Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
PSIHOLOGIA EDUCAŢIEI
- SUPORT DE CURS -
1
Psihologia Educației
Cuprins:
PSIHOLOGIA EDUCAŢIEI - disciplină teoretică şi aplicativă.....................................................................5
2. METODELE PSIHOLOGIEI EDUCAŢIEI............................................................................................10
2.1. Consideraţii generale privind cercetarea psihologică ştiințifică.............................................................10
Conceptul de metodă. Specificul metodelor Psihologiei educaţiei............................................................12
2.2 Clasificarea metodelor..........................................................................................................................12
3. SISTEMUL PSIHIC UMAN......................................................................................................................22
3.1. Conceptul de sistem. Caracteristicile unui sistem...............................................................................22
3.2. Structura sistemului psihic uman........................................................................................................27
3.3. Principalele aspecte ale activităţii psihice...........................................................................................30
Nivelurile activităţii psihice........................................................................................................................35
CONCEPTUL DE DEZVOLTARE PSHICĂ............................................................................................39
4.1. Fenomene definitorii ale dezvoltării psihice.......................................................................................39
4.2. Factorii dezvoltării psihice..................................................................................................................40
4.3. Teoria stadială a dezvoltării psihice – stadiile dezvoltării psihice.....................................................43
4.4. Modalităţi de operare a criteriilor în definirea stadiilor......................................................................45
Modul de operare a criteriilor în definirea stadiilor...................................................................................46
Particularităţile psihice ale preadolescentului şi adolescentului.................................................................48
5. PERSONALITATEA................................................................................................................................59
5.1. Conceptul de personalitate...................................................................................................................59
5.2. Accepţiuni ale conceptului de “personalitate”..................................................................................60
5.3. Structura personalităţii........................................................................................................................69
6. CONCEPTUL DE ÎNVĂŢARE.................................................................................................................78
6.1. Definire, sensuri...................................................................................................................................78
6.2. Evenimentele învăţării........................................................................................................................80
Teorii şi mecanismele învăţării...................................................................................................................82
6.4. Tipologia învãţãrii...............................................................................................................................93
FACTORI CONDIŢIONALI AI ÎNVĂŢĂRII........................................................................................104
(CONDIŢIILE ÎNVĂŢĂRII)...................................................................................................................104
7.1. Motivaţia............................................................................................................................................107
7.1.1 Conceptul de motivaţie. Structura internă a motivaţiei...................................................................107
7.1.2. Tipuri de motive specifice activităţii de învăţare...........................................................................111
7.1.3. Situaţii motivaţionale specifice învăţării şcolare............................................................................112
7.1.4. Psihogeneza motivelor învăţării şcolare.........................................................................................116
8. PROCESE PSIHICE IMPLICATE ÎN ÎNVĂŢAREA ELEMENTARĂ.................................................118
8.1 Percepţia şi atenţia..............................................................................................................................118
8.2. Atenţia...............................................................................................................................................121
8.3. Memoria în cadrul procesului de învăţare.........................................................................................123
Aspecte concrete privind memorarea şi învăţarea....................................................................................128
8.4. Creativitatea și imaginația.................................................................................................................136
8.5 Inteligența...............................................................................................................................................153
Modele explicative ale inteligenţei...........................................................................................................156
Inteligenţa şi dezvoltarea acesteia în context şcolar.................................................................................160
9. CUNOAŞTEREA INDIVIDUALITĂŢII ELEVILOR............................................................................164
9.1. Necesitatea cunoaşerii personalităţii elevilor....................................................................................164
9.2. Principii de organizare a activităţii de cunoaştere.............................................................................164
Metode şi mijloace de cunoaştere a elevilor.............................................................................................165
9.4 Fişa psiho-pedagogică şi valoarea ei pentru procesul instructiv educativ.........................................167
10. CONSILIERE PSIHOLOGICĂ ŞI ORIENTARE...............................................................................176
10.1. Consiliere psihologică.....................................................................................................................176
10.2. Consiliere și orientare în programa școlară.....................................................................................182
2
Psihologia Educației
INTRODUCERE
3
Psihologia Educației
4
Psihologia Educației
Succes cititorilor!
Autoarele
5
Psihologia Educației
6
Psihologia Educației
“Psihologia şcolară (educaţională) studiază, din punct de vedere psihologic, procesul instructiv-
educativ desfăşurat în şcoală cu scopul de a spori eficienţa acestuia”.
A. Cosmovici (1998)
7
Psihologia Educației
8
Psihologia Educației
9
Psihologia Educației
comunicare între două părţi (elevii şi profesorii) între care există diferenţe
foarte mari în ceea ce priveşte nivelul cunoştinţelor şi al experienţelor de
viaţă, capacităţile şi abilităţile de comunicare etc. Din această perspectivă,
psihologia educaţiei poate fi un sprijin real pentru profesori iar
îmbunătăţirea modalităţilor de comunicare poate conduce la un act
educaţional mai eficient.
Teme de reflexie:
- Care credeți că este momentul începerii procesului de educație?
- Cum identificăm dacă procesul educativ se realizează armonios și sănătos
pentru elevi?
- Care credeți că sunt factorii ce interferează în societatea actuală cu o educație
armonioasă? Cum putem ameliora efectul acestora?
10
Psihologia Educației
11
Psihologia Educației
12
Psihologia Educației
Provenind din grecescul methodos (care înseamnã cale, drum către ceva), metoda
este definită în psihologia românească de P.Golu ca reprezentând acea îmbinare şi
organizare de concepte, modele, ipoteze, strategii, instrumente şi tehnici de lucru care dau
corporalitate unui proiect metodologic. Ea este operatorul care mijloceşte trecerea,
ridicarea treptată de la problema de cercetare, enunţată în plan teoretic la reconstrucţia ei
-observaţională, experimentală, acţională - în vederea corectării, optimizării, potenţării,
restructurării unui sector sau altul al practicii sociale.
Psihologia educaţiei utilizează un ansamblu de metode de cercetare şi investigare
comune şi altor discipline psihopedagogice, dar, în cadrul acestora distingându-se prin
anumite particularităţi şi modalităţi de aplicare şi utilizare a lor, în scopul cunoaşterii
personalităţii elevilor. Faptul că subiectul cercetat îl reprezintă copilul, elevul şi nu
adultul, că activităţile studiate sunt cele de învăţare didactică sau socială şi nu activităţi de
muncă productivă atrage după sine individualizarea metodelor. Astfel, observaţia din
psihologia generală devine observaţie psihopedagogică în psihologia educaţiei. Alături de
metodele împrumutate şi adaptate necesităţilor specifice, psihologia educaţiei îşi
elaborează însă şi propriile ei metode cu o fizionomie distinctă şi aplicabile doar în
investigarea şi cunoaşterea elevilor.
13
Psihologia Educației
Observaţia
Experimentul
Convorbirea
Ancheta psihologică
Metoda biografică
Metoda analizei produselor activităţii
Metodele psihometrice
Observaţia
14
Psihologia Educației
15
Psihologia Educației
condiţiile lui obişnuite de viaţă şi activitate, oferind, mai ales, date de ordin calitativ. În
schimb, un dezavantaj al ei îl constituie faptul că observatorul trebuie să aştepte intrarea
în funcţiune a fenomenului studiat; în acelaşi timp se poate înregistra numai aspectul
global, fenomenologic al comportamentului, fără discrimnări analitice şi fără determinări
cauzale.
Experimentul
16
Psihologia Educației
Convorbirea
17
Psihologia Educației
altor metode (îndeosebi observaţiei) sau subordonată unei activităţi pe care subiectul o
are de îndeplinit (în timp ce el soluţionează o problemă, sau face, execută ceva şi se pot
pune tot felul de întrebări). J.Piaget care a folosit mult această metodă în cercetările sale,
insistă asupra necesităţii neutralităţii cercetătorului, acesta netrebuind să dirijeze sau să
corecteze în vre-un fel mersul gândirii copilului, să-l distreze sau să-l amuze.
Convorbirea trebuie să se desfăşoare în condiţii absolut normale pentru că numai
aşa vor putea fi surprinse mecanismele psihice în desfăşurarea lor firească. La vârstele
mai mari (pubertate, adolescenţă) atât modalitatea de desfăşurare a convorbirii cât şi
tematica ei se diversificã mult, putând fi folosite toate formele enumerate anterior.
Ancheta psihologică
18
Psihologia Educației
Presupune raporturi verbale între participanţii aflaţi faţă în faţă, centrarea asupra
temei cercetate, direcţia unilaterală de acţiune, fiecare participant păstrându-şi locul de
emiţător sau receptor (prin acesta se deosebeşte de convorbire).
Există interviuri individuale şi de grup, clinice, (centrate pe persoană) şi focalizate
(centrate pe tema investigată).
În practica psihologică, la copiii mici se foloseşte mai mult interviul, iar la elevi
ancheta pe bază de chestionar, chiar prin autoadministrare. Prin intermediul ei sunt
sondate de obicei opiniile, atitudinile, dorinţele, aspiraţiile, interesele vocaţionale ale
elevilor în vederea realizării orientării lor şcolare şi profesionale. Important este ca paleta
întrebărilor dintr-un chestionar să fie cât mai diversificată pentru a da posibilitatea
19
Psihologia Educației
realizării unor investigaţii, atât extensive cât şi intensive. Întrebările trebuie să surprindă
mai multe modalităţi de raportare la realitatea sondată:
- perceptiv: “Ce impresie ţi-a făcut profesorul de limba română? ”
- proiectiv-prezumtiv: “Intenţionezi să-ţi schimbi opţiunea profesională fãcută?”
- apreciativ-evaluativ: “Consideri că angajarea ta în activitatea şcoalară este
satisfăcătoare? ”
- motivator-explicativ: “Care crezi că sunt motivele care uneori te fac să nu înveţi ?” “De
ce te pasionează electronica? ”
Pe baza datelor recoltate putem surprinde mai bine planul real şi aspiraţional al
unui elev, gradul de conştientizare a unor probleme, capacitatea sa de înţelegere. De
asemenea, creşte posibilitatea realizării unor cercetări de tip comparativ.
Metoda biografică
Această metodă vizează strângerea cât mai multor informaţii despre principalele
evenimente parcurse de individ în existenţa sa, despre relaţiile prezente între ele ca şi
despre semnificaţia lor în vederea cunoaşterii istoriei personale a fiecărui individ, atât de
necesară în stabilirea profilului personalităţii sale. Este prin excelenţă evenimenţială,
concentrându-se asupra succesiunii diferitelor evenimente din viaţa individului, a
relaţiilor dintre evenimentele cauză şi evenimentele efect, dintre evenimentele scop şi
evenimentele mijloc. Variantele mai noi ale metodei biografice-cunoscute sub denumirea
de cauzometrie şi cauzogramă - îşi propun tocmai surprinderea relaţiilor dintre aceste
tipuri de evenimente.
Metoda biografică este mai puţin folosită de psihologia şcolară datorită faptului că
cei investigaţi-elevii- nu au încă o biografie amplă care ar putea furniza cercetătorului
date semnificative. Importanţa ei creşte în investigarea adolescenţilor şi tinerilor,
deoarece ei au o biografie mai amplă. Justificarea teoretico-ştiinţifică a metodei este dată
de teza potrivit căreia personalitatea copilului, conştiinţa şi comportamentul său se
formează ca urmare a factorilor şi evenimentelor care acţionează asupra sa. Diferite
evenimente neaşteptate, încărcate emoţional, frustrante sau stressante (divorţul părinţilor,
moartea unuia dintre părinţi, boli, accidente, schimbări de domiciliu, împrejurarea de a fi
20
Psihologia Educației
copil unic sau de a trăi într-o familie cu mai mulţi copii, încadrarea într-o casă de copii,
etc.), lasă urme asupra personalităţii copilului.
Cel mai adeseori biografia ia, fie forma jurnalelor de însemnări, fie forma
anamnezei, ca o discuţie amplă purtată de psiholog cu copilul sau cu părinţii acestuia,
focalizată pe depistarea unor situaţii sau factori patogeni (somatici sau psihici).
Este una dintre cele mai folosite metode în psihologia copilului şi psihologia
şcolară, dar şi în psihologia educaţiei. Orice produs realizat de copil sau elev poate deveni
obiect de investigaţie psihologică. Prin aplicarea acestei metode obţinem date cu privire
la: capacităţile psihice de care dispun copiii (coerenţa planului mental, forţa imaginaţiei,
amploarea intereselor, calitatea cunoştinţelor, deprinderilor, priceperilor şi aptitudinilor,
etc), stilul realizării (personal sau comun, obişnuit), nivelul dotării (înalt, mediu, slab),
progresele realizate în învăţare (prin realizarea repetată a unor produse ale activităţii).
Pentru cercetători o mare importanţă o are fixarea unor criterii după care să evalueze
produsele activităţii. Printre acestea mai semnificative sunt: corectitudinea -
incorectitudinea, originalitatea - banalitatea, complexitatea - simplitatea, expresivitatea -
nonexpresivitatea produselor realizate.
Metodele psihometrice
Această grupă de metode vizează, cum reiese şi din denumirea lor, măsurarea
capacităţilor psihice ale individului în vederea stabilirii nivelului lor de dezvoltare. Cea
mai cunoscută şi răspândită este metoda testelor psihologice.
Testul psihologic este o probă relativ scurtă care premite cercetătorului stângerea
unor informaţii obiective despre subiect, pe baza cărora să poată diagnostica nivelul
dezvoltării capacităţilor măsurate şi formula un prognostic asupra evoluţiei lor ulterioare.
Pentru a satisface aceste deziderate, testul trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
-validitatea: să măsoare exact ceea ce îşi propune;
21
Psihologia Educației
22
Psihologia Educației
23
Psihologia Educației
24
Psihologia Educației
Sistemul
Sistemul psihic
psihic umanreprezintă un ansamblu
este un sistem autoreglabil de stări
energetico-informaţional de oşicomplexitate
procese
structurate
supremă, prezentând cele mai înalte şi perfecţionate mecanisme de şi
pe baza principiilor semnălizării, reflectării şi simbolizării
coechilibrate
autoorganizare prin intermediul
şi autoreglaj unor operatori
şi fiind dotat specifici
cu dispoziţii de comparare,
selective antiredundante şi
clasificare, opunere, seriere spaţio-temporară, generalizare.
cu modalităţi proprii de determinare antialeatorii.
M. Golu, A. Dicu (1972)
P. Popescu-Neveanu (1987)
25
Psihologia Educației
26
Psihologia Educației
După opinia lui Mihai Golu, a aborda sistemic psihicul uman înseamnă:
27
Psihologia Educației
PROCESE PSIHICE
COGNITIVE:
Senzoriale: senzații,
AFECTIVE:
perceții, reprezentări VOLITIVE:
Emoții, dispoziții,
Logice: gândire, memorie, Voința
sentimente, pasiuni, afecte
imaginație
-munca
-creaţia
Psihologia Educației
29
Psihologia Educației
Aspectul genetic
30
Psihologia Educației
31
Psihologia Educației
Aspectul mecanismelor
32
Psihologia Educației
Aspectul ontologic
33
Psihologia Educației
34
Psihologia Educației
nivelul imagisticului sunt senzoriale, externe iar în cealaltă sunt mentale, logico-
semantice, bazate pe integratori verbali.
Ontologic, sistemul psihic uman este o construcţie rezultată din integrarea
imagisticului cu simbolicul, într-o organizare coerentă, finalistă.
Viaţa psihică evoluează şi prin activarea unor acte, operaţii care servesc drept
mijloace pentru dezvoltarea unei acţiuni şi obţinerea unor efecte. Folosirea instrumentelor
psihologice amplifică şi extinde enorm posibilităţile comportamentului. Cuvântul, de
exemplu are valoare de instrument psihic.
Pentru Vâgotski, cuvintele sunt instrumente spirituale ce se încarcă în procesul
acţiunilor comunicative cu conţinut determinat.
Funcţiile psihice superioare se construiesc pe baza şi în procesul activitãţii
instrumentale. În subiect nu pot fi despărţite funcţiile cognitivă şi pragmatică, ,,homo
sapiens'' şi ,,homo faber'' există unul prin celălalt şi progresează în acelaşi mod.
Aspectul instrumental -pragmatic este relevant pentru capacităţile adaptativă şi
transformativ-creatoare ale sistemului psihic uman; acestea nu sunt posterioare
cunoaşterii, ci intervin ca factor de iniţiere şi dezvoltare a demersurilor cognitive.
Mai mult chiar, toată instrumentaţia cunoaşterii se subordonează eficienţei către
care converg atât reflectarea cât şi creaţia, constructivismul psihologic înscriindu-se într-o
organizare dinamicã în care întrebările ,,ce’’ şi ,,de ce’’ coexistă.
Nivelul conştient
35
Psihologia Educației
Nivelul subconştient
36
Psihologia Educației
Nivelul inconştient
37
Psihologia Educației
38
Psihologia Educației
39
Psihologia Educației
-apariţia unor forme noi: gândirea abstractă, atenţia post-voluntară, memoria voluntară,
imaginaţia creatoare, sentimentele superioare.
Toate aceste forme de schimbare nu apar brusc, aparent fără cauză, ci sunt
rezultatul unor acumulări cantitative care determină noi forme de comportament şi
cunoaştere ce înlocuiesc vechile forme; dar aceste noi forme nu le anulează complet pe
cele vechi ci le include, restructurându-le într-o nouă calitate. Astfel schimbările,
dezvoltarea este continuă şi are caracter progresiv, de acumulare, realizându-se prin două
fenomene majore: creşterea şi maturizarea.
40
Psihologia Educației
condiţie accesorie care facilitează sau nu manifestarea unor funcţii psihice preformate,
înscrise în "programul genetic";
-poziţia care consideră că dezvoltarea psihică se datorează îndeosebi influienţei
mediului; această conceptie explică performanţele dezvoltării psihice exclusiv pe baza
mediului economic, social şi cultural în care s-a născut şi trăit copilul; astfel, mediul ar
decide în mod absolut asupra dezvoltării intelectuale şi morale a personalităţii;
-poziţia care apreciază că educaţia ar putea crea, după modul în care ea este
concepută şi exercitată, capacităţi psihice deosebite, chiar genii.
Tuturor acestor poziţii li se opune teoria psihologiei moderne care porneşte de la
premisa că dezvoltarea psihică este un proces foarte complex, care se realizează în cadrul
unităţii organism-mediu, ca o consecinţă a influienţelor active a condiţiilor externe
(mediu, educaţie) prin intermediul condiţiilor interne (ereditatea), educaţia constituindu-
se ca un factor conducător în raport cu ceilalţi, care ia în considerare şi valorifică
contribuţia specifică a acestora.
Ereditatea
Ereditatea este rezultatul însumării influienţei condiţiilor de mediu de-a lungul
generaţiilor şi reprezintă proprietatea organismelor vii de a transmite anumite caractere de
la antecesori la succesori. La om ereditare sunt două categorii de trăsături: conservatoare
(ale speciei umane şi de generaţie) şi variabile (ale fiecărui individ în parte).
Din prima categorie de trăsături fac parte trăsăturile speciei umane: structura şi
conformaţia anatomică, poziţia verticală, un anumit tip de metabolism, particularităţi ale
organelor de simt, caracteristici ale dinamicii corticale etc. Dintre transmisiunile ereditare
ce pot apărea la câteva generaţii amintim: dimensiuni ale taliei, predispoziţii la boli,
structuri preoperaţionale etc.
Trăsăturile variabile, individuale constituie specificul biologic ce garantează o
anumită modalitate, diferenţială de adaptare şi de reacţie. Acestea, în psihologie au fost
denumite predispoziţii. Ele sunt reprezentate de particularităţi morfofuncţionale ale
sistemului nervos central, şi ale analizatorilor. Predispoziţiile au caracter plastic şi
polivalent, conţinutul şi calitatea ce urmează a fi cultivată potrivit acestor potenţe
funcţionale fiind în funcţie de influienţele mediului şi sensul acţiunii educative.
Mediul
41
Psihologia Educației
Educația
Educaţia este o componentă a mediului social dar se opune influienţelor
întâmplătoare ale mediului prin caracterul conştient, sistematic, planificat, de exercitare a
influienţelor formative într-un cadru instituţionalizat, printr-un personal pregătit în acest
sens.
Educaţia constituie pârghia cea mai de seamă în organizarea specificului
multilateral al personalităţii, este un proces care, având caracter activ, determină o
automişcare în care se crează mereu relaţii noi între forţele şi influienţele externe şi
dimensiunile forţelor şi cerinţelor interne, între cerinţele societăţii faţă de individ şi
posibilităţile şi cerinţele lui faţă de societatea în care se dezvoltă. În acest mod, educaţia
capătă rol de conducător în raport cu ceilalţi factori ai dezvoltării, dirijând, pe de o parte,
cerinţele externe ale mediului în concordanţă cu posibilităţile interne ale copilului, iar pe
de altă parte, potenţând posibilităţile ereditare ale individului şi aducându-le la nivelul
cerintelor externe.
42
Psihologia Educației
4.3. Teoria stadială a dezvoltă rii psihice – stadiile dezvoltă rii psihice
43
Psihologia Educației
Dimensiuni:
-latura instrumentală ne ajută la sesizarea momentelor de schimbare din ciclurile
vieţii;
-latura teoretică permite descrierea şi anticiparea dezvoltării, a reacţiilor
semnificative ale persoanei;
- latura generală, nespecifică, universal umană (ex. caracteristicile inteligenţei);
- latura particulară, specifică legată de identitatea de neam, de ţară, de grup
cultural, social şi profesional.
Reperele psihogenetice se referă cu precădere la latura nespecifică şi mai puţin la
cea specifică, întrucât aceştia se consideră că au cea mai relevantă valabilitate.
44
Psihologia Educației
45
Psihologia Educației
-tipul de relaţii care pot fi obiectuale şi sociale; exprimă structura evolutivă sub
raportul adaptării şi integrării sociale;
-tipuri de contradicţii dintre cerinţele externe şi cerinţe subiective (dorinţe,
idealuri, aspiraţii) ca şi contradicţiile dintre fiecare categorie şi posibilităţile societăţii de
a le satisface. Alte categorii de contradicţii sunt: opoziţia dintre structurile psihice vechi
şi cele noi (deprinderi, sentimente, interese), dintre diferitele laturi şi caracteristici ale
personalităţii (aspiraţii-posibilităţi, afectivitate-inteligenţă) ca şi dintre conştient şi
inconştient.
Aceste trei criterii se raportează la vârsta cronologică.
STADIUL CRITERII
Stadiul activitatea fundamentală a individului: satisfacerea trebuintelor
sugarului: organice;
0-1 an relatiile sunt reprezentate de reflexele necondiţionate: de apărare,
alimentar, care-i permit copilului să se adapteze la mediu;
tipul de contradictii: dependenţă totală faţă de adult.
Stadiul activitatea fundamentală: manipularea obiectelor, dar lipseşte
antepreşcolar: scopul conştient;
1-3 ani tipul de relaţii: începe elaborarea primelor reflexe condiţionate
(alimentar, igienic);
tipul de contradicţii: gradul de dependenţă faţă de adult scade; se
dezvoltă capacitatea de verbalizare şi deplasare independentă.
Stadiul activitate fundamentală: jocul-activitate specific umană pentru că
preşcolar: este conştientă; se desfăşoarã pe bază de reguli unanim acceptate, în
3 – 6,7ani joc copilul interpretează anumite roluri în conformitate cu care îşi
alege comportamentul adecvat;
tipul de relaţii: stabileşte relaţii sociale, devine o persoană cu statut
social, are obligaţii şi drepturi: să se trezească la anumite ore, să se
îmbrace, are dreptul să meargă la grădinită;
tipul de contradicţii: gradul de dependenţă scade datorită constituirii
46
Psihologia Educației
47
Psihologia Educației
1-3 ani
-a doua copilărie-perioada preşcolară
3-6,7 ani
-a treia copilărie-perioada şcolarã mică
PUBERTATEA 6-10 ani
ADOLESCENŢA -pubertatea (10-14 ani)
-adolescenţa 14-20 ani
(0-20/ 24 ani) -adolescenţa prelungită 20-24 ani
48
Psihologia Educației
49
Psihologia Educației
aspectele ei multiple, dar îşi îndreaptă atenţia şi către propria-i viaţă psihică, în
cunoaşterea căreia tinde să se adâncească tot mai profund.
Caracteristicile cele mai importante ale adolescenţei sunt (după Şt. Zisulescu) :
-dezvoltarea conştiinţei de sine
-afirmarea propriei personalităţi
-integrarea treptată în valorile vieţii
Afirmarea de sine
50
Psihologia Educației
Integrarea socială
Esenţa integrării sociale constă în ataşamentul din ce în ce mai conştient şi mai
activ la grupul căruia aparţine şi a cărui sferă se extinde de la clasă, şcoală, până la marele
organism social.
Cu cât înaintează în vârstă, cu atât adolescentul este mai obiectiv în judecăţile
sale, aprecierile efectuându-se în funcţie de criteriile sociale pe care şi le-a însuşit.
Dorinţa de a cunoaşte valorile sociale şi culturale se manifestă riguros şi tenace.
Integrarea adolescenţilor în valorile sociale şi culturale ale colectivităţii contribuie la
formarea concepţiei lor despre lume şi viaţă; cei mai mulţi manifestă un interes deosebit
pentru cuceririle ştiinţei contemporane şi pentru anumite ramuri ale ştiinţei: fizica,
filosofia, biologia, matematica, chimia, istoria.
51
Psihologia Educației
52
Psihologia Educației
ani la băieţi; 10-11, 15-16 ani la fete. Se manifestă fenomenul maturizării prin creşterea
pilozităţii în regiunea axială, modificarea vocii, apariţia poluţiei, apariţia senzaţiilor
erotice şi a unor manifestări sexuale.
Dezvoltarea vieţii psihice
53
Psihologia Educației
54
Psihologia Educației
55
Psihologia Educației
Afectivitatea
56
Psihologia Educației
Voinţa
57
Psihologia Educației
Aceste interese sunt, mai ales la vârsta adolescenţei, legate de idealul profesional,
generând motivele care-i determină pe adolescenţi, să se orienteze şi să-şi aleagă o
anumită profesiune: aptitudinile pentru profesia respectivă, şansele de reuşită în
Teme de reflecție:
învăţământul superior, posibilităţi de câştig, condiţii de muncă avantajoase, posibilităţi de
afirmare, dorinţa de a fi util societăţii şi a răspunde unei comenzi sociale.
58
Psihologia Educației
5. PERSONALITATEA
Personalitatea este obiectul mai multor ştiinţe, fiecare dintre acestea considerând-
o dintr-un unghi specific: antropologia biologică şi culturală, sociologia, ştiinţele
educaţiei, medicina psihosomatică, istoria.
Personalitatea este un sistem bio-psiho-socio-cultural, care se constituie,
fundamental, în condiţiile existenţei şi activităţii, începând cu primele etape ale
dezvoltării individului în societate.
Din punct de vedere psihologic, trebuie făcută distincţia în cadrul sistemului
psihic uman, dintre fenomenele locale, accidentale, variabile şi cele constante, invarianţi
sub formă de trăsături sau structuri în organizarea psihologică a subiectului.
Personalitatea reprezintă un ansamblu sistemic, deosebit de complex al
programelor, structurilor profunde, trăsăturilor, precum şi organizarea lor privind omul
concret în ceea ce are el unic, original, relativ stabil şi îl deosebeşte de ceilalţi.
Fiecare ne naştem cu un potenţial uman care se valorifică şi dezvoltă treptat prin
socializare şi enculturaţie (asimilarea valorilor şi comportamentelor sub forma unei
învăţări continue).
Antropologul american R. Linton arăta în 1945 în lucrarea Fundamentul cultural
al personalităţii că personalitatea umană, ca realitate psihologică, reprezintă o preocupare
veche, la fel de veche ca specia umană. Dintr-o perspectivă foarte extinsă putem defini
personalitatea ca fiind realitatea complexă şi dinamică a fiecăruia dintre noi. O definiţie
structural-existenţialistă a personalităţii este dată de Allport în lucrarea sa Structura şi
dezvoltarea personalităţii, în următorii termeni: personalitatea este organizarea
dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea şi
comportamentul său caracteristic.
59
Psihologia Educației
60
Psihologia Educației
forţă, mobilitate, echilibru, între cele două procese nervoase de bază, excitaţia şi inhibiţia;
în caz de neechilibru intervine predominarea forţei excitative.
Aceste trei însuşiri de bază privind funcţionarea sistemului nervos prezintă
gradaţii: pentru forţă: puternic/slab, pentru mobilitate: mobil/inert, pentru echilibru:
echilibrat/neechilibrat.
Prin combinarea dintre însuşiri, în prim plan apar patru tipuri de sistem nervos
(prin extensie de ANS) care sunt corespondente, relativ, cu cele patru temperamente
descrise în antichitate de Hipocrates:
- însuşirile de forţă delimiteaz tipul: puternic
slab
- însuşirile de mobilitate: tipul: mobil
inert
- însuşirile de echilibru: tipul: echilibrat
neechilibrat
Rezultă corespondenţa dintre tipul de ANS şi temperament:
Tipul puternic-mobil-echilibrat: temperamentul sangvinic
Tipul puternic-neechilibrat-excitabil: temperamentul coleric
Tipul puternic-echilibrat-inert: temperamentul flegmatic
Tipul slab: la baza temperamentului melancolic
Medicul psihiatru german Kretschmer (1888-1964) propune o tipologie după
constituţia corporală, care corelează cu o anume tipologie temperamentală şi cu
predispoziţia pentru anumite maladii psihice. El identifică:
Tipul picnic căruia îi corespunde ca profil psihologic ciclotimicul
(grecescul. Kylos-cerc, thyma-stare), dispoziţie spre o evoluţie tonico-
afectivă, ciclică, sinusoidală, cu alternanţe între stări active şi depresive).
Sunt oameni cu talie joasă, faţa rotundă, ten fin, strat de grăsime la
suprafaţa trunchiului, puţin încrezători în puterile lor, temători; dintre ei se
recrutează bolnavii maniaco-depresivi şi hipomaniacii.
Tipul leptosom sau astenic, cu talie înaltă, membre lungi şi subţiri, sistem
osteomuscular firav corespunde oamenilor, hipersensibili, dominaţi de
61
Psihologia Educației
62
Psihologia Educației
63
Psihologia Educației
Kurt Lewin (1890-1947) psihosociolog american de origine germană, interesat de
dinamica grupului, sesizează în structura personalităţii trei momente succesive:
-Etapa structurilor globale-este una de tip primar, nediferenţiată, slab structurată,
mai ales în privinţa conexiunilor interne. Este evidentă în jurul vârstei de 3 ani.
-Etapa structurilor semidezvoltate-în interiorul structurii iniţiale se diferenţiază
funcţia şi creşte gradul de interdependenţă corelativă. Cel mai pregnant se evidenţiază în
preadolescentă.
-Etapa structurilor dezvoltate în care sunt deja maturizate prin tipurile de structuri
şi prin maximalizarea conexiunilor de tip reglator dintre ele, ceea ce asigură coerenţă,
stabilitate. Se dezvoltă după vârsta adolescenţei pe măsura maturizării acţionale şi
sociale.
Studiile de analiză factorială sunt folosite pentru identificarea structurii personalităţii
considerată capacitate definitorie.
Perspectiva sistemică are la bază teoria sistemică având ca punct de referinţă
sistemul, în cadrul căruia elementul devine important numai în măsura în care este
interpretat ca sistem, deci ca ansamblu de relaţii, de interacţiuni şi interdependenţe.
Elementul trebuie raportat la context, ceea ce într-un context este element, în altul devine
sistem. Acest lucru este posibil pentru că elementele se unesc în subsisteme.
Personalitatea este o unitate integrativă, superioară, un sistem supraordonat ce nu
se poate reduce la procese, funcţii psihice şi nici nu se adaugă la structurile biologice sau
psihocomportamentale primare. Este un sistem dinamic, hipercomplex, cu organizare
ierarhică plurinivelară, care dispune de intrări-stări-ieşiri, asemeni oricărui sistem.
Forţa personalităţii, unitatea, stabilitatea ei se probează mai ales prin puterea de a
surmonta, de a domina şi chiar de a se impune în raport cu o situaţie, ceea ce înseamnă că
există o dinamică în evoluţia sa.
Din perspectiva dinamismului personalităţii, contribuţia lui Sigmund Freud
(1856-1939), medic austriac, fondatorul psihanalizei (concepţie teoretico-metodologică
centrată pe studierea vieţii psihice interioare a subiectului) este revelatoare.
64
Psihologia Educației
Supraeu
Norme, morală
Eu
Forța conștientă
Principiul realității
Implică rațiune, controlul impulsurilor, a pornirilor bazate pe
trebuințe
Sinele
Trebuinţa în stare activă este expresia unui dezechilibru care creează la nivel
inconştient o puternică stare de tensiune ce se exercită ca o forţă asupra conştientului (al
Eu-lui) care trebuie să găsească modalitatea de reducere a tensiunii, prin satisfacerea
trebuinţei.
65
Psihologia Educației
Supra Eu-l sau Super Ego-ul reprezintă sistemul normelor social-morale însuşite
de individ, interiorizate pe bază de deprinderi morale, de motive. Supra Eu-l deţine atât o
zonă din inconştient cât şi una din conştient exercitând control, determinare asupra Eu-lui
dar şi asupra Sinelui.
Atâta timp cât între cele trei instanţe există echilibru, viaţa personalităţii decurge
firesc, în schimb atunci când apar tensiuni, cum este cazul unor instincte care nu pot fi
satisfăcute, ele sunt refulate, trimise în inconştient. Acolo nu dispar, nu sunt inactive, ci
pot reveni cu forţă sporită pentru a fi satisfăcute. Cu cât conflictul dintre libidou (forţa,
puterea instinctelor sexuale) şi conştiinţă este mai mare, cu atât instinctele refulate caută
căi proprii de a se satisface, chiar împotriva voinţei şi vrerii conştiinţei.
La nivelul celor trei instanţe apar mecanisme de defulare, de descărcare ce permit
organismelor să se echilibreze: de exemplu unele apar sub forma visului (inconştient), în
cazuri mai grave apar stări morbide, obsesive, nevrotice.
La nivelul subconştientului se dezvoltă actele ratate (lapsusuri, erori de lectură, de
scris) bazate pe automatisme iar modalităţile de defulare conştiente pot fi grosiere
(explozii, reacţii nestăpânite, violenţe) sau rafinate, prin suprimarea tensiunii în alt gen de
activitate decât cea obligatorie, curentă (creaţii, hobby-uri).
Dintre cele trei instante, după opinia lui Freud, cea mai importantă este a doua,
subconştientul, întrucât trebuie să satisfacă cerinţele Sinelui, ale Supra Eu-lui şi Realităţii,
să fie un mediator între cerinţele aparatului psihic.
66
Psihologia Educației
Perspectiva umanistă
Psihologia umanistă, orientare ce s-a impus începând cu a doua jumătate a
secolului XX prin Abraham Maslow, Carl Rogers, Charlotte Buhler, psihologi
americani, J.Cohen (englez) şi francezul A. de Peretti propune o personalitate care să
trăiască şansele împlinirii, satisfacţiei, succesului, să constuiască relaţii de colaborare,
solidaritate şi, pe această bază, să se implice în marile probleme ale omului şi omenirii
(boală, sănătate, fericire, nonfericire, exploatare, fraternitate, război, pace).
Pentru Carl Rogers, unul dintre iniţiatorii teoriei umaniste, personalitatea trebuie
să se centreze pe dezvoltarea necesităţii de autoactualizare (de dezvoltare a potentialului
propriu) şi a necesităţii preţuirii, atât a celei de tip necondiţionat (fiecare este preţuit de
una, două persoane indiferent de tipul său de comportament) şi a celei de tip social-
valoric, ultima dependentă de ceea ce se numeşte condiţii de valoare, care impun
cunoaştere şi respectare.
Marele caracterolog american G. Allport susţine că trăsăturile personalităţii se
ierarhizează, unele fiind dominante, altele subordonate, la fiecare impunându-se una,
două trăsături dominante, cardinale, care le controlează pe toate celelalte. Acestea sunt
urmate de trăsăturile principale, în număr de 10-15 care, deoarece sunt caracteristice
individului se pot identifica cu uşurinţă. În afara acestora, sute, chiar mii sunt trăsăturile
secundare, slab exprimate, lipsite de continuitate, uneori negate chiar de subiectul însuşi.
67
Psihologia Educației
George Kelly în 1955 a formulat o teorie potrivit căreia fiecare dintre noi îşi
elaborează un set de constructe personale în baza experienţei proprii, le utilizează pentru
a înţelege lumea, pe cei din jur şi în luarea deciziilor.
Constructele personale pot fi locale sau generale, au caracter bipolar (ex. sensibil /
insensibil, bun / rău) şi sunt folosite în evaluarea celorlalţi. Potrivit lui G.Kelly, fiecare
avem un set de opt, nouă constructe supraordonate şi altele mult mai numeroase,
subordonate. Personalitatea apare ca un sistem de constructe ce se integrează unele pe
altele, constructe de constructe-situate la mai multe niveluri ierarhice.
Pentru analiza constructelor personale, el a elaborat o grilă, repertoriu, considerată
a fi primul test de personalitate ce oferă o întărire profundă a felului în care un om îşi
înţelege lumea.
68
Psihologia Educației
69
Psihologia Educației
70
Psihologia Educației
71
Psihologia Educației
72
Psihologia Educației
73
Psihologia Educației
74
Psihologia Educației
75
Psihologia Educației
Conform studiilor realizate pe gemeni, cei cinci factori au o puternică bază genetică; din acest
motiv, s-a constatat o stabilitate de 75% a trăsăturilor de personalitate din copilărie până la
vârstă adultă; tendința generală este ca, o dată cu vârsta, să crească nivelul Agreabilității și
Deschiderii.
Din punct de vedere al diferențelor de gen, femeile tind să aibă scoruri mai mari în ceea ce
privește Căldura, Spiritul gregar, Deschiderea față de estetică și emoții iar bărbații în ceea ce
privește Asertivitatea, Căutarea de senzații și Deschiderea pentru idei. Aceste scoruri sunt mult
mai accentuate în culturile vestice.
Persoanele care au o proporție egală între trăsăturile masculine și feminine tind să aibă un
succes mai mare atât pe plan profesional cât și personal.
Caracteristici ale introversiei: persoane care preferă liniștea, mediile fără foarte mulți stimuli;
reactivitate crescută în raport cu stimuli puternici (legați de toți receptorii – inclusiv …
gustativi); diferită de timiditate (tradusă prin teama de a greși și a fi evaluat; este o sursă a
disconfortului, în timp ce introversia este doar un fel de a fi); motivație pentru scopul activității
(în contrast cu a se afirma, a ieși în evidență); viață interioară bogată; rezervă în fața riscului;
predomină predominant concret;
Caracteristici ale extraversiei: nevoie pentru stimulare ridicată din exterior; atenție crescută față
de expresii și trăsături faciale (predispoziție neuronală legată de procesarea de informații);
preferință și atracție pentru grupuri sociale, medii diversificate; reacție mai vizibilă în fața
recompensei; dispoziția generală este una pozitivă (predomină emoțiile pozitive); comportament
predispus spre asumarea riscurilor; predomină principiul ”a spune tot ce gândești”; comunică
predominant abstract;
6. CONCEPTUL DE ÎNVĂŢARE
77
Psihologia Educației
considerată drept un profit ori o îmbunătăţire din cauză că utilitatea lor, dacă există, nu
este uşor de demonstrat; printre acestea sunt ticurile, manierismele, gesturile.
Deşi suntem tentaţi să definim actul învăţării ca pe un proces de perfecţionare
realizat în cadrul practicii sau de achiziţie ca urmare a unei experienţe, ne dăm foarte bine
seama că unele acte ale învăţării nu înseamnă perfecţionare, iar altele nu duc la rezultatele
dorite. Totuşi, a fost acceptată următoarea definiţie, în conformitate cu concepţia lui
Hilgard şi Bower (1974):
Învăţarea este procesul prin care o anumită activitate ia naştere ori se transformă,
reacţionând la o situaţie, cu condiţia ca esenţa schimbării să nu poată fi explicată
pe baza maturizării organismului, a tendinţelor înnăscute de a răspunde sau a altor
stări temporare.
Aşadar, nu toate implicaţiile post native ale comportamentului sunt derivate ale
învăţării. Toate organismele cunosc un proces de creştere, de implinire a funcţiilor, de
maturizare; acestea, desigur, influienţează comportamentul, cel puţin pentru faptul că şi
sistemul nervos se maturizează. Prin maturizare, în diverse etape, apar diferite posibilităţi
de evoluţie comportamentală; dar maturizarea este condiţionată nu numai de programa
ereditară, ci şi de învăţare. De exemplu, fără o primă maturizare motorie nu este posibil
mersul, dar prin exersarea acestuia se accelerează maturizarea funcţională a aparatului
osteomuscular.
Dacă animalele nu depind de învăţare în definirea lor ca reprezentante ale unei
specii, pentru formarea personalităţii umane, decisive sunt existenţa socială şi
culturalizarea realizate prin învăţare, atât spontan cât şi dirijat. Particularităţile învăţării la
om sunt determinate de faptul că el trăieşte şi se dezvoltă în societate, că experienţa
individuală pe care o dobândeşte este şi trebuie să fie în concordanţă cu mediul social.
Echipamentul nativ al individului este destul de redus în raport cu achiziţiile din timpul
vieţii. La animal aceste achiziţii sunt ancorate în prezent, în timp ce la om ele provin şi
din trecut, din practica socială, ceea ce face ca fiecare generaţie să urce cu o treaptă în
cunoaşterea şi stăpânirea realităţii. Omul îşi însuşeşte aceste date ale experienţei sociale
prin intermediul comunicării verbale, ceea ce face ca această experienţă să devină un bun
personal, o achiziţie a individului.
78
Psihologia Educației
79
Psihologia Educației
Atât Pavlov şi discipolii săi cât şi Skinner defineau procesul învăţării ca "o
modificare a răspunsului organismului la stimulii externi sau interni care se instalează în
urma unei activităţi practice, a experienţei acumulate, sau prin observaţie". Când stimulul
şi răspunsul sunt de mai mare complexitate, avem de-a face cu elemente de
comportament.
Condiţionarea, privită de Pavlov la animalele superioare ca o conexiune
temporară între două zone ale scoarţei cerebrale, este interpretată astăzi, în sens mai
cuprinzător, ca expresie a plasticităţii, proprietate fundamentală a fiecărui neuron. S-a
experimentat şi demonstrat pe animale inferioare că măsura în care un neuron răspunde la
un stimul de intensitate dată depinde de faptul dacă a mai fost sau nu stimulat în prealabil.
Şi la animalele superioare mesajul nervos, generat de acţiunea stimulului şi transmis de-a
lungul complexelor circuite neuronale, este în măsură să modifice capacitatea de răspuns
a acestora la stimulii ulteriori. Se poate, deci, presupune că: procesul de învăţare constă
în modificări fizico-chimice neuronale, produse în urma condiţionării.
Un mare interes prezintă concepţia expusă de Ungar în 1968 cu privire la învăţare
şi memorie. Ideea că la naştere creierul tuturor mamiferelor este deplin format şi pe
scoarţa acestora ar exista sinapse profuncţionale inactive, iar în procesul învăţării, sub
acţiunea stimulului, are loc o inducere a sintezei unor peptide, denumite de ungar
"conectori sinaptici", care transformă sinapsele profuncţionale în funcţionale, deschide
noi perspective procesului învăţării. Ungar şi, după el Domagk, Zippel şi Mihailovič au
reuşit să izoleze asemenea peptide din creierul animalelor cărora li s-au elaborat anumite
80
Psihologia Educației
Teoriile asociaţioniste
Vastitatea domeniului învăţării, mulţimea cercetărilor efectuate pe oameni şi
animale, diversitatea concepţiilor cercetătorilor justifică diversitatea teoriilor despre
învăţare.
Cea mai veche şi cea care şi-a câştigat cei mai mulţi adepţi este categoria teoriilor
asociaţioniste sau ale condiţionării, formulate în termenii relaţiei S - R (stimul-răspuns).
De numele lui I. P. Pavlov (1903, 1932, 1936) este legată condiţionarea clasică, în
care răspunsurile organismului pot apare, nu numai la stimularea prin agenţi absoluţi
81
Psihologia Educației
82
Psihologia Educației
Totul se reduce la mecanismul S - R, în afara căruia nu mai exista nimic, Watson ignora
faptul că între S şi R se interpun o serie de procese nervoase intermediare care pot
intensifica sau atenua reacţia.
De asemenea, după Watson, fiinţa vie, în lupta sa cu mediul înconjurător nu poate
realiza niciodată unitatea, dualismul organism-mediu rămânând o realitate permanentă.
E. C. Thorndyke (1913,1932) este cunoscut ca exponent al teoriei întăririi
legăturilor, subliniind natura comportamentală a conexiunii S-R, formulând legea
efectului ca factor principal al întăririi, în cazul unei stări de satisfacţie. Învăţarea apare
ca urmare a unei probabilităţi crescute de apariţie a răspunsului în prezenţa unei situaţii,
ca urmare a fixării preferenţiale, în dauna altora. E.C. Thorndyke a caracterizat
comportamentul de încercare-eroare, în care prima apariţie a actului întărit, deci învăţat,
se produce ca urmare a diferitelor răspunsuri posibile la situaţia stimul (învăţarea prin
selectare şi conexiune). Confruntat cu o situaţie nouă şi dacă are şi motivaţia necesară, cel
ce învaţă se angajează în diverse "încercări" în vederea obţinerii unei satisfacţii. Mai
curând sau mai târziu, dar în mare măsura din întâmplare, el dă o serie de răspunsuri de
natură să ducă la satisfacerea trebuinţei. Răspunsurile specifice care sunt imediat urmate
de satisfacerea trebuinţei (de exemplu hrana) se dovedesc mai "rezistente" decât altele, în
timp ce răspunsurile nespecifice tind să-şi scurteze durata sau să dispară complet. La
încercări ulterioare aceste "erori" slăbesc treptat, până la încetare, în timp ce răspunsurile
corecte se întăresc progresiv.
B.F. Skinner (1935, 1938) se situează tot pe poziţiile behaviorismului, ale
faptelor observabile fizic, fără analiza substratului fiziologic. El împarte comportamentul
în comportament de răspuns, când un stimul cunoscut produce un răspun şi
comportament operant, când apare un răspuns spontan pentru un stimul care nu se
cunoaşte sau nu este controlat de experimentator. În primul tip de comportament se aplică
schema condiţionării clasice pavloviste, iar în cel de al doilea, unde condiţionarea
răspunsului se leagă de întărire, condiţionarea este instrumentală sau operantă.
Un exemplu va facilita înţelegerea acestui tip de învăţare: animalul de experienţă
este închis într-o cuscă unde se află un dispozitiv de declanşare a hranei. Când animalul
acţionează (întâmplător) dispozitivul, apare hrana. După un număr de încercări el învaţă
cum trebuie să acţioneze pentru a obţine hrana. Între răspunsul condiţionat (acţionarea
83
Psihologia Educației
84
Psihologia Educației
dezvoltarea unei căi efective de reducere a impulsurilor; unele dintre aceste impulsuri
erau primare sau instinctive, cum ar fi foamea, setea sau apetitul sexual, în timp ce altele
erau considerate secundare şi anume, cele dobândite sau învăţate. În societăţile moderne
impulsurile primare apar rar în forma lor iniţială, iar omul se ocupă de transformarea lor
în impulsuri secundare, cum ar fi căutarea unui statut social, obţinerea respectului etc.
Teoriile cognitive
Reprezentanţii acestui curent pornesc de la concepţia că învăţarea este un proces
ce apare deodată, pe baza unei organizări perceptive şi pe "insight", iluminare bruscă şi
inţelegerea relaţiilor date, unde nu atât tiparele de conduită contează, cât orientarea spre
scop şi, mai precis, statornicirea scopului spre care există variate căi de acces. Teoriile
cognitive îl privesc pe cel care învaţă ca pe un sistem energetico-dinamic care
interacţionează cu ambianţa prin ajustări, adaptări, modificări etc-deci prin învăţare.
Schimbările sunt logice şi însuşite sub forma principiilor sau generalizărilor.
Teoria "gestaltului" formulată de Wertheiner (1912, 1954), Köler (1925, 1929),
Kofka (1924, 1935) afirmă că subiectul percepe relaţiile semnificative din ambianţă, le
intuieşte şi le rezolvă. Ambianţa este percepută ca o structură, ca un întreg, subiectul
reorganizându-şi experienţa până ajunge la "insight" (iluminare). În învăţare, o
însemnătate deosebită revine organizării stimulior ca părţi ale unui întreg şi ale insight-
ului, a înţelegerii sensului pe care îl are lumea organizată. Procesul de învăţare constă
într-o structurare a impulsului perceptiv într-o configuraţie sau alta, fie printr-o unificare
sau mai multe configuraţii, fie printr-o descompunere a unei configuraţii în altele două
sau mai multe. Sinteza şi analiza sunt cele două scheme generale după care se desfăşoară
procesul structurării câmpului preceptiv, la baza învăţării urmărindu-se întregirea
configuraţiei.
K. Lewin dezvoltă teoria spaţiului vital psihologic în interiorul căruia are loc
comportamentul. Activitatea individului se desfăşoară în raport de scopuri şi obiective,
legate de trebuinţe, care exercită atracţie sau respingeri sub formă de tensiuni. În faţa lor
pot apare bariere, cu efecte de frustrare, ce pot fi depăşite, ocolite sau renunţate.
Diferitele atitudini ale subiectului sunt raportate la nivelul de aspiraţie care este
85
Psihologia Educației
86
Psihologia Educației
87
Psihologia Educației
elemente noi la schemele anterioare care, în speţă, sunt scheme reflexe…Asimilarea unui
element nou la o schemă anterioară implică, deci, la rândul ei integrarea acesteia într-o
schemă superioară." (Piaget).
În cazul apariţiei discordanţei între schemă şi subiect sau situaţie, se produce o
reechilibrare între asimilare (prin încorporarea mai mult sau mai puţin deformată a
obiectului pentru a corespunde schemei iniţiale) şi acomodare (modificarea schemei
înseşi pentru a se potrivi la obiect).
Învăţarea, ca de altfel întreaga dezvoltarea a individului, are la bază fenomenul
echilibrării active dintre subiect şi obiect, ceea ce a determinat pe psihologi să numească
această teorie a lui Piaget drept "teoria echilibrării".
A.N. Leontiev, P. I. Galperin (1947,1957) au contribuit la formularea teoriei
acţiunilor intelectuale (mentale). Pornind de la ideea unităţii conştiinţei cu activitatea, ei
arată că procesul formărilor acţiunilor se desfăşoară în etape, activitatea psihică fiind
rezultatul transformării unor acţiuni materiale exterioare în planul reflectării, adică în
planul percepţiei, al reprezentării şi al noţiunilor.
Acţiunea umană are patru proprietăţi primare: 1 nivelul la care se efectuează (acţional
în plan exterior cu obiectele, în planul verbalizării, interior la nivel mental); 2 măsura
generalizării ei; 3 completitudinea operaţiilor efectiv îndeplinite; 4 măsura
automatizării ei.
88
Psihologia Educației
Alte teorii
Psihologia învăţării consemnează o serie de teorii alături de cele clasice, care
reflectă puncte de vedere diferite:
Teoria neuro-fiziologică (Lashley, Hebb) care prezintă mecanismele neurologice
ale învăţării din care reţinem ipoteza recrutării neuronilor pentru un anumit circuit şi a
legii "primul venit, primul servit".
Teoria asociaţiilor verbale (H. Ebbinghauss, 1913) elaborată în legatură cu
cercetările asupra memoriei când s-a demonstrat că înregistrarea unei silabe este puternic
influienţată de prezenţa altor silabe. Cercetările ulterioare au scos în evidenţă faptul că
învăţarea unei singure asociaţii dintr-o întreagă succesiune este puternic influienţată de
interferenţa altor asociaţii. Acesta este un argument pentru cele mai multe cazuri de
învăţare verbală ce intervin în viaţa individului, care trebuia să fie profund marcată de
sensul materialului învăţat.
Teoria modelelor statistico-matematice a fost iniţiată de Hull şi are ca
reprezentanţi pe Atkinson, Estess, Bush, Morteller, Miller, Frick, Zapan. Pentru aceştia
învăţarea este o modificare sistematică a posibilităţii răspunsului.
Teoriile performanţei prin care Nackworth, Adames îşi condiţionează
performanţa de nivelul vigilenţei şi detectarea semnalelor.
Teoria informaţiei sau a comunicării bazată pe ideile lui Shanon şi Weaver,
folosită mai mult în descrierea cantitativă a învăţării verbale în care apar noţiunile de
cantitate de informaţie, capacitatea canalului, proces informaţional , discret şi continuu
etc.
Teoria cibernetică reprezentată de Skinner, Landa, Zapan- a mecanismelor
comune în organism şi maşini, în care fundamental este conceptul de feed-back ca
element a autocontrolului şi autoreglării.
Teoria instruirii a lui J. K. Brunner (1965) care apreciază că dezvoltarea
intelectului este dependentă de instrumentele folosite, educaţia necesitând să asigure
elaborarea proceselor şi funcţiilor psihice prin activităţi care le solicită specific. În acest
sens, o bună instruire trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să realizeze
predispoziţia pentru învăţare; să structureze cunoştinţele astfel încât să fie cât mai repede
89
Psihologia Educației
90
Psihologia Educației
91
Psihologia Educației
92
Psihologia Educației
93
Psihologia Educației
învăţarea stimul-răspuns;
învăţare de tipul înlănţuirilor;
învăţarea asociativă-verbală;
învăţarea prin discriminare;
învăţarea noţiunilor;
învăţarea de reguli sau de principii;
rezolvarea de probleme.
Învăţarea de semnale este larg răspîndită atît la animale cât şi la om. Condiţia
esenţială pentru ca învăţarea semnalului să aibă loc este să se asigure o prezentare
aproape simultană a două forme de stimulare:
-stimulul care produce o reacţie generală, de genul aceleia pe care suntem
interesaţi să o obţinem;
-stimulul - semnal.
Pentru ca învăţarea de semnale să se realizeze, trebuie să existe un reflex
necondiţionat, de tip emoţional din partea celui care învaţă. Acest răspuns emoţional este
general, difuz, are caracter involuntar şi nu este sub control conştient. De exemplu, o
emoţie negativă de frică este însoţită de accelerarea bătăilor inimii, contracţia vaselor
sanguine, modificarea conductibilităţii electrice a pielii etc. Acestea pot forma o legătură
de tipul S-R când o succesiune de evenimente este repetată de mai multe ori.
Condiţiile pentru învăţarea de semnale pot fi controlate şi extern:
-stimulul semnalizator şi stimulul necondiţionat trebuie prezentaţi într-o
succesiune strânsă: de la 0,5 până la 1,5 secunde;
-este necesară repetarea perechilor de stimuli, numărul de repetări variind în
funcţie de răspunsul implicat şi de intensitatea cu care este produs.
Învăţarea de semnale corespunde tipului răspunsului clasic condiţionat,
fundamentat de experienţele realizate de I.P. Pavlov. Acesta a sesizat două niveluri în
procesul de elaborare al proceselor necondiţionate: cel al percepţiei pure, în care
excitantul necondiţionat este o caracteristică a obiectului, excitantul condiţionat putând să
devină semnul obiectului, semn care poate fi transpus în cuvânt, limbajul devenind aici
un al doilea sistem de semnalizare. Cu al doilea sistem de semnalizare reflexele
94
Psihologia Educației
95
Psihologia Educației
96
Psihologia Educației
97
Psihologia Educației
98
Psihologia Educației
capabil să detecteze diferenţele dorite sau pentru că prin această diferenţiere nu obţine
nimic din ceea ce doreşte în momentul respectiv.
În învăţarea prin discriminare se impun a fi respectate următoarele condiţii:
-stimulii ce urmează a fi disociaţi în diferite lanţuri trebuie să fie prezentaţi celui
care învaţă unul câte unul, astfel încât el să poată reconstitui lanţul fiecăruia dintre ei. În
acest caz se va folosi ca sprijin un stimul extern, un comparator, care poate fi concret (în
cazul discriminării literelor p şi b) sau ideativ (în cazul discriminării ''revoluţiei'' de
''lovitură de stat'');
-este necesară repetarea, volumul repetiţiilor necesare crescând cu numărul de
lanţuri ce urmează a fi discriminate;
-confirmarea ca formă de întărire a răspunsurilor corecte.
Învăţarea noţiunilor
Unul dintre modurile în care individul poate învăţa să răspundă la grupuri de
obiecte este de a face distincţii între ele şi de a încadra obiectul într-o clasă şi a răspunde
acestei clase ca întreg.
Noţiunile exprimă într-o formă abstractă şi sintetică rezultatul generalizărilor în
gândire a însuşirilor comune unei serii de obiecte şi fenomene de acelaşi fel. Ele redau
trăsăturile esenţiale, definitorii, proprii întregii categorii a cazurilor particulare.
Însuşirea noţiunii este un proces care trece printr-o serie de etape, pe măsură ce
cunoştinţele noastre despre obiectele şi fenomenele cuprinse în noţiunea respectivă se
lărgesc şi se precizează. De aceea, în diferitele momente ale asimilării, conţinutul noţiunii
poate să nu fie identic: în etapele iniţiale, în conţinutul noţiunii nu intră întotdeauna ceea
ce reprezintă, cu adevărat, însuşirile esenţiale ale obiectelor şi fenomenelor. Sunt, de
asemenea, cazuri în care se realizează fie o restrângere neadecvată a conţinutului
noţiunii, fie o extindere nepermisă a acestuia.
Fenomenele menţionate sunt explicabile dacă avem în vedere cele două modalităţi
de însuşire a noţiunilor: pe cale empirică, numită şi preştiinţifică, pe baza experienţei
individuale şi pe cale ştiinţifică, în cadrul sistemului de învăţământ. Dacă pe cale
empirică însuşirea noţiunilor se face fără o conştientizare clară şi un discernământ al
separării neesenţialului de esenţial, a accidentalului de permanent, dacă se fac
99
Psihologia Educației
100
Psihologia Educației
Învăţarea regulilor
O regulă este capacitatea internă care îi oferă individului posibilitatea de a
răspunde la o clasă de situaţii - stimul cu o clasă de performanţe, ultima fiind în mod
predictibil legată de prima printr-o clasă de relaţii.
O regulă este compusă din mai multe noţiuni. Când individul stăpâneşte regula la
nivelul unei abilităţi, el poate identifica aceste noţiuni componente şi poate demonstra că
acestea se leagă între ele într-un mod specific regulii. Aceasta este de o extremă
importanţă pentru a face distincţie între însuşirea regulei şi însuşirea enunţului verbal;
cunoaşterea formulării verbale nu înseamnă în mod necesar, înţelegerea regulei, dar poate
fi considerată ca o premiză a acesteia.
Regulile cu cea mai simplă structură formală sunt compuse din două noţiuni, de
exemplu: Dacă A atunci B, unde A şi B sunt noţiuni; noţiunea A descrie clasa care
trebuie inclusă în situaţia - stimul pentru acest lanţ, în timp ce B se referă la clasa de
obiecte care stimulează veriga finală din lanţ.
Elevul sau adultul învaţă, în special, seturi de reguli, ceea ce reprezintă, de fapt,
un set organizat de deprinderi intelectuale. Regulile individuale care compun un astfel de
set au interrelaţii demonstrabile logic: învăţarea unora constituie condiţii prealabile
pentru învăţarea celorlalte, organizarea psihologică a deprinderilor intelectuale fiind
reprezentată ca o ierarhie a învăţării compusă din reguli.
În învăţarea de reguli se impun a fi respectate următoarele condiţii:
-condiţia prealabilă pentru însuşirea lanţului de noţiuni care alcătuiesc regula este
cunoaşterea noţiunilor, altfel există pericolul ca lanţul noţional sau părţi ale lui să devină
simplă înlănţuire verbală.
-afirmarea caracterului general al performanţei aşteptate la finele intruirii;
-sprijinirea învăţării regulilor prin instrucţiuni verbale menite să reactualizeze
noţiunile componente;
-elevul să fie solicitat să demonstreze în mod activ regula,
-asigurarea întăririi când regula este formulată exact şi în forma ei corectă.
101
Psihologia Educației
Rezolvarea de probleme
Problema se declanşează ori de câte ori suntem puşi în faţa unei dificultăţi, ori de
câte ori ne confruntăm cu situaţii pentru care nu avem un răspuns imediat în habitudine,
când suntem puşi în dezvăluirea unei relaţii noi, în restabilirea unui eveniment, etc.
Rezolvarea de probleme poate fi privită ca un proces prin care elevul descoperă o
combinaţie de reguli învăţate anterior, pe care o poate aplica pentru a ajunge la o soluţie
referitoare la o nouă situaţie problematică. Rezolvarea de probleme nu este, totuşi, doar o
chestiune de aplicare a regulilor învăţate, ea este un proces care generează o nouă
învăţare: când este găsită soluţia problemei se învaţă ceva în sensul că se schimbă
capacitatea individului. Ceea ce rezultă din rezolvarea de probleme este o regulă de ordin
superior care, în consecinţă, devine o parte a repertoriului individual. Dacă se întâlneşte
din nou aceeaşi categorie de situaţii, se poate răspunde cu uşurinţă prin actualizare,
situaţia nemaifiind privită ca o problemă. Rezolvarea de probleme trebuie, aşadar ,
considerată o formă categorică de învăţare.
Evenimentele implicate în rezolvarea de probleme sunt:
-prezentarea problemei prin formularea verbală sau practică,;
-definirea problemei prin distingerea caracteristicilor esenţiale ale situaţiei
problematice;
-formularea unei ipoteze care poate fi aplicată în vederea obţinerii unei soluţii;
-verificarea ipotezelor până la găsirea soluţiei.
Numai primul pas reprezintă un eveniment extern, celelalte evenimente sunt
interne, mentale; entităţile cu care se operează sunt reguli: când problema este definită,
regulile au fost reamintite şi selectate; ipotezele ce se formează sunt reguli noi, dintre care
cea mai izbutită va fi învăţată după ce aplicarea ei a fost testată şi confirmată.
În acest tip de învăţare - rezolvarea de probleme se impun a fi respectate
următoarele condiţii:
-elevul trebuie să fie în stare să-şi reactualizeze regulile învăţate anterior care ar fi
potrivite noii situaţii;
-contiguitatea regulilor ce urmează să fie îmbinate pentru a ajunge la soluţie cu
situaţia-stimul ce pune problema; actualizarea regulilor adecvate situaţiei-stimul;
102
Psihologia Educației
Dintr-o perspectiva strict formativă, condiţiile învăţării pot fi înţelese drept cauze
care generează diferenţiere în procesualitatea, rezultatele şi transferabilitatea învăţării.
Din acest punct de vedere întâlnim condiţii psihologice diferenţiate de însuşi procesul
instruirii, condiţii psihologice determinate de natura socială şi condiţii procesual-
pedagogice. Aceste condiţii pot fi considerate fie procese, fie factori sau chiar mecanisme
generale care facilitează activitatea de învăţare. Ele descriu starea prezentă a dezvoltării
elevilor, fiind expresia sintetica, dar diferenţiată a echilibrului în care se află sistemul de
instruire la un moment dat.
În lucrarea „Condiţiile învăţării”, psihologul R.Gagné, , propune două categorii
de condiţii ale învăţării: condiţii interne (care ţin de particularităţile psihice ale elevului)
şi condiţii externe (care provin din exterior, din specificul situaţiei de instruire).
103
Psihologia Educației
104
Psihologia Educației
Dintre toţi aceşti factori, Ausubel consideră că cel mai important este structura
cognitivă, respectiv cunoştinţele pe care elevul le posedă deja. Cunoştinţele noi nu pot fi
învăţate decât dacă în structura cognitivă există alte cunoştinţe la care primele să poată fi
raportate. Acelaşi autor vorbeşte şi despre o stare de pregătire cognitivă, caz în care
randamentul în învăţare (măsurat ca un spor de cunoaştere), este proporţional cu efortul
depus şi cu exerciţiile făcute.
105
Psihologia Educației
Un copil;
Un chitarist;
Un profesor;
Un manager.
7.1. Motivaţia
106
Psihologia Educației
107
Psihologia Educației
Nu putem vorbi de existenţa unor forţe dinamice, motivaţionale, numai prin ele
însele, ci totdeauna în relaţie cu obiectele, rezultatele, situaţiile care le satisfac şi
cerinţele cărora le corespund, reflectate în mintea omului sub formă de imagini, idei,
convingeri, aspiraţii, etc.
Motivaţia se constituie drept factorul care furnizează energia necesară activităţii,
în cazul elevului aceea de învăţare, devenind o condiţie a învăţării eficiente productive
care explică nu numai performanţa la un moment dat, ci şi dinamica ei de la o etapă la
alta.
Din această perspectivă putem desprinde principalele funcţii ale motivelor
învăţării:
-în calitate de condiţii interne ale personalităţii elevilor, motivaţia orientează,
susţine şi determină eforturile în învăţare în vederea realizării unor scopuri proprii sau
fixate de alţii.
-motivele, în conexiune cu aspectul informativ al recompensei învăţării, definesc
consecinţele care satisfac sau nu efortul orientat spre scop;
-deoarece motivele învăţării depind de nivelul reflectării subiective şi de condiţiile
vieţii sociale fiind rezultatul acestora, ele dau sens şi valoare activităţii desfăşurate de
elevi, activitate ce trebuie să fie concordantă cu cerinţele sociale;
-pentrucă învăţarea reprezintă pentru elevi tipul fundamental de activitate,
motivele acesteia constituie surse de energie pentru întreaga reactivitate psihică a cărei
funcţionalitate, apoi, se răsfrânge asupra randamentului învăţării.
Analiza conceptului motivaţiei ca şi a funcţiilor specifice acesteia ne permite să
desprindem câteva caracteristici generale:
108
Psihologia Educației
109
Psihologia Educației
110
Psihologia Educației
111
Psihologia Educației
Situaţia de control
Are eficienţă prin faptul că mobilizează un factor motivaţional intern care este
localizat în timp şi se impune numai atunci când este actual. Controlul, ca situatie
motivatională, presupune o comparaţie între fenomenul controlat şi modelul
corespunzător. În acest act de comparaţie, de identificare, elevul este dirijat la început din
afară, de către adult, având nevoie de un control exterior , prin constrângere.
O formă superioară, cultivată, este controlul interior, cognitiv care operează pe
cale intrinsecă şi se referă la încrederea subiectului în faptul că rezultatele dobândite se
datoresc propriei activităţi intenţionate. Efortul de autocontrol depinde de raportul dintre
exigenţele situaţiei şi posibilităţile subiectului de a o rezolva.
În condiţiile lecţiilor tradiţionale elevului i se dă uneori posibilitatea de a ieşi uşor
din câmpul activităţilor de învăţare pe plan imaginar, mai ales în veriga de transmitere a
noilor cunoştinţe, etapă care nu provoacă o situaţie de nelinişte, de tensiune, nefiind
actuală efectuarea unui control în vederea constatării performanţei în învăţare. În acest
sens controlul acţionează cu efect întârziat; modificarea localizării în timp a controlului,
prin aducerea înainte a acestuia, va contribui la intensificare activităţii intelectuale a
elevilor şi la formarea controlului intern. O asemenea situaţie îi determină pe elevi să
întreţină relaţii de natură cognitivă şi de explorare activă cu noile cunoştinţe transmise.
Situaţia motivaţională de control, acţionează, astfel, asupra aspectului de ordin calitativ al
activităţii, provocând o mişcare la nivelul capacităţilor interne spre nivelul cerinţelor
externe.
Situaţia de competiţie
Creează posibilitatea manifestării dorinţei de a excela în activitatea de învăţare,
determinând mobilizarea trebuinţelor de exprimare a Eu-lui, de afirmare, de performanţă.
112
Psihologia Educației
113
Psihologia Educației
114
Psihologia Educației
115
Psihologia Educației
116
Psihologia Educației
Aşa după cum s-a putut observa din prezentarea teoriilor de mai sus, învăţarea
este un act extrem de complex care implică întregul psihic uman. Evident, în diversele
faze ale învăţării, procesele psihice sunt angrenate în mod diferenţiat dar unitar.
Percepţiile
Percepţiile, împreună cu senzaţiile şi reprezentările constituie aşa-numita triadă
a cunoaşterii primare. Astfel, orice act de învăţare debutează cu procesul extrem de
simplu, dar, în acelaşi timp, extrem de complex al perceperii elementelor care urmează a
fi învăţate. Fie că este vorba despre senzaţii vizuale, auditive, kinestezice (care ţin de
mişcare), olfactive sau de altă natură, toate sunt integrate în cadrul unui proces perceptiv
de cunoaştere.
Percepţia reprezintă o cunoaştere a obiectelor şi a fenomenelor în integralitatea
lor şi în
momentul în care ele acţionează asupra organelor senzoriale (A. Cosmovici, 1998). Deşi
aparent este un fenomen simplu, în realitate, percepţia implică o serie de aspecto ce
vizează:
a) preluarea (prin intermediul organelor de simţ) a informaţiilor exterioare (senzaţiile),
b) transmiterea acestor informaţii prin intermediul căilor nervoase spre analizatorii de pe
scoarţa cerebrală,
c) prelucrarea (pe scoarţa cerebrală) a informaţiilor culese (senzaţiile),
d) combinarea acestora cu informaţii anterioare (reprezentări) referitoare la acelaşi tip de
obiect şi e) naşterea percepţiei.
Percepţia implică astfel o structură de senzaţii, dar, din punct de vedere calitativ,
actul perceptual reprezintă mai mult decât suma acestor senzaţii. Astfel, o senzaţie de
117
Psihologia Educației
culoare, una de miros, una tactilă ne oferă împreună percepţia unei flori, a unui trandafir,
de pildă. Dar, în constituirea imaginii acestei flori intervin şi alte elemente – imagini ale
unor percepţii anterioare care au fost „înmagazinate”; acestea sunt reprezentările – acte
cognitive primare care sunt mai schematizate şi mai esenţializate decât percepţiile. De
exemplu, când încercăm să ne reprezentăm un tei, primul lucru care ne vine în minte este
mirosul teiului în floare. Este vorba despre o reprezentare care a reţinut aspectul esenţial
al arborelui respectiv chiar dacă, ne putem reprezenta acelaşi tei şi iarna când este
dezgolit ori primăvara când nu este înflorit.
Percepţia presupune aşadar aportul senzaţiilor şi reprezentărilor. În acelaşi timp
însă, recunoaşterea florii sau a arborelui mai sus amintite implică şi intervenţia gândirii.
Prelucrarea rapidă a informaţiilor, stabilirea de legături cu alte informaţii deja
înmagazinate, încadrarea obiectelor în anumite clase, observarea detaliilor, toate acestea
sunt acţiuni realizate prin intermediul operaţiilor gândirii.
În plus, în cadrul actului perceptual apar şi o serie de stări de pregătire fizică şi
intelectuală. Starea de pregătire fizică se referă la o orientare spaţială şi la adoptarea unei
poziţii care să permită o cât mai bună percepere a informaţiilor. Este un act de orientare
către sursă; de exemplu, dacă vrem să percepem mai bine o scenă încercăm să ne
orientăm cu faţa spre aceasta şi încercăm să ne apropiem pentru a surprinde detaliile.
Starea de pregătire intelectuală este cea care ne asigură aşa numita selecţie
perceptivă. V-aţi întrebat vreodată care sunt mecanismele psihice care ne permit să găsim
cu relativă uşurinţă o persoană cunoscută în mijlocul unei mulţimi de oameni? Este vorba
tocmai despre cele două stări de pregătire: cea fizică legată de orientarea spre sursă (în
cazul nostru adoptăm o poziţie care să ne permită să vedem cât mai mulţi indivizi) şi cea
intelectuală, respectiv activarea selecţiei perceptive. Cum funcţionează selecţia
perceptivă? Starea de pregătire intelectuală presupune faptul că vor fi activate o serie de
aspecte perceptuale legate tocmai de înfăţişarea persoanei pe care o aşteptăm. Cunoscând
persoana respectivă, înfăţişarea acesteia, modul în care ea se îmbracă, postura, mersul,
vom percepe strict acele informaţii care se încadrează în acest tipar perceptiv şi vom
ignora toate celelalte informaţii. Altfel spus a fost activată selecţia perceptivă, aceasta
fiind îndreptată doar către anumite caracteristici. Un experiment de laborator a
demonstrat acelaşi lucru. Unor subiecţi le-au fost prezentate pentru timp scurt nişte
118
Psihologia Educației
imagini colorate ale unor forme geometrice, cerându-li-se să memoreze un număr cât mai
mare de forme geometrice. Evident subiecţii au reuşit, tocmai datorită stării de pregătire
intelectuală, să-şi focalizeze percepţia doar asupra formelor. Când li s-a cerut să indice şi
culorile acestor imagini, subiecţii au avut dificultăţi, deoarece selecţia perceptivă se
îndreptase doar asupra formelor.
De asemenea, percepţia este influenţată şi de atitudinea afectivă individuală,
respectiv motivaţia, interesele, dorinţele personale. Această atitudine afectivă se referă la
predispoziţia de a reacţiona pozitiv sau negativ faţă de o situaţie, o persoană, etc. Din
această perspectivă, se poate afirma faptul că indivizii umani observă (percep) ceea ce îi
interesează şi ceea ce le convine.
În context şcolar trebuie subliniate câteva elemente privind actul perceptiv la
copii. Datorită faptului că elevii au o experienţă de viaţă redusă, manifestată printr-un
număr redes de reprezentări, percepţiile copiilor sunt mai sărace şi mai fragmentare decât
cele ale adulţilor. Acest lucru este cu atât mai evident cu cât vârsta elevilor este mai mică.
O consecinţă directă a acestui aspect se referă la dificultăţile copiilor în a distinge
esenţialul de neesenţial.
(a) Folosirea unui material didactic cât mai intuitiv, realizat astfel încât să stârnească
interesul elevilor.
(b) Realizarea cât mai multor activităţi practice (excursii, experimente) care să permită
elevilor să acumuleze cât mai multe informaţii, prin intermediul cât mai multor simţuri.
(c) Utilizarea schemei lecţiei şi a desenelor schematice pentru a evidenţia aspectele
esenţiale ale materialului prezentat şi a evita prezentarea detaliilor neesenţiale.
(d) Variaţia materialului intuitiv, în sensul prezentării caracteristicilor comune ale unei
clase de obiecte şi apoi prezentarea aspectelor variabile care aparţin obiectelor aceleiaşi
clase.
(e) Realizarea unei orientări preliminare asupra aspectelor esenţiale ale lecţiei prin
intermediul cuvântului; profesorul va sublinia ce este cu adevărat semnificativ.
119
Psihologia Educației
(f) Utilizarea cât mai mult a metodelor care facilitează observaţia independentă realizată
de elevi în detrimentul prezentărilor realizate de profesor (metoda expozitivă).
8.2. Atenţia
Atenţia este unul dintre aspectele cele mai importante prezente în cadrul actului
de învăţare. Nu se poate vorbi despre o învăţare cu adevărat eficientă fără o focalizare a
atenţiei copilului. Prof. A.Cosmovici arată că atenţia constă în orientarea şi
concentrarea activităţii psihice cognitive asupra unui obiect sau fenomen. Între actul
percepţiei şi atenţie este o legătură foarte strânsă. Cum activitatea cognitivă debutează cu
actul percepţiei, prima treaptă în concentrarea atenţiei se referă la focalizarea actului
perceptiv. Din această perspectivă se poate vorbi despre două aspecte esenţiale ale
atenţiei: obiectul percepţiei, care este acel obiect asupra căruia este îndreptată atenţia şi
câmpul perceptiv, reprezentat de cadrul mai larg în care se desfăşoară actul perceptiv.
Atenţia facilitează într-o măsură importantă actul cunoaşterii, în sensul că
sesizarea aspectelor ce urmează a fi cunoscute se realizează mai rapid; atenţia sporeşte
claritatea cunoştinţelor şi măreşte viteza de prelucrare a informaţiilor achiziţionate.
În literatura psihologică sunt prezentate şi discutate diverse tipuri de atenţie. În
context educaţional sunt relevante următoarele tipuri:
- atenţia involuntară realizată fără efort, în mod natural, doar datorită interesului;
- atenţia voluntară care presupune aportul voinţei pentru focalizare;
- atenţia postvoluntară apare după ce o activitate care necesita înainte un efort de voinţă
se transformă într-o activitate plăcută, care atrage în mod natural.
120
Psihologia Educației
A. Condiţii interne:
- stimularea şi cultivarea interesului şi a curiozităţii naturale a elevilor şi copiilor;
- stabilirea unor relaţii educaţionale de cooperare şi democratice care să inducă stări
afective preferenţiale faţă de profesori şi de disciplina predată.
B. Condiţii externe:
- prezentarea unor obiecte, fenomene, materiale noi, care atrag atenţia;
- folosirea unor stimuli intenşi pentru a capta atenţia: dimensiunile mari ale materialului
didactic, culorile vii şi contrastante;
- folosirea progresivă a unor tipuri speciale de recompense reale, concrete sau simbolice,
elevii sa fie stimulaţi în perceperea/observarea cat mai sistematica a stimulilor esenţiali ai
învăţării;
- organizarea unor situaţii de învăţare pe principiul progresiei în ceea ce priveşte
complexitatea şi dificultatea, la care putem adăuga şi variate instrucţiuni verbale;
- antrenarea elevilor în observarea (explorarea) simultană a unor evenimente, stări,
lucruri, caracterizate prin existenta unor multiple proprietăţi senzoriale, elevul fiind
încurajat sa exploreze spatii mai intense şi de adâncime;
- atenţionarea elevilor prin îndemnuri verbale asupra elementelor importante ale lecţiei
evitându-se formule generale ca: va rog atenţie, etc.;
- structurarea cât mai interesantă a conţinutului instruirii prin introducerea diferitelor
variaţii de trezire a interesului pentru materialul de învăţat (folosirea unor metode
atractive de tipul: filmul didactic, instruirea asistată de calculator, etc.);
- utilizarea tehnicilor retorice de comunicare, prin adaptarea acestora la conţinutul şi
forma experimentelor sau dialogului, pentru a induce un ecou cu rezonanţă afectivă în
psihicul elevilor (de exemplu: gestică, mimică, pauze etc.);
121
Psihologia Educației
122
Psihologia Educației
influenţat şi de alţi factori cum ar fi: starea de sănătate fizică şi mentală, atenţia, starea
afectivă curentă a individului.
O interesantă perspectivă contemporană concepe actul complex al învăţării-
memorării sub forma unui fenomen ce se desfăşoară pe o serie de nivele:
▪ nivelul comportamental în cadrul căruia actul învăţării-memorării este conceput în
contextul unei relaţii complexe între intrări şi ieşiri în cadrul organismului uman; acest
nivel este interfaţa între neurobiologie şi psihologia comportamentală;
▪ nivelul sistemului neuronal integrat – aici apar întrebările legate de modalităţile în care
funcţionează creierul uman ca întreg, în cadrul actului de învăţare memorare;
▪ nivelul circuitelor (al suborganului) care determină rolul specific al diferitelor părţi ale
creierului şi al circuitelor neuronale în actul de memorare-învăţare;
▪ nivelul celular care priveşte modul de funcţionare al neuronilor şi conexiunile dintre
aceştia;
▪ nivelul molecular care analizează aspectele biochimice şi biofizice asociate memorării.
123
Psihologia Educației
124
Psihologia Educației
125
Psihologia Educației
Faza I-a Familiarizarea cu acţiunea În cadrul acestei faze are loc „intrarea în
sarcina de învăţare”. Se realizează o studiere preliminară a mişcărilor care trebuie
învăţate. Se începe exersarea unor elemente componente ale literelor, care de obicei este
destul de neproductivă, sunt realizate mişcări sau acţiuni inutile. Această fază cere un
efort de concentrare susţinut asupra sarcinii.
Faza a II-a Organizarea deprinderii Această fază debutează după un număr mare
de repetări şi de exerciţii. Acţiunile încep să fie tot mai bine organizate. Copilul va depăşi
faza semnelor şi le va contopi în litere, care treptat, vor fi realizate tot mai uşor. Sunt
eliminate acţiunile inutile iar mişcările vor fi tot mai mult schematizate.
Faza a III-a Automatizarea Deja activitatea în sine nu mai necesită efortul de
concentrare anterior. Atenţia se focalizează mai ales asupra formei generale a scrisului,
apare o anticipare a mişcărilor şi creşte mult viteza activităţii.
Faza a IV-a Faza de perfecţionare apare după o activitate îndelungată. Acum,
copilul poate învăţa stiluri diferite de scris, poate scrie pe suprafeţe diferite, etc.
126
Psihologia Educației
127
Psihologia Educației
128
Psihologia Educației
elevii din cele două grupe au fost examinaţi după 14 zile. Rezultatele au arătat că cei din
prima grupă uitaseră aproape complet
materialul ce fusese învăţat, în timp ce elevii din cea de-a doua grupă au avut rezultate
foarte bune. Aceasta demonstrează faptul că dorinţa şi intenţia de a păstra cunoştinţele
cât mai mult contează în procesul de învăţare. Obiceiul studenţilor, mai ales, de a învăţa
în asalt (doar câteva zile în timpul sesiunii) deşi poate fi satisfăcător din punctul de
vedere al rezultatului – obţinerea unei note bune – nu garantează păstrarea celor învăţate,
un timp îndelungat.
5. Conceperea învăţării şi repetiţia. Problema planificării actului de învăţare şi
memorare a constituit o preocupare veche a psihologilor. Au fost astfel enunţate o serie
de legi şi de principii, susţinute experimental, care conturează procesul învăţării la om.
(a) La sfârşitul sec. al XIX-lea, Ebbinghaus a experimentat şi a formulat ipoteza
timpului total. Conform acestei ipoteze, cu cât numărul repetiţiilor iniţiale este mai mare,
cu atât mai puţin timp este necesar pentru reînvăţare (aducere aminte). Această ipoteză,
adevărată de altfel, a fost completată cu alte observaţii.
(b) Eficienţa repetării depinde de participarea activă a subiectului. Repetarea nu
trebuie să fie una mecanică, automată ci prin repetare trebuie să se realizeze legături de
înţeles cu informaţii anterior achiziţionate şi, de asemenea, noile conţinuturi de memorat
trebuie să fie utilizate în direcţia rezolvării de probleme, realizării unor interpretări sau
sinteze (transformarea cunoştinţelor declarative în elemente pentru cunoştinţele
procedurale).
(c) Repetarea unui material trebuie să fie realizată în timp. Este vorba despre
efectul distribuţiei învăţării (propus tot de către Ebbinghaus) conform căruia este
preferabil ca şedinţele de învăţare să fie distribuite într-o anumită perioadă de timp, decât
să fie comasate într-o singură şedinţă de învăţare în bloc. Aici, poate fi aplicat cu succes
principiul „puţin şi des”. Plecând de la acest efect a fost formulată „legea lui Jost” (1897)
conform căreia: sunt necesare mai puţine repetări dar cu intervale relativ mai mari între
ele decât mai multe repetări dar cu intervale mai mici sau fără pauze. Evident, apare
întrebarea, care ar fi intervalul optim între două repetări. În funcţie de complexitatea şi de
volumul materialului ce urmează a fi memorat, timpul dintre două repetări poate fi între 5
min şi 24 de ore.
129
Psihologia Educației
(d) Repetarea unei materii se poate realiza în mai multe moduri; fie global (de la
un capăt la celălalt), în cazul unui volum mic de informaţii, fie fragmentar ( pe porţiuni,
în cazul unui volum mare de cunoştinţe), fie mixt (fragmentare şi apoi asamblare într-un
întreg a cunoştinţelor). Întotdeauna încercările de memorare a unor cunoştinţe trebuie
îmbinate cu
încercările de reproducere a acestora. În acest fel, se economiseşte timp şi se poate insista
asupra fragmentelor care nu au fost memorate.
(e) Modelul optim de organizare a învăţării\ memorării unui text de lungime mare
şi dificultate sporită, poate urma, în mare, fazele procesului de memorare descrise
anterior:
- familiarizarea cu textul printr-o lectură rapidă, în diagonală a întregului material;
- aprofundarea ideilor prin fragmentarea textului după principalele teme şi
sistematizarea acestora, în diferite moduri: scheme, fişe, etc.
- memorarea analitică prin reluarea fragmentelor;
- fixarea în ansamblu printr-o recapitulare integrală a materialului;
- recapitularea schemelor înaintea utilizării cunoştinţelor (examen) (după A.Cosmovici,
1998).
6. Influenţa tonusului asupra memorării şi învăţării. Este evident faptul că în
condiţii extreme tonusul are o influenţă serioasă asupra memorării. Astfel, în condiţii de
tonus scăzut sau de tonus extrem (panică, de exemplu) memorarea este deficitară. În mod
normal, performanţele individuale cresc, pe măsura creşterii tonusului şi atingerii unui
punct, după care acestea se deteriorează (legea Yerkes-Dodson). În timpul zilei, tonusul
suferă, bineînţeles, fluctuaţii, de obicei acesta are o curbă ascendentă, de dimineaţa, până
la un prânz, după amiaza creşte din nou până la începutul serii, pentru ca apoi să scadă.
Experimental a fost pus în evidenţă faptul că învăţarea realizată în cursul dimineţii este
mai puţin durabilă în timp decât cea realizată după-amiaza, devreme.
7. Interacţiunea dintre cunoştinţe În cadrul procesului de învăţare şi de memorare
intervine, de multe ori problema interacţiunii dintre cunoştinţele deprinse anterior şi cele
care urmează să fie învăţate. Aceasta poate avea consecinţe pozitive şi în acest caz se
vorbeşte despre transfer, dar şi consecinţe negative şi atunci se vorbeşte despre
interferenţă.
130
Psihologia Educației
(a) Transferul
În linii mari, termenul transfer se referă la influenţa celor învăţate într-o situaţie
sau context asupra învăţării ulterioare într-o alta situaţie sau context. De subliniat faptul
că aspectele referitoare la transfer se extind de la situaţia învăţării şi memorării
cunoştinţelor spre cazul predării în clasă a materiei. Majoritatea materiilor învăţate în
scoală sunt organizate în discipline largi, al căror conţinut este predat şi învăţat în mod
secvenţial. Aceasta înseamnă că o noţiune predată şi învăţată astăzi va avea în mod
obişnuit o legătura cu o noţiune predată anterior. Acesta este transferul secvenţial ce
apare când este vorba despre legătura dintre secvenţele diferitelor materii. Atunci când
însă elevul se întâlneşte cu situaţii de învăţare noi, se poate produce transferul lateral,
respectiv utilizarea cunoştinţelor deprinse în cadrul unei discipline, pentru învăţarea unor
discipline noi. De exemplu, un vorbitor de limbă italiană, va putea, relativ uşor să înveţe
limba română tocmai datorită acestui transfer lateral. Transferul va fi posibil şi va fi mult
facilitat de o învăţare şi o memorare iniţială temeinică, în cadrul căreia noţiunile sunt bine
clarificate şi asimilate. Acestea îl feresc pe elev de confuzii. Aceste două tipuri de
transfer sunt fac parte din categoria transferurilor orizontale. Există însă şi un transfer
vertical al cunoştinţelor în care elevul utilizează în procesul rezolvării problemelor
practice, noţiunile şi generalizările teoretice dobândite anterior. În mod evident, acest tip
de transfer depăşeşte cadrul memorării cunoştinţelor şi merge către procesele de învăţare
superioare, respectiv către aplicarea celor învăţate.
131
Psihologia Educației
132
Psihologia Educației
Cum se explică uitarea? În legătură cu acest fenomen, s-au conturat, de-a lungul
timpului două modele explicative.
Primul dintre aceste modele se bazează pe aşa-numitele teorii pasive (ale uitării)
şi consideră că uitarea s-ar datora ştergerii urmelor mnezice, ca urmare a lipsei de
reactivare a lor, datorită lipsei exerciţiului de rememorare. Fără a fi total greşită, această
modalitate explicativă este unilaterală, deoarece nu ia în considerare dinamismul vieţii
psihice.
Tocmai de aceea, cel de-al doilea model, ce pleacă de la teoriile active ale uitării
pune un accent deosebit pe dinamica mecanismelor neurocerebrale în explicarea
fenomenului. În cadrul acestor teorii, se porneşte de a ipoteza că activitatea nervoasă nu
se opreşte după încetarea acţiunii stimulului (a actului de învăţare), ci continuă, facilitând
activitatea de consolidare a urmei nervoase lăsată de stimul. Numai că această activitate
de consolidare poate fi împiedicată în desfăşurarea ei de o altă activitate, care urmează şi
care îngreuiază consolidarea urmei nervoase anterioare. Explicaţia funcţională a acestui
fenomen este aceea că celula nervoasă este acaparată aproape în întregime de noua
activitate; în acest caz, intervine fenomenul de interferenţă care poate fi de două feluri:
(a) retroactivă atunci când elementul A este mai slab reţinut dacă după el urmează
B; aici intervenind influenţa negativă a lui B asupra lui A, deci a ulteriorului asupra
anteriorului; cu alte cuvinte cunoştinţele noi le acoperă pe cele vechi;
(b) proactivă, bazată pe influenţa negativă a anteriorului asupra ulteriorului;
cunoştinţele vechi împiedică memorarea cunoştinţelor noi.
Toate aceste date ne dau indicaţii preţioase cu privire la organizarea procesului
învăţării, în vederea evitării uitării.
Ce uităm? De obicei, uităm informaţiile care îşi pierd actualitatea, care se
devalorizează, care nu mai au semnificaţie pentru noi şi nici pentru rezolvarea
problemelorpractice, care nu mai răspund deci unor necesităţi. De asemenea, uităm
informaţiile neesenţiale, amănuntele, detaliile, ceea ce, de obicei, reprezintă un balast. Se
uită informaţiile care sunt dezagreabile şi care, prin continua lor reamintire, ar produce
disconfort psihic; se uită ceea ce nu este utilizat frecvent, ceea ce nu este repetat. Din
păcate, noi uităm nu numai astfel de informaţii ci şi unele care ne sunt necesare, utile,
care au mare semnificaţie pentru „reuşita” noastră.
133
Psihologia Educației
134
Psihologia Educației
Exerciţii şi Întrebări
135
Psihologia Educației
136
Psihologia Educației
137
Psihologia Educației
Factorii creativităţii pot fi grupaţi şi după alte criterii după cum urmează:
A. Factorii de mediu se referă la aspecte cum ar fi:
- existenţa unei cereri sociale, în direcţia creaţiei tehnice, ştiinţifice, artistice;
- un stadiu corespunzător al dezvoltării disciplinelor sau domeniilor ştiinţifice, tehnice,
artistice;
- existenţa unor şcoli de gândire pe anumite domenii, în cadrul cărora există o influenţă a
predecesorilor şi a profesorilor, a „numelor mari” asupra celor tineri.
138
Psihologia Educației
context este importantă şi varietatea acestor cunoştinţe. Se cunosc multe cazuri când
soluţionarea unor probleme într-un domeniu s-a realizat prin analogie cu fapte constatate
în altă disciplină. Acesta este unul din argumentele importante ale educaţiei, pentru
formarea unei solide culturi generale în învăţământ. Pot fi distinse două feluri de
experienţe:
▪ experienţa directă, acumulată prin observarea fenomenelor sau prin discuţii personale
cu specialiştii;
▪ experienţa indirectă, obţinută prin lectura unor cărţi ori audierea de expuneri.
2. Un alt factor ce poate influenţa creativitatea unei persoane este inteligenţa şi
nivelul gândirii sale. Deşi inteligenţa nu se identifică cu creativitatea, aceasta are un rol
destul de semnificativ în cadrul actului creator. În general însă, inteligenţa este mai
importantă în domeniul creaţiei ştiinţifice, având însă un rol mai redus în artă.
3. Un al treilea factor individual este o voinţă fermă şi perseverenţă. Cine se
descurajează uşor şi nu e capabil să dea piept cu greutăţile nu poate ajunge la realizări
notabile. Nici în artă, nimeni, chiar marile talente, n-au creat nimic remarcabil fără o
luptă îndârjită pentru îmbogăţirea mijlocului de expresie, fie el cuvântul, culoarea sau
armonia sunetelor.
4. Un alt factor intelectual ce influenţează creativitatea este stilul perceptiv,
aprehensiunea. Acest factor care desemnează modalitatea de reacţie cognitivă la
problemele care urmează a fi rezolvate este important deoarece poate oferi perspective
noi de interpretare a realităţii
5. Existenţa unei motivaţii puternice constituie un alt factor individual extrem de
important în cadrul actului creator.
6. În sfârşit, cel mai important factor individual al creativităţii este considerat a fi
imaginaţia.
Imaginaţia – componentă centrală a creativităţii
Una din particularităţile activităţii psihice a omului este abilitatea de prelucrare a
impresiilor trăite, a capacităţilor de combinare a reprezentărilor şi de configurare a lor în
forme noi. Omul îşi poate reprezenta nu numai obiectele pe care le-a perceput în trecut ci
şi fenomenele nepercepute încă sau pe care nu le va percepe niciodată. Procesul de
139
Psihologia Educației
140
Psihologia Educației
Imaginarea unor noi obiecte, simboluri, idei implică două procese fundamentale ale
gândirii: analiza şi sinteza. Prin analiză se realizează o descompunere a unor
reprezentări, care, mai apoi, prin sinteză, sunt reorganizate în alte structuri deosebite de
cele percepute sau gândite anterior. Sinteza are loc în diferite moduri numite de obicei
procedeele imaginaţiei:
a) Aglutinarea se produce când părţi descompuse din diferite obiecte sunt
recombinate astfel, dând naştere unor noi obiecte cu aspect eterogen. Aglutinarea, în
traducere din limba greacă „încleiere”, se referă la unirea părţilor a două sau mai multe
obiecte sau procese care se reunesc în aşa fel încât se obţine imaginea unui nou obiect.
Aglutinarea nu cunoaşte
neapărat o largă răspândire: cu ajutorul ei se reuşeşte destul de rar crearea unei imagini
care mai apoi se materializează într-un obiect real, de exemplu „Sfinxul”.
b) Modificarea dimensiunilor iniţiale ale obiectului sau fenomenului. De exemplu,
modificarea dimensiunilor umane a adus, în mitologie, la imaginea de uriaşi şi de pitici.
c) Multiplicarea obiectelor este relativ asemănătoare cu modificarea
dimensiunilor; multiplicarea şerpilor a creat în mitologie imaginea balaurului cu şapte
capete.
d) Analogia este un procedeu prezent mai ales în ştiinţă şi tehnică. În perioada
interbelică, la începutul descoperirilor din microfizică, structura atomului a fost imaginată
ca fiind similară cu aceea a sistemului solar.
e) Imaginile creatoare se pot obţine prin intermediul accentuării. Aceasta se referă
la faptul că în imaginea nou creată se evidenţiază o anumită parte, specifică, ce-i oferă
nota distinctă (de exemplu caricatura).
f) Procedeul de supraapreciere (subapreciere) se deosebeşte întrucâtva de
accentuare. Dacă accentuarea este sublinierea unei părţi a obiectului, atunci sub ori supra-
aprecierea se răsfrânge asupra întregului obiect.
g) Există opinii care consideră că unul dintre cele mai complicate procedee ale
imaginaţiei este tipizarea. Pictorii şi scriitorii se bazează în mare măsură pe acest
procedeu. Pentru ca opera să fie veridică, autorul trebuie să exprime în personaj, sau în
situaţie, nu persoana sau situaţia singulară ci elementele tipice ale acesteia. Tipizarea este
un proces complicat de descompunere şi combinare în urma căruia se cristalizează
141
Psihologia Educației
imaginea (omul, faptele lui, relaţiile cu alţi oameni). Schematizarea poate fi văzută ca
fiind o formă particulară a tipizării.
În acest context trebuie amintite o serie de aspecte legate de gândirea creatoare.
Însuşirile psihice prin intermediul cărora care se manifestă imaginaţia sunt fluiditatea,
plasticitatea şi originalitatea. Dat fiind rolul central, extrem de important pe care-l joacă
imaginaţia în cadrul creativităţii, aceste însuşiri au devenit principalele caracteristici ale
gândirii creatoare
fluiditatea - posibilitatea de a-ţi imagina, în timp scurt, numeroase imagini sau
idei, utile sau mai puţin utile; capacitatea de a produce idei;
plasticitatea – capacitatea de a schimba cu uşurinţă punctul de vedere, modul de
abordare a unei probleme;
originalitatea – se referă la caracterul de noutate şi de unicitate a răspunsului dat
unei probleme.
Fiecare dintre cele trei caracteristici are însemnătatea ei; principală rămâne însă
originalitatea, ea fiind aceea care conferă caracterul de specificitate al creativităţii. O
gândire creatoare implică dezvoltarea unei serii de abilităţi cum ar fi: evaluarea
(capacitatea de a „simţi” problemele şi de a observa elementele lipsă), gândirea
divergentă (cea care face posibilă obţinerea de soluţii multiple la o problemă) şi
capacitatea de a redefini problemele.
O învăţare de tip creator apare atunci când aceasta este ghidată de procesul natural
al curiozităţii şi dorinţei de a cunoaşte. În contrast, învăţarea bazată pe autoritate cere
elevilor o serie de abilităţi de gândire cum fi: recunoaşterea, memorarea, raţionamentul
strict. De cele mai multe ori, copiii preferă învăţarea într-o manieră creativă, decât să
încerce să memoreze informaţia oferită de profesori în manieră tradiţională.
Etapele actului creator
În desfăşurarea actului creator distingem mai multe faze, pe care majoritatea
autorilor le-au stabilit pornind de la analiza propriului proces de creaţie. Semnificative
sunt patru etape: preparaţia, incubaţia, inspiraţia şi verificarea.
142
Psihologia Educației
Preparaţia sau munca pregătitoare este faza iniţiala a oricărui act de creaţie. Este
necesara o pregătire conştientă, adeseori intensă şi de lungă durată, în cadrul căreia se
adună informaţii şi materiale cerute de actul creator, se realizează proiectele generale şi
ipotezele de lucru.
Incubaţia este perioada de frământări, de căutări a soluţiei. Se fac numeroase
încercări şi experimentări. Este o etapă puternic saturată din punct de vedere afectiv, fiind
trăita ca o aşteptare plină de nelinişti şi speranţe. Rezultatele noi se lasă aşteptate, uneori
pentru perioade foarte îndelungate.
Inspiraţia sau iluminarea este momentul apariţiei ideii noi, când procesul creator
ajunge la punctul culminant. Ea reprezintă începutul muncii de execuţie, de întruchipare a
ideii în forma concretă. Este rezultatul mobilizării tuturor forţelor şi aptitudinilor
creatorului, al concentrării totale a atenţiei asupra obiectului creaţiei. Inspiraţia poate sa
apară şi în mod brusc, când nu este aşteptată, ca din senin (vezi exemplul lui Arhimede).
Verificarea sau revizuirea este stadiul final al actului creator, când rezultatul este
confruntat cu realitatea. Nu orice produs al inspiraţiei rezistă în această confruntare şi, de
aceea, uneori, ciclul creator trebuie reluat.
Stimularea creativității
Pentru stimularea creativităţii mai întâi, trebuie combătute anumite piedici care
stau încalea manifestării imaginaţiei. Asemenea obstacole exterioare sau inerente
individului sunt denumite de obicei blocaje. Pot fi evidenţiate câteva categorii mari de
blocaje.
Blocajele sociale - Conformismul se referă la dorinţa oamenilor ca toţi cei
din jur să gândească la fel ca ei. Cei cu idei sau comportări neobişnuite
sunt priviţi cu suspiciune şi chiar cu dezaprobare. În general, în anumite
tipuri de societăţi se manifestă o neîncredere în fantezie şi o preţuire
exagerată a raţiunii şi logicii.
Blocajele metodologice
Aceste blocaje sunt cele care rezultă din procedeele de gândire. În această
categorie pot fi încadrate următoarele aspecte:
143
Psihologia Educației
144
Psihologia Educației
Aşadar, un rol important revine, în acest caz, părinţilor şi profesorilor. Pot fi evidenţiate
câteva atitudini ale părinţilor şi profesorilor care pot încuraja creativitatea copiilor:
Libertatea acordată copiilor. Aceşti părinţi şi profesori nu sunt autoritari, nu
încearcă să-şi controleze, în mod constant, copiii şi nu impun restricţii prea mari asupra
activităţilor acestora.
Respectul acordat capacităţilor copiilor – părinţii au încredere în capacităţile
copiilor şi cred în unicitatea personalităţii lor. Aceşti copii îşi dezvoltă în mod natural
încrederea în sine în ce priveşte asumarea riscurilor şi originalitatea. Alex Osborn, la
început reporter la Buffalo Times şi Buffalo Express a intrat, în perioada interbelică, în
afaceri în domeniul publicităţii şi reclamei; în această perioadă a pus la punct una dintre
cele mai cunoscute metode de stimulare a creativităţii de grup – brainstormingul. Mai
târziu, prin asocierea cu o serie de parteneri a pus bazele uneia dintre cele mai mari
companii din lume in domeniul publicităţii: BBDO (Batten, Barton, Durstine & Osborn).
O apropiere emoţională nu foarte mare - copiii nu trebuie să depindă
exagerat de mult de părinţi, dar trebuie să ştie că sunt iubiţi şi acceptaţi.
Copiilor trebuie să li se predea valori nu reguli - în loc să emită reguli
specifice, părinţii şi profesorii trebuie să ofere un set clar de valori asupra a ceea ce este
bine sau rău; adulţii trebuie să demonstreze acele valori prin exemplul personal şi
încurajează copiii să stabilească singuri care este comportamentul conform cu acele
valori. Nu există, deci constrângere.
Aprecierea creativităţii - copiii înalt creativi spun că se simt puternic
încurajaţi de părinţi în realizarea activităţilor creative, iar părinţii declară că sunt încântaţi
să-şi vadă copiii manifestându-se creativ.
Umorul - s-a constatat într-un studiu, că în familiile cu copii creativi, simţul
umorului este foarte prezent. Această atmosferă are rolul de a întreţine un tonus psihic
crescut, de eliminare a oricărui fel de stres.
145
Psihologia Educației
În ceea ce priveşte rolul şcolii în eliminarea blocajelor şi cultivarea creativităţii, se poate vorbi
despre o filosofie a predării care încurajează creativitatea copiilor:
• Copiilor trebuie să li se creeze imaginea că învăţarea este foarte importantă şi foarte plăcută;
• Copiii trebuie să înveţe activ. Ei ar trebui să fie încurajaţi să vină în clasă cu propriile lor
interese, experienţe, idei.
• Copiii trebuie să se simtă atât relaxaţi, cât şi stimulaţi în clasă. Nu trebuie să existe tensiuni şi
presiuni.
• Pentru elevi, profesorii reprezintă resurse, nu poliţişti sau zei. Copiii trebuie să-şi respecte
profesorii, dar trebuie să se şi simtă bine în preajma lor.
• Copiii trebuie să se simtă liberi să-şi discute problemele atât cu profesorii, cât şi cu egalii lor.
• Când este vorba despre clasa lor, ei au responsabilitatea de a ajuta ca lucrurile să meargă bine şi
întotdeauna cooperarea este preferabilă competiţiei.
• Experienţele educative ar trebui să fie cât mai apropiate de experienţele cotidiene ale
copiilor. Ei trebuie să aibă atât putere, cât şi responsabilităţi în clasă.
146
Psihologia Educației
Temă de reflexie: De ce este importantă stimularea creativităţii la elevi? Cum puteţi stimula
creativitatea elevilor în calitate de profesori de.............?
147
Psihologia Educației
148
Psihologia Educației
reproducerea textuală, de către elevi sau studenţi, a materialului, fie că este înţeles sau nu,
şi acorda calificative mari pentru aceasta reproducere, ei nu se vor strădui sa prezinte
materialul consultat (notiţe, manual, bibliografie) într-o forma personală, să gândească
asupra lui, să caute soluţii originale etc. Rezultatele vor fi diametral opuse dacă prin
notele atribuite şi prin alte căi se va stimula studiul individual al elevului, încercarea de a
găsi soluţii originale, de a gândi independent. Numeroase cercetări experimentale au scos
în evidenţă faptul că, în grup, eficienţa activităţii creşte; productivitatea gândirii este mai
mare în condiţiile rezolvării în grup a problemelor decât în condiţiile rezolvării
individuale. Ceea ce determină, în primul rând, productivitatea mai mare a grupului, este
creşterea flexibilităţii gândirii subiecţilor în condiţiile lucrului în grup. Dat fiind faptul că
orientarea cognitivă a subiecţilor poate fi diferită, în cursul rezolvării are loc o
zdruncinare reciprocă a stereotipiei. Această relaţie din cadrul grupului determină o
creştere a flexibilităţii gândirii fiecărui membru al grupului, ceea ce are ca efect uşurarea
rezolvării problemelor. Urmărind modul de rezolvare al problemelor în grup, se poate
constata că adeseori o soluţie abia schiţată de un membru al grupului şi lăsată în
suspensie, este preluată de alt membru al grupului şi dezvoltată, eventual dusă până la
capăt.
2. Notele la un anumit obiect. Un predictor poate mai elocvent şi mai obiectiv
decât randamentul şcolar general, se referă la notele de la obiectul preferat. Creativitate
poate însemna şi uşurinţa cu care elevul gestionează o anumită materie, respectiv modul
de a obţine rezultate deosebite.
3. Activităţile extraşcolare Există diverse studii care demonstrează faptul că
modul de petrecere a timpului liber, respectiv activităţile extraşcolare sunt mai
edificatoare pentru evidenţierea creativităţii elevilor. În ciuda încercărilor pe care le face
pentru a se moderniza, şcoala este destul de limitativă pentru un elev, atât în ceea ce
priveşte aria disciplinelor studiate cât şi modalităţile de manifestare a capacităţilor
personale. De aceea modul de manifestare al elevului în afara timpului acordat şcolii
poate fi un interesant indicator al capacităţii creatoare a acestuia.
4. Relaţia dintre vârstă şi creativitatea elevilor În forma sa artistică, expresivă
creativitatea poate fi întâlnită la elevi indiferent de vârsta acestora. Celelalte forme ale
creativităţii pot fi evidenţiate urmărindu-se elementele de noutate şi originalitate ale
149
Psihologia Educației
150
Psihologia Educației
Exerciţii şi Întrebări
151
Psihologia Educației
8.5 Inteligența
Când vorbim despre inteligenţă ca sistem complex de operaţii care condiţionează
modul general de abordare şi soluţionare a celor mai diverse sarcini şi situaţii
problematice, avem în vedere operaţii şi abilităţi, cum ar fi: adaptarea la situaţii noi,
generalizarea şi deducţia, corelarea şi integrarea într-un tot unitar a părţilor relativ
disparate, anticiparea eznodământului consecinţelor, compararea rapidă a variantelor
acţionale şi reţinerea celei optime, rezolvarea uşoară şi corectă a unor probleme cu grad
crescânde de dificultate.
Toate aceste operaţii şi abilitaţi relevă cel puţin trei caracteristici fundamentale ale
inteligenţei:
capacitatea ei de a soluţiona situaţiile noi, cele vechi, familiare, fiind soluţionate
cu ajutorul deprinderilor, obişnuinţelor;
rapiditatea, supleţea, mobilitatea, flexibilitatea ei;
adaptabilitatea adecvată şi eficienţa la împrejurări.
Inteligenţa apare deci ca o calitate a întregii activităţi mentale, ca expresia
organizării superioare a tuturor proceselor psihice. Când vorbim de inteligenţă ca o
aptitudine generală, avem în vedere implicarea ei cu succes în foarte multe activităţi şi
vizăm nu atât conţinutul şi structura ei psihologică, ci finalitatea ei. O asemenea
accepţiune este însă limitată deoarece ştim ca există nu numai o inteligenţă generală, cu
ajutorul căreia rezolvam cu succes o multitudine de activităţi, ci şi forme specializate de
inteligenţă (teoretică, practică, socială, tehnică, ştiinţifica) ce permit finalizarea cu succes
doar a unui singur tip de activităţi.
Howard Gardner
152
Psihologia Educației
153
Psihologia Educației
154
Psihologia Educației
Modele explicative ale inteligenţei
Modelul psihometric îşi are originea în cercetările asupra intelectului copiilor
realizate de psihologul francez Alfred Binet (1857-1911). Acesta, împreună cu Theodore
Simon (1873- 1961), imaginează o suită de probe care aproximează compoziţia
operatorie a intelectului (spirit de observaţie, memorie, raţionament, vocabular,
cunoştinţe etc.). Acestea sunt dispuse într-un instrument de măsură care poartă denumirea
de Scara metrică a inteligenţei Binet- Simon (1905). Câţiva ani mai târziu, în 1912,
psihologul german W.Stern a propus măsurarea coeficientului de inteligenţă (QI) care se
calculează după formula: vârsta mintală (VMi) QI = X 100 vârsta cronologică (VCr)
Acest coeficient oferă o imagine asupra dezvoltării inteligenţei. Astfel, un coefficient de
100 indică o dezvoltare normală a inteligenţei (vârsta mentală este egală cu vârsta
cronologică), un QI mai mare de 100 indică o inteligenţă superioară mediei, iar un QI mai
mic de 100 indică o inteligenţă inferioară mediei.
Ceva mai târziu, psihologul american Lewis Terman (1877-1956) de la
Universitatea Stanford, revizuieşte scara lui Binet şi o introduce în America sub numele
de Scala Stanford - Binet (1916). Terman arată ca vârsta mentală este distanţa parcursă
între vârsta noului născut şi inteligenţa adultă, iar Q.I.-ul este viteza, adică raportul dintre
distanţa parcursa şi timpul necesar parcurgerii ei, cu alte cuvinte, raportul dintre vârsta
mentală şi vârsta cronologică.
155
Psihologia Educației
156
Psihologia Educației
157
Psihologia Educației
inteligenţei prin intermediul teoriei inteligenţei de succes. Această nouă teorie susţine
existenţa a „doar” trei forme ale inteligenţei: analitică, creativă şi practică. În afara
acestor modele mai pot fi citate: modelul neuropsihologic (care descrie inteligenţa în
termenii ariilor fizice ale creierului); în această categorie intră şi cercetările luiHoward
Gardner care a ajuns la concluzia existenţei „inteligenţelor multiple” la care ne-am referit
mai înainte; modelul ecologic (care presupune studiul inteligenţei în contextul ei
ambiental, firesc de operare).
Teme de reflexie:
158
Psihologia Educației
159
Psihologia Educației
160
Psihologia Educației
161
Psihologia Educației
Exerciţii şi Întrebări
162
Psihologia Educației
Pentru societatea de astăzi, multe din problemele individului tind să devină din ce
în ce mai mult, probleme ale societăţii. Efectele extinse ale transformărilor care au loc în
dinamica socială determină această schimbare de atitudine. În acelaşi timp, problemele
majore ale societăţii, în special problemele cu caracter prospectiv, se înscriu ca probleme
ale formării personalităţii individului.
Respectarea individualităţii elevului, formarea şi dezvoltarea în concordanţă cu
liniile proprii de dezvoltare ale acestuia devin deziderate cu tendinţă de accentuare
permanentă. Se are în vedere faptul că fiecare copil are un fond propriu ereditar şi ca
dezvoltarea lui are loc în condiţiile specifice de mediu, faţă de care acesta depune efort
continu de adaptare.
Preocupările de identificare şi cultivare a specificului individual al copilului sunt
justificate şi de prezenţa ştiinţei în acţiunea de orientare şcolară şi profesională care
contribuie la înlăturarea întâmplării, neinformării sau a capriciilor în alegerea profesiunii,
înlesneşte, în acelaşi timp trecerea de la un criteriu constatativ, dogmatic şi statistic la
unul formativ dinamic şi interpretativ.
163
Psihologia Educației
164
Psihologia Educației
165
Psihologia Educației
care decide accesul copilului la diferite forme de instruire (fără a subaprecia rolul
caracterului, instruirii, etc.) se impune acordarea unei atenţii deosebite diagnosticului
acestei variante;
teste analitice, de diagnostic al unor aptitudini sau abilităţi;
teste de alegere care diagnostichează varietatea intereselor;
teste de cunoştinte care oferă posibilitatea de a aprecia nivelul de pregătire
al unui elev prin raportarea la nivelul de pregătire al tuturor elevilor care
se găsesc pe acelaşi plan de şcolarizare.
166
Psihologia Educației
167
Psihologia Educației
Nr.____________________ Data:_______________________
1. Familia
Tata
Mama
Copii
168
Psihologia Educației
169
Psihologia Educației
3. Modul de pregătire a lecţiilor (cu regularitate, din proprie iniţiativă, prin efort propriu,
etc):
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
170
Psihologia Educației
2. Conduita în şcoală
a) relaţiile elev-profesor (disciplinat, politicos, docil, rezervat, impertinent);
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
171
Psihologia Educației
V. Caracteristicile personalităţii
1. Procese intelectuale (nivel de dezvoltare intelectuală, atenţie, memorie, gîndire,
imaginaţie, limbaj;
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
_______________________________________________________________________
2. Trăsături de afectivitate (sentimente legate de personalitate, reacţii faţă de succes şi
insucces, sensibilitate, timiditate, echilibru emotiv);
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
a) activităţi şcolare;________________________________________________________
b) preocupările din timpul liber;______________________________________________
4. Trăsături de temperament:
a) energie (capacitate de efort, rezistenţă la oboseală), mobilitate ( ritm de activitate,
adaptare la situatii noi), si echilibru (stăpînire de sine, impulsivitate;
_______________________________________________________________________
_______________________________________________________________________
b) introversiune, extraversiune
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
5.Trăsături de voinţă şi caracter:
172
Psihologia Educației
173
Psihologia Educației
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
4. Recomandări pentru orientarea şcolară şi profesională în funcţie de aspiraţiile
şi posibilităţile elevului şi de dorinţele părinţilor
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
Exercițiu
Elaborați o activitate de cunoaștere și autocunoaștere ce poate fi
desfășurată în clasa de elevi.
Urmăriți și abordați următoarele puncte:
174
Psihologia Educației
175
Psihologia Educației
176
Psihologia Educației
vor fi utilizate și maniera în care acestea vor fi utilizate. Persoana trebuie să fie asigurată
că informațiile transmise în cadrul consilierii sunt confidențiale și nu vor fi divulgate unei
terțe persoane, cu excepția situației în care propria persoană sau cineva apropiat se află
într-un potențial pericol.
Un alt aspect ce ține de etica aplicată în cadrul consilierii constă în arhivare,
respectiv în gradul de siguranță în care materialele utilizate și obținute în cadrul
consilierii sunt păstrate de către consilier. Acesta are obligația de a le păstra în maximă
siguranță, tocmai pentru a contribui la asigurarea confidențialității persoanei cu care
lucrează. De asemenea, tot un aspect etic este acela în care consilierul, în cazul în care
consideră că este depășit de un caz pe care îl are în grijă, apelează la supervizare sau
intervizare – cu alte cuvinte se orientează spre a apela la alți profesioniști pentru a putea
obține o contribuție obiectivă, bazată pe o varietate mai mare de experiențe profesionale
astfel încât să-și poată verifica și completa adecvarea propriei intervenții.
Scopul procesului de consiliere este acela de a atinge o optimizare personală, de a
facilita autocunoașterea și dezvoltarea personală dar și prevenția și remiterea problemelor
de natură emoțională, cognitivă sau de comportament. Probleme abordate pot fi așadar fie
de natură personală fie de natură profesional-vocațională.
Indiferent de problema adresată, putem identifica o serie de indicatori ai
optimizării personale, indicatori ce sunt comuni pentru aproape orice proces de consiliere
desfășurat cu succes. Astfel identificăm:
Creșterea capacității de a fi deschis către experiențe noi
Sentimentul de valorizare a potențialului propriu
Dezvoltarea capacității de autoreflexie (de autoanaliză)
Capacitatea de a percepe cu mai multă ușurință acele schimbări pozitive care
intervin în procesul de dezvoltare
Creșterea eficienței, a flexibilității și a creativității, respingerea rutinei ca
factor ce blochează dezvoltarea și descoperirea propriiloe resurse
Creșterea autonomiei, respectiv a capacității de a lua decizii în baza propriilor
atitudini, valori și nevoi;
Îmbunătățirea calității relațiilor interpersonale.
177
Psihologia Educației
178
Psihologia Educației
179
Psihologia Educației
180
Psihologia Educației
181
Psihologia Educației
Şcoala trebuie să facă tot ce îi stă în putinţă pentru valorizarea maximă a fiecărui
individ prin stimularea intelectuală a elevilor, aptitudinilor, atitudinilor şi trăsăturilor de
personalitate.
Aria curriculară “Consiliere şi orientare”
reprezintă una din modalităţile esenţiale prin care şcoala trebuie să-şi urmeze
scopul primordial: de proces formativ centrat pe elev, capabilă să valorizeze tipuri diverse
de elevi şi abilităţi, să răspundă nevoilor comunităţii şi să ofere societăţii persoane
competente pentru viaţa privată, profesională şi publică.
constituie cadrul organizat de întâlnire între profesori şi elevi, în care profesorul
poate să lucreze nu doar cu dimensiunea raţional – intelectivă a elevului, ci şi cu cea
afectivă, motivaţională, atitudinală şi socială.
Importanţa ariei curriculare
Aria curriculară “Consiliere şi orientare” tinde să rezolve în prezent, simultan,
următoarele aspecte:
dezvoltarea personală şi înzestrarea elevilor cu cunoştinţe şi abilităţi necesare
pentru managementul propriei vieţi;
informarea elevilor privind oportunităţile de educaţie şi formare în România;
facilitarea accesului la întreaga ofertă de educaţie şi formare profesională;
sprijinirea bunei inserţii socio-profesionale viitoare a tinerilor;
ameliorarea continuă a procesului de utilizare a resurselor umane de care
societatea dispune;
În urma parcurgerii orelor de consiliere şi orientare, elevii vor conştientiza
conexiunile între ceea ce învaţă şi utilitatea cunoştinţelor şi abilităţilor dobândite pentru
viaţa reală. Conştientizarea transferului de abilităţi şi cunoştinţe în viaţa reală sporeşte
motivaţia şi interesul pentru învăţare al elevilor.
182
Psihologia Educației
Beneficii ale ariei curriculare “Consiliere şi orientare”
Structura curriculum-ului:
183
Psihologia Educației
Planificarea carierei
184
Psihologia Educației
• Conversaţia;
• Chestionar de interese şi aptitudini;
• Tehnici ale gândirii critice;
• Analiza SWOT;
• Studiul de caz – analiza în grup a unor scenarii reale pe anumite teme sau
probleme;
• Imageria mentală – exerciţiu care solicită elevii să îşi imagineze anumite situaţii
şi îi ajută să se focalizeze pe propriile dorinţe, aspiraţii şi trăiri relaţionate cu situaţia
imaginată;
• Învăţarea prin cooperare;
• Învăţarea prin descoperire;
• Fişe de lucru;
Metode de evaluare:
• Autoevaluarea – procesul de reflecţie asupra comportamentelor proprii şi a
rezultatelor obţinute, în scopul monitorizării progresului în atingerea unui obiectiv stabilit
sau ca suport al procesului de autocunoaştere.
• Portofoliul – cuprinde cele mai relevante produse ale activităţii elevului în
raport cu un anumit scop.
• Realizarea de proiecte individuale şi de grup – presupune analiza unei situaţii
reale care poate fi îmbunătăţită, identificarea situaţiei dorite şi specificarea modalităţilor
prin care se poate ajunge la situaţia dorită. Se specifică strategiile de remediere dar şi
resursele necesare: timp, suport, resurse personale. Proiectul trebuie să fie aplicabil şi
realist.
• Realizarea de postere, afişe – utilizarea unor mijloace artistice pentru
transmiterea unei idei la care aderă grupul.
• Fişe individuale de (auto)evaluare
185
Psihologia Educației
186
Psihologia Educației
clientul. Relaţia dintre psihologul şcolar şi persoana consiliată este una de alianţă, de
participare şi colaborare reciprocă. Psihologul şcolar desfăşoară activităţi de: evaluare
psihologică, consiliere în probleme emoţionale (anxietate, depresie), comportamentale
(agresivitate, hiperactivitate), de învăţare (eşec şcolar, abandon şcolar), consilierea
carierei, prevenţia comportamentelor de risc (suicid, consum de alcool, drog), terapie
individuală şi de grup.
BIBLIOGRAFIE:
187
Psihologia Educației
Costa, P. T., McCrae, R. R., & Holland, J. L. (1984). Personality and vocational interests
in an adult sample. Journal of Applied psychology, 69(3), 390.
Ebbinghaus, H. (1913). Memory: A contribution to experimental psychology(No. 3).
University Microfilms.
Ebbinghaus, H. (1913). Memory: A contribution to experimental psychology(No. 3).
University Microfilms.
Ebbinghaus, H. D., & Flum, J. (2005). Finite model theory. Springer Science & Business
Media.
Ey, H. (1968). La conscience (Vol. 16). Presses universitaires de France.
Eysenck, H. J. (1967). The biological basis of personality (Vol. 689). Transaction
publishers.
Eysenck, H. J. (1967). The biological basis of personality (Vol. 689). Transaction
publishers.
Freud, S., & Bonaparte, P. M. (1954). The origins of psychoanalysis (pp. 355-445).
Imago.
Funder, D. C., Block, J. H., & Block, J. (1983). Delay of gratification: Some longitudinal
personality correlates. Journal of personality and social psychology, 44(6), 1198.
Gagné, R. M. (1965). Conditions of learning.
GALPERIN, P., & LEONTIEV, A. (1965). Learning theory and programmed
instruction. Soviet Education, 7(10).
Gardner, H. (2011). Frames of mind: The theory of multiple intelligences. Basic books.
Goldberg, L. R. (1990). An alternative" description of personality": the big-five factor
structure. Journal of personality and social psychology, 59(6), 1216.
Golu, M., & Dicu, A. (1972). Introducere în psihologie. Editura Ştiinţifică.
Golu, P., & Golu, I. (2003). Psihologie educaţională. Editura Miron, Bucureşti.
Greenwood, E. (1945). Experimental sociology: A study in method. King's crown Press.
Guilford, J. P. (1975). Factors and factors of personality. Psychological Bulletin, 82(5),
802.
Guillaume, P. (1947). Psicología de la forma. Argos.
Guthrie, E. R. (1952). The psychology of learning (rev.
Hamblin, D. (1974). The teacher and counselling. Wiley-Blackwell.
188
Psihologia Educației
http://apa.org/
Hull, C. L. (1932). The goal-gradient hypothesis and maze learning.Psychological
Review, 39(1), 25.
Hull, C. L. (1951). Essentials of behavior.
Jung, C. G. (1939). The integration of the personality.
Jung, C. G. (2014). The development of personality. Routledge.
Kardiner, A. (1965). The individual and his society. Columbia University Press.
Kelly, G. A. (2003). A brief introduction to personal construct theory.
Koffka, K. (2013). Principles of Gestalt psychology (Vol. 44). Routledge.
Köhler, W. (1929). Gestalt psychology.
Lewin, K. (1935). A dynamic theory of personality.
Lewin, K. (1936). A DYNAMIC THEORY OF PERSONALITY: SELECTED
PAPERS. The Journal of Nervous and Mental Disease, 84(5), 612-613.
Linton, R. (1945). The cultural background of personality.
Maslow, A. H. (1943). A theory of human motivation. Psychological review,50(4), 370.
Maslow, A. H., Frager, R., & Cox, R. (1970). Motivation and personality (Vol. 2). J.
Fadiman, & C. McReynolds (Eds.). New York: Harper & Row.
Matthies, H. (1974). The biochemical basis of learning and memory. Life
sciences, 15(12), 2017-2031.
McLaughlin, C., Chisholm, M., & Clark, P. (2014). Counseling and Guidance in
Schools: Developing Policy and Practice. Routledge.
Miller, G. A. (1956). The magical number seven, plus or minus two: some limits on our
capacity for processing information. Psychological review, 63(2), 81.
Miller, N. E., & Dollard, J. (1941). Social learning and imitation.
Moreno, J. L. (1960). The sociometry reader.
Mowrer, O. (1960). Learning theory and behavior.
Odobleja, S. (1938). Psychologie consonantiste (Vol. 1). Librairie Maloine.
Osborn, A. F. (1953). Applied imagination.
Osgood, C. (1953). Method and Theory in. Experimental Psychology.
Pavelcu, V. (1982). Cunoaşterea de sine şi cunoaşterea personalităţii. Editura Didactică
şi Pedagogică.
189
Psihologia Educației
190
Psihologia Educației
191