Terapie Ocupationala Pentru Persoanele Cu Dizabilitati 2017

UNIVERSITATEA „ 1 DECEMBRIE 1918” ALBA IULIA
FACULTATEA DE DREPT ŞI ŞTIINŢE SOCIALE

SPECIALIZAREA TERAPIE OCUPAŢIONALĂ
Lect. univ. dr. Petronela Maria Talpaș
Terapie ocupațională pentru persoanele cu dizabilități
Suport de curs
Alba Iulia
-2017-
3
Cuprins
Cuprins……………………………………………………………………………………………….1
Introducere…………………………………………………………………………………………...3
Scopul şi obiectivele disciplinei………………………………………………………………………3
Cerinţe preliminare…………………………………………………………………………………..3
Conţinutul materialului de studiu…………………………………………………………………….3
Recomandări de studiu……………………………………………………………………………….4
Recomandări privind evaluarea……………………………………………………………...............5
Test de evaluare iniţială……………………………………………………………………………....6
Unitatea de studiu 1. Elemente de referinţă pentru studiul dizabilităţilor………………….......7

1.1. Introducere……………………………………………………………………………………...7
1.2. Obiectivele unităţii de studiu…………………………………………………………………...8
1.3. Elemente de referinţă pentru studiul dizabilităţilor……………………………………………..8
1.3.1 Noţiunea de handicap(dizabilitate). Istoric, evoluţie, taxonomie………………………....8
1.3.2. Determinarea stărilor de handicap (dizabilitate)………………………………………...11
1.3.3. Maladie, deficienţă, incapacitate, handicap (dizabilitate)……………………………….17
1.4. Rezumatul unităţii de studiu…………………………………………………………………...19
1.5. Test de autoevaluare……………………………………………………………………………20
1.6. Concluzii………………………………………………………………………………………..20
1.7. Bibliografie minimală…………………………………………………………………………..20
Unitatea de studiu 2. Profilaxia individuală şi inadaptarea persoanelor cu dizabilităţi............21

2.1. Introducere……………………………………………………………………………………..22
2.2. Obiectivele unităţii de studiu…………………………………………………………………..22
2.3. Profilaxia individuală şi inadaptarea persoanelor cu dizabilităţi……………………………….22
2.3.1. Perspectiva globalităţii…………………………………………………………………..22
2.3.2. Forme şi nivele de prevenţie............................................................................................23
2.3.3. Organizarea operaţională a profilaxiei.............................................................................26
2.3.4. Problematica inadaptării persoanei cu dizabilităţi...........................................................29
2.5. Test de autoevaluare…………………………………………………………………………....32
2.6. Concluzii………………………………………………………………………………………..32
4
Unitatea de studiu 3. Clasificarea internaţională a funcţionării, dizabilităţii şi sănătăţii
(CIF)...................................................................................................................................................33
3.1. Introducere……………………………………………………………………………………...33
3.2. Obiectivele unităţii de studiu…………………………………………………………………...34
3.3. Clasificarea internaţională a funcţionării, dizabilităţii şi sănătăţii (CIF).....................................34
3.3.1. Scopurile şi obiectivele CIF..............................................................................................34
3.3.2. Componentele CIF……………………………………………………………………….35
3.4. Rezumatul unităţii de studiu……………………………………………………………………37
3.5. Test de autoevaluare……………………………………………………………………………38
3.6. Concluzii………………………………………………………………………………………..38
Unitatea de studiu 4. Forme ale dizabilităţilor…………………………………………………….39

4.1. Introducere……………………………………………………………………………………..39
4.3. Forme ale dizabilităţilor ……………………………………………………………………….40
4.3.1. Clasificarea handicapurilor (dizabilităţilor)……………………………………………..40
4.3.2. Handicapurile (dizabilităţile) fizice……………………………………………………..49
4.3.3. Tulburările psihice handicapante......................................................................................52
4.5. Test de autoevaluare……………………………………………………………………….......56
4.6. Concluzii……………………………………………………………………………………….56
Unitatea de învăţare 5. Recuperarea persoanei cu dizabilităţi…………………………………57

5.1. Introducere…………………………………………………………………………………….57
5.2. Obiectivele unităţii de studiu………………………………………………………………….58
5.3. Recuperarea persoanei cu dizabilităţi ………………………………………………………....58
5.3.1. Recuperarea biologico-medicală ……………………………………………………….58
5.3.2. Recuperarea socială a persoanelor cu handicap psihic....................................................63
5.3.3. Reforma instituţională. Dezinstituţionalizarea..................................................................64
5.3.4. Munca şi formele acesteia.................................................................................................69
5
5.3.5. Principii de bază privind campania de informare şi educare a persoanelor cu
dizabilităţi...........................................................................................................................................72
5.5. Test de autoevaluare…………………………………………………………………………....76
5.6. Concluzii……………………………………………………………………………………......76
Unitatea de învăţare 6. Rolul Terapiei ocupationale în recuperarea şi integrarea persoanelor

cu dizabilităţi....................................................................................................................................78
6.1. Introducere……………………………………………………………………………………..78
6.3. Rolul terapiei ocupational în recuperarea şi integrarea persoanelor cu dizabilităţi ……………79
6.3.1. terapia ocupationala a persoanelor cu handicap fizic ………………………………....79
6.3.2 terapia ocupationala a persoanelor cu dizabilităţi senzoriale ……………………………80
6.3.3. terapia ocupationala a persoanelor cu handicap mintal………………………………..83
6.5. Test de autoevaluare…………………………………………………………………………...85
6.6. Concluzii……………………………………………………………………………………….85
Glosar de specialitate……………………………………………………………………………….86
Anexe ………………………………………………………………………………………………96
Lucrări de verificare …………………………………………………………………………........100
6
Introducere
Scopul şi obiectivele disciplinei

Disciplina ,, Terapie ocupațională pentru persoanele cu dizabilități ,, îşi propune
iniţierea studenţilor în vastul domeniu al dizabilităţii, o zonă aparte terapiei ocupaționale.
Scopul acestui material de studiu constă în dezvoltarea unui suport informaţional care să
constituie o bază teoretică solidă pe care studenţii să o poată utiliza ulterior în practică şi care să le
ofere o viziune de ansamblu asupra principiilor şi elementelor de bază folosite în cadrul muncii
terapeutului social destinate persoanei cu dizabilităţi.
Obiectivul central al disciplinei este însuşirea de către studenţi a cunoştinţelor teoretice cu
privire la terapia ocupațională pentru persanele cu dizabilităţi dar şi formarea şi dezvoltarea de
abilităţi practice privind practica în acest domeniu.
Cerinţe preliminare
Dintre activităţile specifice, învăţarea bazată pe studiul individual trebuie să ocupe locul
central. În sprijinul studiului individual este oferit suportul de curs, care necesită a fi completat cu
studiul lucrărilor bibliografice minimale . Înainte de studierea suportului de curs, studenţii trebuie să
se concentreze asupra elementelor conţinute de Fişa discipline care sunt criterii de referinţă pentru
însuşirea cunoştinţelor de specialitate şi formarea competenţelor şi abilităţilor practice specifice
domeniului de activitate.
Conţinutul materialului de studiu

Materialul este structurat de 6 unităţi de studiu. Acestea sunt : Elemente de referinţă pentru studiul
dizabilităţilor, Profilaxia individuală şi inadaptarea persoanelor cu dizabilităţi, Clasificarea
internaţională a funcţionării, dizabilităţii şi sănătăţii, Forme ale dizabilităţilor, Recuperarea
persoanei cu dizabilităţi, Rolul terapiei ocupaționale în recuperarea şi integrarea persoanelor cu
dizabilităţi.
7
Recomandări de studiu
Maniera de organizare a acestui material didactic, prin prezentarea subiectelor tratate, reclamă
parcurgerea resursei de învăţământ în ordinea în care este divizat conţinutul, respectiv în unităţi de
studiu. Ca atare, trecerea de la o unitate de studiu la alta implică lecturarea, înţelegerea şi asimilarea
celor precedente.
Însuşirea cunoştinţelor şi formarea deprinderilor solicită acordarea sistematică a unui timp pentru
învăţare , în funcţie de capacitatea fiecărui student de concentrare în studiu individual.
Pentru obţinerea rezultatelor aşteptate în învăţare , exprimate în forma competenţelor cognitive sau
profesionale, propun cel puţin 5 ore de studiu individual pe săptămână, divizate în două-trei şedinţe,
cu păstrarea aceluiaşi ritm şi în sesiunea de examene.
Pe parcursul materialului veţi găsi teste de autocontrol, constând în întrebări şi teme de activitate
necesare pentru verificarea modului de asimilare a cunoştinţelor şi formarea deprinderilor practice .
Materialul de studiu conţine inserate o serie de pictograme care doresc să semnalizeze drumul în
jurul textului parcurs, pentru ai ajuta pe cursanţi. Aceste indicatoare au următoarele funcţii :
Simbol Descriere
Obiective
Teme de reflecţie
Fişier audio
Bibliografie
Test de evaluare
Glosar
Rezumat
De reţinut
8
De notat
Răspuns greşit
Răspuns corect
Prezentare curs
Exerciţii
Cuvânt cheie
Studiu individual
Timp de lucru
Recomand cursanţilor rezolvarea cu consecvenţă a sarcinilor de învăţare , imediat după ce au

parcurs conţinutul tematic corespunzător. Acest lucru îi va ajuta să îşi consolideze mai uşor
materia parcursă şi să se pregătească pentru a răspunde la testul de autoevaluare precum şi la
evaluarea finală.
Recomandări privind evaluarea

Pe parcursul acestui material veţi găsi cu regularitate teste de autocontrol utile pentru
autoevaluarea dumneavoastră pe parcursul semestrului, constând în întrebări grilă şi teme de
control, necesare pentru verificarea modului de asimilare a cunoştinţelor şi formarea abilităţilor
practice. Pe tot parcursul suportului de curs a fost realizată o testare formativă , care să evalueze
progresul înregistrat de student, să ofere îndrumare corectivă, să determine necesitatea acordării
unor îndrumări adiţionale, să asigure reconcentrarea studentului asupra rezultatelor dorite de
programul de instruire.
La finalul procesului de instruire are loc o evaluare sumativă , ce cuprinde testarea calitativă şi
cantitativă a învăţării de către student a problematicii cursului , în cadrul examenului. Această
evaluare contribuie la luarea de decizii privind continuarea la un nivel avansat a procesului de
învăţare şi instruire, remedierea cunoştinţelor insuficient sau greşit acumulate şi înţelese de către
student, pregătirea studentului pentru transferarea unor cunoştinţe asimilate în cadrul unei alte
situaţii de instruire.
9
Test de evaluare iniţială
1. Definiţi terapia ocupațională.

Răspuns :
……
2. Ce presupune faptul ca un individ are o dizabilitate ?

Răspuns :
………
3. Care sunt principalele zone în care terapeutul ocupațional poate interveni atunci când lucrează
cu beneficiari cu dizabilităţi?
Răspuns :
…………
Timp de rezolvare : 20 minute
10
Unitatea de studiu 1. Elemente de referinţă pentru studiul dizabilităţilor
Cuprins
1.1. Introducere
1.2. Obiectivele unităţii de studiu
1.3. Elemente de referinţă pentru studiul dizabilităţilor
1.3.1. Noţiunea de handicap (dizabilitate). Istoric, evoluţie , taxonomie.
1.3.2.. Determinarea stărilor de handicap (dizabilitate).
1.3.3. Maladie, deficienţă, incapacitate, handicap (dizabilitate)
1.4. Rezumatul unităţii de studiu
1.5. Test de autoevaluare
1.6. Concluzii
1.7. Bibliografie minimală
1.1. Introducere
Unitatea de studiu de debut cuprinde 3 capitole al căror conţinut se referă la definirea dizabilităţii ,
prezentarea teoriilor cu privire la dizabilitate, precum şi la definirea conceptelor relaţionate la
dizabilitate.
Cunoştinţe preliminare
Sunt necesare cunoştinţe generale din domeniul asistenţei sociale.
Resurse necesare şi recomandări de studiu

Pentru studiul individual al unităţii de studiu curente, recomand apelarea la : resurse bibliografice
obligatorii, resurse materiale (instrumente specifice, PC, software).
Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 8 ore
11
 Însuşirea noţiunilor de handicap, dizabilitate; istoric, evoluţie, taxonomie

 Înţelegerea determinărilor privind stările de handicap (dizabilitate)
 Dezvoltarea capacităţii de a ilustra noţiunile teoretice prin exemple
 Definirea noţiunilor de maladie, deficienţă, incapacitate, dizabilitate
1.3. Elemente de referinţă pentru studiul dizabilităţilor
1.3.1. Noţiunea de handicap (dizabilitate). Istoric, evoluţie , taxonomie
La origine termenul de HANDICAP nu a fost un cuvânt simplu, ci o sintagmă. Era compusă

din trei unităţi semantice diferite: HAND IN CAP. În limba engleză, unde sintagma a apărut pentru
prima oară (sec. XVI), “hand” înseamnă “mână”, “in” este echivalent cu “în”, iar “cap” înseamnă
“caschetă”, “căciulă”. Expresia “Hand in cap” era folosită pentru desemnarea unui joc în care
partenerii îşi disputau diverse obiecte personale după un preţ fixat de un arbitru. Obiectele erau puse
într-o căciulă (“cap”), de unde se extrăgeau cu mâna (“hand”), absolut la întâmplare. Prin
contractare lingvistică, consoana “n” de la “in” a dispărut, iar sintagma a devenit cuvânt de sine
stătător: HANDICAP.
În sec. XVIII (1754), cuvântul HANDICAP începe să fie aplicat la competiţiile dintre doi
cai, iar mai târziu (1786) şi la cursele cu mai mulţi de doi cai.
Deplasarea semantică a HANDICAP – ului de la semnificaţia primară de “joc de noroc”, la
semnificaţia sa secundară, aplicabilă la cursele de cai, a fost posibilă întrucât în ambele situaţii avea
loc o evaluare comparativă a “obiectelor” aflate în competiţie: în primul caz, a efectelor personale,
în al doilea caz a cailor. Prin “cursă cu handicap” se înţelegea acea cursă în care şansele inegale ale
cailor erau, în principiu, egalizate prin obligaţia celor mai buni de a purta o greutate în plus în
funcţie de performanţele anterioare deja confirmate.
În limba franceză scrisă, termenul de HANDICAP (cu sensul său specific şi stabilizat,
aplicabil la cursele de cai), apare deja consemnat la 1827 (T. Byron: “Manuel de l’amateur de
courses”). În dicţionarele de limba franceză, termenul este întâlnit, pentru prima dată, în
suplimentul “Littre”, ediţia 1877. În “Dictionnaire de l’Academie”, termenul de HANDICAP este
12
introdus abia la ediţia din 1935. La intervale diferite, încep să apară şi derivatele: “handicaper”
(1854), “handicapeur” (persoana care stabileşte handicapurile; 1872), “handicapage” (1906).
Extensia conţinutului semantic al HANDICAP- ului continuă prin glisarea acestuia de la
limitarea capacităţilor cailor la limitarea capacităţilor oamenilor, apoi, de la limitarea capacităţilor
umane, la consecinţele acestor limitări. Nu se cunoaşte cu exactitate data convertirii semantice de la
domeniul cabalin la domeniul uman. Este sigur însă că această convertire s-a produs mai întâi în
ţările anglofone, mutaţia semantică transferându-se apoi, progresiv, în ţările francofone, iar mai apoi
şi în celelalte perimetre geografice. Se estimează – spre exemplu – că termenul de “handicap fizic”,
aplicabil la domeniul realităţilor umane, ar fi apărut cam pe la sfârşitul deceniului IV al secolului
nostru (1940).
În dicţionarele de limba română, termenul de HANDICAP apare relativ târziu.
Dintre dicţionarele apărute sub egida Academiei Române, ediţia din 1934 (Sextil Puşcariu)
nu face nici o referire la termenul de handicap şi la nici la vreunul dintre derivatele lui. “Dicţionarul
limbii române literare contemporane” din 1956 consemnează termenul de handicap în ipostaza de
substantiv (cu două semnificaţii proprii şi o semnificaţie figurată), la care adaugă derivatul verbal:
“a handicapa” (cu o semnificaţie proprie şi una figurată). În “Dicţionarul Enciclopedic Român” din
1964, contrar aşteptărilor, neologismul handicap este iarăşi absent. În schimb, în toate dicţionarele
ulterioare, termenul de handicap este prezentat şi explicat alături de derivatul său verbal: a
handicapa. Nu apare însă derivatul “handicapat” (adjectiv şi substantiv), deşi în limbajul comun
(oral şi scris), “copil handicapat” sau “persoană handicapată” deveniseră deja expresii curente.
În literatura de specialitate, o penetraţie masivă a termenului de “handicap” se produce abia
în ultimul deceniu. Exemplu edificator: în “Regulamentul şcolilor pentru copii cu deficienţe” –
1971, cuvintele handicap şi handicapat nu sunt folosite nici măcar o singură dată.
Deplasarea semantică a termenului de handicap, de la semnificaţia originară restrânsă
(aplicabilă doar curselor de cai), la semnificaţia actuală extinsă (aplicabilă realităţilor umane), a fost
însoţită de deplasarea dominantei lexicale de la egalitatea în concurenţă”, la dezavantajul în
concurenţă”. O asemenea deplasare pare să constituie deja un proces încheiat şi ireversibil, dovadă
că, prin simpla rostire a cuvântului handicap, se induce, automat, şi ideea de nuanţă nefavorizantă.
Ideea de dezavantaj şi dificultate pe care o semnifică termenul de handicap, nu a apărut însă,
la început, decât prin raportare la un context social. Interesa, deci, dezavantajul social al individului
aflat în concurenţă şi nu alte stări de inferioritate.
De la semnificaţia sa socială, termenul de handicap este deturnat apoi spre o semnificaţie
accentuat medicalizată, când pe prim plan nu se mai situează dezavantajul social, ci dezavantajul
13
biopsihic (interpretat ca o consecinţă a unei maladii, a unei devieri de la normalitatea somato-
psihică).
De la consecinţa maladiei se trece apoi, la maladia însăşi, astfel încât, în numeroase
contexte, termenul de handicap este folosit ca substitut al termenilor: boală, maladie, deficienţă,
tulburare somato-psihică, anormalitate etc. În loc de deficienţă fizică, se foloseşte tot mai des
termenul de handicap fizic, în loc de deficienţă de auz, se spune handicap de auz, în loc de boală
mintală, auzim tot mai des expresia de handicap mintal.
Este însă oare legitimă deturnarea semnificaţiei termenului de handicap de la accepţiunea
specifică de deficienţă defavorizantă (consecinţă a unei devieri de la normalitate), spre însuşi
agentul care provoacă dezavantajul? Fireşte, nu întotdeauna limbajul comun se lasă influenţat şi
modelat de convenţii artificiale, chiar atunci când acestea au o justificare raţională, ştiinţifică.
Totuşi, nu putem nega faptul că, în foarte multe situaţii, limbajul comun se formează prin imitarea
limbajului ştiinţific de specialitate (sau prin analogie cu acest limbaj). Problema dacă semnificaţia
pe care o atribuim termenului de handicap, în contextul literaturii de specialitate, are o justificare
raţională, este deci o problemă reală.
Punctul de vedere al lui Ph. Wood (punct de vedere împărtăşit şi de Organizaţia Mondială a
Sănătăţii) este că termenul de handicap ar trebui păstrat cu accepţiunea sa specifică de dezavantaj,
de diferenţă defavorizantă, de consecinţă situaţională apărută ca urmare a deficienţelor sau
maladiilor invalidante.
Din punct de vedere lexical, cuvântul handicap este un substantiv (substitut pentru obstacol,
dezavantaj, infirmitate). Derivatul “handicapat” poate fi luat fie ca simplu adjectiv (copil
handicapat, persoana handicapată), fie ca substantiv (un handicapat). În acest din urmă caz, asupra
subiecţilor astfel desemnaţi se produce şi o anumită stigmatizare (etichetare depreciativă).
Lăsând însă la o parte nuanţele şi sensurile incidentale (excesiv de particularizate), putem
reţine, pentru noţiunea de handicap, următoarea situaţie semantică:
1. handicap – joc de noroc prin care se dispută efectele personale evaluate în prealabil de către un
arbitru;
2. handicap – greutate sau distanţă suplimentară, necesare egalizării şanselor la cursele de cai;
3. handicap – diferenţă cuantificabilă între performanţele jucătorilor de golf;
4. handicap – dezavantaj, diferenţă defavorizantă, consecinţe a unor maladii invalidante sau ale unor
dificultăţi sociale;
5. handicap – totalitatea reperelor cu care un concurent a fost pus în inferioritate (în sport);
6. handicap – boală, maladie, deficienţă, tulburare neuropsihică, deviere de la normalitate;
7. handicap – dezavantaj nespecific (prin extensie abuzivă).
14
Ca derivate lexicale ale handicapului, reţinem:
8. handicapat – adjectiv, cu sensul de trăsătură dezavantajantă, defavorizantă;
9. handicapat – substantiv desemnând persoana afectată de un dezavantaj;
10. handicapat – substantiv desemnând o persoană bolnavă, cu devieri de la normalitatea somato-
psihică;
11. handicapat – stigmat cu semnificaţie devalorizantă, în special cu referire la retardarea mintală;
12. a handicapa – verb tranzitiv cu semnificaţia proprie de a avea sau a-şi crea un avantaj asupra
concurentului într-o competiţie;
13. a handicapa – cu semnificaţia figurată de a perturba sau a frâna activitatea cuiva, a pune pe
cineva în stare de inferioritate;
14. a handicapa – cu semnificaţia restrânsă de a pune pe cineva în poziţie de anormalitate faţă de un
anumit sistem de referinţă, diferit convenţional de starea de normalitate;
15. handicapant – (prin analogie cu invalidant), caracterizează entitatea gnoseologică sau factorii
etiologici susceptibili de a provoca un handicap, un dezavantaj, o boală (sau care au provocat, în
mod real, o asemenea disfuncţionalitate).
Semnificaţiile consemnate la punctele 5, 7, 8, 9, 11, 12, 13, 14 şi 15 sunt întotdeauna relative
şi contextuale (situaţionale, circumstanţiale), întrucât natura şi intensitatea stărilor de anormalitate
pe care le presupun nu sunt dependente numai de starea intrinsecă a individului, ci rezultă şi din
interacţiunea individului cu mediul. O infirmitate fizică, spre exemplu, poate fi mult mai
handicapantă pentru un lucrător manual, decât pentru un intelectual.
Putem conchide, deci, folosind expresia lapidară a lui Bloch-Laine, că “la gravitatea
intrinsecă a handicapului nu corespunde în mod riguros un grad proporţional de inadaptare”. Fiind
însă o problemă complexă şi extrem de controversată, relativitatea şi caracterul circumstanţial al
handicapului vor fi abordate într-un studiu separat.
1.3.2. Determinarea stărilor de handicap (dizabilitate).

Reevaluarea statutului existenţial al persoanelor handicapate, îndeosebi ca urmare a aplicării
“Programului mondial de acţiune privind persoanele handicapate” (adoptat de Organizaţia
Naţiunilor Unite în 1982) a determinat, în mod corespunzător, şi o reconsiderare a suportului
teoretico-metodologic al practicilor de recuperare şi readaptare. Practic însă, noile achiziţii
epistemologice validate, sub raport axiologic, şi de Organizaţia Mondială a Sănătăţii au rămas, în
mare parte, ignorate sau insuficient aplicate. Drept urmare, confuziile conceptuale, abordările
preponderent empirice continuă să penetreze atât perimetrul literaturii de specialitate, cât şi
perimetrul reglementărilor juridice.
15
Din punct de vedere etimologic, termenului de handicap ar trebui să i se confere semnificaţia
de dezavantaj, sintagma “persoană handicapată” însemnând “persoană dezavantajată”.
Medicalizarea excesivă a interpretării “handicapului” a determinat însă o glisare semantică dinspre
dezavantaj spre maladie generatoare de dezavantaj. Drept consecinţă, sintagma “persoană
handicapată” a început să fie asimilată cu sintagma “persoană bolnavă”.
La nivelul limbajului comun, handicapul sugerează, aproape invariabil, boala, maladia
cronică invalidantă - incapacitatea. O asemenea deplasare semantică de la accepţiunea specifică a
handicapului (preponderent socială şi situaţională) spre accepţiunea improprie de boală (maladie) a
creat, însă, confuzii. Aproape orice bolnav cronic sau grav se consideră a fi, implicit, şi un
handicapat, ceea ce este inexact. Pentru că nu “boala în sine” conferă individului statutul de
handicapat, ci modalitatea de raportare a maladiei respective la parametrii ambianţei
existenţiale, la exigenţele socio-economice ale mediului. Pe de altă parte, nu orice handicapat este,
în mod automat, şi un om bolnav. Anormalitatea handicapaţilor social, spre exemplu, este mai mult
o anormalitate a personalităţii sau ambientală şi mai puţin somato-psihică.
Atât timp cât confuziile şi interpretările semantice au reverberat exclusiv asupra aspectelor
logice şi lexicale ale noţiunii de handicap, problema relativităţii conceptuale a produs dispute şi
controverse preponderent epistemologice. Când însă problema delimitării stării de handicap a
devenit o problemă juridică, de drept administrativ, din ea decurgând atribuirea anumitor drepturi,
facilităţi (sau, eventual, neacordarea acestora), aspectul delimitării riguroase a conceptului de
handicap nu mai poate constitui un demers facultativ sau rezolvarea într-o manieră confuză.
Orientându-ne după unele documente oficiale ale ONU, prin persoană handicapată ar trebui
să înţelegem “orice persoană aflată în incapacitatea de a-şi asigura, prin ea însăşi, toate sau o parte
din nevoile vieţii individuale sau sociale normale, din cauza unor deficienţe sau incapacităţi
mintale”. (Declaraţia ONU asupra persoanelor handicapate, 1975).
Prezenţa sau absenţa stării de handicap este pusă, deci, în legătură cu prezenţa sau absenţa
autonomiei existenţiale. Pe de altă parte, absenţa autonomiei existenţiale e atribuită unor cauze
explicit formulate - deficienţe sau incapacităţi. Este trecută cu vederea sau ignorată aproape total
influenţa perturbatoare a factorilor de mediu. Or, din punct de vedere al cauzelor reale, nu putem
eluda impactul dintre elementele intrinseci ale individului şi presiunea factorilor extrinseci ai
ambianţei.
În legislaţia franceză privitoare la persoanele handicapate (Legea Orientării, din 1975),
aspectul contextual este implicat, dar nu explicitat. Se evită formularea unei definiţii explicite a
handicapului. Atribuirea sau neatribuirea statutului de persoană handicapată este lăsată la latitudinea
unor comisii guvernamentale. Prin activitatea acestor comisii se realizează corelarea între
16
deficienţele sau incapacităţile individului şi factorii favorizanţi sau defavorizanţi ai ambianţei
concrete. Însă nedefinirea riguroasă, prin lege, a parametrilor susceptibili de a determina
handicapul, lasă loc interpretărilor subiective şi extrem de relative.
Legislaţia canadiană nu se rezumă numai la indicarea acelor parametrii ce pot conduce la
starea de handicap, ci caută să determine şi procentele de handicap pe care o anumită maladie
invalidantă le poate produce. Astfel, “Legea privind persoanele handicapate”, din 1976, prevede că
nu orice incapacitate conduce la handicap, ci doar acele incapacităţi care determină o diminuare,
faţă de normal, cu cel puţin 20% a capacităţilor mintale şi cu cel puţin 30% a capacităţilor fizice.
Pentru depăşirea interpretării unilaterale a stării de handicap (în sensul că acesta s-ar datora
exclusiv individului), Ph. Wood (1980), propune revenirea la semnificaţia proprie a noţiunii de
handicap, deci la interpretarea ei ca dezavantaj într-un lanţ cauzal care porneşte de la o maladie
invalidantă, trece prin deficienţă şi incapacitate, ajungând să provoace handicapul. Avem deci,
după Wood, patru elemente distincte:
1.- maladia sau traumatismul iniţial, existente încă de la naştere sau dobândite;
2.- deficienţa: pierderea sau alterarea unei structuri sau a unei funcţii (leziune anatomică,
tulburare psihologică) rezultând în urma unei maladii, accident sau perturbare în evoluţia normală
(bătrâneţea), dar şi ca urmare a unor carenţe psiho-afective (pierderea părinţilor sau neglijenţa
pedagogică). Deficienţe frecvente: auditive, vizuale, de limbaj, intelectuale;
3.- incapacitatea – reducerea parţială sau totală a posibilităţii de a realiza o activitate
(motrică sau cognitivă) sau un comportament. Categorii de incapacităţi: de comunicare, igienă
personală, locomotorie etc.
Incapacitatea depinde, dar nu obligatoriu şi nu de o manieră univocă, de deficienţă. Atât
deficienţele, cât şi incapacităţile, pot fi vizibile sau invizibile, temporare sau permanente, progresive
sau regresive;
4.- handicapul – dezavantajul social, rezultat în urma unei deficienţe sau incapacităţi, şi
care limitează sau impiedică îndeplinirea de către individ a unui rol aşteptat de mediu. Categorii
posibile: handicapuri de independenţă fizică, orientare, autonomie economică, integrare socială etc.
Prin aceste delimitări conceptuale avem posibilitatea să reliefăm mai pregnant importanţa
factorilor de mediu în aprecierea comparativă şi evolutivă a deficienţelor somatice şi a
incapacităţilor funcţionale. Avem, de asemenea, posibilitatea să întreprindem acţiuni şi să realizăm
programe adresate nu numai persoanelor handicapate, ci în aceeaşi măsură şi asupra mediului în
care sunt integrate. Pentru că, nu putem asimila integral handicapul cu incapacitatea.
Două exemple edificatoare: o persoană suferindă de hipertensiune (maladie) e atinsă de o
hemoragie cerebrală (deficienţă, infirmitate) care provoacă o hemiplegie dreapta, aceasta
17
antrenând la rândul ei, dificultăţi de mers, scriere, vorbire (incapacităţi). Dacă persoana respectivă
nu se restabileşte suficient pentru a-şi relua munca şi a duce o viaţă independentă, incapacitatea va
fi considerată ca handicap. Sau pierderea ultimei falange a degetului mijlociu de la mâna stângă e o
deficienţă. Această deficienţă poate fi o piedică în efectuarea uneia sau a mai multor activităţi
normale, devenind astfel incapacitate. Totuşi, pentru majoritatea indivizilor, deficienţa arătată nu
provoacă o incapacitate supărătoare, însă ea va fi, pentru un violonist profesionist, un handicap.
Propunerile lui Wood se regăsesc în noile conceptualizări ale ONU. Astfel, în “Programul de
Activitate Mondială” al ONU, adoptat la a 37-a sesiune din 3 decembrie 1982, definiţia
handicapului apare în următoarea formulare:
“Handicapul este funcţie a raporturilor persoanelor deficiente cu mediul lor. El survine atunci când
aceste persoane întâlnesc obstacole culturale, materiale, sociale, care le împiedică să acceadă la
diversele sisteme ale societăţii, disponibile pentru ceilalţi cetăţeni. Astfel, handicapul rezultă din
pierderea sau limitarea posibilităţilor de participare, pe picior de egalitate cu ceilalţi indivizi, la
viaţa comunităţii”.
Observăm că, pe prim plan în definirea stării de handicap, nu apar deficienţele, ci “posibilităţile de
participare pe picior de egalitate cu ceilalţi indivizi”. Or, aceste posibilităţi au dublă determinare: şi
din partea individului - şi din partea mediului.
Deşi a trecut mai bine de un deceniu de când Organizaţia Mondială a Sănătăţii a atenţionat asupra
implicaţiilor mediului în producerea handicapului, o serie de acte normative continuă să ignore
acest aspect circumstanţial, persistând în ideea după care factorii defavorizanţi ar aparţine aproape
în exclusivitate individului. În contextul legislaţiei noastre (Legea 53/1992), persoane handicapate
sunt considerate acele persoane care, “datorită unor deficienţe senzoriale, fizice sau mintale, nu se
pot integra, total sau parţial, temporar sau permanent, prin propriile lor posibilităţi, în viaţa socială
şi profesională, necesitând măsuri de protecţie specială”.
Nu este sugerată ideea că starea de handicap, producerea şi persistenţa ei, sunt imputabile exclusiv
individului, el fiind, datorită deficienţelor arătate, singurul responsabil de starea şi gradul de
incapacitate în care se află, în raport cu ceilalţi membrii ai societăţii. Avem, astfel, reprodusă,
aproape integral, definiţia ONU din 1975 care (tocmai datorită inconsistenţei sale teoretice şi
operaţionale) a fost rectificată, aşa cum am menţionat.
Realitatea cotidiană din contextele sociale în care s-a înţeles că starea de handicap e determinată şi
în funcţie de parametrii mediului, demonstrează că, atunci când persoanelor cu deficienţe li se oferă
posibilităţi adecvate de autorealizare, de autonomie existenţială, starea de handicap (sub aspect
presant, de ordin existenţial), nu mai e resimţită. Sunt resimţite doar reverberaţiile subiective ale
deficienţei şi nu impactul social major. Toate aceste inadvertenţe conceptuale şi epistemologice,
18
departe de a avea consecinţe pur teoretice, se răsfrâng asupra realităţilor concrete ale vieţii sociale.
Nedispunând de normative adecvate, riguros fundamentate, s-a ajuns la ambiguităţi şi confuzii în
privinţa acordării sau neacordării statutului de handicapat unor persoane cu diverse maladii
invalidante. E nelegitim, spre exemplu, să atribuim statutul de handicapat acelor persoane cărora
societatea le oferă posibilitatea de a se integra activ în structurile educaţionale, economice, sociale.
În felul acesta, societatea nu le dezavantajează, în pofida deficienţelor ce le prezintă, fiindu-le
asigurate şanse de integrare efectivă în structurile sale. Pe de altă parte, persoanelor cu deficienţe
cărora li s-a acordat această şansă, a integrării, dar o refuză, preferând “avantajele” subterane ale
deficienţei (cerşit, vagabondaj), trebuie abordate corespunzător, cu rezerve. Fiecare dintre noi putem
avea unele abateri de la limita normalităţii, într-un domeniu sau altul, normalitatea absolută fiind o
iluzie. În unele situaţii, s-ar putea vorbi mai curând de un complex de inferioritate, determinat de
nivelul de aspiraţie exagerat, decât de o abatere de la presupusul standard al normalităţii. Prin
raportare la un ideal şi la aspiraţii neadecvate, asemenea complexe şi autoevaluări depreciative ar
putea fi multiplicate la infinit. Numai că, autoevaluarea arbitrară nu poate fi şi nu trebuie să fie luată
ca reper esenţial în atribuirea sau neatribuirea statutului de handicapat. Amplasarea cazuisticii
individuale în contextualitatea concretă e singura în măsură să ne ofere repere riguroase privitoare
la poziţia individului faţă de aşa zisa normalitate standardizată.
De altfel, arată Wood, “există persoane ce nu suferă de nici un defect sau infirmitate organică, dar se
află în imposibilitatea de a funcţiona, din cauza unei dezordini a gândirii sau din lipsa stimei de
sine, care a fost calificată drept slăbiciune deprinsă”. Deşi aceste persoane nu prezintă deficienţe
intrinseci, prin relaţionarea neadecvată la ambianţă, ele sunt puse în situaţii de dificultate, se
adaptează greu la cerinţele mediului. Pe de altă parte, sunt persoane cu deficienţe intrinseci, cum ar
fi deficienţele cardio-vasculare, digestive, renale, dermatologice, locomotorii etc. (incluse în
criteriile pentru acordarea statutului de handicapat), care-şi pot menţine o autonomie existenţială
deplină, în măsura în care ştiu să beneficieze de elementele terapeutice şi compensatorii oferite de
societate. Multe persoane cu deficienţe mărturisesc faptul că nu vor să fie incluse în categoria
persoanelor handicapate şi scutite, în consecinţă, de rolul socio-economic şi cultural. Conştiinţa
unităţii sociale are, totuşi o valoare stimulativă în planul personalităţii. Întâlnim persoane afectate
de infirmităţi (grave sau multiple)care continuă să facă proba unei vigori şi unei performanţe
remarcabile. Fireşte că, în cazurile acestea, trebuie să avem în vedere faptul că aptitudinile lor
funcţionale depind de satisfacerea unor necesităţi medicale, de transport, farmaceutice. În
consecinţă, comunitatea trebuie să le acorde, în mod diferenţiat, facilităţile.
Caracterul imprecis şi inadecvat al actualei legislaţii a determinat situaţii nefireşti în care persoane
cu handicap autentic nu pot beneficia de drepturile lor legitime de integrare, de autonomie
19
existenţială, în timp ce persoane pseudo-handicapate, profitând de incoerenţa normativelor în
vigoare, obţin şi folosesc certificatul de handicapat, cu toate că posibilităţile lor existenţiale sunt
integre. Ba, mai mult, întâlnim situaţii în care asemenea persoane ocupă funcţii de răspundere,
incompatibile, de drept, cu statutul pe care şi-l revendică. Putem oare pune semn de egalitate, sub
raportul dificultăţilor de adaptare, între asemenea persoane şi categoria persoanelor efectiv
handicapate? Datorită deficienţelor sistemului internaţional, ca urmare a nepopularizării actelor
normative în rândul celor interesaţi, întâlnim persoane cu deficienţe, care n-au avut posibilitatea să
acţioneze în cunoştinţă de cauză şi să-şi revendice drepturile. Abia datorită semnalelor apărute în
presă, criteriile pentru acordarea statutului de handicapat au putut fi cunoscute. Eliminarea
inadvertenţelor actuale în procesul de evaluare diferenţiată a stărilor de handicap presupune, în mod
necesar, reconsiderarea actualelor normative de atribuire a certificatului de handicapat, prezentarea
diferenţiată a posibilităţilor de integrare şi compensare oferite de societate.
În acest sens, considerăm că ar fi necesară, ca o primă măsură, chiar şi tranzitorie, reconsiderarea
competenţei şi a atribuţiilor comisiilor de expertiză a capacităţii de muncă, astfel încât, să fie
abilitate nu numai cu identificarea deficienţelor şi incapacităţilor, ci şi cu determinarea
consecinţelor care decurg din impactul disfuncţiilor constatate asupra poziţiei şi rolul individului în
mediul său firesc de existenţă. De asemenea, în ipoteza în care condiţiile de inserţie ale individului
în mediu sunt evaluate ca fiind nefavorabile pentru compensarea şi ameliorarea stărilor
disfuncţionale constante, acestor comisii să li se confere competenţe legale de a oferi alternative de
ameliorare, de optimizare a posibilităţilor de integrare socio-profesionale. Neputând fi determinate
prin repere ferme şi rigide, stările de handicap trebuie, deci, interpretate ca variabile dependente
de situaţiile sociale, trăite de subiectul în cauză. Schema ce urmează (după Popescu G. şi Pleşa O.)
relevă determinismul stărilor handicapante:
20
Fiind expresia confruntării dintre incapacitatea subiectului şi viaţa cotidiană, handicapul
nu poate fi interpretat ca o constantă uniformă şi neproblematică (nici măcar în evoluţia aceluiaşi
subiect). Numai pe baza unei investigaţii concrete şi contextuale, efectuată de specialişti, se poate
deduce în ce măsură anumite deficienţe, informaţii, incapacităţi sunt sau nu generatoare de
handicap.
În esenţa ei, starea de handicap exprimă dezechilibrul apărut în viaţa unui individ în
tentativa de a-şi asuma şi îndeplini rolul special conferit de colectivitatea în care este integrat.
Succesul sau insuccesul acţiunii sale va fi, deci condiţionat, pe de o parte de nivelul
posibilităţilor sale, iar pe de altă parte, de parametrii mediului în care se manifestă.
1.3.3. Maladie, deficienţă, incapacitate, handicap (dizabilitate)

Ultimele trei dimensiuni sunt considerate a fi consecinţe ale maladiei, ale “experienţei morbide” şi
sunt delimitate astfel:
Deficienţa – orice pierdere de substanţă, orice dereglare de structură sau funcţie psihologică,
fiziologică sau anatomică.
Deficienţa implică exteriorizarea stării patologice la nivelul unui organ oarecare, iar
sistemul deficienţelor prezentate de I.C.I.D.H. ar putea fi asimilat cu sistemul maladiilor prezentate
de C.I.M. doar în măsura în care se ia în considerare un anumit prag al entităţii morbide.
Principalele categorii de deficienţe sunt cele intelectuale, psihice, de limbaj şi vorbire,
auditive, oculare, viscerale, ale aparatului de susţinere, estetice, ale funcţiilor generale etc.
Incapacitate – diminuarea sau pierderea (ca rezultat al unei deficienţe) a aptitudinii de a se
achita de o activitate în condiţiile sau după aşteptările considerate ca normale pentru fiinţa umană.
Formele şi nivelurile de incapacitate vizează persoana în integritatea trăsăturilor ei caracteristice.
Sistemul incapacităţilor traduce sistemul consecinţelor deficienţelor în termeni de aptitudini
funcţionale şi de activităţi, ceea ce implică obiectivarea experienţei morbide.
Principalele categorii de incapacităţi sunt cele de comportament, comunicare, igienă
personală, deplasare, control al membrelor, dexteritate motrică, aptitudini speciale, situaţii
particulare.
Handicap – dezavantaj, rezultând dintr-o deficienţă sau incapacitate, care împiedică sau
pune în imposibilitate pe individ să-şi îndeplinească un rol normal (în raport cu vârsta, sexul,
factorii sociali şi culturali).
Handicapurile se referă la interacţiunea individului cu mediul reprezentând, astfel,
socializarea experienţei morbide. Handicapul rezultă din imposibilitatea sau din incapacitatea de a
răspunde aşteptărilor sau normelor mediului specific al subiectului şi se referă, îndeosebi, la
21
dificultăţile întâmpinate în îndeplinirea funcţiilor vitale, esenţiale: de orientare, de independenţă
fizică, de mobilitate, de integrare socio-profesională şi autonomie economică.
Cu toate meritele ei incontestabile (mai ales prin raportare la situaţia anterioară şi poziţia ei
“inaugurală”), clasificarea propusă de Wood nu a fost scutită de critici şi atitudini nihiliste.
I s-a reproşat, în primul rând, caracterul oarecum precar al elaborărilor conceptuale. Multe
din definiţiile şi discriminările semantice propuse s-au dovedit a fi vulnerabile sub raportul
rigurozităţii şi al caracterului operaţional. Putem găsi oare vreo legitimitate teoretică consistentă în
punerea pe acelaşi plan a deficienţelor organice, psihice, estetice sau comunicative? Majoritatea
deficienţelor organice au caracter intrinsec, putând fi determinate şi fără transgresarea
funcţionalităţii strict individuale, pe când o deficienţă estetică (să spunem) nu poate fi instituită
decât prin raportare la “aşteptările” ambientale sau la expectanţele normativelor oficiale. Şi cum
asemenea “aşteptări” sunt diferite de la o grupare socială la alta, rezultă în mod clar ca prezumtivă
“categorie”este, de fapt, lipsită de criterii delimitative ferme. Relativitatea externă îi atrofiază însuşi
caracterul de categorie distinctă, de entitate taxonomică autonomă.
Pe de altă parte, a vorbi global şi nediferenţiat despre “deficienţe de limbaj şi vorbire”,
înseamnă a plonja direct în zona confuziilor şi ambiguităţilor hermeneutice. Căci nu putem eluda
distincţiile esenţiale dintre anormalitatea suportului anatomo-fiziologic al limbajului şi
anormalitatea funcţiei sale comunicativ-cognitive. În timp ce anormalităţii infrastructurii
anatomo-fiziologice i se potriveşte determinantul de deficienţă, anormaliţăţii funcţiei i se potriveşte
mai curând determinantul de incapacitate. Ni se pare, deci, logic să nu acceptăm suprapunerea
indiscernabilă dintre (dis)funcţie-incapacitate şi localizarea ei anatomo-fiziologică (deficienţa,
leziunea).
Introducerea unor definiţii şi discriminări semantice artificiale sau pur convenţionale,
diferite de accepţiunile curente din sfera limbajului comun, face ca sistemul taxonomic propus să fie
operant şi utilizabil aproape exclusiv în activitatea specialiştilor avizaţi. Interpretarea handicapului
doar ca dezavantaj social este, într-adevăr, o opţiune sprijinită de etimologie, pe accepţiunea
primară, originară (anglofona) a termenului corespunzător. Însă această interpretare s-a dovedit a fi
prea restrictivă şi prea limitativă, chiar şi pentru vorbitorii de limba engleză, nemaivorbind de
perimetrul limbilor romanice unde accepţiunea curentă a termenului de handicap debordează cu
mult semantica primară de dezavantaj. În limba română, spre exemplu, noţiunea de handicap a
devenit aproape sinonimă cu noţiunile de deficienţă, infirmitate, incapacitate, invaliditate, astfel
încât nu resimţim aproape nici o inadvertenţă semantică atunci când, în loc de: “deficienţă de auz”
spunem “handicap de auz”, sau în loc de “infirmitate fizică” spunem “handicap fizic”. Situaţii
analoge întâlnim şi în alte perimetre lingvistice, semn că deturnarea semantică a termenului de
22
handicap de la simplu dezavantaj spre maladie sau deficienţă s-a produs deja şi, deci, trebuie
acceptată ca atare.
În fine, din punct de vedere practic este greu de operat cu entităţi “de seră”, concepute aproape
exclusiv pentru uzul specialiştilor şi al experţilor în materie. Un proces de “naturalizare” prealabilă
apare, astfel, ca un demers de neevitat. Pornind de la asemenea inadvertenţe (inerente începutului),
specialiştii în materie au reluat investiţiile şi explorările taxonomice propunând alternative şi soluţii
noi de ameliorare.
Sarcină de învăţare
1. Semantica noţiunii de handicap.
2. Handicap sau dizabilitate?
3. Semnificaţia noţiunii de handicap în versiunea lui Wood.
4. Comparaţi maladia cu handicapul.
5. Studiu comparativ între incapacitate şi deficienţă.

Această unitate de studiu urmăreşte dobândirea unor informaţii generale legate de
conceptul dizabilităţi
Cuvintele cheie : dizabilitate, asistenţă socială, incapacitate, deficienţă.

1. Ce este handicapul?
a) avantaj?
b) dezavantaj?
c) boală?
d) dizabilitate.
2. Care sunt elementele distincte ale stării de handicap?
a) maladia;
23
b) maladia şi deficienţa;
c) maladia şi incapacitatea;
d) maladia şi dezavantajul social
1.6. Concluzii
Reevaluarea statutului existenţial al persoanelor handicapate, îndeosebi ca urmare a aplicării
“Programului mondial de acţiune privind persoanele handicapate” (adoptat de Organizaţia
Naţiunilor Unite în 1982) a determinat, în mod corespunzător, şi o reconsiderare a suportului
teoretico-metodologic al practicilor de recuperare şi readaptare. Practic însă, noile achiziţii
epistemologice validate, sub raport axiologic, şi de Organizaţia Mondială a Sănătăţii au rămas, în
mare parte, ignorate sau insuficient aplicate. Drept urmare, confuziile conceptuale, abordările
preponderent empirice continuă să penetreze atât perimetrul literaturii de specialitate, cât şi
perimetrul reglementărilor juridice.

1. Oliver, Michael, Sapey, Bob, Social work with disabled people, Palgrave MacMillan, 2006, p. 46-
66;
2. Rusu, C.: Handicap, readaptare, integrare. Ghid fundamental pentru protectia speciala,
recuperarea si integrarea socio-profesionala a persoanelor in dificultate, Bucureşti, Editura
Prohumanitate, 1998, p. 4-1
Unitatea de studiu 2. Profilaxia individuală şi inadaptarea persoanelor cu
dizabilităţi
Cuprins
2.1. Introducere
2.3. Profilaxia individuală şi inadaptarea persoanelor cu dizabilităţi
2.3.1. Perspectiva globalităţii
2.3.2. Forme şi nivele de prevenţie
2.3.3. Organizarea operaţională a profilaxiei
2.3.4. Problematica inadaptării persoanei cu dizabilităţi
2.6. Concluzii
24
2.1. Introducere
Unitatea de studiu de debut cuprinde 4 capitole al căror conţinut se referă la profilaxia individuală
a persoanelor cu dizabilităţi din perspectiva asistenţei sociale.


 Însuşirea noţiunilor de profilaxie , globalitate, organizare operaţională şi
inadaptare
 Înţelegerea perspectivei globalităţii
 Definirea parametrilor operaţionali ai profilaxiei
2.3. Profilaxia individuală şi inadaptarea persoanelor cu dizabilităţi
2.3.1. Perspectiva globalităţii

A devenit deja o axiomă că “A prevenii o anumită maladie este mai simplu şi mai uşor decât a o
vindeca”. Numai că, în contextul complexificării condiţiilor actuale de viaţă şi de existenţă,
25
activităţile de prevenire nu mai pot fi clasificate drept simple şi neproblematice, aşa cum se gândea
odinioară.
În dimensiunile sale autentice, un sistem atotcuprinzător de prevenire nu se mai poate opri doar la
acţiunile directe şi strict specializate, vizând doar exprimarea factorilor de risc deja cunoscuţi. În
plan secund, va trebui să explorăm indirect şi condiţiile favorizante (cauzale) ale factorilor de risc,
după cum, într-un al treilea plan, va trebui să ne preocupe şi problema neutralizării mediilor
stimulative ale condiţiilor favorizante ş.a.m.d. astfel încât, din perspectiva integrativ-sistematică şi
neacceptând interpretarea reducţionistă, putem postula că oricare dintre elementele macrosistemului
socio-economic reverberează iminent, sub un anumit raport (pozitiv sau negativ, direct sau indirect,
mai puternic sau mai slab), asupra tuturor parametrilor funcţionali ai activităţilor de prevenire. O
evoluţie favorabilă în plan economic sau educativ, spre exemplu, nu poate să nu declanşeze şi
evoluţii favorabile în planul sănătăţii sau igienei publice, al asistenţei sociale şi medicale. Calitatea
vieţii unei colectivităţi oarecare nu poate să nu profite de pe seama unei dezvoltări economice
raţionale, iar când spunem „Calitatea vieţii” avem în vedere şi parametrii biomedicali ai mediului
existenţial.
Cu toate acestea, nu putem postula un raport direct proporţional între nivelul dezvoltării economice
şi nivelul sănătăţii publice la o populaţie dată. Putem avea bani mulţi, dar îi putem investi în
domenii exterioare sănătăţii publice. În loc de săpun sau medicamente putem cumpăra alcool, tutun,
droguri, armament etc.
A. Labergere ne atrage atenţia că acţiunile de prevenire în ansamblul şi globalitatea lor, nu se
limitează (nu trebuie limitate!) doar la respectarea unor reguli sau precauţii standardizate, explicit
formulate. Comparaţia cu un iceberg este foarte sugestivă. Partea „vizibilă“ ansamblului de practici
de prevenţie este cea constituită din reguli , norme interdicţii, ale căror concretizări sunt asigurate
prin coerciţie socială (vaccinări, limitări de viteză, port de cască, alcooltest etc.). Partea invizibilă,
sau mai greu perceptibilă o constituie ansamblul de atitudini practici cotidiene de prevenţie, care ţin
de educaţie şi de profilul civic, etic, al indivizilor (igienă alimentară, igienă corporală, igienă
mintală etc.). În organizarea măsurilor de prevenţie diferitele nivele de prevenire interferează şi se
completează reciproc.
Abordarea contemporană a actelor de prevenire tinde să devină , din ce în ce mai mult, o abordare
multidisciplinară. Exemplul cel mai simplu ni-l oferă prevenirea accidentelor rutiere, care priveşte
atât pe inginerul care construieşte autovehicule, pe medicul care dă avize şoferilor, pe psihologul
care testează parametrii comportamentului la volan, cât şi pe apărătorii legii, care trebuie să
sancţioneze încălcarea normelor. De asemenea, în organizarea măsurilor de prevenire a inadaptării
şcolare, cadrele didactice trebuie să le asocie şi medicul, şi psihologul, şi asistentul social, şi
26
reprezentantul familiei, astfel încât acţiunile preconizate să fie atotcuprinzătoare şi să aibă gradul de
eficienţă scontat.
Nu vom insista mai mult, aici şi acum, asupra diversităţii şi eterogenităţii factorilor bio-psiho-
sociali de prevenire, pentru că un asemenea demers ne-ar abate sensibil de la obiectivul concret pe
care ni l-am propus. Simpla enunţare a amplitudinii problemei o găsim suficientă pentru ca, în
ipoteza unor inconsistenţe explicative asupra acţiunilor preventive şi asupra factorilor de risc, să
putem face trimitere la incompletitudinea parametrilor luaţi în analiză. Dacă spre exemplu,
îmbolnăvirea uni elev nu o vom putea explica satisfăcător prin invocarea nerespectărilor
standardizate de igienă şi viaţă şcolară suntem obligaţi să transgresăm un asemenea nivel explicativ
şi să investigăm, complementar, condiţiile de viaţă şi de muncă ale familiei sale sau ale mediului
său proxim de manifestare extra şcolară
2.3.2. Forme şi nivele de prevenţie

Putem distinge prevenirea individuală de prevenirea colectivă; prevenirea aplicată la
persoane faţă de prevenirea aplicată la mediu (ambianţă); prevenirea medicală (medicină
preventivă) şi prevenirea socială. În practică, suntem puşi în situaţia de a integra toate aceste
aspecte ale actelor de prevenire, de a le coordona şi de a le face convergente, compatibile. Spre a
ajunge la o bună organizare a acţiunilor preventive este necesar să depăşim noţiune strictă de
servicii de prevenire (cu tendinţa de a ne limita exclusiv la măsurile profilactice) şi să promovăm cu
prioritate acţiunile ample, atotcuprinzătoare, multidisciplinare, multidimensionale. Coordonarea sau
integrarea între diversele tipuri de acţiuni (preventive, curative, de promovare a sănătăţii, de educare
pentru sănătate), la toate nivelurile trebuie să constituie coordonatele axiale ale organizării medico-
sanitare.
Întrucât orice act medical comportă atât o latură curativă, cât şi aspecte de prevenire şi educaţie,
fiecare medic are datoria de a-şi complementa intervenţiile curative cu adoptarea de măsuri
preventive şi de educaţie.
În sfera preventivă, rolul medicului trebuie să vizeze:
- investigarea, în fiecare caz în parte, a relaţiei dintre maladie şi factorilor de mediu
(microepidemiologie) identificând factorii de risc existenţi la domiciliu, locul de muncă, în
grupurile sociale pe care le traversează individul;
- supravegherea indivizilor şi a familiilor cu grad ridicat de risc;
- depistarea sistematică (diagnostic şi tratament precoce) a persoanelor supravegheate;
27
- profilaxia specifică şi / sau tratamentul adecvat (alimentaţia raţională, vaccinări, tratamente
preventive, schimbarea obişnuinţelor, a deprinderilor şi a comportamentelor dăunătoare
sănătăţii);
- educaţia pentru sănătate, în funcţie de factorii de risc şi de stilul de viaţă a diverselor persoane
etc.;
În cadrul măsurilor de prevenire socială se merge mai departe, dincolo de prevenţia strict medicală.
Prevenirea cu caracter social este o prevenire multidimensională, pluridisciplinară. Pentru că
sănătatea şi maladia sunt efecte ale unui ansamblu de factori foarte diverşi, expresii ale
contradicţiilor şi modelelor de viaţă. Prevenirea socială implică utilizarea strategiilor sanitare şi
socio-economice susceptibile de a evita (împiedica) producerea maladiei (incidenţa) şi a
consecinţelor sale, prin eliminarea factorilor de risc apăruţi în mediul social.
Adoptarea măsurilor de prevenire socială întâmpină uneori rezistenţă căci prin eliminarea
practicilor sociale patogene (poluarea, consumul excesiv, alcool, tabac, droguri, maşini, şomaj etc.)
statul poate pierde sub aspect economic (ştiut fiind că sunt percepute impozite substanţiale pe
consumul de alcool şi ţigări – spre exemplu).
Sub raport cronologic, orice act de prevenţie trebuie să fie mai întâi social, pentru ca tocmai la acest
nivel are loc emergenţa factorilor de risc. Sănătatea noastră este pusă în pericol de condiţiile de trai,
de factorii de risc ai vieţii cotidiene şi mai puţin de antecedentele ereditare. La o cercetare lipsită de
prejudecăţi în perimetrul agenţilor patogeni vom descoperi aproape invariabil sărăcia, ignoranţa,
şomajul, condiţiile de muncă, sistemul de alimentaţie, condiţiile de locuit, urbanizarea neraţională şi
supraaglomerarea populaţiei, supraconsumul, poluarea şi contaminarea mediului, tensiunile şi
condiţiile stresante ale vieţii cotidiene. Orice strategie de prevenire, dacă se vrea eficientă, trebuie
să-şi propună să amelioreze mediul existenţial, fundamental şi condiţiile sociale ale vieţii umane.
Individul nu trebuie lăsat să-şi asume singur responsabilitatea sănătăţii sale, el trebuie asociat drept
coparticipant activ la măsurile şi strategiile sociale de ameliorarea a sănătăţii.
Actele de prevenire şi protecţie a sănătăţi trebuie deci proiectate şi realizate atât ca “responsabilităţi
individuale” (deprinderi, cunoştinţe, atitudini, implicare în sănătatea comunităţii de viaţă), cât şi ca
responsabilităţi sociale, din partea statului, a colectivităţilor şi grupurilor locale, a şcolii, a agenţilor
economici, a serviciilor de sănătate specializate etc.
În raport cu emergenţa şi cu evoluţia morbidităţii asupra căreia acţionăm, putem distinge (fără
graniţe rigide) 4 nivele ale actelor de prevenire:
1. Nivelul primar sau cauzal al actelor de prevenire intervine atunci când urmărim împiedicarea
apariţiei maladiilor fie prin acţiuni asupra mediului (dezinfecţia apei destinată consumului
alimentar spre exemplu) fie prin modificarea comportamentelor individuale (igiena mentală,
28
oprirea fumatului etc.), fie prin promovarea unei educaţii pentru sănătate adecvate (schimbarea
regimului alimentar, spre exemplu). O.M.S. ne propune să definim „prevenirea finală” ca fiind
totalitatea actelor urmărind diminuarea incidenţei unei maladii într-o populaţie determinată prin
reducerea riscului de apariţie de cazuri noi.
În prevenţia primară se urmăreşte în mod primordial evitarea apariţiei maladiei, a evenimentului
traumatic sau a situaţiilor generatoare de evenimente patologice, incapacităţii, stării de handicap etc.
Acţiunile preventive primare implică măsuri generale vizând populaţia în întregul ei: ameliorarea
condiţiilor de locuit şi de muncă, perfecţionarea legislaţiei în domeniul planificării familiale, al
circulaţiei rutiere, traficului şi consumului de droguri, alcool, asigurarea securităţii muncii, tratarea
şi distribuţia igienică a apei, alimentaţia raţională şi lupta contra maladiilor gastro-intestinale,
cunoaşterea factorilor de risc ai maladiilor dobândite (afecţiunile cardiovasculare provocate de
insuficienţe coronariene, arterite ale membrelor inferioare, hemiplegii vasculare), studierea
patologiei ateromului, diabetului, hipertensiunii arteriale, campaniilor anti-tabac pentru diminuarea
trombopatiilor cronice şi a cancerului pulmonar, diagnosticul antenatal, investigarea lichidului
amniotic, consilierea genetică, supravegherea electronică şi biologică a sarcinii şi a naşterii,
campaniile de vaccinare, evitarea accidentelor de tot felul, ameliorarea activităţilor casnice, educaţia
rutieră, educaţia pentru sănătate, obţinerea adeziunii publice pentru măsurile preconizate etc.
2. Nivelul prevenirii secundare are în vedere oprirea proceselor patologice în cazul bolilor a căror
apariţie nu a putut fi evitată. Aici capătă o importanţă deosebită depistarea cât mai de timpurie a
cazurilor, supravegherea continuă a grupelor cu risc ridicat, caracterul sistematic şi specific al
educaţiei sanitare.
Detectarea la un stadiu precoce (pe cât posibil în faza infraclinică), favorizează şi o terapeutică
precoce şi o protecţie adecvată a anturajului. Investiţiile epidemiologice şi periodice trebuie
realizate chiar şi la grupele de persoane care se autoevaluează ca având o bună stare de sănătate.
Specialiştii din cadrul O.M.S. definesc prevenirea secundară ca fiind totalitatea actelor destinate să
diminueze prevalenţa unei maladii, prin reducerea evoluţiilor agravante şi a duratei de manifestare.
3. Prevenirea terţiară urmăreşte să împiedice consecinţele negative ale cronicizării maladiilor, pe
calea uni tratament adecvat şi bine realizat, precum şi prin mijloace de readaptare. Actele de
prevenire terţiară fac deci parte integrantă din îngrijirile medicale şi din măsurile curative.
În cadrul O.M.S. prevenţia terţiară este definită ca fiind totalitatea actelor destinate să diminueze
prevalenţa incapacităţilor cronice în perimetrul unei populaţii date, reducând la minimum
invalidităţile funcţionale consecutive maladiilor.
29
4. Se diferenţiază şi o prevenţie quaternară, în sensul unei preveniri a morţii, a decesului. Acest gen
de prevenţie este conţinut, după unii autori, în prevenirea terţiară, pentru că terapiile curative au în
vedere înlăturarea pericolului pierderii vieţii.
Actele de prevenţie primară şi secundară, datorită valenţelor lor specifice, sunt utilizate de prevenţie
terţiară sunt utilizate masiv în cadrul medicinii curative.
Faţă de împărţirea clasică a actelor de prevenire primare, secundare şi terţiare s-au formulat şi
rezerve. Principalele rezerve se referă la faptul că frontierele dintre cele trei tipuri de acte preventive
sunt extrem de relative. Astfel, o măsură de prevenţie zis terţiară, care vizează evitarea agravării şi
complicaţiilor unui handicap, poate fi asimilată cu o măsură de prevenţie primară pentru un supra
sau poli-handicap (pentru că îi împiedică apariţia). Pe de altă parte, această triplă distincţie este
concepută mai mult pentru caracterizarea măsurilor de prevenire individuală, fiind prea puţin
adaptată la proiectarea şi dezvoltarea măsurilor de prevenire cu caracter colectiv sau legate de
mediul existenţial al subiectului.
2.3.3. Organizarea operaţională a profilaxiei
Concepută global ca ansamblu de măsuri destinate neutralizării sau diminuării factorilor de risc,
acţiunea de prevenire trebuie să aibă la bază o bună cunoaştere a populaţiei, o identificare
diferenţiată a factorilor de risc (individuali sau de grup, majori sau minori etc.) şi o proiectare
riguroasă a investiţiilor epidemiologice comunitare.
Într-o ordine logică şi în perspectiva unor corelaţii eficiente, va trebui să punem în acţiune următorii
parametrii operaţionali:
- un sistem de cercetări epidemiologice asupra factorilor de risc, populaţiei expuse la îmbolnăvire,
măsurilor de prevenţie individuală şi socială, tratamentului curativ etc;
- metode şi tehnici de control şi de eradicare a morbidităţii cu prevalenţă ridicată (boli
contagioase sau necontagioase);
- supravegherea continuă a indivizilor (bolnavi sau expuşi riscului de îmbolnăvire),
supravegherea mediului specific, supravegherea manifestării agenţilor patogeni. Scopul
supravegherii este de a prevenii apariţia cazurilor noi sau de a evita agravarea situaţiilor deja
existente;
- acţiuni vizând suprimarea agenţilor dăunători ai mediului (substanţe cancerigene, cu prioritate);
- acţiuni de educaţie sanitară a publicului în vederea dobândirii cunoştinţelor despre căile prin
care se pot proteja contra elementelor dăunătoare ale mediului şi contra obişnuinţelor nocive
(fumatul, consumul de alcool etc.);
- acţiuni vizând creşterea rezistenţei individului în faţa agresiunilor exterioare; punerea bolnavilor
potenţiali în situaţia de a rezista la presiunea factorilor agresanţi sau în situaţia de a evita factorii
30
agresanţi (vaccinări, schimbarea regimului alimentar, educaţia pentru sănătate, exerciţiile fizice
etc.);
- supravegherea anumitor caracteristici biologice permiţând tratarea anomaliilor minore
susceptibile de a avea evoluţii periculoase (ex.: supravegherea glicemiei permite detectarea
stărilor prediabetice şi evitarea instalării unui diabet);
- detectarea precoce a unei situaţii patogene care nu poate fi evitată (ex.: depistarea tuberculozei,
a cancerului, a hipertensiunii arteriale etc.);
- reducerea consecinţelor negative ale sechelelor handicapurilor maladiilor care nu au putut fi
evitate.
- Depistarea tulburărilor şi a anomaliilor patrimoniului genetic, implicând consilieri genetice
(preluarea în supraveghere biologică şi psihologică a unei femei care doreşte un copil);
diagnostic prenatal, începând cu luna a treia (puncţii amniotice, culturi de celule fetale etc);
diagnosticul anomaliilor cromozomiale (erori de diviziune nelegate de ereditare), a tulburărilor
legate de anomaliile unor părinţi sănătoşi în aparenţă (cazuri de mongolism), diagnosticul
maladiilor metabolice, în special al deficienţelor enzimatice, eliminarea factorilor negativi şi
nocivi de mediu (radiaţii, elemente toxice etc.);
- prevenirea selectivă, prin identificarea familiilor, a grupelor etnice sau a indivizilor, ale căror
particularităţi predispun la anumite maladii;
- examinări sistematice de sănătate;
- imunizarea interesează nu numai maladiile infecţioase (vaccinuri, seruri etc.), chiar şi
cancerologia, reumatologia, grefa de organe, studiul îmbătrânirii celulelor;
- igiena personală influenţează nivelul şi evoluţia morbidităţii, aici fiind implicaţi factori psihici,
mentalităţi, obişnuinţele, erorile comportament faţă de propria noastră fiziologie (autopoluarea
propriei ambianţe prin fumat, exces de medicamente, droguri, alimentaţii nocive etc.).
Educaţia pentru sănătate conferă fiecăruia dintre noi mijloace de a fi mai autonomi şi mai
responsabili faţă de sănătatea propriului corp şi faţă de salubritatea mediului familial în care trăim.
- planificare familială şi metode contraceptive;
- identificarea tipului de personalitate (în special prin mijloace standardizate, teste, scări de
interpretare etc.);
- punerea la dispoziţia indivizilor a unor servicii sociale de sprijin şi ajutor, în cazul apariţiei unor
probleme sau dificultăţi în evoluţie;
- dezvoltarea comunitară, centrată în jurul problemelor economice, de urbanism, sănătate etc. şi
având ca rezultat sensibilizarea opiniei publice faţă de problemele de sănătate;
31
- participarea populaţiei la gestionarea şi administrarea sănătăţii publice, de participare, trebuie
asociată cu principiul solidarităţii umane;
- educaţia pentru sănătate, urmând să-i înveţe pe indivizi cum să-şi apere, să-şi protejeze şi cum
să-şi amelioreze propria sănătate, principalele condiţii de viaţă şi de existenţă. Educaţia pentru
sănătate este esenţialmente o activitate de prevenire primară, însă sunt implicate şi celelalte
nivele de prevenire.
Se urmăreşte, prin educaţia sanitară, atât conservarea sănătăţii, cât şi îndepărtarea de cauzele
maladiilor;
- prevenţia socială este o prevenţie primară, vizând eliminarea factorilor patogeni ai mediului
existenţial. O strategie operaţională de prevenire nu poate fi realizată decât pe fondul unei
prevenţii globale prealabile (sanitar – socială).
Prevenţia socială implică:
- conştientizarea populaţiei, a opinie publice şi a guvernanţilor faţă de problematica sănătăţii şi
morbidităţii, faţă de elementele nocive ale mediului social;
- participarea activă a populaţiei la conceperea şi orientarea politicii de sănătate publică;
- lupta împotriva apariţiei şi proliferarea factorilor de risc în mediul social (poluarea industrială,
aglomerarea populaţiei şi urbanizarea insalubră, poluarea sonoră, condiţii necorespunzătoare de
muncă, şi de locuit, supraconsumul alimentar, poluarea alimentelor, neadecvarea îmbrăcămintei,
supraconsumul de medicamente, droguri, alcool, tutun etc.);
- educaţia pentru Sănătate trebuie să înceapă la o vârstă fragedă, în familie, apoi la grădiniţă,
şcoală, universitate şi se constituie întreaga viaţă;
- o educaţie sanitară eficientă implică resurse umane adecvate, profesionişti şi specialişti de înaltă
calificare.
În problemele concrete ale persoanelor cu handicap, s-a propus organizarea măsurilor de
prevenire în baza interpretării 3D a genezei handicapului (Ph. Wood) . Trinomul : deficienţă –
incapacitate - handicap ne avertizează că emergenţa situaţilor de handicap este rezultatul unei
interacţiuni complexe dintre factorii medicali, psihologici, de mediu, ergonomici etc.
Dacă apariţia handicapului nu a putut fi evitată, ne rămâne să evităm agravarea acestuia
(prevenirea handicapului adăugat, suplimentar, derivat). Astfel, în condiţii defavorabile, handicapul
diabetic poate contracta suplimentar şi handicapuri vizuale sau cardiace. Surditatea poate produce
handicap mintal şi handicapul motor poate produce incontinenţă iar handicapul respirator poate
genera cardiopatie. Agravarea handicapului semnifică o dependenţă tot mai crescută faţă de mediul
exterior.
32
2.3.4. Problematica inadaptării persoanei cu dizabilităţi
Din punct de vedere semantic, termenul de in-adaptare este un cuvânt compus, construit prin
aplicarea notelor conceptuale ale adaptării. În inadaptare este deci negat conţinutul semantic pe care
adaptarea îl afirmă; ceea ce înseamnă că determinarea conţinutului inadaptării nu poate fi realizată
decât indirect, prin medierea adaptării, pornind aşadar de la analiza şi descifrarea structurii
semantice a adaptării.
La nivelul limbajului natural, când spunem adaptare, evocăm simultan cel puţin doi termeni:
 entitate (structură, sistem) care se adaptează;
 entitate (structură, sistem) faţă de care se produce adaptarea.
Poate fi identificat şi un al treilea termen, care este de fapt însăşi relaţia (conexiunea sau
interacţiunea) dintre cei doi termeni bipolari.
După criteriul factorului dominant, am putea diferenţia următoarele modalităţi de adaptare:
1. Adaptarea prin asimilare (modalitatea cea mai dezirabilă) – se produce atunci când
pulsiunile şi disponibilităţile de acţiune sunt suficient de puternice pentru a putea învinge
rezistenţele exterioare.
2. Adaptarea prin acomodare – se produce atunci când, datorită dificultăţilor mediului
subiectul renunţă la dorinţele sau la intenţiile de afirmare iniţiale, adoptând o atitudine preponderent
conformistă.
3. Adaptarea prin deplasare – se produce atunci când subiectul, neavând energia necesară
(sau neidentificând mijloacele potrivite) pentru a înfrânge ostilitatea mediului sau pentru a-şi
impune o reprimare reală a tendinţelor naturale, caută să deturneze calea normală de satisfacere spre
direcţii mai facile, mai lipsite de obstacole.
Trebuie să ne obişnuim cu ideea că adaptarea, împreună cu corolarul ei negativ, inadaptarea,
nu se pot institui ca procese cu semnificaţii conceptuale. “în sine”, univoce şi stabile, invariabile şi
necondiţionate. Avem de-a face cu concepte relative, cu semnificaţii mobile şi care se cer a fi
interpretate evolutiv şi contextual.
O inadaptare determinată (spre exemplu) îşi va prelua caracteristicile de conţinut atât din
sfera particularităţilor celui ce urmează să se adapteze (vârsta copilului, nivelul de dezvoltare,
nivelul de aspiraţii etc), cât şi din sfera particularităţilor ambianţei existenţiale (a mediului în care
este “amplasat” sau în care urmează a se integra funcţional entitatea de adaptat). Avem, deci, două
procese evolutive cu identităţi fluctuante puse în corespondenţe condiţionate.
După părerea unor reprezentanţi ai psihanalizei, chiar în clipa naşterii, când fiinţa umană
este “aruncată în lume”, primul ţipăt al copilului nu poate fi interpretat decât ca un simptom al
inadaptării şi ca un prim protest în faţa lumii pe care o simte ca dezagreabilă. Ne naştem deci ca
33
fiinţe inadaptate şi este clar că dacă individualitatea infantilă fragilă nu ar primi sprijin din partea
adultului, ea nu ar putea supravieţui. Şi, totuşi, copilul nu plânge tot timpul. Înseamnă că
inadaptarea este oarecum parţială, tranzitorie şi ciclică. În mod real, procesul evoluţiei (sau
involuţiei) nu ne relevă decât o alternanţă între inadaptare şi adaptare (deşi simptomele inadaptării
nu apar decât în ipostazele acute ale factorilor perturbatori). Aproape întreaga noastră existenţă se
derulează ca o luptă perpetuă cu fenomenele şi procesele inadaptării. Când inadaptarea depăşeşte
limitele fireşti ale unor perturbări de echilibre efemere, noi nu o resimţim subiectiv ca o stare de
inconfort sau angoasă. Când, însă, fenomenele de inadaptare ating nivelul de acutizare sau
cronicizare, subiectivitatea noastră devine tensionată, precară, stresantă, iar inadaptarea o resimţim
ca atare, ca neconcordanţă dintre eul nostru şi lumea care ne înconjoară.
Fenomenele şi procesele de inadaptare se extind şi se complexifică pe măsură ce intervin
componente sociale, etice, culturale, estetice ale mediului existenţial; astfel, mediul se transformă
într-o sursă permanentă de inadaptaţi.
Vom considera ca inadaptaţi doar indivizii cu abateri semnificative, relativ majore şi stabile,
de la coordonata evoluţiei umane. Analitic, vom considera ca inadaptaţi subiecţii care:
1. Fiind afectaţi de anomalii, deficienţe, incapacităţi sau defecte de caracter se află în conflict
prelungit cu cerinţele, imperativele şi “presiunile” realităţii înconjurătoare.
2. Având inteligenţă, caracteristici şi capacităţi normale, suferă de pe urma unui mediu neadecvat
nevoilor lor corporale, afective, intelectuale sau spirituale.
3. Având deficienţe constitutive sau dobândite, trăiesc totodată şi într-un mediu precar, neadecvat
corectării sau ameliorării disfuncţionalităţilor de care sunt afectaţi.
În prima situaţie, inadaptarea ţine de individ; în cea de-a doua, ea este provocată de mediu;
iar în cea de-a treia situaţie, inadaptarea este imputabilă atât individului, cât şi mediului.
În condiţii determinate, un individ poate să-şi depăşească situaţia de inadaptat. Dacă un copil
inadaptat a fost plasat într-un context educaţional de excepţie (într-o şcoală ajutătoare, de exemplu),
nu trebuie să considerăm acest plasament ca definitiv. În ipoteza unor procese recuperatorii
consistente şi semnificative, copilul poate fi readus în sistemul educaţional normal (suntem obligaţi
să-l readucem!).
Pornind de la premisa că inadaptarea umană este un fenomen bio-psiho-social multifactorial
şi cu numeroase manifestări asociate (formele mixte fiind cele mai frecvente). Robert Lafon este de
părere că sistematizarea formelor şi ipostazelor inadaptării nu poate să pornească de la prezenţa sau
absenţa exclusivă a unui factor izolat, ci de la o pondere sau o prevalenţă.
În raport de implicarea determinantă a factorilor biologici, psihologici sau sociali, sfera
inadaptărilor posibile ar putea fi divizată astfel:
34
I. Inadaptări preponderent biologice sau somatice;
II. Inadaptări preponderent psihologice;
III. Inadaptări preponderent sociale.
Prin aplicarea criteriului factorului dominant, aceste trei mari categorii de inadaptări pot fi la
rândul lor divizate, obţinându-se forme şi ipostaze particulare. Clasificările acestor forme
particulare sunt implicate în clasificările incapacităţilor şi handicapurilor.
1. Parametrii operaţionali ai măsurilor de prevenire.
2. Igiena persoanelor.
3. Prevenţia socială.
4. Modalităţile de adaptare.
5. Inadaptarea.
6. Prevenţia cuaternară.
7. Responsabilităţi individuale şi sociale.

Această unitate de studiu urmăreşte dobândirea unor informaţii legate de profilaxie,
organizarea măsurilor de prevenire şi la inadaptarea persoanelor cu dizabilităţi.
Cuvintele cheie : prevenţie, profilaxie, inadaptare

1. Care sunt formele prevenţiei?
a) individuală şi colectivă;
b) medicală;
c) aplicată la ambianţă;
d) socială.
2. Care sunt nivelele profilaxiei?

a) primar;
b) secundar;
c) terţiar;
35
cuaternar.
2.6. Concluzii
Cunoaşterea acestor informaţii este foarte valoroasă pentru practică în asistenţa socială.

1. Oliver, Michael, Sapey, Bob, Social work with disabled people, Palgrave MacMillan, 2006, p.
144-167;
2. Grupul de studiu pentru problema handicapului, Oameni asemenea nouă, Compania, 2001;
Ordonanţata de urgenţă a guvernului nr. 102/1999, privind protecţia specială şi încadrarea în muncă
a persoanelor cu handicap, Monitorul Oficial nr. 310/1999.
3. Regulamentul de organizare şi funcţionare a învăţământului special, Ministerul Învăţământului,
1995.
Unitatea de învăţare 3. Clasificarea internaţională a funcţionării,

dizabilităţii şi sănătăţii (CIF)
Cuprins
3.1. Introducere
3.3. Clasificarea internaţională a funcţionării, dizabilităţii şi sănătăţii (CIF)
3.3.1. Scopurile şi obiectivele CIF
3.3.2. Componentele CIF
3.6. Concluzii
36
3.1. Introducere
Unitatea de studiu de debut cuprinde 2 capitole al căror conţinut analizează Clasificarea
internaţională a funcţionării, dizabilităţii şi sănătăţii (CIF).
.


 Însuşirea noţiunilor privind dizabilitatea din perspectiva CIF
 Definirea conceptelor CIF
3.3. Clasificarea internaţională a funcţionării, dizabilităţii şi sănătăţii

(CIF)
3.3.1. Scopurile şi obiectivele CIF
Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS, 2001) a elaborat Clasificarea Internaţională a
Funcţionării, Dizabilităţii şi Sănătăţii (CIF). Acest model muta privirea de la indicatorii sănătăţii
bazaţi pe rate ale mortalităţii populaţiei la modul în care oamenii trăiesc cu starea lor de sănătate şi
cum poate individul să realizeze o viaţă împlinită şi productivă. Se introduce şi defineşte conceptul
37
participării ca fiind implicarea individului în situaţii de viaţă. Se relaţionează cu independenţa
personală, integrarea socială şi integrarea în comunitate.
Participarea trebuie avută în vedere de-a lungul întregii vieţi. Un copil se joacă cu prietenii, face
diverse sporturi, merge la şcoală şi este un membru al familiei; un adult participă la familie, muncă,
timp liber şi activităţi comunitare, un vârstnic ar putea să continue să muncească, să călătorească, să
facă voluntariat şi să petreacă timp cu familia. Aceste activităţi reflectă dorinţa individului de a
participa din plin în societate, realizând ocupaţiile care au semnificaţie şi importanţă pentru aceştia.
Participarea este un concept central al Clasificarea Internaţională a Funcţionării, Dizabilităţii şi
Sănătăţii.
Obiectivul general al Clasificarea Internaţională a Funcţionării, Dizabilităţii şi Sănătăţii este de a
oferi un limbaj standardizat şi unitar, precum şi un cadru general de descriere a stării de sănătate şi a
celorlalte stări asociate stării de sănătate. Sunt definite componentele sănătăţii şi câteva din
componentele asociate stării de bine (cum sunt educaţia şi munca). De aceea , domeniile incluse în
Clasificarea Internaţională a Funcţionării, Dizabilităţii şi Sănătăţii pot fi considerate deopotrivă
domenii de sănătate , cât şi domenii asociate sănătăţii. Aceste domenii sunt descrise din perspectiva
organismului , individului şi societăţii şi sunt grupate în două liste principale : 1. structuri şi funcţii
ale organismului şi 2. activităţi şi participare. Funcţionarea este un termen general în care sunt
incluse toate funcţiile, activităţile şi participarea organismului, similar, dizabilitate este termenul
general pentru afectări, limitări de activitate sau restricţii de participare. De asemenea , Clasificarea
Internaţională a Funcţionării, Dizabilităţii şi Sănătăţii listează factorii de mediu care interacţionează
cu toate aceste sintagme.
Clasificarea Internaţională a Funcţionării, Dizabilităţii şi Sănătăţii este o clasificare cu scopuri
multiple, proiectată pentru a servi unor variate discipline şi domenii. Obiectivele sale specifice
sunt :
 Asigurarea unei baze ştiinţifice pentru înţelegerea şi studierea stării de sănătate şi a
stărilor asociate acesteia, a deznodământului şi a factorilor determinanţi.
 Stabilirea unui limbaj comun pentru a descrie starea de sănătate şi stările asociate
acesteia cu scopul de a îmbunătăţi comunicarea dintre diferiţi utilizatori, cum ar fi
lucrători ai serviciilor de sănătate, cercetători, inclusiv persoanele cu dizabilităţi.
 Realizarea unor comparaţii între state a datelor de sănătate, a disciplinelor şi serviciilor
de îngrijiri medicale într-o anumită perioadă
 Asigurarea unei scheme de codificare sistematice privind sistemele de informaţii legate
de sănătate.
38
Încă de la publicarea versiunii experimentale din 1980, Clasificarea internaţională a afectărilor,
dizabilităţilor şi handicapurilor a servit în diverse scopuri , între care :
 Ca instrument statistic - pentru colectarea şi înregistrarea de date
 Ca instrument de cercetare – pentru a evalua şi măsura rezultate, calitatea vieţii sau factorii
de mediu
 Ca instrument de investigaţie clinică - în evaluarea nevoilor, adecvarea tratamentelor la
anumite condiţii, evaluarea profesională, reabilitare şi evaluarea rezultatelor
 Ca instrument de politică socială
 Ca instrument de educaţie
Clasificarea Internaţională a Funcţionării, Dizabilităţii şi Sănătăţii cuprinde toate aspectele sănătăţii
umane şi unele din componentele adiacente acesteia care ţin de bunăstare, componente care sunt
descrise ca domenii de sănătate şi ca domenii asociate sănătăţii. Clasificarea se menţine în contextul
larg al sănătăţii şi nu acoperă circumstanţele care nu au legătură cu sănătatea, de exemplu, cele
determinate de factorii socio-economici şi care nu au legătură cu sănătatea.
Clasificarea Internaţională a Funcţionării, Dizabilităţii şi Sănătăţii nu se referă doar la persoanele cu
dizabilităţi ci la toţi oamenii.
3.3.2. Componentele CIF
În Clasificarea Internaţională a Funcţionării, Dizabilităţii şi Sănătăţii, informaţiile sunt
organizate în două părţi. Partea 1 se ocupă de Funcţionare şi Dizabilitate, iar Partea 2 acoperă
Factorii contextuali. Fiecare parte are două componente:
1. Componentele funcţionării şi dizabilităţii.
Componenta Organism cuprinde, la rândul ei, două clasificări: una referitoare la funcţiile sistemelor
organismului şi una la structurile corpului.
Componenta ,,Activităţi şi participare,, acoperă gama completă de domenii care evidenţiază aspecte
ale funcţionării , atât din punct de vedere individual cât şi social.
2. Componentele factorilor contextuali.
Prima componentă a factorilor contextuali este o listă a factorilor de mediu. Factorii de mediu au un
impact asupra tuturor componentelor funcţionării şi dizabilităţii şi sunt organizaţi în manieră
succesivă , începând de la mediul din imediata apropiere a individului, până la mediul general.
Factorii personali reprezintă o componentă a factorilor contextuali, dar aceştia nu sunt detaliaţi în
Clasificarea Internaţională a Funcţionării, Dizabilităţii şi Sănătăţii, din cauza marilor variaţii
culturale şi sociale asociate acestora.
Componentele funcţionării şi dizabilităţii din Partea 1 a Clasificarii Internaţionale a Funcţionării,
Dizabilităţii şi Sănătăţii se pot exprima în două moduri. Pe de-o parte, pot fi utilizaţi pentru a indica
39
nişte probleme (de exemplu, afectarea, limitarea de activitate sau restricţia de participare - elemente
descrise prin termenul de dizabilitate), sau, pe de altă parte, pot indica aspecte neutre, legate de
sănătatea şi stările asociate acesteia - elemente descrise prin termenul de funcţionare).
Funcţionarea şi dizabilitatea unei persoane sunt văzute ca o interacţiune dinamică între stările de
sănătate şi factorii contextuali.
Pentru a înţelege şi explica dizabilitatea şi funcţionarea s-au propus mai multe modele conceptuale.
Acestea pot fi exprimate ca o relaţie dialectică între ,,modelul medical,, versus ,, modelul social,,.
Modelul medical consideră dizabilitatea ca o problemă a persoanei , cauzată direct de boală, traumă
sau altă stare de sănătate care necesită o îngrijire medicală, oferită ca tratament individual de către
profesionişti. Managementul dizabilităţii are ca scop vindecarea sau adaptarea şi schimbarea
comportamentului individului. Îngrijirea medicală devine în acest sens subiectul principal. Modelul
social al dizabilităţii consideră dizabilitatea ca fiind în principal o problemă creată social şi o
chestiune care ţine în primul rând de integrarea completă a individului în societate. Dizabilitatea nu
este un atribut al unui individ , ci un complex de condiţii create de mediul social. Din această cauză,
managementul acestei probleme necesită acţiune socială şi este responsabilitatea comună a întregii
societăţi, în sensul producerii acelor schimbări de mediu necesare participării persoanelor cu
dizabilităţi în toate domeniile vieţii sociale.
Clasificarea Internaţională a Funcţionării, Dizabilităţii şi Sănătăţii se bazează pe integrarea acestor
două modele opuse. Pentru a reda esenţa integrării diverselor perspective ale funcţionării, este
utilizat un model ,,biopsihosocial,,.
Starea de sănătate
(tulburare/boală)
↓_________________________↕________________________↓
Funcţionarea corpului ↔ Activităţi ↔ Participare
(dizabilităţi ) (limitări ale activităţii) (restricţii în participare)
↑_________________________________________↑
Factori de Factori
mediu personali
Figura1. Adaptarea interacţiunii conceptelor. Organizaţia Mondială a Sănătăţii – Clasificarea

Internaţională a Funcţionalităţii, Dizabilităţii şi Sănătăţii (2001) ,
http://whqlibdoc.who.int/publications/2001/9241545429.pdf
40
1. Scopul elaborării CIF
2. Conceptul participării
3. Conceptul dizabilităţii
4. Obiectivele CIF
5. Componentele CIF

Această unitate de studiu urmăreşte dobândirea unor informaţii legate Clasificarea
Internaţională a Funcţionalităţii, Dizabilităţii şi Sănătăţii.
Cuvintele cheie : CIF, sănătate, stare de bine.

1. Pe ce tip de model se bazează CIF?
a) medical
b) social
c) biopsihosocial
2. CIF este :
a) o clasificare
b) un instrument de evaluare
c) un chestionar
3.6. Concluzii
Cunoaşterea acestor metode şi tehnici este foarte valoroasă pentru practică.
41
1. Buzducea, Doru, Aspecte contemporane în Asistenţa Socială, Editura Polirom, 2005, p. 60-69;
2. Rusu, C.: Handicap, readaptare, integrare. Ghid fundamental pentru protecţia specială,
recuperarea şi integrarea socio-profesională a persoanelor aflate în dificultate, Bucureşti, Editura
Prohumanitate, 1998, p. 45-57
Unitatea de studiu 4. Forme ale dizabilităţilor

Cuprins
4.1. Introducere
4.3. Forme ale dizabilităţilor
4.3.1. Clasificarea handicapurilor (dizabilităţilor)
4.3.2. Handicapurile (dizabilităţile) fizice
4.3.3. Tulburările psihice handicapante
4.6. Concluzii
4.1. Introducere
42
Unitatea de studiu de debut cuprinde 3 capitole al căror conţinut analizează formele dizabilităţilor.


 Evaluarea clasificării handicapurilor
 Necesitatea asistenţei sociale a persoanelor cu handicap fizic şi psihic
 Definirea parametrilor privind normele de clasificare a handicapurilor
4.3. Forme ale dizabilităţilor

4.3.1. Clasificarea handicapurilor (dizabilităţilor)
1. Handicapuri de orientare
Orientarea este capacitatea persoanei de a se orienta singură în raport cu mediul înconjurător.
0. cu orientare bună (neclasificabili în categoriile 1-9).
1. Alterarea orientării, bine compensată (neclasificabil în categoriile 2-9).
43
Se referă la utilizarea continuă a unui ajutor pentru a vedea, auzi, extinderea pipăitului, utilizarea
continuă a medicamentelor pentru a remedia incapacităţi de comportare sau de comunicare având ca
rezultat restabilirea totală a orientării.
Exclus: ajutor sau medicaţie folosită cu intermitenţă (alte handicapuri, 7.)
2. Tulburarea intermitentă de orientare (neclasificabil în categoriile 3-9).
Se referă la: tulburări episodice care pot altera orientarea, precum vertij, sindromul Meniere, diplopia
(cea care poate fi întâlnită în scleroză multiplă), pierderea intermitentă a cunoştinţei (epilepsia) şi alte
alterări ale vorbirii (bâlbâiala).
Exclus: tulburări corijate sau suprimate (clasa 1).
3. Tulburare de orientare, parţial compensată (neclasificabilă în categoriile 4-9).
Se referă la persoane clasificate în categoriile 1-2, dar care au un handicap într-un anumit domeniu al
vieţii lor deoarece alterarea orientării îi face vulnerabili în anumite circumstanţe ca: dependenţa
critică de intensitatea luminii pentru anumite incapacităţi de vedere, dependenţă critică la intensitatea
zgomotului de fond sau alte semnale concurenţiale pentru incapacităţi auditive şi anumite incapacităţi
lingvistice (când volumul vorbirii este anormal); handicapul datorat nevoii de medicaţie
(incapacitatea de a ocupa anumite posturi sau de a şofa (clasa 2 a a ocupaţiilor,4).
4. Alterarea medie de orientare (neclasificabilă în categoriile 5-9).
Se referă la situaţia în care ajutorul sau medicaţia nu pot compensa satisfăcător alterarea, în aşa fel
încât dificultatea rămâne apreciabilă; sau când asistenţa unui terţ este necesară, ca pentru hipoacuzici,
pentru ambliopi, pentru cei care suferă de insensibilitate la pipăire, pentru cei care sunt afectaţi de o
confuzie mentală sau de alte alterări importante.
5. Alterarea severă de orientare (neclasificabilă în categoriile 6-9).
Se referă la incapacităţi severe de comportament sau de comunicare pentru care este necesar un
mecanism de substituţie, ca pentru nivelurile cele mai severe de stare întâlnite la categoria 4
(persoana nu poate efectua o activitate, chiar cu ajutor şi este necesară substituirea cu alte moduri de
orientare pentru compensare, aşa cum un orb se bazează pe auz sau pipăit); sau la dezorientare
mijlocie.
6. Pierderea orientării (neclasificabilă în categoriile 7-9).
Se referă la situaţia în care există o alterare mijlocie sau severă a unui mod de orientare, acest mod
fiind văzul, auzul, pipăitul sau vorbirea.
Exclus: incapacităţi de vorbire legate de surditate (se clasifică atunci persoanele, numai în funcţie de
statutul lor auditiv, în afară de cazul când alterarea vorbirii este pe punctul de a altera comunicarea;
în acest ultim caz persoanele se clasifică în categoria 6).
7. Dezorientarea (neclasificabilă în categoriile 8-9).
44
Se referă la: incapacitatea persoanei de a se orienta în mediul înconjurător fiind pe punctul de a cere
un ajutor instituţionalizat.
8. Inconştienţă.
9. Neprecizat.
2. Handicapuri de independenţă fizică
Independenţa fizică este capacitatea persoanei de a avea, obişnuit, o existenţă independentă.
0. Total independent (neclasificabilă în categoriile 1-9).
Se referă la independenţa în ceea ce priveşte îngrijirile corporale şi independenţa în raport cu
diverse ajutoare, dispozitive, amenajări ale mediului sau asistenţa unui terţ sau dependenţă numai în
ceea ce priveşte mici ajutoare, neesenţiale pentru independenţă.
1. Independenţa asistată (neclasificabilă în categoriile 2-9).
Se clasifică în această categorie persoane pentru care au nevoie un ajutor sau de un aparat pe care-l
utilizează. Persoanele care au primit un ajutor sau un aparat dar nu le utilizează pierzându-şi în acest
fel o parte din independenţa lor, precum şi persoanele care trăiesc într-o civilizaţie în care nu se
oferă ajutor sau aparatură adecvate, trebuie clasificate în categoriile 3 sau 4.
Exclus: ajutoare sau aparatură minore neesenţiale pentru independenţă, ca proteze dentare sau
pensare pentru prolaps uterin, sau ajutor pentru vedere, persoana nefiind dependentă de un tip de
asistenţă descris în categoriile de la 4 la 8; persoanele ale căror existenţă este asistată sau ameliorată
prin ajutoare minore de acest tip, trebuie clasificate în categoria 0 şi de asemenea, trebuie clasificate
după caz la Handicapuri de orientare sau la alte handicapuri.
2. Independenţa prin adaptare (neclasificabilă în categoriile 3-9).
Clasificarea în această categorie presupune două condiţii: mediul imediat înconjurător în care
individul şi grupul din care face parte îşi desfăşoară activitatea cotidiană să ridice obstacole fizice în
calea independenţei lui, de exemplu piedici structurale sau arhitecturale ca scările sau pragurile;
apoi ca posibilitatea de a crea sau de a procura un alt mediu să fie luată în consideraţie în această
cultură (societatea) din care face parte. De exemplu, un locuitor al unei aşezări lacustre poate întâlni
un obstacol atunci când trebuie să se caţere pe trepte pentru a ajunge în locuinţa sa, mediul lui social
nu-i permite o altă alternativă.
Se referă la dependenţa faţă de modificări sau adaptări în ceea ce priveşte mediul apropiat, cum sunt
persoanele care depinde de un fotoliu rulant, dar care pot să se aşeze, să se ridice, să-l manipuleze,
să se deplaseze cu ajutorul lui şi să-l părăsească fără asistenţa altei persoane; persoane care sunt
mutate pentru a se reduce dependenţa lor fizică , datorată incapacităţii lor de a locui într-o casă cu
etaj; persoane ale căror locuinţe au suferit modificări structurale sau amenajări speciale, ca
instalarea unui ascensor sau a unor planuri înclinate.
45
Exclus: obstacole arhitecturale nelegate de locuinţa persoanei (dificultăţile de acest tip trebuie
clasificate la categoria 3 sau 4.
3. Dependenţa în anumite situaţii (neclasificabilă în categoriile 4-9).
Se referă la: dificultatea în satisfacerea nevoilor personale, însă fără o mare dependenţa de alţii, ca
atunci când ajutoarele şi aparatura, modificările sau adaptările mediului sunt imposibile sau
inaccesibile în cultura în care trăieşte persoana, sau dacă sunt accesibile ele sunt refuzate;
dificultatea de a ieşi din propria locuinţă şi care nu poate fi depăşită decât cu ajutorul altei persoane;
alterarea mijlocie a orientării, care reclamă asistenţa altei persoane.
4. Dependenţa faţă de o asistenţă cu frecvenţă limitată (neclasificabilă în categoriile 5-9).
Se referă la: dependenţa, cu frecvenţă limitată, faţă de alţii pentru a-şi satisface necesităţile, ca
drumurile sau activităţile casnice (care sunt legate de capacitatea de a efectua acte necesare pentru a
menţine un nivel acceptabil de subzistenţă, încălzire, curăţenie şi protecţie), necesitatea unei
locuinţe protejate şi supravegheate.
Exclus: dependenţa culturală determinată ca dependenţa bărbatului care lucrează de menajul care
cade în sarcina soţiei (ceea ce, în acest context, nu va fi considerat un handicap).
5. Dependenţa faţă de o asistenţă apropiată (neclasificabilă în categoriile 6-9).
Necesităţile pentru o asistenţă apropiată sunt cele care apar de mai multe ori pe zi.
Se referă la: dependenţa faţă de alte persoane pentru necesităţi cu frecvenţă relativ mare, ca cele
impuse de igiena personală, alimentaţie şi alte incapacităţi privind îngrijirile corporale; mobilitatea
în interiorul locuinţei; mersul la toaletă; schimbarea paturilor şi spălarea lenjeriei etc.
6. Dependenţa faţă de o asistenţă constant disponibilă (neclasificabilă în categoriile 7-9).
Aceste necesităţi survin la intervale scurte şi imprevizibile în decursul a 24 de ore şi reclamă o
disponibilitate permanentă a altor persoane. Se referă la: dependenţa faţă de alţii pentru a satisface
necesităţi ca mersul la toaletă; scoaterea îmbrăcămintei; utilizarea hârtiei igienice şi ştergerea;
persoane incapabile de a se scula din pat sau de pe scaun; de a merge la toaletă fără asistenţă; de a o
utiliza şi de a se reîntoarce fără riscul de a cădea şi persoane slabe fizic sau instabile mintal,
potenţial periculoase în ceea ce fac; nevoia de ajutor instituţionalizat pentru supraveghere, ca în
cazul comportamentului social inacceptabil.
7. Dependenţa faţă de îngrijiri speciale (neclasificabilă în categoriile 8-9).
Nevoile care survin fie în principal, pe parcursul zilei, fie, în principal, pe parcursul nopţii,
reclamând o supraveghere şi un ajutor continuu şi implicând o dependenţă faţă de îngrijiri speciale.
Se demarcă de simpla disponibilitate permanentă pentru ajutor aşa cum este descrisă în categoria
(6).
46
Se referă la: persoane care au nevoie de cineva pentru a-i supraveghea în ceea ce priveşte
necesităţile lor personale şi a avea grijă de ei în privinţa problemelor cotidiene sau persoane senile
ori persoane handicapate mintal, care au nevoie de acest tip de ajutor şi în consecinţă, de o asistenţă
constantă a unei alte persoane pe tot parcursul zilei; pete mari de urină şi fecale pe îmbrăcăminte
sau pe pat, mai frecvente decât impun necesităţile şi persoane având nevoie de ajutor pentru excreţie
sau pentru o altă funcţie (inclusiv comportamentală), practic pe tot cursul nopţii, dar mai puţin
dependente ziua.
8. Dependenţa faţă de îngrijiri intensive.
Se consideră că o persoană depinde de îngrijiri intensive atunci când aceasta necesită asistenţă
constantă a unei alte persoane pe parcursul a 24 ore.
Se referă la persoane care au nevoie de ajutor pentru excreţie sau pentru o altă funcţie esenţială
practic toată ziua şi toată noaptea. Majoritatea persoanelor din această categorie au nevoie să fie
hrănite, îmbrăcate şi reclamă un ajutor mai mare în timpul zilei pentru toaletă sau pentru excreţie
sau prezintă incontinenţă.
9. Neprecizată.
3. Handicapuri de mobilitate
Mobilitatea este capacitatea persoanei de a se mişca eficace în mediul său.
0. Mobil (neclasificabil în categoriile 1-9).
1. Reducerea variabilă a mobilităţii (neclasificabil în categoriile 2-9.
Se referă la persoane cu bronşită deranjate de mişcare pe timpul iernii, persoane astmatice sever dar
intermitent deranjate de mişcare, precum şi deficienţe şi incapacităţi fluctuante ca artrită reumatoidă
uşoară sau o (osteo) artroză.
2. Mobilitate deficitară (neclasificabil în categoriile 3-9).
Se referă la reducerea mobilităţii în aşa fel încât capacitatea de deplasare nu este alterată, dar
deplasarea poate lua mai mult timp, de exemplu din cauză că persoana, datorită acestei incapacităţi,
nu este sigură pe ea, sau dintr-o lipsă de siguranţă de altă origine sau într-un mediu urban persoana
are dificultăţi, însă este capabilă de a folosi mijloacele de transport în comun.
3. Mobilitatea redusă (neclasificabil în categoriile 4-9).
Se referă la reducerea mobilităţii aşa fel încât capacitatea de deplasare este diminuată, de exemplu
fiindcă o incapacitate vizuală intervine în aptitudinea de deplasare, sau reducerea din cauza unei
lipse de siguranţă, a slăbiciunii sau a debilităţii; sau incapacitatea de a face eforturi mari din cauza
unei deficienţe cardiace sau respiratorii; sau, în mediul urban, imposibilitatea de a utiliza transportul
în comun sau dificultatea de a ocupa un loc de muncă, deoarece acesta este la o distanţă prea mare
faţă de domiciliu.
47
4. Mobilitatea limitată la împrejurimi (neclasificabil în categoriile 5-9).
Se referă la mobilitatea limitată la abordarea împrejurimilor locuinţei în cazul unei deficienţe
cardiace sau respiratorii care impune moderarea efortului.
5. Mobilitatea limitată la locuinţă (neclasificabil în categoriile 6-9).
Se referă la limitarea la spaţiul locuinţei, de exemplu, în cazul incapacităţii vizuale severe, sau
insuficienţei cardiace şi respiratorii care nu permit decât eforturi minime.
6. Mobilitatea redusă la cameră (neclasificabil în categoriile 7-9).
Se referă la spaţiul de mobilitate care se reduce la cameră, ca în cazul în care o deficienţă
respiratorie sau cardiacă impune repaus.
7. Mobilitate redusă la fotoliu (neclasificabil în categoriile 8-9).
Se referă la imobilizarea în fotoliu, ca în cazul în care o deficienţă cardiacă sau respiratorie impune
repausul la pat sau pentru scularea sau culcarea în pat este necesar un aparat.
1. Reducerea totală a mobilităţii.
Se referă la bolnavul care zace în pat.
2. Neprecizată.
4. Handicapuri privind ocupaţiile
Ocupaţia este capacitatea persoanei de a-şi ocupa timpul corespunzător sexului, vârstei şi nivelului
de cultură.
0. Ocupat normal (neclasificabil în categoriile 1-9).
Se referă la capacitatea copilului de a urma normal o şcoală în măsura în care există posibilităţi
educaţionale; capacitatea copilului de a participa, independent de structuri educative, la activităţile
obişnuite ale grupei sale de vârstă; capacitatea adultului de a ţine normal o casă şi capacitatea de a-
şi asuma responsabilităţile obişnuite pentru un părinte care-şi creşte copiii.
1. Neocupat intermitent (neclasificabil în categoriile 2-9).
Se referă la incapacitatea intermitentă de a-şi asuma o ocupaţie obişnuită sau activităţi de plăcere,
de exemplu din cauza unor tulburări precum crize de epilepsie, migrene sau alergii, sau din cauza
unor boli ocazionale la persoane în vârstă.
2. Dificultăţi legate de ocupaţie (neclasificabil în categoriile 3-9).
Se referă la reducerea capacităţii de a-şi asuma una dintre ocupaţiile obişnuite, precum copii care
sunt capabili de a urma normal o şcoală, dar care nu sunt în stare să participe integral la toate
activităţile acesteia. Persoane care nu pot participa la toate activităţile ocupaţionale sau recreative şi
persoane care au dificultăţi în a-şi ţine casa sau de a-şi asuma responsabilităţile obişnuite pentru un
părinte care-şi creşte copiii, cu toate că ar fi capabile să facă acestea.
3. Adaptare ocupaţională (neclasificabil în categoriile 4-9).
48
Se referă la incapacitatea persoanei de a-şi asuma o ocupaţie obişnuită, însă persoana este capabilă
de a avea o altă ocupaţie sau una modificată (se înţelege prin modificări ale ocupaţiei obişnuite,
modificările de la locul de muncă, primirea unui ajutor sau asistenţă specializată), modificări ale
distracţiilor, necesitatea unei asistenţe speciale în cadrul unei şcoli obişnuite, reducerea marjei de
alegere în evantaiul profesional datorită unei deficienţe sau incapacităţi şi amenajări speciale
necesare pentru ca persoana să poată ţine casa sau să se ocupe de copii (rolul compensator al
celuilalt soţ, susţinerea din partea unei reţele sociale).
4. Reducerea cantitativă a ocupaţiei (neclasificabil în categoriile 5-9).
Se referă la timpul pe care persoana este capabilă să-l consacre ocupaţiei sale, precum reducerea
distracţiilor sau a altor activităţi de plăcere, capacitatea de a urma o şcoală numai parţial ca timp sau
o altă reducere cantitativă a instrucţiei normale, capacitatea de a-şi asuma un serviciu sau o
ocupaţie, însă cu timpul de lucru redus datorită unei deficienţe sau a unei incapacităţi, deficienţă de
concentrare la persoanele în vârstă. Responsabilităţile casnice şi parentale pot fi repartizate de o
manieră mai suplă în timp decât alte ocupaţii şi astfel, timpul consacrat pentru acestea poate fi liber
organizat. Pentru acest motiv, asemenea genuri de activităţi nu figurează în prezenta categorie.
5. Restricţie calitativă a ocupaţiei (neclasificabil în categoriile 6-9).
Se referă la limitare a tipurilor de ocupaţii asumate de către o persoană, precum restricţia importantă
a participării la activităţile obişnuite pentru grupa de vârstă căreia îi aparţine, incapacităţi care
împiedică un copil să urmeze o şcoală obişnuită (necesitatea de a frecventa o şcoală specială pentru
copii handicapaţi), retardare mintală moderată, capacitatea de a-şi câştiga existenţa în condiţii
particulare; obligaţia de a renunţa la responsabilităţile privind întreţinerea casei şi educaţia copiilor;
boli frecvente la persoane în vârstă.
6. Îndepărtarea ocupaţiei (neclasificat în categoriile 7-9).
Se referă la limitarea concomitentă a tipului de ocupaţie şi a timpului pe care persoana îl poate
consacra, precum incapacitatea de a participa la activităţile obişnuite ale grupului său de vârstă,
incapacităţi care obligă pe un copil să trăiască într-o instituţie pentru a primi o educaţie sau de a fi
educat la domiciliu, retardare mintală severă, capacitatea de a nu se ocupa decât de activităţi casnice
foarte limitate şi deficienţă a concentrării care duce la o dificultate de a-şi asuma o ocupaţie.
Exclus: cazare într-o instituţie datorită inadaptării comportamentului sau a necesităţii de a fi
supravegheat şi îndrumat (categoriile de la 5 la 8 din capitolul 2).
7. Fără ocupaţie (neclasificabil în categoriile 8-9).
Se referă la incapacitatea de a-şi asuma o ocupaţie datorată unei deficienţe sau a unei incapacităţi,
precum o capacitate foarte limitată de a beneficia de educaţie (retardat mintal profund),
49
imposibilitatea de a-şi asuma un serviciu, imposibilitatea de a ţine o casă sau de a creşte copii şi
deficienţă severă a concentrării care duce la incapacitatea de a-şi asuma o ocupaţie.
8. Incapacitatea de a avea o ocupaţie.
Se referă la incapacitatea de a avea o ocupaţie cu sens.
9. Neprecizat.
5. Handicapuri de integrare socială
Integrarea socială este capacitatea persoanei de a participa la relaţiile sociale obişnuite şi de a le
menţine.
0 Bine integrat social (neclasificabil în categoriile 1-9).
Se referă la participarea totală la toate relaţiile sociale obişnuite.
1. Participare inhibată (neclasificabil în categoriile 2-9).
Se referă la persoane la care prezenţa unei deficienţe sau a unei incapacităţi duce la un handicap
nespecific ce poate inhiba însă nu împiedică participarea la ansamblul activităţilor sociale obişnuite
(cuprinde: încurcături, timiditate şi alte alterări ale imaginii de sine datorată urâţeniei sau altei
deficienţe sau incapacităţi ) precum şi unele tulburări uşoare de personalitate sau comportament.
2. Participarea redusă în unele cazuri (neclasificabil în categoriile 3-9).
Se referă la persoane care nu participă la ansamblul activităţilor sociale obişnuite, cum ar fi cei care
suferă de o deficienţă sau de o incapacitate care îi împiedică să se căsătorească; piedici în acivitatea
sexuală datorate unei deficienţe sau incapacităţi, precum şi unele tulburări de personalitate sau de
comportament.
Exclus: deficienţă sau handicap neavând repercursiuni asupra relaţiilor sociale, de exemplu un
prolax uterin susţinut de pensare nu impun restricţii notabile în activitatea sexuală.
3. Participare în general diminuată (neclasificabil în categoriile 4-9).
Se referă la persoane incapabile de a lega relaţii ocazionale astfel încât relaţiile lor sociale sunt
limitate la contactele primare şi secundare cu familia, prietenii, vecinii şi colegii, precum şi
persoanele retardate în dezvoltarea lor fizică, psihologică şi socială, dar la care dezvoltarea
continuă.
4. Penuria de relaţii (neclasificabil în categoriile 5-9).
Se referă la persoanele care au dificultăţi de a întreţine relaţii de ordin secundar cu prieteni, vecini şi
colegi, precum şi persoane retardate în dezvoltare fizică, psihologică sau socială şi la care nu se
constată continuarea dezvoltării.
5. Relaţii foarte limitate (neclasificabil în categoriile 6-9).
Se referă la persoane capabile de a întreţine relaţii numai cu cei apropiaţi, ca de exemplu rude;
dezangajare şi retragere la persoane în vârstă şi cu tulburări destul de severe de comportament.
50
6. Relaţii perturbate (neclasificabil în categoriile 7-9).
Se referă la persoanele cu tulburări foarte severe de comportament şi care au dificultăţi relaţionale
cu cei apropiaţi.
7. Alienare (neclasificabil în categoriile 8-9).
Se referă la persoane incapabile de a avea relaţii cu alţii; deficienţe sau incapacitate care împiedică
dezvoltarea relaţiilor sociale normale şi persoane la care comportamentul interzice coexistenţa şi
integrarea în mediu şi în familie, precum şi persoane în vârstă care şi-au pierdut toată familia şi toţi
prietenii şi care sunt puţin apte de a-şi face relaţii noi.
8. Izolat social.
Se referă la persoanele ale căror aptitudini pentru relaţii sociale sunt de nedeterminat din cauza
izolării lor, cum sunt persoanele internate în instituţii sanitare din cauza lipsei de ajutor din partea
familiei sau a mediului social.
6. Handicapuri de independenţă economică
Independenţa economică este capacitatea persoanei de a-şi asuma o activitate social economică
obişnuită care-I conferă autonomie.
0. Opulenţa (neclasificabil în categoriile 1-9).
Se referă la persoane care posedă resurse considerabile comparativ cu cele ale majorităţii populaţiei
căreia le aparţin.
1. Îndestulare (neclasificabil în categoriile 2-9).
Se referă la persoanele care au venituri suficient de mari pentru a susţine nivelul lor de viaţă
obişnuit, în aşa fel încât cheltuielile suplimentare făcute pentru ameliorarea handicapului sau a
incapacităţii pot fi asumate fără un sacrificiu notabil.
2. Venituri suficiente (neclasificabil în categoriile 3-9).
Se referă la independenţa economică fără susţinere sau dependenţă de vreun ajutor financiar sau
material din partea altor persoane sau comunităţii (inclusiv statul, însă pensionarea de invaliditate
sau incapacitate ca şi alocaţia corespunzătoare pensionării pentru limită de vârstă trebuie
considerate, în acest context mai degrabă ca venituri decât ca ajutor); efortul financiar pe care-l
prezintă ameliorarea unui eventual handicap sau incapacităţi poate fi asumat fără privaţiuni
notabile.
3. Independenţă redusă (neclasificabil în categoriile 4-9).
Se referă la persoane care cu toată independenţa economică, au suferit o reducere a nivelului lor de
viaţă comparativ cu cel anterior apariţiei deficienţei sau incapacităţii sau cu cel pe care persoanele l-
ar fi avut în absenţa deficienţelor respective – ca de pildă salariul diminuat din cauza schimbării
51
activităţii sau cheltuieli suplimentare datorată incapacităţilor – şi sunt pe punctul de a suporta
privaţiuni notabile.
4. Independenţă precară (neclasificabil în categoriile 5-9).
Se referă la persoane care ca urmare a reducerii nivelului lor de viaţă nu pot fi independente decât
cu ajutorul financiar sau material din partea altor persoane sau a comunităţii (inclusiv statul, ca de
pildă o alocaţie sau subsidii care se adaugă la pensie sau la pensia de incapacitate la care au dreptul)
şi care, astfel, pun în pericol independenţa economică a familiei sau impun privaţiuni membrilor
acesteia.
5. Insuficienţa resurselor (neclasificabil în categoriile 6-9).
Se referă la persoane care nu sunt decât parţial independente fiindcă veniturile lor, ajutorul financiar
sau material din partea altor persoane sau a comunităţii nu acoperă decât parţial nevoile lor; şi care
astfel pot duce familia lor la nivelul de simplă subzistenţă.
6. Sărăcia (neclasificabil în categoriile 7-9).
Se referă la persoane care nu sunt independente deoarece sunt total tributare ajutorului financiar sau
material de bună voinţă acordat de alte persoane sau de comunitate, din cauză că nu au o pensie sau
pensie de incapacitate sau alte subsidii şi care, astfel, pot duce familia lor la un nivel inferior celui
de subzistenţă; sau persoane care locuiesc într-o instituţie destinată săracilor.
7. Indigenţă (neclasificabil în categoriile 8-9).
Se referă la persoane care nu sunt independente şi care nu beneficiază de ajutorul altora în aşa fel
încât starea lor de incapacitate este agravată.
8. Inactiv. Se referă la persoane fără susţinere familială, incapabile de o activitate
economică din cauza competenţelor lor limitate (ca de pildă ca rezultată din retardare
mintală) sau a vârstei prea mici (ca un copil care nu a atins vârsta la care devine
independent economic sau material faţă de familie).
Exclus: cei care beneficiază de ajutor familial şi cei care sunt consideraţi inactivi în virtutea
statutului de dependenţă ca soţul sau un alt coabitant (clasificat în una din categoriile 0-7 conform
independenţei economice a familiei sau a şefului de familie.
9. Neprecizat.
7. Alte handicapuri
Alte circumstanţe care pot duce la un handicap social.
0. Fără handicap.
Se referă la deficienţe sau incapacităţi care nu duc la handicapuri notabile, precum unele boli
cronice care nu afectează prea mult viaţa cotidiană.
52
1. Handicap minor. Se referă la nevoia de ajutoare minore care nu afectează notabil viaţa
cotidiană, ca: proteza dentară, ochelari pentru citit, etc.
2. Handicap nespecific. Se referă la deficienţe sau incapacităţi care duc la un dezavantaj
general sau nespecific ca boala sau o constituţie fragilă.
3. Handicap specific. Se referă la alterarea calităţii vieţii rezultând dintr-un handicap
specific neidentificat în altă parte a clasificării handicapurilor.
4.3.2. Handicapurile fizice

Acest termen este utilizat în mod curent pentru a desemna incapacităţi fizice de tipuri foarte diverse,
cu excepţia celor care privesc organele de simţ sau care sunt consecinţa directă a unor leziuni
cerebrale. Cea mai mare parte a acestor incapacităţi afectează sistemul locomotor, sistemul
cardiovascular sau sistemul respirator. Cele mai frecvente sunt luxaţia congenitală de şold,
infirmităţile sau amputările congenitale, infirmităţile datorate unui accident sau unei boli a primei
copilării şi leziunile cardiace congenitale.
Prevalenţa şi prognosticul acestor infirmităţi au cunoscut de-a lungul ultimilor ani o evoluţie
spectaculoasă. Poliomielita, care ataca altădată copii de vârstă fragedă, drept pentru care era
cunoscută şi sub denumirea de “paralizie infantilă”, părea să se extindă în anii ’50 şi la copii mai
mari sau la adulţi; dar vaccinarea antipoliomielitică l-a redus în mod sensibil prevalenţa şi raţiunea
ne îndreptăţeşte să considerăm că mult timp de acum înainte poliomielita nu va mai fi, decât o boală
rară. Cu toate că incidenţa lor absolută, ca şi cauzele handicapurilor fizice nu au crescut, leziunile
accidentale au căpătat o importanţă relativ sporită, odată cu declinul poliomielitei. Dar ţinând cont
că probabilitatea de accidentare la copil este direct legată de mobilitatea sa fizică, leziunile
accidentale grave nu sunt frecvente la copiii foarte mici.
În ceea ce priveşte tratamentul, tehnicile chirurgiei ortopedice au făcut, fără îndoială, mari progrese
în ultimii ani, chiar dacă principiile în acest domeniu nu s-au modificat. Cele mai spectaculoase
progrese s-au obţinut în materie de chirurgie cardiacă, unde corecţia malformaţiilor cardiace
congenitale a transformat în mod radical prognosticul “infirmului cardiac”.
În cazul unei leziuni accidentale sau al unei boli infecţioase acute, relaţia de la cauză la efect este
evidentă. Dar în cel al luxaţiei congenitale de şold, care dă naştere la multe situaţii dramatice, nu
există nici o certitudine.
Numeroase infirmităţi fizice sunt vizibile cu ochiul liber, altele (cardiopatiile congenitale) sunt
însoţite de simptome şi indicii care pot fi identificate înainte să se depăşească vârsta cea mai propice
pentru o intervenţie chirurgicală. Din punct de vedere al prognosticului, principalul risc ţine de
53
pericolul că această infirmitate să nu acapareze atenţia medicului în aşa măsură încât să neglijeze
depistarea vreunei infirmităţi mai puţin evidente, dar nu mai puţin importante (un organ de simţ).
Să analizăm, în special, două handicapuri fizice: luxaţia congenitală de şold şi fibroza chistică a
pancreasului. Prevalenţa primei afecţiuni este, în funcţie de regiune, de 1 – 5 la mie. Simptomele nu
devin neapărat evidente înainte ca acel copil să înceapă să meargă. Dacă diagnosticul nu este stabilit
înaintea acestui moment, va fi nevoie ulterior de îngrijiri ortopedice adecvate greu de suportat, iar
tratamentul poate să nu reuşească pe deplin. Din contră, dacă tratamentul este instituit încă din
primele săptămâni sau chiar primele zile de viaţă ale copilului, înainte ca luxaţia să fie total
instalată, el este mai simplu şi mai eficient, având o probabilitate mai mare de succes total. S-a pus
la punct o tehnică simplă de depistare, cu o durată de doar câteva minute, pe care fie doctorul, fie
moaşa o pot aplica copilului nou născut. Acest test poate da rezultate pozitive nu numai cu copiii
care au într-adevăr o luxaţie, dar şi cu copiii la care luxaţia nu s-a produs în mod efectiv şi la care
poate să nu apară niciodată. Totuşi, tratamentul este atât de simplu încât aplicarea sistematică a
testului şi instituirea tratamentului în cazul unui rezultat pozitiv, chiar fals, sunt pe deplin justificate.
Fibroza chistică a pancreasului este o afecţiune ereditară a cărei prevalenţă face obiectul unor
estimări diferite, mergând de la 1 la 1000 până la 1 la 10000. Ea este acompaniată de o sensibilitate
deosebită la infecţiile respiratorii cronice şi de o mortalitate foarte ridicată care poate fi imputată
acestor infecţii. Din lipsa îngrijirilor speciale, un mare procentaj de copii atinşi pot muri între
naştere şi vârsta de trei ani şi doar o minoritate va supravieţui până la vârsta adultă.
Perspectivele de supravieţuire sunt în mod considerabil crescute dacă există posibilitatea aplicării
unui regim alimentar adecvat, a tratamentului profilactic cu antibiotice şi a intervenţiilor pediatrice
intensive în decursul episoadelor acute. E posibil să se ajungă la un diagnostic pozitiv cu ajutorul
testelor chimice ale transpiraţiei dar, ca regulă generală, diagnosticul nu este confirmat atâta vreme
cât copilul nu a manifestat tulburări respiratorii grave. A fost pus la punct un test al transpiraţiei prin
electroforeză, care poate fi aplicat noilor născuţi, care părea să se arate eficace ca mijloc de
depistare. Dar cum acest test reclamă existenţa unor instalaţii de laborator, nu este la îndemâna
oricui.
Diagnosticul precoce nu prezintă interes practic decât în măsura în care există mijloace de tratament
adecvate.
Existenţa infirmităţilor în antecedentele familiale şi a infecţiilor virale în cursul sarcinii constituie
avertismente utile.
Prezenţa oricărei infirmităţi fizice congenitale este, prin ea însăşi, un indiciu de diagnostic, pentru
că poate fi însoţită de o altă deficienţă, senzorială sau intelectuală, mult mai puţin aparentă. Copilul
54
care prezintă o infirmitate fizică la naştere ar trebui să fie mereu considerat ca fiind expus riscului,
pentru a putea beneficia de o supraveghere specială.
Este foarte posibil ca tratamentele medicale sau chirurgicale să reducă amploarea infirmităţilor sau
chiar să conducă la completa ei vindecare. Acest fapt are repercursiuni în ceea ce priveşte formula
generală de aplicare a îngrijirilor, în sensul că trebuie puse în balanţă riscurile unei spitalizări
prelungite dar şi perspectivele unei ameliorări finale a stării fizice. Se poate întâmpla ca momentul
optim pentru o intervenţie chirurgicală să coincidă cu o fază de mare vulnerabilitate afectivă a
copilului şi, în acest caz, va trebui să se găsească o cale de compromis între diversele aspecte ale
stării sale generale.
Handicapurilor fizice grave li se asociază de obicei pericolul ca infirmitatea copilului să-i limiteze
mobilitatea până la a-l priva de contactele şi experienţele indispensabile în dezvoltarea lui normală
pe plan social, intelectual şi afectiv. Deoarece nu este de dorit ca el să rămână izolat, poate fi extrem
de utilă frecventarea unui centru recreativ, a unei creşe sau grădiniţe de copii. Cum am văzut deja,
părinţii îşi pot adesea aduce contribuţia la îngrijirile speciale pe care trebuie să le primească copilul
lor pe plan fizic, cu condiţia ca ei să-şi fi însuşit, în prealabil, instruirea minimă necesară. Dar dacă
infirmităţile sunt grave sau multiple, şi în special dacă sunt necesare protezele, uneori este
indispensabilă încredinţarea copilului, pe anumite perioade, unor instituţii speciale, unde acesta să
primească îngrijiri şi tratamente corespunzătoare.
4.3.3. Tulburările psihice handicapante

Boala psihică gravă este foarte rară la copii. Pe de altă parte, perturbările de afectivitate şi cele de
comportament, minore sau de gravitate medie, sunt relativ curente. Este dificil de determinat în mod
precis ceea ce este sau nu normal în această privinţă, deoarece marea majoritate a copiilor trec prin
episoade de comportament bizar: agresivitate, calm excesiv, aparentă regresie spre un
comportament caracteristic unei vârste mici etc. dar la copilul normal, aceste episoade nu sunt decât
trecătoare întreruperi ale evoluţiei progresive către maturitate, iar criteriul practic al determinării
anomaliei constă numai din prelungirea şi repetarea perioadelor de comportament inadaptat, sau din
încorporarea permanentă a unor forme speciale de comportament insolit în complexul
comportamentului general.
Anumite anomalii minore şi puţin frecvente pot să dispară fără să lase urme. Din contră, anomaliile
grave pot impieta asupra socializării şi educaţiei, pot întârzia sau împiedica maturizarea normală,
pot predispune la grave boli psihice, la vârsta adultă, sau se pot constitui drept cauze ale acestora.
55
Trebuie menţionat în mod special condiţia cunoscută sub numele de autism. Copilul se închide în el
însuşi şi fuge de orice contact cu lumea exterioară. El nu vorbeşte cu ceilalţi, aparent nu aude, el nu
participă la activităţile spontane normale ale celorlalţi copii, uneori manifestându-se prin aceste
intempestive de agresivitate destructivă.
Autismul nu este încă înţeles bine, dar teoria care se impune cel mai mult susţine că este vorba de o
psihoză care adesea se manifestă printr-o detaşare comportamentală în raport cu ambianţa.
Majoritatea copiilor autişti sunt perfect normali din punct de vedere fizic şi intelectual, dar se
întâmplă ca unii să fie atinşi de deficienţe senzoriale sau intelectuale, poate şi de leziuni cerebrale.
Unul din pericolele autismului constă în posibila punere a diagnosticului de surditate gravă, astfel
încât îngrijirile şi tratamentul vor fi total necorespunzătoare.
Este neîndoielnic faptul că tulburările de afectivitate se întâlnesc mai frecvent la copiii ai căror
părinţi sunt nevrozaţi, psihopaţi sau psihotici, dar este dificil de spus dacă, totuşi, cauza constă din
transmiterea ereditară a instabilităţii sau din incapacitatea unor astfel de părinţi de a procura
copilului un mediu familial de dezvoltare stabil, din punct de vedere emoţional şi social. Carenţele
în îngrijirile materne pe parcursul primei copilării constituie, cu siguranţă, un factor predispozant.
Instabilitatea afectivă a părinţilor sau a oricărei alte persoane apropiate trebuie, fără îndoială, să fie
considerată un factor major de risc. Neintegralitatea familiei constituie un alt factor de risc. Prin
aceasta se înţelege absenţa tatălui şi a mamei sau a unuia dintre ei, din cauza unui deces, unui divorţ
sau datorită ilegitimitaţii copilului. Atunci când celelalte condiţii sunt normale, absenţa fraţilor şi
surorilor comportă un grad de risc scăzut.
Tensiunile interne din familie ca şi existenţa unei infirmităţi la unul dintre părinţi sau la ambii, mai
ales dacă este vorba despre o infirmitate care constituie un obstacol în calea comunicării dintre
părinţi şi copii, poate exercita o influenţă dăunătoare la fel de mare.
Testele de depistare a tulburărilor afective nu sunt universal aplicabile. Există formule de depistare
a lipsei maturităţii afective, dar ele sunt complicate şi puţin sigure, atunci când se aplică la copii
mici. Cu siguranţă, nici una nu poate fi aplicată, de o manieră simplă şi sistematică, tuturor copiilor
de către persoane care nu au o formaţie specială.
De asemenea, nu există nici o metodă de examinare psihiatrică rapidă, care să fie general valabilă şi
aplicabilă.
În practică, observaţia este metoda cea mai eficace de depistare, în ciuda evidentelor sale
insuficienţe. Părinţii remarcă adesea perturbările grave ale comportamentului şi le semnalează.
Observarea copilului se va face, cu prioritate de către asistenta din domeniul sănătăţii publice şi de
către personalul creşei sau grădiniţei de copii. Câteodată prietenii şi vecinii familiei pot furniza
informaţii utile.
56
În cazul copiilor handicapaţi este important faptul că primele indicii notabile asupra genezei
problemelor afective sau asupra erorilor de abordare şi de atitudine la părinţi pot fi puse în evidenţă
adesea în cursul consultaţiilor clinice date de specialiştii care au în atenţia lor cazul respectiv sau în
cadrul şedinţelor de terapie de reeducare. Este deci indispensabil ca toţi cei care sunt chemaţi să
supravegheze şi să trateze copilul din punct de vedere fizic să fie cu totul la curent cu riscurile
afective la care acestea poate fi expus.
Prin naştere, maladia psihică, pare a fi extrem de rară. În domeniul afectivităţii, prezenţa factorilor
de risc în antecedentele copilului indică mai puţin necesitatea de a căuta o deficienţă anume, cât de
a practica îngrijiri şi o educaţie care să ofere perspective bune de prevenire.
Nu este uşor să negăm acţiunea factorilor familiali care comportă un risc afectiv fundamental pentru
copil. Tatăl sau mama absenţi nu pot fi înlocuiţi, după cum nu pot fi înlocuiţi nici părinţii nevrozaţi,
care nu sunt suficient de conştienţi de condiţia lor şi de repercursiunile acesteia asupra dezvoltării
propriului copil pentru a accepta ajutorul psihoterapeutic sau psihiatric. Totuşi, serviciile de
protecţie a copiilor pot da, la momentul potrivit, sfaturi oportune privitoare la educarea copilului.
Uneori se poate face apel la organizaţiile dinafara căminului, pentru a asigura copilului, măcar
pentru o parte a zilei, o ambianţă stabilă din punct de vedere emoţional, într-un centru recreativ,
creşă sau grădiniţă. Dificultăţile mediului familial pot constitui adesea un motiv pentru admiterea la
şcoală a unui copil înainte de a împlini vârsta şcolară normală.
Serviciul de psihiatrie sau de coordonare infantilă trebuie să fie alertat. Dacă părinţii acceptă o
intervenţie psihiatrică directă, cu caracter precoce, Îngrijirea solicitată trebuie acordată. Din păcate,
se întâmplă des ca părinţii să respingă contactul cu serviciul psihiatric sau să-I accepte ajutorul
numai atunci când tulburările de comportament au devenit foarte evidente şi, deci, mai greu
reversibile.
În problematica de care ne ocupăm aici se acordă o importanţă specială faptului că orice infirmitate
fizică sau psihică a primei copilării riscă, în mare măsură, să antreneze o infirmitate secundară, sub
forma tulburărilor de afectivitate. Această evoluţie se poate manifesta în mai multe feluri. Printre
formele cele mai des întâlnite figurează dificultăţile de comunicare, care pot perturba raporturile
unui copil cu ceilalţi sau cu adulţii. Tot ceea ce-I limitează experienţa contactelor umane, tot ceea
ce-I limitează posibilităţile de autoîmplinire şi conduce la frustrări constituie factori de risc. Tot
factori de risc sunt şi supraprotecţia sau posesivitatea exagerată a părinţilor.
Oricare ar fi handicapul de care suferă copilul, este primordial ca tratamentul să aibă drept obiectiv,
chiar de la început, obligaţia de a preveni deficienţele afective secundare.
Primul lucru care trebuie făcut este să se convingă părinţii, să accepte cu realism şi să înţeleagă bine
situaţia în care se află propriul lor copil. O responsabilitate majoră o are medicul care confirmă
57
primul existenţa unui handicap – fie că este vorba de un pediatru, neurolog, audiolog, ortoped sau
oftalmolog. Este de preferat pentru toţi cei interesaţi ca situaţia să fie expusă cât mai devreme
părinţilor, într-o manieră deschisă, dar umană şi inteligentă. Ascunderea adevărului sau prezentarea
acestuia sub formă pesimistă sau brutală s-ar putea dovedi un adevărat dezastru.
Nu trebuie să contăm pe faptul că părinţii vor accepta imediat situaţia. Este cât se poate de firesc ca
ei să încerce o decepţie amară, şi să aibă tendinţa să-şi respingă propriul copil. Aceste sentimente
sunt complexe, având influenţe unele asupra celorlalte. Astfel, respingându-şi copilul, părinţii pot
fie să-l neglijeze, fie, din contră, datorită sentimentului accentuat de culpabilitate pe care încearcă
să-l suprime, să înconjoare copilul cu o protecţie excesivă – eroare care, în fapt, poate fi la fel de
dăunătoare ca şi neglijenţa.
Foarte adesea, părinţii merg de la un medic la altul, sperând ca în final să găsească pe cel al cărui
diagnostic va fi mai încurajator.
Fără îndoială şi în special cei cu care aceştia pot avea contactele cele mai frecvente să se pună de
acord în aprecierea cazului. Nu este vorba aici decât de una dintre multiplele raţiuni pentru care
specialiştii şi agenţii serviciilor sanitare, care au responsabilităţi manageriale, trebuie să comunice şi
să colaboreze între ei cât mai strâns posibil, în aşa fel încât fiecare să fie la curent cu evoluţia
situaţiilor, iar acţiunea fiecăruia să fie susţinută de ceilalţi.
Se întâmplă uneori ca părinţii să-şi abandoneze total şi irevocabil copilul. În acest caz, singura
soluţie este plasarea copilului într-un mediu mai primitor, fie la părinţi adoptivi, dacă acest lucru
este posibil, fie în vreo instituţie de ocrotire. Relaţii satisfăcătoare, între un copil si un tată sau o
mamă de adopţie, pot fi preferabile unor relaţii proaste cu părinţi naturali, acest transfer putându-se
face în condiţii optime cu copii între 6 şi 18 luni. Totuşi şi la copiii mai mari, cel mai adesea dacă în
locul de primire se creează un mediu propice şi se acordă îngrijiri atente şi bine concepute,
sentimentele de distanţare sau ostilitate se atenuează treptat şi dispar.
În domeniul afectiv, scopul final este de a permite copilului handicapat să ducă o viaţă cât mai
apropiată de cea normală, ţinându-se seama de limitele impuse de starea sa şi acceptându-se faptul
că el este diferit de ceilalţi, fără a le fi totuşi, neapărat, inferior. Sarcina ce le revine tuturor celor
care se ocupă de copil constă în crearea – în colaborare – pentru el, a unui mediu care să-i ofere
mijloacele indispensabile de dezvoltare afectivă normală, identice celor de care are nevoie copilul
normal: stabilitate, afecţiune, aprobare, disciplină şi autoritate, stimularea vorbirii articulate şi,
evident, dreptul şi posibilitatea de a se exprima. Aceste elemente trebuie adaptate circumstanţelor
speciale, care rezultă din handicapul copilului.
Nu trebuie pierdut din vedere faptul că agresiunile de ordin afectiv pot avea şi cauze materiale sau
sociale. Sănătatea psihică a copilului handicapat a cărui familie are o situaţie materială precară
58
poate fi menţinută, în mare măsură, prin suportul acordat la domiciliu printr-o asistenţă financiară şi
prin plata unor vacanţe pentru mamă şi copil.
Dacă se ţine seama de aceste consideraţii, copilul îşi va putea păstra o bună sănătate afectivă fără a
necesita sfaturi psihiatrice speciale. Aceste sfaturi trebuie date numai în cazuri de strictă necesitate,
dar nu trebuie să se recurgă la ele indiferent de situaţie, căci altfel există riscul amplificării inutile a
neliniştii părinţilor. Cel mai adesea “consiliatorul” trebuie să fie un bun ascultător, creând părinţilor
oportunitatea de a-şi exprima neliniştile şi, astfel, de a se elibera de acestea. Este vorba pur şi
simplu de un alt aspect al principiului esenţial conform căruia păstrarea sănătăţii mintale la copilul
handicapat necesită crearea unei atmosfere normale în cămin şi oriunde acesta ar putea, eventual,
primi îngrijiri sau tratament.
1. Handicapul de orientare.
2. Dizabilităţi de mobilitate.
3. Handicapuri de independenţă.
4. Dizabilităţi fizice.
5. Dizabilităţi prin tulburări psihice

Această unitate de studiu urmăreşte dobândirea unor informaţii legate de tipurile de
dizabilitate.
Cuvintele cheie : dizabilitate, tip

1. La ce se referă handicapul de integrare socială ?
a) incapacitatea de-a participa la relaţiile sociale ;
b) imposibilitatea de-a se mişca ;
c) incapacitatea de-a efectua o activitate social-economică ;
59
d) incapacitatea de-a avea o ocupaţie.
2. Prin ce se caracterizează dizabilităţile fizice ?

a) afectarea sistemului locomotor ;
b) lezarea sistemului nervos central ;
c) afectarea sistemului cardiovascular ;
d)afectarea sistemului respirator.
4.6. Concluzii
Cunoaşterea acestor informaţii este necesară pentru a profesa în domeniu.

1. Oliver, Michael, Sapey, Bob, Social work with disabled people, Palgrave MacMillan, 2006, p.
22-45;
2. Rusu, C.: Handicap, readaptare, integrare. Ghid fundamental pentru protecţia specială,
recuperarea şi integrarea socio-profesională a persoanelor aflate în dificultate, Bucureşti, Editura
Prohumanitate, 1998, p. 37-43;
Unitatea de studiu 5. Recuperarea persoanelor cu

dizabilităţi
Cuprins
5.1. Introducere
5.3. Recuperarea persoanelor cu dizabilităţi
5.3.1. Recuperarea biologico-medicală
5.3.2. Recuperarea socială a persoanelor cu handicap psihic
5.3.3. Reforma instituţională. Dezinstituţionalizarea
5.3.4. Munca şi formele acesteia
5.3.5. Principii de bază privind campania de informare şi educare a persoanelor cu dizabilităţi
60
5.6. Concluzii
5.1. Introducere
Unitatea de studiu de debut cuprinde 5 capitole al căror conţinut analizează aspecte legate de
recuperarea persoanelor cu dizabilităţi.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 8 o

 Însuşirea noţiunilor privind recuperarea socială
 Înţelegerea necesităţii îngrijirii la domiciliu sau în azil
 Definirea parametrilor privind instituţionalizarea şi dezinstituţionalizarea
 Evaluarea muncii protejate
 Necesitatea asistenţei sociale pentru persoanele cu handicap fizic şi psihic ce
urmează a se încadra profesional
61
5.3. Recuperarea persoanelor cu dizabilităţi
5.3.1. Recuperarea biologico-medicală
În zilele noastre, medicina şi educaţia restituie vieţii şi activităţii sociale un număr imens de
persoane cu handicap.
Acţiunea complexă de recuperare urmăreşte restabilirea fizică, psihică şi socială a tuturor
tipurilor de handicap prin mijloace medicale (chirurgicale, terapie medicamentoasă etc), reeducativ-
funcţionale, ergoterapie (terapie prin muncă), psihoterapie, dezvoltarea activităţii de învăţare,
dezvoltarea personalităţii, formarea profesională şi integrarea socială.
Această activitate care se desfăşoară în instituţii medicale, educative, balneo-climaterice,
şcoli speciale de cultură generală, şcoli profesionale, ateliere protejate etc, este efectuată de o
multitudine de specialişti: medici, profesori, psihologi, educatori specializaţi, asistenţi sociali etc.
Organismul uman dispune de imense posibilităţi energetico-funcţionale pe cale le poate
mobiliza în lupta cu consecinţele diferitelor tipuri de handicap, pentru a se echilibra şi a se adapta
compensator la cerinţele în continuă schimbare ale mediului, ale activităţii şi producţiei. În
condiţiile tulburării sau distrugerii unor componente, compensaţia se defineşte prin capacitatea
organismului de a se autoreconstitui structural şi funcţional. Fenomenul de adaptare compensatorie
este prezent la toate tipurile de handicapuri, având specificitatea şi limitele sale. De exemplu, elevul
T.F., cu ambele mâini amputate, îşi elaborează transferul funcţiilor mâinii drepte la picior, reuşind să
scrie şi să deseneze cu o deosebită acurateţe. Alt caz se referă la subiectul O.G., imbecil, care
realizează calcule în matematică, depăşind specialişti din acest domeniu prin unele din
performanţele sale.
Fenomenul compensaţiei a format obiectul cercetărilor a diferiţi fiziologi, medici şi
psihologi ca: P. Janet, I.P. Pavlov, S. Freud, A. Adler şi alţii.
Analiza mecanismelor compensării trebuie să plece de la clarificarea celor trei noţiuni care
în practică sunt insuficient diferenţiate şi uneori se confundă: recuperarea biologică-medicală,
compensarea şi recuperarea socială.
Compensarea ca fenomen interior psihofiziologic de restructurare a schemei funcţionale, de
substituţii, de comutări nervoase şi autoreglări este, în general, precedată de recuperarea biologică-
medicală a organelor şi funcţiilor lezate sau pierdute.
Pentru recuperarea biologică se foloseşte un sistem de intervenţii medico-chirurgicale, de
terapie complexă, de educaţie fizică medicală şi protezare. În procesul compensării trebuie să
primeze activitatea, mişcarea organului sau a organismului, un activism integral care este condiţia
esenţială a restructurării fizice, psihice şi morale.
62
Deşi recuperarea biologică poate precede în timp procesul compensator, în unele cazuri ele
se pot desfăşura concomitent, în raport cu natura handicapului şi cu unii factori implicaţi.
Recuperarea relativă a unui braţ amputat, de exemplu, poate să se realizeze printr-o pensă
sau o proteză, dar compensarea funcţiei braţului pierdut este un proces de exerciţiu, de învăţare, de
elaborare a unei noi scheme funcţionale în biomecanica organismului, un proces de durată, de
readaptare şi de echilibru în noile condiţii. Evoluţia acestui proces, caracterizat prin flux şi reflux, se
termină în general printr-un proces adaptativ de nivele diferite, prin ceea ce se numeşte recuperare
socială.
Recuperarea socială implică drept scop final integrarea în viaţa socială prin practicarea unei
profesiuni şi echilibrarea morală a personalităţii. Ea presupune realizarea recuperării biologice,
precum şi compensarea funcţională şi morală a persoanei cu handicap.
Dacă în recuperarea biologică-medicală un rol predominant îl au metodele medicale-
chirurgicale, în compensare şi în recuperarea socială, rolul predominant revine procesului învăţării,
deci pedagogului, psihologului şi tehnicianului (pentru protezarea tehnică şi electronică).
Mecanismele prin care se realizează recuperarea biologică, compensarea şi recuperarea
socială sunt diferite, având specificitatea lor. Există cazuri în care pierderea unui organ pereche sau
numai a funcţiei sale (unul din ochi, un braţ, un picior sau o mână) este suplinită de organul rămas
normal, sau este transferată de la membrele superioare la membrele inferioare (în amputarea
ambelor mâini).
Cercetările arată că la orbii cu deficienţa survenită, zona vederii nu reprezintă o pată oarbă,
ci aici se propagă aceleaşi unde cerebrale ca la omul cu vedere normală. La orbii surveniţi, datorită
elaborării şi menţinerii stereotipilor dinamici vizuali din perioada anterioară orbirii, se păstrează o
serie de deprinderi vizuale care se manifestă şi în activităţile lor de după orbire. când lucrează în
producţie, de exemplu, aceşti nevăzători “urmăresc” cu privirea operaţiile de muncă, ca şi cum ar
vedea. Când citesc, “urmăresc” cu privirea rândurile pe carte. Ei execută mai corect un desen cu
ochii deschişi decât dacă îi ţin închişi. Orbii surveniţi apreciază cu mult mai uşor distanţele (m, km),
decât orbii congenitali. Astfel de acţiuni compensatorii în conduita nevăzătorilor care păstrează
reprezentările vizuale nu se întâlnesc în general la nevăzătorii congenitali sau în orbirea survenită
până la vârsta de 2-3 ani. La orbii congenitali, lipsa totală a reprezentărilor vizuale face ca încă de la
naştere să se elaboreze structurarea unei scheme funcţionale şi nu restructurarea schemei. Astfel,
compensarea se realizează printr-un proces de relativă echivalenţă în funcţie de conţinutul şi forma
reflectorie a analizatorilor rămaşi normali, precum şi de o serie de factori care definesc persoana în
ansamblu. La orbi, particularităţile elaborării fenomenului compensator pot fi foarte bine surprinse
în acea formă particulară a procesului de cunoaştere care este orientarea în spaţiu.
63
Un loc deosebit de important în compensarea fenomenului de orbire îl ocupă cuvântul, prin
calitatea sa de a suplini prin noţiuni integratoare datele senzoriale ale lumii obiective: obiectele şi
fenomenele în relaţiile de cunoaştere, în procesul muncii şi în educaţie, cuvântul persoanei cu
handicap, normal sugerează, compară şi face analogii, descrie, dă indicaţii, aprobă şi dezaprobă,
orientând şi îmbogăţind cunoaşterea omului lipsit de vedere. În acest mod, cuvântul permite
suplinirea prin imagini verbale şi noţiuni a acelor aspecte senzoriale inaccesibile omului lipsit de
vedere.
În surditatea timpurie, care atrage după sine şi pierderea vorbirii, un rol compensator
important îl deţine analizatorul vizual, prin recepţia optică sau prin interacţiunea văz-mişcare în
variatele ei aspecte – labio-lectură (comunicarea prin citirea pronunţiei pe buzele interlocutorului)
sau prin dactilare (comunicarea prin semnele dactile).
Un rol important în procesul compensator în handicapul de auz îl deţine aparatura
electronică, dintre care cel mai important aparat este biosciloscopul catodic. Folosirea acestuia, atât
ca mijloc compensator, cât şi ca metodă modernă de educare a vorbirii este tot atât de utilă în
logopedie, cât şi în laringectomie.
În handicapul mintal, abordarea problemei compensaţiei prezintă o foarte mare dificultate,
iar tratarea ei impune o deosebită prudenţă. Dat fiind faptul că în oligofrenie atât scoarţa cerebrală,
cât şi subscoarţa prezintă tulburări lezionale grave în zone şi la niveluri diferite, modalităţile de
suplinire a funcţiilor lezate, precum şi capacitatea de restructurare a schemei funcţionale în astfel de
condiţii devin imposibile fără un potenţial energetic care să poată compensa funcţia zonelor lezate.
Identificarea unui astfel de proces este dificil de realizat prin metode clinice sau psihologice.
În oligofrenie, în formele de debilitate mintală şi în formele mai uşoare de imbecilitate,
oricare ar fi bazele pe care este abordată interpretarea fenomenului compensator (biochimic,
fiziologic etc), trebuie menţionat rolul terapiei complexe, îndeosebi al terapiei pedagogice şi al
terapiei prin munca fizică (ergoterapie).
Pentru ca un copil cu handicap fizic să poată fi redat unei vieţi potrivite posibilităţilor sale şi
utilă societăţii, se cer epuizate toate mijloacele medicale disponibile pentru a realiza recuperarea sa
funcţională.
Recuperarea medicală a persoanelor cu handicap fizic se face cu ajutorul mijloacelor fizice,
a ceea ce în general se numeşte fizioterapie sau, cum o mai denumesc francezii, medicină fizică.
În aplicarea mijloacelor medicale de recuperare trebuie ţinut seama de obiectivele care se
urmăresc. În aprecierea posibilităţilor medicale de readaptare se iau în considerare:
 tipul de leziune;
 interesarea sau nu a sistemului nervos;
64
 constituţia individului;
 precocitatea tratamentului.
Mijloacele chimice – arsenalul medicamentos – sunt adjuvante folosite fie pentru învingerea
durerii sau a spasmului, fie pentru a favoriza creşterea somatică, dezvoltarea nervoasă superioară;
ele sunt preţioase pentru tratamentul de recuperare.
Reeducarea neuromotorie se bazează pe utilizarea factorilor fizici – naturali sau artificiali –
care pot contribui la redobândirea deprinderilor motorii.
Metodele terapeutice cele mai frecvent utilizate în recuperarea persoanelor cu handicap fizic
sunt:
a.) kinetoterapia – este mijlocul cel mai important pentru a readapta o persoană handicapată
fizic; termenul include toate formele de tratament prin mişcare;
b.) gimnastica medicală – foloseşte mişcarea, exerciţiile fizice, în revenirea şi tratarea unor
boli; există atât gimnastică activă, cât şi gimnastică pasivă;
c.) mecanoterapia – este acea formă de gimnastică medicală care se face cu ajutorul
aparatelor fixe;
d.) masajul – este unul din mijloacele terapeutice cele mai vechi, definit ca “ansamblul de
acţiuni sistematice, manuale sau mecanice, exercitate asupra părţilor moi ale corpului, capabile să
producă efecte fiziologice şi terapeutice utile organismului”;
e.) ergoterapia – este acea formă de tratament kinetic ce foloseşte pentru readaptare munca,
diverse activităţi practice sau recreative; ea are drept scop: recuperarea unei funcţii pierdute,
adaptarea persoanei cu handicap cu deficienţa sa şi adaptarea uneltelor sau maşinilor la posibilităţile
funcţionale ale persoanei cu handicap.
f.) kinetohidroterapia – gimnastica în apă;
g.) climatoterapia – recurge la factorii climatici în scop terapeutic sau al creşterii
potenţialului biologic;
h.) helioterapia – foloseşte razele ultraviolete şi pe cele infraroşii din lumina solară;
i.) balneoterapia – cuprinde folosirea băilor în ape de o anumită calitate şi băutul sau
inhalarea apelor din izvoare naturale cu concentraţii de săruri minerale.
Atunci când au fost epuizate posibilităţile mijloacelor fizice şi medicamentoase, mai rămân
cazuri care beneficiază de aportul protezării şi al chirurgiei ortopedice.
Protezarea aparţine ortopediei; reprezintă un factor de o deosebită importanţă în recuperarea
funcţională. Trebuie să subliniem că în anumite cazuri recuperarea nu se poate lipsi de
confecţionarea unor aparate ortopedice.
65
Termenul general acceptat de protezare nu se referă numai la “înlocuirea unui organ sau a
unui segment de membru” cu o piesă artificială, care eventual poate fi capabilă să înlocuiască şi
funcţiunea (proteză pentru membrul inferior sau proteza dentară), spre deosebire de proteza oculară
sau proteza de paradă pentru mână. Includem aici grupa mare de aparate ortopedice.
Aparatele ortopedice sunt deosebit de numeroase şi felurite în ceea ce priveşte forma,
materialele din care sunt construite (metal, piele, materiale plastice, carton, pânză), dispozitivele
mecanice pe care le valorifică şi în ceea ce priveşte scopul funcţional şi terapeutic pe care îl
urmăresc. Din acest ultim punct de vedere se poate face o împărţire a lor în:
a.) Aparate ortopedice de imobilizare, care impun repausul articular, de obicei într-o anumită
poziţie funcţională.
b.) Aparate ortopedice care se opun unei contracturi.
c.) Aparate ortopedice de corectare a unor diformităţi.
d.) Aparate ortopedice de înlocuire a unei funcţii pierdute.
e.) Încălţămintea ortopedică nu are numai rolul de a suplini o diformitate sau o deficienţă
funcţională, dar şi pe acela de a corecta activ.
Se atrage atenţia asupra câtorva reguli, deosebit de importante pentru copilul care poartă o
proteză, un aparat ortopedic sau un corset:
- Copilul trebuie să poarte aparatura încontinuu, conform prescripţiei medicale. El trebuie să se
obişnuiască atât de bine cu aceasta, încât să facă parte organică din el.
- Nu există nici un motiv pentru ca această aparatură să nu fie purtată şi la şcoală, dacă este cazul.
- Trebuie supravegheat modul în care copilul foloseşte proteza, aparatul, corsetul.
- Trebuie supravegheate zilnic tegumentele copilului pentru a sesiza rosături, zgârieri, bătături
datorate aparatului.
- Portul unei proteze, al unui aparat sau corset necesită control medical de cel puţin trei ori pe an.
- Trebuie cerute lămuriri amănunţite la tehnicianul care a confecţionat aparatul despre felul cum
se întreţine el.
- Dacă apar defecţiuni tehnice trebuie consultat un tehnician specializat.
Bastoanele, cârjele canadiene, cârjele auxiliare, fotoliul rulant pentru invalizi constituie tot
mijloace protetice.
Chirurgia ortopedică este, prin definiţia sa, “reparatoare şi creatoare”, deci recuperatorie.
Chirurgia ortopedică este:
a.) reparatorie atunci când reface morfologia defectă congenital sau câştigat.
b.) corectoare, atunci când se străduieşte să îndrepte o diformitate;
66
c.) funcţională, atunci când – uneori prin artificii – se caută obţinerea îmbunătăţirii unei
funcţii pierdute;
d.) creatoare, atunci când reconstruieşte organe sau segmente absente morfologic şi
funcţional.
Medicul care se ocupă de recuperare trebuie să cunoască temeinic posibilităţile şi
modalităţile chirurgiei ortopedice. Chirurgia ortopedică este o etapă majoră a procesului de
recuperare.
5.3.2. Recuperarea socială a persoanelor cu handicap mintal

Problema recuperării sociale a handicapaţilor mintali se află în atenţia specialiştilor din diverse
domenii.
În ţara noastră, recuperarea complexă şi mai ales integrarea în activitatea productivă a
handicapaţilor mintali constituie o problemă de mare importanţă socială.
Dezvoltarea reţelei de instituţii speciale, până la nivelul cuprinderii tuturor handicapaţilor mintali în
învăţământul ajutător, este o problemă strâns legată de realizarea principiului obligativităţii
învăţământului pentru toţi copii de vârstă şcolară.
Dar odată cu dezvoltarea reţelei de instituţii speciale pentru handicapaţii mintali, este necesară şi
diversificarea ei, precum sunt necesare anumite măsuri menite să asigure perfecţionarea continuă,
modernizarea învăţământului ajutător.
1. Găsirea soluţiilor de coborâre a vârstei la care începe acţiunea sistematică de recuperare a
handicapatului mintal, folosind intens etapa preşcolară (complet neglijată în prezent), etapă în care
organismul copilului, şi mai ales sistemul său nervos central, se caracterizează (chiar şi la
handicapatul mintal) printr-o mai mare plasticitate şi, deci, printr-o mai bună receptivitate la
influenţele mediului înconjurător, inclusiv la influenţele educativ-terapeutice.
2. Perfecţionarea metodologiei diagnosticului diferenţial şi al selecţiei timpurii, în vederea
îndrumării corecte şi la timpul oportun a copiilor handicapaţi mintali spre instituţiile adecvate de
educaţie şi recuperare; elaborarea metodicii selecţiei interne (şcolare) a elevilor debili mintali în
raport cu gradul şi structura handicapului, în vederea omogenizării colectivelor de elevi din şcolile
ajutătoare.
3. O mai bună adaptare a conţinutului învăţământului ajutător la nivelul de înţelegere a debilului
mintal, prin eliminarea din programele speciale de învăţământ şi din manualele şcolare a
teoretizărilor excesive şi a cunoştinţelor cu caracter pur informativ, care nu îşi găsesc o aplicare
practică nemijlocită în viaţa socială cotidiană şi, mai ales, în activitatea productivă.
67
4. Îmbunătăţirea sistemului actual de profesionalizare a handicapatului mintal, căutând noi sectoare
de pregătire pentru muncă, inclusiv în domeniul agriculturii, al activităţilor gospodăreşti şi de
deservire publică.
5. În ceea ce priveşte modul de organizare şi desfăşurare al activităţilor didactice în instituţiile
speciale pentru handicapaţii mintali, considerăm că este necesară o mai bună adaptare de fond a
acestor activităţi la specificul dezvoltării psihice a acestor handicapaţi, deoarece în prezent şcoala
ajutătoare constituie în mare măsură o copie a sistemului de învăţământ din primele clase ale şcolii
de masă, căruia i s-au adus o serie de adaptări de structură şi de organizare: număr mai mic de elevi
într-o clasă, eşalonarea predării aceluiaşi material pe o durată mai lungă de timp, prelungirea
pauzelor între activităţi, introducerea orelor speciale de corectare a tulburărilor de vorbire şi a
defectelor fizice etc.
5.3.3. Reforma instituţională. Dezinstituţionalizarea.
Rămânerea unei persoane cu handicap la domiciliu (dacă are unul) sau internarea lui într-o instituie
pentru tratament, este subiect de discuţie. Până acum puţin timp, instituţionalizarea era considerată
cea mai bună alegere pentru tulburările psihice, inclusiv pentru handicapul mintal. Cea mai bună
soluţie dar pentru cine? - pentru pacient, familie, sau societate? Actualmente există un curent
puternic care susţine păstrarea pacientului la domiciliu.
Majoritatea pacienţilor cu boli psihice sau retardaţi mintal trăiesc în casele lor. Unii necesită
spitalizare pentru o perioadă scurtă de timp, pentru a beneficia de tratamente specifice, sau pentru a
elibera familia. Se încearcă ca pacientul să se întoarcă cât mai curând acasă, într-o atmosferă de
normalitate. Totuşi, acest lucru nu este întotdeauna posibil: dacă indivizii respectivi produc
disturbări grave în viaţa familiei, sau dacă problema este agravată chiar de familie, sunt necesare
soluţii alternative.
Cuvântul azil are semnificaţia de REFUGIU. Primele aziluri erau mai mult închisori decât refugii,
în care oamenii erau ţinuţi în lanţuri. Primele tratamente folosite, precum tranchilizarea şi
imobilizarea în scaun sau în pat, erau destinate să limiteze capacităţile fizice ale pacientului şi input-
ul senzorial. În absenţa unei medicamentaţii specifice , aceste metode încercau să calmeze crizele
pacientului. Tratamentele cu băi reci au fost folosite până la începutul acestui secol.
Începând cu anul 1792, Philippe Pinel în Franţa, a eliberat pacienţii din lanţuri şi le-a oferit un
mediu mai umanizat. Urmând acest model, s-au dezvoltat mai multe stabilimente, şi au început să
fie puse la punct tratamentele.
Privind primele aziluri înfiinţate, trebuie să ne amintim că locuinţele majorităţii populaţiei din acea
perioadă ar fi considerate astăzi inacceptabile.
68
Perioada victoriană a adus construcţia de mari instituţii pentru bolnavii psihic şi retardaţii mintal.
Iniţial, aceste categorii erau ţinute împreună, dar, treptat, s-au făcut unele diferenţieri după ce s-au
introdus clasificările şi diagnosticarea.
Vechile instituţii adăposteau sute de pacienţi; de obicei erau plasate la mare depărtare de oraşe,
pentru a nu ofensa sensibilitatea oamenilor normali. Efectul a fost că un comportament acceptabil
era definit, în fiecare instituţie în funcţie de pacienţii acesteia.
Cele mai multe instituţii funcţionau ca o comunitate, încercând să se autoîntreţină (cultivarea
cerealelor sau creşterea animalelor cu ajutorul pacienţilor). S-ar putea spune că aceste instituţii
aveau puncte negative, dar şi puncte pozitive. Pacienţii beneficiau întotdeauna de compania
celorlalţi , chiar dacă nu se putea numi prietenie.
Apariţia noilor metode de tratament (chimioterapia) pentru supravegherea de durată a tulburărilor, a
însemnat că mulţi pacienţi, deşi ar fi putut trăi în societate, au rămas internaţi în instituţii. Viaţa în
societate era posibilă doar dacă pacientul avea familie sau prieteni dispuşi să-i asiste şi să-i sprijine
reabilitarea.
Treptat, ideea unor cămine de acomodare sau case comunitare s-a dezvoltat tot mai mult, iar
pacienţii au fost mutaţi din vechile instituţii mamut, în cămine sau case familiale. Uneori, aceştia
sunt conduse de foşti pacienţi, alteori de asistenţi (angajaţi permanent sau temporar).
Curentul dezinstituţionalizării nu este lipsit de probleme.
Deşi majoritatea oamenilor sunt de acord cu ideea că pacienţii psihici nu ar trebui ţinuţi în instituţii
dacă pot trăi în comunitate, în propria casă, în case de tip familial sau în cămine, există deseori
persoane care se opun în legătură cu plasarea acestor case (manifestând sindromul nu lângă grădina
mea!).
Ignoranţa unei păreri a oamenilor normali legată de tulburările psihice, determină cele mai multe
opoziţii. Până când oamenii nu realizează că aceşti indivizi nu o să-i fure, nu o să-i ucidă, nu o să le
înspăimânte copiii, prejudecăţile lor persistă.
Este necesară o largă popularizare şi informare pentru a rezolva aceste probleme.
Pregătirea momentului dezinstituţionalizării trebuie să se adreseze direct pacienţilor. Oferirea unui
cămin şi mutarea pacienţilor dintr-un spital direct în acest cămin nu este o strategie de succes.
Trebuie avută în vedere educarea sau reeducarea unor deprinderi legate de cumpărături, pregătirea
hranei, curăţenie, igienă.
Este necesară şi terapia comportamentală pentru ca acele comportamente acceptate în instituţie să
fie acceptate şi în societatea reală.
Trebuie oferite facilităţi, precum centrele de zi, atelierele protejate sau plasarea în muncii, pentru a
evita lipsa de activitate a foştilor pacienţi sau vagabondajul lor.
69
Autorităţile realizează acum că, externarea pacienţilor nu este una dintre cele mai ieftine opţiuni.
Casele de tip familial sau comunitar sunt preferabile pentru pacienţi, dar trebuie luaţi în considerare
o serie de factori şi facilităţi. Altfel pacienţii se vor întoarce în instituţie pentru un nou tratament.
Pe lângă greutăţile venite din partea populaţiei, există şi problema reacţiei autorităţilor la
dezinstituţionalizare. Plimbarea responsabilităţii de la autoritatea la nivel naţional la cea de nivel
local, bugete mult sub necesar, obstrucţionarea mascată a organizaţiilor şi fundaţiilor private în
realizarea scopurilor lor reprezintă probleme care, dacă ar fi eliminate sau rezolvate, viaţa
bolnavilor noştri psihici ar fi mai frumoasă.
Conform statisticilor se poate presupune fie că a crescut numărul bolnavilor psihici care trăiesc în
comunitate, fie că a scăzut incidenţa acestor tulburări - sau, poate a crescut numărul celor care
locuiesc pe stradă, în cutii de carton sau în canale.
Ca o concluzie la problema dezinstituţionalizării se poate afirma că: îngrijirea pacienţilor acasă sau
în instituţie depinde de severitatea tulburărilor, de tratamentul recomandat şi de capacitatea familiei
de a oferi suport.
Curentul de dezinstituţionalizare a celor care suferă de tulburări psihice este un progres, dar nu este
o alternativă ieftină a instituţionalizării. Casele de tip familial şi centrele de zi s-au dovedit mai
costisitoare decât instituţiile dar oferă o atmosferă de normalitate şi permit creşterea respectului de
sine a individului - în fond, cel care primează este interesul pacientului.
Este posibilă vinderea vechilor instituţii pentru a obţine mijloace suplimentare de întreţinere a
proiectului dezinstituţionalizării. În plus este necesară o supraveghere atentă pentru a putea acorda
asistenţă tuturor celor care o cer.
Întotdeauna va fi necesară acomodarea pacienţilor la viaţa comunităţii, dar şi instituţionalizarea,
chiar pe scurtă durată, pentru rezolvarea unor probleme acute sau pentru eliberarea temporară a
familiei.
Egalizarea şanselor, principiu inclus în actul integrării, este un proces prin care sistemul general al
societăţii (mediul fizic, cultural, religios, economic şi social) devine accesibil tuturor, indiferent de
mediul de provenienţă. Aceasta implică un proces de normalizare al cărui obiectiv principal îl
constituie favorizarea integrării sociale a copilului cu handicap în viaţa comunităţii - grădiniţă,
şcoală, exercitarea profesiunilor.
Recuperarea semnifică restabilirea, refacerea, reconstituirea unor funcţii. Ea vizează utilizarea la
maximum a potenţialului persoanei cu handicap, creşterea adaptabilităţii sale la mediul social.
În cazul unor deficienţe dobândite sau al unor deficienţe în care refacerea, restabilirea nu mai este
posibilă, devine operantă noţiunea de reabilitare.
70
Reabilitarea este un proces destinat să ofere posibilitatea unor persoane cu handicap să ajungă şi să
se menţină la niveluri psihice şi/sau sociale corespunzătoare, precum şi instrumentele cu ajutorul
cărora copiii pot obţine un grad mai mare de autonomie. Reabilitarea începe chiar din şcoală, cu
sprijinul asistentului social, care urmăreşte reintegrarea în societate a tânărului şi acordă ajutor,
după necesităţi.
Integrarea reprezintă mijlocul de atingere a normalităţii. În sens larg, integrarea semnifică trecerea,
transferul unei persoane dintr-un mediu mai mult sau mai puţin segregat, într-unul obişnuit.
În sens restrâns, integrarea vizează doar anumite aspecte din viaţa individului: activitatea şcolară,
activitatea profesională sau relaţiile interpersonale. Ca mijloc principal de atingerea normalităţii,
integrarea se realizează pe mai multe niveluri: integrarea şcolară şi integrarea socio-profesională.
Integrarea şcolară înseamnă adaptarea oricărui copil la cerinţele şcolare, cuprinderea copiilor cu
deficienţe în şcoli obişnuite sau în moduri de organizare cât mai apropiate de acestea.
Integrarea şcolară nu înseamnă transferarea în şcoala obişnuită a elevilor din unităţile de învăţământ
special, structura diferenţiată a învăţământului pentru copii cu cerinţe educative speciale, poate
genera în condiţiile simplei transferări în şcoala obişnuită relaţii interpersonale anormale (formarea
de grupuri separate). Educaţia integrantă urmăreşte:
 dezvoltarea unor capacităţi fizice şi psihice care să-i apropie pe copiii cu deficienţe de
copiii normali;
 stimularea potenţialului restant/dezvoltarea compensatorie a unor funcţii;
 formarea uni climat afectiv care să motiveze copiii pentru activitate;
 asigurarea continuităţii în procesul de achiziţie a comunicării;
 formarea unor abilităţi de socializare şi relaţionare;
 formarea unor deprinderi profesionale şi de exercitare a unor activităţi cotidiene;
 dezvoltarea comportamentelor adaptive şi a însuşirilor pozitive ale personalităţii.
Integrarea şcolară a copiilor cu deficienţe se realizează prin unităţi, structuri de învăţământ special
(şcoli speciale, grupe/clase speciale în şcoala de masă) structuri şi servicii de sprijin pentru
integrarea individuală. Grupele/clasele speciale sunt organizate pe lângă şcoli de masă sub forme de
învăţământ special parţial integrate în învăţământul de masă. Grupa/clasa specială se organizează
pentru copii cu deficienţe la recomandarea Comisiei de Expertiză Complexă a Inspectoratului
Şcolar.
În cadrul Şcolii Profesionale pentru copii deficienţi psihic, în funcţie de atracţia spre o anumită
muncă sau alta, spre un anumit gen de activitate sau altul, şi în funcţie de capacităţi, copiii sunt
învăţaţi o anumită meserie (tâmplărie, construcţii, croitorie, horticultură, instalaţii). Se au în vedere,
în primul rând, capacităţile fizice şi intelectuale, disponibilităţile copilului cu handicap.
71
Integrarea socială se referă la acceptarea şi participarea copilului cu handicap la viaţa comunitară,
cu asumarea unor roluri şi stabilirea de relaţii sociale. Integrarea socială nu poate fi separată de cea
şcolară.
Aceasta presupune:
 depistarea cât mai de timpuriu a copiilor cu handicap;
 identificarea factorilor care afectează randamentul şcolar (probleme de sănătate,
frecvenţă şcolară, mediu familial, dificultăţi socio-afective);
 informarea cadrelor didactice din şcoala de masă cu privire la problematica referitoare la
educaţia specială (legislaţie, material de specialitate);
 discuţii cu elevii, cu părinţii acestora şi cadrele didactice din învăţământul de masă, cu
scopul cunoaşterii reale a nevoilor copiilor cu deficienţe mintale şi al formării unei
atitudini pozitive faţă de aceştia;
 adaptarea activităţii cadrelor didactice la specificul nevoilor copiilor cu deficienţe, şi
asigurarea unei baze materiale şi a mijloacelor didactice adecvate;
 asigurarea de servicii de sprijin destinate tuturor elevilor din şcoala obişnuită;
 diversificarea formelor de integrare şcolară, profesională, socială;
 favorizarea contactelor sociale ale copiilor cu handicap cu copiii/elevii obişnuiţi;
 valorificarea calităţilor şi capacităţilor de adaptare şi dezvoltare a copiilor cu handicap;
 monitorizarea progresului acestor copii.
Scopul activităţilor de integrare socială este parţial atins prin dobândirea:
 autonomiei deficientului în familie, în sensul independenţei materiale, a posibilităţilor de
autoservire, a capacităţii de a lua decizii şi de a acţiona singur;
 autonomiei profesionale, în sensul exercitării unei activităţi profesionale utile pe plan
social, în condiţii de randament corespunzător, care să asigure deficientului o sursă de
venit suficientă pentru întreţinere;
 autonomiei deficientului faţă de mediul social ambiant, în sensul creării posibilităţii de
convieţuire în colectivitatea valizilor, pe baza unui echilibru de adaptare între deficient
pe de-o parte şi mediul social al acestuia pe de-altă parte, adaptare care depinde de ambii
factori de relaţie interesaţi.
Integrarea, în diferitele sale forme (şcolară, profesională, socială) presupune asigurarea unor
condiţii care să permită autonomia copiilor cu handicap şi egalizarea şanselor în comparaţie cu
indivizii normali:
acces la moduri de viaţă cotidiană;
posibilitatea de a utiliza resursele comunităţii;
72
posibilitatea de a desfăşura la maturitate o activitate aducătoare de venit;
posibilitatea de a stabili relaţii sociale.
5.3.4. Munca şi formele acesteia
Munca protejată trebuie pusă la dispoziţia persoanelor care, datorită handicapului, nu pot obţine sau
păstra un loc de muncă normal. Munca protejată trebuie să răspundă la un obiectiv dublu: să dea
persoanei handicapate posibilitatea să exercite o activitatea care să o satisfacă şi, în măsura
posibilului, pentru o integrare în mediul obişnuit de muncă. În acest scop, trebuie avute în vedere
toate formulele care facilitează tranziţia de la o muncă protejată, spre un mediu obişnuit: crearea de
secţii protejate în centrele de ajutor pentru lucrători sau de centre de ajutor pentru muncă în
interiorul întreprinderilor obişnuite; detaşări individuale sau colective de lucrători din atelierele
protejate sau din centre de ajutor, pentru muncă în întreprinderi obişnuite.
Salariaţii handicapaţi trebuie să exercite, de preferinţă, o muncă adaptată capacităţii lor
profesionale. De fiecare dată când este necesar, locul de muncă al lucrătorului protejat trebuie
amenajat în aşa fel încât să faciliteze accesul, să asigure condiţii de muncă adaptate.
Muncile protejate trebuie supuse unei supravegheri generale din partea autorităţilor competente.
Supravegherea trebuie să vizeze:
- atitudinea persoanei handicapate de a fi utilizată într-un asemenea sistem;
- statutul juridic al lucrătorului, tipul de muncă, orarul şi remuneraţia prevăzută;
- asistenţa medicală, socială şi psihologică a lucrătorului în scopul transferului, eventual,
al acestora la o muncă obişnuită.
Atelierele protejate trebuie:
- să asigure persoanei handicapate o muncă utilă şi remunerată, precum şi o asistenţă
adecvată;
- să constituie o unitate de producţie independentă de întreprinderile normale;
- să se situeze, în măsura posibilităţilor, în sistemul economic convenţional, respectând
rolul său de susţinere a persoanei handicapate;
- să procure o remunerare satisfăcătoare, ţinând seama de tipul de muncă efectuată, în
măsura posibilului, în condiţii aplicate în întreprinderi normale şi să integreze persoana
handicapată în sistemul de securitate socială;
- să se străduiască să atingă un echilibru financiar acceptabil, ţinând seama de scopul său
social. Aceasta trebuie să implice un anumit ajutor al puterilor publice sau alte iniţiative
ca: ajutor pentru construcţii, subvenţii de funcţionare etc.
- să se asigure că personalul posedă nivelul de încadrare tehnică necesar.
73
Persoanele handicapate care lucrează în ateliere protejate trebuie să aibă statut juridic adecvat, care
să ţină seama, pe de o parte, de nevoile de asistenţă personală şi, pe de altă parte, de relaţia juridică
normală utilizator/utilizat; acest statut trebuie să includă posibilitatea de participare şi o remunerare
adecvată.
Centrele de ajutor pentru muncă, acolo unde acestea există, au sarcina de a accepta persoane care,
din cauza incapacităţilor lor, nu pot lucra în ateliere protejate sau în mediu de muncă obişnuit, dar
sunt totuşi capabile să exercite o activitate cu caracter profesional.
Munca la domiciliu sau în alte locuri se justifică în legătură cu:
- formarea sau readaptarea profesională pregătitoare unei activităţi nesalariate;
- munca fizică, mintală, sau situaţia familială;
- consideraţii de ordin geografic sau socio-profesional local;
- persoanele în cauză nu pot să-şi părăsească domiciliul, sau întâmpină dificultăţi serioase
în a ajunge la locul de muncă.
Munca la domiciliu sau în afara sa poate îmbrăca forme de activităţi:
- efectuate în calitate de independent sau de artizan;
- oferite de sectoarele publice sau private;
- organizate de ateliere protejate;
- distribuite de centrele de activităţi ocupaţionale, centrele de ajutor pentru muncă sau
organizaţiile benevole.
Munca la domiciliu sau în afara sa, în contul unei întreprinderi sau al unui atelier protejat, este utilă,
remuneratorie şi integrează persoana handicapată într-un sistem de securitate socială.
Munca la domiciliu sau în afara sa trebuie să comporte supraveghere medicală, profesională sau
socială şi, în cazul în care persoana handicapată va dori să exercite o activitate nesalariată sau
independentă, să aibă la dispoziţie un program de ajutor financiar la instalare.
Ar trebui luate măsuri pentru a sensibiliza publicul şi a propaga cunoştinţele în materie de
accesibilitate. Aceste măsuri ar trebui destinate tuturor grupărilor, care sunt asociate la realizarea
accesibilităţii şi care participă la procesul de construcţie, la proiectarea clădirilor şi a mediului creat
de om şi care ar trebui să acopere toate tipurile de incapacitate:
- persoanele handicapate, atât ca indivizi cât şi ca membrii ai unor grupări;
- persoanele din industria serviciilor, personalul din învăţământ, fabricanţii etc;
- arhitecţii, urbaniştii, desenatorii, antreprenorii, organismele de organizare sau
subvenţionare, indiferent dacă ele depind de autorităţile locale, provinciale sau naţionale
sau instituţii private;
- oameni politici;
74
- personalul responsabil cu întreţinerea, curăţenia, paza etc;
Regulamentele cu privire la construcţii de locuinţe, edificii publice, amenajări turistice şi de
petrecere a timpului liber, instalaţii sportive şi cele utilizate de public ar trebui să prevadă norme
fundamentale cu privire la acces prin amenajări destinate persoanelor handicapate şi luarea acestora
în considerare prin subvenţii suplimentare. La fel ar trebui prevăzute măsuri de adaptare a
locuinţelor existente şi subvenţiile necesare. În cazul locuinţelor, trebuie acordată o atenţie specială
pentru asigurarea accesibilităţii dorite. Mediul de viaţă trebuie să corespundă unor relaţii interactive,
în conformitate cu nevoile persoanelor handicapate.
Simbolul de acces creat de către “Rehabilitation International”, care indică existenţa de
echipamente speciale pentru persoanele cu mobilitate redusă, ar trebui utilizat, alături de celelalte
simboluri internaţionale referitoare la alte tipuri de incapacităţi.
Norme fundamentale pentru un mediu eliberat de orice obstacol ar trebui autorizate pe scară
naţională, deoarece există un acord internaţional, datorat autorizaţiei Comitetului European de
normalizare şi de asemenea Organizaţiei Internaţionale de normalizare.
Autorităţile ar trebui să ţină cont de nevoile persoanelor handicapate şi să consulte organizaţiile
acestora atunci când examinează planuri de renovare urbană. Planurile şi proiectele ar trebui
apreciate după nivelul lor de accesibilitate. Elaborarea unei “Charte a accesibilităţii” ar trebui să
devină o măsură obişnuită de urbanism.
Mediul în general ar trebui făcut cât mai accesibil cu putinţă, prin măsuri ca acelea care stabilesc
norme de accesibilitate pentru toate tipurile de comerţ, birouri, străzi etc. Astfel de măsuri ar trebui
să ţină cont de diversitatea incapacităţilor şi nevoilor persoanelor handicapate.
Ar trebui, de asemenea, luate măsuri pentru încurajarea cercetării privind ameliorarea accesibilităţii
şi pentru evaluarea soluţiilor propuse.
5.3.5. Principii de bază privind campania de informare, educare şi comunicare a

persoanei cu dizabilităţi
Abordarea interdisciplinară se realizează prin implicarea specialiştilor din diferite domenii:
a. Medical;
b. Învăţământ;
c. Asistenţă Socială;
d. Servicii de sănătate;
e. Farmacie;
f. Psihologia comunicării.
75
Implicarea liderilor locali. Politicienii şi liderii de opinie pot oferi un sprijin substanţial în
demararea şi susţinerea campaniei.
Cooperarea cu ofertanţii de servicii. Menţinerea contactului cu alte instituţii guvernamentale şi
private pentru a beneficia de sprijin, atunci când este necesar.
Segmentarea grupului ţintă. Grupul ţintă trebuie segmentat pentru a primi mesaje specifice,
continue şi consistente.
Acordarea unei atenţii deosebite nevoilor grupului ţintă. Vor fi promovate acele mesaje care sunt
compatibile cu modul de gândire al grupului ţintă, care atrag şi reţin atenţia.
Canale multiple de informare continuă. Utilizarea unor multiple canale interpersonale şi mass-
media pentru revitalizarea mesajelor şi a strategiilor comune şi oferirea unei maxime credibilităţi.
Ajustări şi monitorizări sistematice. Rezultatul şi impactul campaniei trebuiesc monitorizate şi
făcute corecţiile necesare.
Răspândirea informaţiilor are două obiective:
1. sporirea potenţialului persoanelor cu handicap de a activa în societate;
2. sporirea gradului de conştientizare a publicului larg privind rolul pe care persoanele cu
dizabilităţi îl pot juca în dezvoltarea ulterioară a societăţii.
Se vor realiza prin organizarea de campanii de informare, educare, comunicare adresate la toate
nivelele de interes: persoana cu handicap, familia acestuia, comunităţile în care trăiesc, autorităţile
locale, administraţiei centrale.
Aceste campanii vor sublinia mesajul că persoanele cu handicap sunt persoane cu aceleaşi drepturi
şi obligaţii ca şi ceilalţi, acest lucru justificând înlăturarea tuturor obstacolelor din calea deplinei lor
participări la viaţa societăţii.
Se va încuraja o proiectare pozitivă a imaginii persoanelor cu handicap în mass-media, în
colaborare cu organizaţiile persoanelor cu handicap.
Persoanele cu handicap, familiile şi susţinătorii acestora trebuie să aibă acces la toate informaţiile
referitoare la diagnoză, drepturi, servicii şi programe disponibile, în toate stadiile acestora.
Asemenea informaţii trebuie să fie prezentate într-o formă accesibilă persoanelor cu handicap.
Pentru difuzarea informaţiilor se vor folosi toate mijloacele posibile (tipărituri, on-line, audio,
video, alte mijloace de informare). Informaţiile vor fi oferite într-un format potrivit şi accesibil
persoanelor cu handicap. Bibliotecile publice vor fi dotate în plus cu informaţii în Braille, cărţi,
audio şi on-line. Consiliul Naţional al audio-vizualului va impune televiziunilor să-şi dubleze
programele de ştiri în limbajul mimico-gestual.
Se vor diversifica serviciile publice cu orientare pe informare, educare, comunicare prin înfiinţarea
la nivel local a serviciilor de consultanţă şi consiliere.
76
Dat fiind caracterul indispensabil al contactelor dintre şcoală şi familia copilului, trebuie încurajate
interesul şi participarea familiei la activităţile şcolii sau ale instituţiei medico-pedagogice.
Toţi copii cu handicap, indiferent de natura incapacităţii au dreptul la o educaţie adecvată, într-un
mediu adecvat, conform dorinţelor şi nevoilor familiilor.
Este de dorit ca toate persoanele cu handicap să poată obţină facilităţi în vederea continuării
instrucţiei şi educaţiei.
Pentru a permite unui număr cât mai mare posibil de copii cu handicap să frecventeze şcoala
obişnuită vor trebui asigurate:
1. disponibilitatea serviciilor medico-terapeutice şi psihologice;
2. efectiv adaptat al claselor în care învăţământul trebuie asistat, dacă este cazul, de alte
persoane cu calificare pertinentă;
3. localuri şi echipamente adaptate copiilor cu handicap şi luarea de măsuri pentru
accesibilitate mai bună şi transporturi mai bune;
4. metode şi materiale didactice, curriculum şi proceduri de evaluare adaptate;
5. sfaturi, programe şi concepte ce au în vedere incapacitatea.
Simplu fapt de a fi împreună (copii cu handicap şi valizi), fără susţinere suficientă, nu sporeşte, ci
diminuează şansele de reuşită a persoanelor cu handicap.
Cea mai bună reuşită, indiferent dacă sunt în mediul obişnuit sau specializat, depinde de
circumstanţe şi mai ales de tipul de incapacitate.
Contactele dintre copiii fără handicap şi cei cu handicap stimulează puternic integrarea lor. De
aceea, şcolarizarea trebuie asigurată pe cît posibil, în mediu şcolar obişnuit, făcând apel, ori de câte
ori este necesar, la asistenţă şi la susţinere indispensabile; pentru a răspunde nevoilor particulare ale
copiilor cu handicap, ajutoarele terapeutice, tehnice şi educative speciale trebuie puse la dispoziţia
lor. Dacă situaţia individuală a copilului cere o educaţie specializată, obişnuită sau combinarea celor
două se impune:
1. o colaborare strânsă între mediul şcolar specializat şi cel obişnuit;
2. contacte între copii de aceiaşi vârstă, valizi şi copii cu handicap;
3. stimularea tranziţiei spre mediul şcolar obişnuit, dacă aceasta este posibil şi dacă este
dorită.
Alegerea tipului de şcoală trebuie să se facă după o evaluare minuţioasă, în cursul căreia părinţii şi
copilul cu handicap trebuie asistaţi de o echipă multidisciplinară de specialitate, care utilizează
tehnici de orientare pedagogică, ţinând seama de aptitudini, dorinţe şi nevoile particulare ale
copilului.
77
Este indicat să se studieze diferitele mijloace de a utiliza computerul pentru a ajuta în materie de
educaţie şi formare.
Toate persoanele cu handicap, indiferent de natura sau gradul lor de incapacitate, au dreptul la o
educaţie adecvată, gratuită, adaptată nevoilor şi posibilităţilor lor.
Educaţia şcolară trebuie să permită persoanelor cu handicap:
1. să atingă un nivel de dezvoltare cât mai ridicat posibil;
2. să capete dorinţa de a învăţa, utilizând ajutoarele ce facilitează studiul;
3. să-şi accepte handicapul şi să dobândească capacităţile necesare pentru a surmonta
obstacolele la care trebuie să facă faţă.
Învăţământul trebuie să permită persoanelor cu handicap să-şi obţină independenţa economică şi să
contribuie la dezvoltarea socială a ţării lor. Dincolo de curricumulul tradiţional, învăţămîntul pentru
tinerii cu handicap trebuie să includă:
1. formarea socială şi pregătirea pentru o viaţă autonomă în cooperare cu părinţii şi
personalul didactic;
2. măsuri de asistenţă concretă, care să le permită să facă faţă vieţii şi să se integreze în
societate.
În scopul încurajării participării cât mai largi a persoanelor cu handicap la viaţa societăţii, se impun
măsuri care să favorizeze utilizarea cât mai largă a mijloacelor de comunicare; televiziune, radio,
presă şi telecomunicaţii.
Printre aceste măsuri este bine să fie amintite următoarele:
subtitrarea şi interpretarea limbajului semnelor în emisiunile de televiziune;
instalarea unor circuite de audiocomunicare în clădirile publice;
difuzarea documentelor în Braille sau cu caractere foarte mari;
adaptarea telefoanelor la deficienţele auditive;
instalarea serviciilor telematice (de exemplu: MINTEL, INTERNET);
interpretarea limbajului semnelor în locuri publice.
În mod special, vor trebui practicate tarife reduse pentru achiziţia sau instalarea de telefoane şi alte
mijloace de comunicare atunci când acest lucru se va dovedi necesar, din cauza gravităţii
handicapului sau din cauza nevoilor persoanei cu handicap.
Progresele tehnologice, în special în ceea ce privesc calculatoarele, au generat noi ajutoare tehnice,
care oferă persoanelor cu handicap cele mai bune posibilităţi în domeniul telecomunicaţiilor. Aceste
mijloace ar trebui, pe cât posibil, puse la dispoziţia persoanelor cu handicap, pentru a le uşura viaţa
cotidiană.
78
1. Recuperarea persoanelor cu handicap fizic.
2. Kinetoterapia.
3. Balneoterapia.
4. Ergoterapia.
5. Modernizarea învăţământului.
6. Dezinstituţionalizarea.
7. Reabilitarea.
8. Integrarea socială.
9. Supravegherea muncii protejate.
10. Activităţi efectuate la domiciliu.
11. mijloace de comunicare pentru persoanele cu dizabilităţi.
12. Sporirea potenţialului social al persoanelor cu dizabilităţi.
13. Permisivitatea educaţiei şcolare pentru persoanele cu dizabilităţi.

Această unitate de studiu urmăreşte dobândirea unor informaţii legate de recuperarea
persoanelor cu dizabilităţi.
Cuvintele cheie : recuperare, dizabilitate
1. Care sunt condiţiile care permit autonomia copiilor cu dizabilităţi?

a) posibilitatea de a stabili relaţii sociale;
b) posibilitatea de a munci la maturitate;
79
c) posibilitatea de a folosi resursele comunitare;
d) accesul la modalităţile de viaţă cotidiană.
2. Care sunt elementele terapeutice ale helioterapiei?

a) razele ultraviolete;
b) razele infraroşii;
c) radiaţiile gamma;
d) razele ultraviolete + razele infraroşii.
3. Care sunt măsurile menite să faciliteze comunicarea ?

a) adaptarea telefoanelor la persoanele cu deficienţe auditive ;
b) folosirea sistemului BRAILLE ;
c) instalarea serviciilor telematice ;
d) folosirea limbajului semnelor la emisiunile informative televizate.
4. Ce asigură atelierele protejate ?

a) muncă utilă şi remunerată ;
b) situarea în sistemul economic convenţional ;
c) constituirea unei unităţi productive independente ;
d) asigură nivelul necesar de încadrare tehnică.
5.6. Concluzii
Cunoaşterea acestor informaţii este necesară pentru a profesa în domeniul clinic.

Prohumanitate, 1998, p.78-89;
2. Grupul de studiu pentru problema handicapului, Oameni asemenea nouă, Compania, 2001, p. 43-
54.
80
Unitatea de studiu 6. Rolul terapiei ocupaționale în recuperarea şi
integrarea persoanelor cu dizabilităţi
Cuprins
6.1. Introducere
6.3. Rolul asistenţei sociale în recuperarea şi integrarea persoanelor cu dizabilităţi
6.3.1. Asistenţa socială a persoanelor cu handicap fizic
6.3.2. Asistenţa socială a persoanelor cu dizabilităţi senzoriale
6.3.3. Asistenţa socială a persoanelor cu handicap mintal
6.6. Concluzii
81
6.1. Introducere
Unitatea de studiu de debut cuprinde 3 capitole al căror conţinut analizează rolul terapiei
ocupaționale în recuperarea şi integrarea persoanelor cu dizabilităţi
Sunt necesare cunoştinţe generale din domeniul terapiei ocupaționale.


 Evaluarea asistenţei sociale în domeniul recuperării şi integrării persoanelor cu
handicap
 Necesitatea asistenţei sociale pentru persoanele cu handicap fizic , senzorial şi
psihic
 Înţelegerea necesităţii organizării operaţionale a măsurilor de protecţie socială
pentru persoanele cu handicap fizic, psihic şi senzorial
6.3. Rolul asistenţei sociale în recuperarea şi integrarea persoanelor

cu dizabilităţi
6.3.1. Terapia ocupațiuonală pentru persoanele cu handicap fizic
82
Copilul invalid motor este adesea şi un inadaptat psihic şi intelectual. Nefiind îngrijit de nimeni,
poate ajunge şi un inadaptat social. El este un inadaptat motor, deoarece viaţa implică efectuarea a
tot felul de mişcări care lui îi sunt limitate sau interzise în detrimentul independenţei sale.
Infirmitatea întreţine o inadaptare psihică, mai ales pe plan afectiv. Copilul este lipsit de
relaţii cu lumea exterioară şi chiar dacă le are, acestea nu sunt pe plan de egalitate cu ale unui
individ normal, ceea ce conduce la izolarea bolnavului.
Dezvoltarea intelectuală a acestor copii este defavorizată faţă de copiii valizi, deoarece boala
şi tratamentul medical implică perioade îndelungate de spitalizare şi de pasivitate. Chiar şi în cazul
când copilul poate face unele mişcări, experienţa sa este, adesea, limitată în raport cu posibilităţile
educative.
Asistentele sociale trebuie să urmărească şi să asigure copilului invalid posibilităţile de
mişcare, instrucţia şi pregătirea lui profesională. De asemenea, trebuie să asigure internarea
copilului în instituţiile spitaliceşti, să rezolve problema locuinţei, dacă aceasta se cere, să rezolve
problema transportului acestuia la şcoală, să pregătească familia pentru a primi copilul într-un
climat adecvat după spitalizare, în aşa fel încât familia să participe la procesul de recuperare a
copilului.
Pentru ca dezvoltarea generală a copiilor infirmi să se poată desfăşura normal, sau aproape
normal, asistenta socială trebuie să îndrume familia copilului în atitudinea ce trebuie să o aibă faţă
de copil şi boala lui.
Infirmitatea copilului trebuie, în primul rând, să fie acceptată de familie cu toată tăria şi
speranţa în ameliorarea ei. Copilului trebuie să i se insufle curaj şi încredere în el, să i se
dovedească posibilităţile sale. Rezultatele acestei acţiuni sunt condiţionate şi de existenţa unui cadru
familial ferm şi stabil şi un climat afectiv şi stimulent pentru copil.
Copilul trebuie să-şi câştige sau recâştige încrederea în forţele lui şi de aceea trebuie lăsat să
execute fără sprijin o serie de lucruri. Să i se încredinţeze treptat, treptat, sarcini şi responsabilităţi
cu eforturi dozate. Trebuie îndrumat şi sprijinit în formarea sau redobândirea deprinderilor igienico-
sanitare (spălat, îmbrăcat, servit masa etc), care să-i asigure independenţa vieţii personale.
Copilul infirm nu trebuie izolat de ceilalţi copii, ci dimpotrivă, trebuie pus în contact cu ei,
să se joace cu aceştia în aer liber, să se obişnuiască cu ei. Nu trebuie să i se lase impresia de ocrotire
continuă, ci trebuie pus în situaţia de a avea satisfacţii personale, prin efectuarea unor activităţi
proprii.
Copilul infirm trebuie să beneficieze de instituţiile pentru copii preşcolari (grădiniţe de
copii), precum şi de instrucţia generală şcolară ca şi a celorlalţi copii.
83
Probleme speciale de instruire ridică copiii infirmi netransportabili, care trebuie să fie
internaţi în cămine, unde să li se asigure şcolarizarea. Instrucţia sa generală trebuie desăvârşită în
şcoli profesionale, licee şi chiar facultăţi.
La adolescent, eforturile trebuie depuse pentru înlăturarea complexului de inferioritate ce
poate apărea din cauza infirmităţii. De câte ori este posibil, tânărul infirm trebuie să lucreze la un
loc cu adolescenţii normali şi să împartă aceeaşi viaţă. Aceasta va duce la dezvoltarea spiritului de
competiţie, care apare la această vârstă şi care îi va ajuta pe infirmi să se alinieze la munca colegilor
valizi.
Copilul infirm motor trebuie supravegheat timp îndelungat de asistenta socială care îl are în
grijă, până când readaptarea fizică, morală, socială şi profesională sunt realizate.
6.3.2. Terapia ocupațiuonală pentru persoanele cu dizabilităţi senzoriale

Cu toate că organul cu care vorbim este din punct de vedere anatomic complet separat de
organul auditiv, cu 50-60 de ani în urmă, defectarea unuia din aceste organe presupunea şi
defectarea celuilalt, folosindu-se termenul de „surdo-mut”. Confundarea acestor defecte îşi are
explicaţii prin faptul că o mare parte a persoanelor surde sunt surde prin naştere, sau au devenit
surde în scurt timp după naştere, când încă nu ştiau vorbi şi deci nu au avut deloc noţiunea graiului.
În consecinţă, neavând posibilitatea de a învăţa să vorbească prin imitaţie, nu se puteau folosi de
această facultate. Despre aceşti copii s-a crezut mult timp că sunt muţi, neputând să articuleze nici
un cuvânt, fiindcă ei singuri nu ştiau că au glas, neputând să-l audă niciodată. La menţinerea
credinţei că defectarea organului auditiv este însoţită în mod necesar şi de defectarea organului
vocal a contribuit şi sistemul de comunicare între acest fel de defectivi prin limbajul lor de semne,
eliminând complet necesitatea de a forma cuvinte cu ajutorul organului vocal. În felul acesta, surzii
înţelegându-se între ei exclusiv prin semne, nu mai era necesar să se ocupe de celălalt organ crezut
defectiv, respectiv organul vocal.
Mai târziu însă s-a constatat că foarte multe din persoanele surde îşi au organul vocal
complet sănătos şi normal, dar lipsa de experienţă şi auzul defectuos i-a făcut să nu uzeze de el. În
ultimul timp, asistenţa socială modernă, recunoscând avantajele plasării în familie a infirmilor
reeducaţi cu ajutorul unităţilor speciale, a căutat să le facă educarea sau reeducarea în aşa fel ca ei
să poată trăi mai departe cât se poate de normal în sânul familiei lor şi în comunitate.
În asistenţa surzilor, acest principiu s-a izbit în realizarea lui de o piedică fundamentală,
imposibilitatea de înţelegere a surzilor cu membrii familiei şi cu membrii societăţii, surzii având ca
singură posibilitate de comunicare alfabetul lor de semne, învăţat în şcoală, alfabet neinteligibil
pentru oamenii normali. Pentru înlăturarea acestui inconvenient, s-a introdus pentru toţi surzii
84
instruirea citirii de pe buze cu alfabetul normal. Instruirea în şcoală se face de către cadre
specializate în logopedie. În felul acesta, li s-a dat în mână cheia de a se înţelege cu toată lumea şi
de a putea trăi şi ei în societate, luând parte activă la toate acţiunile ei. Odată învăţat felul normal de
a forma cuvintele, s-au făcut sforţări de a-i învăţa să-şi articuleze cuvintele. Începutul a fost greu,
dar a dat rezultate bune.
Surdul odată conştient că există o facultate a lui neperceptibilă pentru el, dar perceptibilă
pentru alţii, face eforturi de a-şi dezvolta această facultate, de a uza de ea, fiindu-i astfel mai uşor să
se descurce cu semenii lui de viaţă. Astfel s-a descoperit că mulţi dintre surzi pot să vorbească bine,
având organul vocal normal, dar insuficient de dezvoltat din cauza neutilizării lui. Deci, în mod
natural, s-a făcut o deosebire între defectivii surzi şi defectivii muţi, clasându-i în două categorii
diferite.
Surzii au un procent mai mic de dependenţi ca ceilalţi infirmi, îndeosebi după introducerea
sistemului de citire de pe buze, sistem ce le dă posibilitatea de a se înţelege cu familia lor şi restul
societăţii. Având toate facultăţile normale, înnafară de cea auditivă, ei pot lua parte cu mai mult
succes în lupta pentru existenţă. Surzii îmbrăţişează mai multe meserii practice, care se pot profesa
fără auz.
Cele mai practicate meserii pentru această grupă de persoane cu handicap erau: tâmplar,
strungar, rotar, desenator, zugrav, tipograf, dulgher, croitor, cizmar etc. Pentru femei: croitoria,
confecţionat lenjerie, modiste, florărese, bucătărese, ţesătoare etc.
Cea mai grea dintre toate infirmităţile este orbirea. Aceasta nu numai că limitează
capacitatea de muncă, dar, prin influenţa dezastruoasă pe care o exercită întunericul permanent
asupra dispoziţiei sufleteşti, cei afectaţi de acest handicap sunt predispuşi la tulburări psihice severe.
Din punct de vedere al modului cum trebuie privită asistenţa medico-socială a nevăzătorilor,
se desprind două aspecte:
1. Prevenirea orbirii şi conservarea vederii.
2. Acordarea de sprijin persoanelor devenite infirme prin pierderea totală a vederii. Datoria
asistentei sociale este de a descoperi aceste cazuri, de a duce pacientul la specialist, de a-l convinge
să urmeze conştiincios tratamentul şi să controleze asupra modului în care să se prezinte la medic.
Adesea se întâlnesc părinţi ai căror copii suferă de trachom sau oftalmie, care au făcut câteva
şedinţe de tratament şi, după ce au observat o oarecare ameliorare, au renunţat la tratament.
Bineînţeles că boala a revenit, s-a agravat, nu a mai putut fi tratată medical şi pacientul a rămas
infirm (orb).
În privinţa asistenţei sociale propriu-zise, putem vorbi despre înfiinţarea azilelor pentru orbi
încă din secolul al XIII-lea la Paris, aşezământ social care funcţionează şi astăzi.
85
Astăzi, educaţia sau reeducarea orbilor se face aproape în toate ţările în institute specializate
pentru reeducarea acestora, care sunt bine organizate, având învăţământ primar, învăţământ
profesional şi unele dintre ele chiar învăţământ secundar sau medico-pedagogic.
Învăţământul primar are la bază scrisul, cititul, calculul, geografia, istoria şi literatura.
Scrisul nevăzătorilor a întâmpinat mari greutăţi. La început s-a întrebuinţat alfabetul latin
scris cu ajutorul unor rigle, apoi s-a ajuns la sistemul de scriere Braille, folosit astăzi în toată lumea
atât pentru litere, cât şi pentru cifre, semne matematice şi semne muzicografice. Scrierea se face pe
o tablă de metal cu ajutorul unui creion mai puţin ascuţit. Americanul F. Hall a construit o mică
maşină, cu ajutorul căreia se poate scrie o literă dintr-o singură claviatură. Ea este universal
introdusă; un orb poate scrie 10-15 pagini pe oră.
Cititul nu întâmpină atâtea greutăţi. Orbii de obicei pipăie cu degetele punctele sau literele
reliefate. Se întrebuinţează mai des cele două degete arătătoare, din care cu cel drept se citeşte, iar
cu cel stâng se ţine rândul şi se controlează cel drept. Ei pot citi 20-30 de pagini pe oră. Frigul îi
împiedică pe orbi la citit şi le slăbeşte fineţea tactilă.
Calculul se face din memorie. Numai în clasele superioare, la operaţiuni speciale, ei fac
calculul în scris cu semne reliefate sau puncte. Toate operaţiunile matematice le fac cu o uşurinţă
deosebită faţă de persoanele normale, deoarece atenţia nevăzătorilor este concentrată numai asupra
operaţiunii respective.
Ştiinţele reale le învaţă prin mijloace speciale de intuiţie, sau prin modele reliefate.
Geografia o învaţă pe hărţi reliefate. După terminarea învăţă-mântului primar, care durează
7 ani, elevii trec sau la învăţământul secundar, sau le cel profesional. Ei pot să facă anumite lucruri
ce nu necesită mişcări mari. Dintre toate profesiunile, cea mai răspândită este împletitul coşurilor ca
uşurinţă şi frecvenţă, şi îi urmează imediat confecţionarea periilor, împletitul frânghiilor, tricotajul
la maşini, fabricarea covoarelor etc. În Germania, o bună parte sunt utilizaţi în zootehnie, iar în
China şi Japonia, majoritatea orbilor sunt maseuri. Mai sunt utilizaţi ca dactilografi, telefonişti şi
muzicanţi.
După terminarea programului de educaţie a nevăzătorilor, urmează plasarea lor în muncă.
Această activitate de plasare şi readaptare a orbilor pregătiţi pentru o competiţie liberă în lupta
pentru existenţă o face asistenta socială, care trebuie să fie călăuza şi reazemul moral al persoanei
cu handicap.
Mulţi dintre orbi îşi pierd uşor echilibrul sufletesc. Aici asistenta socială are un rol deosebit
de important, care se manifestă printr-o activitate de refortificare morală a persoanei cu handicap şi
recăpătarea încrederii în propriile sale puteri. La educarea copiilor nevăzători este de o importanţă
deosebită deprinderea acestora la o vârstă cât se poate de fragedă de a-şi întrebuinţa simţurile şi în
86
special mâinile. Trebuie instruiţi de mici să se îmbrace şi să se hrănească singuri. La instruirea lor
trebuie ţinut seama că, neavând capacitatea de a vedea, ei nu pot învăţa prin imitaţie, aşa cum fac
copiii normali. Copiii nevăzători nu trebuie protejaţi şi ocrotiţi în mod inutil din milă; fiindcă este
spre avantajul lor ca să se izbească cât se poate demult de greutăţile vieţii, dobândind prin aceasta o
rezistenţă mai mare în lupta pentru existenţă.
6.3.3. Terapia ocupațiuonală pentru persoanele cu handicap mintal

Unele boli psihice se manifestă nu numai prin tulburări ale funcţiei intelectuale, ci şi prin modificări
ale întregii personalităţi, ale legăturilor sale sociale şi afective, ale atitudinii faţă de muncă, ale
capacităţii de a duce o activitate conştientă şi a urmări atingerea unui scop.
În ceea ce priveşte copilul, se pune problema debilităţii sale intelectuale. Dacă debilitatea lui
mintală duce la o oprire a desfăşurării facultăţilor intelectuale printr-un defect de maturizare, care
poate fi datorat chiar unei carenţe de climat afectiv, atunci el este un întârziat mintal.
Tratamentul ce se aplică în spitalele de psihiatrie este medico-psihico-social şi constă din
tratament medicamentos, metode speciale de psihoterapie şi socioterapie.
În aplicarea tratamentului terapeutic pe toate cele trei planuri, un rol determinant îl are
ancheta socială, care trebuie să stabilească factorii care au condus la îmbolnăvire.
O deosebită importanţă prezintă asigurarea condiţiilor de viaţă socială în vederea revenirii în
familie a bolnavului, după spitalizare. Acestor bolnavi trebuie să li se asigure stabilitate, linişte,
limitarea responsabilităţilor, înlăturarea grijilor materiale, suprimarea oricărei forme de dificultate
sau conflict care se poate ivi într-o participare socială activă sau din raporturile între oameni.
Pe măsura îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă se realizează marcant şi ameliorarea persoanei
cu handicap.
Rolul asistenţei sociale apare evident prin intervenţiile ce le face pentru îmbunătăţirea
condiţiilor de viaţă socială şi profesională a bolnavului şi acţiunile pe care le întreprinde pentru ca
bolnavul să fie internat la timp în spitale de specialitate, să beneficieze de tratament medical şi de
recuperare şi să se reîncadreze într-o formă de activitate corespunzătoare, dacă stadiul bolii îi
permite aceasta. Tot asistenţa socială se îngrijeşte de ocrotirea bolnavilor mintali nerecuperabili,
pentru internarea lor în cămine corespunzătoare.
La bolnavii psihici, rolul psihiatrului este să precizeze diagnosticul, adică comportamentul
defectuos sau morbid al acestuia faţă de mediul social, şi să stabilească tratamentul şi condiţiile
defavorabile care trebuie evitate, cât şi a condiţiilor optime care trebuie să se asigure persoanei cu
handicap.
87
Colaborarea dintre asistenta socială şi familia persoanei cu handicap – privind
supravegherea medico-socială a persoanei cu handicap – trebuie să dureze o importantă perioadă de
timp şi după ieşirea acestuia din spital.
Tulburările acestor persoane se manifestă mai ales prin dificultatea acestora de a face faţă
situaţiilor curente din viaţa profesională, viaţa familială şi, în general, în toate segmentele vieţii
sociale. Aici diagnosticul ar fi pus mai degrabă de „curriculum vitae”, pe antecedentele lui
personale din viaţa de zi cu zi. În aceste cazuri, ancheta socială la internarea bolnavului în spital, cât
şi ancheta socială făcută în familie, la un anumit interval de timp după ieşirea din spital, au o
importanţă deosebită pentru viaţa persoanei cu afecţiuni psihice. Se pot face paralele evidente între
starea sănătăţii din perioada prezentă şi anterioară, şi cu aceste date psihiatrul poate interveni mai
bine informat şi documentat în continuarea tratamentului de întreţinere.
Se poate concluziona că în opera de igienă mintală este necesară o triplă colaborare între
psihiatru, asistenta socială şi psiholog.
1. Problematici sociale ale copiilor infirmi;
2. Asistenţa socială a nevăzătorilor;
3. Asistenţa socială a surzilor;
4. Copilul cu retardare mintală.
5. Adolescentul infirm şi asistarea socială a acestuia.

Această unitate de studiu urmăreşte dobândirea unor informaţii legate de rolul
asistenţei sociale în recuperarea şi integrarea persoanelor cu dizabilităţi.
Cuvintele cheie : recuperare, integrare, dizabilitate

1. Readaptarea copilului infirm motor se realizează prin reabilitare:
a) morală;
88
b) fizică;
c) socială;
d) profesională.
2. În ce constă asistenţa socială a copilului cu handicap mintal:
a) asigurarea supravegherii medico-psihico-sociale;
b) întocmirea anchetei sociale;
c) intervenţia pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă;
d) asigurarea igienei mintale.
6.6. Concluzii
Cunoaşterea acestor informaţii este necesară pentru a profesa în domeniul clinic.

Prohumanitate, 1998, p. 37-43.
2. Grupul de studiu pentru problema handicapului, Oameni asemenea nouă, Compania, 2001, 79-
90.
Glosar de specialitate
Acuitate vizuală – puterea de sesizare a ochiului, exprimată prin distanţa unghiului dintre două
puncte, cele mai apropiate pe care le poate distinge.
Acumetru – v. audiometru.
Adaptare – proces complex ce însumează acumularea de informaţii noi şi acomodarea în situaţii
diferite.
Afazic – persoană atinsă de afazie.
Afazie – tulburare gravă în ceea ce priveşte utilizarea şi/sau gradul de înţelegere a limbajului, care
nu se explică nici prin leziuni ale sistemelor periferice (senzorial sau motor) şi nici prin înapoiere
mintală. V. tulburări de limbaj.
Agnozie – incapacitatea de a identifica sau de a recunoaşte obiectele, care nu poate fi atribuită unor
defecte ale sistemelor periferice (senzorial sau motor) ori înapoierii mintale.
Agrafie – perturbare a limbajului scris exprimată prin incapacitatea (totală sau parţială) de a scrie.
La copii, aceasta se datorează, de obicei, unei întârzieri generale în dezvoltare.
Alalie – incapacitate de a vorbi.
Alexie – incapacitate de a citi.
Alfabet manual – v. comunicare gestuală.
Alocaţii pentru copii aflaţi în dificultate – suma oferită părinţilor pentru cheltuielile aferente
îngrijirii copiilor lor handicapaţi.
89
Ambliop – persoană care suferă de tulburări grave ale vederii. V. deficient vizual.
Ambliopie – diminuare a acuităţii vizuale neexplicată sau insuficient explicată prin malformaţiile
sau leziunile organice. V. deficienţă vizuală.
Amnezic – persoană atinsă de amnezie.
Amnezie – pierderea memoriei.
Amplificator de grup – material care permite amplificarea sunetelor pentru a facilita unui grup
percepţia sunetelor naturale. Include utilizarea sistemelor electronice de amplificare, cu ieşiri
multiple, care apelează la receptori individuali dar unde, în anumite cazuri, suportul auditiv al
fiecărui copil este legat de un sistem general de inducţie instalat în clasă. V. proteză auditivă.
Anamneză – informaţii asupra antecedentelor subiectului, alese pentru a fi raportate la etiologia
bolii sale sau la situaţia actuală. Aceste informaţii sunt adunate şi sistematizate de către un medic,
psiholog, asistent social sau un reprezentant al profesiunilor auxiliare.
Angoasă – tensiune anormală, rezultând dintr-o teamă, a cărei cauză nu este cunoscută de către
persoana respectivă.
Antecedente – v. anamneză.
Antecedente familiale – informaţii asupra familiei subiectului, alese pentru legătura lor cu
etiologia bolii sau cu situaţia sa actuală. Aceste informaţii sunt adunate şi sistematizate, de obicei,
de către un asistent social sau un membru al profesiunilor auxiliare. V. anamneză.
Antrenament auditiv – v. educaţie auditivă.
Aparat de lectură – aparat de conversie a sistemului optic în sistem tactil, care pune în relief un
text imprimat spre a putea fi citit de către un orb. “Optacon” este numele unei mărci comerciale,
care a luat un sens generic ca şi “Braille”.
Aparat de semnalizare fotoelectrică – aparate electronice destinate orbilor pentru transmiterea
informaţiilor asupra semnalelor vizuale elementare ale obiectelor şi fenomenelor care îi înconjoară.
Semnalele luminoase care intră în aparat sunt transformate în semnale sonore sau tactile
perceptibile de către orbi.
Apraxie – imposibilitatea de a executa mişcări adaptate unui scop, care nu poate fi atribuită nici
leziunilor sistemelor periferice – senzoriale sau motorii, nici arierării mintale.
Arierare mintală – v. deficienţă mintală.
Ataxic – persoană atinsă de ataxie.
Ataxie – v. infirmitate motrice cerebrală.
Atelier protejat – aşezământ care poate asigura posibilităţi de muncă remunerată sau de readaptare
profesională muncitorilor suferinzi de un handicap fizic sau de o deficienţă afectivă ori mintală şi
care nu poate face faţă concurenţei de pe piaţa de muncă; poate asigura evaluarea şi formaţia
profesională. V. muncă protejată.
Atetoză - v. infirmitate motrice cerebrală.
Audiogramă – graficul pragului auditiv al subiectului respectiv pe o gamă de frecvenţe.
Audiolog – specialist calificat pentru practicarea audiologiei.
Audiologie – studiul, examinarea, evaluarea şi tratamentul deficienţelor auditive.
Audiometru – aparat de măsură destinat aprecierii acuităţii auditive.
Autism – tulburare gravă a comunicării, care apare în primul sau în al doilea an de viaţă şi care nu
poate fi atribuită nici unei cauze cunoscute. Copilul nu manifestă nici o facultate sau intenţie de a
comunica în vreun fel, adoptând un comportament bizar, cu caracter obsesiv.
Auz rezidual – nivelul auditiv măsurabil sau utilizabil la subiecţii care prezintă deficienţe auditive
sau acustice.
Bâlbâială – tulburare de limbaj caracterizată printr-o întârziere anxioasă sau printr-o dificultate în
emiterea sunetelor şi cuvintelor, prin reacţii excesive de oboseală sau de tensiune, ca şi prin cel
puţin unul din următoarele fenomene: repetarea sau prelungirea elementelor discursului (foneme,
silabe, cuvinte, fraze), introducerea parazitară a unor foneme sau grupuri de foneme, intervale de
tăcere.
90
Braille – sistem de comunicare inventat de Louis Braille, format din 6 puncte în relief dispuse în
trei perechi orizontale, una deasupra celeilalte.
Buză de iepure – v. fisură labială.
Carte înregistrată – v. carte vorbită.
Carte vorbită – carte sau alt text literar înregistrat pe disc sau pe bandă magnetică, pentru uzul
deficienţilor vizuali, handicapaţilor fizici sau persoanelor vârstnice.
Casă de copii – aşezământ public sau privat cu caracter sanitar, social sau educativ, primind în
internat copii pe o durată care variază în funcţie de categoria instituţiei şi de situaţia copilului.
Cecitate congenitală – incapacitate vizuală totală, corespunzând unei acuităţi vizuale sub 6/60
(metric) a ochiului mai bun, după corecţie, sau situaţia în care câmpul vizual este limitat la mai
puţin de 20 grade.
Cecitate dobândită – v. deficienţă vizuală.
Centru de ajutor prin muncă – v. atelier protejat.
Centru de audio ortofenie – centru pentru tratarea persoanelor cu tulburări de auz şi de limbaj.
Centru de ghidare infantilă – v. centru de orientare infantilă.
Centru de ortofonie – centru pentru tratarea persoanelor cu tulburări de vorbire.
Centru de orientare infantilă – centru în care este instalată echipa de orientare infantilă.
Centru de reeducare – centrul care primeşte copii şi adolescenţi cu inteligenţă sensibil normală,
dar prezentând tulburări de comportament şi care justifică măsuri medicale şi cu dominantă
psihoterapeutică şi pedagogică în vederea reintegrării sociale şi a dezvoltării personalităţii lor.
Citire după buze – v. lectură labială.
Clasă de adaptare – clasă destinată copiilor care prezintă o întârziere şcolară simplă (ca, de
exemplu, la citire sau aritmetică), pentru ca aceştia să poată beneficia de un program normal pentru
vârsta şi nivelul lor. Scopul imediat este de a-i ajuta să recupereze această întârziere.
Clasă de dezvoltare – v. clasă specială.
Clasă de maturizare – v. clasă pregătitoare.
Clasă de observare – clasă organizată cu scopul de a observa copiii o anumită perioadă de timp,
pentru a le determina nevoile, în scopul unei educaţii speciale. Poate fi instalată, fie într-o şcoală
obişnuită, fie într-una specială. Este, de obicei, destinată primilor ani şcolari.
Clasă de perfecţionare, readaptare, recuperare – v. clasă de adaptare.
Clasă de susţinere pedagogică – tip de clasă specială unde copiii care pun probleme speciale pot
primi o educaţie specializată, frecventând o clasă obişnuită. Copilul care are nevoie de sprijin pe
perioade scurte e întotdeauna sigur că va găsi aici sprijinul unui educator. Acest gen de asistenţă se
adresează, cu precădere, deficienţilor vizuali, auditivi, copiilor cu perturbări afective şi celor care
prezintă tulburări de vorbire.
Clasă de tranziţie – v. clasă pregătitoare.
Clasă pregătitoare – clasă destinată copiilor de grădiniţă sau din primul an şcolar, pentru a-i ajuta
pe cei defavorizaţi de mediu, fără a fi în mod necesar handicapaţi.
Clasă specială – clasă organizată pentru grupele de copii care au nevoie de o educaţie specială într-
o şcoală obişnuită.
Coeficient de inteligenţă – indice permiţând cuantificarea inteligenţei subiectului rezultat din
aplicarea unor baterii de test. Se obţine: a) fie împărţind vârsta mentală pe care o indică rezultatul
testelor, la vârsta cronologică; b) fie prin raportarea acestor rezultate la rezultatele medii ale
grupului de vârstă din care subiectul face parte. Coeficienţii de tip a) se exprimă în procente, iar cei
de tip b) se bazează pe o deviaţie standard de 15 puncte, faţă de o medie de 100.
Comiţialitate – V. epilepsie.
Compensarea funcţiilor deficitare – reconstituirea funcţiilor perturbate ale organismului,
cuprinzând restituirea şi substituirea funcţiilor pierdute sau perturbate, ca şi transformarea celor din
urmă, având drept rezultat compensarea mai mult sau mai puţin completă, a deficienţei funcţionale
provocate de o leziune.
91
Comunicare gestuală – metodă orală de comunicare dintre surzi, în care limbajul prin mimică şi
cel prin dactilologie înlocuiesc vorbirea. Limbajul prin mimică este un mod de comunicare orală
prin care cuvintele şi noţiunile se exprimă sub formă de semne, mişcările mâinilor şi gesturile
traducând o idee, un cuvânt, un concept sau un ansamblu mai complex de idei. Dactilologia este o
tehnică ce permite comunicarea cu ajutorul unui alfabet manual, în care literele sunt figurate prin
diferite poziţii ale degetelor. Există două tipuri de alfabet manual, care implică fie o singură mână,
fie amândouă. În S.U.A. se foloseşte exclusiv alfabetul manual cu o singură mână.
Comunicare totală – v. metodă combinată.
Conservarea auzului – v. păstrarea auzului.
Consiliere – act profesional efectuat de o persoană specializată, consultată în calitate de expert în
domeniul vieţii afective, sociale, medicale.
Copil aflat în dificultate – copil sensibil inferior sau superior normei grupei sale de vârstă în ceea
ce priveşte una sau mai multe caracteristici fizice, intelectuale sau de comportament şi care trebuie
să primească o formă de educaţie specială. Se foloseşte mai ales, pentru copilul situat sub normă.
Copil autist – v. copil suferind de autism.
Copil cu întârziere şcolară – v. copil cu proces de învăţare lent.
Copil cu risc – copil prezentând o deficienţă a stării generale, întârziere a dezvoltării fizice, astenie,
slăbire consecutivă unei boli infecţioase grave, limfatism, adenopatie netuberculoasă, infecţie
primară fără manifestări clinice sau cu semne minore, care nu necesită internarea pentru cură; copil
ieşind din preventoriu sau după cură, considerat ca vindecat şi necontagios; copil atins de afecţiuni
consecutive unor tulburări cardiace uşoare, unei fragilităţi a căilor respiratorii superioare, a unor
stări alergice etc.
Copil cu risc crescut – copil cu risc mare de a deveni handicapat.
Copil special – copil aflat în dificultate.
Copilărie neadaptată – desemnează diferite situaţii, mergând de la copilăria privată de familie
până la adolescenţa criminală, trecând prin deficienţi, dificili, predelicvenţi şi delicvenţi. Se aplică
tuturor subiecţilor – pe de o parte celor pentru care oamenii legii şi puterile publice trebuie să ia
măsuri speciale, iar pe de altă parte, celor care necesită măsuri educative speciale. Această expresie
tinde să fie înlocuită prin aceea de “copilărie aflată în dificultate”.
Cvadriplegic – subiect suferind de cvadriplegie. V. infirm motor cerebral.
Dactilologie – termen utilizat pentru a desemna o metodă de comunicare cu surzii sau cu persoanele
care sunt lipsite atât de auz cât şi de vedere, dar care cunosc alfabetul; literele sunt trastate cu
degetul pe palma mâinii, în aer sau pe orice altă suprafaţă.
Debil mintal – v. deficienţă mintală.
Deficienţă mintală – deficienţa mintală se caracterizează printr-o capacitate intelectuală sub medie,
care se manifestă în timpul perioadei de dezvoltare, fiind asociată cu o netă insuficienţă a
comportamentelor adaptative. Gradele arierării mintale sunt după cum urmează:
1. deficienţă mintală uşoară: expresie desemnând gradul de arierare pe care îl traduc – la testele
de inteligenţă – rezultatele situate între 2 şi 3 deviaţii standard sub normă; această categorie
cuprinde mulţi indivizi retardaţi, dar educabili; la acest nivel copiii pot, în general, să asimileze
educaţia şcolară de bază, iar adulţii pot duce viaţă independentă în societate. QI = 50 – 70.
2. Deficienţa mintală moderată: expresie desemnând gradul de arierare pe care îl traduc – la
testele de inteligenţă – rezultatele situate între 3 şi 4 deviaţii standard sub forma stabilită; mulţi
indivizi capabili numai de anumite meserii sunt la acest nivel; ei îşi pot dobândi o oarecare
autonomie, pot comunica cu ceilalţi, pot asimila reguli sociale şi tehnici simple, dar nivelul lor
şcolar sau profesional nu se ridică peste un anumit grad. QI = 35 – 49.
3. Deficienţă mintală gravă: expresie desemnând gradul de arierare pe care îl traduc – la testele
de inteligenţă – rezultatele situate între 4 şi 5 deviaţii standard sub normă; aceşti subiecţi
necesită o supraveghere continuă şi strictă, dar sub această rezervă ei sunt capabili de o oarecare
autonomie putându-şi îndeplini sarcinile simple; sunt denumiţi adesea “retardaţi independenţi”.
QI = 20 – 34.
92
4. Deficienţă mintală profundă: expresie desemnând gradul de arierare pe care îl traduc – la
testele de inteligenţă – rezultatele situate la distanţă de 5 deviaţii standard faţă de normă; aceşti
subiecţi necesită o supraveghere continuă şi strictă, dar unii dintre ei sunt capabili să execute
acţiuni elementare ale vieţii cotidiene; arieraţii profund prezintă adesea şi alte handicapuri, ei
trebuind ca toată viaţa lor să beneficieze de măsuri de protecţie şi de tutelă. QI = sub 20.
V. debilitate mintală, handicap mintal, arierare mintală, oligofrenie, deficienţă mintală etc.
Deficienţă fizică – v. handicap fizic.
Deficienţă vizuală – V. ambliopie, cecitate.
Deficient auditiv – persoană cu auz diminuat.
Deficient mintal – persoană cu aptitudine intelectuală generală sub medie, cu dificultăţi în ceea ce
priveşte comportamentul adaptativ, dificultăţi care o împiedică să atingă un nivel de dezvoltare
normal. Deficienţii mintal pot fi clasaţi astfel: deficienţi mintali uşori, medii, profunzi şi gravi.
Deficient senzorial – termen generic aplicat indivizilor privaţi total sau parţial de simţul vederii sau
al auzului.
Deficient vizual – subiect suferind de o deficienţă vizuală.
Delincvent juvenil – persoană care comite o infracţiune faţă de lege, fără însă ca delictul să fie
suficient de grav pentru ca persoana respectivă să fie considerată un delincvent, termen aplicat, în
general, tinerilor care fac obiectul jurisdicţiei juvenile, înglobând toate elementele antisociale care
necesită sau nu chemarea în justiţie.
Delincvenţă juvenilă – ansamblu de infracţiuni penale comise de minori, pentru care aceştia poartă
răspunderea faptelor săvârşite.
Demutizare – învăţarea vorbirii de către copiii atinşi de surditate gravă şi profundă. Mai întâi este
necesar să se dezvolte atenţia, să se educe organele senzitive, respiratorii şi fonice, apoi trebuie să se
treacă la imitarea mişcărilor buzelor, limbii, maxilarelor, vălului palatin şi corzilor vocale. În acest
proces de învăţare se utilizează auzul rezidual şi pipăitul.
Depistare – folosirea procedeelor de evaluare aplicabile unei populaţii numeroase, pentru a
recunoaşte subiecţii care se află într-o stare determinată sau care suferă de o deficienţă, pentru a
putea face o apreciere cât mai detaliată şi a putea interveni în mod corespunzător.
Diagnostic – stabilirea naturii şi cauzelor oricărei forme de deficienţă. Termenul se utilizează în
sens medical sau psihologic. Uneori serveşte prin analogie unei aprecieri educaţionale.
Dificultăţi de învăţare – la copiii care prezintă dificultăţi specifice se constată că unul sau mai
multe procese psihologice indispensabile înţelegerii sau utilizării limbajului vorbit sau scris nu se
realizează normal. Aceste dificultăţi se pot manifesta la nivelul gândirii, vorbirii, lecturii, ortografiei
sau calculării. Expresia înglobează stările care au fost descrise sub numele de deficit de percepţie,
leziune cerebrală, disfuncţionalitate cerebrală minimă, dislexie, afazie în timpul dezvoltării etc.
Trebuie excluşi handicapaţii cu deficite vizuale, motorii, mintale, tulburări afective, având
condiţii favorabile de viaţă.
Dificultăţi la scris şi citit – termen general care acoperă anomaliile legate de citire şi scriere.
Diplegic – subiect suferind de diplegie.
Diplegie – v. spasticitate.
Disartrie – articulare imperfectă datorată unor dereglări ale controlului muscular.
Discalculie – dificultate specifică învăţării funcţiei numerice în ceea ce priveşte atât integrarea cât
şi utilizarea acesteia.
Disfazie – tulburări funcţionale ale limbajului fără vreun substrat de leziune organică, clinic
decelabilă.
Disgrafie – deficienţa calităţii scrisului, fără ca nici un deficit neurologic sau intelectual să explice
această perturbare.
Dislalie – desemnează tulburări de articulare de origine periferică.
Dislexic – subiect suferind de dislexie.
93
Dislexie – dificultate specifică învăţării cititului fără vreo tulburare senzorială sau motorie la
subiecţii cu nivel intelectual global normal. Citirea este lentă, iar adesea cuvintele sunt ghicite. Este
acompaniată de alterări fonetice şi de o proastă înţelegere a celui mai simplu text.
Disortografe – dificultate specifică transcrierii limbajului scris fără tulburări senzoriale sau motorii
la subiecţii cu nivel intelectual global normal.
Dispraxie – sindrom discordant între actul voit şi cel realizat.
Ecolalie – repetarea involuntară a unui cuvânt sau a unei fraze pronunţate de o altă persoană.
Educator – persoană desemnată să se ocupe de copiii din cămine sau internate în afara perioadelor
şcolare. Nivelul de calificare şi modul de desemnare variază de la o ţară la alta.
Educator – consilier – educator cu pregătire specializată, al cărui rol este: a) de a sfătui profesorii
claselor integrate grupând handicapaţi şi nehandicapaţi, şi: b)de a da un ajutor individual sau
colectiv copiilor handicapaţi, parţial integraţi în clase normale.
Educator itinerant – profesor care face vizite copiilor din şcoli, pentru a le oferi un tratament
educativ special, individual sau de grup.
Educator la domiciliu – educator care predă la domiciliu.
Educator specializat – educator însărcinat cu problemele legate de educarea copiilor şi
adolescenţilor delincvenţi sau în pericol, prezentând deficienţe fizice sau psihice, tulburări de
caracter sau de comportament
Educaţie auditivă – formaţie în scopul percepţiei auditive, de obicei pentru surzi.
Educaţie fizică în scop curativ – ansamblu de metode de educaţie fizică utilizate pentru prevenirea
şi tratarea anumitor boli şi a sechelelor acestora. Aceste activităţi vizează eliminarea unor stări
patologice prin restaurarea, corectarea şi compensarea deficienţelor.
Educarea fizică a copiilor handicapaţi – educaţie vizând dezvoltarea maximă a funcţiilor
locomotorii şi statice ale organismului, dezvoltarea fizică şi ameliorarea sănătăţii.
Educaţie psihomotorie – mod de intervenţie educativă efectuată prin mediere corporală, în sensul
unei acţiuni globale asupra personalităţii subiectului. Tehnicile utilizate pot pune accentul pe
ameliorarea de tip instrumental, cognitiv, ameliorarea trăirii corporale, a relaţiei cu ceilalţi.
Educaţie senzorială – formare dată unui copil cu diferite deficienţe senzoriale pentru a-l învăţa să
se servească la maxim de funcţiile rămase.
Evaluare – determinarea rezultatelor obţinute de subiect, pentru a cunoaşte gradul şi amploarea
deficienţei sale. Ea poate fi normativă sau în funcţie de un anumit criteriu.
Evaluare audiologică – aprecierea funcţiei auditive prin audiometrie sau prin alte metode.
Evaluare psihologică – ansamblu de practici având drept scop de a discerne profilul psihologic al
unui subiect prin tehnici psihologice de felul observaţiei sistematice şi testelor.
Examinarea vederii – test destinat aprecierii unei sau mai multor funcţii vizuale.
Examinare medicală – efectuată de unul sau mai mulţi specialişti în scopul de a determina starea
de sănătate a unui subiect.
Exerciţii de ortofonie – formă de organizare a procesului pedagogic care vizează prevenirea şi
depăşirea diverselor categorii de tulburări ale vorbirii la copii şi adulţi.
Falsă debilitate mintală – v. pseudo – deficienţă mintală.
Familie primitoare – familie care face obiectul unui plasament familial. Se utilizează şi termenul
de “cămin – doică”.
Fisură labială – nume dat tuturor malformaţiilor congenitale ale feţei provenind dintr-o defecţiune
de sudură a protuberanţelor faciale. Cel mai adesea, această diformitate se prezintă sub forma unei
fisuri a buzei superioare: fisură uni- sau bilaterală, simplă sau complexă. Poate antrena tulburări ale
fonaţiei, în special ale pronunţiei lui D, K şi P.
Fisură palatină – fisură congenitală a părţii interne sperioare a gurii, afectând fie bolta, fie vălul
palatin al cerului gurii, fie ambele. Poate include şi buza superioară.
Ghidare infantilă – v. orientare infantilă.
Grădiniţă specializată – grădiniţă conferind o educaţie specializată pentru copii care nu pot fi încă
şcolarizaţi fie din cauza vârstei, fie din cauza naturii inadaptabilităţii lor.
94
Grup de recuperare – grup de copii retraşi din clasa lor la anumite lecţii, pentru ca aceştia să poată
fi ajutaţi printr-o educaţie specială.
Handicapat fizic – persoană prezentând o deficienţă fizică nesenzorială suficient de gravă pentru a
împiedica sau a face dificilă derularea normală a vieţii cotidiene şi, pentru copii, o progresie
normală în ceea ce priveşte procesul curent de învăţământ. Acest grup cuprinde în special copiii
care prezintă următoarele handicapuri: cele musculare limitând semnificativ capacitatea de
deplasare, de a se aşeza în clasă sau de a manipula materialul didactic; deformaţii osoase care
jenează mersul şi dexteritatea şcolară; deficienţe care antrenează o pierdere a eficacităţii din cauza
unei lipse temporare sau cronice a forţei, energiei sau vivacităţii.
Handicapat mintal – v. deficient mintal.
Handicapat motor – persoană suferind de deficienţe care ating muşchii, nervii sau centrii motori.
Handicap fizic – incapacitate care atinge aparatul locomotor. Se foloseşte adesea şi într-un sens
mai general pentru a desemna o incapacitate datorată unor deficienţe ale vederii sau ale auzului.
Handicap multiplu – v. handicapuri asociate.
Handicapuri asociate – două sau mai multe handicapuri la acelaşi subiect.
Hemiplegic – subiect suferind de hemiplegie.
Hemiplegie – v. spasticitate.
Hipoacuzie – diminuarea acuităţii auditive.
Identificarea sunetelor – procedeu care permite localizarea obiectelor, vizibile sau nu, datorită
undelor sonore reflectate de către obiect către emiţător, important în contextul mobilităţii şi
orientării deficienţilor vizuali.
Ieşirea din muţenie – învăţarea vorbirii de către copiii atinşi de surditate gravă şi profundă. Mai
întâi este necesar să se dezvolte atenţia, să se educe organele senzitive, respiratorii şi fonice, apoi
trebuie să se treacă la imitarea mişcărilor buzelor, limbii, maxilarelor, vălului palatin şi corzilor
vocale. În acest proces de învăţare se utilizează auzul rezidual, vederea şi pipăitul.
Imprimate cu caractere mari – cărţi cu texte imprimate cu caractere mari, editate pentru educarea
elevilor care prezintă un deficit grav de vedere.
Infirm – persoană care suferă de leziuni ale aparatului locomotor.
Infirm motor cerebral – persoană care suferă de tulburări senzoro-motorii, datorate unei leziuni
cerebrale şi necesitând o reeducare adecvată.
Infirmitate motorie cerebrală – ansamblu de infirmităţi care se produc în copilăria mică şi care se
caracterizează prin variate tipuri şi grade de paralizie, cum ar fi spasticitatea, atetoza, ataxia.
Institut medico-educativ – aşezământ care cuprinde institutul medico-pedagogic şi institutul
medico-profesional.
Integrare – 1. Termen generic referitor la obiectivele educaţiei speciale. 2. Amplasarea unui
handicapat sau a unui grup de handicapaţi într-o clasă obişnuită; obiectivul educaţiei speciale este
acela de a integra handicapaţii în societate.
Internat specializat - Internat pentru copiii care au nevoie de educaţie specială şi care sunt internaţi
pentru a primi un tratament mai activ.
Invalid – persoană suferind de un handicap fizic datorat unei boli sau unui accident.
Învăţarea limbajului vorbit – demutizare.
Învăţământ la domiciliu – instruire la domiciliu oferită de un cadru didactic în timpul unei
perioade în care elevul este considerat inapt pentru a frecventa şcoala din cauza unor probleme de
origine fizică, afectivă sau mintală.
Învăţământ tehnic în cadrul unei educaţii speciale – învăţământ în decursul căruia elevii îşi
însuşesc principiile producţiei şi automatismele necesare muncii productive în viaţa normală.
Kineziterapeut – specialist calificat pentru a practica kineziterapia.
Kineziterapie – tratamentul tulburărilor motorii prin poziţionarea mişcărilor active ale corpului
membrelor.
Leziune cerebrală – orice alterare sau distrugere a ţesuturilor cerebrale.
95
Limbaj completat – metodă prin care surzii sunt iniţiaţi în învăţarea limbajului, prin completarea
cititului după mişcarea buzelor, prin configurări manuale. Sistemul care combină gura şi mâna
constituie o metodă analogă. Mişcările mâinii şi degetelor urmăresc cuvintele figurând fonetic
anumite sunete.
Limbaj vizualizat – transpunerea vizuală a limbajului vorbit pentru autocorectarea propriei
alocuţiuni. Undele sonore sunt mai întâi transformate în impulsuri electrice, iar acestea în semnale
luminoase, care sunt apoi fotografiate.
Logoped, logopedie – v. ortofonie.
Ludoterapie – utilizarea jocului pentru a ajuta copilul să-şi înţeleagă mai bine propriul
comportament, ţinând cont de gradul său de maturitate. Este o alternativă la tendinţe care conduc
spre un comportament neadaptabil. Această tehnică poate fi utilizată în prezenţa unui psiholog cu
spirit deschis.
Maşina de scris Braille – maşină care imprimă caractere formate din puncte în relief conform
sistemului Braille.
Materiale ajutătoare pentru deplasarea deficienţilor vizuali – instrumente sau dispozitive
mecanice ori electronice destinate creşterii mobilităţii persoanelor cu deficienţe vizuale, bazate pe
conversia semnalelor vizuale în semnale tactile sau auditive.
Materiale ajutătoare pentru mers - instrumente sau dispozitive profilactice sau mecanice pentru
uşurarea mersului şi asigurarea stabilităţii handicapaţilor motori: bastoane, cârje, ambulatoare, cadre
şi orteze pentru membrele inferioare.
Materiale tactile – materiale didactice pentru sistemul educaţional al orbilor, de felul hărţilor
grafice în relief etc.
Metodă acustică – metodă aplicată pentru deprinderea surzilor de a înţelege şi a utiliza limbajul
vorbit prin intermedierea unui antrenament al organelor senzoriale – auzul şi pipăitul – şi face apel
la surse de vibraţii sonore şi la auxiliare auditive electronice.
Metodă combinată – metodă de educare a orbilor reprezentată prin mijloace verbale de
comunicare, completate de dactilologie, limbaj prin mimică, lectură labială şi/sau prin aparate
acustice.
Metodă kinestezică – 1. Terapeutica dificultăţilor de învăţare, mai precis, de limbaj fondată pe
exersarea şi folosirea conştientă a organelor. 2. Metodă specială de învăţare a cititului, concepută de
Fernald, în care copilul urmăreşte cu degetul forma literelor unui cuvânt.
Metodă orală – învăţarea şi deprinderea copiilor surzi, excluzând limbajul, prin mimică şi
dactilologie.
Mongolism – v. sindromul Down.
Mut – persoană incapabilă de a vorbi sau privată de uzul vorbirii.
Mutism – absenţa comunicării orale.
Muţenie – imposibilitate patologică de a vorbi.
Neadaptat social – subiect care nu poate participa la activităţile normale ale celorlalţi şi nici nu
poate urma un sistem educaţional obişnuit, din cauza problemelor de comportament.
Nevrozat – care suferă de nevroză.
Nevroză – v. tulburări de caracter.
Oligofren – v. deficit mintal.
Optacon – v. aparat de lectură.
Orb – persoană total nevăzătoare sau a cărei vedere este atât de deficitară încât pentru procesul de
învăţământ este necesara utilizarea metodei Braille şi a mijloacelor educative nonvizuale.
Orientare infantilă – demers interdisciplinar în vederea evaluării, îndrumării şi tratării copiilor cu
dificultăţi de comportament sau de afectivitate.
Orientare spaţială – capacitatea de a se situa în spaţiu, în raport cu mediul, şi de a situa mediul în
raport cu sine.
Orteză – aparat ortopedic servind la corectarea sau ameliorărea funcţionării părţilor mobile ale
corpului.
96
Ortofonie – aprecierea, diagnosticul şi tratamentul defectelor de pronunţie şi limbaj.
Ortoopţie – exerciţii vizând ameliorarea coordonării ambilor ochi, în special în cazul ambliopiei,
dezechilibrului muşchilor optici.
Ortopedagog – educator special calificat pentru a ajuta copiii întârziaţi să-şi amelioreze rezultatele
şcolare, în special în ceea ce priveşte alfabetizarea; educaţia se face individual sau în grup.
Ortopedagogie – educaţie specială vizând remedierea totală sau parţială a unei deficienţe date,
nerevelatoare, a unei stări globale de inferioritate ca în cazurile de dificultăţi de lectură.
Ortopedie – ramură a medicinii care se ocupă cu prevenirea, diagnosticarea şi tratarea deformaţiilor
şi tulburărilor funcţionale ale aparatului locomotor, datorate deficienţelor congenitale sau sechelelor
unor traumatisme sau boli.
Paraplegic – subiect atins de paraplegie.
Pedagogia deficienţilor mintali – ştiinţa educării copiilor cu deficit mintal.
Pedagogia orbilor – ştiinţa educării copiilor cu tulburări de vedere grave.
Pedagogia surzilor – ştiinţa educării copiilor cu tulburări de auz.
Persoană cu handicap – subiect a cărui integritate fizică sau mintală este alterată fie că handicapul
este de origine congenitală, fie că este datorat unei boli sau unui accident. Are o limitare a
autonomiei, a performanţelor şcolare şi a şanselor profesionale.
Perturbare afectivă – teamă morbidă de anumite obiecte, acte sau situaţii.
Plasament familial – plasarea unui copil sau a unui adolescent, cu acordul şi ajutorul instituţiilor
publice, într-o familie care nu este a sa.
Proteză – piesă sau aparat artificial care înlocuieşte o parte a corpului sau care compensează funcţie
care lipseşte.
Psuedo-deficient mintal – persoană care, în ciuda unui potenţial intelectual normal şi din cauza
unor tulburări, are acelaşi randament intelectual cu al unui copil deficient.
Psuedo-deficienţă mintală – deficit despre care se constată că a fost din greşeală atribuit unei
deficienţe mintale.
Psihoterapie – tratament psihologic al subiecţilor atinşi de tulburări psihice.
Psihotic – persoană suferind de psihoză.
Psihoză – tulburare psihică cu pierderea capacităţii de autoapreciere a propriei suferinţe la care se
adaugă tulburări cognitive, conative şi de conştiinţă.
Readaptare – proces care asigură refacerea, compensarea pierderii sau a limitării unor funcţii.
Reinserţie – termen general desemnând revenirea subiectului aflat în tratament acasă, la şcoală sau
în mediul său normal.
Rinolalie – modificări patologice ale timbrului vocii şi alterarea pronunţiei sunetelor limbajului
datorate unei perturbări a participării normale a cavităţii nazale la procesele de pronunţie şi
articulare.
Sector de educaţie specială – în cadrul colegiilor de învăţământ secundar, ansamblul claselor care
primesc persoane cu deficienţă intelectuală uşoară sau medie constituie sectorul de educaţie
specializată.
Servicii pentru copiii aflaţi în dificultate – termen general care se aplică oricărei instituţii sau
oricărui serviciu public sau privat care primeşte copii pentru a observa, educa, reeduca şi forma
profesional minorii neadaptaţi.
Sindromul Down – formă de arierare mintală generată de o anomalie cromozomială şi de
malformaţii fizice caracteristice.
Spastic – persoană suferind de infirmitate motorie cu etiologie cerebrală. Spasticii reprezintă una
din subdiviziunile cele mai numeroase ale grupului de handicapaţi. Subiecţii suferind de spasticitate
pot fi monoplegici, diplegici, triplegici, cvadriplegici sau hemiplegici.
Spasticitate – stare de permanentă exagerare a tonusului muscular. Poate afecta unul sau mai multe
membre:
Monoplegie: un membru;
Hemiplegie: o parte a corpului;
97
Diplegie: paralizia aceleiaşi părţi, de fiecare latură a corpului;
Triplegie: trei membre;
Paraplegie: cele două picioare;
Cvadriplegie (tetraplegie): cele 4 membre ca şi capul şi trunchiul.
Spital de zi – instituţie care ia în grijă, doar pe timpul zilei, copii sau adolescenţii cu tulburări de
personalitate, permiţând astfel menţinerea contactului strâns cu mediul familial, ca şi cu cel medical
sau medicopedagogic, contact limitat, adesea, la durata şedinţelor de tratament.
Suprahandicapat – persoană care prezintă mai multe handicapuri care îi limitează posibilităţile de
instruire.
Surd – persoană al cărei auz este insuficient pentru a-i permite să-i comunice prin intermediul
cuvintelor şi căreia trebuie să i se formeze un alt mod de comunicare, utilizând tehnici speciale, cum
ar fi: citirea după mişcările buzelor, reeducarea auzului sau limbajul prin mimică.
Surditate – privarea de auz sau slăbirea acestuia, ceea ce afectează percepţia cuvântului, cu o
pierdere auditivă de peste 85 dB la urechea cea mai bună. Există surditate de transmisie, provocată
de afectări ale urechii medii şi surditate de percepţie provocată de afectări ale urechii interne.
Surd – orb – persoană care prezintă un deficit vizual şi auditiv într-o asemenea măsură încât este
necesară asimilarea unui sistem de comunicare necesitând tehnici pedagogice speciale.
Surditate profundă – pierderea auzului la peste 90 dB, ceea ce face ca nici un limbaj să nu poată fi
dobândit fără o educaţie specializată.
Şcoală în mediu spitalicesc – sistem şcolar restrâns care oferă pacienţilor spitalizaţi activităţi
pedagogice, individuale sau de grup, asemănătoare celor oferite de sistemul şcolar normal.
Şcoală specială – şcoală care primeşte copii cu nevoi speciale de educaţie.
Terapie comportamentală – tehnică de bază de condiţionare clasică sau învăţare, utilizată pentru a
modifica un comportament neadecvat, prin eliminarea obiceiurilor nedorite şi înlocuirea lor cu
unele normale.
Terapie prin mediu – reeducare globală şi a mediului de viaţă, care constă în organizarea şi
utilizarea terapeutică a tuturor momentelor vieţii.
Test auditiv – orice test care vizează capacitatea auditivă.
Test de inteligenţă – metodă standardizată de evaluare, vizând măsurarea inteligenţei subiectului
(ex. metoda RAVEN).
Triplegic – subiect suferind de triplegie.
Tulburări ale motricităţii – jenă în executarea mişcărilor adaptate unui scop, care nu poate fi
atribuită unor defecte ale sistemelor periferice – senzorial sau motor – şi nici arierării mintale.
Tulburări de caracter – termen general care se aplică perturbărilor caracteriale, de comunicare sau
de adaptare, care interesează controlul şi exprimarea afectivităţii.
Tulburări de comportament – moduri de comportament care crează dificultăţi subiectului sau
celorlalţi.
Tulburări de limbaj – deficienţe în exprimarea şi înţelegerea limbajului oral, scris sau altui tip de
limbaj care nu se datorează unor defecte ale sistemelor periferice senzoriale sau motorii.
Tulburări de percepţie – perturbare de interpretare a senzaţiilor.
Tulburări de vorbire – orice defect în enunţarea cuvintelor, expresiilor şi părţilor de cuvinte,
mergând de la dificultăţi extreme până la dificultăţi minore de felul pronunţiei defectuoase sau vocii
nazale.
Tulburări psihomotorii – tulburări psihogene ale comportamentului motor.
Tutelă – misiune dată de stat unui institut sau unei persoane, având sarcina de a suplini, pe lîngă
minori, absenţa sau carenţa parentală. Tutela se poate prelungi după majorat în anumite cazuri de
deficienţă mintală.
Ululaţie – tulburare de vorbire manifestată prin dizartrie gravă, cuvintele nemaifiind înţelese.
Vagabondaj – tulburare de comportament caracterizată printr-o existenţă fără domiciliu stabil şi
fără profesie.
98
Vibrator – aparat care transformă limbajul sonor şi toate sunetele în vibraţii. Este destinat
percepţiei tactile a elementelor limbajului de către surzi şi estimării valorii pragului în
conductibilitatea osoasă.
Vibroscop – aparat destinat controlului vibraţiilor care se produc în diverse părţi ale aparatului
fonator în activitate. Termenul este utilizat pentru a corecta anumite tulburări de dicţie.
Zoomanie – ataşament exagerat faţă de animale.
ANEXA 1
DECLARAŢIA DREPTURILOR DEFICIENTULUI MINTAL
- elaborată la cel de-al IV-lea Congres al Ligii Internaţionale a Asociaţiilor pentru

Handicapaţii Mintali;
- adoptată oficial de Adunarea Generală a O.N.U., la 20 decembrie 1971.
(Rezoluţia 2856-XXVI)
a) deficientul mintal trebuie, prin toate mijloacele posibile, să beneficieze de aceleaşi drepturi
ca celelalte fiinţe umane;
99
b) are dreptul la îngrijiri medicale, ca şi la instrucţia, formarea, la readaptarea şi la sfaturile
care îl vor ajuta să-şi dezvolte la maximum capacităţile şi aptitudinile;
c) are dreptul la securitate economică şi la un nivel decent de viaţă. El are dreptul, în
plenitudinea posibilităţilor sale, să îndeplinească o muncă productivă sau să exercite orice
operaţie utilă;
d) atunci când acest lucru este posibil, deficientul mintal trebuie să trăiască în sânul familiei
sau al unui cămin care să o substituie, şi să participe la diferite forme ale vieţii comunitare.
Căminul în care trăieşte trebuie să fie asistat. Dacă este necesară plasarea sa într-o instituţie
specializată, mediul şi condiţiile sale de viaţă trebuie să fie cât mai apropiate posibil de cele ale
vieţii normale;
e) el trebuie să poată beneficia de o tutelă calificată atunci când acest lucru este indispensabil
protecţiei persoanei şi bunurilor sale;
f) deficientul mintal trebuie să fie protejat împotriva oricărei exploatări, oricărui abuz sau
tratament degradant.
Dacă este obiectul unor urmăriri judiciare, el trebuie să beneficieze de o procedură, conform legilor,
care să ţină pe de-a întregul seama de gradul său de responsabilitate, în raport cu facultăţile sale
mintale;
g) dacă, datorită gravităţii handicapului, nu sunt capabili să exercite în mod efectiv ansamblul
drepturilor lor, sau dacă se dovedeşte necesară o limitare a acestor drepturi sau chiar o
suprimare a lor, procedura utilizată în scopul acestei limitări sau suprimări trebuie să îl apere
- în mod legal - contra oricărei forme de abuz. Această procedură va trebui fondată pe o
evaluare a capacităţii sale sociale, efectuată de experţi calificaţi. Această limitare sau
suprimare a drepturilor va fi supusă revizuirilor periodice şi se va păstra dreptul la apel în
instanţele superioare.
100
ANEXA 2
LEGISLAŢIE INTERNAŢIONALĂ
CONVENŢIA O.N.U. privind DREPTURILE OMULUI

art.6 - referitor la dreptul la viaţă, precum şi la integritate fizică şi psihică, al fiecărei persoane.
DECLARAŢIA UNIVERSALĂ A DREPTURILOR OMULUI - 1989
CONVENŢIA O.N.U. privind DREPTURILE COPILULUI, adoptată de Adunarea Generală din 20
noiembrie 1989.
DECLARAŢIA DREPTURILOR DEFICIENTULUI MINTAL (ANEXA 1), adoptată oficial de
Adunarea Generală a O.N.U. la 20 decembrie 1971 (Rezoluţia 2856-XXVI).
DECLARAŢIA CU PRIVIRE LA DREPTURILE PERSOANELOR CU HANDICAP, proclamată
de Adunarea Generală a O.N.U. în 9 decembrie 1975.
DECLARAŢIA DE LA SALAMANCA şi direcţiile de acţiune în domeniul educaţiei speciale 1995.
101
ANEXA 3
GHID DE INTERVIU
1. Date biografice semnificative

 data şi locul naşterii
 date semnificative despre structura şi componenţa familiei, locul copilului în ordinea
naşterilor (fratrie)
 evenimente importante din biografia subiectului
2. Date medicale semnificative
 evoluţia sarcinii
 naşterea
 evoluţia primului an de viaţă
 bolile din timpul copilăriei
 antecedente patologice personale
 starea actuală de sănătate.
3. Date psihologice semnificative
 procesele şi fenomenele psihice
 coeficient de inteligenţă
 aptitudini
 comportamentul
 imaginea de sine
 comunitatea şi relaţionarea cu cei din jur
4. Date pedagogice semnificative: în funcţie de vârsta şi gravitatea bolii subiectului
 ruta şcolară
 stil de învăţare
 succes/eşec şcolar
 discipline preferate
 activităţi extraşcolare
5. Particularităţi de vârstă ale subiectului
6. Modul de manifestare a subiectului în activitatea cotidiană
 comportamentul social
 grupul de prieteni, cunoştinţe, vecini, persoane cu care subiectul intră în contact
102
7. Aspecte particulare ale cazului
 programe de educaţie şi de asistenţă în care este implicat subiectul
 tratamente şi terapii urmate de către subiect
8. Nevoi ale subiectului
 nevoi satisfăcute prin programele de asistenţă
 nevoi nesatisfăcute
9. Date despre condiţiile de mediu ale subiectului
 bugetul familiei
 condiţiile materiale şi de locuit ale familiei
 relaţiile intrafamiliale şi climatul afectiv
 starea de sănătate a familiei.
103
Lucrări de verificare
1. Care sunt elementele distincte ale stării de handicap?

2. Care sunt nivelele profilaxiei?
3. Pe ce tip de model se bazează CIF?
4. Prin ce se caracterizează dizabilităţile fizice ?
5. Ce asigură atelierele protejate ?
6. În ce constă asistenţa socială a copilului cu handicap mintal?
104

Terapie Ocupationala Pentru Persoanele Cu Dizabilitati 2017

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Terapie Ocupationala Pentru Persoanele Cu Dizabilitati 2017

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA „ 1 DECEMBRIE 1918” ALBA IULIA

FACULTATEA DE DREPT ŞI ŞTIINŢE SOCIALE

Lect. univ. dr. Petronela Maria Talpaș

Terapie ocupațională pentru persoanele cu dizabilități

Unitatea de studiu 1. Elemente de referinţă pentru studiul dizabilităţilor………………….......7

Unitatea de studiu 2. Profilaxia individuală şi inadaptarea persoanelor cu dizabilităţi............21

Unitatea de studiu 4. Forme ale dizabilităţilor…………………………………………………….39

Unitatea de învăţare 5. Recuperarea persoanei cu dizabilităţi…………………………………57

Unitatea de învăţare 6. Rolul Terapiei ocupationale în recuperarea şi integrarea persoanelor

Scopul şi obiectivele disciplinei

Conţinutul materialului de studiu

Recomand cursanţilor rezolvarea cu consecvenţă a sarcinilor de învăţare , imediat după ce au

Recomandări privind evaluarea

1. Definiţi terapia ocupațională.

2. Ce presupune faptul ca un individ are o dizabilitate ?

Timp de rezolvare : 20 minute

Resurse necesare şi recomandări de studiu

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 8 ore

 Însuşirea noţiunilor de handicap, dizabilitate; istoric, evoluţie, taxonomie

1.3. Elemente de referinţă pentru studiul dizabilităţilor

1.3.1. Noţiunea de handicap (dizabilitate). Istoric, evoluţie , taxonomie

La origine termenul de HANDICAP nu a fost un cuvânt simplu, ci o sintagmă. Era compusă

1.3.2. Determinarea stărilor de handicap (dizabilitate).

1.3.3. Maladie, deficienţă, incapacitate, handicap (dizabilitate)

1.4. Rezumatul unităţii de studiu

Cuvintele cheie : dizabilitate, asistenţă socială, incapacitate, deficienţă.

1.5. Test de autoevaluare

1.7. Bibliografie minimală

Resurse necesare şi recomandări de studiu

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 8 ore

2.2. Obiectivele unităţii de studiu

2.3. Profilaxia individuală şi inadaptarea persoanelor cu dizabilităţi

2.3.1. Perspectiva globalităţii

2.3.2. Forme şi nivele de prevenţie

2.4. Rezumatul unităţii de studiu

2.5. Test de autoevaluare

2. Care sunt nivelele profilaxiei?

2.7. Bibliografie minimală

Unitatea de învăţare 3. Clasificarea internaţională a funcţionării,

Resurse necesare şi recomandări de studiu

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 8 ore

3.2. Obiectivele unităţii de studiu

3.3. Clasificarea internaţională a funcţionării, dizabilităţii şi sănătăţii

Figura1. Adaptarea interacţiunii conceptelor. Organizaţia Mondială a Sănătăţii – Clasificarea

3.4. Rezumatul unităţii de studiu

Cuvintele cheie : CIF, sănătate, stare de bine.

3.5. Test de autoevaluare

Unitatea de studiu 4. Forme ale dizabilităţilor

Resurse necesare şi recomandări de studiu

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 8 ore

4.2. Obiectivele unităţii de studiu

4.3. Forme ale dizabilităţilor

4.3.2. Handicapurile fizice

4.3.3. Tulburările psihice handicapante

4.4. Rezumatul unităţii de studiu

Cuvintele cheie : dizabilitate, tip

4.5. Test de autoevaluare

2. Prin ce se caracterizează dizabilităţile fizice ?

4.7. Bibliografie minimală

Unitatea de studiu 5. Recuperarea persoanelor cu

Resurse necesare şi recomandări de studiu

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 8 o

5.2. Obiectivele unităţii de studiu

5.3.2. Recuperarea socială a persoanelor cu handicap mintal