MODULUL III.

ELEMENTE DE RECUPERARE SOCIO PROFESIONALA

Recuperarea medicala si socio profesionala- definitie, obiective, scop.

Actualmente, tot mai multe persoane cu dizabilitati sau cu tulburari morfologice si

functionale dobandite se confrunta cu problema unui loc de munca, fapt ce le creeaza
dificultati in gasirea unor surse de venit pentru intretinere si pentru nevoile zilnice de
mobilitate sau ingrijire medicala. Aceste persoane sunt considerate dezavantajate din punct de
vedere social, din cauza lipsei de potential in dobandirea unui rol in societate, impunandu-se
astfel reducerea barierelor de ordin social, cultural, economic si fizic. De cele mai multe ori
capacitatile si abilitatile acestor persoane nu sunt evaluate si apreciate la justa lor valoare, fapt
pentru care se impune derularea unor programe speciale de formare si orientare profesionala
ce le-ar permite incadrarea in piata muncii.

Recuperarea medicala- reprezinta o continuare logica absolut necesara a actului

terapeutic, de aceea, recuperarea medicala este denumita si ,,a treia medicina``, concept care
subliniaza legatura indisolubila cu medicina profilactica,asa numita,,intaia medicina`` si
medicina terapeutica ,,cea de-a doua medicina``.

Scopul general al recuperarii medicale este acela de a ajuta pacientul sa-si recastige
forma fizica avuta anterior bolii, sa previna deconditionarea fizica si mai ales sa previna
agravarea afectiunii.

Definitie. Recuperarea medicala este procesul de dezvoltare a unei persoane cu

dizabilitati sau deficiente morfo-functionale, finalizat prin realizarea intregului potential fizic,
psihologic, social, profesional, ocupational si educational, compatibil cu infirmitatile
psihologice sau anatomice si limitarile ambientale.

Recuperarea medicala are o importanta foarte mare , de ea, depinzand in mare masura
dezvoltarea personala a bolnavului. Cu cat recuperarea medicala are mai mult succes, cu atat
dezvoltarea bolnavului pe plan personal si socio- profesional va fi mai buna. Programul de
recuperare medicala ar putea avea mai mult succes daca pacientul beneficiaza de sustinerea
morala a tuturor celor din jurul sau, acesta putand participa activ la procesul de recuperare
medicala.

Orice om care a suferit o trauma ce a putut fi vindecata, este mai increzator atunci
cand realizeaza ca este din nou util familiei, societatii si celor din jur. De la inceputul
tratamentului, pacientul trebuie sa constientizeze ca programul de recuperare medicala
depinde de atitudinea lui fata de program si ca daca va respecta in detaliu indicatiile
specialistului, sansele de recuperare cresc semnificativ si ca urmare el va fi din nou util atat
din punct de vedere social cat si profesional.

Rolul factorului psihic in recuperarea medicala. Reusita programului de recuperare

medicala va depinde de importanta data psihicului bolnavului. Un psihic negativ, constituie o
importanta frana in recuperarea medicala a pacientului. Astfel, se va acorda suport moralsi
incredere iar depresia, anxietatea si refuzul de a coopera la progranul de recuperare medicala
vor fi inlaturate. Terapeutul va stimula dorinta de vindecare, rezervandu-i totodata pacientului
satisfactia pentru participarea sa. Bolnavul trebuie sa inteleaga oportunitatea terapiei, sa fie
convins ca in conditiile respectarii indicatiilor date, evolutia afectiunii sale va decurge in
conditii bune.Recuperarea medicala poate fi privita ca fiind o dezvoltare personala.
Valorificarea potentialului de recuperare a pacientului, faciliteaza dezvoltarea relatiei cu cei
din jur. Pacientul se poate dezvolta pe plan psihic, social si chiar educational.

Recuperarea medicala in societatea moderna. Recuperarea medicala in societatea

moderna reprezinta un domeniu de mare actualitate, iar motivele sunt lesne de inteles daca se
iau in considerare doua aspecte esentiale: incidenta tot mai mare a bolilor cronice si a
traumatismelor si cresterea numerica a populatiei de varsta a treia. La acest lucru, contribuie
in plus accentuarea gradului de constientizare a societatii privind importanta reintegrarii
individului afectat de boala sau traumatism, in mediul familial si socio-profesional.
Invaliditatea, indiferent de tipul de provenienta, fie ca este traumatica, neurologica, dobandita,
reduce din imaginea de sine a pacientilor, din calitatea vietii, fiind necesar un efort
suplimentar pentru acest tip de pacienti si o intelegere fizica si medicala a afectiunilor lor,
avand ca suport moral si fizic la indemana, recuperarea medicala.

Obiective

1. Recuperarea medicala vine in sprijinul pacientilor oferind acestora posibilitatea

recastigarii maximei independente. Pentru unii pacienti, recapatarea unor functii
pierdute, a unui restant functional, inseamna un nou inceput. Pentru unii pacienti,
chiar si cel mai mic grad de recuperare a unui deficit motor poate genera satisfactii
imense.
2. Pentru unii pacienti, reintoarcerea cat mai rapida la locul de munca, constituie un alt
obiectiv important, o bucurie a faptului ca pot fi din nou utili atat din punct de
vedere profesional cat si social.
 3. Cu ajutorul programelor de recuperare medicala, unii dintre pacienti ,,pot incepe din
nou sa traiasca``acolo unde rezultatele sunt vizibile si increderea pacientilor este
mai mare. Este foarte important ca pacientul sa colaboreze si sa respecte masurile
din programul de recuperare, in detaliu.. Recuperarea medicala este foarte
importanta aproape in oricare patologie. In prezent, domeniile pentru care
recuperarea medicala opereaza, sunt destul de numeroase. Primul domeniu este
aparatul locomotor care poate fi dizabilizat prin numeroase cauze: boli
neurologice, boli reumatismale, afectiuni traumatice, etc. De asemenea, este
cunoscuta recuperarea medicala in bolile cardio-respiratorii. Recuperarea medicala
presupune programe individualizate de activitate fizica completata de evaluarea
medicala specializata si evaluarea psihologica, care sa permita celui suferind sa-si
recapete increderea si sa-si continue viata si proiectele propuse.

Recuperarea socio-profesionala

Recuperarea, cunoscuta si sub numele de reabilitare, reeducare, readaptare, reinsertie sociala,

prevenire tertiara, etc., este o activitate pluri si interdisciplinara, unitara si continuativa careia,
din punct de vedere didactic, i se descriu trei laturi: medicala, vocational-profesionala si
sociala. Prin recuperare se urmareste restabilirea cat mai completa a capacitatilor functionale
reduse sau pierdute, precum si dezvoltarea unor mecanisme compensatorii si adaptative care
sa permita persoanei deficiente, handicapate sau invalide sa duca o viata cat mai activa, cu
dezideratul major de a intra sau reintra in activitate. Precizam insa ca nu se poate realiza
intotdeauna ,,restitutio ad integrum,, ci doar ,,restitutio ad optimum,,.

Procedurile recuperatorii se bazeaza pe evaluarea a ceea ce numim ,,restartul morfo-

functional,, al bolnavului respectiv si pe particularitatile sale socio-profesionale si psihice.

In conceptia recuperarii, deficienta este privita nu numai ca un dezechilibru bio-psihic

individual, ci si ca o ,,insuficienta sociala,,, o dezadaptare biologica, sociala a persoanei cu
multiple implicatii, care devine, din obligatie medicala, o obligatie sociala.

Dezideratul major in cadrul recuperarii socio-profesionale este acela ca persoana cu deficiente

psihice sau organice sa obtina un loc de munca, sa-l pastreze si sa realizeze o productivitate
cel putin medie (fara sa-l oboseasca excesiv) asigurandu-si in acest fel independenta
economica si/sau sociala. Atunci cand acest deziderat major nu poate fi atins, echipa de
recuperare, urmareste incadrarea partiala in munca, iar in cazul deficientilor gravi, doar
redarea autoservirii.

ORGANIZAREA ASISTENTEI DE RECUPERARE MEDICALA

Procedurile recuperatorii trebuie sa inceapa cat mai precoce, inca de la patul bolnavului.
Procedurile aplicate trebuie sa fie individualizate in functie de boala si de bolnav, sa aiba in
vedere varsta bolnavului, sa cuprinda aspecte medicale si socio-profesionale, sa aiba
continuitate si sa sprijine deficientul pana la realizarea maximala a posibilitatilor sale de
prestatie. Aceste masuri se bazeaza pe evaluarea a ceea ce numim ,,restartul morfo-
functional,, al bolnavului respectiv si pe particularitatile sale socio-profesionale si psihice.

CAILE RECUPERARII

Procedurile recuperatorii trebuie sa inceapa acolo unde s-a instalat sau este in iminenta de a se
instala un deficit morfo-functional. Precocitatea inceperii recuperarii, complexitatea sa sub
aspect medical si socio-profesional ca si continuitatea pe o perioada lunga de timp (si dupa
intrarea sau reintrarea persoanei in activitate) sunt atribute ale unei recuperari stiintifice si
deci, eficiente. La aceste principii se adauga si profesionalismul in tot ce se face. Azi se
vorbeste de recuperare ,,NON-STOP,, pe toata durata de viata a persoanei deficiente. O cat de
mica ameliorare a simptomelor clinice, amelioreaza si calitatea vietii.

Unitati spitalicesti pentru recuperare

Procesul de recuperare sub aspect medical se poate desfasura in mai multe unitati spitalicesti.

1. Unitati profilate, destinate anumitor afectiuni in exclusivitate sau pentru un grup de

boli apropiate (Ex. boli cardio-vasculare sau cardio-respiratorii). In cadrul acestora,
mijloacele terapeutice medico-chirurgicale propriu-zise, sunt completate cu
kineziterapie, ergoterapie si terapie ocupationala.
2. Unitati medicale de tip spital general, care au dezvoltat- ca posibilitate terapeutica
suplimentara- diverse procedee de recuperare functionala (cu deosebire fizio, kinezi,
ergoterapie).
3. Unitati medicale specializate in recuperare unde sunt transferati bolnavii dupa ce li s-
au aplicat procedurile obisnuite de tratament medico-chirurgical pentru a se continua
terapia cu procedurile corespunzatoare de recuperare functionala.
4. Unitati specializate in recuperare unde se transfera bolnavii dupa ce au trecut de etapa
medico-chirurgicala obisnuita. Aici se aplica un tratament profesional si se urmareste
recuperarea si reeducarea in perioada de convalescenta.
5. Unitati de recuperare educativ-pedagogica ce se adreseaza mai ales handicapatilor
senzoriali si neuropsihici dar si celor cardio-vasculari si care urmaresc calificarea
profesionala cu ajutorul unor metode educative speciale.
6. Spitalele de zi sunt unitati spitalicesti care asigura bolnavilor in timpul zilei, ingrijiri
active, dandu-le posibilitatea de a reveni in ambianta de viata obisnuita in cursul
noptii. Dupa modul de organizare, acestea sunt autonome sau auxiliare altor institutii
curative. Deficientii carora li se adreseaza asistenta acordata aici corespund (dupa
legislatia din tara noastra invalizilor incadrati in gradul al IIlea de invaliditate). Astfel
de spitale sunt create in marea britanie, Statele Unite, Canada, etc. La noi, au fost
experimentate unitati similare sub numele de ,,camine de zi pentru adulti,,.
7. O functie analoga indeplinesc caminele de noapte. Persoanele cuprinse in cadrul
acestora isi desfasoara activitatea profesionala in turele de zi, beneficiind in cursul
noptii de ingrijirea medicala corespunzatoare.
Din punct de vedere economic, spitalele de zi si de noapte sunt mai rentabile,
intretinerea bolnavilor necesitand doar jumatate din pretul de cost al unui ,,pat,, dintr-
un spital obisnuit.
In prezent se subliniaza necesitatea umanizarii spitalelor si a eliberarii de imaginea
spitalului traditional. Exista preocupari pentru crearea unor asezaminte in care sa se
asocieze institutia de tratament si cea de recuperare, dupa modelul ,,centrelor de
recuperare,,.
Spre deosebire de un spital clinic, proiectarea unui centru de recuperare presupune
spatii mult mai diversificate sub raportul constructiei si amenajarii.
Inzestrarea unui astfel de centru presupune si posibilitati de terapie in sensul clasic
dar, in centrul tehnicilor recuperatorii se plaseaza kinetoterapia, ergoterapia, terapia
ocupationala, psihoterapia, terapia recreationala, orientarea profesionala, etc.
In constituirea acestor centre de recuperare trebuie sa se aiba in vedere:
- amplasarea institutiei astfel incat sa fie accesibila mijloacelor comune de circulatie
- sa fie o legatura functionala stransa intre sectia de terapie clasica si sectia de
recuperare biologica si socio-profesionala
- proportionarea corespunzatoare a spatiului arondat atelierelor
- gruparea in acelasi salon a unor bolnavi cu diferite grade evolutive ale afectiunii si
diferite varste, avand in vedere ca bolnavii tineri si cei in grad mai avansat de
vindecare exercita o influenta psihica pozitiva asupra celor mai varstnici si mai
bolnavi
- asigurarea unor variate posibilitati de recreere (bufet, cofetarie, spatii pentru
plimbare in aer liber, etc.)
- masa sa se ia in Sali comune, pentru a incuraja comunicarea interumana, cu efecte
eutrofice.
ROLUL CADRULUI MEDIU IN ASISTENTA DE RECUPERARE

Asistentul medical este cel care se ocupa de:

- Efectuarea tratamentelor de termoterapie, masaj, reflexoterapie
- Efectuarea procedurilor de fizioterapie, diadinamice, interferentiale, ultrasunete,
laser, kinetoterapie
- Evaluarea bilantului articular si muscular al pacientilor, al restantului morfo-
functional al bolnavului
- Supravegherea starii pacientilor pe perioada aplicarii procedurilor fizioterapeutice,
kinetoterapeutice, masaj
- Supravegherea si inregistrarea in permanenta a datelor despre starea pacientului si
informarea medicului asupra modificarilor intervenite
- Respectarea prescriptiilor facute de medic pe fisele de tratament
- Informarea si instruirea pacientului asupra tratamentului pe care il efectueaza, asupra
efectelor terapeutice si asupra efectelor negative care pot aparea
- Aplicarea procedurilor de balneofiziokinetoterapie si masaj, cu toti parametrii
agentului fizic, in vederea recuperarii medicale, conform prescriptiilor medicului si
raspunde de respectarea parametrilor tehnici a fiecarei probe
- Manifestarea permanenta a unei atitudini pline de solicitudine fata de pacient
- Preocuparea cu aprovizionarea si utilizarea solutiilor medicamentoase necesare la
aplicarea procedurilor fizioterapice
- Acordarea primului ajutor in situatii de urgenta si anuntarea medicului
- Purtarea echipamentului de protectie, prevazut de regulamentul de ordine interioara,
care va fi schimbat ori de cate ori este nevoie, in vederea pastrarii igienei si a
aspectului estetic personal
- Respectarea si apararea drepturilor pacientului.
 Unde lucreaza? Poate lucra in spitale, policlinici cu profil balnear, centre de
recuperare, centre particulare SPA, centre de infrumusetare si remodelare corporala.
Pentru a-si indeplini cat mai bine rolul in procesul de recuperare medicala, cadrul
mediu trebuie sa cunoasca:
- notiuni de anatomie si fiziologia corpului uman
- notiuni de fizica (mecanica si electricitate)
- notiuni de psihologie, etica si deontologie medicala
- tehnici de ingrijire, igiena generala si epidemiologie
- notiuni de semiologie si medicina interna, de chirurgie, ortopedie, traumatologie,
urgente medico-chirurgicale
- notiuni legate de tehnicile de kinetoterapie, hidrotermoterapie, biomecanica
articulara si bilant muscular
- tehnici de masoterapie, terapie cu curenti de joasa , medie si inalta frecventa, terapie
prin campuri magnetice
- notiuni de reumatologie, neurologie su psihiatrie
- sa cunoasca elemente de pediatrie utilizate in recuperarea medicala
- sa cunoasca elemente de recuperare socio-profesionala
- sa aiba notiuni de recuperare medicala pe afectiuni
- sa cunoasca tehnici de kinetoterapie, pneumoterapie si terapie ocupationala.

Evaluarea (expertiza) capacitatii de munca este o forma de asistenta medico-sociala care

evalueaza prin metode si tehnici specifice capacitatea de munca a persoanelor cu diferite
tulburari morfologice si functionale, in vederea prestatiilor de asigurari sociale (medicina de
asigurari sociale).

Denumirile specifice acestei activitati sunt centrate pe pe profilaxia invaliditatii si pe

recuperarea capacitatii de munca cu finalitate in reinsertia socio-profesionala a asiguratilor,
afectati prin boli sau accidente.

Particularitatile de ordin medical si socio-profesional care intervin frecvent in evaluare fac

uneori, greu de aplicat standarde foarte precis definite. In acest sens, medicului expert al
asigurarilor sociale, care realizeaza evaluarea, i se permite o anumita distantare fata de
baremele stabilite fara a incalca insa principiile si spiritul acestora.

In aceste situatii se impune expunerea cu claritate a motivelor care au condus la abordarea

individualizata a cazului.
1.Diagnosticul functional- se bazeaza pe elemente clinice si pe rezultatele investigatiilor de
laborator. Exprima severitatea tulburarilor functionale si mecanismele prin care acestea se
produc. Permite evaluarea restantului functional si a mecanismelor functionale care pot
interveni compensator.

2. Deficienta functionala- este consecinta unor tulburari morfologice sau functionale variate
(boli, accidente, anomalii genetice); este cuantificata prin evaluari clinice si functionale
standard si se regaseste in formularea diagnosticului functional. Se coreleaza cu incapacitatea
adaptativa si cu gradul de invaliditate.

3.Invaliditatea- este o notiune medico-juridica care exprima statutul particular al unei

persoane asigurate in sistemul public de pensii si alte drepturi de asigurari sociale, care
beneficiaza de drepturi conform legii.

Invaliditatea este cuantificata in raport cu posibilitatea desfasurarii activitatilor legate de viata

cotidiana si/sau profesionala, astfel:

- invaliditate gr.I- pierderea totala a capacitatii de munca, a capacitatii de autoservire

(autoingrijire, activitati gospodaresti, etc,) necesitand asistenta permanenta din partea altei
persoane;

- invaliditate de gr.II- pierderea totala a capacitatii de munca dar, cu conservarea capacitatii de

autoservire;

- invaliditate gr.III- caracterizata prin pierderea a cel putin jumatate din capacitatea de munca,
acest statut fiind compatibil cu prestarea unei activitati profesionale cu program redus si in
conditii adecvate de solicitare.

Relatia ,,deficienta functionala- incapacitate adaptativa- grad de invaliditate`` este

reprezentata pe o scala negativa care exprima pierderea functionala cu repercusiuni asupra
indeplinirii rolului adecvat conform varstei, gradului de instruire si factorilor socio-culturali
existenti. Avem urmatoarele situatii:

- fara deficienta functionala (incapacitate adaptativa=IA 0-19%)

- deficienta usoara (IA 20-49%)- afecteaza nesemnificativ activitatile cotidiene si

profesionale; pot aparea contraindicatii privind activitatea profesionala/recomandari privind
schimbarea locului de munca- capacitatea de minca este pastrata.
- deficienta medie (IA 50-69%)- limiteaza capacitatea adaptativa la mediul profesional in
privinta programului sau a locului de munc, capacitatea de munca fiind redusa cu cel putin
jumatate fata de standard.

- deficienta accentuata (IA 70-90%)- impiedica desfasurarea unei activitati profesionale in

sistemul organizat de munca; capacitatea de munca este pierduta in totalitate.

- deficienta grava ( IA 90-100%)- perde, pe labga capacitatea de munca si pe cea de

autoservire. In evaluarea capacitatii de munca, se va avea in vedere tratamentul complex
(farmacologic complex, chirurgical, recuperator etc.) si efectele acestuia.

In evaluarea capacitatii de munca in bolile cardio-vasculare, deficienta functionala se

stabileste in functie de:

* simptome- caracterul durerii toracice, frecventa crizelor anginoase si nivelul de efort la care
apar, raspunsul la tratamentul specific, prezenta si complexitatea aritmiilor, prezenta semnelor
de insuficienta cardiaca

* severitatea ischemiei miocardice/stenozelor coronariene, apreciate prin EKG, ecografie

cardiaca, teste de efort, coronarografie.

* severitatea disfunctiei sistolice a ventriculului stang(prin ecografie cardiaca).

Pentru evaluarea capacitatii de munca la bolnavii cu afectiuni respiratorii sunt necesare:

* evaluarea clinica: simptome( forme stabile, exacerbari rare/frecvente), impactul asupra

calitatii vietii, nivelul limitarii activitatii fizice, nivelul consumului de medicamente.

* explorari functionale pulmonare: evaluarea ventilatiei pulmonare prin spirometrie, evaluarea

globala a schimburilor gazoase(analiza gazelor din sangele arterial in repaus si efort),
evaluarea mecanismelor de adaptare la efort prin teste specifice, efectuarea de teste
suplimentare de explorarefunctionala pulmonara( determinarea volumului rezidual si a
capacitatii reziduale functionale, teste de mecanica pulmonara, teste de transfer gazos prin
membrana alveolo-capilara, pletismografie cu determinarea rezistentei la flux in caile aeriene,
etc.)

* examenul radiologic pulmonar: este obligatoriu in toate afectiunile respiratorii, este util
pentru diagnosticul pozitiv si diferential, urmarirea evolutiei bolii, evidentierea complicatiilor.
* electrocardiograma, ecografie cardiaca in cazurile complicate cu cord pulmonar cronic sau
insuficienta cardiaca dreapta.

Recuperarea invalizilor se bazeaza pe particularitatile biologice si socio-profesionale ale

fiecarei persoane ce urmeaza sa fie recuperata. Mijloacele recuperatorii se instituie in functie
de gradul si felul deficientei aparatului cardio-vascular sau respirator.

Sarcinile privitoare la recuperarea invalizilor de gr.I. Particularitati

Invalizii de gr.I se caracterizeaza prin pierderea totala a capacitatii de munca si a autoservirii

pentru o lunga perioada de timp. Recuperarea lor, cuprinde cu precadere masuri medicale care
urmaresc redarea autoservirii si apoi, refacerea pe cat posibil a capacitatii de prestatie, cu
dezideratul major al reluarii activitatii profesionale.

La o parte din bolnavi sunt necesare si masuri socio-profesionale care urmaresc sa usureze
adaptarea individului la noua situatie (proteze, orteze, carucioare de salon, tricile cu motor,
etc) iar uneori este necesara orientarea sau indrumarea profesionala (amputatiile de membre in
cazul arteriopatiilor obliterante, interventii mari pe cord sau plaman, etc.)

Este bine ca fiecarei persoane sa i se intocmeasca o fisa de recuperare in care sa se

consemneze planul de recuperare, modul in care acesta este indeplinit si rezultatele obtinute.

Sarcinile privitoare la recuperarea invalizilor gr.II

Particularitatile acestor invalizi sunt: pierderea totala sau in cea mai mare parte a capacitatii
lor de prestatie si de munca pentru o anumita perioada de timp. Recuperarea lor se efectueaza
in conditii de repaus profesional total. Procedurile recuperatorii cuprind si internarea
intermitenta in stationare pentru stingerea procesului evolutiv si pentru compensarea si
adaptarea functiilor decompensate (kinetoterapia acestor bolnavi este bine sa inceapa in
conditii de spital, dupa ce s-a testat capacitatea lor de prestatie).Masurile recuperatorii se
continua in conditii de ambulatoriu. Procedurile recuperatorii medicale sunt dominante fata de
cele socio-profesionale.

Din aceste particularitati rezulta si srcinile medicilor de specialitate (cardiologie,

pneumologie) in grija carora este recuperarea acestora. Se tinde la recuperarea lor totala cu
dezideratul reluarii integrale a activitatii profesionale.

La persoanele tinere, necalificate si cu pronostic bun al evolutiei bolii se face orientare sau
indrumare profesionala. La deficientii calificati in profesii nepotrivite bolii, se opereaza
schimbarea lucului de munca, sau se fac modificari ale locului de munca dupa principii
ergonomice. Daca prognosticul bolii este favorabil se poate incerca reindrumarea profesionala
intr-o profesie potrivita, de preferinta cat mai apropiata de cea exercitata anterior inbolnavirii.

La acesti bolnavi este necesara de asemenea, intocmirea unei fise medicale de recuperare cu
tinerea evidentei la zi privitoare la indeplinirea planului complex de recuperare. Un extras din
aceasta fisa se intocmeste intermitent si se trimite la Comisia de expertiza teritoriala, care are
in evidenta invalidul. Acest referat este necesar comisiei pentru evaluarea capacitatii de
munca si pentru remanierea dupa nevoie, a planului de recuperare.

Sarcinile privitoare la recuperarea invalizilor de gr.III

Invaliditatea de gr.III se caracterizeaza prin cateva elemente principale:

- pierderea capacitatii de prestatie si de munca cu cel putin jumatate

- recomandarea invalizilor de a ramane in activitate cu jumatate de norma in acelasi loc de

munca sau in altul mai potrivit, de regula in aceeasi întreprindere.

- necesitatea unor masuri intense si individualizate de recuperare medicala si mai ales socio-
profesionala

- predominenta masurilor recuperatorii efectuate in conditii de ambulatoriu

- caracterul tranzitoriu al invaliditatii de gr.III.

Din aceste caracteristici, rezulta ca medicii din dispensarele intreprinderilor unde activeaza
invalizii de gr.III au importante sarcini privitoare la recuperarea acestora pe care, le
sistematizam dupa cum urmeaza:

a) Pastrarea in evidenta speciala a invalizilor de gr.III intocmindu-li-se fise in care sa se

consemneze periodic situatia medico-sociala si evolutia recuperarii lor
b) Catagrafierea locurilor de munca si efectuarea de profesiograme pentru cunoasterea
caracteristicilor profesionale ale diferitelor locuri de munca in vederea repartizarii
bolnavilor cronici si a invalizilor de gr.III in locuri cu solicitari profesionale mai mici
potrivit cu capacitatea lor restanta.
c) Convingerea administratiei pentru efectuarea unor rocade prin care cadrele valide si cu
biotipuri forte sa ocupe locuri de munca cu solicitari mai mari, lasand pe cele cu
solicitari mai mici pentru bolnavii cronici si invalizi de gr.III si consemnarea in fise a
observatiilor.
d) Amenajarea si crearea de locuri de munca protejate pentru invalizi.
e) Introducerea impreuna cu tehnicienii intreprinderilor a principiilor ergonomice de
munca, cu evitarea oricaror noxe profesionale.
f) Folosirea judicioasa a curelor de recuperare.
g) Repartizarea cu prioritate a invalizilor de gr.III in schimbul I sau II de munca,
evitandu-se tura de noapte
h) Schimbarea la nevoie a locului de munca dupa principii ergonomice.
i) Acordarea asistentei medicale corespunzatoare in recurentele de acutizare sau
decompensare care ameninta invalizii de gr.III.
j) Sprijinirea bolnavilor cronici sau a invalizilor de gr.III pentru calificare sau
recalificare atunci cand situatia o impune.
k) Rezolvarea unor probleme sociale ale invalizilor ca: acordarea de ajutoare ocazionale
in bani sau materiale, incadrarea in munca a unor membri de familie care le creeaza
greutati, sprijin pentru rezolvarea unor probleme situate la granita dintre viata
profesionala si extraprofesionala a persoanelor in cauza.
Pentru rezolvarea in bune conditii a acestor sarcini, medicul de întreprindere trebuie sa
colaboreze ce medicul de specialitate care va indica, va conduce si va controla felul
cum bolnavul respecta indicatiile privitoare la recuperarea sa medicala, cuprinse in
planul de recuperare. In recuperarea pacientului cu diverse deficiente, medicul
specialist colaboreaza si cu medicul expert al asigurarilor sociale. Colaborarea este
usurata de faptul ca fiecarui medic expert ii este arondat un teritoriu si ca atare, fiecare
medic stie cui sa ceara sprijinul in aceste importante probleme medico-sociale.
Colaborarea este impusa si de faptul ca revizuirile medicale efectuate in comisiile
teritoriale de expertiza medicala si recuperare a capacitatii de munca reprezinta
momente de analiza a ceea ce s-a realizat recuperator de la ultima revizuire si pana la
actuala revizuire.
Premizele recuperarii capacitatii de munca a pacientilor cu diferite afectiuni
Una din premizele cele mai importante ale recuperarii bolnavilor este cooperarea
bolnavilor cu membrii echipei de recuperare, acest lucru reprezentand cheia reusitei
recuperarii. Pentru participarea sa deplina la actiunea de recuperare, bolnavului trebuie
sa i se dezvolte dorinta de autoajutor.
Bolnavii cardio-vasculari sau pulmonari sunt de regula bolnavi cronici, adesea cu o
,,vechime in boala`` de ani sau zeci de ani. Ei isi ,,joaca`` de mult timp ,,rolul de
bolnavi``.
Eliberarea bolnavului de sarcinile sale socio-profesionale pe perioada cat dureaza
boala.
Ocrotirea pe care este in drept sa i-o acorde familia si societatea.
Posibilitatea de a apela la ajutor calificat din partea cadrelor medico-sanitare sunt
binecunoscute la bolnavi.
Gradul in care bolnavul isi revendica aceste drepturi depinde de:
- boala si vechimea sa
- etapa in care se gaseste aceasta
- nivelul de cultura al bolnavului
- oranduirea social-statala in care traieste.
O serie de bolnavi cronici se complac prea mult in aceasta situatie in care sunt
protejati- adesea supraprotejati- si nu mai vor sau nu mai pot sa iasa din acest impas,
solicitand mereu, dar oferind prea putin sau deloc.
Sarcina echipei de recuperatori este de a ajuta pacientul sa iasa din rolul sau de bolnav.
Deficientului ii revine obligatia de a colabora, pentru depasirea tuturor situatiilor care
il tin departe de viata activa si de sarcinile socio-profesionale.
Observatia cotidiana ne arata prea adesea, ca bolnavul asteapta totul de la medic si
cadrele medicale care se ocupa de recuperare, de la medicamente si de la societate.
Sunt pacienti care nu respecta sfaturile date de medic. De aceea, un rol deosebit
trebuie sa aiba activitatile de educatie sanitara a intregii populatii, inca din mica
copilarie, in ansamblul lor, masuri de sanogeneza.
Metodologia recuperarii capacitatii de munca
Bilantul clinic al restantului functional
Recuperarea capacitatii de munca se bazeaza pe evaluarea precisa si cuantificarea a
ceea ce se numeste ,,restant morfo-functional``(al aparatului cardio-vascular,
pulmonar, locomotor, neuro-psihic, etc.) si al organismului in intregimea sa.
Actionand asupra acestui restant morfo-functional, se urmareste sa se creeze conditiile
biologice corespunzatoare astfel incat deficientul sa poata relua activitatea
profesionala si sa efectueze prestatia profesionala necesara locului de munca ales in
functie de capacitatile psiho-fizice, pregatirea scolara si profesionala, precum si in
raport cu aspiratiile persoanei de recuperat si cerintele socio-economice ale societatii.
In activitatea practica de recuperare a capacitatii de munca se pun doua probleme
importante:
a) Cand incep procedurile recuperatorii?
 b) Cand se termina recuperarea?

Privitor la momentul cand incepe recuperarea putem spune ca procedurile recuperatorii incep
atunci cand s-a instalat sau este in iminenta de a se instala un deficit morfo-functional de
durata.

Pentru introducerea kinetoterapiei este necesar ca boala sa fie stabilizata, iar eventuala
decompensare a organului bolnav sa nu fie prea avansata. Este necesar ca bolnavul sa fie
afebril, sa nu acuze dureri prea mari si sa nu existe complicatii.

Privitor la a doua intrebare, se considera ca procedurile recuperatorii, sau cel putin o parte din
ele, se continua atata vreme cat exista deficitul morfo-functional, este vorba, deci de o
recuperare ,,non stop``. Se pot distinge doua etape:

- actiunile recuperatorii se continua pana cand se obtinr capacitatea functionala maxima

necesara efectuarii unei prestatii profesionale

- actiunile recuperatorii se continua cat traieste deficientul pentru a-i mentine conditia psiho-
fizica obtinuta in prima etapa.

Actiunea de recuperare cuprinde toti deficientii indiferent de varsta si cadru nosologic.

Recuperarea capacitatii de munca se refera la deficienti de varsta tanara sau relativ tanara-
perioada activa- care dupa recuperare pot fi reincadrati in activitate.

Reactia fata de reincadrarea in munca a bolnavilor cu afectiuni cardio-vasculare si pulmonare

este diferita. Majoritatea lor vad in libertatea de a-si relua activitatea anterioara, sau dupa
necesitati, cu un alt profil, o verificare a declararii vindecarii sau in orice caz a trecerii bolii
intr-o faza de stabilizare. Exista totusi o categorie de bolnavi care refuza o decizie de acest
gen, ei solicitand concediu medical sau pensionare, in continuare. Conduita lor este dictata de
teama progresarii bolii in conditiile reluarii eforturilor profesionale (ex. in cazul infarctului
miocardic) sau de cautarea unui refugiu in boala,ori de preferinta (nemarturisita) a comoditatii
unei vieti inactive.

Se pot adauga motive de ordin social, ca specificul- atractiv sau nu- al profesiei, al locului
concret de munca, sau lipsa unei motivatii economice pentru reluarea activitatii. Se ajunge
uneori la reactii de tipul ,,psihozei revendicative``. Din pozitia realista fata de boala,
justificata pentru toate afectiunile curabile, deriva si atitudinea fata de reintoarcerea in
activitate. Buna cunoastere a legislatiei , ajuta la acceptarea solutiilor propuse de comisia de
expertiza medicala. Reincadrarile de tip special cu orar redus sau in locuri de munca protejate,
in schimbul de zi, recalificarea sau reprofilarea ofera posibilitati foarte nuantate de a se
rezolva in maniera optima diversele probleme socio-profesionale care se pot ridica.

Este de mare folos sa se creeze convingerea utilitatii unei activitati depuse pentru a i se
conferi valoare terapeutica. Readaptarea la viata activa se face uneori cu multa greutate, lent,
prin exercitii ergoterapeutice, gradate. Astfel, deficientul isi poate relua locul in societate, isi
poate dobandi increderea in sine si bucuria activitatii productive.

Complexul de insatisfactie si sentimentul de inferioritate, de inutilitate, uneori de povara

pentru familie, ingreuneaza mult actiunea de recuperare a marilor deficienti cardio-vasculari.
In aceste situatii, taactul medicului si calitatile lui morale vor reusi adesea sa atenueze
suferinta psihica, prin consolare dar si mai util, prin resuscitarea interesului fata de viata
sociala.

ASPECTE SOCIO-PROFESIONALE SI EVALUAREA CAPACITATII DE MUNCA IN

BOLILE NEUROLOGICE

- traumatisme cranio-cerebrale si vertebro-medulare

- epilepsii, accidente vasculare cerebrale (ischemice, hemoragice)

- hernii de disc, boala Parkinson

- tumori cerebrale, medulare

- afectiuni eredodegenerative

Definitie. Recuperarea reprezinta o activitate complexa (medicala, educationala, socio-

profesionala) prin care se urmareste restabilirea cat mai deplina a capacitatilor functionale,
reduse sau pierdute de catre o persoana (adult sau copil) in urma unor boli congenitale sau
dobandite, ori a unor traumatisme, precum si dezvoltarea mecanismelor compensatorii si de
adaptare, care sa-i asigure in viitor posibilitatea de munca sau de autoservire, respectiv o viata
activa, independenta economic si/sau social.

Recuperarea este un proces complex si unitar, deoarece are ca scop atat sa restabileasca
sanatatea individului, cat si sa-l redea familiei, locului de munca si societatii ca pe o persoana
utila. In cadrul conceptului de recuperare exista doua aspecte:

1. Recuperarea medicala
2. Recuperarea socio-profesionala
Recuperarea profesionala reprezinta a doua etapa a recuperarii. Incepe in momentul in care
pacientul paraseste sectia de spital cu sechele disfunctionale, fiind axata pe problematica
profesionala (reinserarea la locul de munca avut anterior sau reprofesionalizarea). In aceasta
etapa exista o colaborare intre diferiti specialisti care evalueaza:

- aptitudinile/ capacitatile pacientului

- caracteristicile/solicitarile locului de munca

Prin coroborarea datelor rezultate in urma acestor doua bilanturi se obtin concluzii privind
orientarea profesionala a pacientului la finalul programului de recuperae functionala in curs
de desfasurare.

In baza concluziilor, pot exista mai multe solutii, privind pacientul in cauza:

- reintoarcerea la locul de munca anterior (reprezinta solutia ideala)

- reintoarcerea intr-un loc de munca asemanator celui anterior, dupa o readaptare profesionala
si modificarea utilajului (adaptat la deficienta functionala reziduala)

- reorientarea profesionala dupa o noua pregatire profesionala adecvata restantului functional

- dirijarea spre un post rezervat persoanelor cu deficiente

- activitate intr-un atelier protejat, destinat celor cu deficiente similare

- activitate la domiciliu.

Recuperarea sociala

Este axata pe rezolvarea problemelor cotidiene, respectivnautoservirea, deplasarea in

interiorul locuintei sau exteriorul ei, cu diferite vehicule, etc.

Pentru rezolvarea acestor probleme este necesara o aparatura speciala, diverse mijloace
tehnice corective adaugate uneltelor si instrumentelor utilizate de pacient, adaptari ale
mijloacelor de transport, etc.

La rezolvarea acestor probleme participa tehnicieni specializati in colaborare cu personalul

medico-sanitar.

In evaluarea capacitatii de munca a pacientilor cu diverse afectiuni neurologice, se va avea in

vedere tratamentul complex (farmacologic activ, chirurgical, recuperator, etc.) si efectele
acestuia.
Pentru evaluarea capacitatii de munca si respectiv pentru aprecierea incapacitatii adaptive
(IA) si incadrarea corespunzatoare in grad de invaliditate, importante sunt sechelele ramase in
urma unui traumatism cranio-cerebral sau vertebro-medular, accident vascular cerebral
(ischemic sau hemoragic), tumori cerebrale operate, hernii de disc operate. Aceste sechele se
apreciaza dupa o perioada incepand de la 6 lunisi mergand pana la 8-12 luni, perioada
necesara pentru recuperare.

Sechelele ramase ulterior sunt ori definitive, ori au evolutie lenta de ameliorare in ani de zile
(in functie de gravitatea sechelelor).

Evaluarea completa si corecta a afectiunilor neurologice presupune o examinare atenta si

completa a pacientului pentru aprecierea deficitelor motorii, tulburarilor de limbaj, de vorbire,
de vedere (cecitate, amauroza, hamianopsie), tulburarilor psihice care uneori sunt
incompatibile cu desfasurarea unei activitati profesionale normale sau cu integrarea sociala a
bolnavului.

Pe langa examinarea bolnavului, totdeauna sunt necesare si teste de laborator, incluzand:

- investigatii imagistice (RMN, tomografie computerizata, mielografie, radiografii, ECO-

Doppler vase cervico-cerebrale, angiografii cerebrale

- EEG

- examen oftalmologic (FO,CV)

- analiza LCR

- EMG, biopsie musculara, bipsii de nervi.

In cazul pacientilor cu afectiuni neurologice se produc adeseori deficite motorii de tip pareza,
paralizii (prin diverse accidente de circulatie sau de munca sau prin tumori cerebrale)

PARAPLEGIA- presupune examenul cel ami completpe care il sustine un terapeut in fata
unui pacient, deoarece trebuie sa dea dovada de un inalt profesionalism si de imensa rabdare
si bunavointa. Scopul recuperarii este de a ajuta pacientul ,,sa se ajute singur``, ceea ce
inseamna:

- a-l face sa-si utilizeze partea sanatoasa a corpului pentru a compensa partea paralizata

- a-l face sa-si accepte handicapul considerand ca are multe resurse de a fi util lui si celor din
jur si ca viata poate sa-i ofere destule satisfactii.
Reeducarea ortostatismului si mersului, constituie obiectivul central in recuperarea motorie.
De mentionat faptul ca paraplegicii cu leziuni identice ca severitate au posibilitati functionale
diferite.

In reeducarea motorie se practica fizioterapia, kinetoterapia, ortezarea, ergoterapia, terapia

ocupationala si medicatia miorelaxanta.

Ortezele- sunt dispozitiveortopedice ce au ca scop solidarizarea unor segmente corporale cu

trunchiul, in vederea rigidizarii si realizarii ortostatismului si mersului. De la cazurile cu
deficiente usoare, pana la cele cu deficiente ireversibile, cu tulburari motorii foarte grave, sunt
necesare in recuperarea motorie utilizarea unor piese, dispozitive, aparate ortopedice, actiuni
de ortezare. Foarte putini paraplegici ajung sa nu mai aiba nevoie sa se ajute de diferite piese
ortopedice. Dispozitivele de ortezare, cuprind piese tehnice individuale precum si piese
tehnice din ambianta, ambele categorii de piese, servind reeducarii ortostatismului si
mersului.

In ambianta paraplegicului, piesele mai frecvent utilizate masa si scaunul de verticalizare

(care permit trecerea paraplegicului de la clino la ortostatism, in primele stadii evolutive, cand
au tendinta la hipotensiune ortostatica), spaliere, bare paralele, sisteme de chingi, scripeti,
contragreutati care permit paraplegicului sa realizeze posturi si miscari utile in ortostatism si
mers si ii permit sa-si dozeze efortul.

Realizarea ortostatismului si mersului, are multiple influente pozitive asupra reactivitatii

organice si psihice. Exemplu: favorizeaza circulatia, procesele metabolice, mai ales echilibrul
fosfo-calcic la nivelul tesutului osos. Realizarea mersului cu orteze, fie si pe mici distante, are
mare importanta in readaptarea paraplegicului, usurandu-le nunumai autoservirea, ci facand
posibila si reincadrarea in viata sociala, distantele mari fiind parcurse cu autovehicule speciale
de tip HYCOMAT sau cu alte vehicule similare.

Un beneficiu major, aduce sub aspect psihic ERGOTERAPIA. Apatici, depresivi, cu

sentimente de inferioritate, deficientii locomotori nu isi pot recapata increderea in
posibilitatile de readaptare, aunei utilitati pentru altii, daca li se fac numai demonstratii
teoretice. Pusi in situatia practica de a realiza cu eficienta anumite activitati de utilitate
personala si profesionala, isi asimileaza un optimism temeinic, activ. In alegerea activitatilor
pentru pacientii cu deficite motorii, trebuie sa se tina seama, nu numai de deficienta motorie ci
si de metabolismul lor energetic scazut, tensiunea psihica in care se afla, slaba capacitate de
efort, constiinta unui statut social inferior, greutatile materiale personale si familiale. Cei mai
multi paraplegici, nu vor face nici un efort intr-o activitate pentru care nu au motivatie
puternica, pozitiva, daca nu este de mare utilitate personala si familiala.

Statutul social anterior, pregatirea profesionala culturala, sunt factori puternic influenti, in
acceptarea si capacitatea de a realiza un anumit tip de munca.

Activitatile de ergoterapie pot avea rolul de testare, de pregatire, pentru viitoarea munca
profesionala, constituind un test practic asupra capacitatilor si inclinatiilor profesionale ale
bolnavului. A nu se subestima nici activitatile gospodaresti prin care se creste capacitatea de
autonomie personala si de colaborare la intretinerea familiei.

Exista anumite particularitati in munca profesionala a deficientilor motori aflati in carucior.

a) Sa existe spatii la locul de munca pentru carucior

b) Ajustarea planului de munca functie de carucior
c) Accesul la planul de munca sa fie facil, bolnavul sa aiba la indemana tot ce-i trebuie
d) Sa existe pante, nu scari, pentru deplasare
e) Sa existe lifturi in care sa incapa caruciorul
f) Facilitarea accesului la grupul sanitar

Ergoterapia se completeaza cu terapia ocupationala (lucru de mana, brodat), astfel incat, sa se

imbunatateasca gestualitatea (imbracat, dezbracat, scris, etc.). Ergoterapia materializeaza
legatura dintre recuperarea medicala facuta in clinica, spitale de reabilitare, sanatorii si cea
profesionala care plaseaza din nou bolnavul in circiutul productiv.

In cadrul ergoterapiei pot fi folosite diferite activitati profesionale.

In centrele de reabilitare ale deficientilor motori, se afla camere special amenajate, diferite
ateliere de ergoterapie. In aceste ateliere, in spatele diverselor aparate de lucru, la perete sau
in tavan, se instaleaza cadre metalice fixate, de care bolnavul se prinde in pozitie sezand sau
in picioare pentru a asigura o pozitie corecta de munca. La aceste aparate se pot anexa
extensoare sau dispozitive ce pot grada rezistenta pe care bolnavul o intampina in efectuarea
miscarilor. Exercitiile de munca trebuie sa fie corelate cu cele recomandate in cadrul
programului de kinetoterapie, pentru ca impreuna sa creeze stereo tipuri motorii dirijate, pe
cat posibil, in sensul pregatirii bolnavului pentru viitoarea profesiune.

Ritmul si intensitatea activitatilor cresc progresiv, in tipm ce perioadele de repaus se

scurteaza. Se tinde astfel sa se redea treptat deficientului o capacitate de munca si o calificare
cat mai apropiata de aceea a unui om normal.
Evaluarea capacitatii de munca in DISCOPATII VERTEBRALE

Aspecte socio-profesionale

In evaluarea capacitatii de munca se pleaca de la efectele bolii, exprimate sub forma

tulburarilor functionale corelate cu nivelul solicitarilor profesionale.

Deficienta functionala determina o serie de tulburari de adaptare la viata sociala (incapacitate

adaptativa=IA) din care, cea mai importanta este cea profesionala si incapacitatea de a se
autoservi.

Capacitatea de munca- este aptitudinea unei persoane de a exercita o activitate profesionala cu

productivitate cel putin medie din punct de vedere calitativ si cantitativ.

In virtutea prevederilor legii 263/2010, evaluarea capacitatii de munca se face pe baza

criteriilor de diagnostic clinic si functional. Evaluarea capacitatii de munca se face plecand de
la efectele bolii sau traumatismului, exprimate sub forma tulburarilor functionale ce se
cuantifica pe cinci trepte de deficienta: - fara deficienta

- deficienta functionala usoara

- deficienta functionala medie

- deficienta functionala accentuata

- deficienta grava

Stabilirea deficientei functionale se face pe baza unor criterii stabilite pentru fiecare stadiu de
boala in parte si corelate cu nivelul solicitarilor profesionale.

Deficienta functionala se coreleaza cu incapacitatea adaptiva, care exprima limitele persoanei

in efortul de a se adapta la mediul natural si social, precum si cu gradul de invaliditate.

Tratamentul recuperator in discopatiile vertebrale, se adreseaza de multe ori unor pacienti care
luni sau ani de zile au suferit agresiunea psihica a durerii radiculare. Interventiile chirurgicale
cu gradul ei de risc, a crescut cointeresarea psihica la majoritatea bolnavilor. Numai ca, o
parte dintre bolnavi, au acceptat cu stoicism micile sechele, durerea devenind mai putin
chinuitoare, iar altii dramatizand sechelele instalate, deja s-au vazut irecuperabili, nefolositori
familiilor lor si societatii. De aceea, relatia recuperator-bolnav ramane in mare parte o relatie
psihoterapeutica, tinand cont de faptul ca trauma psihica provocata de bolile neurochirurgicale
este foarte puternica. Increderea bolnavului (zdruncinata de suferinta anterioara, de agresiunea
actului chirurgical si de sechele, fie ele si minime), in cel care il ajuta, amplifica participarea
activa a sa la procesul de recuperare. Increderea bolnavului trebuie castigata cu orice pret
pentru a putea obtine colaborarea lui totala. O asemenea relatie, se obtine astfel:

a) Printr-o atitudine de interes fata de bolnav, de simpatie, dar fara manifestari de

compatimire si mila, care pot deveni extrem de nocive.
b) Comportament egal, fara nervozitate, nu numai fata de bolnav ci si in manifestarile
fata de alte persoane, pe care bolnavul le poate vedea si aprecia negativ.
c) Un optimism permanent care trebuie sa devina o a doua natura, dar fara exagerari in
ceea ce priveste durata tratamentului, cu alte cuvinte ,,conservarea permanenta a
sperantei,,.
d) Constientizarea bolnavului asupra tuturor urmarilor, cu tact si delicatete.
e) Nu este bine sa se comenteze prin nominalizare, cazuri pe care le cunoaste bolnavul la
tratament.
f) Bolnavul trebuie sa simta in terapeutul recuperator, un ajutor concret, solid, fara nici
un echivoc in privinta profesionalismului lui.
g) Pe cat posibil, se vor evita explicatiile in termeni ce pot fi interpretati gresit de bolnav,
deoarece drama fizica si sufleteasca in care se afla, il fac sa preia, sa amplifice,
raportand totul la persoana lui.

Este demonstrat ca postura bipeda, implica un efort static si dinamic deosebit pentru
pilonul de sustinere al organismului- coloana vertebrala si in special pentru segmentul sau
bazal, coloana lombara.

Ergonomia urmareste adaptarea muncii la om, adica adaptarea locului de munca, a

masinilor si utilajelor, a spatiilor de munca, a mediului ambiant, a organizarii muncii,
inclusiv a orarului de munca, la cerintele si posibilitatile organismului omenesc, In acest
mod, adaptarea cat mai potrivita a muncii la om, creeaza conditii pentru dezvoltarea mai
completa a personalitatii umane in procesul muncii. Exista cateva recomandari privind
amenajarea ergonomica a locului de munca in scop profilactic si de imbunatatire a
randamentului uman.

1.Evitarea solicitarii statice prin respectarea urmatoarelor reguli:

- sa se evite orice pozitie foarte flexata sau nenaturala a corpului

- evitarea mentinerii bratelor in extensie
- sa se alterneze in procesul muncii pozitia sezand cu pozitia in picioare
2.Organizarea locurilor de munca:

- inaltimea planului de lucru (a mesei) trebuie sa asigure in acelasi timp distanta optima de
vedere dar si o pozitie cat mai naturala a corpului

- manerele, levierele de comanda, sa fie cat mai aproape de corp, pentru a nu obliga la flexii
laterale fortate sau rotatii ale trunchiului

- sa se respecte anumite reguli in ridicarea si transportul greutatilor:

- sa se indeparteze toate obstacolele din drum inainte de ridicarea sarcinii

- inaltimea optima pentru ridicarea si apucarea sarcinii este de 40cm deasupra solului

- cand sarcina se gaseste pe sol, se recomanda utilizarea chingilor care in fapt,

prelungesc artificial bratele

- sa se ridice sarcina cat mai aproape de corp, posibil

- sa se mentina spatele drept

- pozitia de pornire cu genunchii profund flexati si cu trunchiul cat mai drept posibil
(pozitia folosita de halterofil)

- este categoric mai avantajos a cara cate o sarcina in fiecare mana, decat o sarcina mai
mare intr-o singura mana

- cand se poarta o sarcina, este important sa o plasam cat mai aproape cu putinta de
verticala care trece prin centrul de greutate al corpului (acesta este motivul pentru care caratul
cu chinga sau cu cobilita este cel mai fiziologic

- pentru muncile manuale efectuate in pozitia in picioare, inaltimile optime se situeaza

la 5 pana la 10 centimetri sub nivelul coatelor (se evita flexia coloanei vertebrale)

- pentru munca in pozitia asezat, inaltimea optima a planurilor de lucru este de

asemenea, cu cativa centimetri sub nivelul coatelor

- scaunul nu trebuie sa limiteze libertatea miscarilor cerute de activitatea desfasurata.

In cazul pacientilor cu hernii de disc operate, imediat postoperator se foloseste concediul

medical in scopul asigurarii repausului lapat si apoi al repausului relativ. Reluarea activitatii
se face initial in conditii protejate, cu program redus 4-5 ore/zi timp de 2-3 luni, in vederea
readaptarii. Schimbarea locului de munca se impune atunci cand revenirea bolnavului necesita
eforturi fizice mari. Orientarea profesionala a tinerilor necalificati se recomanda dupa analiza
minutioasa a tuturor factorilor care au condus la decompensarea discopatiei. Se vor evita
profesiile, meseriile care necesita eforturi fizice mari si care nu permit respectarea regulilor
particulare de igiena posturala, la aceasta categorie de bolnavi.

Ca regula generala, aceste meserii se executa in pozitie predominant seszanda, fara deplasari
posturale repetate si in conditii de microclimat in limitele zonei de confort organic:

- Industria constructoare de masini si utilaje (bobinator, polizator piese mici, montator piese
mici, vopsitor sabloane)

- Industria textila (ambalator, sortator, stampilator)

- Industria de incaltaminte, confectii si tricotaje (croitor, sortator, ambalator, finisator,

controlor de calitate, modelator sabloane, etichetator)

- Industria poligrafica (lucrator coperti, sortator file, incleiator)

- Munci in cooperativele mestesugaresti (optician, reparator radio-tv, marochiner, fotograf,

olar, impletitor cosuri, pictor ceramica, tesator covoare, ceasornicar).

- Toate muncile intelectuale si de birou.

In concluzie, bolnavul operat pentru hernie de disc, nu poate aspira la ,,restitutio ad

integrum``, interventia nefiind un gest care indeparteaza orice urma de suferinta. Totusi,
pentru un maxim de eficienta in activitatea de recuperare a capacitatii de munca, aceasta,
trebuie sa inceapa imediat dupa interventia neurochirurgicala si sa se continue la iesirea din
spital, printr-o ierarhizare logica, coerenta si progresiva a metodelor si tehnicilor de
recuperare.

ORGANIZAREA SISTEMULUI DE RECUPERARE EDUCATIONALA SI

PROFESIONALA PENTRU COPIII CU DIZABILITATI

Integrarea educationala a copiilor cu dizabilitati (medii, severe sau asociate) presupune

elaborarea unor programe de lucru proprii. Solutiileeducationale privind integrarea copiilor cu
dizabilitati se regasesc in realizarea unor programe centrate pe copil si respectand principiile
educatiei integrate: principiul normalizarii, principiul drepturilor egale, principiul diversitatii
si principiul unicitatii si al individualizarii. Procesul de invatamant intr-o scoala speciala
trebuie sa vizeze pe langa componenta instructiv- educativa si o componenta compensator-
recuperatorie, aceasta din urma fiind realizata prin intermediul activitatilor din cadrul
programelor de recuperare privind ,,Terapii specifice si de compensare``

Terapia educationala complexa si integrata

Terapia educationala complexa si integrata cuprinde urmatoarele discipline:

- formarea autonomiei personale

- socializarea

- terapia ocupationala

- stimularea cognitiva

- ludoterapia

Activitatilr propuse in cadrul acestor discipline sunt realizate de catre invatatorul educator
(cls. I-IV) si de catre profesorul educator (cls.V-X) si au un caracter de terapie corectiv-
recuperativa. Aceste tipuri de activitati sunt parte componenta a programului complex,
integrativ, de evolutie si dezvoltare, a copiilor/tinerilor cu dizabilitati.

Prin continutul lor, acestea se refera predominant la aria de dezvoltare personala si sociala,
avand ca scop final independenta copilului/tanarului cu dizabilitati, precum integrarea lui intr-
un mediu in continua schimbare. Activitatile se gasesc intr-o relatie de interdependenta, cu
implicatii metodologice intermodulare/interdisciplinare si intramodulare, urmarind
valorificarea invatarii sociale cu larga deschidere spre normalitate.

Pornind de la valentele comutative, programele din cadrul ,,Terapiei educationale complexe si

integrate`` propun o interventie modulara realizata pe domenii progresive.

Finalitatile acestor programe au caracter practic si urmaresc formarea unor deprinderi de

autonomie personala si sociala, sporind gradul de adaptabilitate al copiilor cu dizabilitati.

La baza proceselor de invatare recuperatorie stau, educatia senzorial-motrica si dobandirea

autonomiei personale si sociale, acestea asigurand terenul educatiei cognitive si al integrarii in
comunitate.
Educatia cognitiva a copilului cu deficiente mintale se refera la dobandirea instrumentelor de
baza ale cunoasterii (citit, scris, socotit) si la formarea unor tehnici elementare de munca
intelectuala. E necesar ca activitatile desfasurate in cadrul acestei arii sa aiba un pronuntat
caracter ludic, jocul fiind cea mai eficienta cale de stimulare cognitiva in cazul acestui copil.

Ludoterapia implica jocuri de stimulare a diverselor functii si procese psihice si are valente
multiple in sfera dezvoltarii structurilor psihice ale copilului cu deficienta mintala.

Socializarea si activitatile ocupationale contribuie la formarea unei personalitati adaptative,

integrative. Activitatile de tip ergoterapeutic asigura formarea unor deprinderi care il
pregatesc pe tanarul cu dizabilitati pentru insertia socio-profesionala. Aceste programe sunt
concepute ca structuri interdisciplinare, cu continut specific, astfel incat sa raspunda cerintelor
individuale de dezvoltare dar si dezideratului general de formare a unei personalitati apte de a
participa activ la viata de familie, de grup profesional si social. In scopul atingerii acestui
deziderat major sunt necesare urmatoarele:

- cunoasterea propriei persoane, a mediului si a normelor de compatibilizare cu acesta

- structurarea abilitatilor de ordin psiho-motric si instrumental, ce il sustin ca membru activ al

acestor grupuri

- cunoasterea si respectarea regulilor de existenta independenta, conditionata de maturizarea

emotionala si atitudinala

- responsabilizarea sa fata de activitate si fata de ceilalti.

Componenta a sistemului de invatamant special pentru copii care, datorita unor deficiente in
dezvoltarea lor fizica si psihica nu fac fata exigentelor scolii de masa, invatamantul ajutator
urmareste valorificarea maxima a restantului biologic si psihic al copiilor debili mintal,
stimularea si dezvoltarea lor fizica si intelectuala, pregatirea pentru integrarea socio-
profesionala.

Pentru ca adaptarea activitatilor scolare la capacitatile debilului mintal sa se poata realiza in

conditii de eficienta sporita, trebuie in primul rand cunoscute aceste particularitati, acesti
factori individuali ce ar permite elaborarea unor modalitati eficace de directionare
compensatorie a masurilor pedagogice, de orientare activ-practica a tuturor activitatilor
desfasurate in scoala ajutatoare, de adaptare a muncii la capacitatea de efort si la ritmul
individual de lucru al elevilor.
FACTORI CARE INTERVIN IN ADAPTAREA ELEVILOR LA PROCESUL
INSTRUCTIV-EDUCATIV

Obiective:

1. Analiza factorilor care contribuie la adptarea individuala a deficientului mintal si

cunoasterea mecanismelor si a posibilitatilor compensatorii de tip social si profesional.
2. Optimizarea procesului de orientare si selectie profesionala, prin incercarea de
armonizare a capacitatilor, aptitudinilor si posibilitatilor reale ale deficintului mintal si
gradul lui de pregatire profesionala, cu solicitarile din plan social si profesional
3. Determinarea factorilor de personalitate care intervin in obtinerea unor randamente
sporite, in activitatea instructiv-educativa si in practica productiva, concomitent cu
reducerea esecurilor si rebuturilor.
4. O mai justa si mai eficienta incadrare in munca a deficientilor mintal, pe meserii.

ASPECTE SOCIO-PROFESIONALE SI EVALUAREA CAPACITATII DE MUNCA IN

AFECTIUNILE PSIHICE

Evaluarea capacitatii de munca in cazul pacientilor cu boli psihice se face atat in momentul
initial al diagnosticarii, cat si mai ales pe parcursul evaluarilor periodice care trebuie sa tina
cont de aspectele urmatoare:

- comorbiditati psihiatrice si somatice, raportul lor cu diagnosticul principal, precizarea

raportulu de cauzalitate intre suferinta primara si cea secundara

- modifiicarile organice de personalitate si/sau diminuarea abilitatilor cognitive in raport cu

evolutia suferintei principale sau a altor conditii patologice care pot fi factori de
vulnerabilitate suplimentara pentru riscul de recidiva si rezistenta terapeutica

- in cadrul componentei somatice va fi acordata o atentie speciala efectelor adverse induse de

medicatia psihotropa necesara si oportuna pentru mentinerea remisiunii: manifestari
extrapiramidale, sindromul cardio-metabolic (cresterea in greutate, dislipidemiile, diabetul
zaharat, modificari pe EKG cu prelungirea intervalului QT), niveluri de prolactina crescuta.

Se impune:
- evaluarea corecta a remisiunilor: remisiunile partiale incomplete sau cu simptome reziduale,
antreneaza dizabilitati psihiatrice ce pot afecta intr-o maniera evidenta capacitatea functionala
in vederea exercitarii unei profesii

- evaluarea interferarii in evolutia bolii a unor evenimente psihotraumatizante

Afectiunea psihica este o boala cu manifestari psihologice si comportamentale care se

asociaza cu suferinta semnificativa si cu afectarea functionarii socio-profesionale. Se
caracterizeaza printr-o serie de simptome si semne caracteristice, care sunt prezente o anumita
perioada de timp.

Simptomele persistente si intense pot fi indicatori ai unei afectiuni psihice, insa un simptom
izolat, chiar daca este persistent si intens nu indica in mod necesar boala. Termenii de nevroza
si psihoza, sunt utilizati in mod traditional pentru a incadra principalele categorii diagnostice.

Simptomele nevrozei sunt reprezentate de o stare generala de nefericire si un comportament

inadaptat, anxietate, tulburari care permit persoanei sa functioneze, dar nu la intreaga
capacitate.

Psihozele includ tulburari psihice mai grave, comportamentul persoanei si procesele sale de
gandire fiind afectate intr-un grad ce poate duce la pierderea contactului cu realitatea, la
incapacitatea de a face fata nevoilor sale zilnice.(Ex. schizofrenia, depresia severa, tulburarea
obsesiv-compulsiva etc.)

Daca intr-o familie, unul dintre parinti sufera de o afectiune mentala grava, acesta va
intampina probleme in ingrijirea copilului. Unele afectiuni mentale pot avea simptome foarte
serioase care pot afecta psihicul copilului. Ex.:

- daca parintii au impresia ca aud voci (schizofrenie), vad lucruri sau ca cineva doreste sa le
fac arau, comportamentul rezultat poate fi confuz si inspaimantator pentru copil;

- autovatamarea deliberata poate de asemenea sa produca spaima copilului;

- este destul de dificil pentru un copil sa discute cu cineva din exterior despre situatia
familiala si sa isi exteriorizeze sentimentele- in general, copilul devine introvertit.Copilul
evita sa comunice in exterior evenimentele din cadrul familiei, plecand de la premiza ca va fi
tratat drept o sursa fara credibilitate;

- un copil crescut intr-o familie cu astfel de probleme sufera de sindromul singuratatii

- in multe situatii copiii crescuti in familiile cu probleme psihice au tendinta de a manifesta
furie cauzata de diferentele dintre parintii lor si ai altor copii;\- climatul familial in care creste
copilul poate uneori favoriza afectarea acestuia de aceeasi boala de care sufera parintii.

Cercetarile actuale in domeniul reabilitarii socio-profesionale a persoanelor cu afectiuni

psihice severe dovedesc o bogata varietate de programe si structuri institutionale. Paleta
acestora se intinde de la programe de ergoterapie (intra sau extraspitalicesti), sau de la
atelierele protejate, pana la ofertele de locuri de munca asistate pe piata competitiva a muncii.
Persoanele cu tulburari mentale severe au rar experienta unor rezultate pozitive intr-un loc de
munca obisnuit. Rata de angajare a acestora este in general scazuta.

Reinsertia sociala prin munca reprezinta o parte importanta a demersurilor de reabilitare

psiho-sociala, manca impunandu-se ca o activitate esentiala a adultului.

Tendinta actuala este de a folosi un concept generic, acela de reabilitare vocationala.

Reabilitarea vocationala cuprinde programe structurate , organizate si individualizate de
evaluare a capacitatii de munca si de formare profesionala. Aceste programe sunt furnizate in
general de serviciile de reabilitare vocationala care au ca scop facilitarea unei angajari pe
piata competitiva a muncii.

In tara noastra, organizarea unor servicii de reabilitare vocationala a fost centrata doar pe
formula unor ateliere de ergoterapie integrate institutiilor psihiatrice. Tendinta actuala este
insa aceea de a considera programele de ergoterapie si cele de tip atelier protejat drept
activitati prevocationale. Acestea faciliteaza (cel putin teoretic), accesul ulterior al pacientilor
la angajari pe piata competitiva a muncii.

Angajarile asistate- reprezinta includerea persoanelor cu afectiuni psihice in structurile

comunitare, oferindu-le sansa unui loc de munca in comunitate. Persoana cu dizabilitati
psihice are nevoie sa se implice activ in obtinerea de rezultate in munca. Aceasta presupune
un demers procesual de alegere a unei slujbe conforme cu interesele, preferintele si abilitatile
personale. Probabilitatea de a pastra un astfel de loc de munca pe piata competitiva a muncii
este de cel putin doua ori mai mare decat in cadrul unui program vocational in care oferta de
angajare este facuta de centrul de asistenta sau de formare.

OBSTACOLE ALE ANGAJARII IN MUNCA PENTRU PACIENTII CU BOLI PSIHICE

Cand o persoana cu probleme de sanatate mintala va intentiona sa se angajeze pe piata libera a

muncii, vor trebui depasite o serie de obstacole. Cele mai importante dintre acestea sunt, nu
numai stigmatizarea la care este supusa persoana cu dizabilitati psihiatrice, ci si o serie de alte
aspecte care tin de organizarea serviciilor sau de motivatia si experienta pacientilor.

Studiile au aratat ca opinia publicului asupra maladiilor mintale este inca una negativa.
Pacientii cu schizofrenie sunt considerati periculosi si imprevizibili de catre peste 70% din
cetatenii obisnuiti. Stigmatizarea lor devine un obstacol evident la angajare. Opiniile
comunitatii despre problematica maladiilor mintale sunt in primul rand intretinute prin mass-
media, care ofera mult prea des o imagine deformata asupra persoanelor cu probleme de
sanatate mintala.

Oferta deficitara de servicii. Parerea eronata despre capacitatile si nevoile persoanelor cu

afectiuni psihice, pot duce la o limitare a ofertelor vocationale pentru acestia, reinsertia
comunitara fiind un obiectiv secundar, prioritara fiind simptomatologia si complianta la
tratament a acestora.

Lipsa experientei vocationale, reprezinta o bariera in calea ocuparii unui loc de munca. In
aceste cazuri apare o scadere a stimei de sine, teama de esec si anxietatea interpersonala.
Aceste consecinte negative, nu in ultimul rand, pot fi datorate si efectelor secundare ale
medicatiei antipsihotice.

Pierderea beneficiilor. Persoanele cu probleme de sanatate mintala, dispun de obicei de o serie

de resurse financiare obtinute cu titlul de ajutor social (pensii de invaliditate, ajutoare
financiare prin filiera asigurarilor de sanatate, etc.). Teama de a pierde aceste beneficii, de
multe ori fondata, ii indeparteaza pe multi pacienti de munca.