INSUFICIENŢA RENALĂ ACUTĂ

Definiţie. Sindrom caracterizat prin scăderea bruscă a funcţiei renale. Alterarea funcţiei
renale împiedică epurarea (eliminarea) normală a unor substanţe rezultate din metabolism
(uree, creatinina, amoniac, potasiu) cu acumularea acestora în sânge. Diureza este scazuta
(oligurie) sub 400 ml urina/zi sau absenta.
Cauze:
- cauze prerenale: scăderea volumului plasmatic în urma deshidratărilor masive prin diaree,
vărsături, febră, transpirații, hemoragii.
- cauze renale: necroză tubulară, nefrite interstiţiale, glomerulonefrite, cauze infecţioase,
medicamente sau alimente nefrotoxice (antibiotice, metale grele, ciuperci otrăvitoare).
- cauze postrenale: obstrucţii la diferite nivele (ureteral, vezical, uretral)
Clinic:
• oligurie până la anurie (< 500 ml/zi), creatinină serică crescută, uree crescută.
• stare de rau general cu oboseală, cefalee, vărsături, meteorism, diaree, halenă amoniacală,
dispnee, tahipnee, febră, somnolenta sau agitatie, convulsii, comă.
• tulburări cardiovasculare: scăderea volumului circulant cu paloare, puls filiform,
deshidratare sau hiperhidratare, hipo/hipertensiune arterială, tahicardie, modificări de ritm
cardiac.
Investigații
- Examenul sumar de urină indica albuminurie, hematurie, cilindrurie.
- Valori crescute la: uree, creatinina, acid uric, potasiu, se modifica ionogramă sanguina,
glicemie, proteinemie, transaminaze, amilazemie, HLG
Prognostic: depinde de vârstă, sex, gravitatea IRA, etiologie, boli asociate.
Tratament:
Se urmăresc toate eliminările patologice (diaree, varsaturi), funcțiile vitale, G corporală.
Se recoltează analize de laborator: HLG, uree, creatinină, acid uric, potasiu, sumar de urină.
Se montează o PEV cu soluții hidroelectrolitice: glucoză 10-20%, diuretice pentru restabilirea
diurezei (furosemid, manitol 20% în perfuzie), Ca gluconic, soluție de bicarbonat de sodiu,
vitamine, sedative.
Dieta: hiposodată, bogată în glucide și lipide: orez, paste făinoase, cartofi, unt, ulei, biscuiți,
zahăr; se interzic alimentele cu conținut mare în K (fructe uscate, roșii, banane).
Dacă nu se reia diureza se trece la terapie de substituţie renală (hemodializa) cu ajutorul
careia se elimina excesul de produse azotate (uree, creatinina).
 HEMODIALIZA

Rinichii pot înceta din funcţie din cauze genetice, consumul excesiv de anumite
medicamente, anumite boli ca diabetul sau infecţiile renale. Când rinichii nu îşi mai
îndeplinesc funcţia de filtrare a sângelui se recomandă intrarea în programul de dializă sau
transplantul renal.
Hemodializa
● Prin hemodializă sângele este filtrat cu ajutorul unui filtru artificial montat pe un
aparat de dializă.
● Procedeul de hemodializă se efectuează în centrele de dializă, publice sau private.
● În funcţie de caz sedinţele de dializă pot dura până la 5 ore pe zi şi pot fi repetate de
trei ori pe săptămână. Programul de hemodializă este stabilit de medic în funcţie de
rezultatele analizelor (uree, creatinina, ionograma).
● Accesul la vasele de sânge se face prin cateter sau prin fistulă arterio-venoasă.

Fistulă arterio-venoasă
Un tratament de hemodializa eficient poate fi realizat numai daca pacientul are un bun
acces vascular. Majoritatea pacientilor efectueaza hemodializa pe fistula arterio-venoasa.
Fistula este un vas de sange creat prin unirea unei artere cu o vena, printr-o mica interventie
chirurgicala, efectuata de obicei la nivelul antebratului. Astfel presiunea crescuta din artera
determina vena sa-si mareasca volumul in timp. În general pacientii sunt punctionati cu cate
doua ace speciale, numite fistuline: una permite trimiterea sangelui catre aparatul de dializa
iar cealalta permite intoarcerea sangelui curatat de toxine si de apa in exces in corpul
pacientului. Fistula arterio-venoasa reprezinta modalitatea de acces vascular care poate fi
mentinuta timpul cel mai indelungat (ani).
 Transplantul renal

Prin transplantul renal un pacient cu Insuficienţă Renală Cronică (IRC) obţine un

rinichi funcţional de la un donator care poate fi o persoană vie sau decedată. Donatorul trebuie
să fie compatibil cu receptorul pentru ca operaţia de transplant să aibă loc. Acest lucru se
stabileşte prin efectuarea unor analize de compatibilitate realizate la centrul de transplant.
Dacă rezultatele sunt favorabile atunci se spune că rinichiul donatorului este compatibil cu
receptorul şi se efectuează operaţia de transplant, iar dacă nu, pacientul intră în dializă şi
operaţia se amână până la găsirea unui rinichi compatibil.
Rinichiul transplantat va prelua funcţiile rinichilor nefuncţionali producând urină şi
contribuind la eliminarea substantelor toxice şi reglarea tensiunii arteriale. După caz, rinichii
bolnavi sunt îndepărtaţi sau nu, la decizia medicului care se ocupă de opearaţia de transplant.
Rinichiul primit este introdus în abdomenul receptorului şi nu în locul rinichilor bolnavi cum
uneori se crede.
 INFECŢIILE URINARE
(ITU- infecţiile tractului urinar)

Definiţie. ITU sunt procese bacteriene inflamatorii care interesează tractul urinar sau
doar un segment al acestuia şi care se manifestă prin simptome clinice şi bacteriurie
semnificativă peste 100.000 CFU/ ml urină (CFU- unităţi formatoare de colonii). Majoritatea
ITU sunt produse de un singur microorganism. Termenul de ITU include diversele localizări:
cistita, pielonefrita. Frecvenţa creşte cu vârsta. În general este mai frecventă la sexul feminin.
Etiologia este bacteriană, predominând germenii gram negativi, dintre care: Escherichia
coli (80% din cazuri), Enterobacter, Proteus, Klebsiella, Piocianic, iar dintre germenii gram
pozitivi: Staphylococ, Enterococ, Streptococ grup B, alte bacterii: Chlamydia trachomatis;
fungi, virusuri. Mai nou în etiologia ITU au fost incriminate şi bacteriile Mycoplasma
homminis şi Ureaplasma urealyticum, responsabile de infecţii ale căilor urogenitale,
modalitatea de transmitere fiind sexuală.
Factorii favorizanţi:
• Sexul: fetele au uretra scurtă, sub 2 cm şi deschisă într-o zonă contaminată prin
situarea anatomică.
• Staza urinară produsă prin constipaţie, sarcină, etc.
• Diverse afecţiuni ca: malnutriţia, carenţa de K, DZ, ciroza hepatica, HTA, oxiuriaza,
abuzul sexual, iritaţia chimică (săpun), cateterizarea vezicii urinare (riscul infecţiei
ajunge la 100% în cazul în care sonda este lăsată pe loc 3-4 zile).
• Tulburări micţionale
• Lenjerie strîmtă
Germenii din scaun, de pe tegumentele perineului, din vagin şi uretră produc
contaminarea tractului urinar pe cale ascendentă.
Clasificare
1.In funcţie de localizare: ITU înaltă (pielonefrită, pionefroza) si ITU joasă (cistită)
2. In functie de simptome: ITU simptomatica si asimptomatică (la sexul feminin)
3. În funcţie de prezenţa complicaţiilor: necomplicată şi complicată (HTA, sepsis)
4.În funcţie de evoluţie: ITU acută; ITU recurentă (nerezolvată sau reinfecţie); ITU
persistentă (cronică).
 Tabloul clinic
Debutul este cu febră, frisoane, durere suprapubiană, simptome urinare precum disurie,
polakiurie, enurezis la copii, urini urât mirositoare, tulburi, urgenţe micţionale, hematurie.
Investigatii de laborator:
UROCULTURA indica bacteriurie >100.000 germeni/ml urină, recoltată din mijlocul jetului
urinar, elementul esenţial pentru diagnosticul ITU. Între 10.000-100.000 germeni/ml urină
urocultura se consideră suspectă şi se va repeta. Pentru a nu se obţine date eronate, o
deosebită importanţă o are recoltarea corectă a urinii. După toaleta organelor genitale externe,
se recoltează in conditii sterile 20 ml urină intr-un recipient steril. Urina astfel recoltată se va
duce imediat la laborator, deoarece în 15-20 minute după recoltare, germenii se dublează ca
număr, urina fiind un bun mediu de cultură.
Tratament
I. Tratament igieno-dietetic:
• repaus la pat în perioada febrilă; alimentaţia obişnuită, cu multe lichide pentru a
favoriza diluarea urinii
• micţiuni frecvente la 3-4 ore şi o cât mai completă golire a vezicii urinare.
• combaterea constipaţiei care determina compresia ureterelor, a vezicii urinare.
• acidifierea urinii (1-2 tb. Vit C 200) care duce la diminuarea proliferării germenilor
• igiena perineală şi totală genitală zilnică (spălarea cu apă călduţă şi săpun: curăţire
corectă după defecare prin ştergerea întotdeauna dinspre organele genitale spre anus şi
nu invers; scoaterea tamponului menstrual spre anus).
II. Tratament medicamentos: antibiotice pe cale parenterala sau orala.
Tratamentul parenteral (iv, im) cu antibiotice:
1) Aminoglicozide
• Amikacină (Pierami, Amikin): 15 mg/kgc/zi, în 2 (3) prize I.V./I.M.
• Gentamicină: 7,5 mg/kg/zi, în 3 prize, I.V./I.M., se va administra doar în cazul în
care nu există altă opţiune terapeutică (din cauza oto- şi nefrotoxicităţii)
2) Cefalosporine
• Ceftriaxon (Cefort, Rocephin): 75 -100 mg/kgc/zi, la 24 ore I.V.
• Cefuroxim (Axetine): (50)-100 mg/kgc/zi, în 2-3 prize I.V.
• Cefotaxim (Cefotax): 150 mg/kgc/zi, în 3-4 prize I.V.
• Ceftazidim (Ceftamil): 100-150 mg/kg/zi, în 3 prize
Tratamentul durează 10 - 14 zile şi se efectuează în condiţii de spitalizare în formele severe
sau cele complicate. După 3-5 zile de tratament iv, se poate trece la terapia P.O., dacă
semnele "toxice" au dispărut şi există 48 ore de afebrilitate. Sub tratament simptomele se
îmbunătăţesc în 24 ore, urina devine sterilă în 2-4 zile şi leucocituria dispare în 5-6 zile.
Tratamentul oral
• Amoxicilina+acid clavulanic (Augmentin Bis, Amoxiklav suspensie 457mg/5ml: 40
mg/kgc/zi po în 2 prize
• Trimethoprim-sulfamethoxazole (Sumetrolim, Epitrim, Biseptol, Bactrim): 6-12
mg/kgc/zi trimethoprim si 30-60 mg/kg sulfamethoxazole în 2 prize P.O.
• Cefixime (Eficef Suprax,etc) 8 mg/kg/zi în 1-2 prize/zi PO
• Cefpodoxime 10 mg/kg/zi în 2 prize PO
• Ceftibuten (Cedax): 9 mg/kgc/zi în 1 priză P.O.
• Cefuroxim axetil (Zinnat, Axycef susp 125mg/5ml sau cp a 250mg, 500mg) 20-
30mg/kgc/zi în 2 prize
• Cefaclor (Ceclor, Cefaclor, Ceclodyne): 20 mg/kgc/zi în 3 prize P.O.
• Cefalexin (Keflex, Ospexin): 25-50 mg/kgc/zi in 2-4 prize P.O.
• Meronem (Meropenem) 10-20 mg/kg/doză la 8 ore, I.V.
• Imipenem (Tienam) 15 mg/kg/doza, la 6 ore, I.V.
• Norfloxacin, Levofloxacin 15 mg/kgc/zi în 2 prize P.O./IV
• Ceftazidim (Ceftamil) 100-150 mg/kg/zi, în 3 prize
• Ticarcilina (Timentin) 300mgmg/kg/zi în 3 prize I.V
Tratamentul durează 5-7-10 zile, putându-se efectua în ambulator.
Pentru prevenirea recidivelor se folosesc:
■ Cotrimoxazol: 2 mg/kgc/zi (TMP), seara
■ Nitrofurantoin: 1-2 mg/kgc/zi, seara
■ Acid nalidixic (Negram, Nalixid, etc): 20 mg/kgc/zi în 1-2 prize
■ Cefalexin, Cefaclor (cefalosporine gen 1,2): 10 mg/kgc/zi, seara
■ Augmentin Bis: 10 mg/kgc/zi, seara (amoxicilina)
Concomitent cu tratamentul antibiotic se indica:
- Dezinfectante urinare: Uricol, Urisan, Urinal, Cystenal, Uractiv
- Ceaiuri de fructe de merişor (răchiţele), coacăze de munte.
- Imunoterapie cu Urovaxom 1 cps/zi P.O. administrată timp de 3 luni.
 CISTITA ACUTĂ
Definiţie: Cistita acută este un sindrom clinic determinat de inflamaţia microbiană a
mucoasei vezicii urinare.
Etiologie:
Factori determinanti: bacterii gramnegative (vezi ITU)
Factori favorizanti: sondajele vezicale, staza vezicală, tumori, corpi străini vezicali,
boli parazitare, infectii de vecinatate la femei precum uretrite, endometrite, vulvovaginite,
traumatisme vulvare, anexite iar la bărbati - uretrita, prostatită.
Clasificare:
- cistite acute necomplicate la femei înainte de menopauză
- cistita acută recurentă la femei
- cistita acută la femei gravide
- cistita acută la femei la menopauză
- cistita acută la bărbaţi tineri
- cistită acută la copii
Tablou clinic:
Cistita se manifestă prin trei semne clinice caracteristice:
1. polakiuria (mictiuni in cantitati mici şi dese)
2. piuria (puroi)
3. durere in hipogastru la care se adaugă de obicei tenesme vezicale dureroase
(senzatii dureroase de mictiune). Localizarea durerii este hipogastrică, iradiată pe uretră sau în
gland, are localizare vezicală. Durerea este prezentă pe tot parcursul micţiunii, exagerându-se
spre sfârşitul acesteia.
Tratament: ca in ITU.

PIELONEFRITA ACUTĂ
Definiţie. Infecţie bacteriana acuta a sistemului pielocaliceal şi ţesutului interstiţial al
rinichiului. Se întâlneşte mai frecvent la femei şi cel mai adesea este bilaterală.
Factori favorizanţi: la femei sarcina iar la bărbaţi afecţiunile urologice.
Simptome. Debut brusc prin:
— frison, febră până la 40°C, transpiraţii;
— dureri lombare uni- sau bilaterale, uneori, cu caracter colicativ
— sindrom de infecţie urinară joasă ca in cistita (disurie, polakiurie);
— examenul sumar de urina arata leucociturie şi bacteriurie semnificative, cilindrii
leucocitari şi granuloşi, proteinurie redusă (sub 1 g/24 ore);
— VSH accelerată şi leucocitoză;
Tratată corect se vindecă în majoritatea cazurilor în câteva zile. (uroculturi sterile).
Tratament
1. Tratamentul igieno-dietetic. Repausul la pat (7-10 zile), dietă hipoproteică,
normoglucidică, normolipidică, normocalorică.
2. Tratamentul antiinfecţios. Antibioticele se vor administra după identificarea
germenului prin urocultura şi stabilirea sensibilităţii prin antibiogramă: acid nalidixic
(Negram, Nevigramon) cp.500 mg; Cotrimoxazol, Biseptol (trimetoprim S0 mg şi
sulfametoxazol 400 mg), 2 cp.; Neoxazol cp. 500 mg; Nitrofurantoin cp. 100 mg; Ampicilina
cps. 250 mg, şi 500 mg; Gentamicina f. 40 şi 80 mg, i.m., Kanamicină sulfat.
3. Tratamentul simptomatic constă în analgezice şi antispastice (Nospa).
Rezultatele tratamentului antimicrobian se apreciază prin uroculturi repetate sterile.
Sterilizarea urinilor, care înseamnă vindecarea, se obţine îu proporţie de 80%.
4. Cura de diureză. Constă in administrarea zilnică de lichide in cantităţi mari (in
medie 2—3 1/24 ore) sub formă de apă potabilă, ceaiuri diuretice sau ape minerale, pentru a
obţine o diureză de minimum 2 l/24 ore. Diluarea urinii constitue un mijloc natural de apărare
a căilor urinare care determină vindecarea spontană a infecţiei urinare joase la femei în
procent de 30%.
Profilaxie. Pentru prevenirea infecţiei urinare se impun următoarele măsuri:
— evitarea frigului umed (baie rece, ploaie, loc de muncă care favorizează ITU;
— igienă genitală (risc de infecţie urinară ascendentă) şi golirea vezicii urinare după
fiecare raport sexual, mai ales la femei;
— limitarea manevrelor urologice precum sondajele urinare;
— combaterea constipaţici cronice;
— tratamentul bacteriuriei asimptomatice la femeile gravide;
— tratamentul bolilor favorizante (diabet zaharat, hiperuricemie, HTA) ;
— administrarea zilnică, seara, a unei tablete de Cotrimoxazol (Bisepiol) sau
Nitrofurantoin, luni de zile.

ADENOMUL DE PROSTATĂ
 Prostata este o glandă anexă a aparatului genital masculin, situată în pelvis
subperioneal, în loja prostatică. Dimensiunile medii ale prostatei sunt de circa 3-4 cm,
greutatea medie la adult este de 15-20 g iar forma este de trunchi de con inversat, cu baza în
sus, spre vezica urinară. Este străbătută de porţiunea iniţială a uretrei, care se numeşte uretra
prostatică;
Adenomul de prostată reprezintă cea mai frecventă afecţiune din serviciile de urologie.
Numită „hipertrofie benigna de prostată" (HBP), afecţiunea începe să se dezvolte în jurul
vârstei de 45 de ani când apar şi primele modificări morfopatologice, reprezentate de noduli
stromali microscopici în jurul glandelor periuretrale. Cu timpul, noduiii microscopici cresc în
volum, căpătând aspectul de noduli glandulari hiperplazici maturi cu dimensiuni de la câţiva
milimetri la câţiva centimetri. Incidenţa BPH creşte cu vârsta, astfel peste 50% din bărbaţii
între 60 şi 70 de ani necesitând o formă de tratament.
Etiologie: stimularea estrogenică. Pe măsura înaintării în vârstă, secreţia de testosteron scade
progresiv, iar raportul estrogeni / testosteron, creşte în favoarea primilor.
Tablou clinic:
- Semne iritative
• polakiuria diurna si nocturnă;
• imperiozitatea micţională;
• disconfortul micţional (durere, arsură).
- Semne obstructive
• disurie iniţială si finala;
• micţiune în doi timpi;
• scăderea calibrului şi forţei jetului urinar;
• senzaţia de evacuare vezicală incompletă.
Investigatii:
1. Examen sumar de urină
2. Urocultură
3. Determinarea ureei şi creatininei serice
4. Examenul markerilor prostatici, dintre care cel mai important este antigenul specific
prostatic (PSA) care are valori normale cuprinse între 0-4 ng/ml. Peste aceste valori se
suspectează cancerul prostatic. Examenul PSA reprezintă un test de screening la bărbatul
peste 50 de ani cu rol deosebit în detecţia precoce a cancerului de prostată.
Alţi markeri prostatici importanţi sunt reprezentaţi de:
- Fosfataza acidă prostatică
- EGF (epidermoid growth factor).
- PSMA (prostate specific membrane antigen).
- Seminogelina (antigenul specific al glandei seminale).
- Beta FGF (fibroblast growth factor) - marker cu mare specificitate în dezvoltarea
adenomului prostatic.
5. Investigaţii imagistice: examenul ecografic, urografie, ureteropielografia retrogradă.
Complicaţii:
1. Litiaza vezicală, reprezintă o complicaţie frecventă a adenomului de prostată şi se datorează
în principal stazei urinare vezicale şi / sau infecţiei urinare.
2. Hematuria macroscopică - poate fi abundentă, cu cheaguri ce pot produce retenţie completă
de urină. Are drept cauză ruperea vaselor mucoasei ce acoperă adenomul de prostată.
3. Complicaţii infecţioase: cistite acute şi cronice, pielonefrite acute şi cronice,
orhiepididimitele acute şi cronice. Infecţiile sunt secundare obstacolului subvezical şi stazei
urinare secundare sau manevrelor de sondaj eventual efectuate. Germenii implicaţi cei mai
frecvent sunt cei Gram-negativi (E.coli, Klebsiella, Enterobacter, Proteus, bacil Piocianic).
4. Retenţia completă de urină
Tratamentul medicamentos:
1. Alfa-blocante: Omnic, Avodart.
2. Tratamentul hormonal
3. Fitoterapia
Tratamentul chirurgical:
1. Transuretrorezecţia prostatei (TUR-P)
2. Transuretroincizia prostatei (TUI-P)
3. Adenomectomia deschisă: este folosită în cazul adenoamelor mari, insoțite de complicaţii.
4. Terapia laser

ADENOCARCINOMUL DE PROSTATĂ
Cancerul de prostată este cel mai frecvent dintre cancerele aparatului urinar şi genital
masculin. Adenocarcinomul de prostată reprezintă o tumoră malignă epitelială la nivelul
prostatei.
Etiologie: este necunoscută în prezent dar studiile epidimiologice arată anumiti factori care
intervin în geneza şi dezvoltarea sa. Factorii incriminaţi în apariţia cancerului de prostata sunt:
1. Factorii genetici: studiile au arătat incidenţa crescută a cancerului prostatic în unele familii.
Este posibilă o predispoziţie genetică. Cancerul prostatic este mai frecvent la rasa neagră şi
mai rar la cea galbenă.
2. Factorii fizici (căldura, frigul, radiaţiile) ar putea avea un rol în dezvoltarea neoplasmului.
3. Factorii chimici pot avea acţiune carcinogena: expunerea la cadmiu poate determina
creşterea incidenţei cancerului prostatic
4. Incidenţa scăzută din ţările Asiei este explicată prin regimul alimentar bogat în vegetale
crude care conţin vitamine, în special A şi C cu efect protector.
5. Factorii hormonali
Manifestări clinice
1. Manifestări generale:
• astenie, adinamie, scădere ponderală, inapetenţă, insomnie, iritabilitate
• durere vertebrală care poate crea confuzii cu crize de lombosciatică (metastaze osoase)
• cefalee, tulburări neurologice şi de echilibru, migrene
• semne clinice de insuficienţă renală cronică (în obstrucţia căii urinare superioare)
2. Manifestări locale, obstructive:
• tulburările de micţiune se produc prin obstrucţie mecanică: durere micţională şi perineală,
polakiurie, disurie, hematune (mai severa ca în adenomul de prostată), retenţie incompletă de
urină cu sau fără distensie vezicală, retenţie completă de urină cu instalarea globului vezical,
falsă incontinenţă de urină (urinare fără prea plin).
Investigatii paraclinice
a) Echografia abdominală
b) Radiografia renovezicală simplă poate arăta metastaze osoase
c) Urografia intravenoasă
d) Radiografia pulmonară evidenţiază prezenţa metastazelor pulmonare sau osoase costale.
e) Scintigrafia osoasă evidenţiază prezenţa metastazelor cu cel puţin 6 luni înainte ca acestea
să determine modificări radiografice şi permite diagnosticul precoce al acestora.
f) Tomografia computerizată şi RMN sunt utilizate pentru evaluarea extensiei locale, invaziei
ganglionare şi depistarea eventualelor metastaze la distanţă.
g) Determinarea markerilor tumorali este importantă în diagnosticare precum şi in urmărirea
tratamentului. Principalii markeri serici tumorali suni:
1. Antigenul specific prostatic (PSA)
VN: 0-4 ng/ml; valori de 4-10 ng/ml (suspiciune de cancer prostatic) si peste 10 ng/ml (cancer
prostatic cu mare probabilitate).
2. Fosfataza acidă prostatică
3. Fosfataza alcalină are valori crescute în cazul creşterii activităţii osoase din cancerul de
prostată.
4. Biopsia prostatică
Evoluţie şi pronostic:
Cancerul prostatic evoluează mai lent comparativ cu alte neoplasme si diseminează după o
evoluţie lungă locală. Prognosticul este dictat în majoritatea cazurilor nu de neoplasm, ci de
complicaţiile mai ales urinare.
Tratamentul:
1. Endocrinologic
2. Chirurgical

HIDROCELUL
Hidrocelul se defineşte prin acumularea de lichid între foiţele vaginalei testiculare.
Vaginala testiculara este una din membranele ce invelesc testiculul si care in mod normal
secreta o cantitate minima de lichid care favorizeaza miscarile testiculului in scrot.
Etiologie:
- inflamaţie acută epididimo-testiculară de obicei gonococică
- alte afecţiuni: scarlatina, peritonite, streptococii, stafilococii
Manifestari clinice
- inflamaţia acută a testiculului
- lichid seropurulent în interiorul vaginalei testiculare
Investigatii: Ecografie scrotală
Tratament:
1. Tratament cu antibiotice
2. Tratament chirurgical: incizie, drenaj.

VARICOCELUL
Varicocelul reprezintă este o dilatatie a venelor cordonului spermatic din cauza tulburarilor
functionale in drenajul sangelui venos de la nivelul testiculului.
Etiologie: cauze anatomice, functionale, constitutionale, endocrine (metabolice)
Factori de risc: ortostatism prelungit (statul in picioare mult timp); peretele venos slab
calitativ (genetic); predespozitie constitutional-ereditara; cresterea presiunii abdominale la
efort fizic exagerat, stranut, ridicarea unor greutati.                     
Tablou clinic:
- durere de-a lungul cordonului spermatic care se accentuează după efort, ortostatism
prelungit
- pielea scrotului, în parea afectată, este mai coborâtă decât în partea opusă
- la palparea cordonului spermatic se simt venele spermatice dilatate, sunt bine vizibile,
facand relief caracteristic prin pielea subtire scrotala;
- volum marit al hemiscrotului afectat;
- palpator: acest conglomerat de vene este moale, nedureros, foarte mobil (senzatia tactila ca
palpezi "un pachet de rame ").
Tratament:
Tratamentul chirurgical se adresează cazurilor în care dilataţiile venoase ating un volum
important însoţite de fenomene subiective accentuate.
Procedee chirurgicale: embolizarea selectiva transvenoasa; sclerozarea venelor varicoase;
clasic: ligatura inalta a venei spermatice prin abord chirurgical;
laparoscopic (ligaturarea/cliparea venei spermatice la nivelul iliac);
microchirurgical (inghinal sau subinghinal).

MALFORMAŢII CONGENITALE RENALE

1. Rinichiul ectopic, reprezintă deplasarea anormală, congenitală a rinichiului, datorită unei
tulburări în ascensiunea şi rotaţia sa. Rinichiul ectopic este hipoplazic (slab dezvoltat), se
complică frecvent cu hidronefroză şi infecţie urinară.
2. Rinichiul polichistic
Rinichiul polichistic este o boală congenitală şi familială caracterizată prin aparitia mai multor
chisturi la nivelul parenchimului rinichilor.
Tablou clinic:
Primele semne apar de regula intre 40 si 60 ani.
Alte semne si simptome cauzate de boala rinichiului polichistic cuprind:
- dureri lombare cauzate de marirea in volum a rinichilor, dureri abdominale, hematurie
Investigaţii paraclinice:
- urografie, ecografie renala, scintigramă renală
Evoluţie:
Deseori, boala rinichiului polichistic evolueaza spre insuficienta renala cronica (IRC), HTA,
litiază renală.
Tratamentul chirurgical - reparator sau se efectuează transplant renal.