PRINCIPII ETICE ŞI SANOGENE ÎN

PSIHOLOGIA CLINICĂ

Lector univ. dr. Aurelia MORARU

2019
 Curs nr.1.

INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIA
CLINICĂ
 PSIHOLOGIA MEDICALĂ
• Psihologia medicală are în centru corelarea modificărilor obiectiv-biologice pe care le induce
boala cu modificările subiective, de trăire a situaţiilor de boală şi cu modificările de ordin
relaţional.
• Politzer arată că psihologia medicală este „psihologia care pune în centrul ei drama
persoanei umane (aflate în situaţia de boală)”.
• P.Popescu-Neveanu arată că psihologia medicală este „ştiinţa care studiază psihologia
bolnavului şi a relaţiilor sale cu ambianţa, legăturile sale subiective cu personalul medico-sanitar şi
cu familia; ea priveşte bolnavul nu numai din punct de vedere al organismului dereglat, ci şi din
punct de vedere al subiectivităţii sale, al naturii sale umane”.
• Ea studiază, de asemenea, coeficientul de psihogenie al fiecărui bolnav, reflex al reacţiei sale
faţă de agresiunea somatică/psihologică, ca şimijloacele psihologice de tratament. Coeficientul de
psihogenie se referă la particularităţile psihologice premorbide ale individului, atât sub aspectul
„rezistenţei”, cât şi al structurii reacţiei patologice.
• Săhleanu şi Athanasiu adaugă celor precizate mai sus, ca şi problematică a psihologiei
medicale, şi:
problematica psihologică a profesiunii medicale;
problematica relaţiei interpersonale medic-pacient.
• G.Ionescu consideră că psihologia medicală vizează omul aflat sub incidenţa bolii, abordându-l
într-o perspectivă dinamică şi comprehensivă.
• Dicţionarul de Psihologie coordonat de Ursula Şchiopu defineşte psihologia medicală ca fiind „un
domeniu care s-a dezvoltat prin practica medicală şi care este destinat unor sarcini practice ale
profesiunii medicale” (E.Kretschmer, 1956).
• Psihologia medicală este născută la confluenţa psihologiei cu medicina (G.Ionescu), dar depăşeşte
simpla „aplicare a cunoştinţelor de psihologie la domeniul medical” (D.Lagache). Ea abordează
omul bolnav într-o viziune tridimensională complexă şi integrativă, somato-psiho-socială.
 DELIMITĂRI CONCEPTUALE: PRINCIPIU, ETICĂ, PSIHOLOGIE CLINICĂ,
SANOGENEZA, PSIHOLOG, CLIENT

• PRINCÍPIU =1. element fundamental, idee, lege de bază pe care se întemeiază

o teorie, un sistem, o normă de conduită etc. 2. lege de bază a unei științe,
arte etc. 3. element primordial, cauză primară a lumii fizice. ♦ ~ regulă, normă
de acțiune, de comportare, de apreciere etc. ♦ în ~ = din punct de vedere
teoretic, în general. 5. convingere, punct de vedere ( lat. principium,
it. principio, fr. principe) - Dexonline.
• Principiile servesc ca scopuri spre care se tinde în practica clinică, în timp ce
standardele etice descriu o varietate de comportamente care definesc acte
neetice.
• ETICA. Termenul etică provine din limba greacă, êthos – obicei, datină,
obişnuinţă. Sinonimul latin este cel de morală (mores – moravuri). Cei doi
termeni, etică şi morală, sunt utilizaţi, într-un prim sens, ca sinonimi,
desemnând arta sau practica ce are ca scop o viaţă bună şi fericită. Cu timpul,
în filosofie ei se diferenţiază sensibil, ajungând să definească fiecare ceva
distinct. Termenul etică este utilizat pentru a desemna o disciplină filosofică
specializată, structurată, care are ca obiect de studiu binele şi valorile asociate
acestuia, în timp ce morala desemnează fenomenul real al comportamentului
cotidian în raport cu ceea ce este bine, vizând, aşadar, dimensiunea practică;
diferenţa este aceea între un sistem teoretic elaborat şi credinţele şi
comportamentele derivate ale oamenilor în raport cu ceea ce este bine şi
corect într-un anumit timp şi pentru o anumită comunitate.
 DELIMITĂRI CONCEPTUALE. PSIHOLOGIA CLINICĂ
• PSIHOLOGIA CLINICĂ= Etimologic, atributul de clinică se referă la îngrijirea
bolnavului la pat: gr. klinikos sau lat. clinicus.
• PSIHOLOGIA CLINICĂ se centrează pe evaluarea, tratamentul și înțelegerea
problemelor și tulburărilor psihologice și comportamentale ale individului. Mai
precis, psihologia clinică folosește principiile psihologiei pentru o mai bună
înțelegere, predicție și ameliorare a „aspectelor intelectuale, emoționale,
biologice, psihologice, sociale și comportamentale ale funcționării umane” (APA,
2000). Ea utilizează cunoștințele psihologiei pentru a ajuta oamenii să depășească
numeroasele tulburări și aspecte disfuncționale care pot apărea pe parcursul vieții.
• Considerată ca ramură a psihologiei, psihologia clinică constituie un corp de
cunoştinţe şi abilităţi, orientat spre investigarea persoanelor cu probleme medicale
şi comportamentale, în scopul realizării unei stări personale mai satisfăcătoare, cu
mai bune posibilităţi de autoexprimare. Principalele axe ale psihologiei clinice
sunt: axa diagnostică, axa prognostică şi axa terapeutică.
• În domeniul psihologiei clinice, există autori care fac o diferenţiere oarecum
metaforică între clinica realizată cu „mâinile goale”, care nu utilizează nici un
instrument (cu referire mai exactă la teste, pentru că în acest caz, metodologia
folosită se restrânge la observaţia clinică, interviul clinic şi psihologul însuşi)
şi clinica instrumentală sau „armată”, care utilizează instrumente psihologice
(predominant teste).
 PSIHOLOG, CLIENT, SUBIECT.
1. Psihologul reprezinta orice persoana care este membru, asociat,
absolvent afiliat, sau strain afiliat la CPR (Codul Deontologic).
2. Clientul reprezinta o persoana, un cuplu (ca relatie), o familie sau
grup (inclusiv organizatie sau comunitate) caruia i se ofera servicii
psihologice din partea unui psiholog. Clientii, participantii la
cercetari, studentii si orice alte persoane cu care psihologul vine
în contact în timpul activitatii sale profesionale sunt independenti
daca în mod independent au stabilit un contract ori si-au dat
consimtamântul informat. Persoanele sunt partial dependente
daca decizia contractului sau a consimtamântului informat este
împartita de doua sau mai multe parti (ex. parinti si conducerea
scolii, muncitori si conducerea institutiei, adult si familia sa).
Persoanele sunt considerate complet dependente daca acestea
nu pot sau pot în foarte mica masura sa aleaga între a primi sau
nu un serviciu ori sa participe la o activitate (ex. pacientii care au
fost involuntar supusi unor interventii psihiatrice, copiii foarte
mici implicati în proiecte de cercetare).
3. Subiect reprezinta o persoana care participa la un proiect de
cercetare stiintifica, fie ca face parte din grupul experimental, fie
ca are rol de martor.
 OBIECTUL PSIHOLOGIEI CLINICE
• Putem spune că „obiectul psihologiei clinice este
constituit de studiul şi înţelegerea subiecţilor singulari şi
a conduitelor lor în cadrul unei interacţiuni directe a
psihologului cu aceştia” (I.Dafinoiu, 2002).
• Familiarizarea studenţilor/masteranzilor cu universul
problematic al eticii;
• Însuşirea limbajului specific analizelor etice, prin
apropierea comprehensivă a conceptelor;
• Înţelegerea caracteristicilor teoriilor etice fundamentale;
• Sensibilizarea studenților față de problematica sensului și
valorilor existenței;
• Cunoaşterea tendinţelor eticii contemporane.
 SCOPUL PSIHOLOGIEI CLINICE
• În ţările de limbă engleză, conţinutul noţiunii
de psihologie clinică a fost extins, dincolo de ariile
spitalului, asupra tuturor situaţiilor patologice sau
disfuncţionale, susceptibile de a fi investigate
prin metoda clinică. Metoda clinică vizează studiul
individual al cazurilor normale şi patologice, ori
abordarea care permite înţelegerea aprofundată a
individualului, în raport cu conjunctura socioprofesională
şi familială, cu experienţa de viaţă, cu motivaţiile şi
expectaţiile bolnavului. Ea este, deci, orientată spre
studiul „singularului şi simptomaticului, al diferenţialului
şi comparativului” (P.Fedida, 1968, apud.G.Ionescu).
Actualmente, metoda clinică în psihologie este
considerată mai puţin o metodologie structurată, cât mai
curând o „manieră de a acţiona, simţi şi proceda”
(M.Grawitz, 1993, apud.I.Dafinoiu, 2002).
 4 IDEI FORȚĂ ÎN ABORDAREA CLINICĂ
• Abordarea clinică, conform lui M.Moulin (1992) (apud.I.Dafinoiu, 2002), integrată într-
un examen psihologic poate fi caracterizată prin patru idei „forţă”:
1. Unitatea şi unicitatea persoanei – psihologul clinician se defineşte ca „specialist în
problemele oamenilor singulari” (Ch.Nahoun), de unde refuzul unei abordări statistice
a datelor;
2. „Cei trei muşchetari” ai situaţiei de examen – psihologul, subiectul
şi problema/instituţia. Psihologul este parte integrantă din situaţia de examen
psihologic, examenul însuşi fiind o interacţiune şi o punere în relaţie a unor indivizi
(izolaţi sau în grup) cu un psiholog care îşi propune să-i observe şi să-i înţeleagă. De
asemenea, trebuie ţinut cont de instituţia în care are loc examenul – şcoală, spital,
întreprindere.
3. Experienţa subiectivă a subiectului şi atitudinea non-directivă – psihologul clinician
caută să cunoască, pentru a putea descrie, modul în care persoana trăieşte şi îşi
formulează problema. În acest context, singura abordare eficientă este una non-
directivă, psihologul lăsând libertate maximă subiectului, pe care îl consideră un expert
în propria problemă.
4. Perspectiva temporală – concret, abordarea clinică se derulează în trei timpi: examenul
situaţiei prezente a subiectului; analiza trecutului, pentru a clarifica prezentul prin
„istoria vieţii” subiectului; schiţa viitorului, prin luarea în considerare a celor două
abordări anterioare.
SANOGENEZA. FACTORII DE SANOGENEZĂ(FS)
• Sanogeneza= Ramură a medicinii care se ocupă cu
asigurarea stării de sănătate a populației, studiind
mediul social ca factor patologic, influența locuinței și
a condițiilor de muncă, fenomenele de urbanizare, de
poluare(fr. Sangenesse, lt. Sanus-sănătos, gr.genesis-
naștere).
• Factorii de sanogeneza (FS) – totalitatea factorilor,
individuali sau de grup, endogeni sau exogeni in
raport cu persoana, precum si a conditiilor
circumstantiale care produc, mentin si promoveaza
evolutia starii de sanatate mintala a individului sau a
grupurilor comunitar-umane de indivizi.
DREPTURI LEGALE ȘI MORALE. DISCRIMINAREA
• Drepturile legale ori civile reprezinta acele drepturi protejate prin
lege si recunoscute ca atare.
• Drepturile morale reprezinta drepturile fundamentele si
inalienabile ale omului care pot fi sau nu protejate total de legile în
vigoare. Un loc aparte, ca semnificatie, pentru psihologi îl ocupa
spre exemplu dreptul la: egala justitie; onestitate; dezvoltarea unei
intimitati adecvate; autodeterminare; libertate personala.
Protejarea unor aspecte ale acestor drepturi pot implica practici
care nu sunt continute sau controlate de catre legile în vigoare. În
plus drepturile morale nu se limiteaza la cele mentionate în aceasta
definitie.
• Discriminarea reprezinta activitatea care prejudiciaza ori
promoveaza prejudecati cu privire la persoane datorita culturii
acestora, nationalitatii, etniei, culorii sau rasei, religiei, sexului sau
orientarii sexuale, statutului marital, abilitatilor fizice sau
intelectuale, vârstei, statutului socio-economic si oricaror alte
preferinte, caracteristici personale, conditii sau statute.
 RELAȚIA MULTIPLĂ
O relatie se considera a fi multipla si în cazul în care:
• a. se exercita cel putin doua roluri profesionale în
raporturile cu o persoana .
• b. exista o relatie profesionala cu o persoana si cel putin
o alta relatie cu o alta persoana dar care este ruda sau
cunostinta apropiata a celei dintâi.
• c. exista o cunostinta comuna si apropiata atât
psihologului cât si persoanei care beneficiaza de suportul
psihologului.
Evitarea relatiilor multiple se face în spiritul respectarii
principiilor prezentului Cod, pentru pastrarea
obiectivitatii, competentei si eficientei activitatilor
desfasurate de psihologi.
 CODUL DEONTOLOGIC AL PROFESIEI DE PSIHOLOG
CU DREPT DE LIBERĂ PRACTICĂ
Codul deontologic este prezentat ca o sinteza de principii si
standarde etice de exercitare a profesiei de psiholog cu drept
de libera practica, care instituie regulile de conduita ale
psihologului cu drept de libera practica, denumit în
continuare psiholog. Codul ofera o baza consensuala pentru
mentinerea unei atitudini colective împotriva
comportamentelor ce încalca principiile eticii profesionale.
Pe lânga valoarea sa normativa, codul deontologic are rolul
de a orienta si regla acele activitati ale psihologilor în care
acestia se angajeaza ca psihologi, nu si pe cele din viata
privata a acestora. Comportamentul din viata privata a
psihologului poate fi luat în discutie numai daca este de o
asemenea natura încât aduce prejudicii profesiei de psiholog
sau ridica serioase îndoieli privind capacitatea acestuia de a-
si asuma si îndeplini responsabilitatile sale profesionale ca
psiholog.
 CODUL DEONTOLOGIC. PRINCIPII

• I. PRINCIPIUL RESPECTĂRII DREPTURILOR ŞI DEMNITĂŢII ORICĂREI PERSOANE.

• II. PRICIPIUL RESPONSABILITĂŢII PROFESIONALE ŞI SOCIALE
• III. PRINCIPIUL INTEGRITĂŢII PROFESIONALE
• IV. STANDARDE DE COMPETENŢĂ
• V. STANDARDE CU PRIVIRE LA RELAŢIILE UMANE
• VI. STANDARDE DE CONFIDENŢIALITATE
• VII. STANDARDE DE CONDUITĂ COLEGIALĂ
• VIII. STANDARDE DE ÎNREGISTRARE, PRELUCRARE ŞI PĂSTRARE A DATELOR
• IX. STANDARDE DE ONORARII ŞI TAXE
• X. STANDARDE PENTRU DECLARAŢII PUBLICE ŞI RECLAMĂ
• XI. EDUCAŢIE ŞI FORMARE
• XII. TERAPIE ŞI CONSILIERE
• XIII. EVALUARE ŞI DIAGNOZĂ
• XIV. CERCETARE ŞTIINŢIFICĂ ŞI VALORIFICAREA REZULTATELOR
• XV. DISPOZIŢII FINALE
 DISPOZIȚII FINALE
• Art. XV.1. Codul deontologic al profesiei de psiholog cu drept de libera
practica intra în vigoare odata cu aprobarea lui de catre Conventia
Nationala a Colegiului Psihologilor din România.
• Art. XV.2. Psihologii au responsabilitatea de a cunoaste si de a aplica
prevederile acestui Cod. Orice fapte savârsite în legatura cu profesia care
contravin prevederilor prezentului Cod, angajeaza raspunderea
disciplinara a psihologilor.
• Art. XV.3. Membrii Colegiului Psihologilor din România nu vor recunoaste,
ca fiind profesionala, activitatea care este neconforma cu principiile si
standardele acestui Cod.
• Art. XV.4. Toti psihologii vor coopera cu Comisia de Deontologie si
Disciplina a Colegiului Psihologilor din România, atât în supervizarea
conduitelor etice cât si în promovarea lor. Refuzul cooperarii atrage de la
sine incalcarea prevederilor acestui Cod si prin urmare sanctionarea
psihologilor în cauza în conformitate cu Codul de procedura disciplinara.
• Art. XV.5. Pentru a mentine relevanta si actualitatea codului, acesta este
revizuit de Comisia de Deotologie si Disciplina a Colegiului Psihologilor din
România dupa o perioada de 4 ani sau atunci când situatia o impune.
 EXPLOATAREA CLIENTULUI

Exploatarea necunoasterii, a lipsei de experienta sau a

starii de slabiciune a persoanelor vulnerabile datorita
starii psihice, pentru a le determina sa accepte servicii
psihologice în conditii prejudiciabile pentru acestea.
 ASPECTE DE ETICĂ ÎN PSIHOLOGIA CLINICĂ ȘI
MEDICALĂ

• Ca orice activitate umană, și prestațiile de psihologie

clinică și medicală trebuie să respecte anumite
principii și standarde etice. Analizând diverse coduri
etice ale domeniului, din diverse țări, se pot
desprinde câteva aspecte etice esențiale. Astfel,
putem vorbi despre 5 principii etice generale și 10
standarde etice.
 5 PRINCIPII ETICE GENERALE
1. A acționa întotdeauna în beneficiul persoanelor care solicită
ajutor, fără a le aduce vreun prejudiciu;
2. Fidelitate și responsabilitate - psihologii stabilesc
întotdeauna relații de încredere cu cei cu care lucrează și
sunt conștienți de responsabilitățile lor profesionale și
științifice față de societatea și comunitățile în care lucrează;
3. Integritate – psihologii promovează întotdeauna acuratețea,
onestitatea și adevărul științific în practica lor psihologică, în
cercetare și predare;
4. Dreptate/justiție – psihologii respectă și promovează
dreptul tuturor persoanelor de a avea acces și de a beneficia
de servicii psihologice;
5. Respectul pentru drepturile și demnitatea fiecărei
persoane – psihologii respectă demnitatea fiecărei persoane
cu care lucrează și drepturile acesteia la intimitate,
confidențialitate și autodeterminare.
 10 STANDARDE ETICE
1. Posedarea unor strategii de rezolvare a problemelor etice
2. Competența, grad înalt de competență în aria lor de speialitate
3. Integritatea, relații umane (evitarea discriminării, hărțuirii, a conflictului de interese)
4. Respectul pentru drepturile și demnitatea omului, dreptul la intimitate și
confidențialitate. Confidențialitatea- cerința cea mai importantă în prestațiile de
psihologie clinică
5. Responsabilitatea profesională și științifică
6. Respectul pentru drepturile și demnitatea omului, , înregistrarea ședințelor, taxe
7. Confidențialitatea,, educație și pregătire profesională
8. Grija pentru starea de bine a celorlalți, să aibă în vedere calitatea vieții clientului
cercetare și publicare
9. Responsabilitatea socială , cursuri în regim de voluntariat
10. Evaluare, măsurare sau intervenție, să ofere pacientului un feedback al evaluării
Sugestii: reducerea la minim a aroganței, egoismului, narcisismului și incompeteței
profesionale de către furnizorii de competente.
Esențial - interiorizarea spiritului care însuflețește aceste norme etice și menținerea
permanentă în minte de către psiholog a respectului față de profesie și a respectului
față de cel pentru care lucrează.
 ACTIVITĂȚILE PSIHOLOGULUI CLINICIAN
Activitățile care definesc profesia de psiholog clinician se referă la: evaluare psihologică,
tratament, activitățile de cercetare, activitățile de predare, servicii de consultanță.
• evaluarea psihologică include numeroase componente, utilizând un ansamblu
de metode (observația, interviul, metoda testelor etc.) și tehnici psihologice, pentru a
surprinde aspectele cognitive, de personalitate, comportamentale, neuropsihologice în
funcționarea individului. Datele obținute în urma evaluării sunt integrate într-un profil
complex al individului.
• tratamentul (intervențiile psihologice) se adresează unei mari diversități de probleme,
folosind diverse abordări. Psihoterapia se poate adresa indivizilor, cuplurilor, familiilor,
grupurilor și poate viza probleme umane foarte diverse (anxietate, fobie, depresie,
timiditate, boli somatice, pierderi, traume, adicții, tulburări de alimentație, dificultăți
relaționale, dificultăți profesionale).
• programele de cercetare – psihologii clinicieni conduc sau participă adesea la programe de
cercetare, care au ca scop determinarea celor mai adecvate formule de evaluare și
tratament pentru diverse problematici apărute în practică (depresie, anxietate, dependențe
etc.). același domeniu.
• activitățile de predare – psihologii clinicieni pot realiza activități de predare în diverse
instituții: ca profesori în universități, ca formatori, ca și coordonatori ai unor programe de
practică desfășurate pentru studenți care se formează în acest domeniu. De asemenea,
psihologii clinicieni pot organiza traininguri.
• Consultanță pentru biserici, profesioniști din domeniul sănătății, oameni de afaceri,
judecători, organizații etc
ETICA IN PSIHOTERAPIA ADULTULUI

• Cum imi ating obiectivele in psihoterapie?

• Etica pozitiva, vazuta prin prisma realizarii binelui

clientului.
• Etica plafonata, care se concentreaza pe obligatii
minime si respectarea unor principii obligatorii in
furnizarea de servicii profesionale evitand actiunile
interzise ce ar putea fi sanctionate.
COMPETENTA PROFESIONALA
• MODELUL DECIZIONAL ETIC - este deosebit de util
atunci cand psihologii se intreaba:
1.“Care ar trebui sa fie obiectivele mele?“
2.”Cum imi ating obiectivele?”
3.”Care este rolul meu in aceasta situatie?“
• CONCLUZIA-rezultatele cele mai bune sunt atunci
cand luam in considerare toti factorii (si pe cei
nonrationali), care pot augmenta starea de bine.
STUDIU DE CAZ 1
• Un psiholog care are adresa de mail publicata pe internet
primeste o solicitare de la un copil de 8 ani care ii scrie
“Ajutati-ma!parintii mei ma maltrateaza si eu doresc ca
aceasta situatie sa inceteze”
• Intrebare: Ce e de facut in aceasta situatie?
• Psihologul poate evita principiul daunelor raspunzandu-I
copilului prin mail si indrumnadu-l sa vorbeasca cu
invatatoarea si cu psihologul scolii.El nu este obligat sa
raspunda deoarece nu exista o relatie psiholog-
pacient.Cu toate acestea a gasit o strategie de integrare
care are ca efecte o probabilitate de a-l ajuta pe copil,
fara sa-I dauneze in vreun fel.Aceasta este etica pozitiva.
STUDIU DE CAZ 2
• Un psiholog, care manifesta simpatie in exces fata de o pacienta, cade de
acord sa efectueze un numar de sedinte de psihoterapie contra unui
onorariu minim, desi a presupus ca vor fi sedinte scurte (12-15), constata
dupa 6 luni ca nu intrevede finalul psihoterapiei.Se simte frustrat si nu stie
ce decizie sa ia: sa continue sau sa se eschiveze prin a-I recomanda clientei
sale sa mearga la un alt coleg.Ar fi fost de dorit daca, la debutul activitatii,
psihologul ar fi gandit o politica de acordare a serviciilor pro
bono.Principiul initial a fost de etica pozitiva care ulterior a devenit
frustrant declasandu-I resentimente, si s-a transformat intr-o relatie
ineficienta, frustranta desi initial, intentia parea sa fie bazata pe empatie
si dorinta de a vrea binele clientului.A lipsit de asemenea fixarea inca de la
inceput, prin acordul celor doua parti a numarului de sedinte.
• Intrebare: oare psihologul a dorit sa-si creasca stima de sine prin aceste
servicii sau a manifestat un exces de empatie?
STUDIU DE CAZ 3
• Un client a refuzat sa isi spuna numele real la cabinetul de psihologie,
folosind un alt nume.Dupa un numar de sedinte, psihologul a dat peste o
pagina de internet, unde clientul isi descria terapeutul in termeni
negativi.Perceptiile clientului erau distorsionate, irationale, scoase din
context, parea ca toate comentariile conduceau la o denigrare a acestuia,
ca si cum ar fi incompetent profesional.Caracterizarea psihologului de
catre clientul sau, l-a facut pe psiholog sa se simta umilit si in final, plin de
furie.
• Intrebarea este: cum se poate regla in aceasta situatie relatia psiholog-
client respectand etica?
• Sugestii: comportamentul jignitor sa fie abordat direct si la timp sau
psihologul sa presupuna despre clientul sau ca nu este constient de
efectul comportamentului lui, sa inceteze relatia psiholog-client.
• Concluzie: analizarea tuturor variantelor astfel incat sa se evite luarea unei
decizii premature.
 ETICA IN PSIHOTERAPIA COPILULUI

• PARTICULARITATI ALE PSIHOTERAPIEI COPILULUI

• Desi multe din problemele etice esentiale la sanatatea/boala sunt relevante si
pentru psihoterpia copilului, totusi exista un numar considerabil de conditii
specifice doar copiilor. Raspunderea pentru starea de bine a copilului revine
parintelui/parintilor/apartinatorului/tutorelui legal.
• Subliniem faptul ca uneori exista conflicte intre interesele parintilor si interesele
copilului. De exemplu, in timp ce o mama isi dorea ca fiica ei sa frecventeze scoala
cu orice pret, aceasta se simtea nefericita si depresiva si obiectivul ei era
rezolvarea conflictului cu mama care isi dorea frecventa si note maxime.
• Un alt aspect este acela ca, in copilarie, inteligenta si judecata morala sunt intr-un
proces continuu de dezvoltare. Pe masura ce se maturizeaza copilul, acesta
dobandeste si capacitatea de intelegere, motiv pentru care factorii implicati in
luarea deciziilor vor avea in vedere reconsiderarea acestei capacitati in
momentele in care anumite decizii ar putea afecta starea de bine a copilului.
• In ceea ce priveste varsta mintala si cea cronologica, e de dorit sa fie luat in seama
si acest aspect atunci cand terapeutul acorda atentie parerii proprii a copilului.
 PSIHODIAGNOSTICUL SI ETICHETAREA
• Psihodiagnosticul copilului este efectuat in functie de obiectivul fixat, de persoana sau institutia care il
solicita.
• Strangerea informatiilor psihologice in vederea formularii psihodiagnosticului de catre psihologul
clinician va fi efectuata cu competenta si responsabilitate.
• Modul de formulare a psihodiagnosticului solicita obiectivitate, competenta si confidentialitate.Se
impune o atentie deosebita in momentul comunicarii si impartasirii informatiilor copilului si familiei.
• Psihologul clinician asigurandu-se ca exprimarea este inteleasa in mod adecvat de catre copil si familia
acestuia.
• Este cunoscuta preocuparea etica pentru aspectul legat de psihodiagnostic si de efectul etichetei
diagnostice asupra personalitatii copilului evaluat. Ii pot afecta in mod nefavorabil sansele etichetele
precum”retard mintal”, care pot ramane impregnate in mintea copilului intreaga viata.
• Box ,se refera la “intrebuintarea din ce in ce mai mare a solutiilor medicale pentru probleme scolare,
care sunt in esenta morale, juridice si sociale”(Bloch,S., Chodoff,P., Etica psihiatrica, 2000,p.369)
• Se cunoaste efectul negativ al unor astfel de etichete asupra calitatii vietii copilului si de aceea este de
dorit evitarea etichetelor inexacte, inadecvate sau inselatoare.
• Un exemplu in acest sens sunt problemele etice legate de diagnosticarea “hiperactivitate cu deficit de
atentie/ tulburarea de conduita/tulburari pervazive”. Se stie ca orice diagnostic fals sau inselator
presupune existenta patologiei ceea ce ar putea fi un stigmat pentru fiinta umana.De aceea folosirea
termenilor necesita din partea specialistului asigurarea ca acestia sunt intelesi corect de catre parinte,
profesor sau alta persoana care solicita evaluarea psihologica a copilului.
• De retinut ca un psihodiagnostic acurat, de multe ori exercita un efect pozitiv asupra copilului
deoarece prin aceasta se poate deschide poarta catre un invatamant adecvat starii de sanatate si de
dezvoltare mentala a copilului.
 PSIHOTERAPIA COPILULUI
• Cele mai comune forme de tratament folosite in
psihoterapia copilului sunt: psihoterpia individuala si
psihoterpia familiei=>eficienta dovedita in cazul unor
tulburari emotionale si psihosomatice.
• Incertitudinea care apare asupra beneficiilor
psihoterapiei ridica problema masurii in care parintii si
copiii trebuie sa fie informati asupra sansei de a fi ajutati
prin acest tratament.
 CERCETAREA ȘI ETICĂ ÎN PSIHOTERAPIA
COPILULUI

• Principiul pe care trebuie să se întemeieze judecata

etică în cadrul cercetării impune luarea în
considerație a raportului RISC- BENEFICIU.
• Principiul obținerii consimțămantului informat din
partea părinților la copiii și adolescenții sub 16 ani.
DILEMA ÎN PSIHOTERAPIA COPILULUI

• Sarcina psihologului este aceea de a promova starea

de bine a copilului si aceasta intra in conflict cu
respectul fata de autonomia parintilor in cresterea si
educarea propriilor copii in functie de modelul
cultural de apartenenta. Astfel, psihologul
competent, dim punct de vedere cultural-poate gasi
flexibilitate in sistemul de credinte al familiei prin
recadrarea credintelor:”un tata bun pune
intotdeauna pe primul loc interesul copiilor
sai”(Knapp,S.,Gottlieb,M.,Handelsman,M., Dileme
etice În psihoterapie,2016,p.294).
 ETICA AUTORITĂŢII CONSILIERULUI PSIHOLOGIC

• Deontologia este „ştiinţă a normelor morale ale autorităţii” sau, mai

precis, „ştiinţa normelor morale care guvernează autoritatea în domenii
distincte specializate ale acţiunii umane”.
• Preluând de la J.M. Bochenski schema generală a autorităţii, vom
identifica, în aceasta, cele trei componente: purtătorul autorităţii,
subiectul autorităţii şi domeniul de aplicare a acesteia. Purtătorul
autorităţii este consilierul, în exercitarea atribuţiunilor sale profesionale,
specifice postului ocupat. Subiectul autorităţii este clientul sau grupul
uman consiliat. Domeniul autorităţii este, în cazul relaţiei de consiliere,
determinat de ansamblul problematicii de natură psihologică sau
psihosocială în care consilierul îşi manifestă competenţa şi în care sunt
definite atribuţiunile sale de serviciu. Este de remarcat faptul că, în
realitate, domeniul autorităţii consilierului nu se limitează doar la
competenţele declarate sau la atribuţiunile prescrise. Potrivit teoriei
influenţei sociale, prestigiul şi reputaţia profesiei, ca şi a persoanei care
exercită această profesie, determină noi câmpuri de autoritate, produse
de efectul imitaţiei, conformismului, obedienţei, efectului de hallo
 CONSECINŢE NEGATIVE ASUPRA ACTIVITĂŢII DE
CONSILIERE
• Lărgirea nepermisă a ariei efectelor, creând dependenţă, reacţii
adverse. Tocmai de aceea este justificată menţiunea din Codul
deontologic al psihologului care cere acestuia să prezinte, de fiecare
dată, cu onestitate, aria şi limitele intervenţiei sale specializate şi să
evite, pe cât posibil, efectele colaterale.
• Celelalte norme morale specifice Codului deontologic derivă din
caracterul dezechilibrat al relaţiei dintre consilier şi consiliat. Consiliatul
devine dependent de consilier, investeşte în el încredere şi speranţă, „îşi
pune sufletul pe tava acestuia”. El se supune voinţei consilierului,
conştiinţa acestuia este supusă, în sensul bun al cuvântului, unui proces
de „manipulare” psihică. Consilierul este puternic, consiliatul este slab.
Voinţa consilierului devine lege pentru consiliat şi este urmată cu
docilitate. Însă, refacerea echilibrului este posibilă prin asumarea
deliberată, de către consilier, a unor norme morale şi tehnice ale
consilierii, care să evite dependenţa, sentimentul disproporţiei, al
neputinţei, al obedienţei celui consiliat. În ultimă instanţă, însăşi
activitatea de consiliere trebuie să se finalizeze cu victoria omului
autentic asupra celui supus, a echilibrului asupra destructurării, a
încrederii în sine asupra încrederii în alţii.
 IDENTITATEA DEONTICĂ ŞI AUTORITATEA EPISTEMICĂ
• Se pot identifica două tipuri de autorităţi: autoritate deontică şi autoritate
epistemică. Prima, identificată, potrivit lui J.M. Bochenski, cu autoritatea de
investitură, deci cu autoritatea atribuită, recunoscută, acceptată şi urmată, în
toate aspectele exercitării ei, autoritatea deontică a consilierului provine din
mai multe surse.
• Prima sursă este dată de asocierea persoanei consilierului cu un cabinet de
consiliere oficial instituit sau cu un post profesional ocupat în condiţiile legii de
către psiholog. Prin urmare, consilierul este purtător de autoritate în virtutea
investirii sale oficiale în calitate de consilier.
• A doua sursă este acreditarea consilierului de către structurile profesionale şi
ştiinţifice competente. Acreditarea este un certificat de garanţie a calităţii
serviciilor pe care consilierul urmează să le presteze. În virtutea acesteia,
organele de acreditare îşi asumă responsabilitatea morală şi profesională
pentru cei acreditaţi, recomandându-i ca profesionişti în domeniul lor.
• Natura morală a autorităţii deontice vinde din drepturile conferite consilierului
prin acreditarea sau numirea sa pe un post de consilier. Consilierul este
îndreptăţit să deruleze, în folosul clienţilor săi, proceduri-standard de consiliere,
aşteptarea clienţilor fiind aceea a rezolvării favorabile a problemelor pentru
care fac apel la serviciile lui. El este îndreptăţit să primească, pentru munca
prestată, onorariul stabilit.
 CONTINUARE
• Acest onorariu nu poate acoperi valoarea şi calitatea reală a
serviciilor, decât sub presupoziţia unei competenţe
prestabilite de organele abilitate. Rareori clientul poate face o
evaluare exactă a calităţii serviciilor de care beneficiază. Prin
urmare, calitatea serviciilor de consiliere depinde de
responsabilitatea asumată de consilier. El este cel care, cu
conştiinţa morală activă, evaluează posibilităţile de rezolvare a
problemelor clientului şi stabileşte dacă este în măsură să le
rezolve. Tot el este cel care stabileşte extensia relaţiilor sale cu
clientul său, fiind pe deplin responsabil pentru respectarea
normelor deontologice derivate din aceste relaţii. Codul
deontologic al profesiei de psiholog cu drept de liberă practică
consacră acestei teme un capitol special, intitulat „Standarde
cu privire la relaţiile umane”.
 CONTINUARE
• Al doilea tip de autoritate este identificat de J.M.
Bochenski cu acea latură a autorităţii ca fiind aceea
dată de competenţa ştiinţifică şi profesională a
purtătorului. Prin urmare, consilierul are autoritate
epistemică asupra clienţilor săi prin faptul că în
domeniul în care el le oferă servicii, ştie mai mult
decât aceştia, este specializat anume pentru ceea ce
face, iar apelul la serviciile sale este determinat
tocmai de expertiza sa particulară.
 STUDIU DE CAZ 1
• Anamneza: la cabinet s-a prezentat o doamna de origine araba cu doua
fete adolescente.
• Motivul:atat mama,cat si fiicele ei adolescente erau abuzate emotional si
fizic de sot respectiv tatal biologic al celor doua fete, solicitand consiliere.
• In mentalitatea tatalui ele meritau sa fie sanctionate prin critic, tipete si
batai deoarece isi permiteau un comportament “libertin”in conceptia lui
prin noul mod de a se imbraca si socializa.Motivatia comportamentului lui
era aceea ca in cultura lor el decide alegerea vestimentatiei, a prietenilor
si a modului de socializare in ideea ca asa le fereste de prostitutie.Tatal a
ramas inflexibil in acomodarea la cultura europeana, si s-au reintors in
tara de origine.Pe parcursul consilierii/terapiei psihologul a manifestat un
comportament flexibil in medierea conflictelor tinand cont de cultura
familiei si ocupandu-se de dezvoltarea unei buna comunicaricare le lipsea
si de a-I invata sa negocieze conflictele sau sa priveasca fiecare
consecintele inainte de a lua anumite decizii.
• Intrebare:Dumneavoastra ce ati fi facut?
 STUDIU DE CAZ 2
• Anamneza: adolescenta de 14 ani, aflata in plasament familial ( a treia familie), fiind
abandonata de mama la varsta de 1 an, cu tata necunoscut, este adusa adusa la cabinetul
psihologic de catre asistentul maternal la recomandarea dirigintelui.
• Motivul: adolescenta a avut o conduita verbala inadevata in relatia cu un coleg in timpul orei
de limba romana.A fost sanctionata cu scaderea notei la purtare si i-a recomandat
asistentului maternal sa o duca la psihiatru in vederea unei evaluari.In urma incidentului si a
deciziilor luate adolescenta a fost tot mai agitata, iar evaluare psihologica si psihiatrica din
clinica a pus in evidenta normalitatea.Cu toate acestea adolescenta a primit medicamente
calmante.Terapia medicamentoasa are ca efect somnolenta ceea ce face ca adolescenta sa
depuna eforturi mari de concentrare pentru pregatirea temelor si pentru a-si desfasura
activitatea.
• Intrebare-cine a gresit?
• Oare o consiliere si o terapie centrata pe reeducare si fixarea valorilor/normelor/principiilor
ar fi putut evita etichetarea psihiatrica si medicatia?Sau consilierea scolara si medicatia ar
mai potrivite decat doar tratamentul medicamentos?
 ETICA IN PSIHIATRIA LEGALĂ
• Psihiatria legala este un termen limitat la actiunile psihiatrului care vin in sprijinul legii, pentru ca aceasta sa
poata finaliza cateva din responsabilitatile care ii revin.Pollack(apud.Bloch, 2000) deosebeste doua zone
distincte in care psihiatria si dreptul (legea) se intrepatrund. Zona mai cuprinzatoare include probleme
legale/juridice care au tangenta cu practica psihiatrica. Aceste probleme se refera la implicare, tutela, dreptul la
tratament si dreptul de a refuza tratamentul.Pollack numeste “psihiatria in scopuri legale”, cuprinzand
probleme precum responsabilitatea criminalului, competenta in momentul crimei, capacitatea succesorala,
custodia minorului, opiniile psihiatrului fiind luate in consideratie de catre jurat in vederea luarii unor decizii.
Cuvantul “forensic”(legal) vine din latinescul forum si in contextul psihiatriei legale se refera la faptul ca
raportul psihiatrului e facut public, ca relatia dintre psihiatru si client nu e privata si terapeutica, ci este o
relatie deschisa observatiei (analizei celorlalti). Vechiul forum antic, este tradus astazi ca fiind legislativul si
tribunalul. Astfel acest context ofera psihiatrului prilejul de a veni in ajutorul legii pentru a mentine in societate
siguranta si ordinea.
• Intrebare 1: Este etic ca un psihiatru sa serveasca o terta parte sau tribunalul de justitie?
• Intrebare 2: Cine este de fapt ajutat: pacientul, avocatul, tribunalul?
• Intrebare 3: Cine trebuie sa stabileasca principiile etice directoare ale unui grup profesional?
• Intrebare 4: Sa se faca acest lucru in maniera evolutiva, prin ordin sau prin vot majoritar?
• “Academia Americana de Psihiatrie si Drept respecta cele mai inalte standarde de practica in Psihiatria Legala.
Recunoscand aspectele unice ale acestei practici, care se afla la interfata profesiunii de psihiatru si de jurist,
Academia prezinta aceste principii directoare pentru practica etica a psihiatriei legala.”
• “Psihiatria legala e o sub-specialitate a psihiatriei, in care expertiza stiintifica si clinica se aplica unor probleme
juridice in contexte juridice, cuprinzand problematici civile, criminale, corectionale sau legislative; psihiatria
legala trebuie practicata conform principiilor directoare si principiilor etice enuntate de profesiunea de
psihiatri”(Preambulul la Principii etice directoare are AAPL , idem p.424)
IMPARTIALITATE IN EVALUAREA CLINICA
• Impartialitatea si caracterul adecvat al evaluarii clinice pot fi
puse la indoiala atunci cand opinia expertului este exprimata
fara a fi examinata persoana. Desi exista autoritati care nu
admit opinia unui expert cu privire la un individ care nu a
fost examinat personal, pozitia Academiei este ca atunci
cand dupa un efort sustinut nu este posibila efectuarea unei
examinari personale, se poate emite o opinie pe baza altor
informatii.Totusi in aceste conditii psihiatrul legist are
responsabilitatea de a se asigura ca exprimarea si sustinerea
opiniei sale, ca si orice raport sau depozitie facute pe baza
acesteia, arata in mod clar ca nu a avut loc o examinare a
persoanei si ca opinia exprimata isi are limitele care decurg
din aceasta.
 CONFIDENTIALITATE
Poate ca cea mai importanta problema din psihiatria legala si din psihiatrie in general, este
problema confidentialitatii.
In cazurile penale, informatiile obtinute de medic de la pacient ar putea fi folosite impotriva
“intereselor pacientului”.
Intrebari dificile ce se ridica:
1.Care sunt interesele unui criminal?
2.A obtinut psihiatrul informatiile de la criminal fara ca acesta sa fi inteles pe deplin ca ele ar
putea fi folosite in detrimentul sau?
3.Cel intervievat si-a dat consimtamantul in deplina cunostinta de cauza?
4.Consimtamantul in cunostinta de cauza este posibil in aceasta situatie?
5.Intra el in responsabilitatea psihiatrilor sau a avocatului pacientului?
6.Oare psihiatrul poate sa obtina toate informatiile de care are nevoie si pacientul sa ramana
si el pe deplin informat si cooperant?
7.Cel examinat e un “pacient” sau un “individ” care e examinat, atunci cand i se pun
intrebari solicitate de avocatul sau or de Tribunal?
Principii etice directoare AAPL :
Respectul fata de dreptul individului la intimitate si pastrarea confidentialitatii constituie
preocupari majore pentru psihiatrul care face evaluari judiciare.Psihiatrul pastreaza
confidentialitatea in masura posibila, in functie de contextul juridic…
 APLICAREA PRINCIPIILOR DEONTOLOGICE ÎN
DEMERSURILE DE CERCETARE PE SUBIECŢI UMANI
• Cercetarea pe fiinţa umană poate fi făcută numai dacă se respectă anumite norme pe care trebuie să
le urmeze în mod obligatoriu pentru a fi în concordanţă cu reglementările internaţionale în domeniu.

ASPECTELE ETICE ÎN CERCETAREA PE SUBIECŢII UMANI

1.Evaluarea riscurilor și a beneficiilor - onstituie ocazia şi responsabilitatea de a obţine
informaţii sistematice şi cuprinzătoare despre cercetarea propusă. Riscul este definit ca posibilitatea
de apariţie a unui efect nedorit. Beneficiul se referă la o achiziţie cu valoare pozitivă în legătură cu
starea de bine. !l nuexprimă o probabilitate. Evaluarea risc/beneficiu se ocupă de aprecierea
probabilităţii şi mărimii răului posibil faţă de beneficiile anticipate. Riscurile pot fi: psihologice, fizice,
legale, sociale sau economice.
2. Responsabilitate și protecție. Beneficiarul cercetării trebuie să-şi asume responsabilitatea de
menţinere a stării de bine asubiecţilor cercetaţi.
3. Informarea prealabilă a subiecților cercetării cu privire la scopul și procedurile întrebuințate.
4. Consimțămîntul scris, liber și în cunoștință de cauză în urma informării corecte a subiecților
cercetării.
5. Condițiile de întrerupere atunci când sănăttaea poate fi afectată sau la solicitarea subiecților.
6. Alegerea subiecților are în vederea evitarea abuzului asupra unor categorii de subiecți: minorități
rasiale, persoane dezavantajate economic, persoane institutionalizate.
7. Rezultatele cercetării vor fi făcute publice cu precizarea contribuției fiecărui autor.
8.Terminarea studiului. Participanții vor vaea acces la metodele cele mai bine argumentate de
profilaxie, diagnostic și tratament identificate prin cercetarea derulată ( Declaratia de la Helsinki,
pct.30).
• Sursa: https://www.academia.edu
 CERCETAREA PE SUBIECŢII UMANI
• Cercetarea este o activitate destinatã testãrii unei ipoteze care permite
elaborarea unor concluzii, dezvoltând sau contribuind la generalizarea
cunostinţelor cuprinse in teorii,principii sau în descrierea unor interrelaţii.
• Cercetarea este descrisã într-un protocol formal,care enunţã obiective şi un
set de proceduri destinate atingerii obiectivelor.Descrierea unui procedeu
nou,diferit şi/sau netestat nu echivaleazã cu o cercetare.
• Cercetarea pe subiecţi umani se desfaşoarã în întreaga lume de mai mult de
un secol, iar aportul esenţial al cercetãrii la progresul ştiinţei şi al umanitaţii în
general este indiscutabil. Exemplele de-a lungul timpului stau mãrturie asupra
apogeului abuzurilor la care a fost supusã fiinţa umanã. În acelaşi timp pot fi
aduse prejudicii voluntarilor şi prin ʺnedreptãţireaʺ lor, prin vicierea
consinţãmuntului informat şi prin încãlcarea confidenţalitãţii.
• Nici în prezent, mai ales in ţãrile in curs de dezvoltare, nu existã o coerenţã în
abordarea eticã a cercetãrii biomedicale.Elaborarea unor principii si criterii
etice privind cercetarea ştiinţificã şi supravegherea acesteia de cãtre comitete
etice neutre, trebuie sa dea un plus de siguranţã societãţii ş un plus de
resposabilitate cercetãtorilor.
• În analiza oricãrui proiect de cercetare demnitatea persoanei umane a
devenit un element determinant. Principiile precum autonomia, non-
vãtãmarea, binefacerea,justiţia, echitatea se impun, deşi nu cu uşurinţã.
• Întrbãrile etice reprezintã subiectul discţiilor şi dezbaterilor interdisciplinare.
 DIMENSIUNILE ETICII
• În ceea ce privesc dimensiunile eticii, sunt distinse trei
principale categorii de etici, în mod obișnuit :
1. metaetici;
2. etici procedurale;
3. etici relaţionale;
• Metaeticile,in mod tradiţional, au legãtura cu analiza sau
logica conceptelor morale.Ele implicã:explorarea
sensului,funcţiei,naturii şi justificarea judecãţilor normative.
• Eticile procedurale ne furnizezã cadrul de norme morale
care ghideazã sau indicã ce anume cineva ar fi bine sa facã sau
nu în situaţii particulare.
• Eticile relaţionale recunosc şi valorificã respectul reciproc,
demnitatea şi legãtura intre participant si cercetãtor,intre
cercetãtor şi comunitatea in care trãieşte şi munceşte.
PERSOANE IMPLICATE ÎN CERCETARE

1. subiect: o persoanã care participã voluntar intr-un

studiu clinic
2. investigator: un medic responsabil de studiu clinic
într-un centru;
3. sponsor: o persoana,instituţe sau organizaţie
responsabilã de iniţierea, conducerea şi/sau
finanţarea unui studiu clinic;
 PARTICIPANŢI VULNERABILI IN CERCETARE

• Copiii sunt cei mai vulnerabili participanţi care au nevoie de protecţie în faţa riscurilor
cercetãii.Cercetarea cu copii,ridicã de obicei mai mule întrebãri:
1. Cine decide sã participe copilul şi cine primeşte recompense?
2. Ce sistem ar trebui instituit pentru a ne asigura cã stimularea materialã a participanţilor
este justã,echitabilã şi copii nu vor fi exploataţi de pãrinţi, cercetãtori?
3. Ce mesaj transmitem copiilor plãtindu-i sa ia parte la cercetãri?
• Obţinerea consinţãmântului furnizeazã un fundament moral pentru
organizarea,conducerea cercetãii cu adulţi competenţi,simbolizând un parteneriat într
cercetãtor si participant în efortul de a cerceta.În fapt,
• documentul invocã imaginea unui contract legal stabilit între douã parţi, având în
încheiere semnãturile participanţilor şi ale cercetãtorului. Deoarece copii nu pot fi posibili
parteneri voluntari,permisiunea parentalã ia adesea locul consensului declarat al
copilului.Diferenţa eticã într consesnul dat al unui adult competent ş permisiunea
parinţilor este semnificativã. Deciziile pe care le iau adulţii în propiul interespot fi robuste
moral,dar deciziile pe care pãrinţii le iau pentru copii lor nu vor avea aceeaşi autenticitate.
• Atunci când existã riscuri pentru participanţi se va cere aprobarea copilului,definitã in
general ca ʺacordul acestuia de a participa la cercetareʺ, aplicat de obicei copiilor normal
dezvoltaţi între 8 şi 14 ani-capacitatea de a-şi da accordul presupunând cã elevul are un
grad rezonabil de înţelegere a ceea ce se aşteaptã de la el în cercetare şi cunoaşte
posibilitatea de a refuza participarea.
 PRINCIPIILE ETICE ALE CERCETÃRII PE SUBIECŢII
UMANI
• Principiul respectãrii persoanei:
1. respectarea autonomiei;
2. respectarea persoanelor vulnerabile;
3. respectarea confidenţialitãţii datelor subiecţilor şi a dreptului la
viaţa privatã;
• Principiul interesului şi beneficiul cercetãrii:
1. maximizarea beneficiilor;
2. minimizarea riscurilor;
3. consinţãmânt informat;
• Principiul echitãţii: asumarea si distribuirea egalã a beneficiilor şi
riscurilor asupra persoanelor incluse in studiu.
• Principiul evaluãrii riscurilor: definirea clarã a riscurilor, a efectelor
adverse a populaţiei potenţial expuse.
 CONCLUZII
• Cercetarea pe subiecţii umani trebuie sã fie condusã in
conformitate cu principiile etice care îşau originea în
ʺDeclaraţia pentru drepturile omuluiʺ de la Helsinki şi de
asemenea în conformitate cu protocolul care a fost
aprobat/a obţinut o opinie favorabilâ de la comisia
naţionalã de eticã.
• Drepturile, siguranţa şi confortul subiecţilor trebuie sã
prevaleze faţã de interesele şiinţfice ale societãţii.
• Cosninţãmântul exprimat în cunoştinţã de cauzã trebuie
sã fie obţinut în mod liber de la fiecare subiect înainte de
participarea acestuia la studiu. Toate informaţiile privind
studiul clinic trebuie înregistrate, manevrate şi pãstrate în
aşa fel încât sã asigure exactitatea raporăârii, interpretãrii şi
verificãrii lor.
 DILEME ETICE PRIVIND INSEMINAREA ARTIFICIALĂ
• În întreaga lume, numãrul cuplurilor conjugale (şi nu numai) care se confruntã
cu problema conceperii unui copil este în creştere. Fumatul, alcoolismul
şi stresul sunt printre cei mai mari factori care afecteazã buna funcţionare a
aparatului de reproducere feminin şi masculin, ducând la infertilitate.
• Pentru majoritatea cuplurilor, conceperea unui copil se produce în mod natural,
pentru alte cupluri însã, pentru conceperea unui copil este necesar un ajutor
specializat şi atunci, acestea recurg la înseminarea artificialã.
• Persoana care suferã de infertilitate dezvoltã odatã cu aflarea diagnosticului
sentimente de culpabilitate, neputinţã, frãmântãri, diminuarea stimei de sine.
La acestea se mai adaugã stãrile de anxietate, teamã, uneori probleme
conjugale, trãiri care copleşesc cuplul care recurge la înseminarea artificialã.
• Înseminarea artificialã este "o procedurã în care un cateter (tub) subţire este
introdus prin cervix pentru a depozita sperma direct în uter". Aceastã procedurã
vine în ajutorul persoanelor care suferã de anumite tipuri de infertilitate.
 ISTORICUL INSEMINÃRII ARTIFICIALE UMANE
• Istoria neoficialã susţine faptul cã prima încercare de înseminare artificialã a unei femei a fost efectuatã în perioada lui Henry
al IV-lea (1425-1474). Înseminarea a fost fãcutã chiar soţiei acestuia pentru ca Henry sã poatã avea moştenitori, el fiind
supranumit "impotent". Acest lucru nefiind însã atestat documentar, rãmâne la stadiul de neoficial.
• Spermatozoizii au fost observaţi pentru prima datã de cãtre Antoni van Leeuwenhoek (pãrintele microbiologiei) şi
colegul sãu Johannes Ham în anul 1678. Leeuwenhoek a descris spermatozoizii ca fiind "animalcule vii în sperma umanã"
(animale mici care se pot observa doar microscopic).
• Prima înseminare artificialã umanã atestatã documentar a fost efectuatã în anul 1770 de cãtre John Hunter, denumit
în istoria medicalã "fondatorul chirurgiei ştiinţifice".
• În anul 1780, Lazzaro Spallanzani (psiholog italian) observã cã spermatozoizii care au fost depozitaţi într-o formã
inactivã , congelaţi, pot fi mai apoi utilizaţi.
• Pe la mijlocul anilor 1800, J. Marion Sims, supranumit "pãrintele ginecologiei", a comunicat descoperirile sale cu
privire la testele postcoitale (demonstrarea posibilitãţii fizice a spermatozoizilor de a penetra stratul de mucus cervical) dupã
efectuarea a 55 de înseminãri artificiale. Dintre cele 55 de înseminãri doar una singurã s-a finalizat cu o sarcinã, explicaţia lui
Sims fiind faptul cã ovulaţia a avut loc în timpul menstruaţiei.
• În anul 1899, profesorul Ilya Ivanocich Ivanov a descris câteva încercãri ale unor metode practice de înseminare
artificialã. Deşi aceste înseminãri au fost efectuate pe animale domestice, acesta a fost primul care a descoperit metoda
înseminarii aşa cum o ştim şi o întâlnim şi în ziua de astãzi în medicina umanã.
• Pentru mulţi ani, înseminarea artificialã a fost recomandatã în cazul disfuncţiilor fiziologice şi psihologice. În anul
1940 medicii nazişi au efectuat experimente cu înseminãri artificiale pe deţinuţii din lagãre.
• Începutul unei noi ere a reproducerii asistate a avut loc între anii 1943 - 1953 prin intermediul lucrãrilor şi
descoperirilor lui Alan Frank Guttmacher (ginecolog), R.H. Stoughton (biolog) şi Lawrence Kohlberg (psiholog).
• În anul 1949 s-a dezvoltat o nouã metodã de a depozita şi conserva lichidul seminal prin congelare şi apoi prin
decongelare în condiţii sigure.
• În 1950, un om de ştiinţa de la Universitatea Cornell a adãugat o mixturã de antibiotice în soluţia de spermatozoizi ce
urma a fi înseminatã, pentru evitarea unor posibile infecţii.
• În 1953 a avut loc o realizare istoricã în ceea ce priveşte înseminarea artificialã, prin înseminarea reuşitã cu spermã
congelatã şi, mai apoi, decongelatã.
• În anul 1970, având în vedere noile descoperiri, s-a dezvoltat în Statele Unite ale Americii o mare industrie a bãncilor
de spermã.
• În 1987, aproximativ 172.000 de femei din S.U.A. au rescurs la înseminarea artificialã, procedurã ce a avut ca rezultat
65.000 de naşteri rezultate din aceastã metodã.
 RISCURI, COMPLICAŢII ŞI EFECTE ADVERESE ALE ÎNSEMINÃRII
• În general, riscurile la care se supune femeia, în ceea ce priveşte înseminarea artificialã, sunt reduse. Totuşi, existã diverse riscuri,
complicaţii sau efecte nedorite care pot surveni:
• Înfecţii pelviene - Disconfortul şi crampele continue pot indica apariţia unei infecţii pelviene. Incidenţa unei astfel de infecţii este de douã
cazuri dintr-o mie de proceduri.
Descoperirea precoce şi tratamentul administrat sunt etape esenţieale în aceste cazuri rare, pentru a diminua eventualele complicaţii care
ar mai putea surveni.
• Reacţii vasovagale - Acest tip de reacţie poate sã aparã ca şi rezultat în urma manipulãrii cervixului. Declanşarea vasodilataţiei şi a ritmului
cardiac scãzut, pot conduce la hipotensiune, manifestându-se printr-o transpiraţie abundentã. În cazuri mai severe este necesar un
tratament intramuscular cu atropinã.
• Reacţii alergice - Sunt reacţii care apar la aproximativ 12% din cazuri. Aceste reacţii alergice pot fi declanşate la contactul cu sperma sau de
hipersensibilitatea la plasma seminalã. Simptomatologia variazã de la o persoanã la cealaltã. Manifestãrile clinice ale alergiei sunt sub
formã de arsurã, mâncarime, inflamarea organelor genitale sau a zonei cutanate care a avut contact cu lichidul seminal. Mai pot apãrea şi
edeme în jurul ochilor şi a gurii, iar în cazuri de alergie severã, cazuri foarte rare, se declanşeazã şocul anafilactic care îngreuneazã
respiraţia şi nu numai. În acest caz este necesarã intervenţia mediacalã de urgenţã.
• Sarcini multiple - Riscul apariţiei unei sarcini multiple nu este cauzat de tehica de înseminare în sine, ci de tratamentele mediacamentoase
urmate înaintea efectuãrii procedurii. Aceste tratamente sunt cele care stimuleazã ovulaţia. Sarcinile multiple cresc riscul naşterilor
premature, greutate scãzutã la naştere a copiilor şi diverse complicaţii în timpul naşterii.
• Sarcina ectopicã și avortul spontan - Sarcina ectopicã se produce atunci când ovulul fertilizat se ataşeazã în exteriorul uterului. Iniţial,
aceastã sarcinã ectopicã se dezvoltã ca o sarcinã normalã, uneori cu simptomatologie, alteori farã, însã, în final, declanşeazã avortul
spontan. Aceste complicaţii cresc cu mult riscul ca pe viitor urmãtoarele înseminãri sã nu aibã deloc succes, şi nu se mai producã nicio
sarcinã.
• Perforarea uterului în momentul introducerii forţate a cateterului în vederea înseminãrii;
• Efecte adverse cauzate de tratamentul medicamentos hormonal - bufeuri, depresie, dureri de cap, stãri anxioase, nervozitate;
• Stimularea ovarianã rezultatã din tratamentele hormonale pot produce chisturi ovariene, durere şi infalamrea abdomenului;
• Sângerarea vaginalã sau spotting-ul.
 PROCREAŢIA ARTIFICIALÃ ŞI RELIGIA
• Într-o parte se aflã medicina care argumenteazã politicile natalitãţii şi drepturile
umanitãţii, printre care se aflã şi libertatea reproductivã, precum şi libertatea privind
legerea tehnicii medicale de înseminare artificialã. De cealaltã parte se situeazã
religia, care vine cu argumente de naturã eticã şi face apel la convingerile şi conştiinţa
indivizilor .
• Canoanele bisericeşti par cã nu mai ţin pasul cu timpul, cu progresele ştiinţifice, cu
modificarea mentalitãţii generatã de acestea ignorând evoluţia umanitãţii ca specie.
• Argumentele bisericii au, în mod paradoxal, ca temã centralã deasemenea
principiul umanitãţii, însã atenţioneazã cu privire la pericolul potenţial al depãşirii limitelor
naturalului, afirmând cã tocmai ştiinţa, utilizatã neadecvat, poate deveni inamicul care ar
putea distruge specia umanã.
• Toate religiile indicã douã valori fundamentale în ceea ce priveşte procreaţia umanã:
• "viaţa copilului chemat sã se nascã" (Huidu, 2010);
• "esenţa procesului de transmitere a vieţii în cadrul cãsãtoriei" (Huidu, 2010).
• Pornind de la cele douã valori mai sus menţionate, religia trage un semnal de alarmã
privitor la mercantilizarea corpului uman şi predominarea tehnologiilor asupra corpului
uman.
• sihoigiena în cazul cuplurilor care recurg la înseminarea artificialã, şi nu numai, este de o
importanţã deosebitã pentru sãnãtatea mintalã a membrilor cuplului, pentru o mai bunã
comunicare şi înţelegere între aceştia cât şi pentru buna evoluţie a procesului de
înseminare artificialã şi a cuplului.
•
 PROBLEMA ETICĂ ÎN INSEMINARE
• Problema etică de clarificat este următoarea: până la ce punct actul medical,
intervenția medicului sau a biologului are caracter de ajutor terapeutic sau
devine un act substitutiv sau manipulator?

• A trata înseamnă a înlătura obstacole, a ajuta desfășurarea proceselor și nu

înseamnă a se substitui responsabilității cuplului, care apelează la inseminare.
Trebuie făcută o distincție dintre ceea ce este posibil din punct de vedere
științific/tehnic și poate fi util și, ceea ce este licit din punct de vedere moral.
• Sunt în joc valorile umane: valoarea iubirii, valoarea vieții, natura căsătoriei, cuplul,
persoana copilului care urmează a se naște și consecințele ce decurg din actul
inseminării insuficient cunoscute și studiate.
 ASPECTE ETICE ȘI MORALE ÎN SUICID
• Unul din principiile etice medicale stabilite de Asociaţia Medicală Americană în anul 1847 stipulează
faptul că: ”Principalul obiectiv al profesiei medicale este cel de a fi în slujba umanităţii, manifestând un
respect deplin pentru demnitatea omului”. Deşi, acest principiu este destul de explicit, în psihiatrie
această afirmaţie poate determina o serie de întrebări deoarece avem în vedere faptul că mulţi pacienţi
au discernământul diminuat sau absent şi nu pot fi parteneri egali în relaţia medic pacient. În aceste
condiţii responsabilitatea revine integral medicului psihiatru, iar deciziile din activitatea sa nu pot face
întotdeauna obiectul unei analize etice profunde, deoarece posibilităţile de intervenţie ar deveni tardive
şi ineficiente.
• Relaţia depresie-suicid trebuie scoasă din limitele unui model medical şi trebuie plasată la
răscrucea dintre psihiatrie, etică normativă şi morală. Cu toate acestea, nu trebuie făcută o delimitare
netă între suicid patologic şi suicid raţional, având în vedere caracterul şi variabilitatea individuală a
comportamentului suicidal. Pentru societate, suicidul nu este numai o problemă medicală, ci şi una
morală, care se concretizează în atitudinea acesteia.
• Aspectul moral al oricărui suicid este greu de evaluat deoarece moralitatea implică o serie de
reguli sau principii care stau la baza jocului vieţii.
• Decizia de a muri este dincolo de acţiunea argumentelor. Cu toate acestea, se poate vorbi de
obligaţia morală pentru celelalte persoane din jurul celui cu potenţial suicidal. Putem contura ideea de
obligativitate generală în a oferi ajutor celor aflaţi sub influenţa unei stări afective negative şi care vor să
renunţe la viaţă. Această atitudine devine şi mai clară având în vedere faptul că în majoritatea ţărilor nu
este încurajat suicidul. Dar, această situaţie de ansamblu nu ne împiedică să ne gândim cât de mare este
această obligaţie de a interveni în actul suicidal, cui îi revine preponderent această obligaţie de a interveni
şi mai ales în ce constă această obligaţie. Mult mai dificil şi poate şi mai subtil este şi rolul de sfătuitor pe
care şi-l poate asuma un profesionist în faţa tentativei sau ideaţiei suicidale. Tot ceea ce se poate cere
persoanei suicidale este un interval de reconsiderare în care să poată analiza toate perspectivele şi în care
se poate întări suportul moral oferit.
 IMPLICAȚIILE MORALE ALE SINUCIDERII ASISTATE DE
MEDICI
• Întrebarea de ordin moral care apare atunci când discutam despre
sinuciderea asistata de medici este daca acțiunea de a ucide, chiar si cu
intenția de a alina suferința unui om drag, poate fi vreodată justificată. Ce se
întâmplă atunci când mana care ucide este aceeași cu cea care, prin
jurământul lui Hippocrate, și-a asumat datoria de a vindeca? Stiloul cu
ajutorul căruia substanțele letale sunt menționate pe rețeta sinucigașului
pare a fi condus de doua mâini: a medicului si a pacientului.
• Procesele care conduc către moartea mea au fost divizate atent in
acțiuni mici care nu constituie o crima in sine si au fost executate ,,de câteva
mâini prietenoase,,. Chiar si in aceste condiții statul insista să îmi
pedepsească ajutoarele. A sugerat sa le fie tăiate mâinile, fiindcă numai cu
ele au contribuit. Conștiința a fost numai a mea, acestea au fost
ultimele cuvinte ale lui Ramon Sampedro, spaniolul tetraplegic, care a fost
imobilizat la pat timp de 29 de ani, in tot acest timp pledând pentru dreptul
de a muri cu demnitate. Lupta spaniolului de a face legala sinuciderea asistată
de medici a făcut înconjurul lumii si a deschis oficial aceasta dezbatere,
povestea sa fiind ulterior ecranizată de regizorul Alejandro Amenabar (Mar
Adentro, 2004).
SINUCIDEREA ASISTATĂ MEDICAL – EUTANASIA
• Cu siguranță nu există un subiect mai controversat decât cel care analizează “eutanasierea” sau
“sinuciderea asistata”. Eutanasierea reprezintă administrarea intenționată a unei doze letale de
medicament cu scopul ca pacientul sa iși termine viața. Sinuciderea asistata reprezintă acel moment in
care un doctor prescrie medicamente letale către un pacient, însă pacientul este responsabil de
administrarea acestora. Ambele practici au același scop: de a curma suferința unui pacient. In timp ce in
majoritatea statelor lumii eutanasierea rămâne ilegală, exista alte țări mici la număr, care accepta aceasta
practică.
• Olanda- prima tara din lume care a legalizat eutanasierea, adoptând legea în 2002, cu toate ca
eutanasierea a fost tolerată încă din anii 1970. Astfel, orice persoana cu vârsta de peste 12 ani are dreptul
de a-si cere dreptul la moarte.
• Belgia este legala in Belgia de aproape 10 ani, dar cu toate acestea sunt si unele reguli. Astfel, cel
care “suferă de o boala grava si de dureri insuportabile, atât fizice cat si psihice, poate cere eutanasierea”.
• Luxemburg, deși o buna parte din comunitatea medicala din Luxemburg a fost împotriva legalizării
eutanasierii, in anul 2009, Luxemburg a devenit cel de-al treilea stat care a legalizat aceasta practica. Un
pacient are dreptul să iși curme viața daca suferă de o boala incurabila, însă cererea de eutanasiere
trebuie sa ii fie aprobata de doi medici.
• Elveția, sinuciderea asistata este legala încă din anii 1930. Pe de alta parte, in Elveția nu numai
cetățenii au dreptul la sinucidere asistata, dar si persoanele străine. De altfel, foarte multe persoane aleg
sa călătorească in Elveția tocmai pentru a beneficia de un sfârșit de viață legal.
• Germania, pacienții au dreptul de a refuza orice tratament care ar putea sa le salveze viața. Mai
mult, sinuciderea asistata este semi-legala in Germania, iar un doctor care are un ordin scris, are
permisiunea de a prescrie medicamente care să scurteze viața unui pacient.
MOTIVAȚIILE CARE II ÎMPING PE PACIENȚI SA
RECURGĂ LA SINUCIDEREA ASISTATĂ MEDICAL
• Motivațiile care împing pacienții spre sinuciderea asitată sunt de natură:
• fizica: durerea insuportabila, simptome neurologice, dispnee (teama de sufocare), astenia extrema
(adinamia), limitări senzoriale (văz, auz), incontinenta, tulburările de somn;
• sociala: nevoia ridicata si dependenta de îngrijiri de lunga durata, imobilitatea, izolarea sociala;
• psiho-existențiale: teama de urmările unui tratament radical (deformări faciale sau corporale),
păstrarea controlului asupra circumstanțelor morții, pierderea capacităților de angajare in activități care
fac viața plăcută/de suportat (gătit, scris, citit, plimbat), pierderea demnității, pierderea sensului vieții, a
autonomiei.
• Eutanasia este actul deliberat de a pune capăt vieţii unui pacient cu intenţia de a curma suferinţa
acestuia. Sinuciderea asistată medical (SAM) reprezintă moartea unui pacient ca urmare directă a
"ajutorului" dat de un medic. Indiferent cum s-ar numi, problema de ordin etic rămâne - nu poate fi
niciodată bine să ucizi, chiar cu intenţia de a alina suferinţa.
Viaţa umană are o valoare intrinsecă. Tradiţia iudeo-creştină susţine că omul a fost creat după
chipul lui Dumnezeu şi ca urmare, viaţa umană are demnitate, sfinţenie şi este inviolabilă. Principiul
secular, non-religios, consacrat în tratatele de drepturile omului, conform căruia nimeni nu trebuie să
ucidă este bazat în fapt pe demnitatea şi sfinţenia iudeo-creştine.
Principiul inviolabilităţii vieţii interzice uciderea intenţionată, dar nu specifică faptul că viaţa
trebuie menţinută cu orice preţ, de exemplu până la capăt în cazul tratamentelor invazive sau agresive,
cum ar fi ventilaţia asistată împotriva dorinţei pacientului conştient sau în cazul în care tratamentele ar fi
zadarnice, de exemplu chimioterapia agresivă pentru cancerul avansat.
Doctorii trebuie să decidă dacă un tratament prescris este adecvat sau nu. Medicul îl va găsi, de
obicei, pe cel potrivit făcând o analiză corectă a metodelor folosite în tratament, a gradului de
complexitate sau de risc, a costurilor. Medicul compară aceste elemente cu rezultatele aşteptate, luând
în considerare şi starea de sănătate a persoanei bolnave şi resursele fizice şi psihice ale acesteia.
 CONCLUZII
• Sinuciderea asistată este o problemă controversată, chiar şi în ţările unde este permisă prin lege.
Cercetările efectuate recent de către doamna Carine Brochier, de la European Institute of Bioethics
din Bruxelles, arată că prea mulţi oameni mor ca urmare a acestei legi. “Eutanasia nu este răspunsul
pentru toată suferinţa umană. Numărul persoanelor care aleg să-şi pună capăt zilele sub observaţia
medicilor a crescut în ultimii ani, astfel încât, dacă în 2012, s-au înregistrat în Belgia 1.432 de astfel de
cazuri, în 2013 numărul lor a crescut la 1.807. Deşi anul trecut majoritatea persoanelor care au
solicitat eutanasie aveau peste 70 de ani, procentul tinerilor fără probleme de sănătate fizică, dar care
invocă depresia şi suferinţa psihică drept fundament al deciziei de a-şi încheia viaţa voluntar este în
creştere.
• SAM nu este o practică legalizată in Romania și nici nu a fost pusă problema de a concepe un
proiect de lege in acest sens. Pană in momentul de față un singur român (Andrei Haber) a apelat la
sinuciderea asistata medical, optând pentru clinica "Dignitas" din Elvetia. În România, Colegiul
Medicilor prevede în “Codul de deontologie medicală” interzicerea eutanasiei. Prof. dr. Vasile
Astărăstoae, preşedinte al Colegiului Medicilor din România şi membru în Comitetul Director de
Bioetică al Consiliului Europei, declara că “mâna care vindecă nu poate să fie aceeaşi cu mâna care
ucide”.
• Unul dintre argumentele menite sa combată legalizarea sinuciderii asistate de medici este acela
ca SAM ar putea deveni o practică de rutină, folosita la scara largă. În țările unde sinuciderea asistata
de medici este permisă, au fost depistate numeroase cazuri in care au fost uciși inclusiv pacienți ce nu
își doreau sa moară.
 BIBLIOGRAFIE
1. Butoi, T.,(2012), Psihologie judiciară. Tratat universitar. Abordări teoretice și practice.
Ed.Trei. București
2. Dafinoiu, I.,(2001) Elemente de psihoterapie integrativă, Ed. Polirom, Iași
3. Dafinoiu, I., (2002) Personalitate. Metode calitative de abordare, Ed. Polirom, Iași
4. Enăchescu, C (2004) Tratat de igienă mintala, Ed. Polirom, București
5. Enăchescu,C.,(2005), Tratat de psihopatologie,Ed. Polirom, București
6. Enăchescu,C.,(2005), Teoria cercetării ștințifice, Ed. Polirom, București
7. Enăchescu,C.,(2008) Tratat de psihologie morală, Ed. Polirom, București
8. Ghiorghiu, Z., Şerban, C., Macovei, R., Ştefan, M., (2009), Gestul suicidar din
perspectiva patologiei criminogene. În: Revista de criminologie, de criminalistică, nr. 1.
9. Revista Română de Bioetică, Vol. 10, Nr. 3, Iulie-Septembrie 2012
10. Raport asupra activității de medicină legală pe anul 2014
11. Studiu primar al fenomenului suicidului și a tentativelor de suicid în rândul copiilor în
vederea determinării profilului copilului vulnerabil și a cauzelor fenomenului.
Consultant: L. Filipschi. Chișinău, 2015.
12. Suicidul și determinarea la suicid , Irina IACUB, doctor în drept, conferențiar universitar
interimar, Chișinău,iunie 2017.
13. https://www.academia.edu
14. https://andreivocila.wordpress.com/2010/02/14/devianta-si-sinucidere/
15. https://www.crestinortodox.ro/morala/suicidul
16. https://www.medlife.ro/%25e2%2580%259ca-trai-este-un-drept-nu-o-obligatie-
%25e2%2580%259d-sinuciderea-asistata-medical-moarte-demna-sau-crima.html
17. https://ro.wikipedia.org/wiki/Sinucidere