Sunteți pe pagina 1din 17

1.

Piramida lui Keops

Istoric
MAREA PIRAMIDA DE LA GISEH

Piramidele din Egipt au fost întodeauna, înca de la început, trecute


printre Cele Sapte Minuni ale Lumii Antice, însa de fapt Marea Piramida de
la Giseh a fost în centrul atentiei si în fruntea listei. Este singura din Cele
Sapte Minuni care mai exista înca într-o forma aproape complecta si usor
de recunoscut, ea fiind si cea mai veche. Construita pentru faraonul
Keops, din dinastia a-IV-a, în jurul anului 2560 î.e.n. piramida reprezinta
cea mai înalta realizare a constuctorilor de piramide din Regatul Vechi al
Egiptului.

În mod curios în ciuda dimensiunilor si a importantei Marii Piramide,


a ajuns la noi o singura reprezentare completa a creatorului ei, Keops.
Este vorba despre o minuscula statuieta din fildes a faraonului, gasita în
1993, de catre Petrie, în fundatile templului închinat zeului Osiris de la
Abydos. Faraonul este asezat tinând în mâna dreapta un îmblaciu, si
purtând Coroana Rosie a Egiptului de Jos.În fata tronului pe care sta, este
scris numele sau, asezat într-un chenar regal. În ciuda dimensiunii mici si
a materialului, este un portret cu tasaturi puternice. Exista câteva portrete
superbe ale altor constructori de la Giseh, remarcându-se în mod deosebit
statuia din diorit a lui Kefren, în pozitia asezat, si în seria de placi triptice
din ardezie , precum si statuile lui Mykerinos.

Înainte de începerea activitatii propiu-zise de constructie, era


necesar sa fie pregatit terenul trebuia nivelat si laturile sa fie orientate cu
multa grija fata de punctele cardinale. Nivelarea care probabil era
efectuata prin marcarea zonei respective cu o serie de patru valuri joase
de argila. Spatiul era apoi umplut cu apa. În mod firesc suprafata era
perfect plana. Se sapau în continuare o serie de santuri în roca de pe
fundul apei, astfel încât baza acestora sa pastreze o distanta egala fata de
nivelul apei. Atunci când se sapa suficient pentru marcarea zonei, apa
eara evacuata, iar stanca dintre santuri era sapata în continuare,
pastrându-se acelasi nivel. În cazul Marii Piramide s-a facut însa o
exceptie. În cadrul zonei propuse pentru constructie a fost lasata o
portiune de roca nedislocata.

Nu se stie cât de mare a fost initial, desi parti din ea pot fii vazute în
întreaga structura a piramidei.

Orientarea exacta a laturilior piramidei se obtinea prin observarea


stelelor, deoarece în acea vreme nu era cunoscut nici un tip de busola.
Putem judeca precizia cu care masurau vechii egipteni prin aceea ca
eroarea de asezare a celor patru laturi este de doar câteva fractiuni de
grad. Diferenta de lungime dintre cea mai lunga si cea mai scurta dintre
cele patru laturi este mai mica de 20 cm. Acest din urma fapt este
incredibil daca tinem seama de doua lucruri: în primul rând toate
masuratorile se efectuau dea-lungul laturilor, nefiind posibil sa se traseze
diagonale, datorita portiunii de stânca ramase în mijloc, si, în al doilea
rând, toate masuratorile se efectuau cu ajutorul frânghiilor sau a sforilor
facute din fibre de palmier sau de in, care se întindeau si îsi puteau
modifica dimensiunile în functie de temperatura.

Dupa ce se încheiau aceste pregatiri, initiale, putea începa într-


adevar munca de constructie, care pune înca în fata egiptologilor o serie
de probleme, greu de rezolvat.

În ciuda faptului ca putem studia piramida însasi, care se înalta mai


jos de Cairo, pe platoul de la Giseh, si cum toate teoriile formulate pâna
acum, nu se stie exact cum a fost construita piramida. Trebuie sa amintim
ca egiptenii nu cunosteau nici macar scripetele, sau sistemul de scripeti
pâna în vremea ocupatiei romane, la peste 2500 de ani de la construirea
Marii Piramide. Singurele instrumente disponibile erau tavalugele sau
rolele si pârghile. Cu ajutorul acestor elemente primitive au fost înaltate
statuietele si obeliscurile din Egiptul Antic.
Exista doua teorii importante privind modul cum au fost construite
piramidele: una , folosind rampe care înconjurau constructia pe masura ce
aceasta se înalta, cealalta împiedicând edificarea unei rampe ce s-ar fi
întins în desert, înaltânu-se si lungindu-se atât cât era nevoie, o data cu
înaltarea piramidei. Dar, nici una dintre aceste doua explicatii nu este pe
deplin satisfacatoare. O a treia alternativa care ne poate venii în gând este
utilizarea unor schele care sa poata ridica blocurile de piatra cu ajutorul
roabelor, asa cum au fost înaltate lespezile orizontale care formeaza
trilitonii de la Stonehenge. Acest lucru nu ar fi fost posibil din doua
motive: lemnul era un material rar si scump în Egiptul Antic, neexistând
copaci cu diametrul necesar, nici cantitatea enorma de care ar fi fost
nevoie. De asemenea, dimensiunile foarte mari si mai ales greutatea
blocurilor ar fi împiedicat acest procedeu.

Ideea rampei care ar fi înconjurat piramida are însa mai multe


elemente laudabile. Rampe de caramizi de lut s-ar fi înaltat în jurul celor
patru laturi ale piramidei, pe masura ce aceasta se înalta, blocurile uriase
din piatra fiind urcate pavalugi sau role. Imediat ce blocul trecea de
ultimele role, acestea eliberându-se elibera de greutate, puteau fi mutate
în fata, iar blocul era tras înainte, si mai sus de grupuri de oameni, cu
ajutorul frânghiilor. Daca din punct de vedere teoretic lucrurile par
realizabile, (exista un model reusit al acestei metode la muzeul Stiintei din
Boston), din punct de vedere practic el lasa mult de dorit. O panta cu
înclinatie mica ceruta de greutatea blocurilor de piatra, care sa înalte din
toate partile ar fi creat doua probleme majore: prima, cea a grupului de
oameni care trebuiau sa aiba grija de colturi si care sa pastreze blocurile
în echilibru pe role; a doua, este problema ridicari din ce în ce mai sus a
blocurilor în jurul structurii, pentru a ajunge în cele din urma la nivelele
superioare. Acest procedeu ar fi însemnat o forta de munca impresionanta
si personal pentru conducerea si controlul numeroaselor grupuri de
oameni, care ar fi ridicat blocurile de la diferite nivele, cu ajutorul
planurilor înclinate. Este greu de imaginat multimea celor care ar fi trebuit
sa urce.

Exista si a treia teorie privind construirea Marii Piramide. Ea afost


formulata de Peter Hodges, un maiestru constructor britanic, care era
interasat în mod practic de problemele transportilui pe orizontala si a
ridicarii unor greutati enorme doar cu ajutorul pârghiei si rolelor. El a
reusit sa demonstreze ca doi oameni puteau ridica o greutate de doua
tone cu pârghii lungi care aveau la capete un piciorius cu un anumit unghi
si protejat de o bucata de metal. Prin introducerea acestui cap sub blocul
de piatra si folosirea a doua astfel de pârghii, sau mai multe, în functie de
greutate si marime, un capat al blocului putea fi ridicat, asezându-se sub
el proptele. Procesul se repeta si la celalalt capat si deplasarea continua
mai sus folosindu-se proptele sau alte forme de sustinere. În acest fel un
bloc de piatra putea fi ridicat relativ usor la o înaltime rezonabila.
Consructia piramidei s-a realizat pe nivele, fiecare treapta fiind destul de
lata si, în medie mai înalta de un metru. Principiul lui Hodges ar fi permis
câtorva grupuri de oameni sa ridice blocuri de piatra, pe toate cele patru
laturi în acelasi timp, numarul lor micsorându-se, o data cu scurtarea
laturilor si cu înaltarea întregii piramide. În momentul în care fiecare bloc
de piatra ar fi ajuns la nivelul potrivit, el ar fi fost deplasat orizontal pe
role, pâna la locul unde trebuia sa fie deplasat definitiv.

Odata consructia de baza terminata, piramida trebuia acoperita sau


îmbracata cu blocuri de calcar alb, stralucitor de Tura, aduse din carierele
aflate pe Dealurile Moqqatam, la est de orasul modern, Cairo.
Îmbracamintea exterioara se realiza de la vârf în jos, blocurile de calcar,
fiind asezate pe trepte, si umplându-le apoi erau taiate si slefuite în jos,
pentru a se realiza unghiul potrivit si aspectul stralucitor. Toate
piramidele, cu exceptia Piramidei în Trepte, au fost acoperite sau slefuite
cu placi de calcar.

Înainte de a merge mai departe si de a descrie structura interna a


Marii Piramide , ar fi potrivit sa prezint dimensiunile sale esentiale.
Unghiul de înclinatie a laturilor este de 54 de grade si 54 de minute.
Înaltimea sa era de 145,75 de metri, dar si-a pierdut vârful cu înaltimea
de 10 metri, fiind trunchiata, dar acest amanunt nu este observat de la
distanta. Laturile au fiecare 229 metri, cu o difernta mai mica de 20 de
centmetri, înre cea mai lunga si cea mai scurta latura. Piramida acopera o
suprafata de 5,37 hectare. Privind blocurile de piatra pot spune ca sunt
aproximativ 2.300.000. cu o greutate cuprinsa înre 2-15 tone.

Facea parte din cerintele religioase ca intrarea în piramida sa fie


localizata în partea nordica, îndreptata spre steaua polara. Toate
piramidele s-au conformat acestei cerinte, singura variatie fiind la
Piramida lui Kefren care are doua intrari pe latura nordica.

Piramida lui Keops nu face exceptie si are o intrare joasa de circa 17


metri înaltime pe latura nordica si 7,5 metri spre est de punctul central.
Aceasta are 4 blocuri mari de piatra dispuse piramidal doua câte doua,
asezate deasupra inrtari, pentru a prelua din greutatea blocurilor de
deasupra.
Examinarea sectiunii în Marea Piramida arata ca a fost supusa la cel
putin 3 schimbari de plan în timpul constructiei. Are mai multe coridoare
interne decât toate piramidele construite în Regatul Vechi. Planul principal
pare sa fi cuprins un coridor descendent, de la intrare în camera mortuara,
situata în centru si mai jos de nivelul solului. Totusi camera mortuara a
ramas neterminata si a mai fost construit un coridor ascendent alternativ,
în centrul piramidei. Si aceasta camera a ramas neterminata, fiind
cunoscuta în mod gresit, în libajul obisnuit sub numele de" Camera
Reginei". A treia modificare a planului a implicat o schema mai
grandioasa. Începe cu edificarea unei noi galerii ascendente în miezul
piramidei, de la capatul Coridorului Ascendent si jonctiunea care ducea
catre camera reginei. Aceasta e cunoscuta sub numele de Marea Galerie.
Ea are 47 metri si înalta de 8,5 metri. Peretii ei de calcar slefuit urca
vertical 2 metri, urmatoarele 7 nivele deplasânu-se treptat catre interior
pentru a ajunge sa formeze o bolta consolidata.Este acoperita de o
singura lespede de piatra în latime, de peste 1 metru.

La capatul Marii Galerii se afla un coridor scurt si jos cu 3 deschidrei


taiate în acopris. La sfârsitul vestic al Camerei Mortuare, stând pe
podeaua plata si putin departat de perete, se afla un sarcofag mare, din
granit negru, având o portiune mare lipsa în coltul sud-estic. Aceasta a
fost taiat si scobit dintr-un singur bloc de granit , urmele fierastraului mai
vazându-se înca. În ciuda sparturii de la coltul sau el înca mai produce un
sunet asemanator cu cel al unui clopot lovit.În anii 1880-1882 Perie a
descoperit ca sarcofagul era cu circa 2,5 cm mai lat decât intrarea în
Coridorul Ascendent, deci nu a fost introdus în camera mortuara prin
coridor, ci trebuie sa se fi introdus acolo în timp ce se construia piramida,
înainte de montarea tavanului si a acoperisului Camerei Regelui.
Sarcofagul poate fi considerat singurul mobiler "încorporat" din lume.

Alte trasaturi ale camerei mortuare sunt doua mici "canale de


aerisire" care apar pe peretii din nord si sud ai piramidei. Scopul lor exact
nu este cunoscut, desi s-a sugerat ca erau la origine orientate dupa stelele
polare, un aspect esential al religiei Regatului Vechi, si pentru ca acum nu
mai sunt orientate astfel înseamna ca axa Pamântului trebuie sa se fi
modificat de la construirea piramidei pâna astazi. Acest lucru nu a putut fi
demonsrat din punct de vedere astronomic, si functia lor reala nu este
cunoscuta înca.
Am mentionat mai sus faptul ca Marea Galerie a avut si o functie
secundara. Acolo se afla locul unde erau tinute blocurile mari de granit
folosite pentru închiderea Coridorului Ascendent dupa terminarea
înmormântarii. Aceste blocuri erau mult prea mari pentru a avea loc în
alta parte a piramidei. Exista dovada ca erau sprijinite pe grinzi de lemn
montate în cruce, suficient de sus fata de podeaua Galeriei astfel încât
cortegiul sa poata trece pe sub ele în timpul înmormâmtarii. Dupa aceea
peretii se retrageau si lasau în urma lor un grup de lucratori care scoteau
grinzile din lemn , lasând blocurile de granit sa închida Coridorul
Ascendent.

Procedând astfel ei ramâneau blocati în interiorul piramidei, în


spatele blocurilor de piatra , în parte dinspre camera mortuara. Ei aveau
totusi o camera de iesire, deoarece nu exista în vremea Regatului Vechi
obiceiul de a îngropa si muncitorui odata cu faraonul. Calea de iesire era
printr-un culoar foarte îngust ce ducea de sub o piatra din coridorul
superior, de la capatul Marii Galerii, mergând în jos prin corpul piramidei,
pentru a iesi mai jos de coridoril inferior. Iesind muncitorii blocau acest
culoar cât si culoarul care ducea catre suprafata exterioara si intrare. Este
deosebit de interesanta referirea la o usa plata care putea sa fie ridicata.
Se pare ca intrarea originala prin îmbracamintea sa, din calcar de Tura,
fusese camuflata pentru a nu se deosebi de restul suprafetei piramidei.

Marea Piramida mai are înca un secret, dar acesta se afla în afara ei.
În 1954 un tânar arheolog egiptean, Kama al-Mmallakh, a primit sarcina
de înlatura fragmentele de pietre de pe latura sudica a piramide. El a gasit
o serie de 41 de blocuri de calcar de Tura, care ramasesera îmbinate
perfect. Acestea acopereu un put de 30 metri, lungime, sapat în roca de la
baza piramidei. Putul avea o margine tencuita astfel încât blocurile de
calcar îl închideau etans.În interiorul putului a fost gasita o barca
egipteana antica perfect pastrata si compusa din 1274 de piese de lemn,
neavând nici macar un cui de metal. Barcile constituiau o componenta
importana a ritialului funerear si erau considerate drept necesare faraonlui
mort, pe lumea cealalta. Erau numite fie barci funerare, fie barci solare,
considerându-se ca cel putin doua dintre ele ar servi faraonului pentru
calatoria dea-lungul zilei cu zeul- soare pe aceasta lume, si în timpul noptii
pe sub pamânt.

Mai exista vre-un secret nedescoperit al Marii Piramide? Imediat în


spate si dincolo de putul unde era gasita prima barca se afla o serie de
blocuri de piatra, deasupra unui alt put .Exista motive sa credem ca acolo
se afla îngropata o barca asemanatoare.
Marea Piramida este una dintre Cele 7 Minuni ale Lumii-cea mai
veche si singura care a supravietuit aproape în întrgime si care a avut
întodeuna un efect izbitor asupra mintii omenesti.

2. Gradinile suspendate ale Semiramidei

Istoric

"Gradinile suspendate ale Semiramidei" - o expresie de partu termeni continand


doua inadvertente: gradinile palatului din Babilon nu erau suspendate, iar
Semiramida nu putea sa le construiasca fiindca n-a existat... Legenda atat de
frumoasei si energicei Semiramida (care a inspirat, de-a lungul anilor, scriitori ca
Voltaire si Cr‚billon, compozitori ca Rossini si foarte multi artisti plastici) intemeierea
orasului Babilon si initiativa unor lucrari arhitectonice monumentale; unii istorici mai
vechi (Herodot) si mai noi au incercat s-o identifice cu Sammuramat care (intre 809-
806 i.e.n.) a guvernat Babilonul ca regenta pentru fiul ei, regele asirian Aded-Nirairi
III. Oricum, chiar admitand identitatea Semiramida-Sammuramat (deloc certa),
celebrele gradini nu-i pot fi atribuite, fiind construite cu peste doua veacuri mai tarziu,
de arhitectii regelui Nabucodonosor II (cca. 605-562 i.e.n.), mai putin cunoscut in
calitatea sa de ctitor al unor monumente remarcabile, cat prin faptele sale de arme,
printre care cucerirea Ierusalimului.

Legenda relateaza ca regele Ninus, casatorit cu Semiramida, vrand sa-i alunge


frumoasei regine plictisul si sa-i ofere un mediu mai atragator si mai potrivit cu
peisajul asirian cu care era obisnuita, a poruncit sa se inalte gradinile suspendate.
De fapt, ele nu erau "suspendate", ci dispuse in terase care se inaltau in trepte,
formand un fel de scara uriasa, sub terase aflandu-se incaperi de locuit. Daca luam
in consideratie suprafata imensa a gradinilor (cca. 15000 m.p. dupa cele mai
plauzibile evaluari), precum si faptul ca arhitectii babilonieni ai vremii nu cunosteau
nici cheia de bolta, nici arcul si ca de grinzi metalice nici nu putea fi inca vorba, unicul
material de constructie fiind piatra, este limpede ca gradinile "suspendate" se
odihneau pe o adevarata padure de cloane.

Cum a fost rezolvata problema foarte dificila a impermeabilitatii teraselor aflam din
textul lui Diodor: "Aceste blocuri erau acoperite cu un strat de trestii imbibate in
asfalt; pe acest strat urma un rand dublu de caramizi arse legate cu asfalt; la randul
lor, acestea erau acoperite cu foi de porumb pentru a impiedica infiltrarea apei si
patrunderea ei in fundatii. Pe acest strat se gasea o masa de pamant vegetal
suficienta pentru ca arbori cei mai mari sa prinda radacini. AScest sol artificial era
plin de arbori de toate speciile, in stare de a fermeca privirea prin marimea si
frumusetea lor".

In privinta irigarii gradinilor, Diodor este destul de sumar: "Coloanele se ridicau


treptat lasand sa patrunda lumina printre spatiile dintre ele [...]. Una singura dintre
aceste coloane era goala de la varf pana la baza; ea continea masini hidraulice care
pompau din fluviu o mare cantitate de apa, fara ca nimeni sa vada ceva din exterior".
Arheologul german Robert Koldewey, care a intreprins sapaturi la Babilon in al doilea
deceniu al veacului nostru, vorbeste de "... trei puturi sitate alaturat, in serie: unul
central, cu sectiune patrata, alte doua, cu sectiune ovala. Pentru aceasta dispozitie
nu se poate gasi alta explicatie decat ca este vorba de o masina hidraulica
functionand pe acelasi principiu ca un aparat cu galeti, cu lant". Aceste doua
mentiuni (intre care s-au scurs peste doua milenii) sunt departe de a ne oferi o
imagine cat mai cuprinzatoare a sistemului de irigare a gradinilor babiloniene -
realizare inginereasca de prim rang.

Astazi, pe locul gradinilor nu se mai afla decat un singur arbore - un Tamaris


orientalis (soi inrudit cu catina de prin partile noastre) - ultim martor solitar al
vegetatiei bogate de mult. Timpul, necrutator, a distrus totul; si nu numai timpul, ci si
oamenii: cu multi ani in urma, caramizile si coloanele de piatra au fost utilizate la
construirea unui dig de-a lungul Eufratului. Dar nu se cuvine sa-i judecam pe oameni
cu prea mare asprime: gradinile erau menite sa-i desfete pe regi, pe cand stavilirea
apelor ii ocroteste si-i hraneste pe cei multi...

3. Statuia lui Zeus


Istoric

In Grecia continentala (Thessalia), la poalele muntelui Cronion, nu departe de tarmul Marii


Ionice, se afla Olimpia - asezare vestita in toata lumea helenica nu prin proportiile sau
potentialul ei militar, ci pentru faptul ca era principalul centru inchinat cultului lui Zeus si
locul desfasurarii jocurilor olimpice. Sapte drumuri duceau spre Olimpia, intre care calea
sacra, lunga de zece kilometri, legand tarmul marii de sanctuar - drum lung, strajuit de o parte
si de alta de temple, altare, statui. Vreme de peste un mileniu, in perioada desfasurarii
solemnitatilor si intrecerilor prilejuite de jocurile olimpice, greci din Europa si Asia Mica,
prieteni sau dusmani, uitau rivalitatile si suspendau conflictele, indreptandu-se spre sanctuarul
lui Zeus, incarcati cu daruri, pregatiti sa asiste la ceremonii intr-un spirit de solidaritate
panhelenica.

Templul lui Zeus, a carui constructie a fost terminata in anul 457 i.e.n., avea, dupa toate
probabilitatile, 64 de metri lungime si aproape 28 de metri latime. Constructia a fost
incredintata lui Libon din Eleea, decorarea frontului anterior (reprezentand lupta lui Pelops cu
Oenomaos) lui Paconios din Mendes, iar a frontului posterior (lupta centaurilor cu lapitii) lui
Alcamenes.

Aici, in acest impresionant edificiu, a fost asezata statuia lui Zeus, pe care sculptorul Fidias
l-a reprezentat cu sprancenele incruntate - caci Zeus manuia si fulgerele (mai tarziu, romanii il
vor numi Jupiter Tonans). Fidias a fost, fara indoiala, cel mai pretuit dintre sculptorii vremii -
mai celebru decat contemporanii sai Miron ("Discobolul") si Policlet ("Doryphor"); s-a nascut
intre 490-495 i.e.n. si probabil ce era atenian de vreme ce Pericle obisnuia sa-i ceara sfatul in
legatura cu treburile Cetatii; cunoastem numele tatalui sau, caci (dupa cum ne relateaza
Pausanias) pe soclul statuii lui Zeus se afla gravata inscriptia "Fidias Atenianul, fiul lui
Charmidas, m-a creat"; de asemenea cunoastem trei dintre operele sale cele mai insemnate,
doua statui ale Atenei, una criselefantina (din aur si fildes) si una din bronz, precum si statuia
lui Zeus Olimpicul; in sfarsit, stim ca a murit in jurul anului 431 i.e.n., informatie care ne
ajuta sa stabilim cu oarecare aproximatie anul inaugurarii statuii din Olimpia, trecuta printre
Cele sapte minuni ale lumii vechi.

Daca pornim, asadar, de la faptul ca Fidias si-a petrecut ultimii ani ai vietii la Olimpia si ca
lucrarea sa anterioara, statuia Atenei Parthenos, a fost inaugurata in 438 i.e.n., ne ramane,
pentru statuia lui Zeus Olimpicul, intervalul 437-431 i.e.n. Este, desigur, o ipoteza bazata pe
conjuncturi (foarte probabila de altfel) in lipsa unor informatii exacte; Strabon si Pausanias
ne-au lasat descrieri amanuntite ale impunatoarei statui, despre care vorbesc cu admiratie si
respect, dar nu mentioneaza nicaieri anul inaugurarii - lucru firesc daca tinem cont ca Strabon
si-a redactat Geografia cu peste patru veacuri mai tarziu, iar "Descrierea Eladei" a lui
Pausanias dateaza din secolul II e.n.

Infatisarea statuii ne este cunoscuta astazi - mai bine cunoscuta decat a celorlalte "minuni"
(bineinteles cu exceptia Marii Piramide, care a rezistat pana in zilele noastre) - din descrierile
autorilor pomeniti mai sus si din imagini pastrate pe alte monumente si pe cateva monezi.
Statuia, inalta de 15 metri il infatisa pe Zeus sezand pe un tron si (ne spune Strabon) "aproape
ca atingea plafonul cu capul si vazandu-l nu te puteai impiedica sa gandesti ca, daca s-ar
ridica in toata inaltimea sa, ar ridica acoperisul edificiului". Tronul, din abanos si bronz, cu
bratele sustinute dse sfincsi, era bogat impodobit cu fildes, aur si pietre pretioase. Trupul
zeului era din lemn de abanos, acoperit cu fildes, pe portiunile reprezentand pielea, iar
imbracamintea si incaltarile turnate cu aur; pe cap, o coroana din frunze de maslin, in mana
dreapta o statuie reprezentand-o pe Nik‚, zeita Victoriei, iar in cea stanga un sceptru pe care
se afla un vultur.

Faptul ca Fidias a ales materialele tehnicii criselefantine - lemn imbracat in fildes si aur -
ridica unele nedumeriri, stiut find ca aceste materiale sunt mai fragile ca marmura si mult mai
fragile ca bronzul; ba mai mult: marmura si bronzul sunt infinit mai potrivite conceptiei
artistice grecesti dominata de simplitate si sinceritate. O explicatie ne propun G. si T.
Chitulescu (in Sapte monumente celebre ale antichitatii, Editura tehnica, Bucuresti, 1969):
"Folosirea tehnicii criselefantine era foarte rara si (aplicata) numai atunci cand oamenii
doreau sa ofere zeilor o marturie exceptionala a pietatii, recunostintei sau, poate mai omenesc,
a vanitatii lor. Caci si aceasta minune a lumii antice, ca si celelalte, s-a nascut mai putin din
intentia unui omagiu pios decat din dorinta de a uimi, de a minuna!".

Nu se cunosc imprejurarile in care a disparut statuia, dar nici in aceasta privinta nu lipsesc
ipotezele. Mai intai, decaderea Olimpiei ca urmare a edictului imprial din 393, care interzicea
ceremoniile (si jocurile olimpice); doi ani mai tarziu, expeditiile de prada ale gotilor, mari
amatori de aur (nu stim ce cantitate de metal pretios a folosit Fidias la statuia lui Zeus, dar
avem o cifra exacta pentru cea a Atenei Parthenos, 1152 kilograme de aur, iar Zeus Olimpicul
avea dimensiuni mai mari si podoabe mai bogate); in sfarsit, nu trebuie sa uitam decretul din
426 e.n. al imparatului Teodosie II prin care se poruncea distrugerea lacaselor de cult pagane -
decret care venea sa se adauge edictului imperial din 393. Alte ipoteze nu exclud pieirea
statuii in incendiul care a mistuit templul in 408 sau in incendiul care a distrus, in 475, o buna
parte din Constantinopol, unde ar fi fost transportata din ordinul imparatului.

Dar toate acestea sunt numai ipoteze, deocamdata neverificate prin texte sau pe alta cale.
Cercetari intreprinse la Olimpia (de englezul Spencer Stanhope, francezul Quatremere de
Quincy, germanul Ernest Curtius si multi altii) au scos inca in cursul veacului trecut la lumina
mii de obiecte - intre care peste o suta de statui si basoreliefuri, din bronz, marmura si piatra -
dar nici urma a statuii lui Zeus Olimpicul. Ceea ce este iarasi in masura sa ne starneasca unele
(amare) reflectii in legatura cu distrugatoarea sete de aur, careia vreme de veacuri omenirea i-
a platit greu tribut si care a marit considerabil fragilitatea materialelor tehnicii criselefantine
atat de agreata de neintrecutul Fidias...

4. Templul lui Artemis

Istoric
In Asia Mica, la Efes, patria filosofului Heraclit , se afla templul Artemisei (Diana la
romani), zeita naturii, ocrotitoarea vanatorilor si pastorilor, iar mai tarziu a oraselor si navelor
avantate pe mare.Construirea unui sanctuar de proportii apreciabile in aceasta regiune
zgaltaita frecvent de cutremure a pus unele probleme, rezolvate prin alegerea unui tern
mlastinos peste care s-au asezat straturi de carbune de lemn si saci cu pietre; se pare ca
aceasta solutie s-a dovedit eficace: nu cutremurele au distrus impunatorul edificiu de-a lungul
veacurilor, ci razboaiele, jaful, intoleranta religioasa si furia unui nebun obsedat de
celebritate.

Daca in cazul gradinilor babiloniene nu cunoastem numele nici unuia dintre arhitectii si
inginerii constructori, in cel al templului din Efes - al Artemisionului - numele (mentionate de
Herodot Vitruviu si altii) abunda: Pixodarus, ciobanul care a dscoperit din intamplare
depozitul de marmura alba; Chersiphron, Metagene si Pacanius care au imaginat sisteme
ingenioase pentru transportul grelelor coloane monolite si arhitravelor masive ce inconjurau
capitelurile; arhitectii Paeonios si Demetrios au terminat constructia, care (dupa cum ne spune
Pliniu cel Batran), a durat 220 de ani; a inceput in preajma anului 650 i.e.n., templul a fost
inaugurat in 430 i.e.n. Cresus, regele Lidiei si cuceritorul Efesului, a pus la dispozitie fonduri
enorme trebuitoare constructiei, si nu numai Cresus: sirul dublu de 127 de coloane de
marmura alba inalt de 18 metri care inconjurau altarul cu statuia zeitei trebuiau sa aminteasca
(spune legenda) de cei 127 de principi care s-au ruinat pentru a ridica templul.
In prima sa forma templul artemisei n-a rezistat decat trei sferturi de veac: in 356 i.e.n., un
incendiu l-a distrus complet. Un autor mai nou (G. Buscher in Magazin Istoric, nr. 68/1972)
ne propune o explicatie verosimila: "...marmura nu forma decat scheletul, toti peretii subtiri
fiind din lemn. Tocmai despartiturile interioare au fost cele mistuite de foc. La randul ei, sub
actiunea caldurii degajate de incndiu, marmura (care nu este altceva decat un carbonat de
calciu pur) s-a degradat, pierzand acidul carbonic, nemairamanand din ea decat calciul,
care s-a spulberat la prima ploaie".

Incendiul - care conform legendei s-ar fi produs chiar in noaptea nasterii lui Alexandru cel
Mare (21 iulie 356 i.e.n.), fiul regelui Filip al Macedoniei - a fost provocat in mod intentionat
de un anume Herostrat, care astfel vroia sa intre in istorie, facandu-si numele nemuritor. Trei
decenii mai tirziu, Alexandru - cuceritor al unei mari parti a Lumii Vechi, inclusiv a Efesului -
s-a oferit sa suporte toate cheltuielie de refacere a templului; efesienii au refuzat cu politete si
mult tact generoasa oferta, au incredintat - in anul 350 i.e.n. - lucrarile de reconstruire
arhitectului Deinocrates din Egipt, devenit ulterior arhitectul lui Alexandru cel Mare si autorul
planului orasului Alexandria, si sculptorului Scopas, fondurile friind procurate tot din danii
ale regilor si principilor locali, din vinzarea coloanelor vechiului templu si (dupa cum ne
informeaza Strabon) din aurul bijuteriilor daruite de femeile din Efes.

Noua constructie era si mai impunatoare, podoabele si mai bogate. De-a lungul veacurilor,
Artemisionul a fost nu numai centrul spiritual al cultului Dianei, ci a devenit un adevarat
muzeu al artelor plastice, cum am spune astazi; sculpturilor lui Scopas li s-au adaugat cele ale
lui Praxiteles si opere ale unor pictori celebri, ca Apelles (originar chiar din Efes), autorul
unui tablou infatisandu-l pe Alexandru calare - tablou pentru care a primit douazeci talanti de
aur (circa 500 kg. de aur !).

Regii cuceritori ai Efesului, originari fie din Asia Mica (Lidia, Perga), fie din Grecia
continentala (Macedonia, au respectat intotdeauna lacasul inchinat Artemisei, ba de multe ori
au contribuit la impodobirea lui. Nu tot asa au procedat gotii care, navalind in Asia Mia,
jefuiesc (in 262 e.n.) Efesul, despind artemisionul de toate podoabele lui. Refacut cu greu si in
conditii de saracie, sanctuarul este definitiv parasit dupa edictul din anul 392 prin care
imparatul Teodosie I hotara inchiderea tuturor edificiilor de cult pagane de pe teritoriul
imperiului roman. Jaful care a urmat a durat peste un mileniu; in 532-537, Anthemios din
Tralles si Isidor din Milet, cu sprijinul imparatului Justinian, reusesc sa transporte opt coloane
de marmura verde la Bizant, folosindu-le la construirea bisericii Sf. Sofia; alte materiale au
fost utilizate la construirea bazilicii Sf. Ioan din Efes si a unei citadele - desi, dupa cum se
stie, marmura este un material foarte putin potrivit lucrarilor de fortificatii; urme au lasat si
trecerea arabilor (cca. 700 e.n.), apoi ocupatia Efesului de catre turcii selgiucizi (dupa 1090) si
lunga perioada de lupte dintre cruciati si musulmani, care a durat aproape doua veacuri. Si
iata-i pe arheologii si arhitectii din zilele noastre incercand sa reconstituie artemisionul dupa
coloanele aflate la Sf. Sofia (astazi Muzeul Ayasofya) cu ajutorul celor doua capiteluri ionice
(si alte fragmente de la British Museum din Londra) al materialelor dezgropate la fata locului
de englezii J. T. Wood si D. G. Hogarth, al fragmantelor gasite la temeliile caselor din Aya-
Soluk - modesta asezare situata pe o colina din apropierea fostului sanctuar. Dintre aceste
incercari de reconstituire, cea mai verosimila pare cea produsa de A. E. Henderson.
In sfarsit, un fapt ale carui aspecte tin deopotriva de bizar si de grotesc: Herostrat, cel care a
incendiat Artemisionul ca sa devina celebru - senatul efesian emises un decret prin care
interzicea, sub pedeapsa cu moartea, pronuntarea numelui blestemat - figureaza astazi in
numeroase enciclopedii si diferite lucrari (nici cea de fatza, dupa cum vedem, nu face
excceptie), bucurandu-se asfel de o anume (trista si falsa) celebritate...

5. Colosul din Rodos

Istoric
Colosul din Rodos

Insula Rodos, asezata la numai 25 km de coasta Asiei Mici, era una dintre verigile lantului care,
trecand prin Creta, lega Asia de Europa.

In antichitate, locuitorii insulei Rodos au dorit sa devina comercianti independenti. S-au straduit
sa ramana neutri, sa nu se razboiasca cu alte popoare, cu toate ca au fost de multe ori atacati si
cuceriti.

Se zice ca expeditia lui Demetrios contra Rodosului era alcatuita din 370 corabii, ce transpotrau
numeroase masini de asediu si peste 40.000 de ostasi, mai mult decat toata populatia Rodosului.
In fata acestei teribile amenintari locuitorii din Rodos s-au pregatit de asediu si au infruntat eroic
pe Demetrios, reusind sa reziste aproape 12 luni. Locuitorii Insulei Rodos au reusit sa respinga
ostirea lui Demetrios, ajutati fiind, in final, de catre Ptolemeu.
Amintirea acestui eveniment trebuia imortalizata intr-o forma grandioasa, care sa arate si sa
povesteasca intregii lumi si posteritatii rezistenta eroica a poporului. A fost construita o statuie
uriasa, in cinstea protectorului cetatii - zeul Soarelui, Helios - simbol maret al eliberarii lor.

Aceasta gigantica lucrare i-a fost incredintata sculptorului Chares, care utilizand metalul rezultat
din topirea masinilor de razboi parasite de Demetrios, a ridicat, in decurs de 12 ani (292-280)
i.Hr. celebra statuie numita Colosul din Rodos.

Statuia a fost amplasata la intrarea intr-unul din porturi, dar nu se stie exact care dintre ele.

Stratul exterior din bronz a fost fixat pe un suport din metal. Montarea statuii, goale pe dinauntru,
a fost inceputa de pe sol, iar pe masura ce lucrarile inaintau ineriorul era umplut cu pietre, pentru
a asigura a mai mare stabilitate.

Din nefericire, dupa numai 56 de ani de triumfala dominatie asupra orasului si marii, Colosul s-a
prabusit in urma unui mare cutremur, in anul 224 i.e.n.

Cu toate eforturile depuse, statuia n-a mai putut fi refacuta. Locuitorii Rodosului au fost sfatuiti de
un oracol sa nu refaca statuia deoarece ar fi de rau augur pentru oras, asa ca aceasta a ramas in
pozitia in care cazuse.

In anul 656 e.n., un calif a vandut unui negustor din Emesa cantitatea de bronz provenind din
imensul Colos. Impresionant este faptul ca imensa cantitate de broz a fost transportata cu
ajutorul a 900 de camile, ajungandu-se la concluzia ca statuia continea in jur de 300 de tone de
bronz.

In ceea ce priveste inaltimea statuii, majoritatea autorilor care au descris-o au aratat ca aceasta
avea intre 30-34 m. In afara de scopul sau memorabil, s-a presupus ca statuia servea si pentru a
calauzi corabiile, presupunandu-se ca intr-o mana colosul tinea o torta in care focul ardea
continuu.

Celebra statuie din Rodos n-a dainuit decat 56 de ani, ea fiind distrusa de un puternic cutremur.
Superstitia oamenilor vremii a facut ca imensa statuie sa nu fie reasezata pe soclul ei triumfal.
Mai mult, dupa noua secole, a sosit un negustor cu un sir de camile, pe care a incarcat bronzul,
astfel ca orice urma a vechiului Colos a fost stearsa.

6. Farul din Alexandria


Istoric
A fost considerat ultima dintre cele sapte minuni ale lumii antice. Constructia Farului, care a
folosit drept ghid marinarilor timp de aproape 17 secole (sec. al III-lea i.Ch. - secolul al XIV-
lea d.Ch.), ar fi inceput prin anul 297 i.Ch. si a durat 15 ani. Lucrarile au fost initiate de
Ptolemeu I care se stinge inainte de terminarea lor. Stafeta e preluata de fiul sau, Ptolemeu II.
Locul ales pentru ridicarea farului e insula Pharos, in locul actualului Fort Quatbay, care
dateaza de la sfarsitul secolului al XV-lea si care a fost construit, partial, cu blocuri de piatra
provenind din far.

Numeroasele cutremure de pamant care au avut loc in regiune intre secolele al IV-lea si al
XIV-lea au subrezit Farul, distrus aproape in intregime in 1303. In 1349, Ibn Battűta, relata si
el despre starea subreda a Farului.

In secolul al XV-lea e construita in insula o citadela pentru a proteja orasul de amenintarea


Imperiului otoman. Farul nu a fost construit doar pentru a-i proteja pe marinarii aflati in largul
coastelor Alexandriei, ci si ca mijloc de propaganda, monumentul fiind un simbol al orasului.
Existau aici o serie de constructii la fel de celebre precum Farul dar acesta le-a surclasat prin
forta simbolica pe care si-a pastrat-o si azi.

Geograful grec Strabon mentiona faptul ca Farul a fost construit din piatra alba (un calcar
local) care are particularitatea de a deveni dura in contact cu apa. O parte din constructie a
fost insa realizata cu granit din Assuan. Studiul documentelor, al mozaicurilor, al monezilor
batute in Alexandria intre secolul I i.Ch. si sec. al II-lea d.Ch. si al unui mormant antic (sec. al
II-lea d.Ch.) din Taposiris Magna, aflat la 40 km de Alexandria, mai exact a unei copii reduse
a Farului aflat pe acest mormant, au dus la o serie de concluzii.

Farul a fost o constructie cu 3 etaje, cu o inaltime de 135 de metri, avand o baza patrata, o
coloana octogonala si un mic turn rotund montat pe o statuie. Se presupune ca raza sa de
vizibilitate era de aproximativ 50 de km. 50 de incaperi erau destinate pentru personalul de
intretinere si pentru depozitarea combustibilului.

Camerele pentru depozitarea combustibilului erau amenajate in jurul unei rampe interioare
suficient de larga pentru a permite trecerea animalelor de povara incarcate cu combustibilul
aferent si care avea acces la o terasa inconjurata de patru tritoni sufland in cornuri. Etajul al
II-lea era de forma octogonala si masura 34 metri inaltime si 18,30 metri largime, fiind
prevazut cu o scara interioara care urca la cel de-al III-lea etaj. Acesta era de forma rotunda si
avea 9 metri inaltime, fiind prevazut cu o scara cu 180 trepte.

In varful Farului se afla o statuie, probabil a lui Zeus, Poseidon sau Helios. E posibil sa fi
existat toate aceste trei reprezentari care au fost inlocuite pe rand. In apa marii din fata fortului
Quatbai au fost descoperite doua statui colosale. Cea a lui Ptolemeu II in ipostaza de faraon
iar cea de-a doua, o statuie a zeitei Isis, care au fost instalate in fata Farului, fiind vizibile de
navigatorii care intrau in port.

Sapaturile arheologice in situl Quatbai au devenit sistematice in a doua jumatate a


secolului al XX-lea. Blocurile de piatra aflate pe fundul apelor au fost studiate incepand cu
anul 1960. Imaginile mai mult sau mai putin realiste ale Farului inainte de 1960 au fost
realizate in special pe baza textelor antice si a legendelor. Coroborarea tuturor surselor de
informatie existente a fost facuta prima oara dupa 1960 iar in 1975 a fost publicat primul
articol stiintific asupra acestui sit antic. In 1994 au fost recenzate peste 3000 de blocuri de
piatra si numeroase fragmente de coloane.

7. Mausoleul din Halicarnas


"Am descoperit in Halicarnassus un monument gigant, cum nu a
avut nici un om mort, impodobit extrem de fin cu statui
reprezentand cai si oameni, sculpturi realistice din cea mai buna
marmura." [Regele Maussollos in "Dialogurile celor morti" ale lui
Lucian]

Asemanator marii piramide, vizitam, acum, locul de inmormantare al unui rege


antic. Totusi, mausoleul este diferit - atat de diferit de piramida incat si-a castigat o
reputatie - si un loc in lista minunilor lumii - dar pentru alte motive. Din punct de
vedere geografic este aproape de Templul lui Artemis... Iar ce-i fascina pe vizitatori
era frumusetea sa, nu dimensiunile.

Locatie
In orasul Bodrum (in antichitate - Halicarnassus) langa Marea Egee, in sud-vestul
Turciei.

Istorie
Cand persii si-au extins regatul ajungand in Mesopotamia, nordul Indiei, Siria,
Egipt, si Asia Mica, regele nu putea sa controleze vastul sau imperiu fara ajutorul
guvernatorilor locali. La fel ca alte provincii, regatul Caria din vestul Asiei Mici era
atat de departe de capitala Persiei incat era, practic, autonom. Din 377 pana in 353
i.Hr. a domnit regele Mausollos, care a mutat capitala la Halicarnassus. Nimic nu
este mai interesant despre viata Mausoleului decat constructia sa. Proiectul a fost
conceput de sotia si de sora sa, Artemisia, iar constructia cladirii este posibil sa fi
inceput in timpul vietii regelui. Mausoleul a fost terminat in jurul anului 350 i.Hr.,
la 3 ani dupa moartea lui Maussollos, si la un an dupa cea a surorii sale Artemisia.
Timp de 16 secole, mausoleul a ramas in conditii bune, pana cand un cutremur a
cauzat niste stricaciuni la acoperis si la coloane. La inceputul secolului XV,
Cavalerii Sf. Ion din Malta au invadat regiunea si au construit un mare castel pentru
cruciati. Cand au decis sa-l fortifice in 1494, ei au folosit pietrele mausoleului.
Pana in 1522, aproape fiecare piatra din mausoleu a fost folosita pentru
constructii. /Astazi, marele castel exista inca in Bodrum, iar piatra fina si blocurile
de marmura se pot vedea in zidurile sale. Unele dintre sculpturi au supravietuit, iar
astazi sunt expuse la British Museum, in Londra. Sculpturile reprezinta bataliile
dintre greci si amazoane. La locul mausoleului nu a ramas decat temelia a ceea ce a
fost una din Marile Minuni lae Lumii Antice.

Descriere
Cladire avea forma dreptunghiulara, cu dimensiunea de aproximativ 40 m pe 30 m.
Deasupra temeliei era un podium cu trepte pe la carui fete erau diferite sculpturi.
Camera mortuara si sarcofagul din alabastru alb, decorate cu aur, erau pe podium,
inconjuratede coloane in stil ionic.

Inca din secolul XIX au avut loc excavatii arheologice la locul Mausoleului. Aceste
excavatii, impreuna cu descrierile detaliate ale istoricilor greci din antichitate, ne
dau o idee destul de buna despre forma si aspectul sau. O reconstituire a partii mai
scurte a mausoleului ilustreaza natura lacoma a artei si arhitecturii sale... o cladire
pentru un rege a carui nume este sarbatorit in toate marile morminte din ziua de azi
-- mausoleurile.