Curs 1

Introducere în terapia ocupațională. Concepte de bază în terapia ocupaţională.

Interferențe kinetoterapie - terapie ocupațională. Aspecte ale identităţii profesionale în
kinetoterapie și terapie ocupațională

Terapia studiază mijloacele şi metodele de tratament ale persoanelor care suferă de o

anumită afecţiune, incapacitate sau deficienţă, temporară sau permanentă.
Rolul profesiei de terapeut ocupaţional este de a dezvolta însuşiri, calităţi, abilităţi,
beneficiarii fiind persoane care au întâmpinat probleme ale capacităţii de funcţionare în orice
perioadă a dezvoltării individuale, fizice sau psihice. Spectrul de acţiune al terapiei
ocupaţionale include probleme fizice, deci ale corpului, psihice - la bolnavii psihici, cognitive,
psihologice şi psihosociale.
Practicianul terapiei ocupaţionale învaţă principiile generale aplicabile tuturor acestor
dizabilităţi. Domeniul de aplicare şi activitate al terapeutului ocupaţional este de la pediatrie
până la secţiile de geriatrie, într-o paletă largă de metode ce variază de la o consultaţie unică
până la cure de tratament, pe termen scurt până la reabilitare şi ajustare pe termen îndelungat.
Personalul din Terapia ocupaţională activează în spitale, în clinici şi şcoli, acasă la
pacient, în diverse servicii sociale, în închisori, în ultimul timp extinzându-se activitatea în
ergonomie, în terapia susţinută de animale, etc.
Terapeutul ocupaţional lucrează cu pacienţi cu dizabilităţi fizice, psihice sau
psihologice care pot fi rezultatul unui accident, a unei răniri, boli somatice sau psihice, a unei
dereglări emoţionale, a unui conflict sau stări de stres, al unor întârzieri în dezvoltare sau al
unor anomalii genetice. Beneficiarul terapiei ocupaţionale poate fi un copil preşcolar cuprins
într-un program de intervenţie preventivă (exemplu copiii străzii) sau un copil cu probleme
neuropsihice care frecventează o şcoală publică sau adolescenţii dintr-un centru de tratament
antidrog sau cu un adult retardat mintal sau cu sechele motorii care a fost antrenat pentru a
face o activitate productivă.
Un client poate fi un om paralizat în urma unei leziuni a măduvei spinării ca urmare a
unui accident sau care a avut un atac cerebral care trebuie să se obişnuiască să trăiască în
propria casă, să-şi îngrijească familia, deşi o parte a corpului său nu mai funcţionează normal.
Terapia ocupaţională se adresează şi oamenilor în vârstă unde poate fi aplicată în scop
profilactic (de prevenire) încetinind procesul de îmbătrânire prin exerciţiu fizic şi intelectual,
cât şi ca terapie caz în care îşi propune să ajute vârstnicul să-şi recapete maximum de

1
independenţă psihologică, fizică şi socială. Îmbunătăţirea independenţei personale, în limitele
situaţiei sale particulare de boală, este ceea ce leagă variatele circumstanţe ale activităţilor
socio-terapeutice.
Parametrii tratamentului în terapia ocupaţională sunt determinaţi de dizabilităţile
pacientului, respectiv şi practic doar imaginaţia terapeutului, cunoştinţele şi experienţa sa
stabileşte limitele şi orientările pornind de la activităţi special concepute cum ar fi ergoterapia
până la activităţile ludice, deci jocuri, sport, muzică, grădinărit, dans, computere, îngrijirea
animalelor de casă, activităţi casnice sau învăţarea scrisului. Aceste constatări demonstrează,
că persoanele care doresc să practice terapia ocupaţională trebuie să găsească soluţii în raport
cu pregătirea şi imaginaţia lor, folosind activitatea cu scop determinat pentru a ajuta clientul
sau pacientul să achiziţioneze noi abilităţi, să-şi îmbunătăţească abilităţile deficitare, să
compenseze dizabilităţile funcţionale promovându-se astfel sănătatea şi creşterea calităţii
vieţii.
Terapia ocupaţională are la bază concepţia după care activitatea voluntară sau, altfel
spus, ocupaţia cu componentele sale interpersonale şi de mediu, poate fi utilizată eficient
pentru împiedicarea apariţiei sau ameliorarea disfuncţiilor organismului uman, contribuind, în
acest fel, la creşterea adaptării individului la societate.
Mai sintetic, putem spune că terapia ocupaţională se preocupă în primul rând de
asigurarea sănătăţii şi funcţionării optime a individului uman în mediul său de existenţă. În
acest sens Mosey subliniază ideea după care terapia ocupaţională este preocupată în primul
rând „să ajute individul să-şi dezvolte deprinderile adaptative ilustrate în comportamente
învăţate, care-i permit să-şi satisfacă nevoile personale şi să răspundă cerinţelor mediului". În
acelaşi timp, această ştiinţă este tot mai mult implicată în asigurarea specificului fiecărei
individualităţi în parte, în creşterea şi dezvoltarea fiecărei persoane.
Căutând o clarificare cât mai cuprinzătoare a obiectului de studiu al terapiei
ocupaţionale, este util să ne oprim, mai întâi, asupra definiţiei oferite de ,,Asociaţia
Americană de Terapie Ocupaţională” în anul 1968. Conform acesteia „terapia ocupaţională
este arta şi ştiinţa de a dirija modul de răspuns al omului faţă de activitatea selecţionată,
menită să promoveze şi să menţină sănătatea, să împiedice evoluţia spre infirmitate, să
evalueze comportamentul şi să trateze sau să antreneze pacientul cu disfuncţii fizice sau
sociale".
Definiţiile ulterioare merg pe aceeaşi linie, diferenţele dintre ele ţinând, în special, de
sublinierea importanţei unui aspect sau altul, în vederea circumscrierii mai exacte a obiectului
de studiu al disciplinei. În acest sens, pe plan mondial este încă larg răspândită, o altă

2
definiţie. „Terapia ocupaţională este arta şi ştiinţa de a dirija participarea omului spre
îndeplinirea anumitor sarcini, cu scopul de a restabili, susţine şi spori performanţa, de a uşura
învăţarea acelor abilităţi şi funcţii esenţiale pentru adaptare şi productivitate, de a diminua sau
corecta aspectele patologice şi de a promova şi menţine sănătatea" (Council on Stand Ards,
Ajot, 1972). Elementul comun şi general al tuturor definiţiilor date terapiei ocupaţionale de
diverşi autori, se bazează pe conceptul de activitate sau ocupaţie.
Cunoştinţele pe care le acumulează această disciplină se bazează pe informaţiile
dobândite din domeniile anatomiei, fiziologiei, pedagogiei, psihologiei, sociologiei,
antropologiei şi, în general, pe cunoştinţele provenite de la majoritatea ştiinţelor care studiază
comportamentul omului. Rezultă, deci, că terapia ocupaţională, deoarece realizează o sinteză
informaţională între cunoştinţele provenite din diverse ştiinţe particulare, se constituie ca o
ştiinţă interdisciplinară.
Dacă avem în vedere faptul că sensul oricărui demers terapeutic este de a restitui
omului bolnav pe lângă sănătatea fizică şi psihică şi condiţia psihosocială a normalităţii,
înţelegem de ce metodele terapeutice complexe sunt de neconceput fără terapiile sociale în
care se încadrează ca elemente distincte terapia ocupaţională şi ergoterapia. Numai prin
acţiunea lor complexă şi complementară se parcurge drumul necesar de la recuperarea fizică,
biologică la reintegrarea socială şi profesională individului uman. Astfel, terapia ocupaţională
şi kinetoterapia sunt metode de tratament nemedicamentoase care au rol important în
reabilitarea şi reinserţia socio-profesională a persoanelor cu dizabilităţi funcţionale.