeutic este un catalizator vector al procesului terapeutic. Cu
alte cuvinte, dacă este prezentă, aceasta încurajează creșterea clientului către ceea ce Maslow
(1999) a numit autoactualizare (a deveni mai deplin cine vrei să fii cu adevărat), dar atunci
când este absent terapia poate fi dăunătoare. O mare parte din relația terapeutică este mediată
nonverbal, deși răspunsurile verbale sunt, de asemenea, importante. Congruența, una dintre
condițiile necesare pentru o relație terapeutică pozitivă (Rogers, 1957) înseamnă "a fi în
exterior așa cum ești în interior - există o armonie între procesul intern și comportamentul
exterior. Prin urmare, terapeuții trebuie să fie capabili să se ocupe de "interiorul" lor.
Noțiunea de "simț simțit" are o relevanță evidentă pentru terapeuții de mișcare prin dans, dar
este, de asemenea, apreciată de unii practicieni din alte abordări terapeutice aparent atât de
diverse precum terapia centrată pe persoană (Winter, 2000) și terapia cognitivă (Hackman,
1998).

B. Etapa de Incubare

În cadrul sesiunii TDM, această fază este adesea numită "proces". Având încălzit corpul,
mișcările spontane devin mai evidente expresive ale materialului intrapsihic al individului și
a temelor împărtășite în grup. Acesta este momentul în care mișcarea devine metaforică,
adică simbolizează ceva pentru clienți, indiferent dacă aceștia sunt sau nu conștienți de
semnificația sa. Metafora este un aspect atât de important al TDM încât consider că este
separat mai jos. În cadrul terapiei în ansamblu, incubarea este posibilă doar o singură dată
când încrederea în terapeut a fost stabilită. Începutul simbolizării implică o disponibilitate
din partea clientului de a comunica informații personale și material complex către terapeut.
Cu toate acestea, semnificația exactă a acestei comunicări rămâne adesea neclară și
inconștientă. Din punct de vedere al dezvoltării, relația terapeutică în această etapă s-ar putea
spune că reflectă starea de contopire dintre mamă și copil. În timp ce pregătirea este activă,
incubarea are calitatea de a "lăsa a se lăsa". Poate exista un sentiment de "neștiință". Artistul
(și prin urmare, terapeutul artistic) și misticul au în comun capacitatea de a renunța la control
19
(Gordon, 1975). Fiecare dintre ei recunoaște că ceva necunoscut ar putea exista, indiferent
dacă acest lucru este situat în interiorul sau în afara individului. Un bun terapeut de dans și
mișcare păstrează intervenția la minimum în acest punct al terapiei și pur și simplu "ține
spațiul", permițându-i clientului să experimenteze că este singur în prezența unui altul
binevoitor (Winnicott, 1958). Este important să nu ne grăbim cu un fals sentiment de
cunoaștere. Cunoașterea falsă este determinată de tipare învățate anterior și îi lipsește
calitatea de prospețime pe care o aduce adevărata cunoaștere. Terapeutul trebuie să fie
capabil să tolereze și chiar să prețuiască perioadele de nedumerire și să învețe să "zboare",
să se lase ”în voia sorții" pentru a elibera clientul de orice constrângerea de a se agăța de
cunoscut și controlabil. Această eliberare deschide posibilități de joc și creativitate de un tip
care în mod normal experimentate doar de copii și de acele suflete binecuvântate care pot se
abandoneze în mod conștient să vadă fiecare frunză sau să audă fiecare cântec de pasăre sau
întâlnirea cu fiecare relație din nou. Incubarea este în esență o experiență aici și acum, dar
care conține în mod simbolic tot timpul și tot spațiul. În cele din urmă, această stare ar putea
duce la un sentiment potențial spiritual de fuziune și unitate.

C. Etapa de Iluminare

Iluminarea este stadiul sesiunii în care semnificațiile devin evidente. Cu toate acestea, mai
degrabă decât o tranziție directă de la una la alta, există adesea o oscilație între aceasta și
incubație. Mai degrabă ca rezonanța, între "simțul simțit" (o stare de neclaritate) și
"mântuirea" (o stare de relativă claritate), este ca și cum expresia fizică brută a emoției în
timpul incubației (o activitate a creierului drept) rezonează cu producerea sensului de
iluminare (o activitate legată între creierul drept și cel stâng activitate legată). Iluminarea
poate implica revelații dramatice pentru clientului cu privire la semnificația fie a mișcărilor
sale, fie a celor internalizate, imaginile kinestezice, fie vechile modele de comportament.
Acest lucru poate fi incitant sau angoasant. Pe de altă parte, iluminarea poate fi mai subtilă
și mai cumulativă, percepută doar retrospectiv. Momentul iluminării marchează începutul
separării individului din starea de contopire experimentată în timpul incubării, în timpul
căreia impulsurile individului nu erau legate de înțelegere și, prin urmare, nu aveau formă.
În timp ce misticii, fără îndoială ating momente de intuiție, nevoia de a forma, de a separa
deși dureroasă de prezență experimentată în timpul incubației care marchează diferența
dintre artist și mistic (Gordon, 1975). În cadrul procesului TDM, clientul este asemenea
artistului. Există o dorință de a forma, de a înțelege, de a face sens a ceea ce se întâmplă.
Acest lucru este însoțit de o schimbare în perspectivă, care poate modifica în mod
20
fundamental viziunea asupra lumii a clientului și, astfel, sentimentul de sine al acestuia. În
cadrul terapiei în ansamblul ei, iluminarea poate include o reevaluare a experienței, un
sentiment că a fost întors un colț. Din punct de vedere al dezvoltării, relația terapeutică
aproape că a "crescut" și clientul este pregătit să contemple un final.

D. Etapa de Evaluare

Evaluarea este o stare activă, care utilizează pe deplin cunoștințele conștiente, raționale și
"creierul stâng", deși nu fără referire la corp. În această etapă a ședinței, clientul și terapeutul
pot discuta împreună semnificația procesului terapeutic în viața clientului. Acest lucru este
în esență un proces de "împământare". Terapia nu ar trebui să fie niciodată o scop în sine;
există întotdeauna un scop în lumea reală. Evaluare implică relatarea a ceea ce s-a învățat în
ședința de astăzi și în terapia în ansamblu la viața clientului în afara sălii de terapie. În faza
de Evaluare a terapiei în ansamblul ei, clientul se va pregăti pentru un final cu terapeutul.
Acest lucru poate include o evaluare formală "revizuire" formală a terapiei, analizând
retrospectiv timpul petrecut împreună.

Terapeuții de mișcare prin dans, în eforturile lor de a se distanța de judecățile de valoare cu

privire la dansul clienților lor, au respins, pe bună dreptate, obiectivele estetice în cadrul
activității. Cu toate acestea, făcând acest lucru riscăm să pierdem abilitatea de a aprecia și
de a reflecta frumusețea în dansul clienților noștri momente de transcendență și autenticitate
ale clienților.

21
 Capitol 2
Anxietatea

2.1 Definire și caracteristici

Cuvântul anxietate este un împrumut direct din limba franceză, care continuă
înțelesul neaoș de neliniște, ”stare de agitație, de frământare, de neastâmpăr; tulburare,
îngrijorare, teamă, panică (nelămurită)” (Dexonline, 2009).
În 1980, Lewis definea operațional anxietatea astfel: „stare emoțională neplăcută, cu o
calitate trăită subiectiv de frică sau o altă emoție strâns înrudită cu aceasta, direcționată spre
viitor și care apare fie în absența unui pericol recognoscibil, fie ca pericol cu totul
disproporționat față de emoția căreia pare să îi dea naștere. Se însoțește de disconfort somatic
subiectiv și de tulburări somatice obiective” (Cassano, 1983, p.289).
Anxietatea este un fenomen care apare atât la persoanele sănătoase cât și la persoanele cu
tulburări psihice și se poate prezenta clinic în moduri diferite; prin urmare este esențială
identificarea cu exactitate a evantaiului de caracteristici specifice.
Iolanda Mitrofan (1999) defineşte anxietatea ca o teamă fără obiect, ca o nelinişte însoţită
de tensiune intrapsihică, agitaţie, iritabilitate şi simptome somatice. După Ruxandra Răşcanu
şi colab (1999) anxietatea constă în sentimentul unui pericol difuz, vag precizat, cu
repercusiuni iminente asupra existenţei individului.
Dicţionarul de psihiatrie şi psihopatologie clinică Larousse (1998, p.66) defineşte anxietatea
ca o stare de nelinişte în care predomină perceperea unei situaţii care, deşi în general
nedeterminată, s-ar putea dovedi periculoasă.

Anxietatea poate fi percepută ca un sentiment inexplicabil de iminentă pieire, ca o grijă

neîntemeiată şi exagerată legată de viaţa cotidiană (de starea sănătăţii copiilor, de problemele
profesionale, financiare, etc.) sau ca o teamă nejustificată în faţa unei anumite situaţii
(călătoria cu autobuzul, avionul), a unei activităţi (condusul autoturismului) sau a unui obiect
(teama de obiecte ascuţite, de animale).

Anxietatea este definită ca o teamă difuză, fără obiect bine precizat. Particularitatea
principală a acestei tulburări constă în teama și îngrijorarea excesivă a pacientului, care se
manifestă aproape continuu și durează mai mult de șase luni. Simptomul cognitiv central
este: Ce o să fie?, încercând să prevadă și să controleze eventuale probleme ce pot apărea în
22
viitor. Aceasta este însoțită de somatizări – hipertensiune, tulburări digestive și
comportamente de evitare – consum de substanțe., supraîncordare musculară.
Cauze ale anxietății sunt:

 Temperamentul persoanei – caracterizat printr-o sensibilitate mare, având reacții la

stimuli pe care media nu i-ar simți, predispoziții de a trăi intens emoțiile negative, toate
acestea fiind stimulate și de un mediu instabil familial, eventual cu abuzuri. Principiul este
acela că, familia fiind nesigură, lumea este nesigură, deci e nevoie de hipervigilență care se
transformă în anxietate generalizată.
 Perfecționismul, standarde foarte înalte – pot să fi avut părinți cu standarde ridicate,
modele exigente sau părinți anxioși.
 Controlul – își doresc ca lucrurile să se desfășoare doar așa cum vor ei, chiar și atunci
când nu depinde de ei. Funcționează în scheme, sunt reticenți la nou și își iau multe măsuri
de precauție. Există o explicație posibilă în copilărie unde copilul se supraresponsabilizează
față de disconfortul părinților, iar ulteriorel va supracompensa pentru a controla. Cu alte
cuvinte, un atașament nesigur timpuriu poate fi o bază pentru tulburare anxioasă
generalizată.
 Încrederea în sine este redusă, nu crede că poate conta pe vreo persoană și pe el.
Criteriile de diagnostic pentru anxietatea generalizată conform DSM V sunt:
1. Anxietate şi preocupare, survenind mai multe zile în timp de cel puţin 6 luni, în
legătură cu un număr de evenimente sau activităţi (cum ar fi performanţa în muncă
sau şcolară).
2. Persoana constată că este dificil să-şi controleze preocuparea.
3.Anxietatea si preocuparea sunt asociate cu trei (sau mai multe) dintre următoarele
şase simptome (cu cel puţin câteva simptome prezente mai multe zile da decât nu, în
ultimele 6 luni):
(a) nelinişte sau sentimentul de stat ca pe ghimpi;
(b) a fi rapid fatigabil;
(c) dificultate în concentrare sau senzaţia de vid mintal;
(d) iritabilitate;
(e) tensiune musculară;
(f) perturbare de somn (dificultate în a adormi sau în a rămâne adormit ori
somn neliniştit şi nesatisfăcător).
4. Focarul anxietăţii şi preocupării nu este limitat la elementele unei tulburări de pe
23
axa l, de exemplu, anxietatea sau panica nu este în legătură cu a avea un atac de panică (ca
în panică), a fi pus în dificultate în public (ca în fobia socială), a fi contaminat (ca în
tulburarea obsesivo-compulsivă), a fi departe de casă sau de rudele apropiate (ca în
anxietatea de separare), a lua în greutate (ca în anorexia nervoasă), a avea multimple acuze
somatice (ca în tulburarea de somatizare) sau a avea o maladie gravă (ca în hipocondrie), iar
anxietatea şi preocuparea nu survin exclusiv în cursul stresului posttraumatic.
5. Anxietatea, preocuparea sau simptomele somatice cauzează o detresă sau
deteriorare semnificativă clinic în domeniul social, profesional sau în alte domenii de
funcţionare importante.
6. Perturbarea nu se datorează efectelor fiziologice directe ale unei substanţe (un drog
de abuz, un medicament) ori ale unei condiţii medicale generale (hipertiroidismul) şi nu
apare exclusiv în timpul unei tulburări afective, tulburări psihotice ori ale unei tulburări de
dezvoltare pervasivă.
Considerând anxietatea ca „o frică de frică“, este necesară distincția între tipurile principale
de anxietate:
• anxietatea stare, legată de o anumită situație cu durată limitată în timp;
• anxietatea trăsătură, a „veșnicilor îngrijorați“, manifestare relativ constantă a unei
predispoziții durabile a personalității;
• anxietatea generalizată, de natură difuză – cu adevărat „teamă fără obiect“ – și cu fluctuații
relativ reduse în timp;
• anxietatea fobică;
• atacurile de panică, reprezentând crize anxioase extreme, care apar fără vreo legătură
evidentă cu un stimul din mediu, de manieră „endogenă“;
• anxietatea anticipativă față de un eveniment viitor a cărui producere este certă, un examen,
un interviu în care obiectul fricii se referă de fapt la necunoscut sau nereușită.
Toate aceste forme de anxietate nu se exclud reciproc. Este necesară o distincţie între două
noțiuni: anxietatea-stare şi anxietatea-trăsătură.
Noţiunea de stare emoţională, corespunde unei stări episodice, care poate surveni la orice
individ, în timp ce anxietatea-trăsătură este o caracteristică individuală, aparent înnascută,
care se manifestă, la rândul ei, în două feluri:
 predispoziţia de a resimţi stări de frică în prezenţa unor stimuli care, pentru alţi
indivizi, sunt mai puţin anxiogeni sau chiar deloc anxiogeni;
 predipoziţia de a dezvolta temeri condiţionale în privinţa unor stimuli care nu sunt,

24
 prin ei înşişi, anxiogeni. Un nivel ridicat de anxietate-trăsătură are un caracter
patologic.

2.2. Perspective psihologice referitoare la anxietate

Tema dominantă a pericolului este evidentă atât în cadrul schemelor cognitive

(supoziții și convingeri), cât și în conținutul gândurilor negative automate. Astfel, la anxioși
predomină gândurile negative legate de posibile primejdii, în timp ce la depresivi gândurile
negative se referă la autodevalorizare, lipsa de speranță, inutilitate și culpabilitate.

Schemele cognitive ale subiectului anxios se caracterizează mai ales prin

supraestimarea pericolelor și prin subestimarea capacității subiectului de a le face față. Beck
(1985) subliniază că nucleul tulburării anxioase nu se află la nivel afectiv, ci la nivelul
schemelor cognitive caracterizate prin hipervigilență, subiectul apreciind realitatea ca fiind
periculoasă, iar pe sine însuși ca vulnerabil.

Etapele anxietății generalizate sunt următoarele:

a. declanșator extern și apariția neliniștii

b. Neliniștea devine intruzivă – Dacă se întâmplă ceva? și e legată de multe frici.

c. Neliniștea inițială este o stare de gardă și în secundar apare metaneliniștea 1, o evaluare

pozitivă a gândului inițial – scade aparent anxietatea pentru că individul crede că se
pregătește așa pentru orice.

d. După aceea apare neliniștea despre neliniște – metaneliniștea 2. Apare senzația de pierdere
ale minții.

e. Comportamentele evitante și de gestionare vin să îl ajute să potolească metaneliniștea 2,

dar vine să crească neliniștea inițială. Soluțiile de gestionare nefuncționale sunt cele de
asigurare, reasigurare, informare excesivă, tendința de a controla și reprimare. Anxietatea se
menține prin utilizarea de strategii defensive, inflația de probleme.

Beck (1967, 1976) distinge două tipuri de conținuturi informaționale specifice

schemelor cognitive: credințele (convingerile) și supozițiile disfuncționale:
 Credințele (convingerile) reprezintă structuri de bază de natură profundă,
necondiționale și care sunt percepute de subiect ca fiind adevăruri incontestabile

25
 cu privire la sine însuși ("Sunt un ratat"; "Sunt lipsit de valoare"; "Sunt
vulnerabil"; "Sunt o ființă inferioară", etc.).
 Supozițiile sunt structuri condiționale cu caracter instrumental care pot fi privite
ca reprezentând niște legături ce se stabilesc între evenimente și aprecierile
referitoare la propria persoană (,,Dacă voi da semne de anxietate, ceilalți rnă vor
considera o persoana inferioară"; ,,Dacă nutresc gânduri rele, aceasta înseamnă
că sunt un om rău"; "Simptomele somatice inexplicabile sunt, de regulă, semnele
unei boli fizice grave"; "Dacă nu-mi pot controla anxietatea, înseamnă că sunt un
ratat", etc.). Convingerile sunt exprimate prin afirmații directe cu privire la
propria persoană ("Sunt un ratat"), în timp ce supozițiile sunt exprimate prin
propoziții de tipul " dacă – atunci ("Dacă îmi voi arăta anxietatea, ceilalți rnă vor
respinge") catalogarea problemei ca find pericol și o neîncredere în sine.

Comportamentele de asigurare mențin anxietatea prin intermediul mai multor

mecanisme:
1. Acestea exacerbează simptomele corporale, fapt ce va fi interpretat de subiect ca fiind
catastrofal-incapacitatea de a respira poate conduce la hipervențilatie și la simptomele
specifice acesteia, iar aceea de a controla gândurile va avea ca efect accentuarea preocupării
legate de acestea, precum și reducerea controlului.
2. Neproducerea evenimentelor de care se teme subiectul va fi atribuită declanșării
comportamentelor de asigurare și nu faptului că acestea nu se vor produce în realitate.
3. Unele comportamente specifice de asigurare, cum ar fi vigilența crescută față de stimulii
amenințători, amplifică expunerea subiectului la informații cu conținut amenințător, fapt ce
accentuează convingerile negative.
4. Comportamentele de asigurare vor interfera și cu situațiile psihosociale, afectând
interacțiunile subiectului cu ceilalți și accentuând evaluările negative. Astfel, un subiect cu
fobie socială care nu vorbește despre sine și evită contactul vizual cu ceilalți pentru a nu
părea ridicol nu va fi un bun interlocutor, fapt ce îi va determina pe oameni să-l exc1udă din
conversatii. Această consecință va fi interpretată de el ca reprezentând o dovadă
incontestabilă a faptului că ceilalți îl consideră ridicol.
Când subiectul afirmă că nu-și poate controla anxietatea și prezintă cel putin trei din
următoarele simptome: neliniște, senzația că se află la capătul puterilor, fatigabilitate,
dificultăți de concentrare a atenției, senzație de vid mental, iritabilitate, încordare musculară

26
și tulburări de somn (dificultăți de adormire, treziri frecvente în timpul nopții sau somn
superficial, neodihnitor, cu senzație de oboseală la sculare).

Explorarea anxietății pentru a o înțelege, pentru a vedea cum se structurează prin intermediul
mindfulness ajută la scăderea ei întrucât clientul se focalizează pe ea și o demitizează, mai
exact prin psihoeducație, prin explicarea a ceea ce i se întâmplă. Astfel, observarea atentă a
tuturor simptomelor este calea spre ameliorare, nu reprimarea lor. O listă posibilă de
simptome ce poate fi completată de client poate fi:
 Gânduri negative – legate de îngrijorări vis-a-vis de ce s-ar putea întâmpla în viitor
 Ruminații în legătură cu trecutul
 Gânduri cu caracter autocritic
 Gânduri referitoare la numite pericole din prezent
 Senzații fiziologice– puls ridicat, transpirații, dureri musculare, cefalee, iritabilitate,
neliniște, oboseală, hiperventilație
 Reacții în plan comportamental – comportamente cu caracter repetitiv, evitări,
distragere (mâncat compulsiv, mers la cumpărături inutile, somn prelungit, privit
filme, fuma și băut excesiv), ostilitate, agresivitate, amenințări).
Modelele cognitive pornesc de la premisa că oamenii sunt diferiți între ei din punct de vedere
al predispoziției biologice, al nivelului de activare a simptomelor de anxietate şi al modului
în care percep anxietatea. Dar, în momentul în care anxietatea s-a instalat, ea este menținuta
şi accentuată de distorsiunile cognitive. Terapia cognitivă se bazează pe o teorie a
personalităţii care afirmă că felul în care cineva gîndeşte determină în mare masură felul în
care simte şi se comportă.

2.3. Limbajul corpului și anxietatea, trăsături

În ceea ce privește studiul academic al limbajului corporal, probabil cea mai influentă
lucrare de dinainte de secolul XX a fost The Expression of the Emotions in Man and Animals
(Expresia emoțiilor la om și la animale) a lui Charles Darwin, publicată în 1872, dar această
lucrare a fost citită în principal de academicieni. Cu toate acestea, ea a dat naștere studiilor
moderne privind expresiile faciale și limbajul corpului, iar multe dintre ideile și observațiile
lui Darwin au fost validate de atunci de cercetători din întreaga lume. De atunci, cercetătorii
au observat și înregistrat aproape un milion de indicii și semnale nonverbale. Albert
Mehrabian, un cercetător pionier al limbajului corporal în anii 1950, a constatat că impactul

27
total al unui mesaj este de aproximativ 7 % verbal (doar cuvinte) și 38 % vocal (inclusiv
tonul vocii, inflexiunile și alte sunete) și 55 % nonverbal.
Limbajul trupului denumit si comunicare nonverbala sau comportament nonverbal
este o modalitate de a transmite informatii. Aceste informatii sunt transmise prin intermediul
expresiilor faciale, gesturilor, atingerii, miscarilor, posturii corpului. Limbajul trupului și
comunicarea nonverbală reprezintă o mare parte din ceea ce înțelegem despre ceilalți, din
primele impresii și din mesajele pe care le transmitem celor din jur. Limbajul corpului poate
fi deosebit de important dacă suferiți de anxietate socială.
Anxietatea socială poate face, de asemenea, mai dificilă citirea limbajului corporal al
celorlalți. Învățând să interpretați semnalele pe care le trimit oamenii vă poate face mai
încrezător și mai confortabil în situații sociale.
Limbajul corpului, sau comunicarea nonverbală, joacă un rol important în interacțiunile
sociale. O mare parte din ceea ce le spunem celorlalți ar putea fi înțeles greșit fără factorii
adăugați de tonul, expresia feței sau gesturile mâinilor. Adesea, spunem multe numai cu
ajutorul corpului nostru, înainte de a deschide gura pentru a vorbi.
Potrivit unei cercetări din 2010 publicate în Psychiatry, experții estimează că aproximativ
60% din comunicare se realizează pe cale nonverbală. Relațiile puternice se bazează pe bune
abilități de comunicare și, din moment ce o mare parte din comunicarea noastră se realizează
cu ajutorul corpului, rezultă că ceea ce spunem în tăcere este la fel de important ca ceea ce
spunem cu voce tare. Dar limbajul nu este un act individual. O parte a comunicării eficiente
implică înțelegerea a ceea ce încearcă să ne spună ceilalți oameni. Acest lucru devine
deosebit de important în sala de terapie, unde sesizarea neconcordanțelor dintre limbajul
vorbit și cel nespus ar putea dezvălui ceea ce spune cu adevărat un client. Limbajul trupului
este o parte importantă a comunicării, care poate constitui 50% sau mai mult din ceea ce
comunicăm.
Limbajul corporal se prezintă sub formă de grupuri de semnale și posturi, în funcție de
emoțiile interne și de stările mentale. Recunoașterea unui grup întreg este astfel mult mai
fiabilă decât încercarea de a interpreta elemente individuale.

Modele de bază
Se pot identifica o serie de modele de bază în limbajul corporal, care includ grupuri de
mișcări: încrucișarea, extinderea, îndepărtarea, înaintarea, deschiderea, prelingerea,
repetarea, modelarea, lovirea și atingerea.

28
 2.3.1 Limbajul părților corpului

Se pot trimite semnale cu fiecare parte a corpului în parte, precum și în mod concertat. Iată
detalii despre contribuțiile fiecărei părți a corpului:
Capul: Fața, obrazul, bărbia, gura, buzele, dinții, limba, nasul, ochii, sprâncenele, fruntea,
părul.
Brațul: Cotul, mâna, degetul
Trunchi: Gât, Umăr, Piept, Spate, Spate, Burtă, Fund, Șolduri
Picioare: Coapsă, genunchi, picior.
Interpretarea limbajului corporal înseamnă mult mai mult decât a căuta forma actuală a
corpului într-o listă definitivă. Iată un set simplu de cinci puncte care oferă o lentilă critică
pentru a vă ajuta să vedeți și să interpretați limbajul corporal și alte tipuri de comunicare
non-verbală într-un mod mai realist.
A. Indicii

Atunci când acționăm, acest lucru nu se face ca un lucru de sine stătător. Facem și spunem
lucruri ca răspuns la ceea ce fac și spun ceilalți. Aceste evenimente externe acționează ca
indicii (sau "declanșatori") care stimulează răspunsurile interne.
Atunci când se observă la cineva cu o anumită formă a corpului, o întrebare bună de pus
este, prin urmare, "Ce tocmai s-a întâmplat care ar fi putut duce la posibilele interpretări ale
limbajului lor corporal și care este cea mai probabilă?".
Indicii pot fi, de asemenea, interni, de exemplu atunci când gândurile și preocupările duc la
schimbări în poziția corpului. Prin urmare, puteți întreba: "Având în vedere limbajul lor
corporal, ce ar putea gândi sau simți?". Indicii reprezintă o parte esențială a condiționării, în
care emoțiile și acțiunile sunt asociate cu un indiciu, astfel încât apariția indicelui
declanșează un set de sentimente și, eventual, o acțiune conexă (pe care persoana poate
încerca să o reprime). Această secvență indiciu-răspuns poate fi, de asemenea, instinctivă,
cum ar fi modul în care creaturile care se mișcă declanșează un răspuns de frică și recul.
B. Modificări
Un lucru foarte important de urmărit sunt tranzițiile, în care limbajul corporal se schimbă,
de exemplu, de la o formație deschisă la una închisă sau când o persoană se scarpină brusc
în nas (ambele pot indica disconfort).Atunci când se observă o schimbare în limbajul

29
corporal, apar înapoi indicii care ar fi putut declanșa tranziția, de exemplu, atunci când o
persoană suspectată de minciună este întrebată cu o întrebare revelatoare își întoarce privirea.
C. Clusterele
În timp ce modificările limbajului corporal pot apărea ca evenimente unice, cum ar fi
îndoirea brațelor, ele apar adesea ca un grup de mișcări diferite care apar împreună sau una
după alta. De exemplu, o persoană își poate schimba poziția, își poate încrucișa brațele, se
poate apleca ușor spre spate, își poate strânge buzele și se poate încrunta, toate acestea ca un
indiciu combinat al dezacordului.
Grupurile de schimbări ale corpului trimit semnale clare atunci când toate indică același
lucru. Acest lucru se poate întâmpla atunci când fiecare are un înțeles similar sau când
întregul ansamblu de mișcări se combină pentru un singur înțeles.
Uneori, mișcările grupate se contrazic între ele, de exemplu atunci când o persoană își freacă
nasul (indicând o posibilă înșelăciune) și zâmbește. Mesajul mixt rezultat vă va face probabil
să vă simțiți inconfortabil și este logic să fiți întotdeauna vigilenți la astfel de senzații
instinctuale, apoi să căutați motivele pentru care vă puteți simți astfel.
D. Caracterul
Un alt factor general care poate deruta și, totuși, poate explica multe este caracterul general
al celeilalte persoane. O persoană mai extravertită, de exemplu, poate afișa mișcări corporale
frecvente și ample, în timp ce o persoană mai introvertită poate folosi gesturi mai concise.
Este ușor de confundat aceste trăsături de personalitate cu altele, cum ar fi exhibiționismul
și timiditatea. În încercarea de a-i clasifica pe ceilalți (și, prin urmare, de a le prezice
acțiunile), deseori interpretăm greșit semnalele corporale limitate și, ulterior, filtrăm ceea ce
vedem prin aceste modele mentale incorecte.
Temperamentul, starea de spirit și chiar emoțiile pe termen scurt pot acționa, de asemenea,
ca modificatori care afectează limbajul corporal și îl fac mai dificil de interpretat. Cu toate
acestea, dacă puteți determina starea emoțională curentă a unei persoane, puteți aplica aceste
cunoștințe în interpretarea dumneavoastră și astfel să înțelegeți mai bine ce înseamnă cu
adevărat mișcările sale.
E. Context
Ultimul factor care trebuie luat în considerare atunci când citiți limbajul corpului este
contextul mai larg care poate influența modul în care cealaltă persoană gândește, simte și
acționează.

30
Ceea ce se întâmplă în mediul apropiat poate avea un efect clar, de exemplu, atunci când
bărbații tineri se află în prezența unor femei tinere și atractive, aceștia se vor complace mai
mult în a se preumbla, a lua atitudine și a face alte mișcări de atragere a partenerelor.
Contextul mai larg al vieții unei persoane are, de asemenea, un efect asupra limbajului
corporal al acesteia, indicând, de obicei, anxietate, emoție și alte meditații și anticipări. Dacă
nu aveți cunoștințe despre astfel de modificatori, acest lucru poate avea un efect de confuzie
asupra încercărilor dumneavoastră de a interpreta limbajul lor corporal.
Mehrabian (1971) a constatat că aspectele non-verbale reprezintă o parte semnificativă a
comunicării, în special atunci când sunt transmise mesaje mixte. Studiile ulterioare au arătat
că situația este mai complexă, procentele variind în funcție de situație sau chiar în funcție de
lucrurile individuale spuse. De exemplu, dacă o persoană nu se mișcă, atunci cuvintele și
tonul au o pondere mult mai mare.
Susţinem că corpul nu vorbeşte, dar este format din cuvântul care este prezentat altfel. Deşi
este adevărat, că putem interpreta o temă, o idee, un subiect prin intermediul corpului, trebuie
să recunoaştem că acest corp este de fapt un efect al limbajului, el devine un mediator şi prin
urmare, este un simbol.
Noi nu interpretăm ceea ce ne spune propriul corp, ci ne expunem unei relaţii cu un subiect
al cărui discurs îl redăm. Trebuie să adăugăm că această construcţie este subiectivă dar
impersonală.
Gândirea limbajului ca practică presupune acceptarea capacităţii corpului de a face lucruri.
În zona dansului, la asumarea unei poziţii epistemologice legate semiotic, se adaugă
consideraţia menţionată mai sus, şi anume, investigăm dansul dansând, din care rezultă o
identificare între enunţ şi lucru, între sens şi semnificant. Există o corespondenţă naturală şi
esenţială între sens şi referent, fapt care anulează dintr-un anumit punct de vedere, funcţia
semnificativă a limbajului. Încă o data, este ilustrată ideea lui Mary Wigman cu privire la
nevoia de a trăi mişcarea. De asemenea, merită amintită propunerea lui Doris Humphrey,
conform căreia: ”Pentru a compune pentru tine, trebuie să-ţi asculţi inima şi vocile interioare
misterioase care sunt ghidul originalităţii. Dacă vei compune pentru alţii, trebuie să le
respecţi individualitatea, amintindu-ţi că ei nu sunt ca tine şi îşi mobilizează toată inteligenţa
pentru a te înţelege fizic, emoţional şi psihologic” (Humphrey, 1991)

31
 2.4. Mintea și corpul-conștientizare gând-emoție-mișcare

"Dacă toate semnificațiile ar putea fi exprimate în mod adecvat prin cuvinte, pictura
și muzica nu ar exista" (Dewey, J. 1934).
Cu peste optzeci de ani în urmă, cu o jumătate de secol înainte ca termenul de știință
cognitivă să fi avut John Dewey și-a dezvoltat concepția despre minte, gândire și gândire, și
a limbajului în dialog continuu cu concepțiile biologice și psihologice psihologice și
biologice ale vremii sale. El s-a bazat pe cercetări empirice din mai multe domenii, inclusiv
biologie, neuroștiințe, antropologie, psihologie cognitivă, psihologia dezvoltării, psihologia
socială și lingvistica. Abordarea lui Dewey oferă, astfel, un model despre modul în care
filosofia și științele cognitive pot colabora în mod productiv. Științele dezvăluie aspecte ale
cele mai profunde mecanisme ale minții. Filosofia evaluează ipotezele care stau la baza și
metodele științelor și plasează cercetarea empirică privind cogniția în contextul uman mai
larg, pentru a determina ce înseamnă pentru viața noastră. Pe scurt, teoria minții a lui Dewey
este naturalistă, nereductivă, și orientată spre proces. Punctul său de vedere este naturalist în
sensul că folosește metode empirice cercetări extrase dintr-o serie de științe naturale și
sociale. Ea evită explicațiile care se bazează pe noțiuni supranaturale, respingând orice idee
unui ego neempiric sau a unei raționalități pure.
Dewey își întemeiază teoria minții și a gândirii pe ipoteza că o ființă umană este un organism
viu, cu cel puțin un organism care funcționează în mare parte creier și corp, angajată într-o
interacțiune continuă cu diverse medii, care sunt în același timp fizice, sociale și culturale.
Mintea are dimensiuni biologice profunde, dar este, de asemenea, în mod fundamental, un
fenomen social.
Cu toate acestea, chiar dacă Dewey și-a însușit modalitățile de investigare caracteristice
științelor, el a luat mare grijă să evite tendințele reducționiste care limitează explicațiile
domeniul de aplicare al anumitor științe. Relatarea sa este astfel nereductivă deoarece el a
văzut că nu există o singură explicație științifică, un grup de perspective științifice, sau o
anumită orientare filosofică nu spune niciodată întreaga poveste.
Încorporarea nu este doar sursa de conținut semantic care ar fi apoi fi cumva ordonat de un
sistem pur, fără corp, de relații formale, manifestat fie ca sintaxă, fie ca modele logice de
gândire. În schimb, chiar și sintaxa este modelată și i se dă sens prin contururile experienței
noastre corporale. Noam Chomsky a susținut în mod faimos că structurile sintactice profunde

32
sunt universale înnăscute, care nu depind în niciun fel de întruchiparea noastră particulară
(Chomsky 1965).

Mişcare şi emoţie

Formarea conexiunilor neurale în creier/minte/corp este în parte dependentă de mişcare

(interactiv şi auto-mişcare), nu numai în perioada de nou născut şi copilărie, dar şi de-a
lungul întregii vieţi. Chiar şi atunci când părem a sta nemişcaţi, fiecare respiraţie, fiecare
gând şi fiecare sentiment are o componentă neuromusculară. Prin utilizarea tehnicilor
neuroimagisticii non-invasive, ştiinţa a câştigat o mai bună înţelegere a plasticităţii
creierului; memoria implicită (somatică); aspectele neurale ale acţiunilor, senzaţiile şi
emoţiile (neuroni-oglindă); învăţarea prin imitaţie; armonizarea afectului; regularizarea
afectului; aspectele creative şi distructive ale proiecţiei; şi alte experienţe încorporate. Este
o perioadă emoţionantă să fii în viaţă, deoarece insight-uri ce apar din domeniul neuroştiinţei
sprijină şi îmbogăţesc teoria dansului și a mișcării, psihologia profundă şi alte domenii de
studiu înrudite.

Mişcarea implică tonalităţi afective care sunt exprimate inevitabil, deşi din când în când ele
rămân la un nivel inconştient pentru cel care se mişcă. Un sistem complex de procese şi
grade de relaxare a tensiunii musculare permit afectelor să apară. Inhibiţia, reprimarea sau
suprimarea emoţiilor (prin mijlocul unor tensiuni extreme, uneori unele cronice) şi la
extrema cealaltă, izbucnirea sau pierderea controlului emoţiilor, alcătuiesc o gamă de
expresii.

Terapeutul de dans şi mişcare, în rolul de observator care participă, crează relaţia necesară,
în cadrul căreia noi experienţe emoţionale se pot dezvolta într-un mediu sigur de respect şi
încredere. TDM susţine, că integrarea senzaţiilor, percepţiilor, tonalitatea afectivă şi cogniţia
în domeniile intrapersonal, interpersonal şi transpersonal promovează
dezvoltarea.Conştientizarea de sine este fondată pe empatie-deschisă, cogniţia empatică a
cuiva faţă de ceilalţi şi invers.

Neurologii au validat empatia ca fiind un fenomen fizic. Conceptul de „minte imitativă”

(Meltzoff, 2002) şi descoperirea descrierii funcţionării „neuronilor în oglindă” explică
bazele neurologice ale intersubiectivităţii şi originile organice ale empatiei. Abilitatea de a-
i înţelege pe alţii îşi are originile în natura interacţiunilor noastre. O formă pre-reflexivă de
a înţelege alţi indivizi se bazează pe identitatea puternică, care ne leagă ca fiinţe umane.

33
Structuri neuronale similare sunt activate în procesarea şi controlul acţiunilor, senzaţiilor
percepute şi emoţiilor, când aceleaşi sunt percepute în ceilalţi. Neuronii oglindă, descoperiţi
original în legătură cu acţiunile pot fi consideraţi o forma organizaţională de bază a creierului
nostru, care permite diversitatea bogată de experienţe intersubiective. Empatia kinestetică
implică identificare şi diferenţiere. În principiu, identificarea conectează, leagă, reflectă sau
reverberează. Diferenţierea aduce noutate, unicitate,. Emoţia nu doar amplifică impulsurile,
dar de asemenea, motivează memoria, percepţia, gândirea şi acţiunea.

2.5 Anxietatea la pacienții oncologici- simptomatologie, instrumente terapeutice

În centrul manifestărilor anxioase de etiologie oncologică stau teama de moarte,

imaginea corpului mutilat, schimbările survenite în mecanismele fiziologice, fobiile cauzate
de durere și sentimentele de deznădejde, pesimismul. La bolnavii cu boli tumorale,
sindromul anxios și depresiv este asociat cu memorii autobiografice intruzive. În cadrul unei
populații oncologice eterogene, 76% dintre gândurile intruzive se referă la situații legate de
boală, de experiențele leziunii sau ale pierderii, iar 44% se referă la îmbolnăvirea oncologică
(Whitaker, Brewin și Watson, 2008).
În Europa se diagnostichează aproximativ 3,2 milioane de noi cazuri de cancer anual (53%
la bărbați, 47% la femei), ceea ce înseamnă o creștere de 300.000 din 2004 încoace. În
prezent, în România, frecvența îmbolnăvirilor este sub media europeană (România 240, 66
la 100.000 locuitori, la o populație de 21,5 milioane vs. Europa 460,12), situație care a
persistat pe parcursul ultimelor două decenii. Și în România, printre cele mai frecvente tipuri
de cancer se numără cancerul mamar, cancerul pulmonar și cancerul de colon, dar o
problemă gravă de sănătate publică o reprezintă și cancerul de col uterin, în special din 1990
încoace (Todorova și colab., 2006). Courneya și Friedenreich (1999) au publicat, în tematica
relației dintre activitatea fizică și calitatea vieții la bolnavii cu cancer, un studiu sintetic care
se baza pe rezultatele a 24 de analize. Ei au conchis că 89% dintre studii vorbeau despre
efectele benefice ale activității fizice asupra stării fizice, emoționale și funcționale ca despre
un fenomen semnificativ din punct de vedere statistic. Din perspectiva funcționalității fizice,
mișcarea și viața activă asociată tratamentului oncologic crește performanța musculară și
elasticitatea, îmbunătățește mecanismele hematologice respectiv cele ale celulelor NK.

34
Activitatea fizică cunoaște o etapă de scădere în perioada diagnosticării și înaintea începerii
tratamentului și o altă etapă, de creștere, pe durata și după tratamentele oncologice.
Motivarea bolnavilor cu cancer și orientarea lor spre activități fizice moderate, dar regulate
se dovedește extrem de dificilă, datorită unui set de motive, printre care amintim lipsa
informării, teama de efortul fizic și impresia de slăbiciune fizică. Este firesc că și
tratamentele oncologice au o oarecare contribuție la inactivizarea pacientului.
Din motive clinice și rațiuni care țin de diagnosticare, este recomandat ca sindromul depresiv
să fie abordat ca fiind un fenomen cu desfășurare continuă, care se situează între polul
reacțiilor adaptative normale (de exemplu, tristețea, iritabilitatea) și tulburările clinice
(depresia), altfel spus sindromul depresiv trebuie, mai degrabă, privit ca având un spectru
larg și nu atât ca un șir de categorii separate.
Simptomele psihice generale ale depresiei sunt următoarele: indispoziție, lipsa
speranței, pesimism, inactivitatea, ahedonia, diminuarea libidoului, abulia, agitația sau
retardarea psihomotorie, iritabilitatea continuă, incapacitatea decizională sau de concentrare,
lipsa încrederii de sine, autoculpabilizarea excesivă, tendința de a plânge, tendințe suicidale,
gânduri frecvente despre moarte. Simptomele somatice ale depresiei sunt: modificarea
semnificativă a apetitului și/sau a greutății corporale, insomnia sau hipersomnia, epuizarea
și enervarea. Studiul lui Reuter și Härter (2004) arată că la pacienții cu diagnostic oncologic
predomină simptomele somatice și psihice ale depresiei, și nu atât cele cognitive (de
exemplu, tulburările de memorie, concentrare dificilă).
Printre factorii prognostici ai depresiei și ai simptomelor de anxietate la bolnavii cu cancer
amintim: dificultăți de adaptare în perioada imediat următoare stabilirii diagnosticului,
diminuarea funcționalității fizice și sociale, epuizarea, durerea, respectiv tulburările
psihologice/psihiatrice precedente bolii.
Potrivit unor cercetări epidemiologice psihiatrice, ocurența sindromului anxios și depresiv
în variantă combinată este de 50%. Potrivit criteriilor de diagnostic DSM-IVTM și în cadrul
anxietății se poate disocia o etapă anxioasă – o tulburare de adaptare cu simptome de
anxietate, adică cu reacții firești la stresul de intensitate mare și criza asociată bolilor
tumorale, o anxietate reactivă, care are o durată mai mare de două săptămâni și prezintă o
simptomatologie mai serioasă decât anxietatea de adaptare, respectiv un sindrom de
anxietate organică și bolile anxioase. Sindromul de anxietate organică acompaniază, de
obicei, simptomele fizice ale bolilor oncologice, dar poate fi provocat și de administrarea
unor medicamente. Simptomele cognitive (teama de moarte și/sau de alienare mintală),

35
cardiovasculare (palpitații, tahicardie, hipertensiune sistolică), respiratorii (hiperventilație,
dificultăți de respirație), neurologice (amețeli, tremor, slăbiciune musculară),
gastrointestinale (tulburări de digestie, anorexie) sau generale ale anxietății (epuizarea,
insomnia, iritabilitatea, teama) se manifestă simultan cu simptomele durerii, în consecință
anxietatea rămâne, de multe ori, nedescoperită și netratată.
Strategiile de luptă împotriva bolii reprezintă însumarea reacțiilor și răspunsurilor
individului implicat, prin care efectul de șoc, stresul, sentimentul de risc subiectiv și distresul
emoțional crescut ar putea fi compensat și controlat.
Coping-ul poate avea forme de manifestare afective, cognitive și comportamentale.
In lupta cu bolile onco-tumorale, cele mai eficiente mecanisme s-au dovedit a fi cele legate
de controlul mental/cognitiv, respectiv cel comportamental, prin comparație cu controlul
bazat pe informare. Cercetătorii au conchis, în studiul lor prospectiv că 56% dintre pacienții
cu cancer adoptă metode de coping eficiente, în timp ce 44% dintre ei întâmpină dificultăți
în identificarea și adoptarea celor mai eficiente strategii de luptă. Cercetări prospective
asupra unor persoane care au suferit intervenții cardiace au demonstrat efectul autonom,
independent al anxietății, prin comparație cu depresia, din perspectiva mortalității.
Deasemenea s-a ajuns la concluzia că, pe termen lung, doar trăsătura de personalitate
anxioasă poate prognoza depresia, ceea ce lasă de înțeles că anxietatea poate juca rolul unui
factor intermediar în interelaționările dintre vârstă, boli somatice și depresie. Identificarea și
tratarea sindromului anxios este necesară și importantă în cazul pacienților cu cancer,
deoarece în caz contrar, tulburările anxioase reduc capacitatea de coping, de luptă, afectează
nivelul intelectual și capacitatea de a lua decizii și încarcă relațiile afective.
Impactul diagnosticului "cancer" schimbă viața, aduce suferințe fizice și alterează
starea de spirit a persoanei afectate. Emoțiile și grijile care apar invadează mintea, sufletul
și cauzează o formă de stres care poate afecta negativ îngrijirea medicală, înrăutățind
calitatea vieții.
Studiile au demonstrat că diagnosticul de cancer mamar are un impact important asupra
funcționării emoționale, cognitive și sociale a femeilor. Este importantă dezvoltarea
strategiilor de consolidare a mecanismelor de coping la femeile cu cancer de sân și
încurajarea acestora în direcția exprimării emoțiilor reprimate.

36
 Capitol 3
Stima de sine

3.1. Definire și delimitări conceptuale

Stima de sine, ce reprezintă o componentă a schemei cognitive referitoare la sine

și este definită în multiple moduri. Unii autori o văd ca reprezentând o evaluare globală a
propriei persoane (Rosenberg,1965).

Cei mai mulţi psihologi definesc stima de sine ca fiind evaluarea globală a valorii proprii în
calitate de persoană. Harter (1998) subliniază că stima de sine este evaluarea pe care o
persoană o face cu privire la propria sa valoare, și anume, asupra gradului de mulţumire faţă
de propria persoană. Conform lui Harter, stima de sine poate fi definită, de asemenea, ca fiind
tonalitatea afectivă a reprezentării conceptului de sine. Rosenberg (1979) defineşte stima de
sine ca o sinteză cognitivă şi afectivă complexă. El consideră că stima de sine dictează
atitudinea mai mult sau mai puţin pozitivă a individului faţă de propria persoană. Baumeister
(1998) defineşte stima de sine folosind termeni sinonimi ca: mândrie, egoism, aroganţă,
narcisism, superioritate. Analiza conceptului de „stimă de sine” se face în contextul mai larg
al celui de „imagine de sine”, acesta din urmă putând fi privit din perspectiva dimensiunilor
sale: conceptul de sine, aprecierea de sine şi prezentarea de sine (Stan, 2001).

Conceptul de sine, care reprezintă dimensiunea cognitivă a eului, este definit ca suma
constatărilor individuale ale unui subiect uman, referitoare la atributele şi calităţile sale
personale. (Stan, 2001). ″Dacă reducem aspiraţiile la zero vom avea universul la picioare″
James (1998). După W James, stima de sine reprezintă rezultatul raportului dintre succesul
unor acţiuni şi aspiraţiile individului cu privire la întreprinderea acelei acţiuni. O persoană
va avea o stimă de sine ridicată in măsura in care succesele sale sunt egale sau superioare
aspiraţiilor. Şi invers, dacă aspiraţiile depăşesc reuşitele, stima de sine va avea un nivel
scăzut. In acelaşi timp, dacă un individ nu cunoaşte succesul intr-un domeniu care nu are o
importanţă foarte mare pentru el, stima sa de sine nu va avea de suferit (James, 1998). W.
James mai defineşte stima de sine ca fiind conştiinţa valorii de sine. ″ Suntem stăpâni pe
satisfacţia noastră interioară şi minimalizăm ceea ce nu depinde de noi.″ (James,1998). El

37
consideră stima de sine ca fiind conştiinţă de sine cu valenţe afective de o
intensitate/tonalitate medie.

3.2 Componentele stimei de sine, manifestări

Dintr-o aceeaşi perspectivă, de definire sau de organizare a conţinutului stimei de

sine, F. Sordes-Ader, G. Leveque, N. Oubrayrie şi C. Safont-Mottay (1998), plecând de la
modelele de reevaluare a dimensiunilor identitate construite de Tap, Massonnat şi Perron şi
de la modelul de reglare a conflictelor descrise de Baubion-Broye, au ajuns la definirea a 5
subdimensiuni ale stimei de sine. În opinia acestor autori, stima de sine globală se
construieşte din evaluarea făcută asupra fiecăreia din următoarele dimensiuni:

1. Sinele emoţional – este reprezentarea individului cu privire la gradul de control pe care il

are asupra emoţiilor sale şi asupra impulsivităţii. Este imaginea pe care o are persoana cu
privire la gradul său de stăpânire de sine care este considerată a permite o mai bună
organizare in activităţi, o mai bună planificare.

2. Sinele social – este vorba de reprezentarea interacţiunii cu ceilalţi şi de sentimental de

recunoaştere socială.

3. Sinele profesional – se raportează la reprezentările, comportamentele şi performanţa la

locul de muncă sau in context şcolar. Percepţia asupra propriilor competenţe este incorporată
in imaginea pe care şi-o construieşte persoana despre propria persoană.

4. Sinele fizic – include imaginea corporală, percepţia părerilor celor din jur cu privire la
aspectul fizic şi aptitudinile fizice şi atletice.

5. Sinele anticipativ – modul in care persoana priveşte spre viitor, atitudinea faţă de ceea ce
il aşteaptă in viitor.

La nivel cotidian, încrederea în sine şi stima de sine sînt considerare ca sinonime, însă
psihologii fac distincţie între cele două. În timp ce stima de sine se referă la sentimentele pe
care le avem raportate la propriul nostru eu, încrederea în sine face trimitere la credinţele
despre Eu-l personal. Altfel spus, stima de sine ţine de domeniul afectivităţii, în timp ce
încrederea în sine se referă la domeniul cognitiv. Perceperea auto- eficacităţii (Bandura,1997)
ţine de asemenea de dimensiunea credinţelor despre propria persoană.

38
În Dicționarul enciclopedic de psihologie (1997) imaginea de sine apare ca ”expresia
concretizată a modului în care se vede o persoană oarecare sau se reprezintă pe sine, ca trăirea
aspectului unificator de coeziune a personalității”. Imaginea de sine este contaminată de
dorințe dar și de modul în care evaluează ceilalți persoana respectivă și de identitatea trăită.

Este vorba, cu alte cuvinte, de ”felul cum se percepe individul, ce crede el despre sine, ce loc
își atribuie în raporturile cu ceilalți”. Adică, imaginea de sine este rezultatul unui proces de
autoevaluare a personalității și reprezintă 'totalitatea cerințelor, reprezentărilor, ideilor
individului despre propria sa personalitate' (M.Zlate, 2008).

Eul este nucleul personalității în alcătuirea căruia intră cunoștințele și imaginea despre sine,
precum și atitudinile fie conștiente, fie inconștiente față de cele mai importante

interese și valori.

Gordon Allport se intreabă dacă ideea de EU este necesară și dacă nu ar fi cazul să fie înlocuită
cu alta ceva mai cuprinzătoare, incluzând simțul corporal, identitatea personală,
autoaprecierea, auto-extensiunea, gândirea ratională, imaginea de sine, tendința proprie,
funcția cunoașterii - toate acestea fiind denumite prin conceptul „proprium“.

Dupa G. Allport, conștiința reprezintă o structurare a câtorva stări ale eului, în special:
 respectul față de sine;
 imaginea de sine;
 efortul central.

Eul este ceva de care suntem imediat conștienti. G. Allport îl consideră „regiunea caldă,
centrală, strict personală a vieții noastre. Este un fel de nucleu al ființei noastre și totuși nu
este un nucleu constant“.

3.3. Relația dintre stima de sine și dans - efecte, beneficii

În mod fundamental este învăţat conceptul de sine; acesta este fundamental pentru
structura de personalitate a individului. Conceptul de sine este reprezentat de sentimentele,
cunoştinţele şi reacţia faţă de corp –fizică, emoţională şi intelectuală care defineşte conceptul
de sine ca fiind modul în care cineva se vede – setul de deduceri, extras din auto-observaţie
în multe situaţii diferite care descrie paternurile de comportament caracteristice ale cuiva.
39
William H. Fitts afirmă că, atunci când vorbim despre conceptul de sine al unui individ, ne
referim la „imaginea, fotografia, setul de percepţii şi sentimente pe care acesta le are acesta
despre el însuşi” (Fitts,1967).

Conform teoreticienilor în domeniul personalităţii, conceptul de sine al unui individ

este rezultatul evaluărilor reflectate ale altor figuri semnificative şi flexibilitatea şi
beneficiul interacţiunilor cu oamenii. Este deci acceptabil să deducem că, nimeni nu este
născut cu un concept de sine complet fomat. Dezvoltarea conceptului de sine începe în
copilăria mică şi continuă printr-o serie de stagii în perioada de adult. Acesta se dezvoltă pe
măsură ce copiii experimentează aprobarea şi criticismul, succesul şi eşecul; acesta creşte
odată cu percepţia copiilor despre lumea din jurul lor – familiile lor, prietenii şi locurile lor
în societate. Acesta se maturizează pe măsurile ce corpurile lor se maturizează şi ei încep să
se evalueze pe ei însuşi potrivit caracteristicilor fiinţei lor psihice, sociale şi emoţionale.

Deoarece terapeuţii dm acceptă mişcarea indivizilor şi „experimentarea lor” asupra

propriilor corpuri, şi pentru că aceştia asigură un mediu consimţit, deschis pentru
oportunităţile de mişcare, „dansatorii” neantrenaţi pot simţi o nouă încredere în ei înşişi, ca
indivizi valoroşi, stimaţi. Un sens de mândrie şi de realizare este adăugat sentimentelor bune
ale „sinelui” deoarece pacientul, în cadrul unei sesiuni TDM oferă grupului o mişcare
personală, care este primită, duplicată şi extinsă. Activităţi de dans specifice, care întăresc
stima pozitivă de sine, pot include poziţionări prin rotaţie în centrul cercului („dansul în
centrul atenţiei”) şi schimbarea locurile între ei a doi membri , dansând de-a lungul şi spre
partea opusă („schimbarea partenerilor de dans”). Creşterea stimei de sine este ilustrată de
efecte strălucitoare şi zâmbete, contact vizual susţinut, precum şi aplauze spontane din partea
membrilor grupului.
TDM recunoaşte şi acceptă mişcările de bază oferite de către membri grupului, ca fiind
importante procesului de schimbare şi creştere. Mai important, dansul nu este judecat în
termeni de bun sau rău; toate expresia mişcării este considerată acceptabilă în sfera de
securitate atât pentru individ, cât şi pentru grup. Mişcarile autentice (sau ceea ce ce ea
numeşte „mişcarea de sine”) sunt expresii natural învăţate de om. Repertoriul de mişcare
personală a unui individ este achiziţionat, nu prin antrenamentul de formal de dans/mişcare,
ci prin simţire, prin sentimente, prin privire, prin încercare, prin experimentare şi creare.
Prin urmare nu există eşecuri într-o sesiune TDM. Frumuseţea simplă a corpului în mişcare
şi relaţia sa cu alte corpuri în mişcare în spaţiu oferă succes în fiecăre sesiuni. Creativitatea
este forţa care poate fi cultivată şi alimentată de către terapeut.
40
Maslow (1971) a scris că oamenii creativi se simt confortabil la schimbare, schimbarea le
produce bucurie şi pot gestiona o situaţie nouă cu încredere, forţă şi curaj.
Terapeutul de dans/mişcare lucrează în direcţia sprijinirii pacientului să experimenteze
senzaţiile şi impulsurile la nivelul senzaţiilor corporale, drept urmare permiţând producerea
comunicarii. Pe lângă „activarea” individului spre înţelegerea corpului şi sinelui, permiterea
comunicării de idei şi emoţii şi gestionarea dinamicilor grupului, TDM este o experienţă de
socializare. Încă înainte de începerea sesiunii, actul de a fi invitat să te alături, luarea unei
decizii în ceea ce priveşte participarea şi exprimarea acelei alegeri, sunt toate oportunităţi de
practicare a abilităţilor sociale.

41
 Capitolul 4
Beneficiile terapiei prin dans și mișcare pentru pacienții
oncologici

4.1 Obiective si ipoteze de lucru

Cercetarea de față își propune urmatoarele obiective:

1. Identificarea nivelului de anxietate la participanții la această cercetare

2. Evidențierea impactului asupra anxietății la pacienții oncologici ca urmare a

participării la terapia prin dans și mișcare

3. Determinarea eficienței terapiei prin dans și mișcare în creșterea nivelului

stimei de sine.

Ipotezele de cercetare sunt:

1. Urmarea terapiei prin dans si miscare diminueaza semnificativ anxietatea la pacientii

oncologici.

2. Cu cât crește stima de sine cu atât este mai mic nivelul de anxietate

3.Persoanele care fac mișcare mai mult de 30 minute/săptămână au un nivel al stimei de

sine mai mare decât cei care fac mișcare mai puțin de 30 min/săptămână.

4.2 Metodologia studiului (instrumente, lot participanți)

4.2.1 Instrumente

Inventarul de anxietate stare S.T.A.I.

Pentru colectarea datelor am utilizat instrumentul ”Inventarul de anxietate stare-trăsătură
STAI” (Spielberger, 1968). Inventarul de anxietate stare-trăsătură STAI s-a dovedit a fi util
în măsurarea anxietăţii la pacienţii din domeniul neuropsihiatric, la cei din clinicile medicale
sau din serviciul de chirurgie şi stomatologie. Scala (A-stare) este formată din 20 de
descrieri, dar instrucţiunile cer subiecţilor să indice modul în care ei se simt la un moment
dat. Instrumentul se poate utiliza pentru a determina nivelurile actuale ale stărilor de

42
anxietate, induse prin proceduri experimentale stresante sau ca un indice al nivelului de
autocontrol, aşa cum a fost numit acest concept de Hull (1943) şi Spense (1958).
Modul de cotare:
Scorurile posibile pentru forma STAI variază de la un scor minim de 20 de puncte la un scor
maxim de 80, pentru subscala A-stare. Subiecţii răspund la fiecare item a STAI, evaluând ei
înşişi pe o scală cu 4 puncte. Cele patru categorii pentru scala A-stare sunt: 1) deloc, 2) puţin,
3) destul, 4) foarte mult. Scala A-stare este formata din 10 itemi cotaţi direct şi 10 cotaţi
invers.
Chestinarul autoevaluare stima de sine

Pentru colectarea informaților privind stima de sine am utilizat scala de măsurare a Stimei
de Sine ca Stare, preluată din site-ul www.researchcentral.ro, cod 405 din domeniul
Personalitate. Scorarea este facută pe scala Likert în 5 trepte unde 1=Nicidecum, 2=În mică
măsură, 3= Oarecum, 4=Foarte mult, 5=Extrem de mult. Scala de măsurare a Stimei de Sine
ca Stare este o scală sumativă formată din 20 de itemi din care 13 sunt reversați.

4.2.2 Descrierea lotului de participanți

Cercetarea de față a fost realizată pe un eșantion de 30 de persoane, cu vârste cuprinse

între 30 de ani - 72 de ani, dintre care 28 de sex feminin și 2 de sex masculin, care au
participat la procesul de terapie prin dans și mișcare în vederea ameliorării stării de anxietate
și a îmbunătățirii stimei de sine. Participanții la studiul experiențial sunt pacienți oncologici
care fac parte din proiectul ”Bucuria Vindecării”, proiect care se desfășoară din luna martie
a anului 2020 în cadrul Paraclisului Maicii Domnului, sub indrumarea unei echipe de suport
formată din medici specializați în oncologie, radioterapie, chirurgie oncologică, nutriție
oncologică, precum și persoane specializate în kinetoterapie, psihoterapie, suport
duhovnicesc.
Pentru o exemplificare cât mai corectă a experimentului, am considerat necesar utilizarea
unui grup de control format din pacinenți oncologici, aceștia fiind participanți la proiectul
”Bucuria Vindecării”, având caracteristici comune cu membrii din grupul experimental, însă
nu au fost prezenți la ședințele de terapie. Cele două grupuri sunt aproape identice și nu
există nicio diferență în compoziție.

43
Grupul de control are rolul de a explica efectul varibilelor măsurate asupra subiecților din
grupul experimental deoarece acesta nu primește expunerea la variabilă.
Persoanele participante la studiul experimental aparțin unor arii profesionale având niveluri
de studii diferite și unor medii de rezidență variate Studiile finalizate de către participanți au
fost distribuite astfel: nivel liceal/postliceal=41,93%, universitar=41,93%, post-
universitar=16,12%, post-universitar=30,8%. Din punct de vedere al stării civile,
participanții s-au impărțit astfel: singur/divorțat=48,39%, căsătorit/intr-o relație=51,61%.
Tuturor subiecţilor li s-a garantat confidenţialitatea şi caracterul anonim al răspunsurilor,
aducânduli-se la cunoştinţă că nu există răspunsuri corecte sau incorecte.

4.3 Prezentarea procedurii de lucru

Procedura de lucru a constat în aplicarea chestionarului de anxietate stare S.T.A.I. și

a chestionarului de autoevaluare a Stimei de Sine în două faze : înaintea începerii procesului
terapeutic prin dans și mișcare şi după derularea acestui proces, care a durat timp de două
luni şi jumătate, un total de 10 ședinte.
Participanții la acest studiu experimenatal sunt pacienti diagnosticați cu cancer, care au trecut
prin diverse stadii ale bolii, urmând diferite tipuri de terapii. Conform datelor descriptive
preluate din chestionarul completat la începutul procesului terapeutic, 48,39% dintre subiecți
au trecut printr-un demers chirugical, 32,26% au facut chimioterapie, 9,67% hormonoterapie
și 9,67% radioterapie. Menționez că dintre subiecții participanți erau persoane care trecuseră
de scurt timp prin proceduri chirurgicale, însă din punct de vedere fizic erau apte să participe
la întâlniri. Prin completarea consimțământului informat, subiecții şi-au dat acordul să
participe la acest studiu, şi pot decide, în orice moment, să nu mai fie implicați în studiu.

Tabelul 1. Tipul de terapie realizat

Tipul de terapie realizat Frequency Percent Valid Percent Cumulative Percent

Chimioterapie 10 32.258 32.258 32.258

Chirurgie 14 48.387 48.387 80.645

44
Tabelul 1. Tipul de terapie realizat

Tipul de terapie realizat Frequency Percent Valid Percent Cumulative Percent

Hormonoterapie 3 9.677 9.677 90.323

Radioterapie 3 9.677 9.677 100.000

Missing 0 0.000

Total 30 100.000

Cele zece sesiuni s-au desfăşurat în cadrul întalnirilor săptămânale din cadrul grupului
”Bucuria Vindecării”, durata procesului fiind de aproximativ de o oră. În cadrul intâlnirilor
am utilizat instrumente din tehnicile prezentate anterior, atât din tehnica Graham cât și din
tehnica Feldenkrais.

4.4 Descrierea procesului terapeutic

În cadrul întâlnirilor am folosit principiile de bază ale terapiei prin dans și mișcare,
unde ființa umană reprezintă o unitate formată din corp-minte-suflet.
Pornind de la acest principiu, am utilizat mișcări ghidate aduse în armonie cu ambientul
muzical creat. Toate acestea au condus spre o recunoaștere și o conștientizare a stărilor
emoționale ale participanților.
Prima etapă a demersului terapeutic a constat în încălzirea elementelor corporale, direcția
fiind de la cap spre picioare, prin mișcări blânde, incete, cu scopul de a fi aduse în conștient
senzațiile produse. Această etapa durează aproximativ 5-8 minute, iar la finalul ei s-a cerut
feedback despre cum se simt, dacă în timpul realizării mișcărilor a existat vreun disconfort
fizic sau a aparut vreo durere. Recomandarea de a nu forța corpul a fost adresată la începutul
intâlnirii, astfel ca fiecare participant să facă mișcările atât cât le permite condiția fizică, fără
niciun fel de disconfort sau presiune asupra corpului.

45
În cadrul etapei de proces (incubare) am utilizat instrumente din tehnica Graham și
Feldenkreis, prin mișcări spontane, unde mișcarea devine metaforă, ea fiind sugerată precum
o invitație spre o călătorie către Sinele interior.
Participantele au răspuns acestor sugestii, invitații deoarece a fost creat un spațiu de
incredere între ele și terapeut încă de la inceputul sesiunii. Acest spațiu a permis corpurilor
să comunice activ, să preia mișcările metaforă ghidate, cu curiozitatea ”copilului interior”.
Încrederea susținută de terapeut a permis participantelor să-și deschidă sufletul și mintea
pentru a accesa o nouă experiență corporală.
S-a observat în această etapă că persoanele participante au adus o stare de flow, de a se lasă
în voia lor, de a-și permite să fie libere, să elibereze anumite trăiri interioare. Astfel, au reușit
să se abandoneze mișcării. Este o experiență care permite trinității corp-minte-suflet de a fi
in starea de ”aici și acum”, unde timpul și spațiul se contopesc.
În cea de –a treia etapa de revelare, de iluminare s-a aratat momentul de ”insight” interior
unde se produce schimbarea de perspectivă. În timpl acestui proces s-a observat o schimbare
de atitudine la participante,un sentiment de bucurie, deoarece descoperiseră că au putut
accesa anumite mișcări la care nu se gandiseră că ar fi putut să le facă. Datorită acestei
descoperiri interioare s-a produs schimbarea de atitudine, un sentiment nou, de reușită care
a ajutat la creșterea stimei de sine și la reducerea anxietății.
Momentul acesta din cadrul procesului terapeutic este unul foarte important deoarece
clientele sunt pregatite să se accepte și să preia starea cea noua.
Etapa de evaluarea, reprezintă inchiderea demersului terapeutic, unde am adresat întrebări
participantelor cum s-au simțit, ce senzații au perceput noi în corp, care au fost emoțiile
atașate mișcărilor noi încercate.
În cadrul întâlnirilor s-a observat o conexiune creată la nivel de grup, care a permis să se
simtă libere să se exprime, să-și elibere emoțiile trăite. Astfel, au reușit ca după fiecare
ședință să capete mai multă incredere, să permită corpului să vorbească liber, fără
prejudecățiile minții raționale.
Descoperirea bucuriei adusă prin dans a condus la conștientizarea importanței acceptării de
sine, toate acestea ducând la o reducere a anxietății și o creștere a stimei de sine la finalul
celor 10 întâniri.

46
 4.5 Interpretarea statistică și rezultatele obținute

Tema de studiu are ca obiectiv evidențierea impactului asupra anxietății la pacienții

oncologici ca urmare a participării la terapia prin dans și mișcare, cât și determinarea
eficienței terapiei prin dans și mișcare în creșterea nivelului stimei de sine. Cercetarea de
față s-a focusat pe analiza datelor reieșite din chestionare aplicate la începutului procesului
terapeutic, apoi la finalul celor 10 ședințe, utilizând informații primite de la grupul de
control.

Verificarea ipotezelor

Ipoteza 1. Urmarea terapiei prin dans si miscare diminueaza semnificativ anxietatea la

pacientii oncologici.

Ca urmare a introducerii datelor din chestionarele completate in programul JASP, au rezultat

următoarele informații cu mențiunea ca ”Anxietate1” reprezintă scala din chestionarul
STAI aplicat la începutul procesului, respectiv ”Stima de sine 1”, scala de măsurare a Stimei
de Sine ca Stare, iar ”Anxietate2”, respectiv ”Stima de Sine2”, aplicate la sfârșitul procesului
de terapie prin dans și mișcare.

Tabelul 2. Date descriptive

Cat timp
Tipul de Ai practicat
Statut Nivel alocati
Varsta Gen terapie sport in
relational educational miscarii intr-o
realizat copilarie?
saptamana

Valid 30 30 30 30 30 30 30

Missing 0 0 0 0 0 0 0

Mean 53.226 1.065 1.516 1.742 1.968 2.258 1.613

47
Tabelul 2. Date descriptive

Cat timp
Tipul de Ai practicat
Statut Nivel alocati
Varsta Gen terapie sport in
relational educational miscarii intr-o
realizat copilarie?
saptamana

Std.
10.797 0.250 0.508 0.729 0.912 1.032 0.495
Deviation

Minimum 30.000 1.000 1.000 1.000 1.000 1.000 1.000

Maximum 72.000 2.000 2.000 3.000 4.000 4.000 2.000

Tabelul 3 Date descripitive Anxietate - Stima de sine

Anxietate1 Anxietate2 Stima de sine1 Stima de sine2
Valid 30 30 30 30
Missing 0 0 0 0
Mean 37.200 26.767 77.400 85.000
Std. Deviation 13.350 6.078 15.023 7.460
Skewness 1.343 0.010 -1.097 -0.720
Std. Error of Skewness 0.427 0.427 0.427 0.427
Kurtosis 2.061 -0.990 0.626 0.448
Std. Error of Kurtosis 0.833 0.833 0.833 0.833
Minimum 20.000 15.000 41.000 66.000
Maximum 76.000 37.000 96.000 97.000

Doarece coeficientul de simetrie Skewness are valoarea de 1.343, iar indicatorul formei de
distribuție Kurtosis este 2.061, aceste date arată că distribuția lor măsuratoarea datelor pre-
test este non-parametrică. Din acest motiv, pentru a măsura eficiența intervenției asupra
anxietății, vom utiliza Wilcoxon signed-rank test.

48
Tabelul 4. Wilcoxon signed-rank test Paired Samples T-Test

Measure 1 Measure 2 W z df p Rank-Biserial Correlation

Anxietate1 - Anxietate2 465.000 4.782 < .001 1.000

Note. Wilcoxon signed-rank test.

Tabelul 4.1 Date descripitive Wilcoxon signed-rank test

N Mean SD SE

Anxietate1 30 37.200 13.350 2.437

Anxietate2 30 26.767 6.078 1.110

Histograma 1

Comparînd scorul obținut ca nivel mediu al anxietății la incheierea procesului terapeutic

(”Anxietate 2”) M= 26.767 (media) și deviația standard, SD=6.078 cu nivelul mediu al

49
 anxietății la începutul procesului terapeutic, M=37.2, SD=13.35, aceste date arată că
demersul terapeutic a avut efect asupra anxietății.
Conform datelor obținute după cea de-a doua aplicare a chestionarului de anxietate, la
sfârșitul celor 10 ședințe de terapie, scorurile obținute indică un nivel de anxietate
semnificativ redus față de valoarea înregistrată înainte de începutul demersului terapeutic
prin dans și mișcare. Astfel, putem spune că rezultatul testului Wilcoxon signed-rank, prin
valoarea sa absolută W=465, arată că procesul terapeutic a avut un efect important și benefic
asupra gradului de anxietate măsurat.

Astfel, conform acestor date statistice, ipoteza 1 ca urmare a terapiei prin dans și miscare se
diminueaza semnificativ anxietatea la pacientii oncologici, se confirmă.

4.6 Date descripitive privind analiza grupului de control

Așa cum am menționat la începutul lucrării, pentru o mai bună exemplificare am

aplicat chestionarele de anxietate STAI și cel de autoevalurea a Stimei de Sine grupului de
control format din participanții proiectului ”Bucuria Vindecării”, același grup din care fac
parte și participanții grupului experimental. Conform prelucrării datelor statistice, analiza
arată modificari minore, o ușoară creștere a nivelului de anxietate, Anxietate 1=49,96 la
Anxietate 2=58,93, iar în cazul Stimei de Sine, aceasta scade de la 73,93 la 69,83 la sfârșitul
perioadei anlizate.

Date Descriptive Grup Control

N Mean SD SE

Anxietate1 30 49.967 10.575 1.931

Anxietate2 30 58.933 15.265 2.787

Stima de sine1 30 73.933 13.786 2.517

Stima de sine2 30 69.833 16.438 3.001

50
 Grup Control Anxietate 1-Anxietate 2

Histograma 2

Grup Control Stima de Sine 1- Stima de Sine 2

Histograma 3

În următorul tabel 5 prezint o schemă centralizată a datelor descriptive privind media

rezultată din procesarea datelor privind anxiatatea și stima de sine la cele două grupuri
testate. Astfel, se poate observa o îmbunătățire la nivelul grupului experimental pe cele două
variabile utilizate, respectiv o scădere a nivelului de anxietate și totodată o creștere a
nivelului stimei de sine.

51
Tabelul 5 Centralizare date Grup experimental vs Grup Control
Nr.part. Anxietate Anxietate Stima de Stima de
1(M) 2(M) sine 1(M) sine 2(M)
Grup 30 37,2 26,76 77,4 85,00
experimental
Grup 30 49,96 58,93 73,93 69,83
control

Ipoteza 2. Cu cât crește stima de sine cu atât este mai mic nivelul de anxietate

La verificarea impactului intervenției asupra Scalei Stimei de sine distribuția datelor la

măsurătoarea pre-test utilizând testul Paired Samples T-Test a rezultat ca fiind non-
parametrică (Skewness = -1.097), din acest motiv, pentru a măsura eficiența intervenției
asupra stimei de sine vom utiliza Wilcoxon signed-rank test.

Tabelul 6. Paired Samples T-Test

Measure 1 Measure 2 W z df p Rank-Biserial Correlation

Stima de sine1 - Stima de sine2 96.000 -2.627 0.009 -0.559

Note. Wilcoxon signed-rank test.

Tabelul 6.1 Date descriptive

N Mean SD SE

Stima de sine1 30 77.400 15.023 2.743

Stima de sine2 30 85.000 7.460 1.362

52
 Histograma 4

Așa cum se poate observa din datele descriptive prezentate în tabelul 4.1 nivelul Stimei de
sine a crescut de la nivelul inițial, de înainte de începerea procesului terapeutic (M=77.4,
SD=15.023) cu 7.6 puncte la nivelul post-test, la finalul celor 10 întalniri (M=85,SD=7.46),
impactul fiind unul mediu (rrb = -.559) și semnificativ din punct de vedere statistic (p =
.009).

Astfel, putem spune că terapia prin dans și mișcare, prin tehnicile abordate, prin ambientul
muzical creat, prin bucuria cu care s-au creat anumite mișcări, toate acestea au contribuit la
ridicarea stimei de sine asupra subiecților.

Pentru a verifica corelația dintre cele două scale utilizate, am utilizat coeficientul de corelație
Spearman. Deoarece la distribuția datelor la măsurătoarea realizată înaintea începerii
demersului terapeutic la scala STAI (Skewness = 1.343, Kurtosis = 2.061), iar la Scala Stima
de sine distribuția datelor pre-test arată (Skewness = -1.097), concluzionăm faptul că
distribuția datelor este non-parametrică. Din acest motiv, pentru a testa o eventuala corelație
între cele două scale, am utilizat coeficientul de corelație Spearman. Asa cum se poate vedea
in tabelul de mai jos, intre stima de sine si anxietate exista o corelatie negativa, de intensitate
medie spre mare (rho = -0.745), semnificativa din punct de vedere statistic (p<0.001).

Astfel, conform datelor prezentate, putem concluziona că ipoteza 2 se confirmă.

În elementele de statistică descriptivă de mai jos, se regăsesc datele care susțin confirmarea
acestei ipoteze:

53
 Histograma 5

Tabelul 7. Spearman's Correlations

Variable Anxietate Stima de sine

1. Anxietate Spearman's rho —

p-value —

Upper 95% CI —

Lower 95% CI —

2. Stima de sine Spearman's rho -0.745 —

p-value < .001 —

Upper 95% CI -0.531 —

Lower 95% CI -0.870 —

54
 Histograma 6

Ipoteza 3. Persoanele care fac mișcare mai mult de 30 minute/săptămână au un nivel

al stimei de sine mai mare decât cei care fac mișcare mai puțin de 30 min/săptămână.

Distribuția datelor la măsurătoarea pre-test aferentă scalei Stimei de Sine este non-
parametrică (Skewness = -1.097). Din acest motiv, pentru a măsura nivelul stimei de sine in
functie de frecventa cu care realizeaza miscare, am utilizat testul Mann-Whitney. Conform
datelor din tabelul mai jos, nivelul stimei de sine la persoanelor care fac mișcare mai mult
de 30 min/sapt este mai mare cu 7 puncte, insa efectul mișcării asupra stimei de sine este
slab (rrb = -0.200) si nesemnificativ din punct de vedere statistic (p = 0.374).

Astfel, ipoteza nu se confirmă.

S-a observat încă din timpul celor 10 întâlniri ca participantele la acest studiu nu au o
pregatire fizică deosebită, alocă relativ puțin timp mișcării zilnice, cu exerciții fizice
regulate. În cadrul întâlirilor săptămânale din cadru grupului ”Bucuria Vindecării” face parte
și un kinetoterapeut care le ofera suport pentru realizarea unui numar minim de exerciții
kinetoterapeutice.

55
Așa cum a fost prezentat la subcapitolul 2.5. ”Anxietatea la pacientii oncologici-
simptomatologie, instrumente terapeutice”, studiul prezentat de Courneya și Friedenreich
în anul 1999 arată că avantajele menținerii unui stil de viață care nu exclude activitatea fizică
țin de diminuarea fenomenelor de anxietate și depresie, îmbunătățirea capacității de control,
a autoevaluării, a nivelului de satisfacție și mulțumire și a calității vieții. Studiul prezentat
de Courneya și Friedenreich arată că pacienții oncologici activi au obținut, pe scala calității
vieții, punctaje cu 17% mai mari decât pacienții inactivi. Cea mai slabă calitate a vieții a fost
raportată de către pacienții la care boala a recidivat și care și-au întrerupt stilul de viață activ,
respectiv de către cei care au renunțat la activitatea fizică regulată în perioada ulterioară
diagnosticării.
Cu toate acestea, activitatea fizică și stilul de viață activ, susținut în ciuda tratamentelor
oncologice, au un efect de îmbunătățire a stării generale și a calității vieții, atât în faza de
debut a bolii, cât și în stadiile mai avansate. Chiar dacă activitatea fizică exercită asupra
bolnavilor cu cancer o influență pozitivă atât din punct de vedere fiziologic cât și psihic,
literatura de specialitate psiho-oncologică susține ideea că beneficiile efortului fizic asupra
calității vieții pacienților ar putea fi clar demonstrate doar dacă eficiența activismului ar fi
comparată cu eficiența altor strategii de intervenție psihosocială, care au ca finalitate
îmbunătățirea calității vieții (spre exemplu, terapiile cognitiv-comportamentale, suportul
socio-partenerial) (Courneya și Friedenreich, 1999). Trebuie spus că nu s-a demonstrat până
acum efectul protector, antitumoral, al practicării sporturilor.

Tabelul 8. Mann-Whitney U test.

W Df p Rank-Biserial Correlation

Stima de sine 88.000 0.374 -0.200

Note. For the Mann-Whitney test, effect size is given by the rank biserial correlation.

56
Tabelul 8.1 Date grup descriptive

Group N Mean SD SE

Stima de sine < 30 min/sapt 20 75.150 17.113 3.827

> 30 min/sapt 10 82.182 8.280 2.497

57
 Capitolul 5
Concluzii

În urma rezultatelor obținute în studiul experimental, consider că obiectivele propuse

au fost atinse. Mai exact, am dorit să descoperim dacă terapia prin dans și mișcare poate
influența in mod benefic pacienții oncologici. Pornind de la identificarea inițială a nivelului
de anxitate la începutul terapiei, corelând cu nivelul stimei de sine, se poate trage concluzia
ca demersul terapeutic a avut un efect benefic asupra participantelor la acest studiu, atât din
perspectiva anxietății cât și a creșterii increderii in sine.
Participantele la studiu s-au bucurat de fiecare întâlnire, era un moment mult așteptat
din cadrul programului ”Bucuria vindecării” destinat pacienților oncologici.

Pentru îndeplinirea obiectivului, au fost propuse 3 ipoteze, dintre care două dintre ele
au fost confirmate în urma prelucrării statistice a datelor.
Constatările survenite în urma studiului, au permis evidențierea următoarelor observații,
care au depins de ipotezele configurate. Astfel:

Ipoteza de cercetare 1: Urmarea terapiei prin dans si miscare diminueaza

semnificativ anxietatea la pacientii oncologici.
Scorurile obținute la aplicarea chestionarului de anxietate la începutul ședintelor, au
indicat valori ridicate ale anxietății, în timp ce valorile obținute ulterior, la sfârșitul celor 10
întâlniri, au fost semnificativ reduse față de valoarea înregistrată inițial.
Datele obținute au reliefat faptul că, se confirmă ipoteza că terapia prin dans și mișcare
reprezintă o formă de terapie cu rezultate semnificative în diminuarea nivelului de anxietate
pentru pacienții oncologici.
În cadrul literaurii de specialitate, American Journal of Dance Therapy a publicat in
martie 1990 un rezultatele unui studiu care a analziat efectele dansului asupra anxietății. A
fost evaluată anxietatea de stare înainte și după un program educațional de 3 luni, cu ajutorul
Inventarului Spielberger State-Trait Anxiety Inventory. Grupul țintă a urmat un curs de dans
modern. Grupul de control a fost format din (1) un grup de educație fizică pentru a controla
efectele exercițiilor fizice, (2) un grup de muzică pentru a controla formarea sensibilității
estetice și (3) un grup de matematică. Au fost măsurate mai multe variabile concomitente:
vârsta, sexul, atitudinea față de dans și experiența anterioară în sport, dans și relaxare.

58
Antrenamentul de dans a redus semnificativ anxietatea, dar nicio activitate de control nu a
făcut acest lucru.

Ipoteza de cercetare 2. Cu cât crește stima de sine cu atât este mai mic nivelul de anxietate

Privind din perspectiva rezultatelor obținute după aplicarea chestionarelor referitoare

la masurarea gradului de anxietate și a stimei de sine, putem observa corelația pozitivă dintre
aceste două. Validarea acestei ipoteze demonstrează importanța existenței acestei forme de
terapie în viața unui pacient oncologic, căruia îi poate aduce beneficii reale pentru
îmbunătățirea condiției vieții. Stima de sine acţionează la nivelul psihicului prin procese de
identificare, interiorizare şi adaptare, iar prin acest proces terapeutic se activează toate aceste
elemente esențiale care au condus la scăderea stresului și a anxietății. Modificarea aspectului
fizic și al imaginii de sine, ingrijorarea, dificultățile de concentrare, iritabilitatea și furia pot
duce la o disfuncție în managementul optim al acestei afecțiuni.
Din acest motiv, consider că rezultatele cercetării arată că TDM reprezintă un instrument
puternic în reabilitarea pacienților onclologici.

Ipoteza 3. Persoanele care fac mișcare mai mult de 30 minute/săptămână au un nivel al

stimei de sine mai mare decât cei care fac mișcare mai puțin de 30 min/săptămână.

Ținând cont de faptul că 26,7% dintre persoanele prezente în cadrul grupului nu alocă
niciun fel de timp activității fizice în timpul unei săptămâni și doar 13,3% dintre ele dedică
mai mult de 60 de minute/săptămână activității fizice, rezultatul privind impactul stimei de
sine este unul nesemnificativ din punct de vedere statistic.

În cazul cercetării de față, una dintre limitele acestui studiu este diferența de gen. Din totalul
de 30 de participanți au fost doar 2 persoane de gen masculin. Consider ca ar fi fost util ca
distribuția participanților pe gen să fie mai echilibrată, însă femeile sunt mult mai deschise
spre această formă de terapie.
În cercetarea mea am demonstrat, conform ipotezelor inițiale, efectul pozitiv al dansului prin
contextul muzical adecvat creat asupra funcționalității psihosociale, respectiv asupra
creșterii calității vieții pacientului oncologic. Rezultatele cercetării arată că pacienții
oncologici cu o anxitate ridicată din cauza diagnosticului au realizat o schimbare de
perspectivă în cadrul procesului terapeutic.

59
Asimilând şi transformând datele realităţii umane şi pe cele ale realităţii spirituale, clienții
întruchipează un univers uman căruia îi oferă vibraţia şi culoarea sensibilităţii sale,
originalitatea gândirii şi capacitatea de empatie.

Concluzia acestui raport este că această formă de terapie favorizează legătura

clientului cu cele mai sănătoase zone ale sale, cum se relizează comuniunea dintre minte-
corp-suflet, cum se reușește accesarea unor trăiri interioare prin intermediul mișcărilor
metaforizate, sugerate discret de terapeut.

5.2 Posibile direcții de cercetare

Importanța abordării holistice a terapiei cancerului este cunoscută din cele mai vechi
timpuri. Abordarea holistică nu inseamnă numai multidisciplinaritate medicală, ci și o
abordare psihoterapeutică. Cancerul și terapia acestuia pot determina perioade dificile pentru
o persoana diagnosticată și pentru familia acesteia. De aceea, în fața acestor schimbări prin
care pot trece pacienții, este de preferat să existe o echipa de suport. Prin dezvoltarea unei
relații apropiate, bazată pe încredere, empatică, cu echipa de suport, pacienții au posibilitatea
de a beneficia de cunoștințele și perspectivele fiecarui specialist. Lipsa centrelor specializate
pentru susținerea pacienților oncologici din perspectiva holistică, reprezintă un impediment
în tratarea și susținerea psihoterapeutică a persoanei diagnosticate.
De asemenea, pentru a vedea în ce măsură terapia prin dans și mișcare are o contribuție la
succesul tratamentului cancerului, ar trebui desfășurate studii clinice randomizate, cu grup
de control, care să urmărească modificarea simptomelor la bolnavii care participă la
intervențiile procesului terapeutic, comparativ cu cei care nu au asemenea intervenții pe
durata realizării tratamentului.
Mişcarea corpului nu are doar rolul de a deplasa segmente ale corpului sau chiar întregul
corp în raport cu o muzică, un ritm sau o idee, ci reprezintă şi o formă de comunicare
conştientă (prin intermediul gesturilor care însoţesc vorbirea), sau inconştientă (prin
intermediul expresiei redată la nivelul mimicii şi a posturii corporale). Dacă într-un individ
există un potenţial motric ereditar şi dacă acest potenţial este influenţat prin educaţie, putem
lărgi aria de mişcare, dând respectivului corp posibilitatea acumulării de noi informaţii
motrice, ajutându-l astfel să-şi lărgească bagajul motric. Aceste informaţii ţin nu numai de
acumularea şi învăţarea de mişcări noi, ci şi de perfecţionarea şi dezvoltarea bagajului de
60
mişcare deja existent, ajungându-se la fineţe în execuţie, deci în obţinerea unei expresivităţi
mai mari în comunicarea nonverbală.
Concluziile cercetărilor la care au participat femei care suferă de cancer au relevat faptul că
activitățile artistice din cadrul terapiei au avut efecte benefice asupra calității vieții acestora.
Este nevoie însă de mai multe studii privind rolul terapiei prin dans și mișcare asupra
bolnavilor de cancer, pentru a vedea dacă îmbunătățirea calității vieții se păstrează și pe
termen lung.

Am văzut cum această formă de terapie favorizează legătura clientului cu cele mai sănătoase
zone ale sale, cum se relizează comuniunea dintre minte-corp-suflet, cum se reușește
accesarea unor trăiri interioare prin intermediul mișcărilor metaforizate, sugerate discret de
terapeut.

Îmbunătățirea continuă a domeniului va fi posibilă prin evaluarea atentă a rezultatelor

studiilor derulate până în prezent, desfășurarea de studii în care să fie inclus un număr mare
de pacienți, implementarea unei game largi de intervenții terapeutice și standardizarea
cercetării în domeniul TDM.
Interpretarea limbajului în practică, ne permite să ne gândim la utilizarea lui şi, în acest sens,
trebuie să ne gândim la relaţia subiect-corp şi corp-limbaj, prin intermediul sistemelor
istorice de interpretare şi schemele prin care s-au făcut analiza experienţelor de mişcare.
Dacă corpul exprimă ceva, acest lucru se datorează faptului că înainte de a vorbi, a fost un
subiect al discursului său interior. O altă dimensiune ce poate fi luată în considerare în
analiza de faţă, este ideea de limbaj corporal, care presupune că corpul, prin mişcarea sa
vorbeşte într-un fel în care cuvântul nu poate vorbi. De aceea, putem avea încredere în
adevărata capacitate de a transmite a corpului, care are ca rezultat o putere aproape magică
de semnificaţie. Limbajul corpului deţine o putere şi o potenţă ce ne permite să scoatem în
evidenţă acel element care redă experienţa subiectivă pe care cuvântul nu o poate reda.
Corpul, în lumea ştiinţei presupune şi implică o identitate de tipul subiect – corp.
În România, practica examinării psihosociale a pacienților cu cancer nu are încă o tradiție
sau un protocol profesional, care să facă posibilă depistarea și tratarea situațiilor de criză de
origine psihică sau socială la bolnavii cu boli oncologice.
Cercetarea este, de asemenea, limitată de măsurile disponibile, astfel încât este dificil de
investigat fenomene asociate cu tablouri simptomatice complexe sau cu schimbări în
convingeri, atitudini, sentimente și relații. Unele cercetări au axat pe practica dezvoltării
TDM prin participarea la grupuri de discuții sau interviuri conversaționale. TDM arată într-
61
un mod foarte structurat elemente de confort ale pacienților create într-un cadru de siguranță,
în timp ce alți pacinenți au beneficiat de libertatea de exprimare oferită prin forme mai puțin
structurate, de improvizație. Această diferență părea să fie determinată de gradul de
emoționalitate al persoanei și cognitiv de "distanță" față de diagnostic.

62
 Bibliografie

1. Ardelean, M., (2006), „Tulburări din spectrul anxietăţii: anxietate, obsesie, compulsie”,
Edituara ALL.
2. Bandura, A., (1977), ”Social learning theory”, Prentice-Hall, Inc., New Jersey
3. Beck, A. T. & Emery, G.,Greenberg, R.L.(1985) ”Anxiety disorders and pfobias: a
cognitive perspective”, New York ,Basic Books,
4. Blackeslee, Sandra&Matthew, (1995), ”The Body has a mind of its own”, New York,
Random House Trade Paperbacks
5. Branden, N. (1994), ”Six Pillars of Self-Esteem”, New York, Bantam Books
6. Brousse M, (2021), ”Corpul ne vorbește. Memoria celulară sau cum să ne eliberăm de
condiționări și să trăim o viață în deplină conștiință”, București, ed. Philobia
7. Brousse M, Peronnet V, (2007), ”Corpul nu uită. Vindecarea traumelor profunde din
inconștient”, București, Ed. Philobia
8. Cassano G, (1983), ”What is Pathological Anxiety and What is Not?”, New York, Raven
Press, p.289
9. Chaiklin Sharon, Wengrower Hilda, (2009), ”The Art and Science of Dance Movement
Therapy, Life is Dance”, London, Routledge
10. Chodorow Joan, (1991), ”Dance Therapy and Depth Psychology”, New York,
Routledge
11. Claverie P, (2004), ”Mic tratat despre întâlnire și dialog”, București, Ed. Humanitas
12. Collett P,(2011), ”Carte gesturilor. Cum putem citi gândurile oamenilor din acțiunile
lor”, București, Ed. Trei
13. Csabo, Degi Laszlo, (2015), ”Aspecte psihosociale ale bolilor tumorale-evaluare și
intervenție”, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujană
14. Csikszentmihalyi M, (2015), ”Flux - Psihologia fericirii”, București, Ed. Publica
15.David A. Clark, Beck T. Aron, (2010), ”Terapia cognitivă a tulburărilor de anxietate-
știință și practică” Vol I, New York, The Guildford Press
16. Dulcan D.C.(2019), ”Creierul și mintea universului”, Cluj-Napoca, Ed. Școala
Ardeleana
17. Halprin Daria, (2003), ”The Expressive Body in Life, Art and Therapy- working with
movement, methaphor and meaning”, London, Jessica Kingley Publisher
18. James W, Bolognini, M. si Preteur, Y., (1998) ”Estime de soi. Perspectives
developpementales.”
63
19. Johnson Mark, (2017), ”Embodied Mind, Meaning and Reason, how our bodies gives
rise to understanding”, Chicago&London, The University of Chicago Press
20. Feldenkrais Moshe, (1980),”Awareness through movement health exercices for personal
growth”,London, Ed. Pennguin Books
21. Feldenkrais Moshe, (1988), ”Embodied Wisdom”, California, Somatic Resourses
Berkeley
22. Franken, R. (1994).” Human Motivation”. Pacific Grove, CA: Brooks & Cole Publishing
Co.
23. Graham Martha, (1970), ”The Evolution of Her Dance Theory and Training The
Evolution of Her Dance Theory and Training”, Florida, University Press of Florida
24. Hales, S. (1989) ”Valuing the Self: Understanding the Nature and Dynamics of
SelfEsteem”, Saybrook Institute, San Francisco,
25. Harter S, (1998), ”The Development of Self-Esteem- Issues and Answers”, England,
Psychology Press
26. Holdevici, Irina,Barbara Crăciun - Psihoterapia tulburărilor emoționale, București,
Editura Trei, 2015
27. Holdevici, Irina,(2002), ”Psihologia anxietății-abordări cognitiv-comportamentale”,
București, Ed. Dual Tech
28. Humphrey D, (1991), ”The Art of Making Dances”, England, Ed. Princeton Book
Company
29. Kabat-Zinn J, (2020), ”Mindfulness zi de zi- Oriunde vrei sa mergi, acolo ești deja”,
București, Ed. Herald
30. Lamothe L, Kimerer, (2006), ”Nietzches dancers-Isadora Duncan, Martha Graham and
the revaluation of Christisn Values”, US, Library of Congress
31. Lemole G, Mehta P, McKee D(2018), ”Îngrijirea Postcancer-ghid complet pentru
pacienții care au încheiat cu bine tratamentul oncologic”, București, Lifestyle Publishing
32. Lewicki, P. (1983) ”Self-image bias in person perception”, Journal of Personality and
Social Psychology
33. Mate Gabor,(2021), ”Când corpul spune NU. Costul stresului ascuns”, București, Ed.
Curtea Veche
34. Maslow, A.M., (1970), ”Motivation and personality”, Harper and Row, New York.
35. Martin John,(1965), ”The Dance in Theory”, New York, Princeton Book Company

64
36. Meekums Bonnie, (2002), ”Dance Movement Therapy- a creative psychotherapeutic
approach”, London, Sage Publication
37. Morschitzky H, Sator S, (2016), ”Când sufletul vorbește prin corp”, București, Ed. Trei
38. Mazzo W, (1977), ”The Makers of Modern Dance in America”, New York, William
Morrow and Company
39. Mitrofan, Iolanda, Psihoterapia Experiențială, Editura Infomedica, București, 1999
40. Pease Allan&Barbara, (2004), ” The Definitive Book of Body Language”, New York
Pease International
41. Rosenberg M, (1965), ”Society and the adolescent self-image”, Princeton, ed.
Princeton University Press
42. Rosenberg, M. (1979) ”Conceiving the Self”, New York: Basic Books
43. The Routledge International Handbook of Embodied Perspectives in Psychotherapy,
2019, New York, Routledge.
44. Stan A,(2001)” Psihologie şi societate: Noutăţi în psihologia aplicată”,Iasi, Ed.
Performantica
45. Sordes-Ader, F., Lévêque, G., Oubrayrie, N., Safont-Mottay, C., (1998), ”Présentation
de l'Echelle Toulousaine d’estime de soi l’ETES”., Lausanne, pp.167-182.
46. Zlate M, (2008), ”Eul și personalitatea”, București, Ed. Trei
47. Watts A,(2020), ”Înțelepciunea nesiguranței”, București, Ed. Herald
48. Watts A,(2018), ”Devino ceea ce ești”, București, Ed. Herald
49. https://www.adta.org/marian-chace-foundation
50. https://link.springer.com/article/10.1007/BF00844312
51. https://feldenkrais.com/
52. https://marthagraham.edu/
53. https://psycnet.apa.org/record/2008-05437-007
54. https://www.sciencedirect.com/science/article/abs/pii/S0277953606000608
55. https://psychology.fas.harvard.edu/people/gordon-w-
allport#:~:text=Allport%20created%20a%20highly%20influential,not%20determine%2C
%20an%20individual's%20behavior.

65
 Anexe
CHESTIONAR DE EVALUARE: S.T.A.I.

Anxietate - Stare

Numele meu este Anamaria Cristina Lăzărescu și studiez la Facultatea de Psihologie din cadrul
Universității Titu Maiorescu. Vă invit să participați la un studiu de cercetare pe tema
”Beneficiilor terapiei prin dans si miscare pentru pacientii oncologici”. Prin completarea
chestionarului vă exprimați acordul de a lua parte la acest studiu, durata de completare este de
aproximativ 5 minute. Răspunsurile colectate sunt anonime, vor fi păstrate confidențial și vor
fi prelucrate în scop academic. Mulțumesc !

Instrucţiuni:

Mai jos sunt date diferite descrieri ale unor stări sufleteşti. Citiţi fiecare descriere în parte
şi încercuiţi acea cifră din dreapta descrierii care corespunde cu modul în care vă simţiţi acum
în acest moment. Nu există răspunsuri bune sau rele. Nu pierdeţi prea mult timp cu vreo
deosebire şi daţi acel răspuns care pare să înfăţişeze cel mai bine felul cum vă simţiţi în
prezent.

Nr. Descrieri Deloc Putin Destul Foarte

crt mult
1 2 3 4
1 Mă simt calm(ă).
2 Mă simt liniştit(ă).
3 Sunt încordat(ă).
4 Îmi pare rău de ceva.
5 Mă simt în apele mele.
6 Sunt trist(ă).
7 Mă îngrijorează nişte neplăceri
posibile.
66
8 Mă simt odihnit(ă).
9 Mă simt neliniştit(ă).
10 Mă simt bine.
11 Am încredere în puterile mele.
12 Mă simt nervos (nervoasă).
13 Sunt speriat(ă).
14 Mă simt iritat(ă).
15 Sunt relaxat(ă).
16 Mă simt mulţumit(ă).
17 Sunt îngrijorat(ă).
18 Mă simt agitat şi “scos din fire”.
19 Mă simt vesel(ă).
20 Sunt bine dispus(ă).

67
 CHESTIONAR DE AUTOEVALUARE STIMA DE SINE

Nr. Descrieri Nicidecum In mică Oarecum Foarte Ext

crt măsură mult rem
de
mul
t
1 2 3 4 5
1 Am încredere în abilitățile mele.
2 Sunt îngrijorat că oamenii mă
pot percepe ca pe un succes sau ca pe un
eșec.
3 Sunt mulțumit de cum arată corpul
meu la momentul actual.
4 Mă simt frustrat sau deranjat de
performanța mea.
5 Simt că am probleme în a înţelege
lucrurile pe care le citesc.
6 Simt ca ceilalţi mă respectă şi mă
admiră.
7 Sunt nemulţumit de greutatea mea.
8 Mă simt nesigur pe mine.
9 Mă simt la fel de deştept precum
ceilalţi.
10 Mă simt nemulţumit de mine.

11 Mă simt bine în legătură cu mine.

12 Mă simt mulţumit de înfăţişarea
mea de acum.
13 Sunt îngrijorat de ceea ce alte
persoane gândesc despre mine.
68
14 Mă simt încrezător că înţeleg
lucruri.

15 Mă simt inferior altora în acest

moment.
16 Mă simt neatractiv.
17 Mă simt îngrijorat despre impresia
pe care o fac.
18 Simt că am o abilitate
educaţională mai scăzută decât a
altora în acest moment.
19 Simt că nu sunt bine.
20 Sunt îngrijorat că aş putea arăta
prostesc.

69